În religiile mesopotamiene existau două categorii de zei, Anunnaki şi Igigi. Pentru sumerieni, babilonieni, asirieni şi akkadieni, Anunnaki erau copiii zeului An (zeul suprem, ce simboliza cerul) şi ai zeiţei Ki (personificarea Pământului). Unii cercetători au tradus cuvântul anunnaki prin „cei care au coborât din cer pe Pământ”, însă această traducere este eronată. Mesopotamienii considerau că atât Anunnaki cât şi Igigi erau coborâţi din cer pe Pământ, aşa că nu avea sens să se numească doar un grup „cei care au coborât din cer pe Pământ”. Anunnaki erau zeii cei mari, nobilii, copiii lui Anu şi Ki. Igigi erau servitorii acestora, zeii mai mici. Prin urmare, pentru a se face o diferenţiere clară între cele două grupuri de zei care au coborât din cer pe Pământ, zeii cei mari au fost numiţi Anunnaki, care înseamnă „copiii lui Anu şi Ki” sau „copiii cerului şi ai Pământului”. În Enuma Elish, Igigi sunt numiţi zei decăzuţi, iar în Mitul lui Atrahasis aceşti Igigi au fost puşi la muncă silnică de către Enlil. După o perioadă, Igigi s-au răzvrătit iar Enki a creat oamenii pentru a munci în locul zeilor. Deşi nu se ştiu multe lucruri despre aceste zeităţi minore, identitatea lor poate fi aflată prin traducerea numelui lor. Cuvântul igigi e format din igi („ochi”) şi gi („Pământul”). Prin urmare, Igigi se poate traduce prin „ochii Pământului”, adică observatorii, supraveghetorii, gardienii sau, mai exact, veghetorii Pământului.
Conducătorul panteonului sumerian era An, al cărui nume, scris printr-o cruce, înseamnă „cer”. Era sursa ultimă de autoritate, zeul cerului şi al constelaţiilor, stăpânul zeilor, spiritelor şi demonilor. Titlul său lugal kur.kur.ra („rege al ţinuturilor”) îi dovedeşte autoritatea superioară în panteon, dar şi faptul că era stăpânul mai multor domenii, nu doar al unuia singur. Numărul său era 60, ceea ce înseamnă rangul de împărat, deoarece era stăpân atât pe planeta sa, cât şi pe Pământ. Tot pentru a i se sublinia autoritatea, era numit adeseori an gal („marele An”). El putea să înalţe alţi zei în rang, să confere regalitatea pe Pământ sau să hotărască soarta. Soţia sa era numită Ki („Pământul”). Câteva texte regale din perioada sargonidă descriu ridicarea la rangul de consoartă a lui An a zeiţei Inanna. A avut mulţi copii, cei mai importanţi fiind Enki, Enlil şi Ninhursag. Principalul său templu era Eanna din Uruk, pe care îl împărţea cu Inanna. Akkadienii, babilonienii, asirienii şi hitiţii îl numeau Anu sau Anum. Imnurile şi rugăciunile asiriene şi babiloniene închinate lui Anu sunt extrem de rare. În Enuma Elish, Anu este fiul lui Anşar şi Kişar. Aici este numit „tatăl zeilor” dar şi gazda demonilor. Textul Lahar şi Aşnan îl creditează pe Anu cu inteligenţa divină care a creat Universul. Simbolul său era coroana regală, de multe ori împodobită cu două coarne de taur. Consoarta sa este numită Antum („cerul femelă”).
Pentru sumerieni, triada sfântă era formată din An şi cei doi fii ai săi, Enlil şi Enki. Enki era fiul cel mare al lui An. Deoarece era acreditat cu facerea lumii şi a oamenilor, era considerat zeul inteligenţei şi al înţelepciunii, dar şi al fertilităţii. Reşedinţa sa era în Apsu (apa freatică, oceanul subteran), motiv pentru care a fost considerat şi zeul apelor. Le-a adus oamenilor cunoaşterea, legile şi ritualurile magice, i-a învăţat cum să construiască oraşe şi să crească animalele. Din acest motiv era cel mai important zeu pentru incantaţii, patronul preoţilor, cel care stăpânea la perfecţie magia şi avea capacitatea de a atribui o soartă, zeul meşteşugarilor şi al artelor. Ca zeu sapienţal era executantul proiectelor şi planurilor fratelui său mai mic, Enlil. Enki este cel care a scos Pământul de sub ape la sosirea sa aici şi tot el este cel care a salvat omenirea de Potop. Principalul său centru de cult era la Eridu (astăzi Tell Abu Shahrain, în Irak), considerat a fi cel mai vechi oraş din lume, numit în sumeriană Urudu sau Nunki („locul măreţ” ori „locul Prinţului”). Numele lui Enki înseamnă „domnul Pământului” dar poate fi interpretat şi ca „domnul dedesubtului”. Simbolurile sale includ capra, peştele (ce mai târziu au fost combinate într-o fiinţă cu partea superioară ca de ţap, iar cea inferioară ca de peşte), ţestoasa, toiagul cu cap de berbec, semiluna, tridentul, şarpele şi un vas din care se revarsă apa. Akkadienii şi babilonienii îl numeau Ea („casa apei”), iar numărul său sacru era 40 (corespondentul titlului de Mare Prinţ). Sora sa, Ningikuga (un epitet al lui Ninhursag), i-a dăruit o fiică, pe Ningal. Cu Ninhursag a avut mulţi alţi copii: Ninsar, Abu, Nintulla, Ninsutu, Ninkasi, Nanshe, Azimua, Ninti şi Enshag. Fiica sa, Ninsar, îi naşte o fată, pe Ninkurra. Cu aceasta, Enki are un alt copil, o fiică numită Uttu. La babilonieni, soţia sa este Damkina (numită şi Damgalnuna sau Ninki), cu care l-a avut pe Marduk. În unele texte la asiro-babilonieni era considerat tatăl zeiţei Iştar (Inanna la sumerieni). În Babilon, el a distrus reptilele uriaşe primordiale, ajutat de fiul său, Marduk. În reliefurile asiro-babiloniene este întruchipat ca un bărbat înalt, purtând pe spate trupul unui peşte al cărui bot, larg deschis şi îndreptat spre cer, face corp comun cu capul personajului.
An locuia în cer împreună cu soţia sa, pe Pământ lăsându-l conducător pe fiul său mai mic, Enlil, moştenitorul tronului. Nu s-au păstrat miturile care să explice de ce moştenitorul tronului nu a fost fiul cel mare, Enki, dar răspunsul se găseşte în legendele altor popoare. Enlil era considerat zeul aerului, al vântului şi al furtunii, numele lui însemnând chiar „domnul furtunii”. Akkadienii, hitiţii şi canaanienii îl numeau uneori Ellil, iar babilonienii, Bel („domnul” sau „stăpânul”). Numărul său magic era 50, echivalentul titlului de rege. Principalul său centru religios era oraşul Nippur, acolo unde i-a fost închinat templul Ekur („casa muntelui”). Soţia sa, Ninlil („doamna furtunii”), numită iniţial Sud, i-a dăruit trei fii: Nanna (numit de akkadieni Su’en sau Sin), Ninurta şi Nergal. Enlil este cel care le-a adus oamenilor agricultura, în timp ce fratele său, Enki, i-a învăţat păstoritul. Fiind moştenitorul lui An şi locţiitorul acestuia pe Pământ, Enlil moştenea nu doar tronul ceresc, ci şi toate epitetele şi funcţiile tatălui său, cel mai important fiind cel de „tată al zeilor”. Deşi se considera că a vrut să distrugă oamenii prin diferite molime şi un potop, în general era privit ca un zeu benefic.
Ninhursag („doamna muntelui înalt”) era zeiţa Pământului, mama zeilor şi stăpâna cerului. Deoarece a creat oamenii alături de Enki, era considerată şi zeiţa fertilităţii. Sumerienii îi atribuiau multe nume, printre care Ninmah („marea regină”), Nintu („doamna naşterii”), Mami („mama”) sau Aruru („brazdă”). Conform legendelor, fiul său, Ninurta, i-a schimbat numele din Ninmah în Ninhursag. Iar după căsătoria cu Enlil şi-a schimbat numele în Ninlil („doamna furtunii”). Akkadienii o numeau şi Belet-Ili („doamna zeilor”). Miturile sugerează că iniţial a fost soţia lui An, mai târziu a lui Enki şi, în final, a fiului ei, Enlil. Ca şi consoartă a tatălui său, An, era numită de sumerieni Ki („Pământul”), iar de akkadieni şi babilonieni, Antu (forma de feminin a substantivului cer). Ca soţie a lui Enki, babilonienii au numit-o Damkina, iar sumerienii Damgalnuna sau Ninki („doamna Pământului”). Sumerienii susţineau că a avut zece copii cu fratele său, Enki: Ninsar, Abu, Nintulla, Ninsutu, Ninkasi, Nanshe, Azimua, Ninti, Enshag şi Martu. Iar lui Enlil i-a născut pe Nanna, Ninurta şi Nergal. Simbolul ei era un obiect neidentificat, de forma literei greceşti omega iar principalul său centru religios era în Eridu.
Legendele mesopotamiene dezvăluie că între Enki şi Enlil exista o permanentă animozitate. Rivali în mod evident, cei doi nu pierdeau nicio ocazie de a se certa, mai ales în faţa adunărilor zeilor. Nu s-au păstrat mituri care să indice lupte între ei, însă există destule indicii care să susţină această ipoteză. Din păcate, doar o foarte mică parte din mitologia sumeriană a ajuns până la noi. Numele Enki înseamnă „domnul Pământului”, dar nu avem niciun mit care să ne explice de ce zeul a primit acest nume. Din ce ştim noi astăzi, Enki nu a condus vreodată planeta noastră. Enlil era conducătorul Terrei iar tatăl lor, An, era conducătorul cerului. Dar dacă nu avem legende care să explice acest mister, nu înseamnă că ele nu au existat. Ci, pur şi simplu, că nu le-am descoperit încă. Cea mai logică variantă este că el a primit acest epitet, de „domn al Pământului”, după ce a ajuns pe planeta noastră. Titlu pe care l-a păstrat până la sosirea fratelui său, Enlil, care i-a luat locul, trimiţându-l în lumea subterană. Mai târziu, conform babilonienilor, fiul cel mare al lui Enki, Marduk, a preluat conducerea Terrei, înlocuindu-l pe Enlil. Nu ştim exact ce a cauzat această ascensiune a lui Marduk din miturile mesopotamiene, deoarece nu ne-a rămas decât poemul babilonian Enuma Eliş care să explice acest lucru. Dar cum Babilonul era oraşul lui Marduk, această legendă nu poate fi obiectivă. În schimb, putem afla adevărul din miturile altor popoare.
Potrivit preotului babilonian Berossus, zeul Oannes a părut din apele Golfului Persic, unde se întorcea în fiecare noapte. El i-a învăţat pe oameni arta scrierii, diverse ştiinţe şi meşteşuguri (cum să-şi ridice case sau temple, folosindu-se de geometrie), cum să cultive pământul şi să culeagă roadele. Pe regele antediluvian Evedurahos l-a învăţat arta divinaţiei. Oannes avea trup de peşte cu două capete (unul uman sub cel de peşte), picioare omeneşti şi coadă. Descrierea lui Oannes este identică cu cea a lui Enki / Ea în reliefurile asiro-babilonieni. Faptul că Oannes locuia în apă şi le-a adus oamenilor cunoştinţele „zeilor” (scrierea, meşteşugurile, agricultura) ne indică aceeaşi entitate, pe Enki al sumerienilor.
În oraşele Ur şi Harran, Nanna era zeul Lunii şi al înţelepciunii. În sumeriană, numele său se scria de obicei Şeşki. Babilonienii şi akkadienii îl numeau Sin, derivat din Su’en. Cum în limba sumeriană silabele unui cuvânt se puteau schimba între ele, fără ca respectivul cuvânt să-şi schimbe înţelesul, Suen se mai scria Ensu sau Enzu. Iar Enzu, în sumeriană, înseamnă „domnul înţelepciunii”, unul dintre epitetele lui Nanna. Oraşul biblic Ierihon (Yeriho în ebraică) avea ca simbol luna şi îi era închinat lui Sin. Peninsula Sinai într-un anumit punct al istoriei teritoriul său, lucru observat şi din numele locului: ai în ebraică înseamnă „al meu”, după modelul Adonai („domnul meu”). Prin urmare, Sinai se traduce „Sin al meu”. În Sumer era în strânsă legătură cu fertilitatea, în special a vitelor, deoarece secera lunii este asemănată cu coarnele. Numărul său era 30, adică numărul de zile necesare Lunii pentru o rotaţie completă în jurul Pământului. Printre epitetele lui se numără aşimbabbar („cel luminos”), amar („viţel”), ma.gur („barcă”) şi amar.ban.da.en.lil.a („viţeluşul lui Enlil”), ultimile trei făcând în mod evident aluzie la forma de seceră a lunii noi, care  aminteşte de nişte coarne sau de bărcile zvelte de trestie. Nanna / Sin era un important zeu oracol şi vindecător. Copiii săi erau Utu / Şamaş şi Inanna / Iştar, alături de care făcea parte din triada supremă babiloniană. Deşi era un zeu popular, fiindu-i adresate multe rugăciuni, Sin nu joacă niciun rol în mitologia babiloniană. Miturile mesopotamiene îl consideră pe Nanna / Sin fiul cel mare al lui Enlil. Unul dintre epitetele acestuia era „stăpânul Pământului”, deşi nu s-a păstrat niciun mit care să demonstreze că zeul ar fi ocupat vreodată această funcţie. Şi atunci, cum se explică acest epitet? Răspunsul e foarte simplu. Nanna / Sin nu era fiul cel mare al lui Enlil, ci Enki. Deoarece Enlil moştenea şi titlurile tatălui său, inclusiv pe cel de „tată al zeilor”, în unele texte Enki este numit fiul lui Enlil, epitet care i-a băgat cu mult în ceaţă pe unii cercetători. Cum însă Enki era unul dintre marii zei, parte importantă din triada sfântă An-Enlil-Enki, adepţii săi nu ar fi permis decăderea sa, din fratele lui Enlil să devină fiul acestuia. Dar adepţii lui Enlil doreau neaparat să arate supremaţia zeului lor asupra tuturor celorlalţi zei, mai ales asupra fratelui rival. Astfel încât, în oraşele Ur şi Harran, Enki era numit Nanna şi era privit ca fiul lui Enlil. În rest, rămânea Enki, fratele lui Enlil. Babilonienii îl numeau Sin când reprezenta Luna şi Ea când reprezenta apa, introducându-l în triada supremă alături de cei mai mari zei ai Babilonului, copiii săi, Şamaş şi Iştar. Acesta este motivul pentru care Sin nu este prezent în mitologia babiloniană, ci doar în rugăciuni: deoarece în mituri este numit Ea. Atât Nanna / Sin cât şi Enki sunt zeii Lunii, ai înţelepciunii, ai magiei şi consideraţi „stăpânii Pământului”, deşi mitologia nu demonstrează că vreunul dintre ei ar fi condus planeta noastră cândva. În Sumer se credea că, în perioada lunii noi, Nanna îşi petrece „zilele în somn” în lumea subpământeană, unde hotărăşte soarta celor morţi. Dar lumea subpământeană era sălaşul lui Enki, unde zeul de multe ori îşi petrecea timpul dormind. Un vechi imn babilonian îl consideră pe Sin „întâiul între toţi, cel puternic, căruia niciun zeu nu-i scrutează inima necuprinsă, iute alergător cu genunchii neobosiţi, care le deschide zeilor şi fraţilor săi drumul”. Deşi acest pasaj a fost interpretat de cercetători într-un mod absurd, susţinându-se că babilonienii credeau că Luna deschide drumul stelelor şi al Soarelui, logica ne sugerează că imnul se referă la Enki. „Întâiul între toţi” indică faptul că era primul născut al lui Anu, cel mai mare dintre fraţi. „Care le deschide zeilor şi fraţilor săi drumul” nu descrie mersul Lunii pe bolta cerească, ci indică faptul că Enki a fost primul zeu coborât pe Pământ, „deschizând drumul” zeilor şi fraţilor săi care l-au urmat. Până şi legendele celor doi zei sunt asemănătoare. Enki era fiul cel mare al lui An, dar moştenitorul tronului era fratele său mai mic, Enlil. Nanna era fiul cel mare al lui Enlil, dar moştenitorul tronului era fratele său mai mic, Ninurta. Nanna / Sin era tatăl fraţilor Utu / Şamaş şi Inanna / Iştar. Dar în multe mituri, Enki este tatăl zeiţei Inanna / Iştar. Iar Marduk, fiul lui Enki, era numit iniţial Utu la sumerieni şi Şamaş la akkadieni şi babilonieni. Prin urmare Enki şi Nanna sau Sin reprezintă aceeaşi divinitate.
Printre simbolurile lui Enki se numără un şarpe încolăcit în jurul copacului vieţii sau doi şerpi. Cei doi şerpi pot simboliza ADN-ul, deoarece Enki era creatorul oamenilor, geneticianul zeilor. Iar şarpele în jurul copacului vieţii semnifică, de asemenea, crearea vieţii de către Şarpe. Simbolul celor doi şerpi încolăciţi a fost folosit prima oară pentru zeul Ningishzida („stăpânul copacului cel bun”), şarpele cu cap de om, fiul zeului suprem Anu. Apoi a fost preluat pe caduceul (toiagul cu şerpi încolăciţi) zeilor Hermes (Mercur la romani), Dionysos şi Asklepios (Esculap pentru romani). Mai târziu a devenit simbolul medicinei, reprezentând viaţa. Cercetătorii mitologiei sumeriene ignoră faptul că Ningishzida era considerat fiul lui Anu, preferând să-l creadă fiul lui Enki. Însă un singur fiu al lui Anu era zeu-şarpe: Enki. Simbolul lui Ningishzida este simbolul lui Enki, ceea ce înseamnă că nu este vorba despre două divinităţi diferite, ci doar despre două epitete ale aceleiaşi zeităţi.
În panteonul babilonian şi asirian, Adad era zeul furtunii. Era numit Işkur de sumerieni, Hadad de canaanieni şi Ramman de akkadieni. Pentru sumerieni, Işkur era inspectorul Universului. Într-o rugăciune, este numit fiul lui An, fratele geamăn al lui Enki, marele taur, leul cerului şi domnul care călăreşte furtuna. Alte legende îl consideră fiul lui Nanna sau al lui Enlil. Soţia lui Işkur / Adad era Şala, zeiţa războiului şi a grânelor, indentificată cu constelaţia Fecioarei. De asemenea, a fost echivalat cu Teshub al hitiţilor. Animalul său este taurul. În Asiria, începând cu domnia lui Tiglath-Pileser I (1115-1077 î.Hr.), Adad a fost venerat împreună cu Anu. Ca fiu al lui An, frate al lui Enki şi zeu al furtunii, Işkur / Adad / Hadad / Ramman este Enlil.
Fiul cel mare al lui Enlil, mâna sa dreaptă şi moştenitorul tronului său era Ninurta („stăpânul brazdelor”), numit şi Ningirsu („stăpânul oraşului Girsu”). În Nippur şi în Lagaş era considerat fiul prim-născut al lui Enlil, spre deosebire de alte zone în care Nanna primise acest titlu. Cum Nanna era Enki, aşa cum am văzut mai devreme, putem trage concluzia că Ninurta era adevăratul prim născut al lui Enlil. Iniţial zeitate agricolă, aşa cum îi arată şi numele, Ninurta a devenit zeul războiului. După perioada babiloniană veche, rolul său s-a diminuat deoarece Marduk a preluat unele dintre trăsăturile sale. Cu toate acestea, în Asiria, începând cu Regatul Mijlociu, Ninurta a fost promovat ca un războinic fioros.
Marduk, fiul lui Ea (Enki la sumerieni) şi a Damkinei (Ninhursag) era zeul suprem al Babilonului antic. Soţia sa se numea Sarpanitum, fiul lor era Nabu iar sora sa, Iştar. Animalul emblematic al lui Marduk era Muşhuşşu, o combinaţie monstruoasă de şarpe şi dragon, iar simbolul său era marrn, o unealtă în formă de sapă. La început era zeul Soarelui, având legături şi cu vegetaţia, apa şi magia. În timpul regelui Hammurabi (în jurul anului 1850 î.Hr.) a ajuns în fruntea panteonului divin, primind numărul magic 50 (titlul de rege). Marduk nu a preluat doar acest număr de la unchiul său, Ellil (Enlil la sumerieni), ci şi toate atributele şi titlurile acestuia. Acesta este motivul pentru care Marduk a fost numit şi Bel („Domnul”), titlu atribuit iniţial lui Enlil. În perioada neo-babiloniană, cultul lui Marduk se dezvoltase într-atât, încât acesta nu avea rival. Principalele sale sanctuare din Babilon, templul E-sagil şi ziguratul E-temenanki (Turnul Babel), reprezentau pentru antici punctul central al universului. Natura lui Marduk a devenit tot mai complexă pe măsură ce a absorbit total funcţiile şi caracteristicile multor alţi zei, la fel ca Yahweh al evreilor. Acest fapt este bine documentat de marele număr de imnuri şi rugăciuni, de lucrări teologice dedicate lui Marduk, precum şi alte numeroase referinţe în documente particulare şi oficiale sau nume de persoane. Poemul Enuma Eliş celebrează gloria lui Marduk, enumerându-i cele 50 de nume şi funcţii. Acest poem a oferit o justificare pentru poziţia superioară a lui Marduk în panteon, ca fiind eliberatorul de forţele haosului primordial reprezentat de monstrul Tiamat şi organizatorul universului cunoscut. În perioada kasită, cultul lui Marduk s-a răspândit treptat dincolo de Mesopotamia Centrală. Făcea parte din triada supremă, alături de tatăl şi de sora sa, înlocuind triada originală, formată din An, Ellil şi Ea. Printre titlurile lui se numără „sfetnicul zeului acvatic Ea”, „învăţătorul oamenilor”, „zeul războiului şi al armelor”, „domnitorul veşnic”, „copilul-soare”, „fiul Soarelui”, „zeul mâniei şi iertării”, „vindecătorul”, „veghetorul purificării”, „protectorul stelei Nebiru (steaua polară)”, „cel adevărat pretutindeni”, „înţeleptul, Domnul oracolelor” sau „cel slăvit de generaţiile viitoare”.
Deşi cercetătorii cred că Marduk era un zeu obscur, local, ce a ajuns important doar datorită ascensiunii pe scena politică a Babilonului condus de Hammurabi în secolul al XVIII-lea î.Hr, sunt dovezi că lucrurile nu stăteau tocmai aşa. Numele Marduk provine din sumeriană, unde era numit Amar Utu („viţelul solar”). Ulterior, numele a devenit Martu, prin eliminarea primei litere de la începutul fiecărui cuvânt. Babilonienii au preluat numele Martu, transformându-l în Marduk. Alţi sumerieni au preferat să elimine din Amar Utu primul cuvânt, numindu-l pe zeu doar Utu („soare”). Utu era fiul zeilor Nanna şi Ningal. Cum pe Nanna l-am identificat cu Enki, rezultă că Utu era fiul acestuia. În textul Enki şi ordinea lumii este scris: „Utu, fiul născut din Ningal, lui i-a dat Enki în grijă întregul univers.” În mitologia sumeriană Utu nu a fost niciodată conducătorul universului. În schimb, babilonianul Marduk avea acest titlu. În plus, Enki nu i-ar fi dat lui Utu universul în grijă decât dacă acesta ar fi fost succesorul lui. Într-adevăr, Marduk era considerat moştenitorul lui Ea (Enki). Sora geamănă a lui Utu era Inanna, pe care toţi cercetătorii o identifică cu babiloniana Iştar. Iar Iştar era în Babilon sora lui Marduk, făcând parte amândoi din triada sfântă, alături de tatăl lor. Prin urmare, putem concluziona fără greşeală că sumerianul Utu era Marduk al babilonienilor. Semnul pictografic al lui Utu apare în cele mai vechi dovezi cuneiforme scrise iar câţiva regi din perioada sumeriană veche vorbesc despre Utu ca regele lor. În plus, Lugalzaggisi declara că a fost numit de către Utu „ministrul suprem al lui Sin”. Aşadar, Utu / Marduk nu era un zeu minor, necunoscut, devenit important prin al doilea mileniu î.Hr. Ci unul dintre marii zei.
Akkadienii l-au preluat pe Utu de la sumerieni şi l-au numit Şamaş. Dacă acesta nu deţinea la sumerieni o poziţie importantă în panteon, akkadianul Şamaş, ca zeu al dreptăţii, era o zeitate de importanţă cosmică şi naţională, fiind numit de akkadieni şi de asirieni „stăpânul cerului şi al Pământului”. Şi acest titlu îi afundă pe cercetători mai mult în ceaţă deoarece, în listele de zei existente, Şamaş nu a primit niciodată poziţia supremă. Dacă ar observa că Utu sau Şamaş erau diferite ipostaze ale lui Marduk, lucrurile s-ar clarifica. Şamaş era de asemenea un războinic, lucru ce ne duce cu gândul la unul dintre epitetele lui Marduk, „zeul războiului şi al armelor”. De altfel, pentru romani, Marte (derivat din Martu sau Marduk) era zeul războiului. Pentru akkadieni şi, mai târziu, pentru babilonieni, Şamaş era şi judecătorul morţilor.
De ce babilonienii foloseau două nume pentru aceeaşi zeitate? Răspunsul nu e chiar atât de complicat. În primul rând, zeu-soare însemna zeu suprem. Aşa cum soarele se afla în mijlocul sistemului solar, cu planetele orbitând în jurul lui, tot la fel se afla zeul conducător în mijlocul celorlalţi zei, ce „orbitau” în jurul său. Marduk era considerat zeu suprem, aşa că epitetul de zeu-soare i se potriveşte. Identificat cu astrul zilei, ca judecător şi zeu al dreptăţii, el se numea Şamaş. Aceasta era doar o ipostază a zeului suprem, partea pe care o puteau vedea toţi credincioşii. În schimb, ca zeu suprem, ce trăieşte alături de ceilalţi zei, care distruge duşmanii Babilonului, îi apără pe oameni de boli şi le oferă recolte bogate, ca organizator (sau arhitect, cum îl numesc masonii) al universului, era numit Bel sau Marduk. Exact cum astăzi creştinii îl numesc pe zeul lor suprem Dumnezeu, Domnul, Adonai, Savaot, Atotputernicul, Creatorul, etc. Dintotdeauna fiecărei zeităţi i se atribuiau mai multe nume, care să semnifice diferite atribute ale acesteia.
Pe sora lui Marduk, sumerienii o numeau Inanna. Zeiţă a sexualităţii, fertilităţii şi războiului, era cunoscută sub multe nume, ca Innin, Ennin, Ninnin, Ninni, Ninanna, Ninnar, Innina, Ennina, Irnina, Innini, Nana şi Nin. În al patrulea mileniu înainte de Hristos, Uruk era considerat oraşul ei. De-a lungul fluviilor Tigru şi Eufrat se găseau numeroase temple ale Inannei, cel mai mare fiind Eanna („casa cerului”) din Uruk. Simbolul său era steaua cu opt colţuri sau planeta Venus cu care, de altfel, era asociată. Inanna era înfăţişată mai mereu goală, de multe ori pe spatele a două leoaice. Soţul ei era Dumuzi, tatăl său era considerat ori Anu ori Nanna, iar fraţii ei erau zeul soare Utu, zeul ploii Ishkur si zeiţa lumii subterane, Ereshkigal. În Asiria şi Babilon, zeiţa iubirii, sexualităţii, fertilităţii şi războiului era Iştar. A avut mulţi iubiţi, fapt ce i-a adus epitetul „curtezana zeilor” iar oraşul ei sacru, Uruk, numindu-se „oraşul curtezanelor sacre”. De asemenea, mai era numită „Regina cerului”. Leul şi steaua cu opt colţuri erau simbolurile ei. Era asociată cu planeta Venus. Soţul ei era Tammuz, tatăl ei era considerat ori Anu ori Sin, iar fratele ei era zeul soare Shamash. Se observă în Inanna / Iştar o pronunţată latură dualistă. Numită prostituată de cele mai multe ori, ea era privită şi ca fecioară. E puţin cam greu de imaginat o fecioară prostituată. Dar nu imposibil. Pe de o parte este zeiţa iubirii, o figură pacifistă. Însă pe altă parte este o zeiţă războinică. Tatăl ei este când Anu, când Nanna / Enki. Cum se poate ca o persoană să fie şi pacifistă şi războinică în acelaşi timp, şi prostituată, şi fecioară? În plus, cum poate să aibă doi taţi? Această enigmă are o singură soluţie logică: nu este vorba despre o singură zeiţă, ci despre două numite aidoma, Inanna / Iştar. Într-o cronică a bătăliei de la Halule din anul 691 î.Hr., redactată în cuneiforme pe o tăbliţă de lut, regele asirian Sennacherib scria că s-a rugat pentru victorie „lui Aşşur, lui Sin, lui Şamaş, lui Bel, lui Nabu, lui Nergal, lui Iştar din Ninive, lui Iştar din Arbailsk – zeilor mei ocrotitori.” Aşadar este vorba despre două zeiţe numite Iştar. Una era fecioara pacifistă, fiica lui Anu, cealaltă era prostituata războinică, fiica lui Enki. Prima era Ninhursag, care, ca şi creatoare a oamenilor, a fost considerată zeiţă a fertilităţii. Cum oamenii iau naştere în mod firesc prin contact sexual, anticii au numit-o şi zeiţa sexualităţii. Cu toate astea, miturile spun că era fecioară până să fie violată. Însă pentru strămoşii noştri şi-a păstrat în continuare fecioria, ca simbol al virtuţii. Ea era fiica lui Anu şi, ca soţie a lui Enki, mamă a gemenilor divini Marduk şi Iştar. Când a primit conducerea Pământului ca soţie a fratelui său, Marduk, Inanna / Iştar a preluat şi atributele mamei sale. Iar adepţii ei i-au atribuit chiar şi faptele lui Ninhursag. O dovadă în plus este faptul că, la început, Ninhursag era identificată cu planeta Venus. Mai târziu, Inanna / Iştar. Lupta pentru putere împotriva fratelui / soţului ei Marduk a transformat-o într-o zeiţă războinică, diferită de pacifista sa mamă. Nenumăratele relaţii sexuale cu diferite zeităţi dar şi cu muritori au transformat-o în „vulva cerului”, aşa cum este numită în Epopeea lui Ghilgameş. Când a preluat titlurile şi funcţiile mamei sale, statutul său de femeie uşoară s-a potrivit perfect cu imaginea de zeiţă a sexualităţii. Nu doar mesopotamienii au făcut confuzie între cele două divinităţi, ci toate popoarele antice, aşa cum vom vedea.
Nabu, zeul oraşului Borsippa, era fiul, scribul şi ministrul lui Marduk. Iniţial patron al scribilor, Nabu a devenit unul dintre marii zei ai Asiriei după expansiunea Imperiului Asirian şi începând cu domnia lui Sargon al II-lea. Lui i s-au încredinţat „Tablele Destinului” şi el „pronunţa Soarta”. Era menţionat uneori şi ca zeu al apelor şi al fertilităţii câmpurilor, datorită descendenţei sale din Enki / Ea.
Conducătorul panteonului asirian era Aşşur sau Aşur. Era reprezentat într-un disc înaripat cu coarne, ţinând un arc în mâna stângă iar dreapta ridicată. O poziţie a mânilor asemănătoare celor ale egipteanului Min, care îşi ţinea în stânga penisul iar dreapta ridicată. Asiria a fost botezată după el. Prin secolul al IX-lea î.Hr, era considerat tatăl lui Anu. Deşi se crede că a fost un zeu local, promovat la rang de zeitate supremă o dată cu apariţia imperiului asirian, Aşşur apare menţionat pentru prima oară la Ur, la sfârşitul celui de-al treilea mileniu î.Hr. În sumeriană, aş însemna „unicul” sau „singurul”, Aşur putând fi tradus prin „singurul din Ur” (un nume asemănător cu Heru-Ur, „şoimul din Ur”). Cum Ur era oraşul lui Nanna / Enki, e greu de crezut că o altă divinitate îi putea pretinde locul. Numele Aşur este foarte asemănător cu Asar, numele egiptean al lui Osiris, cel mai probabil unul dintre ele provenind din celălalt. Zeiţa Iştar era soţia lui Aşşur, astfel identificându-se din nou cu Enki, în cazul de faţă Iştar fiind Ninhursag a sumerienilor.
Hitiţii au preluat religia sumerienilor, însă au modificat-o, pentru a părea una nouă, unică. Din respect pentru vechile zeităţi, au păstrat unele dintre numele sumeriene şi akkadiene (Anu, Enki, Enlil, Iştar). La hitiţi, Alalu, tatăl zeului cerului, Anu, a fost exilat pe Pământ. Mai târziu a fost considerat fiul lui Anu şi numit Kumarbi. Acesta şi-a atacat şi castrat tatăl, devenind conducătorul Terrei. În schimb, moştenitorul tronului ceresc a devenit zeul furtunii, Teshub, care îi era frate şi fiu în acelaşi timp. Teshub l-a detronat pe Kumarbi, apoi s-a luptat cu fiul acestuia din urmă, Illuyanka, pentru supremaţie. Alalu era tatăl lui Anu, întocmai ca Aşşur al asirienilor, iar numele său se aseamănă foarte mult cu al lui Alulim, primul conducătorul antediluvian al Sumerului, conform Listei regilor sumerieni. Putem presupune fără să greşim că Alalu / Kumarbi al hitiţilor era aceeaşi persoană cu Enki al sumerienilor, iar Teshub, zeul furtunii, este Enlil. Illuyanka era fiul lui Kumarbi şi al zeiţei muntelui din Nippur. Cum Nippur era oraşul lui Enlil, zeiţa muntelui din acel oraş nu putea fi decât soţia lui Enlil, Ninhursag („doamna muntelui înalt”). Iar acest lucru, alături de lupta cu zeul furtunii pentru tron, îl identifică pe Illuyanka cu Marduk.
Nergal era zeul babilonian al războiului, al bolilor şi al soarelui distrugător de la amiază, de asemenea zeitatea lumii subterane alături de consoarta sa, Ereşkigal. Deşi mitologii îl consideră pe Nergal fiul lui Enlil, o entitate diferită de Marduk, babilonienii antici nu făceau această confuzie. Ei îi atribuiau zeului planeta Marte (nume ce provine din sumerianul Martu), considerându-l aspectul distrugător al lui Marduk. Ca zeu al soarelui şi al războiului, conducătorul lumii de dedesubt (după moartea tatălui său), Nergal nu poate fi decât Marduk. Creştinismul l-a echivalat pe Nergal cu Satan, deşi în Noul Testament Marduk este numit astfel. Hitiţii ne spun că, atunci când Ninhursag l-a născut pe Marduk, ea nu mai era soţia lui Enki, ci a lui Enlil. Fiul soţiei lui Enlil a devenit fiul lui Enlil pentru unii, deşi adevăratul tată al zeului rămânea Enki. Astfel, ca zeitate malefică, Marduk a fost numit Nergal şi considerat fiul lui Enlil. În schimb, tabăra cealaltă îl numea fiul lui Enki.
Sumerienii ne-au lăsat destule indicii despre conflictul între cele două familii de zei, a lui Enki şi a lui Enlil. Astfel ştim astăzi că fiecare zeu, în zona pe care o conducea, se declara binefăcător al oamenilor în timp ce rivalul său era prezentat ca fiind răul absolut. Adepţii lui Enki l-au înfăţişat pe Enlil ca pe un zeu rău, ce a dorit să distrugă omenirea în repetate rânduri, iar pe Enki ca salvatorul nostru. Credincioşii lui Enlil şi-au prezentat zeul ca pe o divinitate dreaptă, binefăcătoare, adevărata protectoare a oamenilor. Iar pe Enki ca fiind un demon. Un astfel de exemplu este Pazuzu, regele demonilor din mitologia asiro-babiloniană. El reprezenta vântul fierbinte de sud-vest. Pe spatele unei statuete a lui, de prin secolele IX – VIII î.Hr, este scris: „Eu sunt Pazuzu, fiul lui Hanpa, rege al spiritelor rele din aer, care ies ca o furtună din munţi, făcând prăpăd.” Pazuzu apare cu corp de om, aripi, gheare de vultur şi un şarpe în loc de penis. Are întotdeauna mâna dreaptă ridicată, iar stânga lăsată în jos, întocmai ca egipteanul Min şi asirianul Aşşur. Nu se ştiu multe despre el, decât că era invocat foarte des, pentru a o opri pe soţia sa, zeiţa Lamaştu. Deşi era un demon, de multe ori proteja oamenii de alte spirite malefice sau boli. Şarpele în loc de penis semnifică Şarpele creator, adică Enki. Zu din numele său înseamnă „înţelepciune” în sumeriană, iar pa, „aripă”. Prin urmare, Pazuzu s-ar putea traduce „înaripatul de două ori înţelept”. De altfel, Pazuzu era reprezentat cu aripi. În vremurile de demult, nu era neobişnuită repetarea unei silabe care să semnifice calitatea unei divinităţi (de exemplu numele lui Isis a egiptenilor a fost format prin dublarea primei silabe a babilonienei Iştar). Iar o exprimare de genul „de două ori înţelept” se poate întâlni şi la Hermes Trismegistus, cel „de trei ori mare”. „De două ori înţelept” poate însemna că era nu doar un simplu înţelept, ci cel mai înţelept dintre toţi. Iar acest lucru nu-l poate defini decât pe zeul înţelepciunii, Enki. Tatăl lui Enki era An, tatăl lui Pazuzu era Hanpa. Se remarcă o asemănare a numelor celor doi, Hanpa traducându-se „înaripatul cerului” sau „înaripatul An”. Pazuzu era rege al demonilor, la fel cum în creştinism Satan ocupă această funcţie. Vântul fierbinte de sud-vest, reprezentat de Pazuzu, indică de asemenea identitatea lui. Sudul reprezintă josul, adică lumea subterană în care era conducător. Iar vestul partea stângă, adică latura negativă sau malefică. Pazuzu era un alt nume pentru Enki, demonizat în ochii oamenilor după ce fratele său a preluat conducerea Terrei.
Mesopotamienii nu specifică în mod clar, dar lasă de înţeles că, la un moment dat, Enki a fost omorât de fratele său, acela fiind momentul în care Marduk a primit tronul Pământului. Preoţii au creat alte zeităţi care au fost ucise, diferite de Enki la prima vedere, în timp ce credincioşilor li s-a spus că Enki „doarme” în lumea sa subterană. Însă ei cunoşteau adevărul. O astfel de divinitate este zeul păstor Dumuzi, numit în Babilon Tammuz. Era imaginat ca un tânăr frumos, care a fost ucis la ordinul consiliului zeilor. Inanna a coborât după el în Infern, pentru a-l salva. Într-un final a reuşit acest lucru, Dumuzi fiind nevoit să trăiască jumătate de an pe Pământ şi jumătate în lumea cealaltă. O poveste asemănătoare întâlnim şi la vechii greci unde Persefona, zeiţa lumii subterane, trăia jumătate de an pe Pământ, alături de mama ei, şi jumătate de an în lumea subterană, alături de soţul ei, Hades. Iar unul dintre epitetele zeului egiptean Osiris era „cel care sălăşluieşte în Orion cu un anotimp în cer şi un anotimp pe Pământ”. Fără îndoială, grecii au preluat mitul lui Osiris / Dumuzi şi l-au atribuit nu zeului lumii subterane, Hades, ci soţiei acestuia, Persefona. Mai multe asemănări dintre Dumuzi şi Osiris vom întâlni în capitolul rezervat religiei egiptene. La babilonieni, Tammuz este numit unicul frate al zeiţei Iştar dar şi iubitul din tinereţea ei. Fratele şi iubitul lui Iştar / Ninhursag era Enki. În alt mit sumerian, sora lui Dumuzi este Geştinanna, pe care o identificăm cu uşurinţă ca fiind Inanna / Iştar / Ninhursag. Numele Dumuzi se traduce prin „adevăratul fiu”, o aluzie evidentă la faptul că Enki se considera adevăratul fiu al lui An şi moştenitorul de drept al tronului acestuia, spre deosebire de fratele său mai mic, Enlil.
Deşi incomplete, miturile mesopotamiene ne dau de înţeles că Enki a fost exilat pe Pământ după ce a violat-o pe sora sa, Ninhursag, consoarta tatălui său. Ea l-a urmat pe Terra, devenindu-i soţie. În timpul unei vizite a lui Anu pe planeta noastră, Enki l-a atacat, încercând să îl detroneze. Anu a reuşit să se salveze dar l-a trimis pe fiul său cel mic, Enlil, să preia conducerea Pământului din mâinile răzvrătitului Enki. După lupte îndelungate între cele două tabere şi mai multe perioade de aşa-zisă pace, Enlil l-a învins pe fratele său, care a fost nevoit să se retragă în Abzu, lumea subterană, împreună cu familia sa. Enki şi Ninhursag au creat oamenii, pe care zeii i-au folosit ca sclavi. De-a lungul timpului, Enki a manipulat genetic deseori oamenii, în încercarea de a-şi crea o armată cu care să-şi înfrângă fratele. Fiind învingător, Enlil a luat-o ca soţie pe Ninhursag. Într-un final, Enki fost ucis, moment în care Anu l-a luat pe Enlil pe planeta zeilor, lăsându-i conducerea Terrei lui Marduk, fiul lui Enki. Marduk şi sora sa geamănă, Iştar (care i-a devenit şi soţie) au condus lumea o perioadă de timp, până când dorinţa de putere absolută a cauzat lupte şi între ei, omenirea fiind împărţită din nou în două tabere.

George Adamski vorbea despre o „Federaţie Liberă a Planetelor”, ce dispune de o uriaşă flotă „a păcii universale” şi de o armată de 10 sau 20 de milioane de fiinţe, condusă de comandantul Ashtar Sheran. Pentru George Van Tassel, Ashtar era comandantul unei staţii spaţiale controlate de „Consiliul Celor Şapte Lumini”. George King a intrat în contact cu „frăţia cosmică a stăpânilor spaţiului”, devenind purtătorul de cuvânt al unui „Parlament Interplanetar”. Profesorul Courtney Brown a văzut sediul „Federaţiei Galactice”, un organism care uneşte foarte multe civilizaţii din galaxia noastră. David Paladin vorbea despre prietenii spaţiali ce făceau parte din Confederaţia Kantariană. Lui Bill Hermann, răpitorii săi i-au spus că fac parte dintr-o reţea ce ne ţine de mult timp sub observaţie. Lui Richard Miller, comandantul Soltec i-a revelat faptul că vine de pe planeta Centurus, ce face parte dintr-o „Confederaţie Universală” de peste 680 de planete. Alţii vorbeau despre „Uniunea Ra”, care i-a patronat pe vechii egipteni. Ra, una dintre entităţile cu care era în contact grupul Lab Nine, afirma că Terra este protejată de „Consiliul lui Saturn”, care este format din nouă membri şi 24 de gardieni. Unul dintre membrii Lab Nine, Hurtak, susţinea că sistemul nostru solar este guvernat de „Consiliul Celor Nouă”, care răspunde în faţa „Celor 70 de Frăţii ale Marii Frăţii Albe”.

Conform tuturor acestor declaraţii, vizitatorii nu provin de pe o planetă izolată, ci fac parte dintr-un organism ce uneşte foarte multe civilizaţii, o „reţea”, „federaţie” sau „confederaţie”, condusă de un Parlament Interplanetar sau de un Consiliu. Chiar dacă sunt mai evoluaţi tehnologic şi spiritual decât noi, hainele şi titlurile pe care le poartă ne indică mai degrabă o societate de tip feudal, nicidecum una modernă, asemănătoare cu a noastră. Deşi vor să pară o societate democrată, condusă de un parlament, sunt câteva indicii care ne demonstrează că lucrurile nu stau chiar aşa. Acel Consiliu (al Celor Şapte Lumini, al Celor Nouă, al lui Saturn, etc.) ne duce cu gândul la o adunare de genul celor de la curţile regale. Deşi cei mai mulţi vizitatori poartă costume mulate, asemănătoare celor de ski, se pare că acestea sunt doar echipamentele de zbor deoarece, pe planetele lor, mai toţi sunt îmbrăcaţi în robe sau cămăşi lungi, cu pelerine. Profesorul Courtney Brown a întâlnit un personaj de vază, ce arăta precum Buddha. Iar aceste costumaţii sunt asemănătoare celor pe care noi, pământenii, le-am purtat acum sute de ani. „Fraţii cosmici” ai lui George King se consideră „stăpânii spaţiului”, lucru care reiese şi din titlul Stăpânului Aetherius cu care King lua legătura în mod constant. Entitatea cu care Ida Kannenberg comunica adeseori s-a prezentat ca fiind trimisă din partea „stăpânilor OZN-urilor”. Într-o societate democrată, condusă de un parlament, guvern sau preşedinte, nu există titlul de „stăpân”. Însă, într-una feudală, da. Sara, una dintre pacientele profesorului John E. Mack, declara sub hipnoză că a văzut o fiinţă pe nume Mengus ce stătea pe un tron făcut dintr-un metal argintiu. Nu încape îndoială că Sara ar fi putut face diferenţa dintre un tron şi un scaun sau un fotoliu. Iar un tron ne duce cu gândul la monarhie. Prin urmare, dacă societatea lor este una de tip feudal, cel mai probabil este condusă de un monarh. Cum ei vorbesc despre un organism format din multe planete şi civilizaţii, putem considera că denumirea cea mai potrivită pentru acesta nu este federaţie sau confederaţie, ci imperiu. Iar un imperiu nu poate fi condus decât de un împărat. De ce extratereştrii ne ascund faptul că fac parte dintr-un imperiu? Deoarece oamenii ar fi reticenţi la această formă de guvernare. Fiinţe superioare nouă cel puţin tehnologic, care vin pe planeta noastră pentru a stabili o legătură între lumea noastră şi a lor, dacă ar face parte dintr-un imperiu, ar putea să încerce să ne acapareze. Monarhia este echivalentă cu dictatura, ceea ce ar da de înţeles că, dacă îi vom accepta, vom fi servitorii împăratului, la fel ca toate lumile cuprinse în imperiul său. Însă, dacă ei se prezintă ca făcând parte dintr-o societate democrată, ne lasă iluzia că ne vom păstra independenţa planetară chiar dacă vom adera la confederaţia lor. Astfel, în ochii noştri vor părea aliaţi, parteneri sau vecini, nicidecum cuceritori. Însă nicio minciună nu poate rezista veşnic.

În mitologia sumeriană, marilor zei li s-a atribuit câte un număr. Deşi cercetătorii nu ştiu exact semnificaţia lor, majoritatea preferând să le numească numere magice, în realitate ele reprezintă rangul fiecăruia. An, conducătorul zeilor, avea numărul 60. Titlul lugal kur.kur.ra („conducător al ţinuturilor”) dovedeşte că era stăpân peste mai multe domenii. Miturile sumerienilor ni-l înfăţişează ca sursă ultimă de autoritate atât pe planeta zeilor, cât şi pe Pământ. Prin urmare, numărul 60 nu poate reprezenta decât titlul de împărat. Soţia sa, Ki sau Antum, avea numărul 55, adică titlul de împărăteasă. Fiului lor cel mic, Enlil, conducătorul Terrei, i se atribuise numărul 50, adică titlul de rege. De altfel, mesopotamienii chiar îl numeau regele Pământului. Când Marduk a primit conducerea planetei noastre, înlocuindu-l pe Enlil, i s-au atribuit cele 50 de nume. Fără îndoială, acest lucru înseamnă că i s-a acordat numărul 50, adică titlul de rege. Soţia lui Enlil, Ninlil, avea numărul 45, titlul de regină. Fratele mai mare al lui Enlil, Enki, a primit numărul 40, adică următorul rang, cel de mare prinţ. Prinţ l-au numit toţi strămoşii noştri, indiferent din cultura din care făceau parte. Soţia sa, Ninki sau Damkina, avea rangul de mare prinţesă, adică numărul 35.

Cine este acest împărat? Zeul suprem în mitologia sumeriană era An, al cărui nume, simbolizat în scrierea cuneiformă printr-o cruce, înseamnă „cer”. Akkadienii, babilonienii, asirienii şi hitiţii îl numeau Anu sau Anum (din care provine numele zeului egiptean Amun). Era sursa ultimă de autoritate, zeul cerului şi al constelaţiilor, stăpânul zeilor, spiritelor şi demonilor. Pentru a i se sublinia autoritatea, era numit adeseori an gal („marele An”). El putea să înalţe alţi zei în rang, să confere regalitatea pe Pământ sau să hotărască soarta. În Enuma Elish, Anu este fiul lui Anşar şi Kişar. Aici este numit „tatăl zeilor” dar şi gazda demonilor. În textul hitit Regatul din ceruri, Anu este fiul lui Alalu. Textul Lahar şi Aşnan îl creditează pe Anu cu inteligenţa divină care a creat Universul. Simbolul său era coroana regală, de multe ori împodobită cu două coarne de taur. Consoarta sa este numită de babilonieni Antum („cerul femelă”), iar de sumerieni Ki („Pământul”). Câteva texte regale din perioada sargonidă descriu ridicarea la rangul de consoartă a lui An a zeiţei Inanna. A avut mulţi copii, cei mai importanţi fiind Enki şi Enlil. An locuia în cer împreună cu soţia sa, pe Pământ lăsându-l conducător pe fiul său mai mic, Enlil (zeul aerului), moştenitorul tronului. Nu s-au păstrat miturile care să explice de ce moştenitorul nu a fost fiul cel mare, Enki (zeul apei şi al înţelepciunii), dar răspunsul se găseşte în legendele altor popoare. Principalul său templu din Mesopotamia era Eanna din oraşul Uruk, pe care îl împărţea cu Inanna. Imnurile şi rugăciunile asiriene şi babiloniene închinate lui Anu sunt extrem de rare.

Cum a ajuns An pe tronul ceresc, aflăm de la hitiţi. În Regatul din ceruri e scris că, acum foarte mult timp, Alalu era rege în cer, domnind timp de nouă perioade. În cea de-a noua perioadă, Anu, paharnicul său şi primul dintre zei, l-a provocat la luptă. Învins, Alalu a fost nevoit să se refugieze pe Pământ, iar Anu a devenit noul conducător din Kummiya (palatul zeilor din cer). După alte nouă perioade, fiul lui Anu, Kumarbi, a încercat să căştige tronul în acelaşi mod. În timpul unei vizite pe Pământ a lui Anu, acesta a fost atacat de Kumarbi. În timpul luptei dintre Kumarbi şi Anu, primul l-a muşcat pe cel din urmă de organele genitale, rămânând însărcinat. Din uniunea cel puţin bizară s-au născut alţi trei zei (Teshub, Tigris şi Taşmişu), care erau atât fiii şi nepoţii lui Anu, cât şi fiii şi fraţii lui Kumarbi. Deşi învins, Anu a reuşit să se întoarcă în cer şi să-şi păstreze tronul, deşi pe Pământ conducător devenise Kumarbi. Anu l-a numit ca succesor al său pe Teshub, zeul furtunii.

În mitologia etruscilor, zeul cerului se numea Ani. Locuinţa sa era în cerul superior şi uneori era reprezentat cu două feţe. Acest Ani nu poate fi decât Anu al akkadienilor, babilonienilor şi hitiţilor sau An al sumerienilor.

Pentru greci, zeul cerului era Ouranos („cerul”), pe care romanii îl numeau Caelus. S-a născut singur din haosul primordial. Soţia sa era Geea („Pământul”). Împreună au avut 18 copii (12 titani, 3 ciclopi şi 3 hecatonchiri). Deoarece avea darul profeţiei, Ouranos ştia că unul dintre copiii săi îl va detrona. Aşa că i-a închis pe toţi în Tartar, închisoarea din adâncul Pământului. Unul dintre titani, Kronos, ajutat de mama sa, l-a atacat pe Ouranos cu o seceră, castrându-l. Rănit, Ouranos şi-a luat zborul, lăsându-l pe Kronos conducător al Pământului. Niciun cult al lui Ouranos nu a supravieţuit până în epoca clasică. La fel ca An al sumerienilor, Ouranos era zeul cerului iar consoarta sa, zeiţa Pământului. A fost castrat de fiul său şi izgonit în cer, la fel ca Anu al hitiţilor. Numele său latinizat, Uranus, este de origine sumeriană. Dacă îndepărtăm terminaţia us / os, specifică limbilor greacă şi latină, ne rămâne numele Uran (aşa cum îl numea şi Nicolae Densuşianu în Dacia Preistorică), format din cuvintele sumeriene ur şi an. Primul cuvânt, dacă este folosit ca substantiv propriu, reprezintă oraşul sumerian Ur, iar ca substantiv comun se poate traduce ca suflet. Cel de-al doilea este fie numele zeului sumerian An, fie substantivul comun cer. Indiferent că traducem numele Uranus ca „An din Ur” sau „sufletul ceresc”, cert este că semnifică aceeaşi entitate numită An de sumerieni sau Anu de către restul popoarelor din Mesopotamia.

În hinduism, Brahma este zeul creaţiei, unul dintre cele mai importante divinităţi. Conform Puranelor, Brahma s-a născut singur dintr-o floare de lotus. Altă legendă spune că, în apă, o sămânţă s-a transformat într-un ou de aur, din care a apărut Brahma. Simbolurile lui sunt cele patru braţe (ce simbolizează cele patru puncte cardinale), cele patru feţe (cele patru Vede), coroana (simbolul autorităţii supreme), cartea şi barba (simboluri ale înţelepciunii), lotusul (simbolul naturii), aurul (simbolul creativităţii). Se spune că Brahma avea cinci capete dar, la un moment dat, Shiva i-a ars unul. Cum Shiva, Kumarbi şi Kronos sunt nume ale aceleiaşi entităţi, e posibil ca acest episod să fie cel în care fiul a încercat să-şi detroneze tatăl, aşa cum povesteau grecii şi hitiţii. Deşi Brahma e unul dintre cei mai importanţi zei hinduşi, foarte puţine temple îi sunt dedicate, la fel cum cultul lui Anu nu era foarte răspândit în Asiria şi Babilon sau al lui Ouranos în Grecia.

Tot hinduşii consideră că spiritul suprem universal se numeşte Brahman, o combinare a numelor lui Brahma şi a lui An, similar cu Ouranos („sufletul ceresc”) al grecilor antici. De asemenea, indienii nord-americani cred că spiritul suprem al Universului poartă numele Gitche Manitou („Marele Spirit”), nume care, de asemenea, îl conţine pe cel al sumerianului An.

În religia vedică, zeul cerului se numea Dyaus Pitar. Soţia sa era zeiţa Pământului, Prithivi, iar cei mai importanţi fii ai săi erau Indra, zeul furtunii, şi Agni, zeul focului. Conform Rig Veda, Pitar Dyaus înseamnă „Tatăl Cer” iar Mata Prithivi, „Mama Pământ”. A fost ucis de fiul său, Indra, care i-a luat locul în conducerea panteonului. Cum legenda sa este aproape identică cu cele ale lui Anu şi a lui Ouranos, putem presupune că este vorba despre aceeaşi persoană.

În Egiptul antic, An nu era considerat zeul cerului, ci al soarelui. Zeul soare, prezent în majoritatea culturilor, semnifică funcţia de zeu conducător. Aşa cum soarele se află în centrul sistemului solar, cu planetele orbitând în jurul lui, la fel zeul conducător se afla în mijlocul celorlalţi zei, ce „orbitau” în jurul său. Egiptenii l-au numit Ra sau Re. Deşi egiptologii au încercat să traducă numele zeului în diferite moduri, adevăratul sens se găseşte în sumeriană, unde ra înseamnă „conducător”. Prin urmare, egiptenii l-au numit „Conducătorul” pe zeul din fruntea panteonului lor, atribuindu-i şi funcţia de zeu-soare, care să întărească autoritatea sa. Terminaţia ra se întâlneşte în numele multor zeităţi cu funcţii de conducere. De exemplu, Indra este regele zeilor în hinduism. Numele său se traduce corect „conducătorul Indiei” sau „conducătorul Văii Indusului”. În Egipt, Amon-Ra nu reprezintă combinarea a două zeităţi rivale, aşa cum interpretează egiptologii. Cum cuvântul amon înseamnă „ascuns”, Amon-Ra era epitetul zeului considerat de egipteni „conducătorul ascuns”.

Ra era reprezentat ca un om cu cap de şoim. Simbolul său era obeliscul. La fel ca Ouranos al grecilor şi Brahma al hinduşilor, Ra s-a născut din oceanul Nun (haosul primordial). Cultul său a fost atestat pentru prima oară în jurul anului 2865 î.Hr, în numele faraonului Reneb din Dinastia a II-a. A crescut în influenţă în timpul Dinastiei a V-a, când trei dintre faraonii acestei dinastii au pretins că sunt fiii lui Ra. Principalul său centru de cult era oraşul numit de greci Heliopolis, de evrei şi asirieni On iar de egipteni Iunu sau Anu. Numele Anu dovedeşte că egiptenii îl identificaseră pe Ra al lor cu Anu al mesopotamienilor. Acest lucru se observă şi din numele zeiţei Anukis (Anuket în egipteană), care a fost tradus ca „fiica lui Ra”. Dar nu numele lui Ra apare în cel al zeiţei, ci al lui An. Zeul Inpu a fost numit de greci Anubis, adică „de două ori Anu”. În Textele Sarcofagelor e scris că Ra şi-a pierdut barba în „ziua răzmeriţei” iar în Cartea Morţilor că i-a nimicit pe „Copiii Revoltei”. Nu s-au păstrat legende care să explice despre ce revoltă este vorba, însă se pare că este vorba despre aceeaşi despre care aminteau grecii, hitiţii şi alte popoare. Dacă Anu la hitiţi şi Ouranos la greci au fost castraţi iar Brahma al hinduşilor şi-a pierdut un cap, pentru egipteni Ra şi-a pierdut barba. Există totuşi în Cartea Morţilor un episod ce aminteşte de castrare: Ra şi-a tăiat singur falusul, din care au căzut picături de sânge ce au dat naştere la două personificări ale intelectului, Hu („autoritate”) şi Saa („intelect”). Cei doi copii astfel născuţi sunt de fapt cei doi fii ai lui An, Enlil (autoritarul rege al Pământului) şi Enki (zeul inteligenţei şi al înţelepciunii). Un alt mit egiptean spune că primii copii ai lui Ra au fost Shu (aerul cald) şi Tefnut (umezeala). Din nou îi întâlnim pe cei doi fii ai lui An: Enlil (zeul aerului) şi Enki (zeul apelor). Aurul era unul dintre simbolurile lui Brahma iar la egipteni, corpul lui Ra era făcut din aur. La sumerieni, zeiţa iubirii şi a frumuseţii, Inanna, a devenit consoarta lui An. Egiptenii au păstrat un mit asemănător în care Ra, fiind supărat, a fost înveselit de fiica sa, Hathor (zeiţa frumuseţii şi a iubirii), după ce aceasta a dansat goală în faţa lui, apoi a început să-l gâdile. Nu ştiu ce au înţeles egiptenii antici din această poveste dar când o zeiţă goală îl pipăie pe bătrânul Ra, iar acesta iese din cameră foarte bine dispus, nu putem decât să ne gândim la sex. Se pare că preoţii ştiau adevărul din moment ce, în cadrul unei procesiuni din templul lui Hathor din Dendera, statuia ei era dusă din interiorul sanctuarului până pe acoperiş, unde fusese construită o capelă specială pentru ceremonia unirii zeiţei cu discul solar.

Mitologia Canaanului a creat o oarecare confuzie în rândul cercetătorilor. Conducătorul panteonului era El, care într-o variantă era fratele lui Dagon şi unchiul lui Baal, iar în alta era tatăl lui Baal, cel care s-a luptat pentru tron cu fratele său, zeul mărilor. Canaanienii au preluat legendele de la popoarele vecine şi le-au adaptat zeităţilor lor. Iniţial, Enlil era numit Bel în Babilon. După ce Marduk i-a luat locul, acaparându-i şi titlurile, el a fost numit Bel. Astfel, deşi în Mesopotamia existau două zeităţi numite Bel, canaanienii au preferat să le diferenţieze, numindu-le Baal Hadad şi Baal Zephon. În versiunea în care El este fratele lui Dagon şi unchiul lui Baal Zephon, El este Enlil, Dagon (zeul fertilităţii) este Enki, iar Baal Zephon este babilonianul Bel sau Marduk. El provine de la Ellil, numele babilonian al sumerianului Enlil. Baal Zephon, care a preluat conducerea Terrei de la unchiul său, El, este Bel Marduk, care l-a înlocuit pe unchiul său, Enlil. În a doua variantă, El, zeul suprem, era An al sumerienilor. Iar fiul lui El, Baal Hadad (zeul furtunii), era fiul lui An, Enlil (de asemenea tot zeu al furtunii). Lupta pentru tron a lui Baal cu fratele său, Yam, zeul mărilor, este lupta dintre cei doi fraţi ai sumerienilor, Enlil şi Enki. Hadad provine din sumerianul Adad, unul dintre epitetele lui Enlil. Astfel putem concluziona că El din miturile originale este An al sumerienilor, Anu al babilonienilor, Ouranos al grecilor, Ra al egiptenilor sau Brahma al hinduşilor. Trebuie remarcat faptul că, la fel ca la sumerieni şi la egipteni, numele împăratului pentru canaanieni era format din doar două litere (An, Ra, El).

În Japonia, tatăl zeilor care au condus cerul şi Pământul era Izanagi. Fiul său, zeul Susanoo, a fost exilat din cer şi obligat să trăiască sub pământ, în lumea cealaltă. Pe lângă mitul asemănător, este de remarcat faptul că Izanagi conţine numele sumerian An în propria sa denumire, un indiciu lăsat în urmă de vechii japonezi pentru a identifica influenţa sumerienă în religia lor. Iar ultima silabă din nume, gi, este Pământul în sumeriană, indicând rolul zeului de conducător suprem al cerului şi al Pământului.

Tian este cea mai veche divinitate şi conceptul-cheie al mitologiei, filosofiei şi religiei chinezilor. Numele său înseamnă „cer” sau „rai”. În timpul Dinastiei Shang (secolele al XVII-lea – al XI-lea î.Hr.), Tian a fost numit şi Shangdi. Confucius folosea termenul rai ca sinonim pentru Shangdi. Pentru filosoful Mo Di, Cerul era conducătorul divin, în timp ce Fiul Cerului era conducătorul planetei noastre. Învăţatul Dong Zhongshu îl numea pe Tian „autoritatea supremă, împăratul zeilor” Cultul său a fost, pentru mii de ani, religia oficială a imperiului chinez. Împăraţii se autoproclamau fiii lui Shangdi, întocmai cum în Egipt mulţi faraoni se considerau fii ai lui Ra. Ţinând cont că atât Tian, cât şi Shangdi conţin numele sumerian An, iar toate aceste trei nume se traduc prin „cer”, putem presupune că este vorba despre aceeaşi zeitate supremă ca şi în restul lumii.

Zeii celţilor se numeau Tuatha de Danann, nume tradus prin „triburile zeiţei-mamă Danu”. Nu s-au păstrat prea multe lucruri despre această zeiţă, dar o întâlnim în Rigveda indienilor şi chiar în numele latinesc al fluviului Dunărea, Danuvius. La celţi era zeiţa Pământului şi mama zeilor, iar la hinduşi, zeiţa primordială, mama a divinităţilor Danavas. Deşi este clar că nu poate fi vorba decât despre consoarta lui Anu, zeiţa Pământului numită Geea de greci, Ki de sumerieni şi Prithivi de indieni, numele ei este derivat din cel al soţului ei, Anu. E posibil ca, la origine, Danu să fi fost zeul cerului, în perioada matriarhală el transformându-se în zeiţa Pământului.

La scandinavi, Borr era tatăl lui Odin, cel care a devenit conducătorul panteonului. În afara faptului că soţia sa era Bestla, alte informaţii despre ei lipsesc cu desăvârşire. Cum Odin este numele dat de nordici sumerianului Enlil, tatăl său, Borr, nu poate fi decât Anu. Nu există dovezi că Borr ar fi fost venerat de nordici, lucru care ne duce cu gândul la minimalizarea cultului lui Ouranos la greci, a lui Brahma în India şi a lui Izanagi în Japonia. Cel mai probabil, scandinavii au minimalizat rolul altor zei, pentru a-l transforma pe Odin în zeitatea supremă, fără rival. Acesta este motivul pentru care, astăzi, rolul lui Borr în mitologie este neclar, în schimb se ştie că Odin era sursa supremă de autoritate pentru scandinavi şi creatorul Universului.

Triglav a fost unul dintre cei trei mari zei ai slavilor. Era reprezentat cu trei capete, ce semnificau cele trei lumi peste care stăpânea: cerul, Pământul şi lumea subterană. Preoţii săi şi-l imaginau legat la ochi şi la guri cu câte o bandă de aur, pentru a nu vedea păcatele oamenilor şi nici a nu vorbi despre ele. Conducătorul acestor trei ţinuturi pentru mesopotamieni era Anu. Aurul era simbolul lui Brahma la hinduşi şi al egipteanului Ra, nume diferite ale aceluiaşi conducător suprem.

În religiile aztecilor şi incaşilor, zeii supremi Quetzalcoatl şi Viracocha au preluat atributele predecesorilor lor, devenind divinităţi ale cerului şi Pământului. Astfel încât nu ne-au rămas date despre părinţii lor, zeii originali ai cerului. Din mitologia mayaşă a supravieţuit Cabaguil, una dintre cele şapte divinităţi care au creat lumea. Printre epitetele sale se numără „inima cerului”, indicându-ne o similitudine cu sumerianul An.

Tradiţia maorilor din Noua Zeelandă spune că zeii primordiali erau Rangi, tatăl ceresc, şi Papa, mama Pământ. Au avut mulţi copii pe care i-au aruncat în întuneric. Cel mai crud dintre ei, Tumatauenga, a încercat să-şi ucidă părinţii, însă fratele său, Tane, l-a oprit. Tane a  considerat că e mai bine să-şi despartă părinţii. Astfel, Rangi a fugit în cer iar Papa a rămas alături de copiii săi pe Pământ. Acest mit este aproape identic cu cele ale altor popoare, în special cu cel grecesc. În plus, şi numele Rangi îl conţine pe cel al sumerianului An, indicând de asemenea că este vorba despre acelaşi zeu pe care toate popoarele lumii l-au numit Tatăl ceresc. Iar ultima silabă, gi, la fel ca în cazul japonezului Izanagi, reprezintă Pământul în limba sumeriană.

Pentru aborigenii australieni din tribul Arrernte, Altjira este zeul cerului. În Timpul Visului, el a creat Pământul apoi s-a retras în cer. Trebuie remarcată terminaţia ra în numele său, numele zeului suprem al egiptenilor. În mitologia polineziană, acest zeu se numeşte Atua I Kafika.

Pentru aborigenii Guanches din Insulele Canare, Achaman este tatăl ceresc şi creatorul tuturor fiinţelor. Numele lui înseamnă „ceruri”. Uneori el coboară din înălţimi pentru a-şi contempla creaţia. Printre numele lui se mai numără Achuhuran, Achahucanac, Achguayaxerax, Achoron şi Achaman. În insula Gran Canaria se numeşte Acoran iar în La Palma, Abora. Putem observa şi aici că majoritatea numelor zeului au ca terminaţie cuvântul sumerian an, iar ultimul pe cel egipteană ra.

Mulungu este zeul suprem al populaţiei Nyamwezi din Tanzania. Deşi creator şi protector al acestei lumi, el este distant, având rar contact cu oamenii. Se spune că a locuit cândva pe Pământ, însă a fost nevoit să se refugieze în cer atunci când cineva a incendiat uscatul. Atunci a devenit zeul cerului, cu vocea ca de tunet. În Republica Malawi, Mulungu este numele folosit pentru a desemna Dumnezeul din Biblie. Pentru populaţia Yoruba din vestul Africii, Olorun este infinitul conducător al Universului, creatorul divin şi sursa tuturor energiilor. Şi sub aceste nume îl identificăm pe cel numit de sumerieni An.

În mitologia creştină, Tatăl ceresc pe care a încercat Lucifer să-l detroneze este numit Dumnezeu. Ajutat de fiul său mai mic, Mihail, el l-a exilat pe Lucifer pe Pământ. În Cartea lui Enoh, acelaşi Dumnezeu l-a trimis pe Mihail să-l pedepsească pe Azazel („zeul răzvrătit”). Acest Dumnezeu este An al sumerienilor, Ra al egiptenilor, Ouranos al grecilor sau Brahma al hinduşilor. Lucifer, fiul cel mare al lui Dumnezeu, mai este numit Şarpele, epitet pe care l-a primit şi Enki, fiul cel mare al lui An. La egipteni, Ra, ajutat de Seth, zeul furtunii, s-a luptat cu marele şarpe Apep (Apophis pentru greci). La indieni, Brahma a fost atacat de Shiva, zeul distrugerii. În Sumer, An făcea parte dintr-o triadă de zei, alături de fii săi, Enlil şi Enki. În India, Brahma, Vishnu şi Shiva fac parte, de asemenea, dintr-o triadă, numită Trimurti. Iar în creştinism avem Sfânta Treime, compusă din Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Tatăl nu poate fi decât An, Fiul e moştenitorul său, Enlil, iar Sfântul Duh îl reprezintă pe Enki, cel care la un moment dat a fost ucis, continuând să existe doar ca spirit. Puţini ştiu că numele Dumnezeu provine din indianul Dyaus Pitar. Grecii l-au transformat în Dzeus Pater apoi în Zeus, iar romanii în Jupiter. După apariţia creştinismului, Dzeus a devenit în latină Deus iar în română D-zeu sau Dumnezeu (Domnul Zeu).

Conform strămoşilor noştri, An era conducătorul suprem, împăratul, tatăl zeilor. Din cauză că vizitele sale pe Pământ erau rare, cultul său nu a devenit la fel de important precum cele ale fiilor săi, cu excepţia câtorva ţări precum Egiptul, Sumerul sau China. În Canaan a fost asimilat de către fiul său, numit iniţial Baal Hadad, apoi El. Iar pentru evrei, toţi zeii lor au fost numiţi Dumnezeu. După multe milenii în care a stat în umbra copiilor săi, An a încercat să-şi reînvie cultul prin creştinism, însă influenţa nepoţilor săi, Marduk şi Iştar, a corupt şi această religie, adâncindu-ne şi mai mult în adâncul necunoaşterii. Influenţa lui An este prezentă chiar şi în ziua de astăzi. În semn de veneraţie pentru el, sumerienii au inventat în mileniul III î.Hr. sistemul numeral sexagesimal (bazat pe numărul 60), pe care l-au preluat atât babilonienii cât şi alte popoare din antichitate. 60 a devenit numărul de minute dintr-o oră, numărul de secunde dintr-un minut dar şi, în geometrie, numărul de minute dintr-un grad. Fiecare unghi dintr-un triunghi echilateral măsoară 60 de grade. În matematică, 60 este un număr unitar perfect. 60 de ani reprezintă aniversarea nunţii de diamant într-o căsnicie dar şi un ciclu sexagenar chinezesc.

Here’s an excerpt:

The concert hall at the Syndey Opera House holds 2,700 people. This blog was viewed about 28,000 times in 2011. If it were a concert at Sydney Opera House, it would take about 10 sold-out performances for that many people to see it.

Click here to see the complete report.

Pentru a afla cine erau primii zei care ne-au vizitat planeta, este necesar să aflăm întâi părerea celor care susţin că au intrat în contact cu entităţi extraterestre în timpurile noastre. Deoarece numărul lor este enorm, vom prezenta doar câteva exemple:

George Adamski susţinea că pe 20 noiembrie 1952 a întâlnit un ins cu înfăţişare omenească, înalt de circa 1,70 metri, cu păr blond care îi cădea pe umeri, îmbrăcat într-un costum maro de ski. Numele său era Orthon şi susţinea că a venit de pe Venus cu o misiune prietenească. Adamski a fost plimbat cu nava lui Orthon pe alte planete, unde a întâlnit mulţi umanoizi, pe care i-a numit „fraţii spaţiali”. O altă entitate cu care Adamski susţine că s-a întâlnit este Ashtar Sheran, comandantul unei armate de 10 sau 20 de milioane de fiinţă, dispunând de o uriaşă flotă „a păcii universale” de nave extraterestre, provenind din „Federaţia Liberă a Planetelor”. Ashtar era înalt de 2,10 metri, cu ochi albaştri, fruntea înaltă, bărbia proeminentă şi părul blond deschis căzându-i pe umeri.

În noaptea de 13 decembrie 1973, ziaristul şi pilotul de curse Claude Vorilhon (ce şi-a schimbat ulterior numele în Rael, întemeind secta raelienilor) a fost invitat într-o navă de un omuleţ. Acolo a întâlnit fiinţe dotate cu raţiune superioară, numite Elohim, care l-au invitat să fie ambasadorul lor printre pământeni.

Frank Stranges spunea că s-a întâlnit în clădirea Pentagonului cu venusianul Val Thorn. Deşi înfăţişarea acestuia era perfect umană, mâinile sale erau moi, ca şi cum n-ar fi fost din carne şi oase, iar degetele sale erau netede, fără amprente. Acelaşi personaj a fost menţionat şi de ofiţerul Harley Andrew Byrd, care spunea că, în martie 1957, în zona oraşului Alexandria (din statul american Virginia), Val Thorn a aterizat lângă maşina a doi poliţişti, rugându-i să îl ducă la Pentagon. Acolo a vorbit cu unul dintre locţiitorii ministrului de război apoi, timp de două ore, cu vicepreşedintele Statelor Unite de atunci, Richard Nixon. După aceea a fost găzduit într-o încăpere din Pentagon până pe 16 martie 1960, când s-a întors pe Venus.

Pe 5 noiembrie 1975, în Snowflake, lângă Heber (statul american Arizona), muncitorul forestier Travis Walton a fost dus la bordul unei nave şi examinat de două tipuri de creaturi: nişte omuleţi cenuşii cu capetele mari şi ochi imenşi, dar şi de nişte indivizi blonzi, cu aparenţă umană, foarte înalţi şi atletici.

Pe 18 martie 1978, în jurul orei 21:20, Bill Hermann a fost răpit de un OZN. În navă a observat doi omuleţi identici, înalţi de 1,35-1,50 metri, cu trăsături orientale ale feţei, complet lipsiţi de păr, cu pielea neobişnuit de albă, cu ochi de pisică, aproape de două ori mai mari decât ai oamenilor. Aceştia i-au spus că fac parte dintr-o reţea ce ne ţine de mult timp sub observaţie.

În 1951, George Van Tassel a stabilit prin chaneling un contact cu Ashtar (despre care vorbea şi Adamski), presupus comandant al unei staţii spaţiale, controlate de Consiliul Celor Şapte Lumini de pe planeta Shanchea. După scurt timp, Van Tassel a stabilit contacte telepatice şi cu alte entităţi extraterestre, precum Zoltan sau Desca. El mai pretinde că la un moment dat a fost luat la bordul unei nave de un extraterestru pe nume Solganda.

În 1932, pictorul de firme american Howard Menger a văzut într-o pădure, pe marginea unui pârâu, o tânără frumoasă, cu părul lung şi blond, îmbrăcată într-un costum de ski, translucid. În iunie 1946, Menger a fost dus în spaţiu de aceeaşi blondă şi de doi bărbaţi bine făcuţi.

Într-o noapte de iulie 1952, în zona deşertului Mojave din California, mecanicul de întreţinere Truman Bethurum a fost invitat într-o navă de opt sau zece omuleţi înalţi de 1,40-1,50 metri. Acolo a întâlnit-o pe şefa expediţiei, Aura Rhanes, o femeie superbă.

Mecanicul de aviaţie Orfeo Angelucci, lua în mod constant legătura cu entităţi extraterestre, pe care le numea „fraţi spaţiali”, la fel ca George Adamski şi Reinhold Schmidt. În ianuarie 1953, Angelucci a fost transportat spiritual pe o altă planetă, unde a întâlnit o frumoasă extraterestră, numită Lyra, şi pe prietenul acesteia, Orion.

Fermierul elveţian Eduard Meier susţine că pe 28 ianuarie 1975 s-a întâlnit cu extratereştri din roiul stelar al Pleiadelor. Una dintre ei este blonda Semjase, de o frumuseţe tulburătoare, în ciuda vârstei de 400 de ani.

Taximetristul londonez George King a fost anunţat mental într-o noapte de mai 1954 că va deveni purtătorul de cuvânt al unui „Parlament Interplanetar”. Mesajul era venit de la „frăţia cosmică a stăpânilor spaţiului”. Unul dintre aceşti „fraţi cosmici” era Stăpânul Aetherius, un venusian bătrân de trei mii de ani.

Betty Andreasson-Luca spunea că într-o seară de octombrie 1978 s-a dedublat după ce a auzit un vâjâit deasupra acoperişului casei sale. A văzut o mulţime de omuleţi trebăluind în jurul a trei mese pe care erau trei persoane acoperite cu cearşafuri. În iulie 1986 a apărut lângă ea un omuleţ cenuşiu, îmbrăcat într-un costum tip salopetă. Acesta a manevrat nişte dispozitive ciudate iar ea s-a dedublat. Ea a observat şi entităţi înalte de 2,10-2,20 metri, cu plete albe sau blonde căzându-le pe umeri, cu robe albe până la pământ, ce păreau să aibă o anumită autoritate asupra celor mici şi cenuşii, când cele două tipuri erau văzute împreună.

Într-o noapte din 1986, scriitorul Whitley Strieber s-a trezit dus de mâini de două făpturi mărunte până într-o cameră plină de apariţii aproape translucide, cu înfăţişare de cadavre.

Psihiatra Edith Fiore expune în Cartea Encounters cazul pacientei sale, Sherry, care a fost răpită şi dusă în interiorul unei nave, unde a fost operată de cancer de nişte omuleţi.

Sociologul şi profesorul de politologie la o universitate din Atlanta (Georgia), Courtney Brown, a efectuat mai multe şedinţe de clarviziune. Astfel a aflat că principala rasă căreia i s-a încredinţat misiunea de a ne supraveghea este cea a omuleţilor cenuşii, înalţi de circa 1,30 metri, fără păr, cu ochii mari şi hipnotici. În mai multe rânduri, Brown s-a văzut transpus într-un tărâm îndepărtat, într-o clădire imensă, metalizată, în formă de turn. I s-a dat de înţeles că se află la sediul Federaţiei Galactice, un organism care uneşte foarte multe civilizaţii din galaxia noastră. A observat acolo o mulţime de fiinţe umanoide, cu pielea deschisă, capul chel, îmbrăcate în cămăşi lungi şi pelerine albe. A fost condus la un personaj de vază, cu statură impunătoare şi înfăţişare de Buddha.

În 1968, Whitley Strieber a fost răpit şi dus într-un mare deşert, într-o clădire foarte veche, unde a văzut doi indivizi cu ochi negri, imenşi şi migdalaţi.

Pe 2 octombrie 1984, la ora 23:45, Karen L. Din Norvegia a văzut intrând în camera ei trei entităţi cu înfăţişare umană, înalte de peste 1,80 metri, îmbrăcate în salopete argintii mulate pe corp.Au urmat mai multe contacte prin dicteu automat şi călătorii astrale. Una dintre entităţile pe care le-a întâlnit în aceste călătorii se numea Tzador.

Fiul de patru ani al lui David Paladin spunea că un individ înalt, pe nume Itan, îmbrăcat într-o salopetă albă, l-a răpit cu un OZN. Acolo erau mai muţi prieteni spaţiali ce făceau parte din Confederaţia Kantariană, fiinţe ce purtau de grijă speciei omeneşti din vremuri imemoriale.

Ida Kannenberg considera că în mintea ei se instalase o prezenţă care răspundea la numele Hweig. Acesta s-a prezentat ca trimis din partea stăpânilor OZN-urilor. A recunoscut că preferă să rămână invizibili pentru a nu ne înspăimânta.

Pe 4 iulie 1989, în Hidropark-ul din Kiev, aflat pe o insulă a Niprului, pensionara Vera Prokofievna, inginera Alexandra Stepanovna şi fiica de şase ani a acesteia au întâlnit trei indivizi înalţi şi blonzi. Aceştia le-au spus femeilor că sunt extratereştri, că misiunea lor este să ia oameni de pe Pământ, pentru a-i duce pe planeta lor, şi că acum ar dori să le ia pe ele. Cum femeile, îngrozite, au declarat că vor să rămână cu familiile lor, cei trei au răspuns că vor alege pe altcineva, apoi au urcat într-un OZN şi au plecat.

Între 12 şi 17 iunie 1992, la Massachusetts Institute of Technology (M.I.T.), una dintre cele mai faimoase universităţi politehnice din lume, a fost organizată Conferinţa pentru studiul răpirilor efectuate de OZN-uri. Cei doi preşedinţi ai conferinţei au fost profesorul David E. Pritcard, specialist în fizică atomică şi moleculară, laureat al unor prestigioase premii internaţionale, fizician la M.I.T. din 1968, şi profesorul John E. Mack, profesor de psihiatrie de 20 de ani la Harvard Medical School din Cambridge şi fost director al secţiei de psihiatrie a spitalului aceleiaşi universităţi. La conferinţă au participat şi Thomas Bullard, preofesorul David Jacobs, Budd Hopkins, Jenny Randles, John S. Carpenter şi alţi investigatori de prestigiu ai fenomenului OZN. Cercetătorii participanţi au studiat aproximativ două mii de cazuri, examinate cu rigoare. În rapoartele anexate, majoritatea victimelor afirmau că au fost răpite de OZN-uri şi examinate apoi de nişte creaturi cenuţii, înalte de 1-1,3 metri, cu membre subţiri, cu însuşiri telepatice, cu cranii enorme şi ochi negri, imenşi. Destul de des se semnalează totuşi şi vizitatori înalţi, cu plete blonde sau albe, cu robe albe, lungi şi strălucitoare. Ei apar câte doi, trei sau patru, încadrându-l pe cel răpit.

Majoritatea celor răpiţi sau contactaţi susţin că este vorba despre două tipuri de entităţi: cei mici, cenuşii, cu capetele şi ochii mari şi cei înalţi, albi, cu părul lung şi blond sau alb. După cum se observă din miile de declaraţii, de multe ori cele două rase sunt văzute împreună, ceea ce ne duce la ideea unei colaborări între ele. Deşi sunt cei mai des întâlniţi, cei mici şi gri par a fi subordonaţi celor înalţi şi blonzi. Prin urmare, dacă blonzii sunt adevăraţii conducători, ne vom ocupa de ei, urmând ca despre cenuşii să vorbim mai târziu. Se observă din descrierile de mai sus o legătură a extratereştrilor de astăzi cu folclorul, religia sau mitologia trecutului. Ashtar, cu care George Van Tassel susţine că a intrat în contact, are acelaşi nume cu zeul luceafărului de dimineaţă în mitologia vest-semitică. La etiopienii precreştini, Ashtar era zeul cerului. Numele se pare că a fost împrumutat pe filieră arabă de la zeiţa mesopotamiană Iştar. Blonda Semjase, despre care vorbeşte Eduard Meier, are un nume asemănător cu căpetenia îngerilor veghetori din Cartea lui Enoh, Samyaza sau Semjaza. Numele pe care şi-l atribuie extratereştrii lui Rael, Elohim, este numele dumnezeului biblic din cartea Genezei. Stăpânul Aetherius al lui George King poartă numele lui Aether, zeul spaţiului, al aerului superior, la grecii antici. Truman Bethurum declara că s-a întâlnit cu o extraterestră numită Aura Rhanes. În galică, Aerach Reann înseamnă aproximativ „trupul ceresc al aerului”. George Adamski spunea că s-a întâlnit cu o entitate numită Fircon. Fir Conn era numele unui rege care a domnit în Ţara Galilor în secolul al şaptelea, numele său fiind format din cuvintele galice fir („bărbat”) şi kon („cap”). Numele lui Tzador, despre care vorbea Karen L., seamănă cu Tzadok sau Zadok, primul Mare Preot din templul lui Solomon.

Cercetând trecutul aflăm că, pentru aborigenii din Australia, primii zei erau numiţi Wandjina sau Wondjina. Aztecii îi numeau Tezcatlipoca şi erau fiii zeului creator Ometeotl. În hinduism erau Adytia, copiii lui Kasyapa, cel care a mai creat oamenii, demonii Asura, îngerii Deva şi şerpii Naga. Pentru chinezi, primii suverani au fost Fuxi, Nuwa şi Shennong, copiii primilor zei (cei născuţi din yin şi yang). În Japonia, Amaterasu Omikami şi Susano-o, primii conducători ai lumii, erau copiii zeilor primordiali Izanami şi Izanagi. Tot doi fraţi, Mawu şi Lisa, copiii creatorului Nana-Buluku, se găsesc în mitul creaţiei la populaţia fon din Benin. Pentru etnia mambara din Mali, spiritele creatoare ale omului, Faro, Teliko şi Pemba, s-au născut din sunetul Yo, creatorul Universului. Să nu uităm şi de cele două familii de zei din mitologia scandinavilor, Æsir şi Vanir, descendente ale uriaşilor născuţi din haos. Vechiul Testament îi numeşte pe primii vizitatori Elohim. Dacă El, ca substantiv comun (spre deosebire de substantivul propriu El, care desemnează zeitatea supremă din Canaan), înseamnă în ebraică „zeu suprem” iar ohim provine din rădăcina ihim („copii”), Elohim reprezintă copiii zeului suprem. Şi alte popoare considerau că primii vizitatori ai planetei noastre erau urmaşii zeilor conducători. Grecii îi numeau Titani, fiind copiii lui Ouranos (cerul, primul conducător al Universului) şi ai soţiei sale, Geea (Pământul). La egipteni, primii conducători ai Pământului au fost Osiris, Isis, Seth şi Nephtys, copiii zeilor Geb (Pământul) şi Nut (cerul). În unele mituri, Osiris, primul faraon, era fiul zeului suprem Ra (iar Seth al lui Geb). Sumerienii, babilonienii, asirienii şi akkadienii îi numeau Anunnaki, despre care se spunea că sunt copiii zeului Anu (zeul suprem, ce simboliza cerul) şi ai zeiţei Ki (personificarea Pământului). Unii cercetători au tradus cuvântul anunnaki prin „cei care au coborât din cer pe Pământ”, însă această traducere este greşită. Sumerienii, babilonienii, asirienii şi akkadienii considerau că zeii erau împărţiţi în două grupuri: anunnaki şi igigi. Ambele grupuri erau coborâte din cer pe Pământ, aşa că nu avea sens să se numească doar un grup „cei care au coborât din cer pe Pământ”. Anunnaki erau zeii cei mari, nobilii, copiii lui Anu şi Ki. Igigi erau servitorii acestora, zeii mai mici. Prin urmare, pentru a se face o diferenţiere clară între cele două grupuri de zei care au coborât din cer pe Pământ, zeii cei mari au fost numiţi Anunnaki, care înseamnă „copiii lui Anu şi Ki” sau „copiii cerului şi ai Pământului”. Aşa cum, de altfel, erau consideraţi de către toate celelalte popoare. Aşadar, primii vizitatori ai planetei noastre erau consideraţi de către strămoşii noştri copiii zeilor supremi ce personificau adeseori cerul şi Pământul.

O întrebare cu care nu îşi bat capetele cei mai mulţi cercetători ai fenomenului OZN, ca Zecharia Sitchin sau Erich Von Daniken, este dacă aceşti „zei” sunt fiinţe pur spirituale sau materiale. În cartea Abduction: Encounters with Aliens din 1994, profesorul John Mack descrie cazul unui pacient, numit convenţional Peter, pe care răpitorii săi l-au asigurat că, în esenţa lor, sunt spirite fără formă. O altă pacientă, Sara, şi-a amintit sub hipnoză că a întâlnit fiinţe de lumină dar şi entităţi mici, întunecate, care bolboroseau iar Dave spunea, tot sub hipnoză, că a fost însoţit de-a lungul vieţilor trecute de o fiinţă extraterestră de esenţă spirituală, pe nume Velia. Un al patrulea subiect hipnotizat de profesorul Mack spunea că extratereştrii i-au spus că ei nu sunt ca noi, nu au formă, iar noi i-am putea considera fără viaţă. Sociologul şi profesorul Courtney Brown a ajuns la concluzia că acea Federaţie Galactică despre care îi vorbeau entităţile cu care a intrat în legătură constituie înainte de toate o organizaţie a unei lumi invizibile, eterice, transcendente. O făptură din acea lumea chiar i-a spus că „fiinţele fizice nu ar fi în stare să coordoneze galaxia”. Încă din 1950, ocultistul N. Meadne Layne din California opina că OZN-urile şi ocupanţii lor nu vin de pe alte planete, ci dintr-o altă stare a realităţii care ne înconjoară din toate părţile, deşi este invizibilă. Dr. Edith Fiore scria în cartea Encounters că „extratereştrii se pot încorpora, temporar sau permanent”. Scriitorul Philip K. Dick declara că, la un moment dat, a fost luat în posesie de „o formă de viaţă ionizată, atmosferică, electrică, în stare să călătorească prin timp şi spaţiu după dorinţă”. Cyril Henry Hoskins, cunoscut sub pseudonimul Lobsang I, povestea în cartea As It Was că, într-o realitate paralelă, există nişte fiinţe care veghează asupra evoluţiei omenirii şi care poartă numele „Grădinarii Pământului”. Raymond Fowler afirma că OZN-urile „vin de acolo unde noi vom merge după moarte”.

Chiar dacă nu negăm existenţa fiinţelor pur spirituale, extratereştrii de astăzi sau „zeii” din vechime nu fac parte din această categorie. Aceştia interacţionează cu mediul înconjurător, cu oamenii, fac sex şi experimente genetice, mănâncă, beau, folosesc în lupte arme (unele extrem de distrugătoare, de tipul bombelor atomice) şi se deplasează cu felurite maşinării. Iar toate astea demonstrează fără doar şi poate că au corpuri materiale. Entităţile spirituale nu au nevoie de maşinării, arme sau sex. Cum reuşesc să creeze iluzia că nu ar fi de natură materială? Cu ajutorul tehnologiei. Într-o scrisoare din 12 iulie 1988, aderesată lui Ray Fowler, Betty Andreasson-Luca a reprodus câteva informaţii primite de la „vizitatori”. Când i-a întrebat cum de pot trece prin uşi şi pereţi, aceştia i-au răspuns că profită de dualitatea undă-particulă şi de anumite proprietăţi ale mecanicii cuantice. Trecerea printr-un obiect aparent solid se poate face „prin controlul nivelurilor de vibraţie; e o operaţie foarte simplă; aceste structuri sunt foarte laxe”. La fel i s-a explicat modelitatea prin care ei pot deveni invizibili. Metoda include un control al văzului şi auzului martorilor dar şi o subtilă anihilare a energiilor disipate cu această ocazie, prin suprapunerea unei unde complementare. Contactata Ruth Montgomery declara că „ghizii spirituali” i-au explicat că abilităţile lor nu se bazează pe altceva decât pe cunoaşterea unor legi ale Universului pe care noi, oamenii, încă nu am apucat să le descifrăm pe deplin. Acestea le permit, de exemplu, să dezintegreze şi să reasambleze corpuri solide, după dorinţă. Iar Jean Sider scria în cartea Ovnis: Les Secret des Aliens (1998) că „vizitatorii sunt capabili, graţie mijloacelor tehnologice superputernice de care dispun, să creeze orice tip de iluzie în spiritul celor răpiţi”. De asemenea, ei „pot penetra orice materie, oarecum în maniera în care o fac undele electromagnetice”. Prin urmare, tehnologia este cea care îi ajută să pară fiinţe pur spirituale sau să creeze „magie” în ochii strămoşilor noştri.

După ce am stabilit că „zeii” au corpuri, ca şi noi (lucru esenţial pentru supravieţuirea într-o lume materială, tridimensională), apare următoarea întrebare: cum arată ei? Din mărturiile celor care susţin că au intrat în contact cu extratereştrii reiese că sunt umanoizi. Chiar dacă nu identici cu oamenii, sunt foarte asemănători, existând mici diferenţe. Pentru antici, în general zeii arătau ca oamenii. Deşi unii aveau uneori mai multe braţe sau capete de animale, aspectul fizic era asemănător cu al nostru. Chiar şi Biblia ne spune că omul a fost creat după chipul şi asemănarea zeilor Elohim, expresie din care reiese că suntem asemănători cu ei, dacă nu chiar identici.

Dacă extratereştrii de astăzi sunt înalţi, cu ochii albaştri şi părul lung şi blond sau alb, zeii din trecut arătau diferit? Spre surprinderea unora, răspunsul este nu. Peste tot în lume, zeii erau de statură uriaşă. Cel puţin primii zei. Un exemplu în acest sens este basorelieful descoperit în oraşul sumerian Sippar, vechi de peste 5.500 de ani, care înfăţişează trei oameni în faţa zeului uriaş Şamaş. La greci, titanii erau uriaşi. La fel şi fraţii lor, giganţii. Osiris al egiptenilor era înalt de aproape cinci metri. Conducătorul panteonului roman, Jupiter, era numit Optimus Maximus, adică „cel mai mare” sau „cel mai înalt”. Epitetele „măria sa” sau „înălţimea sa”, aplicat regilor şi împăraţilor, consideraţi urmaşi ai zeilor, era iniţial folosit pentru zei, indicând statura uriaşă a acestora.

Culoarea pielii zeilor era aproape întotdeauna albă. Aşa sunt reprezentaţi în picturi sau descrişi în legende. Există totuşi unele excepţii. La egipteni, Osiris era verde sau negru, Seth era roşu, Ra era galben, Amon era albastru iar Sobek era verde. Unii zei indieni sunt de asemenea roşii sau negri. Însă aceste culori nu reprezintă culoarea pielii zeilor, ci elementele pe care aceştia le reprezintă. Roşul este culoarea focului, albastrul e culoarea apei sau a cerului, galbenul este a soarelui, verdele al vegetaţiei, etc. Majoritatea miturilor spun că semizeii, copiii zeilor cu pământenii, aveau pielea de culoare albă. Un exemplu în acest sens este povestea naşterii lui Noe, descrisă în Cartea lui Enoh. Deoarece Noe avea pielea albă (spre deosebire de restul oamenilor), tatăl său a crezut că este fiul unui înger. Prin urmare, dacă orice copil al zeilor avea pielea albă, indiferent dacă părintele său muritor era mulatru sau negru, putem deduce cu uşurinţă că zeul, cel care a dat gena predominantă, avea pielea de culoare albă. Să nu uităm de Hitler, pentru care rasa albă era cea superioară, fiind rasa zeilor antici.

Din desenele pe tăbliţe ale sumerienilor nu ne putem da seama de culoarea părului zeilor, dar o putem deduce. Primii oameni erau numiţi „capetele negre”, o aluzie la culoarea părului lor. Această exprimare indică o comparaţie cu altcineva. Cum singurele fiinţe din acele vremuri erau oamenii şi zeii, înseamnă că se făcea comparaţia între ei. Dacă şi zeii ar fi fost bruneţi, ca şi oamenii, nu ar fi avut sens să fie numiţi doar oamenii „capetele negre”. Însă acest lucru denotă faptul că zeii aveau o culoare a părului diferită de cea a oamenilor, cel mai probabil total opusă, adică blond sau alb. Blonzi cu părul lung erau zeii scandinavici. Dumnezeul pe care l-au văzut Enoh şi Iezechiel avea părul lung şi alb. Zeus la greci sau Jupiter la romani erau, de asemenea, reprezentaţi cu părul lung şi alb. Quetzalcoatl în Mezoamerica era blond, cu pielea albă. Indiferent de civilizaţia care îi menţionează, zeii aveau aproape întotdeauna părul lung, până la umeri. Bineînţeles că există şi excepţii: unii dintre zei, foarte puţini, aveau părul scurt iar unul sumerian, Nergal, era chel. O diferenţă dintre cei de azi şi cei din trecut este că majoritatea celor din trecut aveau bărbi, aşa cum sunt descrişi de mesopotamieni, scandinavi, egipteni şi alte popoare, pe când cei de astăzi nu. Există o explicaţie şi pentru acest lucru. Deoarece barba indică vârsta înaintată, bărboşii zei erau cei bătrâni, adică primii care au venit pe Terra. Cei ce au venit mai târziu, fiind mai tineri, nu au mai fost reprezentaţi cu bărbi. La fel se poate explica şi absenţa bărbilor la extratereştrii din timpurile noastre: ei nu sunt zeii cei bătrâni, de la începutul istoriei, ci urmaşi ai acelora.

Pe lângă statura înaltă, pielea albă, ochii albaştri şi părul lung, zeii mai aveau o caracteristică fizică predominantă: frumuseţea fizică. Blonda lui Howard Menger, Aura Rhanes a lui Truman Bethurum, Lyra a lui Orfeo Angelucci sau Semjase a lui Eduard Meier au fost descrise ca fiind superbe. În creştinism, iudaism şi islamism, îngerii sunt creaturi perfecte din punct de vedere fizic, de o frumuseţe incredibilă. Lucifer în creştinism era considerat cel mai frumos dintre îngeri. În Cartea egipteană a morţilor, unul dintre epitetele lui Osiris este „cel frumos” iar Ptah mai era numit „cel frumos la chip”. Afrodita la greci, Hathor la egipteni, Inanna la sumerieni, Iştar la babilonieni, Freya la scandinavi şi, în general, toate zeiţele iubirii erau de o frumuseţe răpitoare. Într-o legendă grecească, tânărul Paris a trebuit să aleagă cea mai frumoasă zeiţă dintre Afrodita, Hera şi Athena. Fiindu-i greu să stabilească o câştigătoare după criterii fizice, deoarece toate trei erau incredibil de frumoase, tânărul a ales în funcţie de darurile pe care i le-au oferit. Dumuzi la sumerieni sau Tammuz la babilonieni era imaginat ca un tânăr frumos la chip, asemeni grecului Adonis. Printre numeroasele epitete ale indianului Krşna se numără şi Shyamasundara, adică „frumosul întunecat”. Apollo al grecilor şi al romanilor era atât de frumos, încât a făcut numeroase cuceriri atât în rândul femeilor, cât şi în cel al bărbaţilor. Ares, numit Marte de către romani, era înalt şi frumos. Zeii grecilor (şi nu doar ei) îşi alegeau soţiile după frumuseţe. Astfel, Zeus a ales-o pe Hera, cea mai tânără şi mai frumoasă dintre surorile lui, iar Hades pe Persephone, frumoasa sa nepoată. Poetul naţional al românilor, Mihai Eminescu, în poezia Luceafărul prezintă o entitate, numită Hyperion, „cu păr de aur moale” (adică blond), coborâtă din cer pentru a se împreuna cu o muritoare. Aleasa, pe nume Cătălina, era impresionată de frumuseţea acestuia: „o, eşti frumos, cum numa-n vis un înger se arată”. Merită remarcat şi faptul că Hyperion era numele unuia dintre titanii grecilor, primii zei de pe Pământ. Nu în ultimul rând, amintim de episodul biblic despe distrugerea Sodomei în care doi îngeri au trezit apetitul sexual al locuitorilor acelui oraş. Fără îndoială, acest lucru s-a întâmplat din cauza frumuseţii fizice a celor doi. De altfel, îngerii sunt prezentaţi în creştinism, islamism şi iudaism ca fiinţe foarte frumoase.

După ce am aflat că primii zei care au aterizat pe planeta noastră erau umanoizi, înalţi, frumoşi, cu părul lung şi blond, trebuie să aflăm de unde şi de ce au venit pe planeta noastră.

 1. Manuscrisele de la Marea Moartă – Editura Herald, 2005

 2. Anne Tardy - Mitologia tibetană (La mythologie tibétaine) – Editura Meteor Press, 2004

 3. Ahmed Osman - Din Egipt (Out of Egypt) – Editura Aquila ’93, 2004

 4. Jean-Pierre Vernant - Mit şi religie în Grecia antică (Mythe et religion en Grèce ancienne) – Editura Meridiane, 1995

 5. George Hart - Dicţionarul zeilor şi zeiţelor Egiptului antic (A Dictionary of Egyptian Gods and Goddesses) – Editura Artemis, 2004

 6. Angela Hondru - Mituri şi legende japoneze – Editura Victor, 1999

 7. Zecharia Sitchin – A douăsprezecea planetă (The 12th Planet) – Editura Aldo Press, 1999

 8. Nicolae Pop – Fabule – Editura Ion Creangă, 1982

 9. Jean de La Fontaine – Fabule (Les fables) – Editura Albatros, 1978

10. Aesop – Fabule – Editura Ion Creangă, 1984

11. Paulo Coelho – Manualul războinicului luminii (Manual do guerreiro da luiz) – Editura Humanitas, 2003

12. Milan Rýzl – Miracolele biblice. Încercări de interpretare parapsihologică (Die biblischen Wunder. Deutungsversuche der Parapsychologie) – Editurile Saeculum & Vestala, 1993

13. Rafaello Giovagnoli – Spartacus – Editura Tineretului, 1976

14. Pavel Coruţ – Ziua zeilor – Editura Ştefan, 2008

15. Ahmed Osman – Străinul din Valea Regilor. O mumie egipteană misterioasă (Stranger in the Valley of Kings. The Identification of Yuya as the Patriarch Joseph) – Editura Aquila ’93, 2002

16. Cartea egipteană a morţilor – Editura Sophia, 1993

17. Claude Helft – Mitologia egipteană (La mythologie égyptienne) – Editura Meteor Press, 2004

18. Tăbliţele de argilă. Scrieri din Orientul antic – Editura Minerva, 1981

19. Zecharia Sitchin – Războiul zeilor cu oamenii (The War of Gods and Men) – Editura Aldo Press, 2006

20. Cartea lui Enoh – Editura Herald, 2008

21. Cristian Negureanu – Tainele religiilor şi populaţiile universului – Editura Miracol, 1995

22. Lucius Mestrius Plutarchus – Despre Isis şi Osiris (De Iside et Osiride) – Editura Herald, 2006

23. Erich Von Däniken – Ipoteza extraterestră. Dovezile mele (Beweise) – Editura Domino, 1995

24. Vyasa – Bhagavad-Gita – Societatea Informaţia, 1992

25. Ahmed Osman – Moise – Faraonul Egiptului (Moses Pharaoh of Egypt) – Editura Aquila ’93, 2002

26. Michèle Mira Pons – Mitologia celtică (La mythologie celte) – Editura Meteor Press, 2004

27. Sigmund Freud – Moise şi religia monoteistă. Trei eseuri (Der Mann Moses und die monotheistische Religion: drei Abhandlungen) – Editura Trei, 2009

28. Rodica Bretin – Dosarele imposibilului – Editura Cartea de buzunar

29. Dan Apostol – Extratereştri în Preistorie – Editura Cartea de buzunar

30. Florentin Popescu – Divinităţi, simboluri şi mistere orientale – Editura Floarea Darurilor, 1999

31. Florentin Popescu – Babilon, oraşul blestemat – Editurile Saeculum & Vestala, 1998

32. Rodica Bretin – Tunelul timpului – Editura Cartea de buzunar

33. Horst Bergmann & Frank Rothe – Codul piramidelor. Ştiinţele secrete despre cosmos şi nemurire la vechii egipteni (Der Pyramiden-Code. Altagyptisches Geheimwissen von Kosmos und Unsterblichkeit) – Editura Saeculum I.O., 2004

34. Eugen Delcea – Marile enigme – Editura Obiectiv

35. Evanghelii gnostice – Editura Herald, 2005

36. Helmut Höfling – OZN, preistorie, monştri. Marea carte a faptelor senzaţionale (Ufos, Urwelt, Ungeheurer. Das groβe Buch der Sensationen) – Editurile Saeculum & Vestala, 1996

37. Michael Drosnin – Codul Bibliei (The Bible Code) – Editura Nemira, 2005

38. Gheorghe Muşu – Din mitologia tracilor – Editura Cartea Românească, 1982

39. Dan D. Farcaş – OZN-uri de pe celălalt tărâm – Editura Teora, 1999

40. Vasile Lovinescu – Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade populare româneşti – Editura Cartea Românească, 1993

41. Eugen Delcea – Secretele Terrei: Istoria începe în Carpaţi – volumul 3 – Editura Obiectiv, 2002

42. Jean Charles Blanc – Mitologia indiană (La mythologie indienne) – Editura Meteor Press, 2004

43. Gheorghe Negoescu – Eşti pregătit să câştigi 72.000 lei pe lună? – ediţia a 2-a – Editura Universitaria, 2011

44. Ion Iosif Rusu – Religia geto-dacilor: zei, credinţe, practici religioase – Editura Dacica, 2009

45. Alexandru Papadopol-Calimah – Scrieri vechi pierdute atingătoare de Dacia – Editura Dacica, 2007

46. Dan D. Farcaş – Răpiţi de extratereştri – Editura Cartea de buzunar

47. Walter Raymond Drake – Astralii în Orientul antic (Gods and Spacemen in the Ancient East) – Editura Polirom, 1998

48. Cristian Negureanu – Supranaturalul de la mit la ştiinţă – Editura Miracol

49. Desiderius Erasmus Roterodamus – Despre război şi pace – Editura Incitatus, 2001

50. Serge Monaste – Protocoalele de la Toronto. Naţiunile unite contra creştinismului – Editura Samizdat, 1995

1. Mitologia: Orientul apropiat, Egiptul, Grecia – Editura Litera, 2010

2. Mitologia: Roma, Scandinavii, Celţii, Americile – Editura Litera, 2010

3. Mitologia: India, China, Japonia, Africa, Australia şi Oceania – Editura Litera, 2010

4. Cristian Negureanu – Civilizaţiile extraterestre şi a III-a conflagraţie mondială – Editura Datina

5. Zecharia Sitchin – A douăsprezecea planetă (The 12th Planet) – Editura Aldo Press, 1999

6. Zecharia Sitchin – Războiul zeilor cu oamenii (The War of Gods and Men) – Editura Aldo Press

7. Zecharia Sitchin – Întoarcerea la Geneză (Genesis Revisited) – Editura Aldo Press, 2009

8. Ion Ţugui – Şapte ani apocaliptici – Editura Cartea Românească, 1992

9. Elena-Maria Morogan – Mitologia nordică – Editura enciclopedică, 1992

10. Tony Brill – Legende populare istorice româneşti – Editura Porto-Franco, 1998

11. James Pike – Dialog cu cei de dincolo (The Other Side) – Editura Alcris, 1995

12. Doina Rodina-Hanu – Povestiri romane – Editura Albatros, 1990

13. David Gibbins – Aurul cruciaţilor (Crusader Gold) – Editura RAO International, 2008

14. Claude Helft – Mitologia egipteană (La mythologie égyptienne) – Editura Meteor Press, 2004

15. Richard Mervin Hare – Platon (Plato) – Editura Humanitas

16. Jonathan Barnes – Aristotel (Aristotle) – Editura Humanitas

17. Don Hewitt – Atacul psihic – Editura L.V.B., 1996

18. Jean Charles Blanc – Mitologia indiană (La mythologie indienne) – Editura Meteor Press, 2004

19. Angela Ribinciuc – Cubul de aer – Editura Parnas, 2002

20. Florin Doru Cilincă – Axiomatika – Editura Ildaro, 1999

21. Arthur Ford – Există viaţă dincolo de moarte? (Unknown but Known) – Editurile Universul & Blasco 2000, 1993

22. Jacob Van Der Baas – Cele mai eficiente vrăji de dragoste din vechime – Editura MPS International, 1998

23. James Summers – Forţa vitală – Puterea vindecătoare a Universului – Editura MPS International, 1997

24. Petre Ispirescu – Basme – Editura Herra

25. Mihai Gheorghe Andrieş – Ultimul oraş al Atlantidei – Editurile Saeculum I.O. & Vestala, 1998

26. Sandrine Cochevelou – Vrăjitoria se învaţă – Editura L.V.B., 1996

27. Gwendolyn Leick – Dicţionar de Mitologie a Orientului Apropiat Antic (A Dictionary of Ancient Near Eastern Mythology) – Editura Artemis

28. Luiza Textoris – Spiritul după moarte – Editura Transpres, 1993

29. Padma Sambhava – Cartea tibetană a morţilor (Bardo Thodol) – Editura Sophia, 1994

30. Horia Matei – Enigmele Terrei – volumul 1 – Editurile Saeculum I.O. & Vestala, 1997

31. Horia Matei – Enigmele Terrei – volumul 2 – Editura Albatros, 1983

32. Shimon bar Yochai – Zoharul (Cartea Splendorii) (Kabbala Denudata) – Editura Herald

33. Constantin Ionescu-Boeru – Povestiri din ţara faraonilor – Editura Prietenii Cărţii, 2001

34. Erich Von Däniken – Amintiri despre viitor (Erinnerungen an die zukunet) – Editura politică, 1970

35. Elena Vologdina & Natalia Malofeeva – Atlasul marilor descoperiri geografice – Editurile Rosman & Litera International

36. Charles Autran – Mithra, Zoroastru şi istoria ariana a creştinismului – Editura Antet

37. Philippe Cazman – Cum să devii bogat stând acasă – Editura Rom Direct Impex

38. Ahmed Osman – Moise – Faraonul Egiptului (Moses Pharaoh of Egypt) – Editura Aquila ’93, 2002

39. Zecharia Sitchin – Regatele pierdute (The Lost Realms) – Editura Aldo Press

40. Arhim. Ioachim Pârvulescu – Sfânta taină a spovedaniei pe înţelesul tuturor – Editura Albedo, 2005

41. Arthur Crockett – Profeţiile inedite ale lui Nostradamus – Editura Rom Direct Impex

42. Arthur Weigall – Istoria Egiptului antic (Histoire de l’Egypte Ancienne) – Editura Artemis

43. Josef Pavlovič – Hai cu noi în Africa (Hurá do Afriky) – Editura Ion Creangă, 1985

44. Charles Dickens – Viaţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos (The Life of Our Lord) – Editura Mondero, 1990

45. Alexandre Dumas – Cezar (César) – Editura Dacia, 1975

46. Cristian Negureanu – Intratereştrii şi Noua Ordine Mondială – Editura Miracol, 1996

47. Jimmy Guieu – Stăpânii noştri extratereştrii! – Editura Z, 1996

48. Cristian Negureanu – Sosirea zeilor – Editura Miracol, 2003

Bel, Marduk, Martu, Utu, Şamaş, Şamsiel, Apollo, Horus, Khonsu, Baal, Belial, Baldr, Okuninushi, Illuyanka, Pleistoros, Candaon, Candaios, Ahura Mazda, Allah sau Yahweh sunt doar câteva nume ale ultimului conducător al planetei noastre, Dumnezeu pentru unii şi Satan pentru alţii. Poate fi considerat într-adevăr o entitate malefică, aşa cum susţine Noul Testament? Sau aceasta este doar o denigrare a adepţilor taberei opuse?

În multe culturi era considerat zeu al războiului. Pentru babilonieni, ca Nergal, era şi zeul bolilor, al soarelui distrugător de la amiază şi al lumii de dedesubt. Sub numele Marduk sau Yahweh îşi pedepsea poporul foarte des, indiferent că era vorba de cel babilonian sau de cel evreu. Gnosticii îl credeau pe Yahweh o entitate malefică ignorantă şi necunoscătoare. Cercetătorul Edward Meyer, citat de Sigmund Freud în Moise şi religia monoteistă, scria despre Yahweh că este un demon înfricoşător, sângeros, care bântuie noaptea şi se sfieşte de lumina zilei. De fapt, demon este considerat şi de creştinism şi iudaism, atât sub numele Nergal, cât şi sub cel de Satan. În Vechiul Testament, Yahweh este un zeu invidios, răutăcios, răzbunător, nemilos şi chiar frustrat de multe ori. De fapt, aşa îl descriu şi supuşii săi în Biblie: „Yahweh este un Dumnezeu zelos, Yahweh se răzbună, El cunoaşte mânia. Yahweh se răzbună pe potrivnicii Săi şi împotriva duşmanilor Săi stă neînduplecat.” (Cartea lui Naum 1:2) Yahweh îşi incită adepţii la violenţă, crime, jafuri şi violuri de nenumărate ori şi încearcă să-i controleze prin frică, ameninţându-i şi blestemându-i ori de câte ori are ocazia. Să vedem câteva exemple:

- „De se va ridica în mijlocul tău prooroc sau văzător de vise şi va face înaintea ta semn şi minune, şi se va împlini semnul sau minunea aceea, de care ţi-a grăit el, şi-ţi va zice atunci: să mergem după alţi dumnezei, pe care tu nu-i ştii şi să le slujim acelora (…) pe proorocul acela sau pe văzătorul acela de vise să-l daţi morţii, pentru că v-a sfătuit să vă abateţi de la Domnul Dumnezeul vostru.” (Deuteronomul 13:1-5)

- „De te va îndemna în taină fratele tău, fiul tatălui tău, sau fiul mamei tale, sau fiul tău, sau fiica ta, sau femeia de la sânul tău, sau prietenul tău care este pentru tine ca sufletul tău, zicând: haidem să slujim altor dumnezei, pe care tu şi părinţii tăi nu i-aţi ştiut, (…) să nu te învoieşti cu ei, nici să-i asculţi; să nu-i cruţe ochii tăi, să nu-ţi fie milă de ei, nici să-i ascunzi; ci ucide-i; mâna ta să fie înaintea tuturor asupra lor, ca să-i ucidă, şi apoi să urmeze mâinile a tot poporul. Să-i ucizi cu pietre până la moarte, că au încercat să te abată de la Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei.” (Deuteronomul 13:6-10)

- „De vei auzi de vreuna din cetăţile tale, pe care Domnul Dumnezeul tău ţi le dă ca să locuieşti, că s-au ivit în ea oameni necredincioşi dintre ai tăi şi au smintit pe locuitorii cetăţii lor, zicând: haidem să slujim altor dumnezei, pe care voi nu i-aţi ştiut, caută, cercetează şi întreabă bine, şi de va fi adevărat că s-a întâmplat urâciunea aceasta în mijlocul tău, să loveşti pe locuitorii acelei cetăţi cu ascuţişul sabiei, s-o dai, blestemului pe ea şi tot ce este în ea şi dobitoacele ei să le treci prin ascuţişul sabiei. Iar prăzile ei să le aduni toate în mijlocul pieţii ei şi să arzi cu foc cetatea şi toată prada ei, ca ardere de tot Domnului Dumnezeului tău; să fie ea pe vecie dărâmată şi niciodată să nu se mai zidească.” (Deuteronomul 13:12-16)

- „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să fie dat morţii, că a grăit de rău pe tatăl său şi pe mama sa şi sângele său este asupra sa.” (Leviticul 20:9)

- „Cel ce va bate pe tată sau pe mamă să fie omorât.” (Exodul 21:15)

- „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, acela să fie omorât.” (Exodul 21:17)

- „De se va desfrâna cineva cu femeie măritată, adică de se va desfrâna cu femeia aproapelui său, să se omoare desfrânatul şi desfrânata.” (Leviticul 20:10)

- „Cel ce se va culca cu femeia tatălui său, acela goliciunea tatălui său a descoperit; să se omoare amândoi, căci vinovaţi sunt.” (Leviticul 20:11)

- „De se va culca cineva cu nora sa, amândoi să se omoare, că au făcut urâciune şi sângele lor este asupra lor.” (Leviticul 20:12)

- „De se va culca cineva cu bărbat ca şi cu femeie, amândoi au făcut nelegiuire şi să se omoare, că sângele lor asupra lor este.” (Leviticul 20:13)

- „Dacă îşi va lua cineva femeie şi se va desfrâna cu mama ei, nelegiuire face; pe foc să se ardă şi el şi ea, ca să nu fie nelegiuiri între voi.” (Leviticul 20:14)

- „Cel ce se va amesteca cu dobitoc să se omoare şi să ucideţi dobitocul.” (Leviticul 20:15)

- „Dacă femeia se va duce la vreun dobitoc, ca să se unească cu el, să ucizi femeia şi dobitocul să se omoare, că sângele lor este asupra lor.” (Leviticul 20:16)

- „Dacă un bou va împunge de moarte bărbat sau femeie, boul să fie ucis cu pietre şi carnea lui să nu se mănânce, iar stăpânul boului să fie nevinovat. Iar dacă boul a fost împungător cu o zi sau cu două sau cu trei înainte, şi stăpânul lui, fiind vestit despre aceasta, nu l-a închis şi boul a ucis bărbat sau femeie, boul să fie ucis cu pietre şi stăpânul lui să fie dat morţii.” (Exodul 21:28-29)

- „De va lua cineva pe sora sa, după tată sau după mamă, şi-i va vedea goliciunea şi ea va vedea goliciunea lui: aceasta este ruşine şi să fie stârpiţi înaintea ochilor fiilor poporului lor. El a descoperit goliciunea surorii sale; să-şi poarte păcatul lor.” (Leviticul 20:17)

- „Bărbatul care se va culca cu femeie în timpul curgerii ei şi-i va descoperi goliciunea, acela a descoperit curgerea sângelui ei şi ea şi-a descoperit curgerea sângelui său: amândoi să fie stârpiţi din poporul lor.” (Leviticul 20:18)

- „Bărbatul sau femeia, de vor chema morţi sau de vor vrăji, să moară neapărat: cu pietre să fie ucişi, că sângele lor este asupra lor.” (Leviticul 20:27)

- „De se va afla la tine, în vreuna din cetăţile tale, pe care ţi le va da Domnul Dumnezeul tău, bărbat sau femeie, care să fi făcut rău înaintea ochilor Domnului Dumnezeului tău, călcând legământul Lui, (…) Să scoţi pe bărbatul acela sau pe femeia aceea care au făcut răul acesta la porţile tale şi să-i ucizi cu pietre.” (Deuteronomul 17:2-5)

- „Iar cine se va purta aşa de îndărătnic, încât să nu asculte pe preotul care stă acolo la slujbă înaintea Domnului Dumnezeului tău, sau pe judecătorul care va fi în zilele acelea, unul ca acela să moară.” (Deuteronomul 17:12)

- „De va lovi cineva pe un om şi acela va muri, să fie dat morţii.” (Exodul 21:12)

- „Dacă însă va ucide cineva pe aproapele său cu bună ştiinţă şi cu vicleşug şi va fugi la altarul Meu, şi de la altarul Meu să-l iei şi să-l omori.” (Exodul 21:14)

- „Cel ce va fura un om din fiii lui Israel şi, făcându-l rob, îl va vinde, sau se va găsi în mâinile lui, acela să fie omorât.” (Exodul 21:16)

- „Şi i-a zis Domnul: «Treci prin mijlocul cetăţii, prin Ierusalim, şi însemnează cu semnul crucii pe frunte, pe oamenii care gem şi care plâng din cauza multor ticăloşii care se săvârşesc în mijlocul lui». Iar celorlalţi le-a zis în auzul meu: «Mergeţi după el prin cetate şi loviţi! Să nu aveţi nici o milă şi ochiul vostru să fie necruţător! Ucideţi şi nimiciţi pe bătrâni, tineri, fecioare, copii, femei, dar să nu vă atingeţi de nici un om, care are pe frunte semnul +!»” (Iezechiel 9:4-6)

- „Mergeţi şi loviţi pe locuitorii din Iabeşul Galaadului cu sabia, şi femeile, şi copiii. Şi iată ce să mai faceţi: pe orice bărbat şi orice femeie care a cunoscut bărbat, să-i daţi pieirii, iar fetele lăsaţi-le cu viaţă.” (Judecători 21:10-11)

Prin cele de mai sus se observă instigarea la crimă a lui Yahweh. Chiar dacă păcătoşii merită să fie pedepsiţi pentru anumite infracţiuni (cum ar fi incestul, zoofilia, violul, etc.), pedeapsa cu moartea nu pare în concordanţă cu cea de-a şasea poruncă dată lui Moise, adică „Să nu ucizi!” Aceste crime în numele lui Yahweh au ca scop controlul populaţiei prin frică, aşa cum se vede şi din exemplele de mai jos. Dacă în ziua de azi, acest lucru se numeşte terorism, adepţii lui Yahweh consideră că această frică este absolut normală:

- „Domnului Dumnezeului vostru să-I urmaţi şi de El să vă temeţi; să păziţi poruncile Lui şi glasul Lui să-l ascultaţi; Lui să-I slujiţi şi de El să vă lipiţi.” (Deuteronomul 13:4)

- „Tot Israelul va auzi aceasta şi se va teme.” (Deuteronomul 13:11)

- „Pierde deci răul din Israel şi va auzi tot poporul şi se va teme şi nu se va mai purta în viitor cu îndărătnicie.” (Deuteronomul 17:13)

- „În ziua aceea va fi de la Domnul mare spaimă printre ei şi fiecare va apuca de mână pe aproapele său şi îşi vor ridica mâna unii împotriva altora.” (Zaharia 14:13)

Răzbunătorul dumnezeu al evreilor nu este mulţumit doar cu crime în numele său, ci are nevoie şi de jafuri, violuri şi sclavie:

- „Iată că vine ziua Domnului, când se vor împărţi prăzile tale în mijlocul tău. Şi voi aduna toate neamurile pentru război împotriva Ierusalimului, şi cetatea va fi luată, casele vor fi jefuite şi femeile necinstite. Atunci jumătate din cetate va fi dusă în robie, iar restul poporului Meu nu va fi stârpit din cetate.” (Zaharia 14:1-2)

- „Aşa zice Domnul: Iată Eu voi ridica asupra ta rău chiar din casa ta şi voi lua pe femeile tale înaintea ochilor tăi şi le voi da aproapelui tău şi se va culca acela cu femeile tale în văzul soarelui acestuia.” (Cartea a doua a Regilor 12:11)

- „Apoi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: «Răzbună pe fiii lui Israel împotriva Madianiţilor, şi apoi te vei adăuga la poporul tău».” (Numerii 31:1-2) „Şi au lovit ei pe Madian, cum poruncise Domnul lui Moise, şi au ucis pe toţi cei de parte bărbătească.” (31:7) „Iar pe femeile Madianiţilor şi pe copiii lor le-au luat fiii lui Israel în robie; şi toate vitele lor, toate turmele lor şi toate avuţiile lor le-au luat pradă. Toate cetăţile lor din ţinuturile lor cu toate satele lor le-au ars cu foc. Toată prada şi tot ce-au apucat de la om până la dobitoc au luat cu ei. Robii, prada şi cele apucate le-au dus la Moise, la preotul Eleazar şi la obştea fiilor lui Israel, în tabăra din şesul Moabului, care este lângă Iordan, în faţa Ierihonului.” (31:9-12)

- Violul este permis evreilor, după porunca lui Yahweh transmisă prin gura lui Moise: „De se va întâlni cineva cu o fată nelogodită şi o va prinde şi se va culca cu ea şi vor fi prinşi, atunci cel ce s-a culcat cu ea să dea tatălui fetei cincizeci de sicli de argint, iar ea să-i fie nevastă, pentru că a necinstit-o; toată viaţa lui să nu se poată despărţi de ea.” (Deuteronomul 22:28-29). În afară de aceasta, răpirea femeilor, urmată de viol, nu era doar încurajată, ci chiar o poruncă de la Yahweh: „Mergeţi şi pândiţi din vii şi băgaţi de seamă când vor ieşi fetele din Şilo să joace la horă; atunci să ieşiţi din vii şi să vă luaţi femei din fetele din Şilo şi mergeţi în pământul lui Veniamin. (…) Şi fiii lui Veniamin aşa au şi făcut şi şi-au luat femei după numărul lor din cele ce erau la horă şi pe care ei le-au răpit şi s-au dus înapoi în moştenirea lor şi au zidit cetăţi şi au început să trăiască în ele.” (Judecători 21:20-23).

- Cel mai mare profet al lui Yahweh, acelaşi Moise, socotea femeile drept pradă de război. Doar pe cele virgine, celălalte (alături de copii) trebuind să moară: „Atunci s-a mâniat Moise pe căpeteniile oştirii, pe căpeteniile miilor şi pe sutaşii care se întorseseră de la război, şi le-a zis Moise: «Pentru ce aţi lăsat vii toate femeile? Căci ele, după sfatul lui Valaam, au făcut pe fiii lui Israel să se abată de la cuvântul Domnului, pentru Peor, pentru care a venit pedeapsă asupra obştii Domnului. Ucideţi dar toţi copiii de parte bărbătească şi toate femeile ce-au cunoscut bărbat, ucideţi-le. Iar pe fetele care n-au cunoscut bărbat, lăsaţi-le pe toate vii pentru voi.»” (Numerii 31:14-18).

Cum pentru unii moartea ar fi o pedeapsă mult prea uşoară, Yahweh se mulţumeşte şi cu mutilări. Mai ales dacă femeile sunt cele mutilate: „De se vor bate între dânşii nişte bărbaţi, şi femeia unuia din ei se va duce ca să scoată pe bărbatul său din mâna celui ce-l bate şi, întinzându-şi ea mâna, va apuca pe acesta de părţile lui ruşinoase, să i se taie mâna ei şi să nu o cruţe ochiul tău.” (Deuteronomul 25:11-12).

O altă lege dată de Yahweh poporului său este pe cât de simplă, pe atât de inumană: dacă evreii atacă o cetate şi locuitorii ei se predau, aceştia vor scăpa doar cu plata unui bir (sau taxă de protecţie, cum se numeşte astăzi). Dacă totuşi acei oameni refuză să plătească şi aleg să-şi apere casele şi familiile, evreul trebuie să asculte porunca lui Yahweh: „Să loveşti cu ascuţişul sabiei pe toţi cei de parte bărbătească din ea. Numai femeile şi copiii, vitele şi tot ce este în cetate, toată prada ei să o iei pentru tine şi să te foloseşti de prada vrăjmaşilor tăi, pe care ţi i-a dat Domnul Dumnezeul tău în mână. Aşa să faci cu toate cetăţile care sunt foarte departe de tine şi care nu sunt din cetăţile popoarelor acestora. Iar în cetăţile popoarelor acestora pe care Domnul Dumnezeul tău ţi le dă în stăpânire, să nu laşi în viaţă nici un suflet; ci să-i dai blestemului.” (Deuteronomul 20:13-17)

Cruzimea faţă de copii e prezentă şi în sufletele adepţilor lui Yahweh, nu doar în al lui. Dacă putem presupune că are vreunul dintre ei suflet. Dată fiind lupta pentru supremaţie dintre Yahweh / Marduk şi sora sa, Iştar, adepţii celor doi nu stăteau nici ei degeaba. Iată calea spre fericire în opinia unuia dintre susţinătorii lui Marduk: „Fiica Babilonului, ticăloasa (Iştar – n.a.)! Fericit este cel ce-ţi va răsplăti ţie fapta ta pe care ai făcut-o nouă. Fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră.” (Psalmul 136:8-9). Nu ne trebuie prea multe cunoştinţe de psihologie pentru a ne da seama că ura lui Yahweh faţă de femei se datorează urii faţă de sora sa, Iştar. Deoarece pe „ticăloasă” nu avea cum să o pedepsească, zeul evreilor se răzbuna pe femeile oamenilor. Cum un zeu misogin nu putea să aibă decât adepţi misogini, aşa se explică de ce femeile în ţările arabe (şi în alte locuri de pe Glob) au o poziţie net inferioară faţă de cea a masculilor.

După cum ne dă de înţeles Biblia, adepţii lui Yahweh obişnuiau în mod frecvent să ucidă copii, aşa cum susţine şi Cartea înţelepciunii lui Solomon: „Ei făceau slujbe în care ucideau chiar pe copiii lor, sau săvârşeau taine ascunse sau beţii nebuneşti după barbare obiceiuri” (14:23). Cel mai bun exemplu este profetul Elisei care, după ce a primit în mod miraculos puterile magice ale lui Ilie, s-a gândit să se plimbe până în oraşul Betel. La intrarea în oraş, nişte copii au îndrăznit să râdă de chelia profetului. Cum au plătit pentru acest grav afront, e mai bine să citim în Vechiul Testament: „Şi cum mergea pe drum, au ieşit din cetate nişte copii şi s-au apucat să râdă de al zicând: «Hai, pleşuvule, hai!» Iar el, întorcându-se şi văzându-i, i-a blestemat cu numele Domnului. Atunci, ieşind din pădure doi urşi, au sfâşiat din ei patruzeci şi doi de copii.” (Cartea a Patra a Regilor 2:23-24). Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, naratorul biblic continuă într-o notă mai mult decât indiferentă: „De aici Elisei s-a dus la muntele Carmelului, iar de acolo s-a întors în Samaria.” Nimic despre faptul că 42 de copii au fost ucişi cu bestialitate ori de puterile kabbalistice ale lui Elisei, ori chiar de dumnezeul său. Dar poate că uciderea copiilor era un lucru absolut normal în rândul poporului evreu (pe lângă incest, viol, jaf şi alte crime) iar noi nu înţelegem această datină transmisă cu sfinţenie până nu demult. Să ne amintim că şi Irod, regele iudeilor, a comandat uciderea tuturor pruncilor până în doi ani, după cum susţine Noul Testament. De unde această oribilă „tradiţie”? Cel mai probabil, totul a început de la Yahweh, care i-a cerut lui Avraam să-şi sacrifice fiul: „Şi Yahweh i-a zis: «Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi du-te în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta Eu!»” (Geneza 22:2). Iar în timpul lui Moise, zeul şi-a trimis îngerul să omoare copiii egiptenilor. Ce deosebire enormă între Yahweh, ucigaşul de copii, şi Iisus, care spunea: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu.” (Marcu 10:14) sau „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor.” (Matei 19:14).

Yahweh este foarte mofturos când vine vorba despre jertfele pe care le pofteşte: „Să nu aduci jertfă Domnului Dumnezeului tău bou sau oaie cu meteahnă, sau cu beteşug, căci aceasta este urâciune înaintea Domnului Dumnezeului tău.” (Deuteronomul 17:1). Probabil un bou şchiop i-ar fi stat în prea-sfântul gâtlej… Îi plăcea enorm lui Yahweh să se îndoape, după cum ne anunţă tot Biblia. Pe când i s-a arătat lui Avraam într-o după-amiază, împreună cu alţi doi oameni, acesta i-a poftit pe toţi trei la masă. Cât au mâncat prea-sfinţiile lor? Ne spune tot Biblia: „După aceea a alergat Avraam în cort la Sarra şi i-a zis: “Frământă degrabă trei măsuri de făină bună şi fă azime!” Apoi Avraam a dat fuga la cireadă, a luat un viţel tânăr şi gras şi l-a dat slugii, care l-a gătit degrabă. Şi a luat Avraam unt, lapte şi viţelul cel gătit şi le-a pus înaintea Lor şi pe când Ei mâncau a stat şi el alături de Ei sub copac.” (Geneza 18:6-8). Nu vreau să-mi imaginez cum arăta WC-ul ceresc după o asemenea masă copioasă, care ar fi scos din foame câteva sate de copii din Africa… Oricum, putem ghici că viţelul gătit de sluga lui Avraam nu avea nicio meteahnă, altfel i l-ar fi pus Yahweh în cap.

Ce-şi mai doreşte Yahweh ca jertfe, în loc de oameni sau animale sănătoase? Bucăţi de aur cu forme de… bube şi şoareci! Cel puţin asta susţine Vechiul Testament: „Apoi au mai zis: «Ce fel de jertfă pentru păcat trebuie să-I aducem?» Iar aceia au zis: «După numărul căpeteniilor Filistenilor, cinci buboaie de aur şi cinci şoareci de aur, căci pedeapsa este una şi asupra voastră şi asupra căpeteniilor voastre. Aşadar, faceţi nişte chipuri cioplite de buboaie de ale voastre şi nişte chipuri de şoareci de ai voştri care pustiesc pământul şi daţi slavă Dumnezeului lui Israel; poate că Îşi va ridica mâna de deasupra voastră, de deasupra dumnezeilor voştri şi de deasupra pământului vostru.»” (Cartea întâia a Regilor 6:4-5).

Revenind la crimă, se pare că aceasta este pe placul lui Yahweh, chiar şi atunci când nu este înfăptuită în numele său. Cel mai bun exemplu este povestea de la începutul Bibliei, când Cain îşi omoară fratele, pe Abel. Deşi  fratricidul ar fi trebuit pedepsit, Yahweh îl lasă pe Cain să scape. Ba, mai mult, i-a avertizat pe ceilalţi că vor fi aspru pedepsiţi dacă vor îndrăzni să se atingă de criminal: „Şi i-a zis Domnul Yahweh: «Nu aşa, ci tot cel ce va ucide pe Cain înşeptit se va pedepsi». Şi a pus Domnul Yahweh semn lui Cain, ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare.” (Geneza 4:15). Nu ştim cine ar fi putut să se atingă de Cain, din moment ce Adam şi Eva s-au pus pe făcut alţi copii abia după ce s-au născut stră-stră-stră-strănepoţii lui Cain. Probabil doar Yahweh ar putea să ne ajute să dezlegăm acest mister, dacă va da vreodată dovadă de bunăvoinţă. Cum aşchia nu sare departe de trunchi, stră-stră-stră-nepotul lui Cain, Lameh, şi-a întrecut strămoşul, ucigând doi oameni care, pesemne, l-au ciomăgit: „Şi a zis Lameh către femeile sale: «Ada şi Sela, ascultaţi glasul meu! Femeile lui Lameh, luaţi aminte la cuvintele mele: Am ucis un om pentru rana mea şi un tânăr pentru vânătaia mea. Dacă pentru Cain va fi răzbunarea de şapte ori, apoi pentru Lameh de şaptezeci de ori câte şapte!»” (Geneza 4:23-24). După ce s-a lăudat în faţa femeilor sale cu fapta sa, Lameh a fost iertat pesemne şi de Yahweh, deoarece Biblia nu menţionează că ar fi fost deranjat de această dublă crimă.

Un alt preferat al lui Yahweh, Samson, se îndeletnicea nu doar cu uciderea oamenilor, ci şi cu a animalelor. Probabil din plictiseală, deoarece între drumurile la bordel şi bătăile cu filistenii nu avea prea multe de făcut. După ce capitolul 14 din Cartea Judecătorilor ne spune că un leu tânăr a avut ghinionul să iasă în calea lui Samson, „s-a coborât peste el Duhul Domnului şi el a sfâşiat leul ca pe un ied”, din capitolul 15 aflăm că voinicul a omorât 30 de oameni şi le-a luat hainele, doar pentru că a pierdut un pariu. Mai târziu, de supărare că l-a părăsit nevasta pentru un filistean, „Samson s-a dus şi a prins trei sute de vulpi, a luat făclii, a legat câte două vulpi de coadă şi intre ele câte o făclie; după aceea a aprins făcliile şi a dat drumul vulpilor prin grânele Filistenilor şi a aprins şi clăile şi grâul nesecerat, viile şi livezile de măslini.” (Cartea Judecătorilor 15:4-5). După ce filistenii i-au ucis fosta soţie şi pe noul soţ al acesteia, Samson a luat o pauză din ucis „şi le-a sfărâmat fluierele picioarelor şi şoldurile şi apoi s-a dus şi a şezut în peştera de la stânca Etam.” În peşteră, Samson probabil a meditat îndelung la condiţia umană, căutând soluţii pentru a propovădui cât mai bine învăţăturile lui Yahweh, până s-a plictisit. Deoarece trecuseră multe zile fără nicio crimă, s-a lăsat dus în tabăra filistenilor, unde „găsind o falcă sănătoasă de asin, şi-a întins mâna, a luat-o şi a ucis cu ea o mie de oameni.” (Cartea Judecătorilor 15:15). A fost judecătorul israeliţilor timp de 20 de ani, timp în care nu ştim să fi omorât pe cineva. Dar s-a plictisit din nou şi s-a hotărât să se apuce de făcut sex. După ce a iubit o desfrânată din Gaza şi pe alta din valea Sorec, pe nume Dalila, a fost capturat de filisteni şi deposedat de forţa sa ieşită din comun. Plictisindu-se şi de statutul de sclav, la o petrecere i-a cerut ajutorul lui Yahweh. Zeul i-a înapoiat puterea iar Samson a distrus locuinţa în care avea loc petrecerea, recuperând toţi cei 20 de ani în care nu a comis nicio crimă. S-a sinucis luând cu el câteva mii de suflete, deoarece, conform Bibliei, „casa însă era plină de bărbaţi şi de femei, căci erau acolo toţi fruntaşii Filistenilor, iar pe acoperiş se aflau ca la trei mii de oameni, bărbaţi şi femei.” Nu ştim cum de au reuşit în acele vremuri filistenii performanţa de a construi asemenea clădiri cât Titanicul, însă cert e că lui Yahweh i-a plăcut foarte mult prestaţia eroului său.

Un alt ales al lui Yahweh este Moise care, după ce le-a adus oamenilor săi cele zece porunci, printre care şi cea care interzicea crimele, i-a împărţit în două tabere şi le-a cerut să se măcelărească între ei: „Iar Moise le-a zis: «Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Să-şi încingă fiecare din voi sabia sa la şold şi străbătând tabăra de la o intrare până la cealaltă, înainte şi înapoi, să ucidă fiecare pe fratele său, pe prietenul său şi pe aproapele său». Şi au făcut fiii lui Levi după cuvântul lui Moise. În ziua aceea au căzut din popor ca la trei mii de oameni.” (Exodul 32: 27-28). Dacă nici măcar profetul lui Yahweh nu îi ascultă poruncile, atunci cine?

Câteodată, Yahweh îşi pătează mâinile „sfinte”, când vine vorba de ucidere: „Şi a lovit Domnul pe locuitorii din Betşemeş, pentru că ei s-au uitat la chivotul Domnului, şi a ucis din popor cincizeci de mii şaptezeci de oameni. Atunci a plâns poporul, pentru că lovise Domnul poporul cu pedeapsă mare.” (Cartea întâia a Regilor 6:19). 50.070 de oameni ucişi doar pentru că s-au uitat la o ladă?!? Orice pedeapsă ar fi prea blândă pentru asemenea sacrilegiu… Altă dată, „cei doi fii ai lui Aaron, Nadab şi Abiud, luându-şi fiecare cădelniţa sa, au pus în ea foc, au turnat deasupra tămâie şi au adus înaintea Domnului foc străin, ce nu le poruncise Domnul. Atunci a ieşit foc de la Domnul şi i-a mistuit şi au murit amândoi înaintea Domnului.” (Leviticul 10:1-2). Din Cartea întâia a Cronicilor aflăm că „Ir, întâiul născut al lui Iuda, a fost rău în ochii Domnului şi l-a omorât.” (2:3). Acelaşi lucru se afirmă şi în Geneza 38:7. Nu ştim care a fost păcatul lui Ir dar, dacă Yahweh a hotărât că trebuie să moară, înseamnă că merita acest lucru. În continuare, Geneza susţine că Onan a luat-o de nevastă pe văduva fratelui său, Ir. Însă el nu dorea copii cu ea astfel încât, atunci când făceau sex, îşi „vărsa sămânţa jos” (coitus interruptus). Cum era de aşteptat, „ceea ce făcea el era rău înaintea lui Yahweh şi l-a omorât şi pe acesta” (Geneza 38:10). Rămasă văduvă pentru a doua oară, Tamara (căci acesta era numele „norocoasei”) aştepta să crească cel de-al treilea frate, Şela. Până la un moment dat când s-a hotărât să se îmbrace ca o prostituată şi să îl agaţe pe socrul său, Iuda. După ce au consumat fapta, ea a rămas însărcinată iar Iuda nu i-a mai dat-o de nevastă fiului său cel mic, Şela, care s-a văzut nevoit să practice „vărsarea seminţei pe jos”, la fel ca fratele său, Onan (chiar dacă Biblia nu menţionează acest aspect, îl putem intui). Iar Yahweh a fost mulţumit.

Yahweh / Marduk avea o slăbiciune pentru organul sexual masculin, altfel nu se explică de ce adepţii săi jurau întotdeauna cu mâna pe acesta, după ce şi-l ciopârţeau prin barbaria numită circumcizie sau, din punctul lor de vedere, „dovada legământului dintre evrei şi Yahweh”. Iată câteva exemple de jurământ: „Atunci a zis Avraam către sluga cea mai bătrână din casa sa, care cârmuia toate câte avea: «Pune mâna ta sub coapsa mea şi jură-mi pe Domnul Dumnezeul cerului şi pe Dumnezeul pământului că fiului meu Isaac nu-i vei lua femeie din fetele Canaaneilor, în mijlocul cărora locuiesc eu.»” (Geneza 24:2-3). „Şi punându-şi sluga mâna sub coapsa lui Avraam, stăpânul său, i s-a jurat pentru toate acestea.” (Geneza 24:9). „Apoi venindu-i lui vremea să moară, Israel a chemat pe fiul său Iosif, şi i-a zis: «De am aflat har în ochii tăi, pune-ţi mâna pe coapsa mea şi jură că vei face milă şi dreptate cu mine, să nu mă îngropi în Egipt!»” (Geneza 47:29). Dacă vă întrebaţi ce făceau supuşii lui Yahweh cu prepuţurile după circumcizie, ei bine, le colectau! „Iar Saul a zis: «Aşa să-i spuneţi lui David: Regele nu voieşte zestre decât numai o sută de prepuţuri filistene, ca răzbunare împotriva vrăjmaşilor regelui.»” (Prima carte a Regilor 18:25), „şi aduse David prepuţurile lor şi le înfăţişă regelui număr deplin, ca să se poată face ginerele regelui.” (Prima carte a Regilor 18:27).

Dacă s-a gândit cineva că un zeu nu poate fi scârbos, mai mult ca sigur nu l-a cunoscut pe Yahweh. În dorinţa sadică de a-şi pedepsi adepţii, zeul este dispus să-i împroaşte până şi cu fecale: „Iată că Eu voi sfărâma braţul vostru şi vă voi arunca în faţă spurcăciuni, spurcăciunile praznicelor voastre – şi veţi fi înlăturaţi o dată cu ele.” (Maleahi 2:3). Pentru cine nu a înţeles prea bine cu ce se vor trezi oamenii pe feţe, am să încerc să explic. Praznicul este de obicei o masă mare, un ospăţ. „Spurcăciunile praznicelor” sunt excrementele rezultate în urma îndopării participanţilor la acel ospăţ. În alte variante ale Bibliei, în loc se spurcăciuni este scris balegă. Având probabil un fetiş pentru fecale, Yahweh i-a cerut profetului Iezechiel să îi hrănească pe evrei cu aşa ceva: „«Pâinile le vei găti ca turtele de orz şi le vei coace înaintea ochilor lor cu necurăţenie de om». Apoi Yahweh a mai zis: «Aşa îşi vor mânca fiii lui Israel pâinea lor, necurată, printre popoarele la care îi voi izgoni».” (Iezechiel 4:12-13). Pentru că profetul e totuşi alesul Domnului, nu putea să aibă parte de acelaşi tratament precum restul evreilor. Yahweh a dat dovadă de mărinimie când i-a înlocuit lui Iezechiel baliga de om cu… cea de bou: „Iată, Eu îţi dau, în loc de necurăţenie de om, baligă de bou şi pe ea vei găti pâinea ta.” (Iezechiel 4:12-13).

Gelozia lui Yahweh pe celelalte divinităţi nu are limite. Pentru aceasta, el e dispus chiar să dărâme statuile altora: „Apoi au ridicat Filistenii chivotul Domnului şi l-au vârât în capiştea lui Dagon şi l-au pus lângă Dagon. Iar a doua zi s-au sculat Aşdodenii dis-de-dimineaţă şi iată Dagon zăcea cu faţa la pământ înaintea chivotului Domnului. Şi au luat ei pe Dagon şi l-au pus iar la locul lui. Şi s-au sculat ei dis-de-dimineaţă în ziua următoare, şi iată Dagon zăcea cu fata la pământ înaintea chivotului Domnului; dar capul lui Dagon şi amândouă picioarele şi mâinile lui zăceau tăiate pe prag, fiecare deosebi, şi rămăsese numai trunchiul lui.” (Cartea întâia a Regilor 5:2-4). Această gelozie pe alţi zei demonstrează existenţa lor. Prin urmare, Yahweh nu este singurul zeu, ci unul dintre mai mulţi. Acest lucru reiese şi din prima poruncă, dată lui Moise: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!” (Exodul 20:2-3). Prin urmare, se confirmă existenţa altor zei. La fel se poate spune şi despre Psalmul 95: „Că mare este Yahweh şi lăudat foarte, înfricoşător este; mai presus decât toţi dumnezeii.” Nu ar putea fi Yahweh mai presus decât toţi dumnezeii dacă ar fi fost singurul zeu. Aşadar, Biblia susţine acelaşi lucru pe care îl susţineau toate popoarele: existenţa mai multor zei.

Atrocităţile din Biblie, comise sau comandate de Yahweh, sunt foarte multe. S-ar putea scrie romane întregi numai pe această temă. Şi asta fără a lua în calcul faptele lui Yahweh / Marduk din alte surse. Aleşii săi de cele mai multe ori s-au dovedit a fi oameni fără scrupule, capabili de orice. Să amintim doar câţiva, cum ar fi: Lot, cel salvat din Sodoma, care a făcut sex cu fiicele sale, unchiul acestuia, Avraam, care şi-a trimis soţia „la produs” (de două ori!) sau pe regele-păstor David, care a omorât un om doar pentru a-i lua soţia. Toate acestea dovedesc că Yahweh, dumnezeul Vechiului Testament, nu poate fi acelaşi cu Dumnezeul Noului Testament, cel plin de iubire, milă şi iertare, despre care vorbea Iisus. Ba, dimpotrivă, toate faptele lui, consemnate în cărţi precum Biblia, Coranul, Vedele şi altele, ne duc la concluzia că Yahweh este cel numit de creştinism Satan, Diavolul, Răul absolut. Cum altfel poate fi numit un zeu capabil de toate faptele prezentate mai sus, dornic să distrugă Pământul şi tot ce se află pe el? Merită să încheiem cu unul dintre gândurile „bune” ale lui Yahweh, consemnat în Cartea lui Sofonie din Vechiul Testament, ce conţine planul său divin, pregătit pentru noi: „Şi tot pământul va fi mistuit de văpaia mâniei Mele.”

Semnificaţia numărului 666 este unul dintre cele mai mari mistere ale omenirii de aproape două milenii. S-au dat sute de explicaţii mai mult sau mai puţin plauzibile, însă nimeni n-a reuşit să afle ce înseamnă acest număr cu adevărat. Figuri dominante ale diverselor epoci au fost asociate cu acest „numar al fiarei”, ca de exemplu Nero, Napoleon Bonaparte, Hitler sau Papa (oricare ar fi el). Citatul lui Ioan Teologul, care a băgat în ceaţă milioane de oameni şi a creat hexakosioihexekontahexafobia (frica de numărul 666) este: „Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase.” (Apocalipsa 13:18)

În matematică, 666 este suma primelor 36 de numere, fiind prin urmare un număr triunghiular. Numerele triunghiulare sunt cele care pot forma un triunghi echilateral. Acesta este primul indiciu în decodificarea numărului. 666 este, de asemenea, suma pătratelor primelor şapte numere prime. În general, acest număr este privit ca unul malefic, fiind asociat cu Satan datorită citatului biblic. Acesta este cel de-al doilea indiciu.

Puţini ştiu că, pentru traci în general şi pentru daci în special, 666 a fost un număr extrem de important. Legendele lor susţineau că Gemenii Divini Zalmoxis revin pe Pământ odată la 666 de ani. În timpul lui Burebista s-a decis ca primul an al calendarului dac să fie considerat anul naşterii Gemenilor Divini (adică 713 î.Hr.), iar cel de-al 666-lea (47 î.Hr.) să fie anul reformelor politico-religioase. Acest număr apare pe tot felul de inscripţii de pe întreg teritoriul tracilor, ca SSS, CCC (C = 6 grec) sau VIVIVI (VI = 6 latin). De exemplu, o rugăciune a unei femei gete, zalmoxiană, a fost găsită pe o placă de marmură de la Tomis: „Ayrelia Beneria Symforo Syn dio Syn ze sase tri Kai tethi gatri Ayris nonam Niascharian”. Această rugăciune se traduce: „Strălucitoare, curată, măreaţă Doamnă, sunt credincioasă, sunt cu trei de şase, dar atât te rog: cândva să mă ajuţi să renasc.” Numărul 666 nu este întâlnit doar în textul curent („trei de şase”), ci şi ascuns. Citind doar majusculele, reiese „AB SSS K AN”, ce se traduce „cu 666 de ani”. Conform doctorului Napoleon Săvescu, acesta era semnul la care se închinau tracii întorşi la adevărata religie, semn pe care îl purtau pe mâna dreaptă sau pe frunte.

În cartea Dacia Secretă, Adrian Bucurescu prezintă mai multe astfel de exemple. Pe o placă de marmură descoperită în oraşul Tetova din Macedonia se află următoarea inscripţie: „Sunt cu numărul trei de şase, care pentru mine e sfânt. Mi-ar plăcea să mă înalţ în Tărâmul Zeilor.” Pe un opaiţ de la Drobeta scrie, de la dreapta la stânga: „E NAMOR SSS” („cu numărul 666”). Pe un opaiţ descoperit în cetatea veche de la Celei-Corabia (judeţul Olt) scrie „CVIVI”, combinaţie între 6 grecesc (C) şi 6 latinesc (VI). Tot în astfel de combinaţii apare 666 pe cărămizi şi ţigle găsite la Bumbeşti-Jiu, precum şi în alte cetăţi dacice.

Aşadar, tracii asociau acest număr cu Gemenii Divini. Acesta este cel de-al treilea indiciu al nostru, care ne poate ajuta să descifrăm unul dintre cele mai bine păstrate coduri ale istoriei. Vă vine sau nu să credeţi, răspunsul a fost chiar în faţa noastră în tot acest timp.

Pentru strămoşii noştri, indiferent de cultura din care făceau parte, anumite numere (1,3,7,9,12, etc.) erau foarte importante. Aceste numere şi-au păstrat importanţa chiar şi ziua de azi. Deşi numerologii dau tot felul de explicaţii pentru acestea, o ignoră pe cea mai importantă: numerele reprezintă divinităţi. 1 este zeul suprem, indiferent de religie, sau Dumnezeu. 2 este un cuplu de zei, ce îi semnifică de obicei pe Gemenii Divini (Marduk şi Iştar, Apollo şi Artemis, Freyr şi Freyja). Cifra 3 este o trinitate, întâlnită în majoritatea religiilor. De exemplu, prima trinitate din Mesopotamia era formată din Anu, Enlil şi Enki. A fost urmată de cea de-a doua, formată din Enki şi copiii săi, Marduk şi Iştar. În brahmanism avem Trimurti compusă din Brahma, Vişnu şi Şiva, în creştinism Sfânta Treime, etc. Cifra 4 reprezintă familia „satanică”, adică pe Enki şi Ninhursag (părinţii), alături de copiii lor, Marduk şi Iştar (Gemenii Divini). Pentru egipteni, cifra 8 reprezenta marea Ogdoadă din Hermopolis iar 9, Marea Enneiadă din Heliopolis (grupuri de opt, respectiv nouă zei). 12 este numărul titanilor şi al zeilor olimpieni în Grecia antică, numărul zeilor conducători sumerieni, numărul apostolilor lui Iisus în creştinism, etc. Voi detalia aceste numere într-o postare viitoare. În concluzie, numerele „magice” reprezintă entităţi superioare oamenilor, pe care le-au numit zei. Prin urmare, sunt mari şansele ca şi 666 să reprezinte una sau mai multe astfel de zeităţi. Ioan Teologul spunea că „este număr de om”, prin om înţelegându-se o persoană, o entitate, o fiinţă.

În Apocalipsa după Ioan, 666 e asociat cu Răul, cu Satan, cu Fiara sau cu Antihristul. La traci, era asociat cu Gemenii Divini, adică Marduk (cel numit de creştini Satan) şi sora sa, Iştar. Ioan scria „cine are pricepere să socotească numărul fiarei”, dându-ne un indiciu foarte important în aflarea semnificaţiei reale ale acestui număr. Pentru a socoti „numărul fiarei”, trebuie folosită matematica.

După cum ne-a relevat matematica, 666 este un număr triunghiular, adică poate fi simbolizat printr-un triunghi echilateral. Iar acest triunghi asociat cu răul nu poate fi decât triada „satanică” ce a pornit din Mesopotamia, formată din Şarpele Enki (Lucifer) şi copiii săi, gemenii Marduk şi Iştar, aşa cum se poate observa alături. Marduk şi Iştar, fiind gemeni, sunt pe poziţii egale, pe aceeaşi linie. Enki, tatăl lor, fiindu-le superior, este reprezentat mai sus decât ei. Toţi trei sunt egali (unghiurile şi laturile sunt egale), de aceea trinitatea a fost reprezentată printr-un triunghi echilateral. Însă, pentru a arăta că Enki este puţin mai sus decât copiii săi, el reprezintă unghiul superior. Acelaşi lucru reiese şi dacă luăm în calcul laturile. Cea de jos, orizontală, îl reprezintă pe Enki (care, fiind mort, se află “jos”, îngropat în poziţie orizontală). Celelalte două sunt ridicate (în picioare, adică vii), fiind unite între ele (semnificând legătura dintre ei ca soţ şi soţie, nu doar ca fraţi), fiecare fiind legată şi de cea de jos (tatăl lor).

Această trinitate reprezintă un întreg iar membrii ei, câte un procent din acest întreg. Dacă ţinem cont de regula de mai sus, că toţi trei sunt egali, ar trebui să considerăm că fiecare dintre cei trei reprezintă 33,33333% din acest întreg. Însă, trebuie să ne amintim că Enki este aproape egal cu copiii săi, fiind puţin mai sus. Prin urmare, împărţirea trinităţii în procente se poate realiza într-un mod foarte simplu: Marduk şi Iştar reprezintă câte 33% (fiind egali) iar tatăl lor, care este aproape egal cu ei dar puţin mai sus, 34%. Astfel se explică importanţa numărului 33 în satanism şi masonerie. 33 este zeul lor, Marduk sau Satan, o parte din trinitatea „satanică”, cele 33 de procente.

Prin varianta de mai sus se arată o diferenţă de 1% între Enki şi copiii săi. Dar dacă vrem să micşorăm diferenţa dintre ei? Atunci apelăm la zecimale. Marduk şi Iştar, care sunt gemeni (deci egali), vor reprezenta câte 33,3% din întreg. Iar tatăl lor, care este puţin mai sus decât ei, 33,4%. Prin urmare, diferenţa dintre ei este de doar 0,1 procente, ceea ce se apropie mai mult de ideea de triunghi echilateral, cu toate părţile sale (unghiuri sau laturi) egale.

Din câte ne spun miturile multor popoare, Enki a fost ucis, iar Marduk a primit stăpânirea asupra Pământului. S-a căsătorit cu sora sa şi împreună au condus planeta. Exprimând în procente partea fiecăruia din întreg, ar însemna că ei împreună reprezintă 66,6% din trinitate. Sau, în prima metodă de calcul, 66%. Prin urmare, 666 poate reprezenta ori numărul de procente ale celor doi conducători ai Terrei, fără virgulă (în antichitate, matematica cu zecimale nu era la îndemâna omului simplu, ci doar a iniţiaţilor), ori pe cei doi de zece ori mai puternici (66,6 X 10 = 666). Pe vremuri se practica această exagerare. Zeul egiptean Thoth era numit de greci Hermes Trismegistos, adică „Hermes de trei ori mare”, Iisus era numit de gnosticii setieni „cel de trei ori bărbat”, etc. Prin urmare, este posibil ca 666 să îi reprezinte pe Marduk şi Iştar (66,6) de zece ori mai puternici. O referire probabil la bătălia finală, descrisă în Apocalipsă, unde ei vor fi de zece ori mai puternici decât la ultima înfruntare dintre cele două tabere, de acum câteva mii de ani. Dacă folosim prima metodă de calcul, cea fără zecimale, suma procentelor Gemenilor este 66. Iar în viziunea masonilor, sataniştilor, ocultiştilor şi numerologilor, 66 are aceeaşi valoare ca şi 666.

Putem trage concluzia că 666 îi reprezintă pe cei doi copii ai Şarpelui original, Marduk şi Iştar, conducătorii Pământului, indiferent dacă sunt sau nu de zece ori mai puternici. După cum am văzut, numărul 666 era asociat cu Gemenii Divini în viziunea tracilor, iar în Apocalipsa după Ioan cu Răul, fiind numărul Fiarei, fiul Balaurului. Aşa se explică şi de ce Marduk, după ce a renunţat la Babilon, şi-a ales Ierusalimul, un oraş ale căror coordonate însumate dau 66°60’ (31°47′N + 35°13′E). Sau de ce slujitorul său, Solomon, cerea anual un tribut de 666 talanţi de aur (Cartea a doua a Regilor 10:14, Cartea a doua a Cronicilor 9:13), de ce 666 este numărul descendenţilor lui Adonicam întorşi în Ierusalim şi Iudeea din exilul babilonian (Cartea întâi a lui Ezdra 2:13) ori de ce în Kabbalah acest număr reprezintă perfecţiunea lumii.

Absolut toate culturile vorbesc în miturile lor despre fiinţe venite din stele, care au creat şi civilizat oamenii, le-au transmis acestora cunoştinţe şi i-au supravegheat de-a lungul timpului. Scrierile antice sanscrite spun că există 400.000 de specii umanoide în Univers, răspândite pe diverse planete, sisteme solare sau dimensiuni. De-abia la începutul mileniului al III-lea a reînceput să fie acceptată de majoritatea credinţa în viaţa extraterestră. În 2011, mai mult de jumătate din populaţia Terrei credea că există viaţă pe alte planete şi că suntem vizitaţi de extratereştri încă din cele mai vechi timpuri. După ce aproape două mii de ani, Biserica creştină şi-a menţinut părerea că suntem singuri în Univers (în afară de Dumnezeu, îngeri, sfinţi şi demoni), în mai 2008, părintele Jose Gabriel Funes, şeful Observatorului Astronomic al Vaticanului, a admis posibilitatea existenţei vieţii extraterestre pe alte planete. Departe de a fi o coincidenţă, în aceeaşi zi NASA a făcut o declaraţie asemănătoare. Pe 11 aprilie 2011, Biroul Federal de Investigaţii (FBI) a făcut publice dosare până atunci secrete, peste două mii de pagini care dovedesc prezenţa extratereştrilor printre noi. Iar în octombrie 2011, părintele Funes a declarat din nou că pot exista extratereştri, cu completarea că şi ei sunt copiii lui Dumnezeu. Pe lângă toate acestea, sunt zeci de mii de mărturii ale unor oameni de pe întreg cuprinsul globului, care susţin că au văzut OZN-uri sau au avut întâlniri de gradul III cu fiinţe din alte lumi. Prin urmare, existenţa vieţii extraterestre poate fi negată cu greu de orice persoană cu o oarecare capacitate de judecată. Cu toate acestea, sunt destui care se încăpăţânează să afirme că fenomenul OZN nu există deoarece, conform cu ceea ce ne spune ştiinţa şi logica, aşa ceva nu poate să existe. Astfel, toate fenomenele pe care ştiinţa nu le poate explica sunt considerate extrem de suspecte, iar dacă nu există posibilitatea de a le reproduce în laborator, ele sunt declarate erori de observaţie şi ignorate, pentru a nu încurca ordinea desăvârşită care trebuie să domnească în jurul teoriilor. Din unghiul acestui punct de vedere, „absenţa dovezii înseamnă dovada absenţei”. Aceasta este una dintre marile greşeli ale oamenilor de ştiinţă, pe care profesorul J. Allen Hynek o numeşte „provincialism temporal”. Adică ochelarii de cal ai suficienţei pe care ştiinţa oficială se complace să-i poarte, de multe secole. Cu alte cuvinte, în fiecare epocă, toţi cei care trec prin şcoală capătă convingerea că savanţii din trecut rătăceau orbecăind într-un mod penibil, în schimb cei din prezent au scos omenirea la lumină, descoperind adevăratele răspunsuri la toate marile probleme. Ceea ce mai rămâne de cunoscut ar fi cel mult nişte mici detalii nesemnificative. Această mentalitate nu e recentă, ci ne caracterizează din cele mai vechi timpuri. Iată câteva exemple:

- Sextus Frontinus, inginer în vremea împăratului Vespasian, scria acum aproape două milenii: „Nu mai există idei pentru alte noi lucrări şi maşini de război; perfecţiunea lor a atins limita şi nu văd cum ar mai putea fi îmbunătăţite”.

- Celebră este credinţa că toate corpurile solare se învârt în jurul Pământului. Când Galileo Galilei a afirmat contrariul, Inchiziţia l-a silit să-şi retragă cuvintele. Cu toate acestea, se pare că demonstraţia lui Galilei nu a schimbat prea multe în mentalitatea oamenilor începutului de mileniu III. Un sondaj din 2010 a relevat faptul că 42% dintre români,  41% dintre englezi, 39% dintre francezi, 35% dintre germani, o treime dintre ruşi şi 32% din populaţia Uniunii Europene încă mai cred că Soarele se învârte în jurul Pământului. În mod surprinzător, americanii stau ceva mai bine la acest capitol. În 2005, doar 20% erau adepţii acestei idei.

- Leonardo de Vinci era convins că tot ce se putea descoperi în matematică fusese descoperit deja de înaintaşii săi.

- La apariţia locomotivei cu aburi se spunea că, la o viteză mai mare de 30 kilometri pe oră, oamenii se vor sufoca ori le vor plezni plămânii.

- În 1801, când astronomul Piazzi a observat pe cer primul asteroid, Ceres, filosoful Friedrich Hegel a „demonstrat” că aşa ceva nu există. Lavoisier susţinuse şi el, cu ceva timp în urmă, în faţa Academiei Franceze, că meteoriţii nu pot exista. Argumentul său a fost: „Nu se poate să cadă pietre din cer, fiindcă nu există pietre în cer”.

- Părintele medicinei experimentale, fiziologul Claude Bernard, declara la mijlocul secolului al XIX-lea: „Să închidem uşile. Nimeni nu-i va egala vreodată pe giganţii care au inventat maşina cu aburi”. De asemenea, experţii lui Napoleon al III-lea au demonstrat că dinamul electric nu se va învârti niciodată şi că toate motoarele electrice sunt, de fapt, nişte variante pentru perpetuum mobile.

- Când Thomas Edison a adus în faţa Academiei Franceze fonograful pe care îl inventase, savantul J. Bouilleaud a declarat că este imposibil şi că va fi pe veci imposibil ca nişte aparate din metal şi lemn să reproducă miracolul vocii omeneşti. Ba, mai mult, când aparatul a scos primele sunete, cineva din sală a sărit să-l strângă de gât pe Edison, pe care îl credea ventriloc, strigând: „Iată secretul invenţiei!”

- În 1875, directorul oficiului de patente din Statele Unite şi-a prezentat demisia secretarului de stat pentru comerţ, motivând că nu are rost să rămână în post din moment ce tot ce se putea inventa fusese inventat.

- În 1877, marele chimist Marcellin Berthelot scria: „Universul nu mai are de acum înainte niciun mister”.

- În 1895, profesorul Lippmann îşi sfătuia un student, care dorea să devină fizician, să renunţe la această idee dacă nu dorea să devină un ratat. În acea vreme, practic toţi fizicienii erau de acord că „fizica este o ştiinţă închisă”, în care nu mai erau posibile descoperiri importante.

- Tot în 1895, Lordul Kelvin, preşedintele Societăţii Regale Britanice, afirma cu tărie că „zborul cu vehicule mai grele ca aerul este imposibil”. Multe alte personalităţi, printre care şi Simon Newcomb, îi împărtăşeau opinia. Lordul Kelvin a mai declarat şi că „radioul nu are niciun viitor” sau că „razele X se vor dovedi o şarlatănie”.

- Fizicianul Heinrich Hertz, cel care a dat numele său undelor radio, scrisese Camerei de Comerţ din Dresda că ar trebui descurajate cercetările legate de undele electromagnetice pe care le-a descoperit, întrucât ele nu vor avea nicio aplicabilitate practică.

- Unul dintre pionierii radiofoniei, Edouard Branley, a hotărât în 1898 să renunţe la experimentele sale, pe care le considera lipsite de perspectivă, şi să devină medic de cartier. Ba chiar şi-a instruit guvernanta să le interzică copiilor săi să-l citească pe Jules Verne, deoarece „ideile false deformează spiritele necoapte”.

- În 1923, laureatul Premiului Nobel, fizicianul Robert Millikan, afirma că: „nu pare verosimil ca omul să poată folosi vreodată puterea atomului”. Cu puţin timp înainte, Henry Poincare declarase ceva asemănător: „bunul simţ singur este suficient să ne spună că distrugerea unui oraş prin dezintegrarea unei jumătăţi de kilogram de metal este o imposibilitate evidentă”. În 1935, unul dintre primii savanţi care au obţinut fisiunea nucleară, E. Rutherford, a fost întrebat când va putea fi utilizat practic acest proces, iar răspunsul său a fost categoric: „Niciodată”. Winston Churchill îşi exprima şi el opinia ceva mai târziu: „energia atomică ar putea fi la fel de bună ca explozibilii noştri de azi, dar e puţin probabil să producă lucruri mai periculoase”.

- În 1932, astronomul Moulton de la Universitatea din Chicago opina: „Nu-i nicio speranţă ca ideea fantastică a zborului spre Lună să devină realitate, din cauza barierelor insurmontabile pe care le pune depăşirea gravitaţiei pământene”.

- La începutul anilor 1940 era unanim răspândită ideea că avioanele nu vor putea depăşi viteza de 700 kilometri pe oră. Peste câţiva ani, că nu poate fi depăşită viteza sunetului. La ora actuală considerăm că nu poate fi depăşită viteza luminii, până la care mai avem destul.

La ora actuală, puţini se gândesc că vom avea şi o ştiinţă a secolului XXII, XXV, ş.a.m.d., şi că urmaşii noştri îndepărtaţi se vor confrunta cu probleme la care nu vor avea răspunsuri, că teoriile lor le vor nărui pe cele precedente şi că unele fenomene, considerate la un moment dat „detalii nesemnificative”, vor reuşi după câtva timp să ne schimbe viziunea asupra lumii.

Ceea ce ştim în prezent este faptul că multe descoperiri arheologice din ultimii ani au relevat o mulţime de aşa-zise „anomalii”, faţă de care ştiinţa nu are nicio explicaţie. În umbra acestora, din ce în ce mai mulţi oameni au ajuns la concluzia că istoria noastră acceptată în mod convenţional este în mare măsură eronată. Iată câteva dintre ele:

Revista UFO Nachtrichten relata în numărul 263 din 1980 despre descoperirea, într-o mină din S.U.A. a unei arme vechi de 250 milioane de ani. Experţii cărora li s-a dat spre cercetare ciudatul obiect nu au putut să-şi dea seama cum funcţionează. Concluzia lor este că: „Sunt dovezi în sprijinul afirmaţiei că arma nu este de origine terestră”.

În 1934, la periferia orăşelului London (statul Texas, S.U.A.) a fost găsit un ciocan vechi de 60-80 de milioane de ani. Analiza spectroscopică indică un aliaj necunoscut încă în industria umană.

Paleontologul sovietic Al. Kaznaţev a dezgropat în Iacuţia craniul unui bou moscat, vechi de 40.000 de ani, ce are între arcade o gaură de glonte de calibrul 9 mm. Craniul se află în prezent la Muzeul de Paleontologie din Moscova.

O bucată de feldspat , scoasă la lumină în 1865 din mina Abbey de lângă oraşul Treasure (statul Nevada, S.U.A.), avea în interior un şurub de 5 cm lungime, vechi de câteva milioane de ani.

Pe 13 februarie 1961, lângă Olancha (California), Mike Mikesell, Wallace Lane şi Virginia Maxey au găsit o bujie de automobil, veche de 500.000 de ani.

În 1969, în Urali, a fost găsit într-un filon carbonifer vechi de milioane de ani un cilindru de fier, cu suprafeţe lise şi regulate.

În Inyo-County din California (S.U.A.), într-o peşteră cu pereţii acoperiţi de picturi, se poate distinge o riglă de calcul cu lama dublă.

O bucată de cuarţ descoperită în California conţine un ac de fier perfect conservat în cristalul transparent care s-a format în jurul său acum multe milioane de ani.

În 1973, lângă oraşul Aiud (România), s-a găsit un obiect de aluminiu, vechi de câteva sute de mii de ani, realizat prin evidente procedee industriale, alături de oasele unui mastodont. Din câte ştim, aluminiul a fost produs pentru prima oară în 1883 iar mastodonţii au existat înainte de apariţia omului, până acum 800.000 de ani.

De la daci ne-au rămas 200 de cuie, cu o puritate a fierului de 99,97%, care nu ruginesc de două milenii.

În 1851, în Statele Unite s-a descoperit un obiect în formă de clopot, dintr-un metal asemănător zincului sau unui aliaj de argint, vechi de câteva milioane de ani.

În 1867, în mina de cărbune Hammondsville (din statul american Ohio) a fost dezvelit întâmplător un zid de ardezie, acoperit de hieroglife egiptene. Pilonul de cărbune în care se afla zidul avea două milioane de ani vechime.

La Tihuanaco (Bolivia) s-a găsit o reprezentare a unui toxodon, animal dispărut cu mult înainte de sosirea omului primitiv în zonă.

În 1928, la ieşirea din Marele Canion, s-a descoperit o vale laterală adâncă, numită de indieni Hava supai („pereţii pictaţi”). Falezele ce flanchează valea sunt acoperite de petroglife vechi de peste 10.000 de ani. Printre oamenii aflaţi la vânătoare de mamuţi şi bizoni se află tyrannosauri, stegosauri şi iguanodoni.

Pietrele descoperite de profesorul Cabrera în Ica (Peru) înfăţişează oameni alături de dinozauri, călărindu-i sau luptându-se cu ei.

Un mozaic elenistic vechi de cel puţin 2000 de ani, descoperit în secolul al XVII-lea în localitatea italiană Palestrina,  prezintă înfăţişări ale grecilor şi etiopienilor aflaţi la vânătoare pe malul Nilului. În acest mozaic se poate vedea clar o reptilă ce seamănă foarte bine cu un dinozaur, vânată de oameni.

În peşterile din insulele indoneziene s-au descoperit desene ce înfăţişează dinozauri.

În Egipt sunt foarte multe desene reprezentând apatosauri. Aceiaşi dinozauri au fost desoperiţi şi pe un cilindru mesopotamian, datând din 3300 î. Hr.

În plus, au fost găsite urme de picior omenesc alături de cele ale unor dinozauri, aflate în acelaşi strat geologic, cu o vechime de 70-140 milioane de ani. Oamenii de ştiinţă din fosta Uniune Sovietică au făcut publică descoperirea unor urme de om în acelaşi strat cu urme de dinozaur. Şi în Parcul Naţional „Dinosaur Valley” din Texas au fost găsite numeroase astfel de urme.

În 1959, dintr-o mină din Italia s-a scos la iveală un schelet omenesc aflat în straturi geologice vechi de câteva milioane de ani.

Amprenta unei ghete-şenilă, asemănătoare celor ale cosmonauţilor, a fost descoperită în deşertul Gobi, imprimată într-o placă de nisip pietrificat de câteva milioane de ani.

O urmă de cizmă lăsată în nisipul din Fisher Canyon (statul Nevada, S.U.A.) acum 15 milioane de ani a fost scoasă dintr-un bloc de cărbune.

În 1968, în Delta (statul Utah, S.U.A.) a fost descoperită o urmă de gheată, încrustată pe o porţiune de sol pietrificat, ce conţine un trilobit în conturul său. Trilobiţii au apărut în Cambrian acum 555 milioane de ani şi s-au stins în Permian, acum 220 milioane de ani. Vechimea urmei de pas ce a strivit trilobitul este estimată la 440 milioane de ani.

La Blue Lick Springs, în statul american Kentucky, s-a găsit un mastodont fosilizat la o adâncime de 3,6 metri. Un metru mai jos, sub el, s-a descoperit o terasă făcută din pietre cioplite şi îmbinate între ele fără mortar. Ramura Mastodont a dispărut la sfârşitul Pleistocenului, cu sute de mii de ani înainte de apariţia omului.

Cine trăia pe Terra acum multe milioane de ani, alături de dinozauri, când ştiinţa ne spune că omul a apărut în urmă cu câteva sute de mii de ani? Şi cine folosea gloanţe acum 40 de milenii?

Pe platoul de la Marcahuasi (Peru) sunt stânci sculptate în formă de lei, cămile, struţi care trăiesc în Africa. Pe lângă acestea mai există stânci cu forme de făpturi preistorice, dispărute cu milioane de ani în urmă.

În 1801, Alexander von Humboldt a descoperit în America Centrală, în munţii Encaramada, în savana de lângă Cuycara şi în selva dintre râurile Cassiquiare şi Orinoco, stânci uriaşe, pe vârfurile cărora, la înălţimi inaccesibile, sunt reprezentaţi tigri, crocodili, sori, stele şi multe desene indescifrabile, dintre care unele par siluete umane. Acele stânci sunt numite de indieni tepumereme („pietre pictate”).

Lângă oraşul mexican Acambaro s-au găsit numeroase statuiete străvechi din lut, reprezentând cai, rinoceri, cămile şi dinozauri.

De unde cunoşteau băştinaşii animale ce trăiau pe alte continente?

La Im Habeter şi Hoggar s-au găsit desene vechi de 6.000 de ani, din Neolitic, cu scene de dans ritual, asemănător unui balet de curte regală. În desene se poate observă ca albii, mai puţin numeroşi, ocupă o poziţie privilegiată. În timp ce negrii se găsesc în situaţii dependente de albi. De exemplu, pe o frescă, o femeie albă este personajul principal, în faţa ei dansând bărbaţi negri sau doar cu măşti negre.

În celebra pictură murală numită Doamna Albă, veche de 3-5.000 de ani, descoperită la Brandberg (Africa de Sud-Vest) într-o peşteră de pe aşa-numitul „Munte de Foc” din deşertul Namib, o femeie albă, zveltă, mai înaltă decât însoţitorii ei, este îmbrăcată în pulover pe gât şi cu mâneci, pantaloni strâmţi, mănuşi, jartiere, ciorapi, pantofi, iar părul său roşu este prins într-o plasă cu diamante. În spatele ei se află un bărbat alb ce poartă cizme şi pe cap o cască cu vizieră. Ceilalţi oameni, majoritatea negri, sunt goi, având doar podoabe şi arme specifice perioadei.

În desenele gravate de la Lussac-Poitou (Franţa) se pot observa oameni în haine moderne, adică sacouri, pălării, şorturi.

În desenele descoperite pe platoul sâncos de la Tamanrasset (Algeria) din Sahara de Nord sunt siluete umane îmbrăcate în costume incomode şi groase, având căşti rotunde prevăzute cu câte două vizoare foarte mari, perfect circulare.

În 1979 au fost descoperite în valea Cioulout (Mongolia) desene rupestre vechi de 5.500 de ani, gravate în pereţii unei galerii cu lungimea de 12 km. Ele reprezintă animale care planează deasupra Soarelui şi a Lunii, oameni, şerpi şi figuri antropomorfe inexplicabile, greoaie, unele având câte trei degete la mâini şi la picioare.

În 1969, pe o stâncă din Fergana (Uzbekistan) a fost găsit un desen neolitic ce reprezintă un om cu o cască sferică etanşată, prevăzută cu antene. În spate are un dispozitiv ciudat, foarte asemănător cu aparatele de respirat folosite pentru evoluţia liberă în spaţiul cosmic. Cercetătorul rus G. Şaţki descoperise încă din 1961 două desene asemănătoare. Primul, din apropierea satului Ohna (Kazahstan), reprezintă un umanoid al cărui cap e acoperit cu o cască de scafandru înconjurată de raze. Al doilea, situat în apropierea localităţii Navoy (Uzbekistan), vechi de peste 5.000 de ani, reprezintă oameni dotaţi cu aparate respiratorii.

O tavă descoperită în El Salvador redă zborul unei fiinţe umanoide pe deasupra palmierilor, într-un vehicul lung, de forma unui trabuc.

În 1956, în Alpii italici, un arheolog francez a găsit un desen neolitic ce reprezenta un om cu haine greoaie, cu dispozitiv cilindric de respirat în spate şi cască rotundă cu vizor şi antene.

În 1956, la Jebbaren, în podişul Tassili din Sahara algeriană, cercetătorul francez Henri Lhote a găsit sute de pereţi acoperiţi cu picturi şi gravuri redând mii de animale şi oameni. Printre ele se află personaje cu vestimentaţie neobişnuită pentru acea epocă. Ele ţin în mâini verigi de care sunt fixate nişte cutii dreptunghiulare. Două dintre ele au antene parabolice fixate pe creştetul căştilor sferice. Alte aproape 20 de personaje au căşti rotunde. În centrul platoului, pe o stâncă solitară, tronează figura unui Marelui Zeu Marţian, înalt de 6 metri. Are un costum complet etanşat, asemănător celui spaţial, şi o cască ce are câteva fante în dreptul nasului şi gurii.

Statuetele Gangu din oraşul Kamukai, atribuite culturii Djemon, veche de 7-8.000 de ani, înfăţişează personaje în costume fără cusături, cu garnituri de etanşare între căşti şi costume, cu vizoare rotunde, identice Marelui Zeu Marţian din Tassili.

În peşterile din Norvegia şi Suedia s-au găsit picturi neolitice reprezentând humanoizi cu capetele rotunde, mari şi uniforme, fără trăsături distincte, precum şi obiecte aeriene cu aripi, care nu pot fi asemuite cu păsări.

Pe stâncile de la Val Camonica (Elveţia), arheologul E. Anati a găsit desenaţi oameni cu costume asemănătoare actualelor combinezoane de aviaţie. Pe cap au căşti rotunde, prevăzute cu antene, iar în mâini ţin obiecte triunghiulare.

În 1913 şi între 1969 şi 1970, în masivul Air, la Kori Taguei (Nigeria) s-au găsit numeroase gravuri rupestre de acest gen. Un humanoid are aleaşi ciudat combinezon cu pantaloni bufanţi şi cizme asemănătoare celor de aviator, o cască rotundă cu antene şi alte elemente tehnice dispuse pe partea centrală a costumului.

Într-un basorelief vechi de 4.000 de ani din Guatemala, un om cu plete şi barbă este îngenuncheat în faţa unei fiinţe stranii, ce stă cu mâinile în şolduri. Are un costum de scafandru: cizme înalte, pantaloni bufanţi, bluză cu centură şi cadran rotund în partea stângă a pieptului, mănuşi cu un singur deget, cască rotundă cu vizetă, de la care pleacă un furtun spre rezervorul din spate.

La Tihuanaco (Bolivia) s-au descoperit statuete sau chipuri umane de piatră. Unele au capetele acoperite cu căşti rotunde, cu o mulţime de accesorii neidentificabile (ţepi, bile, triunghiuri, cercuri).

La Delamer (Australia) au fost găsite gravuri rupestre vechi de 10-12.000 de ani, reprezentând personaje în costume de scafandru.

În Insula Paştelui, pe vârful vulcanului Rano Kao, la ruinele lui Orongo („satul oamenilor-păsări”) şi pe Motunui („insula oamenilor-păsări”) sunt gravate în lavă dură chipuri de oameni cu aripi şi cap de pasăre, cu ciocuri lungi, pline de dinţi.

Statuetele Dogu, vechi de 6.000 de ani, descoperite în munţii provinciei japoneze Aomori, reprezintă umanoizi cu costume pline de detalii tehnice: căşti rotunde, echipate cu antene, lanternă, vizoare cu monturi speciale şi filtre de lumină, difuzoare şi filtre respiratorii.

Între 1970 şi 1979, în Kazahstan au fost descoperite multe obiecte metalice antice. Printre ele se află o mică statuie din bronz, ce reprezintă un humanoid cu combinezon greoi, ce formează corp comun cu casca de pe cap, prevăzut cu cizme şi mănuşi.

În deşertul San Pietro din Chile au fost găsite pe nişte dealuri gravuri lungi de zeci de metri, reprezentând fiinţe umanoide cu aripi, figuri geometrice şi inscripţii săpate în piatră, având litere de peste 2 metri lungime, asemănătoare alfabetului runic.

Cine sunt aceste personaje?

În Peru, în valea dintre oraşele Nazca şi Palpa, a cărei suprafaţă măsoară 120 km pătraţi, se află gigantice desene şi linii, asemănătoare unor piste de avion. În provincia Arequipa, în deşerturile Majes şi Sihuas (la 1.000 km sud-est de Lima) se găsesc desene asemănătoare celor de la Nazca, vechi de peste 3.000 de ani. Printre ele se află un şarpe lung de 72 de metri şi lat de 2 metri. În apropiere există două cetăţi cu ziduri groase de 5-6 metri, vechi de 6 milenii. Un alt mister din Peru este aşa numita Bandă de Gropi, localizată în Valea Pisco. Acolo sunt mii de gropi, adânci cam de doi metri, cu o distanţă de un metru între ele. Banda poate fi observată doar din avion.

În sudul Angliei, în valea dintre oraşele Oxford şi Swindom, se află celebrul „Cal alb de la Abingdon”. Desenul, având 110 metri lungime, a fost realizat prin decuparea unui strat adânc de gazon de sub care a apărut suprafaţa orbitor de albă a cretei, ce formează de fapt solul. „Calul” este stilizat cu un surprinzător rafinament artistic, fiind realizat într-o manieră ce poate fi calificată drept modernă. Datorită faptului că în apropiere s-au descoperit resturile unor aşezări celte din epoca fierului, în care au fost găsite monede având imprimate imagini asemănătoare, s-a presupus că uriaşul desen a fost realizat de triburile de călăreti celţi care au trăit în acele locuri cu peste 2.000 de ani în urmă. Sub aspect tehnic însă, realizarea lui rămâne inexplicabilă, indiferent de perioada ei istorică, deoarece desenul poate fi văzut destul de bine numai de pe vârfurile unor coline situate la distanţe variind între 800 si 3.000 de metri, astfel că, dacă celţii ar fi condus trasarea lui din acele locuri, ar fi avut nevoie de telemetre, teodolite, ingineri topografi şi în special de un mijloc de comunicare la distanţă pentru a transmite coordonatele respective executanţilor. În orice caz, desenul se vede cel mai bine din avion, de la o înălţime de 800 – 1.000 m, şi este atât de clar conturat, încât în cel de-al II-lea război mondial a fost nevoie să fie camuflat, pentru a nu servi drept reper piloţilor germani.

În comitatul Somerset (Anglia), o mlaştină a fost secată, astfel încât contururile canalelor şi porţiunilor secate să reproducă o parte din harta cerului. Lângă Cambridge, pe colinele Gog şi Magog se zăresc câteva figuri stranii, iar la Cerne Abbas se remarcă o gigantică siluetă humanoidă.

Cine a realizat aceste desene uriaşe, în ce scop şi cum?

La Mochica (Peru) s-au găsit măşti funerare, statuete, figurine şi basoreliefuri aparţinând civilizaţiei incaşe moche, de prin 1.500 î.Hr, ce prezintă o stranie multitudine de tipuri rasiale şi somatice: arabi, evrei, negri, mongoli, japonezi, greci şi scandinavi care, teoretic, au ajuns în Peru abia după conquistadorii lui Pizarro. Unele statuete sunt sculptate în piatră iar altele, în special măştile funerare, sunt realizate din jad verde de provenienţă necunoscută.

Cum au aflat incaşii de aceste rase şi cum a ajuns la ei jadul tocmai din Asia?

Mari cariere de piatră dură s-au găsit în fostul Sumer, la Gar Kobeh (din 40.000 î.Hr.) şi la Baradostian (30.000 î.Hr.), în Norvegia, Germania şi Franţa (de prin 15.000-10.000 î.Hr.), în America de Sud, în Egipt, în Polinezia şi în China (din 30.000-10.000 î.Hr.). La Ezeon-Geber s-a descoperit un adevărat furnal metalurgic, dotat cu un vast sistem de coşuri, canale de aerisire şi cazane complexe cu deschizături simetrice, din care se obţinea cupru. Această topitorie are peste 6 milenii. În sudul Africii s-au găsit mine de aur vechi de 150.000 de ani, iar în Peru, vechi de 50 de milenii. În afară de aur, în Peru oamenii săpau după cuarţ, hematită şi ocru roşu. Cel mai vechi harpon, cel mai vechi topor-târnăcop de miner şi cel mai vechi vârf de lance cu două caneluri (de tip baionetă) din lume au fost descoperite pe teritoriul României de astăzi, având aproximativ 20.000 de ani.

La Shanidar, pe fostul teritoriu sumerian, s-a găsit scheletul unui copil, vechi de aproape 45.000 de ani, ce prezenta indicii clare de iradiere cu izotopi de plumb şi cobalt.

În 1972, în regiunea Moanda din Gabon s-au găsit trei pungi alungite de minereu de uraniu sărăcit. Acolo au fost depuse 500 de tone de uraniu 235, care a fost folosit în reactoare atomice moderne aflate în alt loc. Acestea funcţionaseră timp de 100 de milenii, acum aproximativ 1,7 miliarde de ani.

Cine se ocupa de minerit şi metalurgie acum câteva zeci de mii sau chiar miliarde de ani, când ştiinţa ne învaţă că omul preistoric a coborât din copac acum 6-7 mii de ani?

Cetatea Cnossos din Creta dispunea de instalaţii sanitare cu 1.600 de ani înaintea erei noastre. Oraşele Pompei şi Roma din Italia erau alimentate cu apă prin conducte de plumb. De pe fundul lacului Nemi de lângă Roma a fost scoasă o valvă veche de peste 1.900 de ani, denumită „valva Caligula”, cu suprafeţe netede şi perfect executate. Cetăţile mayaşilor, incaşilor şi aztecilor aveau impresionante lucrări de canalizare, rezervoare uriaşe şi conducte de piatră.

Pe o epavă a unei galere scufundate în anul 78 î.Hr. lângă insula greacă Antikythera, s-a găsit un aparat care prezenta ciclurile solare şi selenare în corelaţie cu mişcările Pământului, precum şi poziţia tuturor planetelor sistemului nostru solar. Adică îi ajuta pe navigatori să calculeze punctul unde se aflau şi direcţia de urmat în timpul nopţii. Acest dispozitiv poate fi considerat un computer primitiv.

La Tihuanaco (Bolivia), pe peretele de la ieşirea de nord a văii este reprodusă cu exactitate harta fluviului Amazon cu toţi afluenţii săi.

În 1929 s-a descoperit harta amiralului turc Piri Reis, ce a trăit în secolul al XVI-lea. Pe hartă era reprezentată Antarctica fără gheaţă, aşa cum era acum câteva milioane de ani. La fel ca şi harta amiralului Reis, cea a lui Orontius Finnaeus prezintă Antarctica în detaliu, cu sute de ani înainte să fie descoperită.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, arheologul britanic Sir Flinders Petrie a găsit în Egipt un burghiu de granit cu caneluri făcute cu precizie. Granitul nu ar fi putut fi tăiat decât cu un diamant, iar în Egipt nu s-au descoperit astfel de pietre preţioase.

În primul secol al erei noastre, matematicianul şi inginerul grec Hero a construit un motor bazat pe aburi, numit aeolipile.

Când în anul 214 î.Hr, au fost atacaţi de o flotă romană, grecii din oraşul sicilian Syracuse s-au apărat cu o armă creată de Arhimede, formată din oglinzi uriaşe. Folosind lumina soarelui, grecii au creat o rază care a ars flota romană.

Cum au ajuns strămoşii noştri la acest nivel tehnologic mult prea ridicat pentru vremea lor? De unde au luat informaţiile? Cine i-a învăţat?

În ianuarie 1981 s-au găsit într-o grotă de lângă oraşul mexican Guzman desene gravate în piatră, vechi de peste 28.000 de ani, ce reprezintă figuri geometrice.

Cum de cunoşteau oamenii preistorici geometria? Şi ce reprezintă acele figuri geometrice?

Numeroase documente medievale, scrise de cronicari europeni (ca englezul Roger Bacon şi francezul Geoffroy de Villehardouin) sau orientali (ca bizantinii Laonikos Chalchochodylas, Ioannes Kinnamos şi Georgios Akropolites sau arabii Abul Feda şi Abul Faragius) descriau „lămpi fără moarte”, pe care nişte fiinţe venite din cer le dăruiseră unor cetăţi, eroi sau înţelepţi din Europa, Asia şi Africa. Aceste surse de lumină erau făcute dintr-un material necunoscut şi aveau formă de sferă. Se aprindeau singure, nu foloseau combustibil, nu produceau fum sau miros şi dădeau o lumină şi o căldură intensă. Dacă erau atinse în timp ce funcţionau, sferele declanşau explozii atât de puternice, încât puteau distruge cetăţi sau oraşe întregi. În arhivele secrete ale Cavalerilor Templieri (printre altele în Botezul focului, statutul secret întocmit de magistratul Roncelinus şi păstrat parţial într-un pergament din 1240, aflat astăzi la Vatican), în campaniile lor din Orientul Mijlociu şi bazinul mediteranean, templierii au întâlnit oraşe care posedau sfere metalice foarte mari, furnizoare de căldură şi lumină. În insula Cipru, câteva fortăreţe şi palate din Famagusta şi Nicosia au fost distruse prin explozia unor astfel de sfere, după cum consemnau în secolul al XIV-lea cronicile Ordinului, cancelarul Ciprului, Philippe de Mezieres şi învăţatul Guillaume de Machaut. Când au cucerit o cetate de pe coasta siriană în secolul al XII-lea, templierii au descoperit „un glob ce lumina fără încetare”. Marele Maestru a poruncit ca obiectul să fie aruncat în mare, căci era, fără îndoială, „o lucrătură diavolească”. După ce globul a fost aruncat, o furtună a pornit din senin şi toţi peştii din zonă au murit. Învăţaţii din perioada renascentistă, ca englezul William Gilbert sau germanii Konrad Peutinger şi Johannes Jager, amintesc şi ei despre lămpile ce ardeau zi şi noapte, găsite în cripte şi cavouri subpământene din Anglia şi Germania. Din păcate, acele lămpi au fost distruse fie de autorităţile religioase, fie în timpul războaielor. În Matto Grosso din Paraguay, conquistadorii au găsit un stâlp înalt de 8 metri, în vârful căruia se afla „o lună mare” ce lumina toată cetatea şi alunga întunericul pe distanţe de sute de metri. În incendiul ce a urmat jefuirii oraşului, obiectul a dispărut, nemaifiind găsit printre ruine, după cum consemna cronicarul Barco Centenerra. Soldaţii lui Orellana, trimis de Pizarro în cautarea legendarului Eldorado, au găsit pe malurile Amazonului, printre numeroasele populaţii indiene, un trib de femei albe, războinice. Indienii le-au spus că acele femei veneau din oraşe bogate în aur, puternic fortificate şi luminate de „sori mai mici” care răsăreau noaptea pe bastioane.

Ţinând cont că şi pe o frescă din templul zeiţei Hathor din Dendera sunt înfăţişaţi doi oameni care poartă becuri uriaşe, iar în Bagdad (Irak) au fost descoperite 12 baterii, putem să ne întrebăm: cum de cunoşteau strămoşii noştri electricitatea? Cum au descoperit-o? Sau cine le-a oferit cunoştinţele?

În insula Paştelui din Pacific sunt peste 800 de statui uriaşe, numite moai. Statui asemănătoare se găsesc în Tihuanaco (Bolivia), oraş vechi de aproximativ 17.000 de ani.

În Monte Albain din Mexic, vârful unui munte a fost complet tăiat şi nivelat. Acolo se află un oraş ,egalitic extrem de vechi.

Dacă piramidele de la Gizeh sunt construite din blocuri de piatră de câte 2-3 tone fiecare, templele din apropiere sunt făcute din blocuri de câte 200-300 de tone fiecare.

În Puma Punku din Bolivia sunt blocuri mari de granit foarte bine finisate, îmbinate ca într-un puzzle.

Inginerul specialist Christopher Dunn a găsit la Abu Rawash un bloc de granit cu o tăietură adâncă. El spune că singura metodă de a face o astfel de tăietură este folosirea unui fierăstrău cu diametrul de 11 metri. Lângă piramidele de la Gizeh se află şanţuri pentru aceste fierăstraie uriaşe.

La cetatea Blidaru din România s-a descoperit beton dacic care, pentru oamenii de ştiinţă, este un fel de „supă metalică” alcătuită din titan, nichel, argint, cupru, vanadiu, siliciu, aluminiu şi natriu, iar liantul nu este calciul, ci un compus al siliciului.

Tot în România, la Sarmizegetusa, există roci radioactive dar şi sulfură de fier, vanadium, nichel şi siliciu. Pe multe pietre ale construcţiilor dacice nu se dezvoltă microvegetaţia, iar muşchiul creşte foarte greu. În schimb, pietrele care au fost scoase din zonă au prins muşchi şi au fost deteriorate de intemperii. Cercetătorii presupun că, sub pietre, dacii au instalat lupe de argilă care adună razele infraroşii şi ultraviolete, împiedicând dezvoltarea bacteriilor.

Pe coasta de nord-vest a Franţei, la sud de Marea Britanie, se află Carnac, unul dintre cele mai importante situri preistorice. Pe o porţiune de două mile se află peste trei mii de pietre megalitice, ce cântăresc între 50 şi 100 de atone, ajungând chiar şi până la 350 de tone. Se pare că au fost ridicate între anii 4.500-2.500 î.Hr. Pietrele formează figuri geometrice. Oamenii care vizitează locul spun că simt energii puternice. O legendă spune că giganţii au construit Carnacul.

În 1994, în Turcia, un păstor a descoperit ruinele oraşului Gobekli Tepe. Testele indică o vechime de peste 12 mii de ani, cu şapte milenii mai veche decât clădirile din Mesopotamia. Aici sunt pietre uriaşe în formă de cerc, coloane masive de 19 picioare, animale sculptate (mistreţi, tatu şi gâşte) care nu trăiesc în zonă. În 13 ani de cercetări nu s-a găsit nici măcar o singură unealtă pentru tăiat sau sculptat pietrele.

Cum au reuşit anticii să ridice asemenea construcţii megalitice, cu unelte primitive, pe care noi nu le-am putea construi la fel nici măcar ajutaţi de tehnologia secolului al XXI-lea? Dar dacă nu ei le-au construit, atunci cine?

La 500 de mile în sudul oraşului Cairo, în deşertul nubian din Egipt, la Nabta Playa, se află unul dintre cele mai vechi observatoare astronomice din lume. Situl a fost descoperit în 1974 de către arheologul Fred Wendorf. Cercetările indică faptul că observatorul astronomic are şapte milenii, fiind cu o mie de ani mai vechi decât cel de la Stonehenge.

În sudul Armeniei, în provincia Syunik, la aproximativ 140 de mile sud-est de capitala Erevan, se află oraşul Sisian. Alături de el se găseşte un vast platou cu multe pietre ce cântăresc mai mult de 50 de tone şi se întind pe o treime de milă. Aici se află Carahunge, stonehenge-ul Armenian, ce are aproximativ 7.500 de ani. Aşezarea celor 203 pietre de bazalt corespunde constelaţiei Cygnus sau Lebăda. Tot aici se găsesc şi petroglife vechi de zece milenii, ce reprezintă extratereştri.

Stonehenge, piramidele din Egipt şi cele din America, alături de alte construcţii megalitice, au fost construite în funcţie de alinierea planetelor.

În nord-vestul statului New Mexico se află o mare concentrare de ruine antice, zonă cunoscută astăzi ca Chaco Canyon. Construite între anii 900 şi 1150, cele 15 complexe sunt alcătuite din structuri cu patru etaje şi sute de camere. S-a descoperit că locuitorii lor posedau cunoştinţe avansate de astronomie. La Fajada Butte, aflat la intrarea în canion, trei bucăţi gigantice de rocă sunt poziţionate lângă două petroglife în spirală, gravate în spatele stâncii. În timpul solstiţiilor şi echinocţiilor, acele roci captează lumina Soarelui în aşa fel încât pumnale de lumină strălucesc în diferite zone ale petroglifelor.

În 1994, Robert Bauval a demonstrat că piramidele de la Gizeh sunt dispuse într-o ordine precisă în dreptul celor trei stele ale constelaţiei Centura Orion.

În cartea The Orion Zone din 2006, arheo-astronomul Gary David a lansat ipoteza că poziţia geografică a ruinelor Hopi din sud-vestul Americii oglindeşte cu precizie structura unor constelaţii. Centura Orion este îndreptată către cea mai strălucitoare stea, Sirius. Structurile Hopi sunt îndreptate spre Chaco Canyon. Centura Orion se oglindeşte în complexele mayaşe de-a lungul Străzii Morţilor din Mexico City (ce indică cea mai mare piramidă din lume, Cholula) şi în piramidele de la Gizeh (ce indică oraşul Heliopolis).

Sirius B, care a fost descoperită în 1960, se învârte în jurul lui Sirius A în 50,09 ani. Dogonii din Mali o cunosc de aproape două milenii şi ştiu că rotaţia ei este de 50 de ani. Ei mai spun că Sirius B este mic şi greu. Abia în anii 1960-1970 telescoapele americane au furnizat dovezi care atestă că Sirius B este unul dintre cele mai grele corpuri cereşti cunoscute Un centimetru cub din materia sa ar cântări 50 de tone. Sumerienii cunoşteau încă de acum patru milenii existenţa stelei Sirius A, pe care o numeau Ninurta. Pentru egiptenii antici, această stea o reprezenta pe zeiţa Isis.

De ce erau atât de obsedate toate aceste popoare de stele? Şi de unde aveau cunoştinţele de astronomie şi de astologie?

Siturile arheologice din toată lumea nu sunt localizate la întâmplare, ci sunt conectate prin Grila Lumii, un tipar geometric de energie ce traversează globul. Cine i-a învăţat pe oameni să localizeze acele puncte energetice?

În provincia iraniană Behystan a fost găsit un basorelief în care este redat  regele Darius salutându-l pe Ahura Mazda (zeul suprem al perşilor). Acesta zboară pe deasupra celorlalţi într-o ladă cu aripi, de sub care ţâşnesc raze, iar în mâna stângă ţine o inconfundabilă manşă de pilot. De fapt, în toată Mesopotamia au fost găsite tăbliţe şi gravuri pe care erau reprezentate stele înconjurate de raze, în jurul cărora gravitează planete de mărimi variabile. Plus reprezentări ale unor diverse personaje ce purtau pe cap stele sau fiinţe care zboară în globuri înaripate.

La Kun-Ming, în provincia chinezească Yunan, de pe fundul unui lac din apropierea oraşului s-au ridicat la suprafaţă, în urma unui cutremur, câteva piramide de piatră pe care erau săpate ciudate maşini cilindrice-fusiforme, orientate în zbor spre cer.

În Rusia s-a descoperit un basorelief reprezentând un obiect asemănător unei nave spaţiale, formată din 10 sfere lipite între ele, aşezate pe un cadru dreptunghiular susţinut de doi stâlpi masivi, deasupra cărora sunt plasate alte câteva sfere mai mici, dispuse simetric.

Ce reprezintă aceste obiecte zburătoare?

În 1891, într-un mormânt din anul 200 î.Hr. de la Saqqarah (Egipt), arheologii francezi au găsit un avion mic din lemn de sicomor. Mormântul îi aparţinea lui Pa-di-imen, care a trăit în secolul al III-lea î.Hr. Deşi egiptologii consideră că este vorba doar despre o pasăre, nu toată lumea a acceptat această variantă. În 2006, expertul în aeronautică şi aerodinamică, Simon Sanderson, a construit un model la scară al aceluiaşi avion, de cinci ori mai mare. Spre surprinderea multora, avionul a zburat, astfel demonstrându-se că „pasărea” din Saqqarah este reprezentarea unui planor.

La începutul secolului trecut, căutând de-a lungul râului Magdalena, hoţii de morminte au descoperit un cimitir vechi de peste 1.500 de ani, aparţinând civilizaţiei precolumbiene Tolima. Printre obiectele funerare găsite, o duzină reprezintă avioane. În 1997, experţii germani în aviatică Algund Eenboom şi Peter Belting au construit o copie a unui avion, numit de arheologi „insecta de aur”, echipând-o cu tren de aterizare şi motor. „Insecta” a zburat fără probleme.

Tot în Egipt, pe pereţii unui templu din Abydos, se pot vedea reprezentările unui elicopter, al unui avion şi al unui submarin.

De unde ştiau anticii de avioane, elicoptere sau submarine?

Acestea sunt doar câteva dintre descoperirile care ridică o sumedenie de întrebări, la care ştiinţa ridică neputincioasă din umeri. Oricât ar dori evoluţioniştii să ne facă să credem că totul pe această planetă se datorează evoluţiei naturale, această teorie are numeroase lacune. Poate că răspunsurile pe care nu ni le poate oferi ştiinţa se găsesc la strămoşii noştri, care le-au consemnat pe cale orală, le-au reprezentat grafic în picturi, sculpturi sau desene rupestre, dar şi în scris, în cărţi, papirusuri, tăbliţe de lut, pe pereţii templelor sau pe stele din piatră. Pentru a ne cunoaşte adevărata istorie, ar trebui să învăţăm să ascultăm ceea ce înaintaşii noştri încearcă să ne transmită de zeci de mii de ani. Să încetăm să considerăm poveşti ceea ce este diferit faţă de ceea ce ştim şi să încercăm să aflăm substratul acestor aşa numite basme. După cum spunea Vasile Lovinescu în Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade polulare româneşti: „Basmul conţine cunoştinţe adevărate, chiar dacă sunt criptate, dar existente din timpuri străvechi. Esenţa basmului este valabilă şi în prezent, şi în eternitate.” Sau Mircea Eliade în Aspecte ale mitului: „Mitul povesteşte o istorie sacră, relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, în timpul fabulos al începuturilor.” Să nu uităm de Ananda K. Coomarasswamy, care scria în Hinduism şi budism: „Mitul încarnează cea mai înaltă aproximaţie a adevărului, ce poate fi tradusă în cuvinte.”

Contrar părerii multora, OZN-urile şi extratereştrii nu sunt invenţii ale secolului XX. Descrieri ale unor fiinţe venite din cer în nave zburătoare există de la începutul omenirii. Pentru a înţelege în mod corect ce ne transmit strămoşii noştri, nu trebuie decât să ne deschidem minţile, renunţând la orice fel de îndocrinare religioasă sau evoluţionistă. Deşi în aparenţă diferite, legendele tuturor popoarelor, încă din cele mai vechi timpuri, vorbesc despre aceleaşi întâmplări şi personaje. Chiar dacă sunt în continuare ignorate de oamenii de ştiinţă şi nu numai, fiind catalogate drept ficţiune, legendele ascund adevărata istorie a Pământului. Modificate de multitudinea de religii şi de scopurile reprezentanţilor lor, legendele au reuşit totuşi să păstreze destule indicii care să ne facă să înţelegem mai bine cine sunt zeii din antichitate, cine ne-a creat şi cum am fost folosiţi de-a lungul mileniilor. Extrăgând esenţa miturilor, alăturând-o descoperirilor arheologice şi ale celorlalte ramuri ale ştiinţei moderne, putem pune cap la cap destule piese dintr-un puzzle ce mai are de umplut multe goluri. Şi poate, într-un viitor nu prea îndepărtat, ne vom face o idee cât mai apropiată de adevăr despre lumea în care trăim.

Strămoşii noştri, în absolut toate culturile, considerau că zeii lor vin din cer. Sumerienii numeau cerul an. Pentru a stabili foarte clar originea zeilor, adică cerul, anticii din toată lumea au inclus cuvântul sumerian an în numele zeilor celeşti. În Sumer, zeul suprem al panteonului, cel care locuia în cer, a primit numele An. Akkadienii, hitiţii şi babilonienii îl numeau Anu. Creatorul tuturor lucrurilor pentru indienii din America de Nord este Manitu („spirit”), iar pentru hinduşi e Vişvakarman. Corespondentul grec al sumerianului An, Ouranos („cerul”), are de asemenea particula an în nume. Tot la greci întâlnim şi alte personaje cu origini celeste: zeii Pan („păşune”) şi Panakea, Pandora („darul lui Pan”), prinţesa Andromédē („cea care gândeşte ca un bărbat”) şi regina Danae („uscatul”). În Sumer avem zeii Nanna („iluminătorul”), Inanna şi Lugalbanda („tânărul rege”), zeul Anşar în Babilon, zeii Wotan şi Nanna plus uriaşa Angrboda în Scandinavia, zeiţa Anat în Canaan, zeul Anubis în Egipt, zeii Izanagi, Izanami şi Susano-o în Japonia, zeii Vulcan şi Ianus la romani, eroii irlandezi Setanta şi Ruadan, zeii celtici Nechtan, Boann şi Morrigan, zeul Taranis („tunet”) al galilor, zeii Danu şi Banan în hinduism, Ahriman în Persia, Ranginui, Papatuanuku şi Tane la maorii din Noua Zeelandă, zeii mayaşilor Huracan, Xbalanque şi C’ana Po, zeul Manco Capac al incaşilor.

Biblia descrie atât fiinţe coborâte din cer, cât şi obiecte zburătoare cu care acestea se deplasau. Descrieri ale unor astfel de obiecte se întâlnesc la Moise, Ezechiel, Isaia sau Matei. La începutul decadei 1970, cercetătorul NASA Joseph Blumrich a ajuns la concluzia că ceea ce a descris Ezechiel era o navă spaţială. Inginerul de structură german Hans Herbert Beier a realizat o schiţă după clădirea pe care Ezechiel a construit-o pentru „carul Domnului”, demonstrând că naveta încăpea perfect în templu.

În Manuscrisele de la Marea Moartă sunt prezentate OZN-uri. În Geneza este scris că „oameni au venit din Cer şi alţi oameni au fost luaţi de pe Pământ şi duşi în Cer. Oamenii veniţi din Cer au rămas mult timp pe Pământ”. În Apocalipsul lui Moise, Adam şi Eva au văzut o navă luminoasă pe cer, din roţile căreia ieşea fum, trasă de patru vulturi. Într-un text apocrif atribuit lui Avraam, el a văzut un car cu roţi de foc acoperite cu ochi, iar pe roţi era un tron învăluit în flăcări ce curgeau în jurul lui. În Vedenia lui Isaia, acesta a fost ridicat la cer de un înger şi dus într-un loc unde a primit nişte învăţături secrete. Deşi i s-a părut că au trecut doar două ore, când s-a întors pe Pământ îngerul i-a spus că au trecut 32 de ani.

În cărţile tibetane Tantjua şi Kantjua sunt descrise aparate de zbor preistorice, numite „perlele cerului”, făcute din aliaje de fier şi un metal dur, negru, identificat de cercetătorii americani cu titanul.

În cartea hindusă Samsaptakabadha sunt descrise amănunţit aparatele de zbor ale zeilor (din care ieşea foc) şi vehiculele pe care le foloseau la sol. În Samarangana Sutradhara sunt descrise mari nave aeriene a căror pupă împrăştia în timpul deplasării „foc şi mercur”. Motoarele ionice proiectate astăzi se bazează şi ele pe folosirea plasmei propulsive obţinută din vaporii de mercur. În epopeea Ramayana, veche de cinci milenii, sunt descrise Vimanas care zburau la mari înălţimi, propulsate de mercur şi producând un puternic curent de aer. Se ridicau sau coborau în picaj brusc, puteau zbura cu mare viteză şi puteau opri aproape instantaneu în aer, dar produceau un zgomot extrem de puternic la decolare şi aterizare. În Mahabharata, veche de 7.000 de ani, prinţul Arjuna l-a întâlnit pe zeul Indra şi pe soţia acestuia, Sachi, conducând un „car ceresc de luptă încununat cu raze”, vehicul care îşi ia zborul după ce Arjuna este luat la bord. Indra l-a luat şi pe Judhisthira în car până în cer, apoi l-a adus pe Pământ pentru a-i învăţa pe oameni „legea înţelepciunii”.

În anul 332 î.Hr, Alexandru Macedon a asediat timp de şapte luni oraşul fenician Tyr din Libanul de astăzi. În Istoria lui Alexandru cel Mare, deasupra taberei macedonene au apărut la un moment dat cinci „minunate scuturi zburătoare” aranjate în formă de V. După un scurt tur deasupra oraşului, „cel mai mare dintre scuturi a eliberat o forţă ca un fulger, care a nimerit o parte din ziduri. Acestea s-au spart, iar apoi au venit şi alte fulgere. Zidurile şi turnurile se prăbuşeau, ca şi cum ar fi fost construite din noroi. Astfel, armata asediatoare a putut să intre cu uşurinţă în oraş.” În 329 î.Hr, în timp ce armata lui Alexandru se pregătea să traverseze Indusul pentru a ataca India, nişte discuri zburătoare au bombardat elefanţii macedonenilor, silindu-i astfel să se retragă.

În anul 50 î.Hr, Cicero nota în De Divinatione că de multe ori au apărut doi Sori sau trei Luni, globuri stranii şi flăcări pe cer, s-au auzit zgomote ciudate pe cer, Soarele s-a ridicat noaptea şi un nor părea că străluceşte.

În secolul I, Plinius cel Bătrân scria în Istoria naturală că, sub consulatul lui Valerius şi Marius, un scut de foc a traversat cerul, aruncând scântei.

Un vechi document coreean relata că în primăvara anului 316, „30 de stele mari au zburat pe cer spre apus”.

În Europa secolului al IX-lea, cronicarul Gabalis nota aterizările unor nave în anii 742 şi 814.

Analele Laurissene (din secolul al XII-lea), în descrierea asediului de la castelul Sigiburg din anul 776, relatează apariţia unor obiecte zburătoare, care i-au pus pe fugă pe atacatori.

Textul chinez din secolul al X-lea, Călătorie în Apus, conţine un pasaj ciudat: „în timp ce călătorul se ridică tot mai sus şi mai sus, cerul se face tot mai negru, ca şi cum s-ar fi lăsat noaptea”. Din câte ştim noi, primul om care a văzut cerul negru a fost Iuri Gagarin în 1961.

Cronicarul englez Tillbury nota că, într-o duminică a anului 1270, în oraşul Bristol din Anglia, o corabie mare plutea prin aer la 30 de metri deasupra bisericii. La un moment dat ancora corăbiei s-a prins de turlă, iar un omuleţ a ieşit şi a eliberat nava. După ce localnicii au început să arunce cu pietre în el, omuleţul a intrat în navă şi a plecat.

Historia de Statu Ecclesiae Dunelmensis consemnează că un OZN strălucitor a fost observat în 1320 în Anglia, la moartea abatelui Durham.

Pe 11 octombrie 1492, aflat pe corabia Santa Maria în Triunghiul Bermudelor, Cristofor Columb a observat o lumină ieşind din apă. Fernando Magellan şi alţi exploratori au văzut lumini asemănătoare.

Pe 14 aprilie 1561 în Nürnberg (Germania) şi pe 7 august 1566 în Basel (Elveţia) s-au luptat pe cer sfere şi discuri mari, colorate în roşu, albastru şi negru. Unele dintre ele au căzut pe pământ apoi au ars, fără să lase urme.

În Letopiseţul Ţării Moldovei scris de Ion Neculce (întâmplarea din 8 noiembrie 1517) şi în Analele Braşovului (evenimente din 26 august 1536, 14 şi 19 ianuarie 1549, 12 aprilie 1600, 29 martie 1604, 16 noiembrie şi 9 decembrie 1613, 9 august 1687 şi 5 septembrie 1694) sunt relatări despre discuri roşii, bile de foc, sori şi stele ce se deplasau tăcute pe cer ziua şi noaptea, discuri aurii asemănătoare cu Luna ce apăreau ziua, lumini albe şi roşii ce se deplasau cu zgomot de tunet în complicate evoluţii aeriene.

Jurnalul lui John Winthrop, al doilea guvernator al coloniei Massachusetts Bay, publicat în 1790 sub numele History of New England 1630-1649, conţine numeroase apariţii de OZN-uri în Muddy River din Boston.

Cartea Theatrum Orbis Terrarum de amiralul Blaeu conţine descrierea şi desenul unui astfel de obiect.

În anii 1668, 1783 şi 1787, astronomii francezi, englezi şi germani observau ciudate pete luminoase care se deplasau deasupra părţii întunecate a discului lunar.

Prima relatare a unui OZN văzut printr-un telescop vine de la pastorul puritan din America colonială, Cotton Mather, care în 1714 a observat un obiect straniu în dreptul Lunii.

Analele Braşovului consemnează că la 15 februarie 1730, între orele 18 şi 21, un obiect strălucitor se deplasa pe cer schimbându-şi culoarea alternativ în alb şi roşu.

În 1731, deasupra localităţii Kilkenny din Irlanda, a fost observat un obiect luminos ieşind dintr-un nor roşu. Acelaşi obiect a fost văzut în toată Europa, pe parcursul unei întregi săptămâni.

Un vechi manuscris bănăţean nota apariţia la 6 decembrie 1737 a unui mare obiect aerian strălucind într-o culoare roşu intens, care a staţionat între orele 18 şi 20 pe cer, separându-se şi recuplându-se apoi din noi.

Un alt document românesc descrie că pe 27 noiembrie 1793, Luna a zburat cu mare viteză pe cer timp de câteva ore în decursul zilei.

În 1794, Societatea Regală de Ştiinţe din Londra a primit din partea astronomului Wilkins o comunicare ştiinţifică despre apariţia unui obiect luminos pe suprafaţa Lunii.

În 1795, trei băieţi din Nova Scotia, Canada, s-au hotărât să viziteze Oak Island după ce au observat pe ţărmul ei lumini verzi, în miez de noapte. Acolo au găsit un tunel adând, ce a primit numele The Money Pit, ce are diferite platforme din lemn, saltele din fibră de nucă de cocos (care nu există în Canada) şi bucăţi de piatră cu inscripţii ciudate. În urma cercetărilor, s-a descoperit că insula este un sistem hidraulic uriaş.

Pe 10 august 1809, astronomul britanic J. Stavely nota că a observat un obiect aerian strălucitor ce s-a deplasat rapid pe o traiectorie neregulată printre nori.

În 1812, Stan Irimie din Săcele-Braşov nota că a observat „o stea mare cu mai multe raze” care s-a deplasat iniţial spre est, apoi s-a întors în vestul Europei. Strălucirea obiectului aerian avea o intensitate variabilă, iar deplasările sale au putut fi observate timp de patru luni în toată Europa. Ofiţeri francezi şi ruşi, astronomi germani, englezi sau olandezi, savanţi italieni şi francezi au notat frecvent evenimentul, iar Lev Tolstoi l-a imortalizat în Război şi Pace.

Francis Arago menţiona în 1820 faptul că, în timpul unei eclipse de Lună, observatorii din Embrun (Franţa) au văzut o serie de obiecte luminoase care se deplasau în formaţie, având o traiectorie rectilinie.

Numărul din 22 ianuarie 1853 al ziarului Hetilap relata că pe 6 ianuarie 1853, la ora 6, a apărut deasupra Vienei o bilă de foc care a dispărut şi a apărut de trei ori. Când a dispărut definitiv, a făcut-o cu zgomot de tunet. Numărul din 28 decembrie 1853 consemna că la 20 decembrie 1853, deasupra Sibiului, „un nor de formă conică” s-a deplasat pe cer „mişcându-se în jurul axului său, cu un zgomot ca de locomotivă, a cărui intensitate alterna la intervale regulate”. După câteva minute, „norul a dispărut printr-un mic fulger”.

În iulie 1868, la Capiago (Chile) s-a observat un obiect aerian luminos şi foarte zgomotos, ce părea „un imens condor metalic cu ochi de foc”.

Pe 22 martie 1870, echipajul navei Lady of the Lake a observat un disc cenuşiu care zbura pe cer, lăsând în urmă „o coadă luminoasă”.

În 1874, preofesorul Schafarik de la Observatorul Astronomic din Praga nota că un disc alb strălucitor a traversat suprafaţa Lunii, rămânând vizibil mult timp. Apoi, luminile au dispărut brusc.

Pe 15 mai 1879, în Golful Persic, începând cu ora 21:40, vasul Vulturul a fost urmărit timp de aproape o oră de un ciudat obiect aerian luminos, compus din două roţi cu diametrul de 40 de metri, între care era plasat un cilindru cu lungimea de 160-170 de metri. Câteva zile mai târziu, obiectul a fost observat de echipajul navei Patna în aceeaşi zonă.

În 1896 se semnalau pe scară largă OZN-uri în vestul Americii.

Pentru a afla adevărata istorie a omului şi a Pământului, va trebui să descoperim în primul rând cine sunt aceşti „zei” şi ce caută pe planeta noastră.

Sir Isaac Newton era încredinţat că în Biblie există un cod secret care dezvăluie viitorul. A învăţat limba ebraică şi şi-a petrecut jumătate din viaţă încercând să descopere acel cod. După spusele biografului său, John Maynard Keynes, Newton credea nu doar în existenţa unui cod al Bibliei, ci şi în unul al Universului. Pentru el, Universul era o „criptogramă alcătuită de Atotputernicul”.

Codul Bibliei a apărut în discuţie şi în secolul al VIII-lea, când un cărturar numit Geniul din Vilna scria că: „Rânduiala este că tot ce a fost, este şi va fi până la sfârşitul vremii e inclus în Tora, de la primul până la ultimul cuvânt. Şi nu doar într-un sens general, ci cu amănunte despre fiecare neam şi despre fiecare fiinţă omenească în parte, şi amănunte la amănunte despre tot ce i s-a întâmplat din ziua naşterii sale până la săvârşirea sa din viaţă.”

Deşi numărul celor care credeau în existenţa unui cod biblic era mult mai mare, nimeni nu a reuşit să aducă măcar cea mai mică dovadă care să ateste acest lucru. Până în anii 1950, când rabinul slovac Chaim Michael Dov Weissmandl a găsit primul indiciu. El a observat că, dacă sărea câte 50 de litere, găsea înscris cuvântul Tora la începutul capitolelor Facerea, Ieşirea, Numerii şi Deuteronomul. Deşi acest lucru nu era o descifrare a codului, măcar a fost primul indiciu care să ateste existenţa sa.

Inspirat de vorbele Geniului din Vilna şi de rabinul Weissmandl, matematicianul israelit Eliyahu Rips a descoperit în 1985 mult căutatul cod, după ce a introdus în calculator Biblia scrisă în ebraică. Fizicianul Doron Witytum l-a ajutat pe Rips, completând modelul matematic. Rezultatele studiilor au fost publicate în 1997 de americanul Michael Drosnin, sub numele Codul Bibliei. Drosnin afirma că respectivul cod a fost confirmat de matematicieni de renume de la Yale, Harvard şi Universitatea Ebraică, a fost verificat de un specialist în cifruri şi coduri din Ministerul Apărării al Statelor Unite şi a trecut cu succes prin trei expertize efectuate de specialişti la care a apelat o importantă revistă de matematică din S.U.A. În Biblie este codat absolut orice eveniment din istoria lumii, indiferent cât de infim ar fi acesta, şi orice persoană care a trăit sau va trăi vreodată pe Pământ. În Biblie au fost ascunse asasinarea lui Yitzhak Rabin, scandalul Watergate, aselenizarea din 1969, teoria relativităţii a lui Einstein, criza financiară, războaie şi multe alte evenimente. Toate, dacă e să-i dăm crezare lui Drosnin. De exemplu, Amir era codificat în acelaşi loc cu Yitzhak Rabin şi „asasin va asasina”. Cuvintele „ucigaşul a ucis” apăreau în textul curent al Bibliei, în acelaşi verset în care numele Amir apărea în textul ascuns. Tot în acelaşi verset, textul ascuns menţiona: „el a lovit, l-a ucis pe premier”. Amir, ucigaşul lui Rabin, era chiar identificat: „ucigaşul său, unul dintre ai săi, cel care s-a apropiat.” Einstein apare ascuns în Biblie cu „s-a prezis o persoană cu mintea ageră”, „ştiinţă”, „o nouă şi excelentă înţelegere”, „el a răsturnat realitatea prezentă” şi „teoria relativităţii”. Ba chiar este codat şi motivul dispariţiei dinozaurilor: în capitolul 1 al Facerii scrie: „şi a făcut Dumnezeu marele Tanin”. Cuvântul ebraic tanin înseamnă dragon sau monstru şi apare intersectând cuvântul dinozaur, imediat deasupra termenului asteroid. Michael Drosnin susţine că până şi cuvântul calculator apare de şase ori în textul curent al Bibliei, ascuns în interiorul cuvântului ebraic pentru cuget. Patru din cele şase se află în versetele din Ieşirea care descriu construirea Chivotului Legământului. O dată apare acolo unde Yahweh spune că va face lucruri cum n-au fost în tot Pământul. În Ieşirea 32:16, unde în textul curent este scris „Tablele acestea erau lucrul lui Dumnezeu şi scrierea era scrierea lui Dumnezeu, săpată pe table”, codul spune: „S-a făcut pe calculator”. Deşi Rips consideră că acest cod a fost creat de Yahweh şi înmânat lui Moise, Drosnin crede că autorii sunt nişte extratereştri care aveau puterea de a vedea viitorul, dar nu şi de a-l schimba. Drept pentru care au lăsat oamenilor avertismente ascunse într-o carte sfântă.

Deşi cartea lui Drosnin a devenit un bestseller şi mulţi au acceptat existenţa acestui cod ascuns în Biblie, sunt câteva amănunte care indică faptul că totul este o mare minciună. Să reţinem faptul că Michael Drosnin, cel care a popularizat acest cod prin cartea sa, susţine că absolut toate evenimentele care au avut şi care vor avea loc sunt înscrise în Biblie. Cu toate acestea, sintagma „colaps economic” este codificată o singură dată, în 1929. De ce nu apare şi criza mondială din 2008? Sau cea care se pregăteşte să izbucnească acum? „Război mondial” este codat o singură dată. Dar noi am avut două până acum. Însă codul nu se referă la primele două, ci la al treilea. „Război mondial” şi  „holocaust atomic” se regăsesc împreună cu anii 2000 şi 2006. De ce codul nu aminteşte cele două războaie mondiale, dacă tot conţine toate evenimentele care au avut loc până acum? De ce nu aminteşte de holocaustul atomic de la Hiroshima si Nagasaki? Dacă există codul într-adevăr şi a fost lăsat oamenilor de Yahweh sau de extratereştri, cum de nu este exact? Nici în 2000, nici în 2006, nu a avut loc vreun război mondial. Ca să nu mai vorbim de holocaust atomic. Iar aceasta nu este singura dată când „codul” greşeşte. Codul spune că, în 1996, oraşul Tokyo trebuia să fie evacuat din cauza unor plăgi, cianură şi virusul Ebola, aduse cu elicopterul. Deşi Shoko Asahara, conducătorul sectei Aum Shinrikyo plănuia aşa ceva, evenimentul prezis de cod nu a avut loc. Codul spune că în 2010 trebuia să aibă loc un mare cutremur în Los Angeles, iar în 2000 sau 2006 în China. Nu a avut loc acest mare cutremur în niciunul dintre aceşti ani, nici în Los Angeles, nici în China. Codul mai spune că vor fi mari cutremure în 2000, 2014 şi 2113. Cum în anul 2000 nu am avut parte de aşa ceva, sunt mari şanse să nu avem nici în ceilalţi doi ani prezişi. Codul susţinea că în 2006 trebuia să fim loviţi de un „obiect asemănător unei stele”. Din câte ştim cu toţii, nu s-a întâmplat acest lucru. Pentru anii 2010 şi 2012, codul a proorocit lovirea unei comete de planeta noastră. În 2010 erau preconizate „zile de groază”, „deznădejde” şi „întuneric”, iar în 2012 „Pământ nimicit”. Cum nu s-a întâmplat acest lucru în 2010, ceva îmi spune că nu se va întâmpla nici în 2012.

O altă eroare a acestui aşa-zis cod al Bibliei este distrugerea dinozaurilor de către un asteroid. Deşi aceasta este varianta oficială a oamenilor de ştiinţă, cei cu ceva neuroni nu pot accepta această ipoteză. Un asteroid nu putea distruge doar reptilele mari, apoi să cauzeze transformarea speciilor supravieţuitoare în alte specii. De exemplu, dacă ordinul primatelor exista acum 70 de milioane de ani (aşa cum susţin oamenii de ştiinţă) şi există şi astăzi, este evident că primatele nu au fost distruse acum 65 de milioane de ani, împreună cu dinozaurii. Ipoteza nimicirii dinozaurilor de către un asteroid are numeroase lacune, care depăşesc până şi barierele logicii sau ale bunului simţ. Orice entitate superioară care ar fi inclus această informaţie în cod ori ar fi fost ignorantă, ori mincinoasă. Cel mai probabil este vorba doar de părerea personală a autorului cărţii, nicidecum de un mesaj lăsat oamenilor de către forţe superioare.

Pentru a exista un cod în Biblie ar trebui ca toate cărţile ei să fi fost scrise în acelaşi timp, aşa cum susţine Drosnin. De aceea dă ca exemplu faptul că evreii nu au voie să schimbe nici măcar un singur cuvânt din cartea lor sfântă: deoarece astfel nu s-ar putea accesa codul. Lucru absolut logic, de altfel. Dacă ar exista un cod pentru toată Biblia, ar fi trebuit ca toate cărţile ei să fi fost scrise în acelaşi timp. E drept că tradiţia evreiască susţine că Moise a scris primele cinci cărţi ale Vechiului Testament, însă celelalte ar fi fost scrise mult mai târziu, de diferite persoane, în diferite perioade de timp. Dar cum s-a demonstrat de multe ori că nici Moise, nici alţi patriarhi nu au scris vreo carte a Vechiului Testament, ci toate au fost concepute de preoţii lui Ezdra după exilul babilonian, apare posibilitatea ca respectivul cod, dacă ar fi existat, să fi putut fi implementat. Dacă Vechiul Testament a fost scris în acelaşi timp, şi nu în perioade diferite, ar putea exista un cod ascuns în spatele scripturilor. Însă Drosnin susţine că există un cod în întreaga Biblie, nu doar în Vechiul Testament. În cartea lui, Apocalipsa după Ioan din Noul Testament joacă un rol foarte important. Acolo susţine el că a găsit numeroase detalii despre apocalipsa care ni se pregăteşte în curând. După cum am spus mai devreme, la fel şi Drosnin, pentru a exista un cod în Biblie ar trebui ca toate cărţile din care este compusă să fi fost scrise în acelaşi timp, nu în perioade diferite. Sunt mari şansele ca Vechiul Testament să fi fost conceput într-o singură perioadă, nu în mai multe, însă Noul Testament a fost redactat câteva secole mai târziu. Nu încape nicio îndoială că Vechiul Testament a fost scris înainte de Iisus, iar Noul Testament după el. Prin urmare, Biblia a fost scrisă în perioade diferite, ceea ce exclude posibilitatea existenţei unui cod în spatele cuvintelor ei. Bineînţeles, apărătorii acestei idei pot susţine că acea entitate superioară a creat codul şi toate cărţile Bibliei, dar le-a dictat patriarhilor, profeţilor şi apostolilor câte o pare, în diferite perioade. Dar de ce ar fi făcut asta? Această variantă ar fi fost una inutilă şi probabil periculoasă, ţinând cont că, fiind mai multe scripturi şi mai mulţi autori, dacă dispărea o singură carte, codul ar fi devenit ineficient. În plus, scripturile evreilor au fost mult mai multe, cele care formează Biblia fiind alese la Conciliul de la Nicea în anul 325. Aşadar, trebuie să presupunem că creatorul codului ştia ce cărţi vor fi incluse în Biblie şi a ales să introducă respectivul cod doar în ele. O idee atât de aberantă încât nu merită dezbătută prea mult. Biblia nu putea fi compusă de o singură entitate şi dictată celor pe care îi considerăm autorii de drept, măcar pentru faptul că se observă clar stiluri diferite de exprimare. Acesta este motivul pentru care cercetătorii au stabilit că Vechiul Testament este compus din patru surse. De altfel, mulţi au criticat cartea lui Drosnin, printre care se numără matematicianul australian Brendan McKay, matematicienii israeliţi Dror Bar-Natan şi Gil Kalai sau psihologul israelit Maya Bar-Hillel. Aceştia au demonstrat că Drosnin şi Rips au trişat în demonstraţiile lor iar codul Bibliei este o mare minciună.

Dacă acest cod e doar o invenţie, cine ar avea ceva de câştigat de pe urma acestui lucru? În primul rând evreii. Dacă ar fi acceptată ideea că Biblia ascunde un cod ce conţine informaţii despre toate evenimentele trecute şi viitoare, nimeni nu ar mai putea să se îndoiască de sacralitatea acestei cărţi, implicit a religiei iudaice. Prin urmare, dovada că Biblia este singura carte ce conţine un astfel de cod este dovada că într-adevăr evreii sunt poporul ales. Acceptând ideea existenţei codului biblic ar însemna să acceptăm ideea superiorităţii evreilor şi tot ceea ce implică acest lucru. Iar codul biblic este una dintre multele încercări ale evreilor de a-şi impune în toată lumea religia, dumnezeul şi titulatura de „popor ales”. Hitler este condamnat şi astăzi pentru îndrăzneala de a considera rasa ariană superioară celorlalte rase. Însă îndrăzneala evreilor este acceptată, măcar din teama de a nu fi acuzaţi de antisemitism. Din păcate…

Michael Drosnin nu este un simplu jurnalist, aşa cum suntem tentaţi să credem. După cum a recunoscut în cartea sa, printre persoanele cu care ţinea legătura se numără prim-miniştrii israeliţi Yitzhak Rabin, Shimon Peres şi Benjamin Netanyahu, Dore Gold – consilierul premierului Netanyahu pentru securitatea naţională, Danny Yatom – şeful Mossadului (serviciul secret israelian), generalul Isaac Ben-Israel – şeful Departamentului ştiinţific al Ministerului Apărării israeliene, generalul Uri Saguy – şeful Contraspionajului militar israelian, poetul Chaim Guri – prieten apropiat al premierului Rabin şi istoricul Ben-Zion Netanyahu – tatăl şi consilierul premierului Netanyahu. Cu unii dintre aceştia, Drosnin s-a întâlnit constant şi a avut numeroase discuţii telefonice. Cu alţii, contactul s-a rezumat doar la câteva scrisori. Ţinând cont că jurnalistul american Michael Drosnin avea acces la cel mai înalt nivel, putem presupune că era un prieten al israeliţilor. Numeroasele sale drumuri din Statele Unite până în Israel şi înapoi au costat destul de mult. Cum un salariu de jurnalist nu cred că acoperă toate aceste cheltuieli iar drumurile sale nu au fost în interes de serviciu (ca să presupunem că ziarul la care lucra i-ar fi decontat cheltuielile), tragem concluzia ori că Drosnin avea destui bani, ori că a fost finanţat. Dacă era o persoană bogată, e greu de crezut că ar fi practicat meseria de jurnalist (în cel mai rău caz putea să-şi cumpere sau să-şi înfiinţeze o publicaţie). În acest caz, rămâne doar varianta sponsorizării. Cum cei care ar fi avut cel mai mult de căştigat de pe urma apariţiei cărţii Codul Bibliei ar fi fost evreii în general şi israeliţii în special, deducem cu uşurinţă cine a finanţat din umbră cercetările lui Michael Drosnin. Aşa se explică şi accesul la oficialităţile israelite, dar şi faptul că, deşi Drosnin se autodeclară de multe ori ateu (pentru a ne convinge de imparţialitatea sa), numeşte de câteva ori Ierusalimul oraşul sfânt iar Biblia, cartea sfântă. Nu ştiu ce părere au ateii dar n-am întâlnit niciunul până acum care să considere sfinte Biblia şi Ierusalimul. Dar poate n-am întâlnit eu iar ei există.

După Codul Bibliei, Codul Piramidelor, Codul lui Da Vinci sau Codul lui Oreste, tragem concluzia că întreaga noastră existenţă e codificată. Bine că se găsesc mulţi „spărgători de coduri” care ne oferă decodorul „potrivit”. Cu toate că aş prefera unul pentru HBO…