Arhivă pentru August, 2005

Showbiz la kilogram 19

Posted in Publicate în ziare, Showbiz la kilogram with tags , , on 17 August, 2005 by Claudiu-Gilian Chircu

– publicat în “Altă Viaţă Magazin” pe 20 august 2005 –

Adâncit în crepusculul vidului dintre urechile mele, scufundat în profunzimea lipsei acute de idei , maltratat de sindromul postmenstrual al bolnavei mele imaginaţii, cu defecţiuni pe sistem nervos de ecuaţii fără necunoscute, stau câteodată şi mă întreb: cum ar fi fost dacă televizoarele nu ar fi avut forme dreptunghiulare, ci ovale sau rotunde? Căci în sinergia exhaustivă a faptelor, măi, dragă, se ştie că artiştii sunt cu capul în nori (poate de asta se cred deasupra tuturor). Dar, dacă şi-ar ţine picioarele pe pământ, totul ar fi perfect. Un star mai obişnuit cu camerele de luat vederea decât cu golurile, care ratează în timpul meciului dar înscrie la reluare, este „galacticul” Zinedine Zidane. Cu puţin timp în urmă, el a hotărât să se întoarcă la echipa naţională a Franţei, pentru a o ajuta să se califice la Mondialele de la anul. Recent, Zidane a făcut public motivul revenirii sale. Care credeţi că ar fi el? De vină, cică, ar fi vocile pe care „Zizou” le aude tot mai des. După cum a declarat superstarul într-un interviu, s-a trezit într-o noapte, pe la ora trei, şi a auzit o voce care l-a sfătuit să se întoarcă la naţională. Ori ăsta e un semn clar de schizofrenie, ori antrenorul „Cocoşului Galic” era ascuns sub patul lui Zidane, încercând să-l convingă să-i salveze postul. Probabil că ceea ce a auzit mijlocaşul Realului din Madrid a sunat în halul următor: „Atenţie, vă vorbeşte Big Brother! Aveţi trei săptămâni să vă întoarceţi la naţională, altfel adio reclame, salariu cu multe zerouri, vacanţe în toate colţurile lumii şi prime grase de joc. 3, 2, 1…” Poate că Zidane ar trebui să mai asculte şi glasul raţiunii nu doar vocile din capul său, ca să nu o ia de tot pe arătură. Poate că acele voci îi vor comanda şi să înceapă să joace fotbal, ca să-şi merite statutul de „superstar” şi Realul de echipă „galactică”. Pentru că nu poţi spune hip-hop până nu sari, haideţi să lăsăm fotbalul şi să trecem la muzica, din păcate, românească. Este puţin cam trist episodul cu Cheloo de la Paraziţii care a bătut o fană. Nu este nici primul care face asta (dacă vă mai amintiţi, şi Pepe a trecut printr-o altercaţie asemănătoare) şi, mai mult ca sigur, nici ultimul. Paradoxul poveştii este că Paraziţii sunt cei care, acum puţin timp, încercau culturalizarea poporului, prin campania „Instigare la cultură”. Unde e cultura într-o bătaie de stradă cu o biată femeie? Poate că Paraziţii se refereau la cultura de cartofi sau porumb, purtându-se ca cei de care se leagă în versurile lor („Ţăranul de oraş e cel mai prost animal…”). Nu oi fi eu în măsură să comentez modul de promovare a ultimului lor single, „Violent”, dar poate că e nevoie şi de o campanie de deparazitare a celor cu „fumuri” de vedete. Asta ca să ştie că suntem cu toţii egali.

Anunțuri

Adevărul de dincolo de noi

Posted in Publicate în ziare, Serioase şi plictisitoare with tags on 17 August, 2005 by Claudiu-Gilian Chircu

– publicat în “Altă Viaţă Magazin” pe 20 august 2005 –

Poetul persan Muslih-ad-Din Saadi povestea acum multe sute de ani că, undeva prin ţările arabe, un şah a condamnat un ostatic la moarte. La auzul veştii, prizonierul a început să înjure şi să blesteme pe limba sa, cuprins de o adâncă supărare. Curios fiind, şahul a dorit să afle ce spunea condamnatul la moarte. Un vizir bun la suflet i-a răspuns: „O, stăpâne, ostaticul cuvântă: «Fierea celor mânioşi mânia-i, fierea celor blânzi mărinimia-i, ci Allah de-a pururi îl iubeşte doar pe cel ce bine-nfăptuieşte»”. Şahului i se făcu milă şi îl iertă pe bietul om dar un alt vizir îi spuse: „N-au cinstire sfetnicii unui şah, dacă adevărul nu-l rostesc. Ăst ostatic, ce-i aici de faţă, ocărî şi sudui stăpânul”. Auzind aceste vorbe, şahul s-a încruntat şi a replicat: „Mai pe plac mi-a fost «Minciuna» lui, decât «Adevărul» ce mi-l spui, căci «minciuna» binele-l dorea, pe când «adevărul» tău, fapta rea”. Iar înţelepţii timpului au ajuns la concluzia că: „Mai de preţ e minciuna cu gând bun, decât adevărul cu gând rău”.

Aşa să fie, oare? Este posibil ca minciuna să fie pusă la loc de cinste, în locul adevărului? Istoria ne învaţă că, de-a lungul vremii, adevărul şi minciuna au jucat roluri importante în vieţile filosofilor, poeţilor şi scriitorilor. Filosoful german Immanuel Kant susţinea cu tărie datoria absolută de a spune adevărul, chiar şi în cazurile în care o minciună ar putea salva viaţa unui om. Pentru el, „minciuna este dispreţuirea şi, oarecum, nimicirea propriei tale demnităţi umane”. Compatriotul său, Goethe, îl aproba, spunând că „adevărul vindecă răul pe care îl cauzează”. Scriitorul francez Benjamin Constant de Rebeque, însă, nu a fost de acord cu aceste păreri. Pentru el, „nu datorăm adevărul decât faţă de aceia care au dreptul la el”.

Se spune în popor că minciuna are picioare scurte dar, de cele mai multe ori, adevărul şchioapătă. Până la urmă, noi căutăm adevărul sau ne caută el? Cât de important este el pentru noi? Îl recunoaştem atunci când îl întâlnim? Sau, mai bine zis, îl putem suporta? În ce cazuri trebuie spus adevărul şi când o minciună „nevinovată”? (deşi, după părerea lui Jean-Jacques Rousseau, „e greu şi rar ca o minciună să fie perfect nevinovată.”) Dacă, într-adevăr, totul e relativ şi fiecare are propriul său adevăr? Asta face adevărurile celorlalţi mai puţin adevărate? Ce e adevărul?

Sunt întrebări ale căror răspunsuri probabil că nu le vom afla. Mă sperie doar gândul posibilităţii ca adevărul să fie dincolo de noi. În acest caz, s-ar putea să nu reuşim să-l întâlnim vreodată. Şi atunci, care ar fi rostul unei vieţi scufundate în întunericul minciunii?

Showbiz la kilogram 18

Posted in Publicate în ziare, Showbiz la kilogram with tags , , , on 10 August, 2005 by Claudiu-Gilian Chircu

– publicat în “Altă Viaţă Magazin” pe 13 august 2005 –

Continuu cu dezvăluirea secretului succesului în muzică, începută săptămâna trecută, în speranţa că voi reuşi să creez un nou val de „talente” sezoniere. Dacă melodia e gata, ea trebuie trimisă ca demo unui producător. Ţineţi minte, producătorii sunt interesaţi de profit, nu de promovarea talentelor. Aşa că, n-ar trebui să vă faceţi nici un fel de griji. Semnaţi contractul standard fără a-l citi înainte. Sunt acolo o mulţime de termeni juridici care riscă să vă dea dureri de cap. Doar nu vă gândiţi că un producător ar putea încerca să vă păcălească… Următorul pas este alegerea unui nume de scenă. La fete, numele mic va fi de ajuns. Nu contează că mai există câteva mii de Aline sau Elene; tu eşti unică iar publicul îşi va da seama de asta. În plus, numele se poate împodobi cu un y în loc de i, cu un @ sau cu un http://www.ro. Băieţii îşi pot alege câte un pseudonim care să dea fetele pe spate sau, la nevoie, cu capetele de pereţi (Chelu´, Grasu´, Şarpe, Viezure, Giţă Fermecătoru´, Gigi Scândură, Mugurel Puradelul de Platină). Apoi, este absolut necesar să vă ocupaţi de imaginea voastră (pentru că,doar asta contează în showbiz-ul mioritic). La fete – implanturi, liposucţie, machiaj strident, bluze transparente, fuste scurte sau pantaloni decupaţi. La băieţi – ghiuluri şi lanţuri cât cuprinde (pot fi şi din tinichea, nimeni nu va observa diferenţa), tatuaje, frezuri suflate cu gel, şepci întoarse, ochelari de soare (au farmec chiar şi iarna), blănuri, haine colorate strident, cu trei numere mai mari, sau mulate pe oase. Cum nu se poate promovare fără videoclip, trebuiesc găsite câteva fete cât mai despuiate care să-şi agite de zor echipamentele din dotare, un decor slab (un garaj e perfect), lumini colorate, câteva maşini decapotabile şi, neăparat, cel puţin o persoană de culoare (aşa se face în occident, aşa facem şi noi). Să nu uităm de coregrafie, Câteva mişcări sus-jos, maxim doi paşi stânga-dreapta, o pocnire din degete şi o cădere liberă pe spate. Plus un zâmbet fermecător, indiferent dacă melodia e veselă sau de jale. La concerte, play-back-ul e baza. Dacă nu ştiţi versurile care trebuiesc mimate, încercaţi să mestecaţi gumă cu gura deschisă. De la o oarecare distanţă, pare un play-back autentic. Ca bonus, băgaţi şi nişte chiuituri ca la nuntă, ţipaţi că vreţi să vedeţi gălăgie (eu n-am reuşit decât să o aud până acum, dar nu-i timpul pierdut) şi mânuţe în aer. Dacă nu vă place faza cu guma, la o emisiune TV, încercaţi să citiţi versurile de pe un prompter. Merge la ştirişti, de ce nu ar merge şi la voi? Adevărata piatră de încercare o reprezintă interviurile unde, culmea ghinionului, sunteţi nevoiţi să vorbiţi. Tot ce trebuie să faceţi este să zâmbiţi mereu, să povestiţi despre album şi despre planurile de viitor. Incultura generală va trece neobservată dacă veţi da răspunsuri cât mai scurte, de preferat monosilabice. Iar dacă totul merge bine, în trei luni veţi primi un premiu pentru întreaga carieră şi vă puteţi apuca de un album „Best of…”. La festivitatea de decernare a premiului, folosiţi discursul universal: „Vreau să mulţumesc în primul rând bunului Dumnezeu pentru talentul cu care m-a înzestrat, familiei care mi-a fost mereu alături, producătorului, impresarului, organizatorilor, dealer-ului meu şi, nu în ultimul rând, publicului care este extraordinar. Vă mulţumesc din suflet!”. Apoi, se varsă două lacrimi (atenţie la rimel!), se ridică trofeul cât mai sus (la nevoie, se poate folosi şi o scară) pentru a fi sigur/ă că îl văd şi vecinii de la bloc şi se pleacă la beţia (pardon, petrecerea) de după spectacol.
Aceasta este cheia succesului în muzica românească. Sunt sigur că tocmai am ajutat la creerea unei noi generaţii de vedete. Acum, tot ce pot să-mi mai doresc de la viaţă este ca, în momentul în care „copiii” mei vor ajunge sus, să nu am şansa de a-i întâlni / auzi. Oare asta mă face un tată rău?

Showbiz la kilogram 17

Posted in Publicate în ziare, Showbiz la kilogram with tags , , , , , on 3 August, 2005 by Claudiu-Gilian Chircu

– publicat în “Altă Viaţă Magazin” pe 6 august 2005 –

Topit de căldură şi bătut în cap de soare (şi de soartă, de ce nu?), mi-am dat seama de un adevăr: în România, oricine poate ajunge vedetă. Mai ales în muzică. Aşa că, m-am hotărât să dezvălui secretul succesului, pe care nu am apucat să-l întâlnesc decât la alţii. Dacă au ajuns staruri fetele de la Ooops!, Trident, Cheeky Girls, Bordo, Gia, Costi Ioniţă şi mulţi alţii, poate oricine. Chiar şi căţelul meu, dacă l-aş putea convinge să-şi implanteze silicoane, să-şi decupeze blugii la spate şi să facă play-back. Rândurile de mai jos sunt dedicate celor ce aspiră la statutul de vedetă şi la o îndelungată carieră muzicală de două luni. Iată ce trebuie să faceţi:
În primul rând trebuie compus „hitul”. Pentru asta, e nevoie de bani. La fete e mai uşor. Dacă nu aveţi un părinte putred de bogat, nu disperaţi. Căutaţi un sponsor miliardar trecut de cea de-a treia tinereţe şi se rezolvă totul cu două zâmbete şi un infarct. Băieţii au mai mult de muncit. Dar cu un schimb de experienţă de două luni în Italia sau Germania, problema se rezolvă. Odată găsit compozitorul (nu trebuie să căutaţi prea departe, orice puşti cu un calculator poate face muzică), trebuie furată o melodie. Vă recomand cu căldură folclorul grecesc, arăbesc sau american. Greul începe abia la compunerea versurilor. Nu vă alarmaţi că e foarte simplu. Dacă vreţi să cântaţi dance, abordaţi problema iubirii, a despărţirii sau a litoralului (ei, cui nu-i plac piesele cu „la mare, la soare”?). Dacă vreţi hip-hop, vorbiţi despre cartier, străzi, golani şi băutură. Nu uitaţi înjurăturile, ele reprezintă tot farmecul cântecului. Dacă vreţi manele, cântaţi (vorba vine) despre bani, maşini, femei şi dureri de inimă. Sunt obligatorii dezacordurile gramaticale, interjecţiile („oooof”, „cicalaca-cichicea”), versurile albe şi rimele cu acelaşi cuvânt. În fine, dacă vreţi să abordaţi rock-ul, puteţi să cântaţi despre orice. Dacă zdrăngăniţi o chitară electrică şi bateţi o tobă de parcă ar fi proful de mate, vă asigur că nimeni nu va mai auzi nimic altceva. Acum, melodia e aproape gata. A mai rămas înregistrarea vocii. Dar ce vă faceţi dacă nu ştiţi să cântaţi? Nici o problemă. Din nou, acelaşi calculator vă scoate din impas. O multitudine de efecte vă poate face glasul de nerecunoscut. Dacă nici aşa nu merge, puteţi angaja pe cineva să cânte în locul vostru. E drept că această specie de oameni e mai greu de găsit dar, la noi în ţară, totul este posibil. Dacă vă hotărâţi, totuşi, să vă păstraţi propriul glas, nu uitaţi ecoul, accentul şi cel puţin o strofă de rap. În plus, cu cât vocea e mai chinuită, cu atât melodia va ieşi mai mult în evidenţă. Succesul e garantat.
Data viitoare vă voi învăţa cum să vă găsiţi un producător şi cum să vă ocupaţi de imagine, de videoclip, de spectacole. Până atunci, uitaţi-vă la posturile muzicale şi învăţaţi de la cei deja consacraţi. Dacă nu, citiţi o carte. Veţi avea mai mult de câştigat.