Arhivă pentru 17 august, 2005

Showbiz la kilogram 19

Posted in Publicate în ziare, Showbiz la kilogram with tags , , on 17 august, 2005 by Claudiu-Gilian Chircu

– publicat în “Altă Viaţă Magazin” pe 20 august 2005 –

Adâncit în crepusculul vidului dintre urechile mele, scufundat în profunzimea lipsei acute de idei , maltratat de sindromul postmenstrual al bolnavei mele imaginaţii, cu defecţiuni pe sistem nervos de ecuaţii fără necunoscute, stau câteodată şi mă întreb: cum ar fi fost dacă televizoarele nu ar fi avut forme dreptunghiulare, ci ovale sau rotunde? Căci în sinergia exhaustivă a faptelor, măi, dragă, se ştie că artiştii sunt cu capul în nori (poate de asta se cred deasupra tuturor). Dar, dacă şi-ar ţine picioarele pe pământ, totul ar fi perfect. Un star mai obişnuit cu camerele de luat vederea decât cu golurile, care ratează în timpul meciului dar înscrie la reluare, este „galacticul” Zinedine Zidane. Cu puţin timp în urmă, el a hotărât să se întoarcă la echipa naţională a Franţei, pentru a o ajuta să se califice la Mondialele de la anul. Recent, Zidane a făcut public motivul revenirii sale. Care credeţi că ar fi el? De vină, cică, ar fi vocile pe care „Zizou” le aude tot mai des. După cum a declarat superstarul într-un interviu, s-a trezit într-o noapte, pe la ora trei, şi a auzit o voce care l-a sfătuit să se întoarcă la naţională. Ori ăsta e un semn clar de schizofrenie, ori antrenorul „Cocoşului Galic” era ascuns sub patul lui Zidane, încercând să-l convingă să-i salveze postul. Probabil că ceea ce a auzit mijlocaşul Realului din Madrid a sunat în halul următor: „Atenţie, vă vorbeşte Big Brother! Aveţi trei săptămâni să vă întoarceţi la naţională, altfel adio reclame, salariu cu multe zerouri, vacanţe în toate colţurile lumii şi prime grase de joc. 3, 2, 1…” Poate că Zidane ar trebui să mai asculte şi glasul raţiunii nu doar vocile din capul său, ca să nu o ia de tot pe arătură. Poate că acele voci îi vor comanda şi să înceapă să joace fotbal, ca să-şi merite statutul de „superstar” şi Realul de echipă „galactică”. Pentru că nu poţi spune hip-hop până nu sari, haideţi să lăsăm fotbalul şi să trecem la muzica, din păcate, românească. Este puţin cam trist episodul cu Cheloo de la Paraziţii care a bătut o fană. Nu este nici primul care face asta (dacă vă mai amintiţi, şi Pepe a trecut printr-o altercaţie asemănătoare) şi, mai mult ca sigur, nici ultimul. Paradoxul poveştii este că Paraziţii sunt cei care, acum puţin timp, încercau culturalizarea poporului, prin campania „Instigare la cultură”. Unde e cultura într-o bătaie de stradă cu o biată femeie? Poate că Paraziţii se refereau la cultura de cartofi sau porumb, purtându-se ca cei de care se leagă în versurile lor („Ţăranul de oraş e cel mai prost animal…”). Nu oi fi eu în măsură să comentez modul de promovare a ultimului lor single, „Violent”, dar poate că e nevoie şi de o campanie de deparazitare a celor cu „fumuri” de vedete. Asta ca să ştie că suntem cu toţii egali.

Reclame

Adevărul de dincolo de noi

Posted in Publicate în ziare, Serioase şi plictisitoare with tags on 17 august, 2005 by Claudiu-Gilian Chircu

– publicat în “Altă Viaţă Magazin” pe 20 august 2005 –

Poetul persan Muslih-ad-Din Saadi povestea acum multe sute de ani că, undeva prin ţările arabe, un şah a condamnat un ostatic la moarte. La auzul veştii, prizonierul a început să înjure şi să blesteme pe limba sa, cuprins de o adâncă supărare. Curios fiind, şahul a dorit să afle ce spunea condamnatul la moarte. Un vizir bun la suflet i-a răspuns: „O, stăpâne, ostaticul cuvântă: «Fierea celor mânioşi mânia-i, fierea celor blânzi mărinimia-i, ci Allah de-a pururi îl iubeşte doar pe cel ce bine-nfăptuieşte»”. Şahului i se făcu milă şi îl iertă pe bietul om dar un alt vizir îi spuse: „N-au cinstire sfetnicii unui şah, dacă adevărul nu-l rostesc. Ăst ostatic, ce-i aici de faţă, ocărî şi sudui stăpânul”. Auzind aceste vorbe, şahul s-a încruntat şi a replicat: „Mai pe plac mi-a fost «Minciuna» lui, decât «Adevărul» ce mi-l spui, căci «minciuna» binele-l dorea, pe când «adevărul» tău, fapta rea”. Iar înţelepţii timpului au ajuns la concluzia că: „Mai de preţ e minciuna cu gând bun, decât adevărul cu gând rău”.

Aşa să fie, oare? Este posibil ca minciuna să fie pusă la loc de cinste, în locul adevărului? Istoria ne învaţă că, de-a lungul vremii, adevărul şi minciuna au jucat roluri importante în vieţile filosofilor, poeţilor şi scriitorilor. Filosoful german Immanuel Kant susţinea cu tărie datoria absolută de a spune adevărul, chiar şi în cazurile în care o minciună ar putea salva viaţa unui om. Pentru el, „minciuna este dispreţuirea şi, oarecum, nimicirea propriei tale demnităţi umane”. Compatriotul său, Goethe, îl aproba, spunând că „adevărul vindecă răul pe care îl cauzează”. Scriitorul francez Benjamin Constant de Rebeque, însă, nu a fost de acord cu aceste păreri. Pentru el, „nu datorăm adevărul decât faţă de aceia care au dreptul la el”.

Se spune în popor că minciuna are picioare scurte dar, de cele mai multe ori, adevărul şchioapătă. Până la urmă, noi căutăm adevărul sau ne caută el? Cât de important este el pentru noi? Îl recunoaştem atunci când îl întâlnim? Sau, mai bine zis, îl putem suporta? În ce cazuri trebuie spus adevărul şi când o minciună „nevinovată”? (deşi, după părerea lui Jean-Jacques Rousseau, „e greu şi rar ca o minciună să fie perfect nevinovată.”) Dacă, într-adevăr, totul e relativ şi fiecare are propriul său adevăr? Asta face adevărurile celorlalţi mai puţin adevărate? Ce e adevărul?

Sunt întrebări ale căror răspunsuri probabil că nu le vom afla. Mă sperie doar gândul posibilităţii ca adevărul să fie dincolo de noi. În acest caz, s-ar putea să nu reuşim să-l întâlnim vreodată. Şi atunci, care ar fi rostul unei vieţi scufundate în întunericul minciunii?