Adevărul de dincolo de noi


– publicat în “Altă Viaţă Magazin” pe 20 august 2005 –

Poetul persan Muslih-ad-Din Saadi povestea acum multe sute de ani că, undeva prin ţările arabe, un şah a condamnat un ostatic la moarte. La auzul veştii, prizonierul a început să înjure şi să blesteme pe limba sa, cuprins de o adâncă supărare. Curios fiind, şahul a dorit să afle ce spunea condamnatul la moarte. Un vizir bun la suflet i-a răspuns: „O, stăpâne, ostaticul cuvântă: «Fierea celor mânioşi mânia-i, fierea celor blânzi mărinimia-i, ci Allah de-a pururi îl iubeşte doar pe cel ce bine-nfăptuieşte»”. Şahului i se făcu milă şi îl iertă pe bietul om dar un alt vizir îi spuse: „N-au cinstire sfetnicii unui şah, dacă adevărul nu-l rostesc. Ăst ostatic, ce-i aici de faţă, ocărî şi sudui stăpânul”. Auzind aceste vorbe, şahul s-a încruntat şi a replicat: „Mai pe plac mi-a fost «Minciuna» lui, decât «Adevărul» ce mi-l spui, căci «minciuna» binele-l dorea, pe când «adevărul» tău, fapta rea”. Iar înţelepţii timpului au ajuns la concluzia că: „Mai de preţ e minciuna cu gând bun, decât adevărul cu gând rău”.

Aşa să fie, oare? Este posibil ca minciuna să fie pusă la loc de cinste, în locul adevărului? Istoria ne învaţă că, de-a lungul vremii, adevărul şi minciuna au jucat roluri importante în vieţile filosofilor, poeţilor şi scriitorilor. Filosoful german Immanuel Kant susţinea cu tărie datoria absolută de a spune adevărul, chiar şi în cazurile în care o minciună ar putea salva viaţa unui om. Pentru el, „minciuna este dispreţuirea şi, oarecum, nimicirea propriei tale demnităţi umane”. Compatriotul său, Goethe, îl aproba, spunând că „adevărul vindecă răul pe care îl cauzează”. Scriitorul francez Benjamin Constant de Rebeque, însă, nu a fost de acord cu aceste păreri. Pentru el, „nu datorăm adevărul decât faţă de aceia care au dreptul la el”.

Se spune în popor că minciuna are picioare scurte dar, de cele mai multe ori, adevărul şchioapătă. Până la urmă, noi căutăm adevărul sau ne caută el? Cât de important este el pentru noi? Îl recunoaştem atunci când îl întâlnim? Sau, mai bine zis, îl putem suporta? În ce cazuri trebuie spus adevărul şi când o minciună „nevinovată”? (deşi, după părerea lui Jean-Jacques Rousseau, „e greu şi rar ca o minciună să fie perfect nevinovată.”) Dacă, într-adevăr, totul e relativ şi fiecare are propriul său adevăr? Asta face adevărurile celorlalţi mai puţin adevărate? Ce e adevărul?

Sunt întrebări ale căror răspunsuri probabil că nu le vom afla. Mă sperie doar gândul posibilităţii ca adevărul să fie dincolo de noi. În acest caz, s-ar putea să nu reuşim să-l întâlnim vreodată. Şi atunci, care ar fi rostul unei vieţi scufundate în întunericul minciunii?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: