Un suflet în întuneric


Linişte, frig. Sunt singur în pustietatea fiinţei mele. Întunericul din jur îşi înfige adânc rădăcinile în sufletul meu. Sau în ceea ce a mai rămas din el. Îl simt cum pătrunde rece şi tăcut. Încerc să-l ignor, dar el a pus deja stăpânire pe conştiinţa mea. Liniştea ca de mormânt începe să prindă formă, asurzindu-mă. Vreau să strig dar vocea mi-e mută. O infinitate de gânduri şi sentimente dispar în neant, pierzându-se în eternitate. Încerc să le ajung din urmă dar ghearele întunericului m-au încătuşat. Vreau să scap însă ceva mă opreşte. Unde sunt? Nu contează. Trecutul năvăleşte în valuri negre, contopindu-se cu viitorul. Prezentul a dispărut într-o clipă a tristeţii, prea lungă pentru a tinde spre nemurire. Lacrimile de sânge ale durerii mă inundă prin ţurţuri de gheaţă fierbinte. Privesc spre lumină, dar ea e mai neagră decât tot din jur. Un gând răzleţ caută o cale de salvare. „Luptă cu întunericul”, îmi spune. Încerc să-i ascult glasul stins, însă e prea târziu. Nu pot înlătura negura înrădăcinată în ascunzişurile sufletului meu rătăcit. Pentru că, întunericul… sunt EU!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: