Arhivă pentru Ianuarie, 2006

Odihnă obositoare

Posted in Telejurnal de (luat la) bord with tags , , , on 31 Ianuarie, 2006 by Claudiu-Gilian Chircu


Prima zi de weekend…Mult aşteptata zi de odihnă… În sfârşit, pot să dorm mai mult, să mă relaxez, să stau departe de toată lumea, să mă uit la televizor, să mă joc la calculator, să citesc, să scriu, să mă odihnesc… Dar, de fiecare dată când îmi fac planuri de genul ăsta, apare câte o rudă care mă face să mă scot singur din testament. Azi m-am trezit pe cap cu nană-mea. Femeie de la ţară, voinică şi în putere, a dat deşteptarea pentru tot blocul la ora 7. A început să strige prin casă ca pe tarla, de am crezut că a venit popa cu Boboteaza. Pentru că mi-a fugit şi mama somnului, mi-am pus pijamalele pentru musafiri (ălea rupte în coate, genunchi şi între picioare) şi m-am prezentat în faţa nanei în poziţie de drepţi. După porţia de pupături, mama şi-a luat câinele de o labă şi s-a evaporat. O oră a plimbat câinele! Cum tata era la serviciu iar frate-miu se făcea că doarme, am rămas singur cu nana. Blestemaţi să fie în veci pentru ce mi-au făcut! Ce dracu’ să vorbesc eu cu aia? Am încercat s-o ignor, mi-am zis că, dacă nu mă uit la ea, nici ea nu mă vede. Degeaba. N-a vrut să plece nici moartă. Ba mai mult, i-a venit strălucita idee să-mi povestească faptul că s-au scumpit pastilele, că pensia e prea mică, cum a mai crescut porumbul, ce a zis nepoata lu’ tanti Floarea din capătul satului, ce a mai facut Andreea Marin la „Surprize, surprize!”… Într-adevar, foarte palpitant. A fost o experienţă de neuitat, care m-a facut să realizez cât de mult îmi lipsea lesa câinelui, că tare mai aveam chef să mă spânzur… Am fost atât de fericit când s-a întors mama, de parcă tocmai câştigasem la loto. Niciodată nu m-am bucurat atât de mult că o văd, ca atunci. Iar căţelul meu, din cauze înca ascunse, s-a întors acasă „înfierbântat”. A început să stea numai pe lângă nană-mea, să se uite fix în ochii ei (de parcă ar fi încercat să o seducă) şi să încerce să o călărească. Iar noi, în loc să încercăm să îl oprim, am preferat să privim spectacolul şi să ne amuzăm. Râdea şi biata femeie dar, parcă nu era râsul ei. Deşi, fiind singură de mulţi ani, poate se bucura că i se mai scoală cuiva ceva pe lânga ea. Partea bună e că, în scurt timp, n-a mai suportat avansurile Don Juanului patruped şi a plecat. Iar câinele a primit, drept răsplată, o porţie mare de oase. Pe de o parte, înţeleg că era în călduri deoarece abia a dat căldura. Dar nu pricep de ce nu a ales să se dea la o femeie. Că, la cum arată nană-mea, mulţi ar putea crede că al meu patruped e pe invers…

Ceva mai târziu, la masă, din motive total necunoscute, şi-a amintit mama de naşterea mea. Cu ocazia asta, am aflat lucruri interesante. Cică atunci când mă pregăteam să ies, o asistentă m-a apucat de puţulică şi m-a tras ceva mai tare, de le era frică tuturor că mi-a rupt-o. Deci de atunci mi se rupe de toată lumea… Apoi, atunci când doctorul mi-a aplicat o pereche de palme ca să vadă dacă sunt sănătos, eu nu am plâns, aşa cum fac majoritatea copiilor. Crezând că am probleme, m-au ţinut 3 zile la reanimare. Cum dracu’ să plâng când eu eram în extaz? Tocmai mi se făcuse prima labă… Trăiască asistenta cu pricina, că ştie să-şi facă meseria! Totuşi, urmări ale acelui fericit incident există. Încă am dureri în pulă de cei care nu mă / mi-o înghit…

Şi ca să închei aşa cum a început minunata zi de odihnă (cu o părere tot mai bună despre familia mea), l-am văzut pe tata spălând rufe. De fapt, ce zic eu că le spăla? Se uita la câte una, îi zicea „Spală-te, spală-te!” de câteva ori, o flutura prin apă şi gata! Ce nu ştiţi voi e că omul se crede conectat la forţele Universului şi că poate face orice prin puterea minţii. Nu întrebaţi dacă e conexiune prin fibră optică sau prin dial-up, că nu ştiu. Dar ce nu ştie Yoda e că, prin orice reţea mai scapă şi câte un virus. Iar la el cred că au ajuns destui…

Cam aşa s-a petrecut o zi normală într-o familie anormală. N-am apucat să mă odihnesc sau să mă relaxez dar, ce mai contează? Într-un fel mă bucur că nu am o familie plictisitor de normală, ci una ce seamană cu un amestec dintre familiile Bundy, Addams, Simpson şi, câteodată, Flintstone…

Anunțuri

Am apărut la ştirile Pro TV!!!

Posted in Telejurnal de (luat la) bord with tags , , on 29 Ianuarie, 2006 by Claudiu-Gilian Chircu


Vinerea trecută am avut două examene. „Structura limbajului jurnalistic” şi „Tehnici de colectare a informaţiei”… Sună foarte palpitant. Păcat că nu m-a pasionat să aflu despre ce e vorba, măcar cu ce se mănâncă acele cursuri. Partea frumoasă e că am luat câte un 9 la fiecare dintre ele. Ce se mai ofticau tocilarele care au învaţat de le-au sărit capacele şi abia au luat câte un 6 sau un 7… Soarta! La examene, ai carte (dupa care să copiezi), ai parte (de note mari). Eram mai tare decât copiatoarele celor de la Xerox. Cu un ochi pe cursurile din bancă, cu unul la foaia colegei de alături şi cu unul la prof (nu întrebaţi de unde aveam atâţia ochi), cu o ureche la colega din spate şi cu cealaltă prin clasă (pe post de radar)… Nu mai zic că aveam şi tema făcută de nevastă-mea, deoarece mie îmi era silă să o fac (mersi mult, bebe. Să ştii că apreciez trezirea ta la 4 pentru tema mea, deşi te-ai culcat la 1:30. Sper să mă revanşez cumva…). Bineînţeles că talentul şi inteligenţa puiului meu au fost recompensate cu un 10 pentru mine, pe temă. Să-mi traiasca mulţi ani fericiţi, că am fată deşteaptă!

În fine, în timpul examenului, m-am trezit în clasă cu o echipă de la Pro TV. Faceau o ştire despre frigul din Universitate. Nu ştiu cum s-a întamplat dar, tocmai în ziua aia dădusera drumul la căldură. Batea şi soarele în sală… Ce să mai zic? Era o căldura de îţi venea să arunci pe geam toate hainele colegelor. Logic că i-am ajutat pe cei de la Pro TV, doar sunt de-ai mei. Mi-am trântit pe mine o geacă groasă şi nişte mănuşi, de ziceai că am stat patru zile închis în congelator. Trebuia să iasă ştirea, nu e normal aşa?
Seara, m-am văzut la ştiri. Nu doar cum tremuram în prima bancă înfofolit (deşi cei de lângă mine purtau doar pulovere subţiri), ci şi cum copiam. Sper că proful nu s-a uitat la ştiri în ziua aia dar, ca să fiu sigur, trebuie să-i fac unele confesiuni. Stimate domnule profesor, ceea ce aţi vpzut la televizor a fost doar o iluzie optică. Eu nu copiam, ci verificam dacă este scris corect în cursuri. Şi mă mai uitam din când în când la colega de lângă mine, să văd dacă a pus virgulele corect. Iar fata din spate nu îmi sufla răspunsurile, ci îmi sufla în ceafă ca să mă încălzească. Nu aţi văzut că muream de frig? Că doar nu degeaba stăteam cu geaca pe mine şi cu mănuşi… Dacă nu mă credeţi, gândiţi-vă că este de fapt o conspiraţie satanistă împotriva mea, pusă la cale de colegii mei de la Pro TV. Menită doar să manipuleze populaţia, arătând la televizor lucruri care nu sunt adevarate. Trebuie să mă credeţi, ştiţi că nu aş îndrăzni vreodată să vă mint. De fapt, nici nu ştiu să mint… Dacă tot îmi spunea Florin, cameramanul, că m-a făcut vedetă, trebuie să mulţumesc şi eu cuiva în stilul premiilor MTV. Deci: vreau să mulţumesc în primul rând bunului Dumnezeu pentru talentul cu care m-a înzestrat, familiei mele pentru că mi-a fost alături, producătorului meu, impresarului meu, dealerului meu de droguri, profei de religie dintr-a patra pentru că m-a lăsat să chiulesc, curvelor de pe centură pentru că nu mi-au dat boli, prietenilor mei pentru că nu mă bagă în seamă, duşmanilor mei pentru că îmi fac reclamă gratuită atunci când mă bârfesc, celor care mă cunosc dar se fac că nu mă cunosc, celor care nu mă cunosc dar se poartă ca şi cum m-ar cunoaşte, organizatorilor acestui minunat spectacol şi, nu în ultimul rând, publicului fără de care nu aş fi ajuns unde sunt (între noi fie vorba, nu am ajuns nicăieri dar, dacă aşa e textul…). Vă mulţumesc din suflet şi vă iubesc pe toţi!!! Apoi, îmi fac ieşirea cu o lacrimă în colţul ochiului şi cu nasul într-o batistp, ca sp nu mai dau cu mucii în fasole…

Fuck! M-am stricat de tot. O fi din cauza frigului. Unde dracu’ e vara aia?

Degenerare degerată

Posted in Telejurnal de (luat la) bord with tags , , , on 25 Ianuarie, 2006 by Claudiu-Gilian Chircu


A venit frigul. Un frig de-ţi clănţăne dinţii până îţi sar plombele precum cojile de seminţe din gura lui Florin Piersic. E un ger de crapă chiar şi pietrele de la rinichi, îţi îngheaţă şi ceara din urechi sau părul din nas (care se transformă, vrând-nevrând, într-o frizură stil afro). Cred că şi dansatoarele exotice au înlocuit barele de striptease cu ţevile de la calorifer, de care se freacă (cu sau fără muzică) în disperare pentru a se încălzi. La -20 de grade, nici să scuip pe cineva între ochi nu mai pot, că se transformă flegma în iceberg şi mă dă ăla în judecată pentru tentativă de omor. Nici nu vreau să-mi amintesc cum mi-a furat taică-miu fesul acum vreo două zile. Înţeleg că vrea să fie mai cu moţ decât mine dar, chiar aşa, să poarte două fesuri iar eu să rămân cu capul gol şi pe dinafară? Mi-a fâlfâit viscolul urechile în ziua aia, de se ferea lumea din calea mea, crezând că mă pregătesc să-mi iau zborul. E drept că mi se fâlfâie de toată lumea dar, totuşi, prefer să o fac la figurat…

În fiecare dimineaţă, în staţia de autobuz, vreo două sute de degeraţi se bat pe două maxi-taxi. Fesuri, glugi, mânuşi, fulare…Parcă e o armată de ninjălai din filmele antice cu Bruce Lee. În maxi taxi e frumos. Dupa ce te înghesui printre 50 de persoane într-o maşină de 16+1 locuri, aştepti juma’ de oră să vină şoferul, care se încălzeşte în bodega de alături. Când, în sfârşit, se întoarce iar ţie ţi-a amorţit şi cel de-al doilea picior pe care se cântăreşte balena naufragiată de lângă tine, apare inevitabila întrebare: „Care n-ai dat, bă, banii?”. Răspunsul, la fel de decent ca şi întrebarea, apare prompt şi întotdeauna de undeva din spate: „Mă-ta!”. Mai trece juma’ de oră până îl găseşte şoferul pe cel care i-a amintit de origini. Coborârea din maşină e partea cea mai palpitantă. Geamurile fiind îngheţate, nu poţi vedea unde te afli şi, implicit, nu ştii când să cobori. Dacă nu ai percepţii extrasenzoriale de Cavaler Jedi, numeri până la 1763 şi cobori la nimereală. Apoi, te înfunzi în cea mai apropiată bodegă să te încălzeşti cu juma’ de rachiu, că oricum ai întârziat mai bine de o oră jumatate la serviciu / şcoală / gară / amantă.

Una peste alta, a îngheţat Siretul (probabil de-abia acum îşi fac efectul minciunile electorale de la alegerile din 2004 ). Pe mare au apărut valuri de gheaţă şi un pui de tornadă. Luni, Dunărea fierbea. Un fenomen ciudat, ţinând cont că apa era îngheţată dar deasupra ei se ridicau aburi ca dintr-un cazan uitat pe foc. În curând nu o să ne mai spargem capetele prin discoteci, ci o să ieşim cu toţii la spart gheaţa pe Dunăre. O să dăm mână cu mânuşă (pentru că tot a fost Ziua Unirii) şi o să o punem de o chetă generală, ca să ne luăm băutură care să ne încălzească până la primăvară.

Mi-a îngheţat mintea de tot şi încep sp degenerez din cauza degerăturilor. E mai cald în congelator decât în camera mea. La Cluj, unor instrumentişti le-a îngheţat saliva în trompete şi s-a dus naibii manifestaţia de Ziua Unirii. Cred că cei mai supăraţi au fost hoţii de buzunare… Nu mai suport gerul. Am început să îl invidiez pe Jimmy Humuhumunukunukuapuaa. Vreau să stau şi eu pe o insulă tropicală, să beau Bamboocha la +30 de grade şi să-mi dea femeia palme ca să îmi crape obrazul de ruşine, nu de ger. Vreau să vină vara mai repede, să pot să mă piş lichid pe uşa Primăriei, nu cubuleţe. Să pot să mă fut dezbrăcat, ca toată lumea, fără trei perechi de izmene şi cinci pulovere, să pot să-mi dau geaca jos măcar când fac baie, să stau în pula goală în faţa blocului ca să mă bronzez natural, şi nu la microunde. Of… Cred că am să încep să fugăresc maidanezii din cartier, să-mi aleg unul mai gras cu care să mă învelesc, să mai destup o sticlă de ţuică fiartă şi să hibernez până la primăvară. Ştiţi care e paradoxul acestei ierni? Chiar şi după ce temperatura va fi peste zero grade, mulţi vor rămâne cu minţile îngheţate…

Noi să fim sănătoşi, că bolile vin de la sine.

TV Mania

Posted in Showbiz la kilogram with tags , , , , on 23 Ianuarie, 2006 by Claudiu-Gilian Chircu

Postul Acasă TV îşi continuă politica enervantă de promovare agresivă a vedetelor proprii. Zilele trecute, m-am numărat printre “norocoşii” ce au avut şansa unică de a vedea la “Poveştiri adevărate” imagini de la petrecerea aniversară a Oanei Zăvoranu. Oana cum stătea de vorbă cu invitaţii, Pepe cum ţipa că nu s-a îmbătat, Oana cum dansa pe melodiile lui Pepe, Marcel Pavel cum făcea vocalize ori de câte ori era filmat, Oana cum bea, Andreea Antonescu cum se plictisea, aruncată pe o canapea, Oana cum cânta (dacă voia să-şi gonească invitaţii, nu era mai simplu să-i roage să plece?). Pe fundal, trei fete care dansau pe muzică populară (deh, folclorul contraatacă şi pe Acasă TV) şi câţiva băieţi care se aruncau în piscină (or fi fost de vină “trilurile” răguşite ale privighetoarei sărbătorite). Chiar dacă imaginile au vorbit de la sine, Oana a refuzat din nou play-back-ul, preferând să ne mâgâie auzul povestindu-ne (pentru a câta oară?) cât de fericită este alături de Pepe cu care vrea să se mărite, care este un bărbat sensibil (oare la fel gândeşte şi avocatul bătut de “latin-lover”?) ce s-a dus la 3 dimineaţa până la Braşov pentru a-i cumpăra ei tortul (sau a fost doar o tentativă eşuată de evadare?). În plus, în mărinimia ei fără margini, ne-a împărtăşit gândul că vrea ca lumea să vadă cât e de talentată, să aibă noroc în cariera muzicală pe care o va începe în curând (acum chiar că m-am speriat!) şi că vrea să ajungă la Hollywood (n-avem noi norocul ăsta, să scăpăm de ea). “În copilăria mea, am fost un copil fericit”, a declarat Oana, citindui-se nostalgia în priviri. Şi noi am avut o copilărie fericită în copilăria ei, măcar pentru simplul fapt că nu existau “Numai iubirea” şi vedetele contrafăcute de pe Acasă. După prezentarea imaginilor de la petrecere, ghiciţi pe cine i-a avut Cabral ca invitaţi în studio. Vă daţi bătuţi? Ei bine, pe Oana şi pe Pepe! “Diva” nu a pierdut prilejul de a se da din nou în spectacol, povestind cum s-a îmbătat şi s-a legat de câţiva invitaţi (“Ce e, bă? Eşti şmecher? Ce, m-ai văzut şi tu la televizor?”) sau cum a băut «curriculum» (de fapt, se chema altfel dar nu mai contează), o licoare ce ajută la digestie. Apoi, s-a simţit datoare să ne explice că la 30 de ani este, încă, un copil (ai grijă, Pepe, legea pedepseşte astfel de amoruri, fie ele şi latine) şi că al lor căţel, Macho, nu este deloc un macho ca “tăticuţul” lui, aşa cum s-ar crede. Chiar nu ştiu pe cine ar putea interesa astfel de “intimităţi”, mai ales după ce am observat că şi Cabral încerca să fugă din studio, din când în când. “Vă daţi seama cât de victimă eram eu, fiind singurul om neobosit printre atâţia obosiţi?”, a concluzionat aceeaşi Oana, revenind la amintirile de la petrecerea ei. Nu ştiu exact care a fost victima în acea seară, dar nu cred că invitaţii  erau obosiţi degeaba. Mai degrabă noi suntem victimile, cei din faţa televizoarelor, care plătim curentul şi abonamentul TV pentru a fi martorii unor asemenea personaje şi mărturii aberante. Conducerea postului Acasă TV ar face bine să o mai ţină pe Oana în frâu, că s-ar putea să nu mai aibă loc nimeni pe lângă ea. Şi atunci, probabil că postul se va numi “Singur Acasă TV”, cu aceeaşi Oana – singura prezentatoare şi acelaşi Pepe – singurul telespectator.

45 de lucruri pe care le fac ca să nu-mi mai fie dor de tine…

Posted in Aberaţii cu striaţii with tags on 11 Ianuarie, 2006 by Claudiu-Gilian Chircu

– mă uit la televizor.

– aprind televizorul după juma’ de oră.

– sting televizorul că n-am curent de aseară.

– mă plimb prin casă.

– mă întorc de unde am plecat ca să nu mă rătăcesc.

– fac curăţenie.

– până mă hotărăsc de unde să încep, îmi trece cheful.

– mă uit pe geam.

– nu văd nimic, că nu ştiu unde mi-am pus ochelarii.

– fac flotări.

– mă opresc după 3, că deja am obosit.

– fac baie.

– îmi amintesc să pun apă în cadă după ce termin.

– ascult muzică.

– mă cert cu vecinii că e muzica prea tare.

– desenez.

– îmi dau seama că nu ştiu să desenez când floarea mea seamănă cu Predator.

– scriu poezii.

– mai bine mă întorc la desenat Predatori.

– mă apuc de învăţat, că se apropie sesiunea.

– renunţ repede, că n-am nici cursuri, nici cărţi.

– mă uit pe pereţi.

– o las baltă când mi se pare că şi pereţii se uită la mine.

– îmi număr firele de păr.

– mă opresc la breton, că s-ar putea să chelesc până termin.

– iau câinele în braţe.

– încerc să o conving pe mama că nu e ceea ce pare a fi.

– plimb câinele.

– vin înapoi când îmi dau seama că am uitat să-mi pun pantalonii.

– mă întorc după câine când observ că l-am uitat afară.

– citesc Biblia.

– renunţ la ea când ajung la „Să nu preacurviţi!” şi caut Playboy-ul.

– mă joc la calculator.

– ascund tastatura pe care am spart-o de monitor când mi s-a părut că negrii din GTA mă înjură.

– mă duc la cumpărături.

– fug înapoi când îmi dă mama în cap cu prezervativele pe care le-am cumpărat din greşeală, în loc de cartofi.

– joc fotbal singur.

– iau bataie cu 3-0 la penalty-uri şi mă transfer la cealată echipă.

– completez integrame.

– îmi dau seama că numele tău se scrie la fel şi pe orizontal, şi pe vertical.

– plantez flori în grădina din spatele blocului.

– încerc să-mi recuperez adidasul din gura câinelui despre care nu ştiam că păzeşte grădina.

– mă apuc de băut.

– las băutura când realizez că am mai multă apă în vin decât alcool în sânge.

– mă gândesc la tine că oricum nu pot să scap de dor, oricât m-aş chinui…

Nota maximă – Nota minimă

Posted in Showbiz la kilogram with tags , on 9 Ianuarie, 2006 by Claudiu-Gilian Chircu

Nota maximă

Îi este acordată controversatului Stelian Ogică pentru perseverenţă. Protagonistul uriaşului scandal din 2001, când a pretins că i s-a furat biletul câştigător al marelui premiu la loto, a dat lovitura la începutul acestui an. El a câştigat aproximativ 700 de milioane de lei vechi, bani cu care intenţionează să-şi deschidă un magazin. Noi i-am sugera să-şi deschidă o casă de pariuri sau un cazino, astfel încât să poată câştiga de câte ori îi pofteşte inimioara.


Nota minimă

O primeşte astăzi fără număr şi cu suta de euro lipită de frunte, „faraonul” Costi Ioniţă. Nu doar pentru că şi-a ridicat ditamai piramida pe vila sa din Constanţa sau că şi-a comandat 300 de minipiramide placate cu aur de 24 karate. Ci, mai ales pentru faptul că şi-a montat o bară de striptease în living, aducând un grav afront personal debranşaţilor care nici nu mai ştiu cum arată ţeava de calorifer. Oricum, nu cred că „maestrul” va suferi prea mult din cauza acestei note minime, fiind ştiut faptul că o lege nescrisă a lumii manelelor nu permite lăutarilor să aibă mai multe clase decât un tren personal. Că nu degeaba ies „agramaticalităţile” la interviuri ca ciupercile după ploaie..

Singur pe drum

Posted in Serioase şi plictisitoare with tags , on 3 Ianuarie, 2006 by Claudiu-Gilian Chircu

Ora 4 dimineaţa. Locaţia? Necunoscută. Noaptea pare mai neagră ca niciodată. Privesc în jur şi nu văd altceva decât întuneric. Un întuneric ce mă apasă mult mai greu decât în alte nopţi, încercând să se strecoare înăuntru. Frigul aspru îmi sfâşie nemilos carnea, aşteptând parcă să îi cer îndurare. Ceaţa e din ce în ce mai deasă. O simt cum se cuibăreşte în plămâni şi apoi iese repede doar pentru a reveni mai puternic. Îi simt mirosul, gustul, chiar şi atingerea de gheaţă. Bezna din jur e orbitoare. Respir întunericul şi îl las să îşi facă loc prin vene, amestecându-se cu sângele. Privesc în zare dar nu se vede nici măcar o luminiţă stinsă, aducătoare de speranţă. Niciun suflet prin apropiere. Doar al meu, rătăcind pe un drum anevoios şi nesigur, în căutarea a ceva încă neştiut. În urmă au rămas locuri necunoscute, destine nescrise şi un suflet ingemănat, răpus de aripa singurătăţii la fel ca al meu. Amintirile nopţii trecute pun stăpânire pe mintea mea, mai vii decât propria-mi fiinţă. Sărutări fierbinţi, atingeri sfioase, îmbraţişări tandre, priviri pătimaşe… Ploaia ce a apărut ca din senin mă trezeşte la cruda realitate. Acelaşi întuneric în jur, acelaşi gol în suflet, acelaşi drum care îmi însoţeşte paşii… Încotro mă îndrept? Nimeni nu poate şti. Cât am mers? Poate prea mult. Înca îi simt respiraţia fierbinte pe gât, încă îi simt buzele lipite de ale mele. Încă îmi răsună în urechi bătăile inimii Ei… Şi, din nou, linişte. O linişte asurzitoare, care îmi apasă timpanele… Aceeaşi beznă ce mă acoperă cu voalul pustietăţii ei. Ce caut eu aici? Unde voi ajunge? De ce am plecat? Încă nu ştiu… Amintirile dor în continuare. Şoapte stinse, rugăciuni nerostite… Şi acea privire în care m-am pierdut de prea puţine ori… Dar eu sunt tot pe drum, tot în intuneric. Şi tot singur. Cum de am trecut atât de repede dintr-un vis într-un coşmar? Lacrimile ce i-au întunecat privirea la despărţire dor tot mai rău. Încă îmi sfâşie sufletul, lăsând câte o bucată în urmă… Deodată mă opresc. Iar timpul se opreşte odată cu mine. Acum ştiu ce caut, încotro mă îndrept şi ce îmi lipseşte. Nu drumul pe care l-am ales e greşit, ci direcţia. Tot ce am nevoie pentru a-mi întregi sufletul, se află în urma mea. Trecutul meu, prezentul şi viitorul. Visurile mele, speranţele, fanteziile. Viaţa mea cu tot ce se ascunde dincolo de ea. Sufletul ce nu mă va mai lăsa să rătăcesc singur în întuneric, ci mă va însoţi şi îmi va lumina calea… Mă voi întoarce şi voi fi pentru ultima oară singur pe drum. Voi căuta apoi un nou drum pe care îl voi înfrunta fără teamă. Pentru că, de această dată, nu voi mai fi singur…