Copii, ce-ar fi dacă n-aţi mai traversa niciodată?


Vineri noapte. Întuneric. Strada pustie. Eu – abia plecat de la radio, stând în staţia goală. Cu căştile în urechi şi cu Brooklyn Bounce bătându-mi în timpane mai tare decât vecinul care de două săptămâni îşi pune gresie în fiecare dimineaţă la 7, aşteptam răbdător autobuzul. Bineînţeles că au trecut pe lângă mine toate autobuzele care aveau traseu prin acea zonă (chiar şi unele de pe alte trasee), numai al meu nu. Mi s-a părut că văd şi un tramvai pe lângă mine (deşi nu există linii pentru aşa ceva pe acolo), dar am trecut cu vederea. Mi-am păstrat calmul ştiind că autobuzul meu va apărea cândva. Dacă nu, mersul pe jos face piciorul frumos. Cu puţin noroc, poate chiar pe amândouă.

După vreo 20 de minute de aşteptat, în care mi s-au micşorat dioptriile de la atât privit în zare după autobuz, a apărut în faţa mea o fată. Avea vreo 17-18 ani deşi, după cât de bine apreciez eu vârstele, putea foarte bine să aibă şi 40. Sărind peste aspectul nesemnificativ al vârstei, am observat că fata îmi făcea semne disperate, cu toate că era la un metru de mine. Gesticula puternic şi, considerând că are nevoie de spaţiu pentru a-şi lua zborul, m-am dat puţin în spate. Fata a continuat să gesticuleze şi să dea din buze, ca şi cum ar vorbi cu mine. Partea ciudată e că nu auzeam nimic din ce îmi spunea şi, ca să nu par nesimţit, am încercat să ghicesc ce vrea să-mi spună. De ce oare nu aud nimic decât Brooklyn Bounce??? Aaa… asta era. Mi-am scos căştile din urechi şi am aşteptat să repete ceea ce încerca sărmana să-mi spună de câteva secunde bune.

Cu o voce suavă, de spart borcane, m-a întrebat într-un mod atât de duios, încât am crezut că vrea să mă bată: „Pot să traversez pe aici?”. „Din partea mea, poţi să traversezi pe unde vrei. Nu e strada mea, aşa că nu trebuie să-mi ceri mie voie. Cât timp te fereşti de maşini, nu văd care ar fi problema”, i-am replicat eu. Fata mi-a răspuns cu aceeaşi voce baritonală, de parcă ar fi fumat chiştoace toată noaptea: „Da, dar e poliţia pe partea cealaltă. Eu ce fac?”. M-am uitat pe trotuarul celălalt şi, într-adevăr, erau vreo 5 poliţişti care îşi păzeau maşina. Sau poate făceau trotuarul, nu ştiu exact. Trecerea pentru pietoni era foarte aproape, la vreo 50 de metri de noi. Nu m-am întrebat de ce fata refuză să treacă pe acolo, ci m-am concentrat la dilema ei, de a traversa sau nu pe lângă poliţişti. Brusc, mi-au venit în minte câteva răspunsuri pe care aş fi vrut să i le dau, ca să o scot din ceaţă:

1. Să traverseze fără grijă de vreo 2-3 ori exact prin faţa poliţiştilor, eventual strigându-i „Garcea” (asta ca să fie sigură că o văd).

2. Să se urce pe blocul de alături şi să sară din viteză până pe trotuarul celălalt.

3. Să sape un tunel pe sub stradă, până pe partea cealaltă.

4. Să cheme un taxi care să o ducă pe celălalt trotuar.

5. Să ia un autobuz până la capăt şi înapoi, pentru că la întoarcere are staţia pe trotuarul unde vrea ea să ajungă.

6. Să încerce o săritură cu prăjina peste stradă.

7. Să se ducă acasă să se culce şi să încerce să traverseze a doua zi.

8. Să sune un prieten sau să ceară 50-50.

9. Să cumpere o vocală.

10. Să aştepte pînă se inventează teleportarea.

Deşi oricare dintre aceste răspunsuri ar fi fost, probabil, perfect pentru ea, nu i-am zis decât: „Poate ar fi mai bine să treci pe la zebră”. Foarte fericită, fata a fugit până la trecerea de pietoni, lăsându-mă cu mulţumirea că am rezolvat pentru cineva încă o problemă extrem de dificilă.

Concluzia – nu există. Doar un sfat pentru cei care vor avea în viitor dileme asemănătoare cu cea a fetei respective: copii, ce-ar fi dacă de acum înainte n-aţi mai traversa deloc? Dacă fiecare şi-ar trăi viaţa doar pe trotuarul său, lucrurile ar fi mult mai simple pentru toată lumea. Mai ales pentru sărmanii voştri părinţi.

2 Răspunsuri to “Copii, ce-ar fi dacă n-aţi mai traversa niciodată?”

  1. am ras cu gura panala urechi. :))…imi place imi place imi place..:)))

    Apreciază

  2. Mă bucur că îţi place îţi place îţi place. Râsul e sănătos şi măreşte şansele de a ne păstra sănătatea mintală. Însă, ai grijă la râsul cu gura până la urechi. Există riscul de a auzi în gură, şi nu cred că ai vrea asta.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: