Doamne, cât îmi iubesc viaţa…


Doamne, urăsc duminicile. Cum mă simt, mă întrebaţi? Perfect! Nici nu se putea mai bine! După ce m-am trezit la 9 ca să fac baie înainte de a veni căldura, bucuros şi cu chef de viaţă, a fost de ajuns să răspund un minut la telefon, că baia s-a şi ocupat. S-a trezit umflatul de frate al meu că vrea neaparat să facă baie în acel moment. Citez: „Dacă nu fac baie acum, nu mai am când să fac”. Ştiu că statul degeaba ocupă foarte mult timp din viaţa cuiva care nu vrea să muncească pentru că munca e obositoare, aşa că l-am lăsat să facă baie. Asta, dar şi faptul că hernia nu mi-a permis să-i scot cele o sută şi ceva de kile din cadă. Nu am înţeles de ce nu a putut să facă baie puţin mai târziu, mai ales că şi-a petrecut următoarele 4 ore mâncând, uitându-se la televizor, mâncând, uitându-se la televizor şi mâncând din nou. Dar dacă omul n-are timp, trebuie înţeles.

După ce a terminat grasul cu baia, m-am gândit că pot să mă spăl şi eu. Din păcate n-am fost mai rapid ca mama care, bineînţeles, trebuia neaparat să facă baie tocmai atunci. Iar după ea au urmat tata, câinele şi, probabil, papagaliţa. În tot acest timp, din cauza căldurii şi a faptului că nu aveam nimic altceva rece în frigider, am băut bere până mi s-a făcut rău. Şi m-am ales cu o stare de moleşeală combinată cu o ameţeală zdravănă şi un somn crâncen, presărate peste o usturime de stomac şi o durere în gât. Oricum, cât timp nu trebuie să vorbesc în public, totul e perfect. Că doar lucrez la radio, nu e ca şi cum mi-aş câştiga existenţa din asta…
Pe la vreo 3 şi ceva (după-amiaza, logic) s-a întrerupt curentul, lăsându-mă într-o stare profundă de plictiseală. Cum baia s-a eliberat în sfârşit, m-am hotărât să mă spăl. Nu îmi doream neaparat, dar cam trebuia. Asta pentru că muştele care zburau în jurul meu în ultimul timp s-au sinucis în grup, din cauza mirosului meu. A fost amuzant la început, dar m-a şi pus pe gânduri fapta lor. Nu mă întrebaţi ce au făcut ai mei în baie până la ora aia, că nu ştiu. Nici dacă spălau toată mobila din casă şi vreo 3 familii de vecini, n-ar fi durat 6 ore. Dar, pe de altă parte, de ce să se grăbească? Doar aşteptam numai eu să îmi vină rândul la baie…
În baie, lucrurile au mers ca şi celelalte până atunci. Exact după ce am dat drumul apei să curgă în cadă, s-a întrerupt apa rece. Aşa că m-am spălat cu o apă înfiorător de fierbinte, în ton cu aerul produs de caniculă. După vreo jumătate de oră în care am încercat să respir fără prea mult succes, am ieşit din cadă şi am plecat la radio. Corpul meu fiind foarte încălzit iar aerul aşişderea, tenul meu a căpătat o culoare verzuie, în timp ce plămânii mi se zbăteau simultan în încercarea de a găsi aer. Ceea ce mi-a creat o stare de moleşeală mult mai avansată, amestecată cu o durere groaznică de cap. Bineînţeles că ochii mei nu au suportat lumina puternică a soarelui, deoarece în ultima jumătate de oră stătusem în întuneric. Cu toate că mi-au creat senzaţia că ar avea nişte săbii ninja înfipte în ei, m-au condus totuşi până la maxi-taxi.
Cum nu se putea altfel, maxi-taxi-ul în care am urcat a mers cu geamurile deschise. Pentru că abia ieşisem din baie, m-a tras curentul instantaneu iar eu am reuşit să învăţ să tuşesc şi să strănut în acelaşi timp. Partea ciudată e că, deşi aerul care intra în maxi-taxi era fierbinte, aproape clocotit, transpiraţia care continua să mă irige a devenit rece ca gheaţa. Şi aşa am mari şanse să primesc pneumonia pe care mi-am dorit-o dintotdeauna. Cu toate că nici măcar nu e Crăciunul!

După un drum care a părut mai lung ca de obicei, în care am inventat 5 moduri diferite în care aş vrea să mor, am ajuns la radio. Aici aveam aer condiţionat, familia mea era departe. Ce puteam să cer mai mult? Greşeala e că am uitat de faptul că orice minune durează 3 zile. Sau 3 minute, în cazul meu. Astfel, s-a întrerupt curentul şi aici, făcând imposibilă funcţionarea aparatului de aer condiţionat. E uimitor cât de repede se poate încălzi o cămăruţă de 2/2 metri, în mai puţin de 5 minute. Când în sfârşit a venit curentul, programul meu ajunsese la final iar eu trebuia să mă îndrept spre casă. Unde mă aştepta iubitoarea mea familie (care nici n-a observat că am fost plecat).

În concluzie, a fost o zi minunată. Asta dacă sărim peste durerile de cap, ochi, urechi, dinţi şi stomac, plus ameţeala, starea de somnolenţă şi nervii care mi-au ţinut companie pe întreg parcursul zilei. Viaţa e atât de frumoasă! Cine vrea să facem schimb?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: