Arhivă pentru Iulie, 2008

Cere şi ţi se va da… prin gură

Posted in Telejurnal de (luat la) bord with tags , on 30 Iulie, 2008 by Claudiu-Gilian Chircu

Acum câteva luni am mers pentru ultima oară cu trenul. Nici n-am pus bine piciorul pe peronul Gării de Nord, că m-a şi abordat un tânăr destul de bine îmbrăcat, care nu prezenta niciun handicap fizic vizibil. Mi-a aruncat o privire de câine bătut cu propria sa labă şi m-a întrebat cu o voce aproape mieroasă: „N-aveţi să-mi daţi şi mie ceva de mâncare?” Deloc mişcat sufleteşte de milogeala tipului, i-am răspuns: „Contrar legendelor locale, nu umblu cu oala de borş la mine. Iar dacă aveam bani prea mulţi, nu mergeam cu trenul.” Profund dezamăgit, cerşetorul s-a înegrit la faţă şi a încercat din nou: „Dar mi-e foame…” I-am replicat cât se poate de sincer că nu-i dau nimic, dar l-am şi sfătuit prieteneşte să se ducă la muncă. „Eee… munca e grea!” mi-a aruncat cerşetorul şi a plecat înainte să-i explic că o să muncesc eu pentru a-l hrăni pe el când o trece România de grupe la Euro. Scăpând de fomist, m-am îndreptat câtre metrou. Nici n-am apucat să cobor bine scările, că am şi dat peste o bătrână care mi-a întins mâna şi m-a binecuvântat cu „Să vă dea Dumnezeu sănătate.” I-am dorit şi eu acelaşi lucru, bucuros că există şi oameni care se gândesc la binele altora, i-am strâns mâna politicos şi mi-am văzut mai departe de drum. În metrou, o ţigancă cu multe fuste colorate târâia un copil de o aripă şi ştrangula altul în braţe. „Daţi-mi şi mie un ban, că am copii…”, se tânguia ea. „Şi ce? Ţi i-am făcut eu? Tocmai de la mine te-ai gândit că primeşti pensie alimentară?” i-am răspuns eu. Ţiganca şi-a strâns puradeii şi a plecat bolborosind ceva într-un amestec de ţigănească şi română, din care n-am înţeles decât: „să moară familia mea dacă nu-mi pun io fraţii să te taie când cobori!” Din fericire, stolul ei probabil migrase în Italia, aşa că nu m-a tăiat nimeni. Dar mai e timp. Seara, mi-am luat femeia la o scurtă plimbare până la magazin. În faţa blocului ei, s-a apropiat de noi un individ negru şi dubios în acelaşi timp. Văzând că fumez, m-a întrebat dacă am o ţigară. Logic că aveam o ţigară, din moment ce fumam, că doar nu aprinsesem pe stradă un joint, pipa păcii sau vreun cocean de porumb. I-am răspuns că am şi am plecat mai departe. Ceva îmi spune că dubiosul ar fi vrut o ţigară dar, din moment ce nu a cerut, am presupus că e doar curios dacă am sau nu. În altă zi, în aceeaşi Capitală mult-iubită, plecasem cu femeia la o plimbare printr-un parc. La un moment dat, din partea opusă s-a apropiat de noi un grup de tineri de vreo 16-18 ani. Nişte haifaivări autentici, fete şi băieţi, cu ţoale şi frizuri la modă, ce râdeau de fiecare dată când se uitau unul la altul. În plus, mai şi vorbeau tare cât să-i audă tot cartierul, cu prescurtări ca pe mIRC şi chiar cu smiley faces. Unul dintre ei, cel mai „true” şi mai „cool”, s-a rupt de grup şi s-a îndreptat către noi. Era ras pe la tâmple iar pe restul podoabei capilare îşi turnase o găleată cu gel, cât să-i stea părul ţepos, de parcă se jucase cu un cui în priză. Avea un tricou „dă firmă” fără mâneci (cât să i se vadă tatuajele desenate cu pixul), pantaloni de apă adâncă (despre care nu ştii dacă sunt scurţi sau trei sferturi) şi o pereche de şlapi de gumă, probabil furaţi de la ştrand. Era „greu” de parcă gravitaţia acţiona dublu asupra lui, mergea clătinat iar pământul se cutremura sub paşii lui (probabil de râs). A ajuns la noi, mi-a aruncat o privire fioroasă şi m-a întrebat cu o voce neaşteptat de piţigăiată: „N-aveţi cumva o ţigară?” I-am răspuns că n-am şi imediat mi-am aprins una, apoi mi-am văzut de drum. „Greul” s-a uitat după mine uşor dezamăgit, apoi s-a întors la grupul său mai şmecher şi mai gălăgios, ca o găină care tocmai a găsit o mărgică în praful uliţei.

Dragi bucureşteni care aveţi obiceiul de a cerşi diferite lucruri, am un sfat pentru voi: nu îmi mai cereţi nici bani, nici ţigări, nici mâncare. Pentru simplul fapt că n-o să vă dau. S-a inventat un concept nou, care se numeşte muncă. O fi ea pentru animale, dar e o metodă de a obţine bani atunci când nu vă duce capul să furaţi. Bineînţeles că banii proveniţi din muncă cinstită nu vă vor ajunge pentru kile de ţoale de firmă, shopping la Milano, ieşiri în fiecare seară la Bambooci sau maşini decapotabile, cu care să agăţaţi o tonă de ciuciumbate. Dar măcar vă veţi permite şi voi ţigări şi mâncare, astfel încât să nu mai fiţi nevoiţi să vă milogiţi în public pentru ele. Dacă nu vă angajează nici dracu’, pentru că nu vă pricepeţi la nimic, vă garantez că întotdeauna se va găsi un loc pentru voi la sapă. Ori ceva mai lejer, pe măsura capacităţii voastre intelectuale, la vândut zarzavaturi în piaţă sau la măturat străzile sub egida Ecosalului. În plus, cerşitul nu se prea potriveşte cu aerele voastre de cei mai nambăr oan. Cum puteţi să vă mai spargeţi în figuri în faţa provincialilor care nici nu se compară cu voi, dar măcar au bani? Cum puteţi fi trandy, fancy, cool, true, adevăraţi, şmecheri, şucari, mondiali, baştani, jupâni şi talentaţi, când vă umiliţi pentru o ţigară sau pentru un leu aruncat în scârbă? Aveam pretenţii de la voi, spre deosebire de restul societăţii. E de ajuns că aţi dezamăgit pe toată lumea, nu mă dezamăgiţi şi pe mine.

Înţeleg că nu aveţi bani, minte, cultură generală, bun-simţ, viitor, etc… Dar nici măcar o urmă de mândrie?!?

Bucureşti – de la micul Paris la un sat mai mare

Posted in Aberaţii cu striaţii with tags on 27 Iulie, 2008 by Claudiu-Gilian Chircu

Nu-mi place deloc Bucureştiul. E urât, aglomerat şi pute. Mai mult decât atât, nu-mi plac bucureştenii. Încerc să nu-i bag pe toţi în aceeaşi oală (nici măcar într-una de noapte), gândindu-mă că nu toţi sunt la fel. Excepţii există întotdeauna, deşi absolut toţi bucureştenii pe care i-am întâlnit suferă de acelaşi lucru: o grandomanie mult exagerată. Toţi bucureştenii pe care i-am cunoscut se cred cei mai buni, cei mai deştepţi, cei mai frumoşi şi cei mai talentaţi (în orice domeniu), doar pentru simplul fapt că locuiesc în Capitală. Iar provincia e pentru ei ceva mai rău decât o adunătură de triburi din jungla africană. Bucureştiul e un fel de Eden iar restul ţării e doar un sat mai mare. Mai ales Moldova. Ei sunt şmecheri, cool, trendy, fancy, geniali, senzaţionali, mirifici, extraordinari şi cum mai vor ei. Noi, doar nişte ţărani. Aşa să fie? Din ce am văzut până acum, lucrurile stau tocmai invers. N-am de gând să povestesc acum despre acei bucureşteni pe care i-am văzut făcând grătare lângă blocuri, la bustul gol şi cu manelele / populara la maximum (apropo, „Jaga Jaga” şi „Ochii tăi” de la L.A. sunt hituri în anumite zone ale Capitalei). Dar nu înţeleg de ce se consideră mai buni decât restul ţării. Am observat că cele mai multe crime, cele mai multe violuri, cele mai multe jafuri, cele mai multe sechestrări de persoane, cele mai multe cazuri de pedofilie şi zoofilie au loc în Bucureşti. Cei mai mulţi consumatori şi vânzători de droguri, cei mai mulţi homosexuali, cei mai mulţi ţigani, cei mai mulţi cerşetori, cei mai mulţi boschetari şi cei mai mulţi interlopi sunt tot acolo. Guvernul şi Parlamentul sunt în Bucureşti. OTV-ul şi Libertatea sunt în Bucureşti. La naiba, Marian Vanghelie e primar în Bucureşti! În concluzie, cele mai multe rele sunt în Bucureşti. Chiar dacă ei vor da vina pentru aceste rele pe cei veniţi din provincie, ceva îmi spune că bucureştenii poartă o mare parte din vină. Din câte îmi amintesc, cei care au ajuns sus în Capitală sunt veniţi din provincie. Provincialii nu vin în Bucureşti pentru a distruge oraşul, ci doar pentru a-şi clădi un viitor. Oamenii au probleme mult mai mari, pentru a-şi bate capetele cu tâmpenii.

Acei bucureşteni care se regăsesc în rândurile de mai sus, e posibil să nu fi înţeles nimic din ce am scris. Mă rog doar să priceapă un singur lucru: un om poate fi superior altuia doar prin capacitatea sa intelectuală, nu pentru că trăieşte în Capitală. Dacă nu pot să înţeleagă nici măcar asta, tare mi-e că, după ce mă voi muta în oraşul lor, voi face Bucureştiului ce a făcut împăratul Nero Romei. Şi n-ar fi nicio pierdere pentru România.

Degeneraţia Hai Faiv (85)

Posted in Degeneraţia Facebook on 25 Iulie, 2008 by Claudiu-Gilian Chircu

Tânăra din imagine se numeşte Mădălina Motrună şi a fost o adevărată haifaivără de numai 17 primăveri. Acum un an a furat de la părinţii săi aproape 30.000 de euro şi a fugit de acasă. Dacă vă gândiţi că mintea ei îngustă a dus-o doar la atât, vă înşelaţi. S-a fotografiat cu banii furaţi de la părinţi şi şi-a pus poza pe Haifaiv. Poate în mintea ei creaţă a crezut că toţi cei care îi vor vedea poza vor spune că e cea mai tare, cea mai cool, cea mai frumoasă, cea mai şucară, cea mai mondială, cea mai inteligentă, cea mai talentată sau cea mai nambăr oan. Probabil a crezut că toţi băieţii se vor îndrăgosti de ea iar fetele o vor invidia. Sau poate spera că va fi şi ea „bârfită şi răsfăţată, de zdrenţe invidiată.” Dorinţa i-a fost îndeplinită într-un fel, pentru că a observat-o cineva la un moment dat. Adică Ionuţ Nicolae George. De fapt, i-a observat banii din mână, că ea nu valora nici măcar cât o ceapă degerată. Ionuţ s-a băgat în seamă cu Mădălina, proasta familiei i-a promis că îi dă banii iar el a profitat de ocazie. Adică i-a luat euroii şi a omorât-o cu sânge rece. A omorât şi o altă fată (căreia i-a luat doar 2.000 de euro), a depozitat ambele cadavre în biroul său din Braşov, apoi le-a mutat în Bacău, într-o casă special închiriată pentru acest lucru. Ionuţ a fost prins de poliţie dar are mari şanse să scape basma curată, deoarece avocatul său încearcă să-l declare bolnav psihic. Criminalul a recunoscut cu seninătate cele două crime şi a declarat magistraţilor că nu regretă nimic din ceea ce a făcut.

Nu mă bucur pentru moartea haifaivărei, doar pentru că a primit ceea ce merita. Nu putem acuza criminalul mai mult decât pe oricare alt criminal. Pentru ce a făcut, merită pus pe scaunul electric. Însă principala vinovată este doar haifaivăra Mădălina. Dacă nu o omora ăsta, se găsea altul. Ce dacă a furat 30.000 de euro şi a fugit de acasă? Important era să facă impresii pe Haifaiv, să vadă toţi ce arfe, aere, clasă şi talent are. Să se oftice toţi sărăntocii că ea are din furat mai mulţi bani decât ar putea să strângă fraierii care muncesc. O mentalitate tipică de haifaivăr. La ce i-au folosit impresiile? Dacă îşi vedea de treaba ei, erau mari şanse să trăiască mult şi bine. În schimb, dorinţa ei tâmpită de a fi invidiată a băgat-o între 4 scânduri. Totul de la o poză care nu i-a schimbat viaţa, doar i-a luat-o.

Partea proastă e că haifaivării nu vor învăţa nimic din povestea asta. Vor continua să umple internetul cu o grămadă de chestii de prost-gust. Vor continua să-şi arate bijuteriile, banii, ţoalele de firmă sau maşinile părinţilor, de parcă ar impresiona într-adevăr pe cineva. Partea bună pentru noi e că mai există destui ca Ionuţ George. Care nu ne pot scăpa de toţi haifaivării, dar măcar le mai subţiază rândurile.


În sfârşit, prostia se plăteşte şi în România.

Libertatea… de a fi penibili

Posted in - Libertatea, Jurnalism de 2 bani din Botswana with tags , , , , on 11 Iulie, 2008 by Claudiu-Gilian Chircu

Continuă să mă uimească modul în care se face presă în România. Mai ales în fiţuica Libertatea. Este binecunoscut felul în care Libertatea inventează ştiri ori creează „vedete” (precum Simona Sensual sau Alina Plugaru) şi evenimente cât mai „senzaţionale”. Ca să nu vorbim despre exprimarea greoaie, nenumăratele greşeli gramaticale şi de articolele cu subiecte de 2 lei. Cel mai citit cotidian din România este un adevărat OTV al ziarelor, o publicaţie bună doar pentru a face cornete pentru seminţe sau de învelit borcane cu bulion.

Acum un an, citeam despre faptul că reporterul Libertăţii a descoperit pe un bloc, întâmplător, o femeie care făcea plajă. Oricât de mult m-ar fi pasionat subiectul, nu pot să nu mă întreb ce căuta acel reporter pe bloc. Nu e ca şi cum ar fi mers pe stradă şi ar fi văzut o tipă care făcea plajă pe trotuar. În ziar scria că, întâmplător, reporterul a descoperit fata pe bloc. Ca să nu consider că Libertatea regizează asemenea evenimente „extraordinare”, pe care le şi publică pe prima pagină, mă gândesc că acest reporter este un om cu prea mult timp liber. Care nu are ce face şi zilnic se plimbă pe blocuri, mai ales atunci când temperatura depăşeşte valoarea de 40 de grade.

Reporterul cu prea mult timp liber s-a întors şi în această vară, mai exact astăzi. Cred că e vorba despre acelaşi reporter, că nu ştiu dacă mai există şi alţi oameni ce au ca hobby plimbatul pe blocuri în mijlocul verii. De această dată, reporterul nostru nu s-a întors singur. Ci cu un coleg care împărtăşeşte aceeaşi pasiune pentru drumeţiile pe clădiri. Şi exhibiţionismul, o caracteristică a prietenului nostru pe care abia astăzi am aflat-o. Astfel, pe prima pagină a Libertăţii de azi scrie mare: „I-am prins făcând sex pe bloc!” Bineînţeles că apar şi multe fotografii, pentru a demonstra „veridicitatea” enunţului celor doi reporteri, C. Radu Munteanu şi Octavian Pica. Înfrigurat de emoţie şi cu sufletul la gură, am început să citesc articolul care m-a făcut să mă simt mândru că sunt român. Şi am aflat că: „Reporterii Libertatii au surprins, zilele trecute, o serie de imagini incredibile. Doi tineri, suiti pe acoperisul unui bloc din Capitala ca sa faca plaja, nu au mai putut rezista ‘caldurii’ si au decis sa se dezbrace compet. Iar apoi, chiar daca puteau fi vazuti de oricine care locuia in blocurile din jur, au inceput sa faca dragoste!”
Intrigat la maximum şi împins brutal de curiozitate (şi cu vreo două lacrimi în ochi), am continuat lecturarea acestui fascinant fapt smuls din realitatea amară a vieţii: Doi tineri au decis ca terasa blocului unde locuiesc este cel mai potrivit loc pentru o sedinta de bronzat. Dar, spre mirarea reporterilor Libertatii, nu s-au multumit doar cu atat, ci, dupa mai mult de jumatate de ora, au inceput sa se sarute cu patima. Dar nici saruturile impartite nu le-au ajuns, asa ca au inceput sa se mangaie si sa-si dea jos hainele, iar apoi, pe prosopul folosit pentru plaja, au incins o partida de sex, chiar daca ar fi putut fi vazuti de oricare vecin din blocul alaturat.Ce înţelegem din asta? Că reporterii cu prea mult timp liber nu se plimbau pe bloc de această dată. Ci priveau agale pe o fereastră, probabil meditând la timpul de fierbere a zacuscăi şi efectele acesteia asupra conştiinţei universale. La un moment dat, au văzut doi tineri care şi-au întins prosopul pe acoperişul unui bloc vecin. Bineînţeles că reporterii au privit mai bine de 30 de minute la cei doi (probabil tot din lipsă de ocupaţie), deşi aceştia nu făceau decât să se prăjească la soare. Însă aşteptarea „ziariştilor” n-a fost în zadar pentru că, la un moment dat, cei doi au început să se sărute, mângăie, dezbrace şi împerecheze. Într-adevăr, există un Dumnezeu al obsedaţilor sexuali. Reporterii au privit prestaţia porno cu ochii cât cepele, balele până la genunchi şi câte o mână în gaura din buzunarul propriu. În loc să dea dovadă de bun-simţ şi să lase oamenii să-şi vadă de treabă, aceştia au făcut poze, şi-au cumpărat suc şi floricele şi, probabil, şi-au sunat toţi cunoscuţii pentru a se lăuda. „Timp de 30 de minute, cei doi nu au fost deranjati de nimeni si nimic, asa ca au facut dragoste ca nebunii. Dupa ce si-au satisfacut ‘poftele’, cei doi au plecat linistiti de pe terasa blocului de parca nimic nu s-ar fi intamplat.Cum adică „au făcut sex ca nebunii”? S-au dat cu capetele de pereţi? Au făcut tumbe în aer sau şpagatul deasupra tronsonului? El a aruncat-o pe ea de pe bloc, apoi a fugit repede pe scări pentru a o prinde în p…?!? Oricum, reţineţi faptul că oamenii au plecat de pe bloc după ce şi-au făcut treaba. „Ulterior, reporterii Libertatii au discutat cu ei, iar cei doi ne-au spus ca in apartamentul in care locuiesc e mult prea cald si, chiar daca si-ar dori sa faca dragoste, in dormitor nu ar putea. ‘Nu avem in acel apartament aer conditionat, pentru ca stam cu chirie si proprietarul nu ne lasa sa aducem modificari apartamentului. Asa ca facem tot ce putem sa ne descurcam’, ne-a declarat Daniel, protagonistul partidei de sex cu Mari petrecuta ‘la inaltime’.Din ultimile două paragrafe aflăm că Mari şi Daniel au coborât de pe bloc după ce au făcut sex, ducându-se acasă sau pe undeva prin zonă. Reporterii Libertăţii au plecat rapid în căutarea celor doi, i-au găsit şi le-au spus probabil ceva de genul: „Salut. Am văzut cum făceaţi sex, v-am fotografiat şi veţi apărea în ziar. Puteţi să ne lasaţi să vă fotografiem şi feţele, apoi să ne răspundeţi la câteva întrebări?” Surprinzător, Mari şi Daniel au acceptat imediat, deşi orice om s-ar simţi cel puţin jenat, dacă nu deranjat de tupeul spectatorilor. Dacă într-adevăr s-a întâmplat aşa, atunci de ce feţele oamenilor au fost fotografiate tot pe bloc? Din articol reiese că Mari şi Daniel au plecat de pe acoperiş după ce şi-au „satisfăcut poftele”, dar în cele două fotografii observăm că ei erau tot în acelaşi loc în momentul în care le-au fost trase moacele în poză (el cel puţin e dezbrăcat iar pe fundal se pot observa atât smoala de pe bloc cât şi marginea acoperişului). Iar explicaţia e simplă: reporterii Libertăţii nu se plimbă zilnic pe blocuri în căutarea subiectelor de primă pagină. Nici nu privesc ore întregi oraşul de la ultimul etaj al unui bloc foarte înalt. Au găsit doi tineri pe care i-au urcat pe un bloc aflat în apropierea sediului Libertăţii, unde aceştia au imitat consumarea unui act sexual, s-au lăsat fotografiaţi, şi-au primit banii şi au plecat în treaba lor. Penibilii reporteri au conceput repede o poveste şi un text la fel de complex ca o compunere de clasa a doua, au adăugat fotografiile „incendiare” şi gata! Ziarul s-a vândut a doua zi ca pâinea caldă. „Jurnaliştii” sunt mulţumiţi că îşi merită salariile şi în această lună, iar cititorii sunt fericiţi că au aflat noi lucruri vitale pentru existenţa lor.

Fiind plăcut impresionat de ceea ce am citit azi în Libertatea, am urcat pe acoperişul blocului meu. Spre surprinderea mea, n-am găsit nici oameni care făceau sex, nici fete care făceau plajă. Nici măcar vreun reporter al Libertăţii. Doar câteva antene instalate ilegal, multe cabluri şi sârme, nişte gunoaie aduse de vânt de la blocurile vecine mai înalte şi câteva cornete trase de copii. N-am stat mult pe bloc, deoarece smoala de pe acoperiş se încinge mult prea tare şi, dacă nu ţi se lipeşte de încălţăminte, te goneşte prin căldura pe care o emană. Iar în acele momente numai la sex nu-ţi stă mintea. Dar poate asta se întâmplă doar în provincie. Bucureştiul e capitala şi probabil acolo totul funcţionează după o logică şi nişte legi fizice proprii.

Gata, mi-a ajuns. Mă mut în Bucureşti, că acolo se întâmplă lucrurile cu adevărat interesante.

DA!!!

Posted in Aberaţii cu striaţii, Telejurnal de (luat la) bord with tags , , , on 5 Iulie, 2008 by Claudiu-Gilian Chircu

Pentru că n-am mai scris de mult timp pe pagina asta, m-am gândit că e timpul să răspund la câteva întrebări care n-au fost şi nu vor fi vreodată puse. În primul rând, trebuie să mărturisesc că m-am plictisit de haifaivări. Sunt alţii care se ocupă exclusiv de acest subiect, şi o fac măcar mai des dacă nu mai bine ca mine. Poate vor mai apărea câţiva haifaivări pe aici, când dorul de ei mă va măcina prea tare. În schimb, am reuşit cu succes să combin această plictiseală cu lipsa chefului de a mai scrie. Dar pentru a nu da satisfacţie celor care cred că au scăpat de mine, voi mai abera din când în când. Exact ca acum.

Răspunsuri:
Da, am terminat facultatea. Da, de Litere (că la Numere nu mai aveau locuri). Da, la Jurnalism. Da, am luat licenţa. Da, a fost ziua mea (am împlinit 27 de ani şi 85 de kile). Da, am fost câteva zile la Bucureşti. Da, în continuare mi se pare cel mai de kkt oraş din câte am văzut. Da, încă mă uit la Stargate. Da, pentru a doua oară. Da, mai şi citesc. Da, cărţi. Da, îmi trebuie jocuri noi pentru Playstation. Da, înca îmi place Sudoku. Da, în continuare nu-mi pasă ce se întâmplă în jurul meu. Da, n-am de gând să mă schimb. Da, tot nu-mi pasă de părerea celorlalţi. Da, tot nu suport politica. Da, tot nu suport bucureştenii (parcă am mai zis asta…). Da, încă beau bere. Da, încă n-am de gând să mă însor prea curând. Da, încă n-am chelit. Da, încă am burtă. Da, încă lucrez la radio. Da, încă nu sunt plătit bine. Da, încă nu vreau să aud de masterat. Da, încă îmi place mitologia. Da, tot n-o suport pe Zăvoranca. Da, nici OTV-ul. Da, încă n-am nimic interesant de spus, care să schimbe lumea. Da, nici nu voi avea vreodată. Da, în continuare singurul meu complex e cel construit recent în spatele blocului meu. Da, încă nu suport americanii. Da, încă nu suport prostia. Da, încă nu sunt de acord cu capitalismul. Da, în continuare cred că cea mai mare prostie a omenirii este religia (de orice fel). Da, nu îl văd pe Dumnezeu ca majoritatea şi nici n-am de gând să o fac. Da, cred în extratereştri. Da, şi ei cred în mine. Da, nu suport martorii lui Iehova. Da, vreau să mai prind măcar unul, în amintirea vremurilor bune. Da, puteţi să credeţi că voi ajunge în Iad, deşi nici acolo n-am loc. Da, cred în fantome. Da, aud voci destul de des. Da, încă îmi plac poveştile. Da, încă mai vreau să ajung în Egipt. Da, încă nu suport masonii. Da, încă ţin cu Real Madrid. Da, încă mă cert cu oameni din diferite motive stupide. Da, aş bea o bere acum. Da, încă îmi place culoarea roşie. Da, nu ştiu dacă şi ea mă place. Da, n-o să mă înţeleagă nimeni vreodată în totalitate. Da, nici nu aştept asta. Da, încă mai am simţul umorului. Da, ştiu că nu se vede. Da, încă mai cred în cinste şi onoare. Da, încă mai caut adevărul. Da, încă sunt pesimist. Da, încă sunt realist. Da, încă sunt fericit. Da, încă sunt liber. Da, tot ce am e sufletul meu. Da, încă aberez. Da, încă nu-mi pasă câţi oameni am plictisit cu ce am scris până acum. Da, voi muri liber. Da, mai aveţi de aşteptat destul până atunci.


Şi un mare P.S. pentru fostul meu coleg de facultate, Iulian: da, m-am dat la toate fetele din serialul Degeneraţia Hai Faiv. Da, chiar şi la băieţi. Da, m-au refuzat cu toţii, iar eu am încercat să mă răzbun pe ei prin acest mini-serial. Da, încerc să agăţ pe net pentru că în realitate nu s-ar uita nici dracu’ la mine. Da, sunt urât, prost, mic şi negru în cerul gurii. Da, mă masturbez în faţa calculatorului de fiecare dată când văd o poză în care apare o strâmbă cu păr la cur. Da, sunt plin de frustrări. Da, sunt ultimul om de pe Pământ şi aştept să se învârtă invers planeta, ca să ajung primul. Da, tu ai făcut doar o glumă foarte bună, dar îmi lipseşte capacitatea cerebrală de a o înţelege. Da, n-aveam niciun drept să mă enervez, cum nici acum n-am dreptul de a-ţi da o replică. Da, eşti mai bun decât mine în orice. Da, te invidez cu fiecare celulă a corpului meu. Da, eşti soarele care îmi luminează existenţa scufundată în neantul prostiei din capul meu. Da, o să-mi botez toţi copii cu numele tău, indiferent dacă vor fi fete sau băieţi. Da, o să-ţi ridic o statuie şi o să-ţi compun un imn. Da, îl voi fredona zilnic, în diferite game. Da, cea mai mare realizare a mea e faptul că te-am cunoscut. Da, nu voi ajunge niciodată ca tine. Şi da, ăsta e un lucru bun.