Cere şi ţi se va da… prin gură


Acum câteva luni am mers pentru ultima oară cu trenul. Nici n-am pus bine piciorul pe peronul Gării de Nord, că m-a şi abordat un tânăr destul de bine îmbrăcat, care nu prezenta niciun handicap fizic vizibil. Mi-a aruncat o privire de câine bătut cu propria sa labă şi m-a întrebat cu o voce aproape mieroasă: „N-aveţi să-mi daţi şi mie ceva de mâncare?” Deloc mişcat sufleteşte de milogeala tipului, i-am răspuns: „Contrar legendelor locale, nu umblu cu oala de borş la mine. Iar dacă aveam bani prea mulţi, nu mergeam cu trenul.” Profund dezamăgit, cerşetorul s-a înegrit la faţă şi a încercat din nou: „Dar mi-e foame…” I-am replicat cât se poate de sincer că nu-i dau nimic, dar l-am şi sfătuit prieteneşte să se ducă la muncă. „Eee… munca e grea!” mi-a aruncat cerşetorul şi a plecat înainte să-i explic că o să muncesc eu pentru a-l hrăni pe el când o trece România de grupe la Euro. Scăpând de fomist, m-am îndreptat câtre metrou. Nici n-am apucat să cobor bine scările, că am şi dat peste o bătrână care mi-a întins mâna şi m-a binecuvântat cu „Să vă dea Dumnezeu sănătate.” I-am dorit şi eu acelaşi lucru, bucuros că există şi oameni care se gândesc la binele altora, i-am strâns mâna politicos şi mi-am văzut mai departe de drum. În metrou, o ţigancă cu multe fuste colorate târâia un copil de o aripă şi ştrangula altul în braţe. „Daţi-mi şi mie un ban, că am copii…”, se tânguia ea. „Şi ce? Ţi i-am făcut eu? Tocmai de la mine te-ai gândit că primeşti pensie alimentară?” i-am răspuns eu. Ţiganca şi-a strâns puradeii şi a plecat bolborosind ceva într-un amestec de ţigănească şi română, din care n-am înţeles decât: „să moară familia mea dacă nu-mi pun io fraţii să te taie când cobori!” Din fericire, stolul ei probabil migrase în Italia, aşa că nu m-a tăiat nimeni. Dar mai e timp. Seara, mi-am luat femeia la o scurtă plimbare până la magazin. În faţa blocului ei, s-a apropiat de noi un individ negru şi dubios în acelaşi timp. Văzând că fumez, m-a întrebat dacă am o ţigară. Logic că aveam o ţigară, din moment ce fumam, că doar nu aprinsesem pe stradă un joint, pipa păcii sau vreun cocean de porumb. I-am răspuns că am şi am plecat mai departe. Ceva îmi spune că dubiosul ar fi vrut o ţigară dar, din moment ce nu a cerut, am presupus că e doar curios dacă am sau nu. În altă zi, în aceeaşi Capitală mult-iubită, plecasem cu femeia la o plimbare printr-un parc. La un moment dat, din partea opusă s-a apropiat de noi un grup de tineri de vreo 16-18 ani. Nişte haifaivări autentici, fete şi băieţi, cu ţoale şi frizuri la modă, ce râdeau de fiecare dată când se uitau unul la altul. În plus, mai şi vorbeau tare cât să-i audă tot cartierul, cu prescurtări ca pe mIRC şi chiar cu smiley faces. Unul dintre ei, cel mai „true” şi mai „cool”, s-a rupt de grup şi s-a îndreptat către noi. Era ras pe la tâmple iar pe restul podoabei capilare îşi turnase o găleată cu gel, cât să-i stea părul ţepos, de parcă se jucase cu un cui în priză. Avea un tricou „dă firmă” fără mâneci (cât să i se vadă tatuajele desenate cu pixul), pantaloni de apă adâncă (despre care nu ştii dacă sunt scurţi sau trei sferturi) şi o pereche de şlapi de gumă, probabil furaţi de la ştrand. Era „greu” de parcă gravitaţia acţiona dublu asupra lui, mergea clătinat iar pământul se cutremura sub paşii lui (probabil de râs). A ajuns la noi, mi-a aruncat o privire fioroasă şi m-a întrebat cu o voce neaşteptat de piţigăiată: „N-aveţi cumva o ţigară?” I-am răspuns că n-am şi imediat mi-am aprins una, apoi mi-am văzut de drum. „Greul” s-a uitat după mine uşor dezamăgit, apoi s-a întors la grupul său mai şmecher şi mai gălăgios, ca o găină care tocmai a găsit o mărgică în praful uliţei.

Dragi bucureşteni care aveţi obiceiul de a cerşi diferite lucruri, am un sfat pentru voi: nu îmi mai cereţi nici bani, nici ţigări, nici mâncare. Pentru simplul fapt că n-o să vă dau. S-a inventat un concept nou, care se numeşte muncă. O fi ea pentru animale, dar e o metodă de a obţine bani atunci când nu vă duce capul să furaţi. Bineînţeles că banii proveniţi din muncă cinstită nu vă vor ajunge pentru kile de ţoale de firmă, shopping la Milano, ieşiri în fiecare seară la Bambooci sau maşini decapotabile, cu care să agăţaţi o tonă de ciuciumbate. Dar măcar vă veţi permite şi voi ţigări şi mâncare, astfel încât să nu mai fiţi nevoiţi să vă milogiţi în public pentru ele. Dacă nu vă angajează nici dracu’, pentru că nu vă pricepeţi la nimic, vă garantez că întotdeauna se va găsi un loc pentru voi la sapă. Ori ceva mai lejer, pe măsura capacităţii voastre intelectuale, la vândut zarzavaturi în piaţă sau la măturat străzile sub egida Ecosalului. În plus, cerşitul nu se prea potriveşte cu aerele voastre de cei mai nambăr oan. Cum puteţi să vă mai spargeţi în figuri în faţa provincialilor care nici nu se compară cu voi, dar măcar au bani? Cum puteţi fi trandy, fancy, cool, true, adevăraţi, şmecheri, şucari, mondiali, baştani, jupâni şi talentaţi, când vă umiliţi pentru o ţigară sau pentru un leu aruncat în scârbă? Aveam pretenţii de la voi, spre deosebire de restul societăţii. E de ajuns că aţi dezamăgit pe toată lumea, nu mă dezamăgiţi şi pe mine.

Înţeleg că nu aveţi bani, minte, cultură generală, bun-simţ, viitor, etc… Dar nici măcar o urmă de mândrie?!?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: