Aroganţă


Suntem atât de aroganţi încât credem că ştim totul. Ne dăm cu părerea despre orice şi despre oricine, chiar dacă nu cunoaştem subiectul. Avem pretenţia să fim ascultaţi, însă fără să-i ascultăm pe ceilalţi. Dacă ne-am plimbat prin câteva ţări, credem că am ajuns să cunoaştem toată lumea. Dacă am cunoscut câţiva oameni, credem că îi cunoaştem pe toţi. Dacă cineva ne contrazice, suntem în stare să-i sărim în cap. Oricât de logice ar fi argumentele sale sau cu cât bun simţ şi le-a prezentat. Suntem atât de aroganţi încât credem că proverbul „omul cât trăieşte, învaţă” se aplică doar celorlalţi.

Suntem atât de aroganţi încât credem că dacă ne lăudăm cu ceea ce avem, vom fi admiraţi. Ne etalăm cu mândrie banii, maşinile, hainele şi femeile pe care le avem, în încercarea disperată de a crea măcar puţină invidie în sufletul cuiva, pentru a ne simţi importanţi. Aroganţa noastră ne conduce după principii de genul: „valoarea cuiva reiese doar din invidia celorlalţi”. Suntem atât de aroganţi încât nu ne dăm seama că suntem penibili în astfel de situaţii.

Suntem atât de aroganţi încât vrem ca ceilalţi să renunţe la gândurile, părerile, credinţele, tradiţiile sau obiceiurile lor, pentru a le accepta pe ale noastre. Suntem atât de aroganţi încât credem că propria noastră cale e singura cale pentru toată lumea.

Suntem atât de aroganţi încât considerăm că avem dreptul să ne amestecăm în treburile altora. Suntem atât de aroganţi încât credem că avem dreptul de decide cum să decurgă vieţile celorlalţi. Suntem atât de aroganţi încât credem că avem dreptul de a oferi sau lua viaţa cui şi când dorim. Suntem atât de aroganţi încât nu ne dăm seama că nici măcar propriile noastre vieţi nu ne aparţin.

Suntem atât de aroganţi încât ne considerăm creaturile perfecte ale lui Dumnezeu, pe care le invidiază până şi îngerii. Dacă ne-am privi măcar puţin, ne-am da seama cât de departe de perfecţiune suntem. Dar aroganţa nu ne lasă să deschidem ochii.

În trecutul nu prea îndepărtat, eram atât de aroganţi încât credeam că toate corpurile cereşti se învârt în jurul Pământului. Când s-a demonstrat că nu e aşa, aroganţa ne-a făcut să ne credem măcar în centrul sistemului solar. S-a dovedit din nou că nu e adevărat, dar aroganţa nu ne-a lăsat să recunoaştem această idee. Pur şi simplu, preferăm să nu mai vorbim despre asta. Schimbăm subiectul, dar nu şi pe noi.

Suntem atât de aroganţi încât credem că Dumnezeu ne iubeşte şi ne iartă toate păcatele, oricât de răi am fi, doar pentru că suntem copiii lui. Iubirea, ca şi iertarea, trebuie meritată.

Suntem atât de aroganţi încât considerăm că suntem singuri în Univers. Planeta noastră e singura care întreţine viaţa, restul sunt doar miliarde şi miliarde de corpuri reci şi inutile care rătăcesc prin spaţiu. Aroganţa nu ne lasă să ne dăm seama că avem mai mari şanse să câştigăm cu toţii premiul cel mare la loto, decât să fim singuri în Univers.

Suntem atât de aroganţi încât ne credem stăpânii Pământului. Ne credem cele mai inteligente creaturi de pe Terra, iar asta ne dă dreptul de a polua aerul şi apele, de a defrişa mii de kilometri de pădure, de a vâna animalele pentru folosul nostru propriu. Aplicăm legea junglei doar atât timp cât noi suntem creaturile mai puternice. Dacă fiinţe superioare nouă ar revendica Pământul, am considera că legea junglei e prea crudă. Nu ne dăm seama că pe Pământ suntem ca nişte purici pe un câine uriaş. Câinele nu aparţine puricilor, aşa cum nici Pământul nu este al nostru. A fost aici cu mult înaintea noastră şi va fi cu mult după ce noi vom dispărea. Însă dacă Pământul ar vorbi, ne-ar spune că nu e al nostru şi nici noi ai lui. Suntem împreună un întreg, dar aroganţa noastră nu ne lasă să vedem asta. Omul e parte din natură şi nu are niciun drept să o stăpânească.

Suntem atât de aroganţi încât credem că înţelegem Universul. Ştim ce se găseşte în el, legile după care funcţionează, cum a apărut şi cum am apărut. Strămoşii noştri ştiau mult mai multe decât noi, dar din cauza aroganţei îi ignorăm în continuare. Indiferent câte strigăte răzbat spre noi din adâncul trecutului, alegem să rămânem surzi.

Suntem atât de aroganţi încât vrem să cucerim spaţiul şi să-l populăm. Dacă am putea, am coloniza toate planetele. Fără să ne întrebăm dacă Universul are nevoie de noi.

Suntem atât de aroganţi încât i-am omorât pe cei care încercau să ne ajute, să ne elibereze, să ne deschidă ochii şi minţile. Suntem atât de aroganţi încât i-am omorî şi a doua oară dacă am putea. Nu câinele muşcă mâna care l-a hrănit, ci omul.

Suntem atât de aroganţi încât ne plângem că nimeni nu ne înţelege, deşi nici noi nu înţelegem pe nimeni. Suntem atât de aroganţi încât cerem ajutor atunci când avem nevoie, fără a-l acorda pe al nostru altora care au nevoie la rândul lor.

Suntem atât de aroganţi încât considerăm că animalele nu au suflete, ci doar oamenii. Deşi de multe ori animalele s-au dovedit a fi mai sufletiste decât noi.

Suntem atât de aroganţi încât ne credem superiori celorlalţi. Cândva, albii i-au înrobit pe negri, considerând că au culoarea care le dă dreptul de a fi superiori. Dar dacă ar fi fost invers? Dacă negrii i-ar fi înrobit pe albi considerând că ei au culoarea superioară? Cine spune că suntem mai buni decât alţii prin felul în care arătăm? Se crede că în faţa lui Dumnezeu toţi suntem egali. Indiferent de aspect fizic, religie, statut social sau apartenenţe politice. Sufletele sunt la fel, fără nicio deosebire. Dar aroganţa noastră nu ne lasă să vedem asta. Suntem atât de aroganţi încât nu-i acceptăm nici măcar pe cei ca noi, darămite pe cei diferiţi.

Suntem atât de aroganţi încât punem materia înaintea spiritului. Indiferent câte avantaje are spiritualitatea, nu renunţăm la plăcerile corpului nici în ruptul capului. Suntem atât de aroganţi încât ne-am propus ca şi în vieţile viitoare să facem la fel.

Suntem atât de aroganţi încât suntem în stare să-i omorâm pe cei care nu ne împărtăşesc aceleaşi credinţe religioase. Suntem atât de aroganţi încât credem că Dumnezeul nostru e mai bun decât al lor. Dumnezeu e unul singur, doar credinţele sunt diferite.

Suntem atât de aroganţi încât ne creem arme care ne-ar putea distruge planeta într-o clipă. Suntem atât de aroganţi încât nu ne dăm seama că asta se va şi întâmpla într-o zi.

Suntem atât de aroganţi încât credem că e normal să pornim războaie pentru a aduce pacea. Violenţa naşte doar şi mai multă violenţă. Pacea apare din iubire. Chiar şi a duşmanului.

Suntem atât de aroganţi încât ne oferim ura cu uşurinţă şi dragostea cu greu. Din ură se naşte moartea iar viaţa din iubire. Aroganţa nu ne lasă de multe ori să vedem diferenţa dintre cele două.

Suntem atât de aroganţi încât credem că avem doar drepturi, nu şi obligaţii. Într-adevăr, avem dreptul de a ne asuma obligaţiile. Aroganţa însă nu e nici un drept, nici o obligaţie.

Suntem atât de aroganţi încât nu vrem să fim şi altfel.

9 Răspunsuri to “Aroganţă”

  1. Mihaela M. Says:

    Buna seara!
    In seara asta am decis sa tac.. sa tac, sa nu scriu si sa tac din nou inainte de a intentiona sa exprim ceva, orice.
    Ti-as multumi, daca nu pentru post, macar pentru fascinantul blog. Multumesc pentru.. pasiune. Multumesc. Tac.

    Apreciază

  2. Iar eu îţi mulţumesc pentru… lipsa tăcerii. Avem libertatea de a ne exprima. Să profităm de ea, că s-ar putea să fie singura libertate pe care o avem.

    Apreciază

  3. Mihaela M. Says:

    Stii, actualmente una dintre putinele libertati (stricto sensu) ar fi imuabila libertate de gandire si nu neaparat si cea de exprimare.. din pacate. Citind insa postul tau, alaturi de o „rasfoire” fugara a blogului, am primit imboldul de a renunta fie si pentru o secunda la ingamfarea-mi deunazi implacabila de a achita la orice pas idiotenia si de a intoarce toate armele impotriva mea..

    Apreciază

  4. Libertatea de gândire implică, în primul rând, procesul de gândire. Şi nu sunt prea sigur că suntem cu toţii capabili de aşa ceva. Cred că ne-am pierdut libertatea de a gândi cu mult timp în urmă, conform planului unora care ne conduc de prea mult timp. Singura libertate e cea de exprimare, care nu-i deranjează atât timp cât acea exprimare e defectuoasă. Însă, pe noi, restul, cam da. Părerea mea…

    Apreciază

  5. Mihaela M. Says:

    Privati nu suntem de procesul gandirii, numai ca la cei mai „neinstruiti” actioneaza doar gandirea imediata, asta da, insa tu esti si mai transant, fapt care ma bucura si motiveaza sa iti ofer replica in continuare.
    In fine, poate si datorita profesiei ma obstinez sa consider ca libertatea de gandire ne ramane indiferent de conducere, epoca sau conditii climatice, pe cand problematica exprimarii se mentine inca „pe rol”.. cel putin in juridic. Oricum, intotdeauna voi incuraja exprimarea fara granite, chiar si sub egida unui sistem punitiv.
    Nota bene: prin procesul gandirii nu fac referire la „degeneratia hai faiv” sau, mai nou, „feis buc”..

    Apreciază

  6. Ne-am pierdut libertatea de a gândi atunci când i-am lăsat pe alţii să gândească în locul nostru. Chiar dacă nu ne dăm seama, cele mai multe dintre ideile noastre sunt, de fapt, ale altora. Însă, dacă ne amintim de teoria relativităţii a lui Einstein, putem trage concluzia că libertatea de a gândi este relativă. În plus, oameni mult mai inteligenţi ca mine au afirmat că nu suntem niciodată liberi, doar avem iluzia libertăţii. Prin urmare, şi libertatea de a gândi este tot o iluzie. În sprijinul acestei afirmaţii, îmi permit să-l citez pe George Bernanrd Shaw: „Nimic nu poate fi necondiţionat de ceva, prin urmare, nimic nu poate fi cu adevărat liber.”

    Apreciază

  7. Mihaela M. Says:

    Varii explicatii in dezbateri si polemici asupra conceptului de libertate s-au oferit de-a lungul timpului, schematic redate insa, exista doua unghiuri principale din care poate fi privita notiunea: unul filosofic, care vede omul cu preponderenta in el insusi, care vrea sa-i inteleaga resorturile intime, asadar priveste libertatea intrebandu-se daca omul dispune cu adevarat de ea, daca sentimentul de libertate nu este alterat de luptele interne fiecarui individ (!), daca individul nu este supus unui fel de determinism inexorabil, daca omul are nevoie de celalalt pentru a fi liber samd.. si unul juridic, care presupune ab initio ca omul nu exista decat ca om social, ca libertatea sa nu poate fi decat o libertate-relatie si care nu o poate privi decat din punct de vedere material, ca pe maximul de facultati si posibilitati de a alege lasate indivizilor. Acum daca il invocam si pe nenea Einstein in discutie, atunci, da, simplificam drastic ecuatia si admitem ca totul este relativ: libertatea, prietenia, iubirea si alte utopii cu iz romantic..
    E adevarat ca oricat m-as incapatana sa sustin libertatea de a gandi (in ciuda tuturor conceptiilor filosofice, juridice, realiste etc) la nivel de masa, este fara sorti de izbanda, pentru ca la nivel colectiv nu se poate gandi.. se poate insa behai, mehai sau rage (incontestabil).. dar macar individual avem aroganta de a ne considera liberi in gandire si exprimare.

    Apreciază

  8. Părerea mea e că lucrurile stau în felul următor: tu ai o opinie, eu am o alta, diferită de a ta. Tu încerci să-ţi impui punctul de vedere, încercând să-mi demonstrezi că ai dreptate, uneori prin argumente „kilometrice”. Unii poate au gândit ca mine însă, după ce ţi-au citit pledoaria, şi-au schimbat părerea. Astfel a dispărut libertatea lor de a gândi, în momentul în care au fost convinşi să renunţe la propriile lor opinii şi să gândească altfel. Eu însă rămân la părerea mea, cu riscul de a greşi, bucurându-mă de iluzia libertăţii de a gândi. Aşa se întâmplă şi la un nivel mult mai înalt. Sunt unii care ne forţează să gândim ca ei, prin orice mijloace, şi de multe ori nici nu ne dăm seama de acest lucru. Din păcate, cei mai mulţi se lasă manipulaţi. Iar cei ca mine devin marginalizaţi. Nu suntem liberi să gândim atât timp cât nu am luptat până la capăt pentru a câştiga acest drept. Iar lupta asta pare să nu aibă sfârşit, pentru că oameni care încearcă să gândească în locul nostru se vor găsi întotdeauna.

    Apreciază

  9. niculae Says:

    „Trufia [aroganta?] răceste iubirea inimii si o face [transforma] în dusmănie si nu există dobitoc mai josnic decât omul care nu mai are iubire în inima sa.
    Căci iubirea este cea dintâi putere si chipul ei este lumina.
    Ia seama ca nu cumva gândul tău să se împresoare cu trufia , căci mai jos de dobitoace vei ajunge.” din LEGILE FRUMOASE

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: