Arhivă pentru Octombrie, 2011

Pedofilosofie

Posted in Aberaţii cu striaţii on 30 Octombrie, 2011 by Claudiu-Gilian Chircu

– Când viaţa îşi bate joc de tine, pişă-te pe ea. Nu rezolvi nimic dar măcar îţi cureţi rinichii.

– Când un prieten îţi întoarce spatele la nevoie, fute-l în cur.

– Când trecutul se întoarce în viaţa ta, pune-l capră şi fute-l.

– Decât să iei viaţa în piept, mai bine o iei în pulă.

– Unii încearcă marea cu degetul doar pentru că au pula mică.

– Decât să ascunzi acul în carul cu fân,mai bine ţi-l bagi în cur.

– Decât să stai cu curul în două bărci, mai bine cu pula în apă.

– Paradoxul homosexualilor: au ieşit din pizdă ca să intre în pulă.

– Mai bine să ai o viaţă scurtă şi o pulă lungă decât o viaţă lungă şi o pulă scurtă.

– Nu încerca să fii cu pula în cur şi cu sufletul în rai. Mai bine bagă-ţi pula în rai şi sufletul în cur.

– Decât să dai vrabia din mână, mai bine o iei în gură.

– Dacă minciuna are picioare scurte, mai mult ca sigur se loveşte cu ouăle de toate bordurile.

– Dacă banul e ochiul dracului iar banul la ban trage, înseamnă că ochiul dracului trage la celălalt ochi al dracului. De unde rezultă că dracul e şpanchi.

– Dacă timpul înseamnă bani iar banii n-aduc fericirea, înseamnă că timpul n-aduce fericirea.

– Când înfrunţi un pericol, priveşte-l drept în ochi şi dă-i un cap în gură.

– Când ţi se pare viaţa grea, aminteşte-ţi că de vină pentru asta e gravitaţia.

– Unii oameni nu pot fi cumpăraţi doar pentru că nu se găseşte nimeni care să dea doi bani pe ei.

– Când cineva trăieşte pe picior mare, sunt şanse să fie luat la şuturi.

– Nu face pe prostul, că s-ar putea să te facă şi el pe tine.

– Nu poţi cumpăra sentimentele cuiva. Dar le poţi închiria la un preţ rezonabil.

– Dacă sunt fericiţi cei săraci cu duhul iar banii n-aduc fericirea, înseamnă că banii nu sunt pentru cei săraci cu duhul.

– Dacă cel care fură azi un ou, mâine va fura un bou, ar trebui ca hoţii de ouă să facă mâine o vizită la Guvern.

– Dacă frumuseţea e trecătoare, pe la unii a uitat să treacă cu desăvârşire.

– Nu haina îl face pe om. Ci mă-sa cu tac’su.

– Uneori, haina îl face pe om. De râs.

– Dacă socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, încearcă să foloseşti un calculator.

– Cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge. Mai puţin minciuna, care are picioare scurte.

– La pomul lăudat nu te duci cu sacul. Ci cu drujba.

– Frate, frate, dar brânza-i pe bani. Mai puţin brânza bună din burduf de câine, pe care nu dă nimeni doi bani.

– Nu încerca să schimbi lumea. Nici măcar de haine.

– N-ar trebui să ne mire că vulpea care n-ajunge la struguri spune că sunt acri. Ci faptul că o vulpe vorbeşte.

– Mai bine să pui un lup paznic la oi, decât un cioban în călduri.

– Decât să-ţi faci vara sanie şi iarna căruţă, mai bine ţi le cumperi.

– Dacă peştele de la cap se împute, trebuie mâncat de la coadă.

– Numai cine nu riscă, nu câştigă. Acelaşi lucru se spune şi despre cei care pierd.

– Mai bine să umbli cu cioara vopsită decât cu papagalul spălăcit.

– Dacă pierzi timpul, s-ar putea să-l găseşti când te aştepţi mai puţin.

– În dragoste e ca şi în război: trebuie să dai şi să fugi.

– Nu vinde castraveţi grădinarului. S-ar putea ca a doua zi să încerce să ţi-i vândă la preţ dublu.

– Decât să încerci să vinzi gogoşi cuiva, mai bine i le dai de pomană.

– Nu vinde blana ursului din pădure. Scoate-o la licitaţie pe e-Bay.

– Ce-i făcut e bun făcut. Mai puţin lucrul prost făcut.

– Legile sunt făcute pentru a fi încălcate. Mai puţin legea junglei.

– Nu poţi învăţa un câine bătrân trucuri noi. Dar poţi oricând să-l înveţi trucuri vechi.

– Dacă râsul e cel mai bun medicament, ar trebui să înlocuim doctorii cu clovni.

– Un măr pe zi dă doctorul afară din casă. Numai să nu fie consumat în casa doctorului respectiv.

– Când cazi pe gânduri, ajută-te de ele să te ridici.

– Când pisica nu-i acasă, şoarecii cumpără un câine.

– Cine n-are bătrâni, să-şi cumpere. Cine are, să-i vândă.

– Nimeni nu se naşte învăţat doar pentru că nu are cine să ne înveţe acolo de unde venim.

– Decât să ardă o ţară şi o babă să se pieptene, e de preferat să ardă baba şi ţara să se pieptene.

– Dacă o fotografie face cât o mie de cuvinte, atunci un film face cât tot dicţionarul.

– Femeia e ca o floare: când e tânără, e ca un boboc gingaş ce abia aşteaptă să se deschidă; la maturitate e ca o mândră floare ce impresionează prin frumuseţea şi parfumul ei, cu petalele desfăcute pentru a fi polenizată cât mai des; iar la bătrâneţe e ca o plantă ofilită, uitată într-un ierbar.

– Nu lăsa pe mâine pe cine poţi lăsa azi.

– Tutunul dăunează grav sănătăţii. La fel şi femeile, dar nu ne îndeamnă nimeni să renunţăm la ele.

– Nu lăsa timpul să treacă. Pune-i piedică şi ţine-l la pământ.

– Dacă viaţa e ca un joc, păcat că nu putem folosi coduri.

– Dacă barba ar fi făcut pe om filosof, mulţi preoţi s-ar fi lăsat de meserie.

– Cauza conflictului dintre generaţii e una singură: bătrânii văd în tineri ceea ce ei nu mai sunt, iar tinerii văd în bătrâni ceea ce ei vor deveni.

– Vrabia care visează mălai nu se atinge de mămăligă.

– Pentru unii oameni nu se pune problema dacă există viaţă după moarte, ci înainte de ea.

– Mai bine să faci pe prostul decât pe nebunul. Nebunia e o boală, pe când prostia e cheia succesului în viaţă.

– Câinele nu muşcă mâna care l-a hrănit. O alege pe cealaltă.

– Căsnicia e cea mai bună metodă de a transforma femeile în bărbaţi şi bărbaţii în femei.

– Viaţa e ca un meci de box împotriva campionului mondial la categoria grea: orice ai face, nu poţi părăsi ringul decât făcut knock-out.

– Nu-ţi trata cu fundul nici pe cel mai mare duşman. Ar putea fi homosexual.

– Mai bine prea târziu decât niciodată.

– Spune nu drogurilor, dar numai când te întreabă ele ceva.

– O greşeală recunoscută e pe jumătate iertată. De asta e bine să-ţi recunoşti greşelile de două ori.

– Faceţi dragoste, nu război – mesajul militarilor homosexuali către inamicii lor.

– Dacă spui nu drogurilor, ăsta e primul semn că trebuie să-ţi micşorezi doza. Doar aşa se explică faptul că ai ajuns să vorbeşti cu drogurile.

– Cine râde la urmă, râde ca prostul.

– Decât să vezi paiul din ochiul altuia, mai bine îi bagi un pai şi în celălalt ochi.

– Meseria e singura brăţară de aur pe care nu o poţi amaneta.

– Meseria e singura brăţară de aur pe care nu ţi-o poate fura nimeni.

– Mai bine să crezi tot ce vezi decât să crezi tot ce auzi.

– Nu te culca pe o ureche. S-ar putea să te trezeşti cu ea înfundată.

– Decât să pui burta pe carte, mai bine o citeşti.

– Decât să baţi pe cineva la cap, mai bine i-o dai la ficat, ca să nu laşi semne.

– Cine n-ascultă de părinţi, plânge cu lacrimi fierbinţi. Cine ascultă de ei, plânge cu lacrimi reci.

– Câinele care latră nu muşcă. Cel puţin nu în acelaşi timp.

– Întotdeauna, cel mai deştept cedează. Psihic.

– Dacă mâţa blândă zgârie rău, nu te aştepta ca mâţa rea să zgârie blând.

– Dacă râde ciobul de oala spartă, probabil el e cel care a spart-o.

– Ulciorul nu merge de multe ori la apă, mai ales dacă n-are cine să-l ducă.

– Mielul care suge de la două oi va fi tăiat primul de Paşte.

– Dacă buturuga mică răstoarnă carul mare, trebuie mutată din drum.

– Dacă speranţa moare întotdeauna ultima, n-o să aibă cine s-o înmormânteze.

– Mai bine să fii pe moarte decât ea pe tine.

– Singura metodă eficientă de a obţine fericirea absolută e lobotomia.

– Singurul lucru infinit în lume e prostia.

– Femeia e o operă de artă. Păcat că nu poate fi donată unui muzeu.

– Mai bine să duci o viaţă de câine decât una de bou.

– De cele mai multe ori, animalele sunt mai umane decât oamenii.

– Mai bine să iubeşti şi să suferi decât să urăşti şi să fii fericit.

– Pisica cu clopoţei nu prinde şoareci. În schimb, şarpele cu clopoţei face asta.

– Şarpele crescut la sân nu încape în sutien.

– Nu sta prea mult pe gânduri. Ai putea să cazi de pe ele când se vor împuţina.

– Nu e adevărat că munca înnobilează. N-am văzut până acum niciun nobil care să muncească.

– Nu te întreba ce poate să facă ţara pentru tine. Ci întreabă-te când poţi să fugi din ţară.

– Decât să plângă mama, mai bine să râdă de mă-sa.

– Optimistul vede jumătatea plină a paharului; pesimistul pe cea goală; realistul preferă să bea din sticlă.

– Fiecare pasăre pe limba ei piere. Iar „păsăricile” pe limbile altora.

– Dacă vreodată ai impresia că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior, ai grijă să nu te lovească cu celălalt.

– Cine sapă groapa altuia, oboseşte repede.

– Mi bine să sapi groapa altuia decât pe a ta.

– Nu alerga niciodată după femei. Mirosul de transpiraţie ar putea să le gonească.

– Cine fuge după doi iepuri are viteză mare.

– Cine fuge după doi iepuri are ambiţie.

– Când dai de greu, aminteşte-ţi că roata se învârte întotdeauna. Numai să nu se învârtă tot peste tine.

– Între prostie şi curaj e o linie foarte subţire, pe care doar curajosul se încumetă să o traverseze.

– Bine faci, bine găseşti. Rău faci, şi mai mult bine găseşti.

– Dacă noaptea toate pisicile sunt negre, nu trebuie lăsate să ne taie calea.

– O fi tăcerea de aur, dar n-a îmbogăţit pe nimeni până acum.

– Dacă omul sfinţeşte locul, e ciudat că avem atât de puţine locuri sfinte, deşi suntem şapte miliarde de oameni.

– Decât să vorbeşti fără să gândeşti, mai bine gândeşti fără să vorbeşti.

– Bate şaua ca să priceapă iapa. Dacă tot n-a priceput, bate-o cu şaua.

– Nu toate muştele fac miere. De fapt, cele care fac se numesc albine.

– La omul sărac nici boii nu trag. Nici măcar de timp.

– În natură nimic nu se pierde, în afară de timp.

– A fi om e lucru mare. A fi girafă e şi mai mare.

– Nu ceda în faţa ispitei. Cedează în spatele ei.

– Când înveţi din greşeli, e posibil să înveţi doar lucruri greşite.

– Bătrâneţea e o haină grea, cumpărată la preţ redus.

– Dacă drumul spre iad e pavat cu cele mai bune intenţii, sunt şanse ca drumul spre rai să fie pavat cu cele mai rele.

– Drumul cel mai scurt n-o fi şi cel mai bun dar, cum toate drumurile duc la Roma, nu contează prea mult calea aleasă.

– Şcoala vieţii e singura cu mai mulţi exmatriculaţi decât absolvenţi.

– Cine se culcă o dată cu găinile, trebuie să se ferească de cocoş.

– Cine se culcă odată cu găinile, doame mai mult.

– Ochii care nu se văd, se uită ca viţelul la poarta nouă.

– Cine-i harnic şi munceşte, are tot ce vrea… cel ce l-a angajat.

– Când te bate vreun gând, bate-l şi tu pe el.

– Nu te lăsa furat, nici măcar de somn.

– Nu te acoperi cu glorie. S-ar putea să te sufoce.

– Întotdeauna e de preferat să vină Mahomed la munte. Căci dacă vine muntele la Mahomed, înseamnă că a dat peste o avalanşă.

– Când întorci şi celălalt obraz celui care ţi-a dat o palmă, e posibil să-ţi întoarcă şi cealaltă palmă.

– Mai bine să risipeşti orzul pe gâşte decât să risipeşti gâştele.

– Nu te juca cu focul, căci e obişnuit să câştige orice joc.

– Când eşti dus cu pluta, încearcă să n-o iei pe arătură.

– Un şut în fund e un pas înainte. Primul pas către o bătaie.

– Capul ce-i plecat, sabia nu-l taie. Mai ales dacă e plecat de vreo trei ore.

– Nu judeca o carte după coperţi. Aşteaptă Judecata de Apoi, că o să-i vină şi ei rândul.

– Toamna se numără bojocii.

– Cine se aseamnănă, se adună. Mai rău e când încep să se înmulţească.

– Vara nu-i ca iarna. Doar în cazul în care nu locuieşti la Ecuator.

– Nu citi printre rânduri decât dacă e ceva scris şi acolo.

– Dacă mor femeile după tine, încearcă să nu mai stai în faţa lor.

– Faptul că nimeni nu te înţelege nu te face geniu.

– Dacă viaţa ţi se pare roz, renunţă la lentilele de contact colorate.

– Când nu vezi pe cineva cu ochi buni, du-te la oftalmolog.

– Dacă ţi se pare că viitorul nu sună prea bine, schimbă-ţi sistemul audio.

– Vorba dulce mult aduce… diabet.

– O mână spală pe alta, dar nu şi de păcate.

Anunțuri

Yahweh

Posted in Secretele zeilor with tags , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , on 25 Octombrie, 2011 by Claudiu-Gilian Chircu

Şi va fi în vremea aceea – zice Domnul – că ea mă va numi: «Bărbatul meu» şi nu-mi va mai zice: «Baal al meu»” – Yahweh (Cartea lui Osea 2:18)

Zeul suprem al Babilonului antic era Marduk, fiul lui Ea (Enki la sumerieni) şi a Damkinei (Ninhursag). Soţia sa era Sarpanitum, fiul lor era Nabu iar sora sa era Iştar. Animalul emblematic al lui Marduk era Muşhuşşu, o combinaţie monstruoasă de şarpe şi dragon, iar simbolul său este marrn, o unealtă în formă de sapă. Era zeul Soarelui, având legături şi cu vegetaţia, apa şi magia. Mai era numit Bel („Domnul”) şi, în timpul regelui Hammurabi (în jurul anului 1850 î.Hr.), a ajuns în fruntea panteonului divin, primind numărul magic 50 (titlul de rege). Marduk nu a preluat doar acest număr de la unchiul său, Ellil (Enlil la sumerieni), ci şi toate atributele şi titlurile acestuia. În perioada neo-babiloniană, cultul lui Marduk se dezvoltase într-atât, încât acesta nu avea rival. Principalele sale sanctuare din Babilon, templul E-sagil şi ziguratul E-temenanki (Turnul Babel), reprezentau pentru antici punctul central al universului. Natura lui Marduk a devenit tot mai complexă pe măsură ce a absorbit total funcţiile şi caracteristicile multor alţi zei, la fel ca Yahweh al evreilor. Acest fapt este bine documentat de marele număr de imnuri şi rugăciuni, de lucrări teologice dedicate lui Marduk, precum şi alte numeroase referinţe în documente particulare şi oficiale sau nume de persoane. Poemul Enuma Eliş celebrează gloria lui Marduk, enumerându-i cele 50 de nume şi funcţii. Acest poem a oferit o justificare pentru poziţia superioară a lui Marduk în panteon, ca fiind eliberatorul de forţele haosului primordial reprezentat de Tiamat şi organizatorul universului cunoscut. În perioada kasită, cultul lui Marduk s-a răspândit treptat dincolo de Mesopotamia Centrală. Făcea parte din triada supremă, alături de tatăl şi de sora sa, înlocuind triada originală, formată din An, Ellil şi Ea. Printre titlurile lui se numără „sfetnicul zeului acvatic Ea”, „învăţătorul oamenilor”, „zeul războiului şi al armelor”, „domnitorul veşnic”, „copilul-soare”, „fiul Soarelui”, „zeul mâniei şi iertării”, „vindecătorul”, „veghetorul purificării”, „protectorul stelei Nebiru (steaua polară)”, „cel adevărat pretutindeni”, „înţeleptul, Domnul oracolelor” sau „cel slăvit de generaţiile viitoare”.

Deşi cercetătorii cred că Marduk era un zeu obscur, local, ce a ajuns important doar datorită ascensiunii pe scena politică a Babilonului condus de Hammurabi în secolul al XVIII-lea î.Hr, sunt dovezi că lucrurile nu stăteau tocmai aşa. Numele Marduk provine din sumeriană, unde era numit Amar Utu („viţelul solar”). Ulterior, numele a devenit Martu, prin eliminarea primei litere de la începutul fiecărui cuvânt. Babilonienii au preluat numele Martu, transformându-l în Marduk. Alţi sumerieni au preferat să elimine din Amar Utu primul cuvânt, numindu-l pe zeu doar Utu („soare”). Utu era fiul zeilor Nanna şi Ningal. Cum pe Nanna l-am identificat cu Enki, rezultă că Utu era fiul acestuia. În textul Enki şi ordinea lumii este scris: „Utu, fiul născut din Ningal, lui i-a dat Enki în grijă întregul univers.” În mitologia sumeriană, Utu nu a fost niciodată conducătorul universului. În schimb, babilonianul Marduk avea acest titlu. În plus, Enki nu i-ar fi dat lui Utu universul în grijă, decât dacă acesta era succesorul lui. Într-adevăr, Marduk era considerat moştenitorul lui Ea (Enki). Sora geamănă a lui Utu era Inanna, pe care toţi cercetătorii o identifică cu babiloniana Iştar. Iar Iştar era în Babilon sora lui Marduk, făcând parte amândoi din triada sfântă, alături de tatăl lor. Prin urmare, putem concluziona fără greşeală că sumerianul Utu era Marduk al babilonienilor. Semnul pictografic al lui Utu apare în cele mai vechi dovezi cuneiforme scrise iar câţiva regi din perioada sumeriană veche vorbesc despre Utu ca regele lor. În plus, Lugalzaggisi declara că a fost numit de către Utu „ministrul suprem al lui Sin”. Aşadar, Utu / Marduk nu era un zeu minor, necunoscut, devenit important prin al doilea mileniu î.Hr. Ci unul dintre marii zei.

Akkadienii l-au preluat pe Utu de la sumerieni şi l-au numit Şamaş. Dacă acesta nu deţinea la sumerieni o poziţie importantă în panteon, akkadianul Şamaş, ca zeu al dreptăţii, era o zeitate de importanţă cosmică şi naţională, fiind numit de akkadieni şi de asirieni „stăpânul cerului şi al Pământului”. Şi acest titlu îi afundă pe cercetători mai mult în ceaţă deoarece, în listele de zei existente, Şamaş nu a primit niciodată poziţia supremă. Dacă ar observa că Utu sau Şamaş erau diferite ipostaze ale lui Marduk, lucrurile s-ar clarifica. Şamaş era de asemenea un războinic, lucru ce ne duce cu gândul la unul dintre epitetele lui Marduk, „zeul războiului şi al armelor”. De altfel, pentru romani, Marte (derivat din Martu sau Marduk) era zeul războiului. Pentru akkadieni şi, mai târziu, pentru babilonieni, Şamaş era şi judecătorul morţilor.

De ce babilonienii foloseau două nume pentru aceeaşi zeitate? Răspunsul nu e chiar atât de complicat. În primul rând, zeu-soare însemna zeu suprem. Aşa cum soarele se afla în mijlocul sistemului solar, cu planetele orbitând în jurul lui, tot la fel se afla zeul conducător în mijlocul celorlalţi zei, ce „orbitau” în jurul său. Marduk era considerat zeu suprem, aşa că epitetul de zeu-soare i se potriveşte. Identificat cu astrul zilei, ca judecător şi zeu al dreptăţii, el se numea Şamaş. Aceasta era doar o ipostază a zeului suprem, partea pe care o puteau vedea toţi credincioşii. În schimb, ca zeu suprem, ce trăieşte alături de ceilalţi zei, care distruge duşmanii Babilonului, îi apără pe oameni de boli şi le oferă recolte bogate, ca organizator (sau arhitect, cum îl numesc masonii) al universului, era numit Bel sau Marduk. Exact cum astăzi creştinii îl numesc pe zeul lor suprem Dumnezeu, Domnul, Adonai, Savaot, Atotputernicul, Creatorul, etc. Dintotdeauna fiecărei zeităţi i se atribuiau mai multe nume, care să semnifice diferite atribute ale acesteia.

După cum am arătat mai sus, Marduk / Martu / Utu / Şamaş era unul dintre primii zei veniţi pe planeta noastră, numiţi Veghetori în Cartea lui Enoh. În prologul la Codul său de legi, regele Hammurabi scria: „Când exaltatul Anu, rege pentru Anunnaki şi Ellil, stăpân al cerului şi Pământului… a acordat stăpânirea divină a multitudinii de oameni lui Marduk, fiul prim-născut al lui Ea, el l-a preamărit printre Igigi.” Aşadar, Marduk a fost preamărit printre Igigi („ochii Pământului”). Aceştia erau Veghetorii, adică primii zei care au locuit aici. Epitetul lui Marduk, „veghetorul purificării”, arată acelaşi lucru. Ba, mai mult, îl întâlnim şi în Cartea lui Enoh sub numele Şamsiel. Acesta era unul dintre îngerii Veghetori, cel care i-a învăţat pe oameni mersul Soarelui. Cercetătorii continuă să-i traducă numele prin „soarele lui Dumnezeu”, fiind compus din şamsi = Soare şi el = Dumnezeu. Însă această traducere este greşită în mod intenţionat, pentru a nu se afla că îngerii dintr-o religie aparent monoteistă erau consideraţi în vechime zei. Ca substantiv propriu, El semnifică numele zeităţii supreme din Canaan. Iar ca substantiv comun se traduce prin „zeu suprem / Dumnezeu” sau doar „zeu”. Prin urmare, Şamsiel se interpretează corect ca „zeul Soarelui”. Dacă înlăturăm particula el, despre care ştim că înseamnă „zeu”, ne rămâne şamsi, tradus prin „Soare”. Iar acest cuvânt este aproape identic cu şamaş, Soarele la akkadieni şi babilonieni. Aşadar îngerul Şamsiel era Marduk, fiul lui Enki. În tăbliţa numită CBS-14061, pe vremea când zeii se împerecheau cu pământencele (exact ca îngerii Veghetori din Biblie şi Cartea lui Enoh), tânărul Martu se plângea mamei sale că a rămas singurul fără consoartă. Drept urmare, mama sa i-a ales ca soţie pe fiica unui preot. Obiceiul s-a păstrat mult timp după ce zeul a scăpat de feciorie. După cum relata Herodot, într-o cămăruţă de la ultimul etaj al zigguratului din Babilon, anual era închisă câte o virgină. Marduk cobora din cer şi se împreuna cu fata toată noaptea (cât apetit sexual!), dimineaţa luându-şi zborul de unde venise.

Marduk este întâlnit şi în alte culturi, bineînţeles sub alte nume şi înfăţişări. La egipteni îl găsim sub numele Heru, Haru („şoimul”), Hor sau Har-Si-Ese („Horus, fiul lui Isis”), tradus de greci ca Horus. Egiptenii îl mai numeau Hopasherd („Horus copil”) iar grecii Harpocrate. Acesta era fiul lui Osiris, primul conducător al lumii, şi al lui Isis. Soţia sa se numea Hathor („casa / soţia lui Horus”). După ce Seth, l-a ucis pe Osiris, luându-i tronul, Horus s-a luptat cu el pentru supremaţie. În final a învins, înlocuindu-l pe unchiul său, Seth. Papirusul lui Hunefer spune că lui Horus nu i s-a dat tronul Egiptului, ci suveranitate asupra întregii lumi. După cum am văzut deja, Osiris era Enki la sumerieni. Seth, fratele lui Osiris, zeul furtunii la egipteni, era Enlil, fratele lui Enki, zeul furtunii la sumerieni. Pe lângă funcţia de zeu al cerului, Horus mai era şi zeul războiului, întocmai ca Marduk. Prin urmare, Horus, fiul lui Osiris, era Marduk, fiul lui Enki. În ambele mituri, Osiris / Enki a condus Pământul, fratele său, Seth / Enlil l-a detronat, cedându-i mai târziu locul lui Horus / Marduk, care a devenit stăpânul lumii. Chiar dacă din Mesopotamia nu ne-a rămas un mit care să descrie o eventuală luptă dintre Marduk şi Enlil, ca la egipteni, putem presupune că acesta din urmă nu a renunţat la tron pe cale paşnică.

În Canaan îl întâlnim pe Baal („Domnul”), fiul lui Dagon. Deşi au apărut numeroase neînţelegeri între el şi unchiul său, El, zeul suprem, Baal devine la un moment dat conducătorul Pământului. Baal provine fără îndoială din babilonianul Bel iar El e forma scurtă a numelui Ellil. Cum pe Dagon l-am identificat deja cu Enki, observăm aceeaşi poveste cu aceleaşi personaje ca şi la egipteni, sumerieni, akkadieni şi babilonieni. Neînţelegerile dintre Baal şi unchiul său, El, reies cel mai bine din Vechiul Testament. De remarcat e concursul dintre Ilie, profetul lui El, şi cei ai lui Baal, la finalul căruia sunt ucişi toţi adepţii lui Baal. La fel ca Marduk, care a învins dragonul Tiamat, Baal l-a ucis pe dragonul Yam. Horus, Marduk / Bel şi Baal sunt aceeaşi divinitate.

La greci, ca zeu al Soarelui, era numit Apollo. La fel ca Utu / Şamaş, avea o soră geamănă, Artemis. Grecii îl considerau fiul zeului suprem, Zeus, ca o explicaţie simplă pentru faptul că era moştenitorul tronului acestuia. Mama lui era Leto, fiica titanilor Coeus şi Phoebe. Apollo s-a luptat cu şarpele uriaş Python (asemenea lui Marduk şi Baal), instaurând pe acel munte oracolul din Delphi. Apollo era considerat un zeu al oracolelor şi al profeţiilor (la fel ca Şamaş) dar şi unul al vindecării şi al medicinei. În timpurile elenistice, mai ales în al treilea secol î.Hr, Apollo a fost identificat cu Helios (numit Sol de romani), titanul soarelui. Etimologia numelui său ne este necunoscută, cel mai adesea grecii asociind numele zeului cu verbul apollymi („a distruge”). Printre epitetele lui se numără Phoebus („radiantul”), Aegletes („lumina soarelui”), Phanaeus („aducătorul luminii”), Lyceus („lumină”) sau Lycegenes („cel născut dintr-un lup”). Conform miturilor, el s-a născut pe insula Delos în a şaptea zi a lunii Thargelion. Cum Pământul este a şaptea planetă din sistemul nostru solar, numărând din exterior către Soare, iar Apollo a devenit zeul Pământului, numărul 7 a fost inclus în mitul naşterii lui. Având un apetit sexual deosebit de ridicat, a avut nu mai puţin de 69 de iubite şi 9 iubiţi, homosexualitatea fiind un fenomen absolut firesc în Grecia antică. Simbolurile sale erau arcul, lira, sabia şi tripodul sacrificial. Într-un mit, Apollo a fost exilat pe Pământ, timp în care a fost păsorul turmelor lui Admet şi a construit zidurile Troiei alături de Poseidon. Plutarh şi Herodot îl identificau cu Horus al egiptenilor, adică babilonianul Marduk. Conform lui Plutarh, Horus a fost alăptat de Latona (numită Leto de greci), acest lucru identificându-l din nou cu Apollo.

Pentru hitiţi, Illuyanka era un dragon, fiul lui Kumarbi şi al zeiţei muntelui din Nippur. Kumarbi era numele dat de hititţi sumerianului Enki. Cum Nippur era oraşul lui Enlil, zeiţa muntelui din acel oraş nu putea fi decât soţia lui Enlil, Ninhursag („doamna muntelui înalt”). La babilonieni, copilul lor se numea Marduk. Într-adevăr, la fel ca Horus al egiptenilor şi Baal al canaanienilor, Illuyanka s-a luptat pentru supremaţie cu Teshub, zeul furtunii. Deşi în celelalte mituri a câştigat lupta cu unchiul său, hitiţii au preferat să schimbe finalul, transformându-l pe Illuyanka din învingător în învins. Cu toate acestea, putem trage concluzia că Illuyanka, fiul lui Kumarbi, este Horus, fiul lui Osiris, Baal, fiul lui Dagon sau Marduk, fiul lui Ea.

La celţi, Oengus este fiul pe care Dagda l-a avut cu cumnata lui, Boand, soţia fratelui său, Elcmar. Pentru a ascunde naşterea ilegală a lui Oengus, Dagda şi Boand au oprit mersul Soarelui timp de 9 luni. Astfel, copilul a fost conceput şi născut în aceeaşi zi. Galii îl numeau Belenos („briliantul”) sau Grannos („cel ce arde”). El era zeul îndrăgostiţilor şi al Soarelui. De remarcat faptul că Belenos provine din aceeaşi rădăcină akkadiano-babiloniană Bel, iar Dagda din canaanianul Dagon, tatăl lui Baal. La fel ca la hitiţi, Oengus / Belenos este fiul lui Dagda şi al soţiei fratelui său.

Nordicii îl numeau Baldr, Baldur sau Balder („Domnul”) pe fiul conducătorilor zeilor, Odin şi Frigg. În tradiţia anglo-saxonă, este numit Bældæg sau Beldeg. Zeu al Soarelui, Baldr a fost ucis din cauza unchiului său, Loki. La Ragnarok (bătălia finală dintre zei şi uriaşi) a fost eliberat din lumea subpământeană, pentru a putea lupta. Odin a căzut în luptă iar Baldr i-a luat locul, devenind noul conducător al lumii. Asemenea grecilor, nordicii l-au numit fiul lui Odin / Zeus, pentru a motiva ascensiunea sa pe tron. A fost ucis la fel ca Baal din Canaan sau ca Illuyanka al hitiţilor, dar în final a ajuns să conducă lumea. Numele Baldr provine din canaanianul Baal iar Beldeg din akkadiano-babilonianul Bel, ceea ce îl echivalează cu Marduk. La fel şi rolul său de zeu al Soarelui sau de conducător al lumii după Odin / Zeus / Seth / Enlil / El.

În Japonia, Okuninushi („stăpânul celor 8 insule”), fiului zeului exilat Susano-o, a fost conducătorul Pământului după ce tatăl său s-a mutat în lumea subterană. În lupta pentru supremaţie, a fost ucis de către fraţii săi (la fel ca Baal, Baldr şi Illuyanka) de două ori, dar mama sa l-a înviat de fiecare dată. După o iniţiere severă şi o mulţime de teste, a primit  titlul de „stăpân al Terrei”. Apoi i-a furat atributele puterii tatălui său, adică lăuta cerului, sabia, arcul şi săgeţile vieţii. S-a însurat cu sora sa, Suseri Hime, nepoata marilor zei Izanagi şi Izanami. Pe lângă aceasta, a avut multe neveste şi copii. Ajutat de Sukuna-Bikona, Okuninushi a făurit ţinutul Izumo. Cronicile japoneze Nikon-ki, scrise în anul 720, consemnează faptul că cei doi zei au construit şi lumea sub-celestă Ama-no-shita, au găsit mijloace de vindecare a bolilor şi de a stăpâni animalele. Okuninushi a condus lumea până în momentul în care a fost nevoit să abdice în favoarea lui Ninigi No Mikoto, nepotul zeiţei Soarelui, Amaterasu Omikami. Ca fiu al lui Susano-o, identificat de noi cu Enki, şi conducător al Terrei, îl putem echivala pe Okuninushi cu babilonianul Marduk.

Lui Marduk i se atribuie construirea Babilonului. Conform istoricului grec Megastene, prima piatră a cetăţii a fost pusă de Bel. El a secat apele ce acopereau ţinutul, a fixat limitele aşezării, înconjurându-le cu ziduri, apoi dispărând. Romanii considerau că Belus, pe care îl identificau cu Baal, a întemeiat Babilonul. Nu e greu de intuit faptul că Belus e doar forma latină a babilonianului Bel. Zeul nu doar a construit oraşul, ci a şi avut grijă de el timp de secole. În Codul lui Hammurabi, regele scria: „Zeii Ea şi Bel m-au strigat pe nume pe mine, Hammurabi, destoinic domnitor, cu frică de zei, ca să dau în ţară puterea dreptăţii, ca să nimicesc pe cel rău şi viclean, ca cel puternic să nu asuprească pe cel slab, ca să mă înfăţişez oamenilor asemenea Soarelui spre a lumina ţara – eu, Hammurabi, păstorul chemat de zeul Bel, eu care dau bogăţii şi averi… Când zeul Marduk mi-a încredinţat cârma lumii şi să aduc ţărilor dreptate, atunci am făurit eu însumi dreptul şi dreptatea în limba ţării, făcându-i pe oameni să se bucure.” Aşadar, Bel Marduk i-a încredinţat lui Hammurabi cârma lumii şi i-a dăruit legile pe care le-a cuprins în Cod. Chiar este sculptat momentul în care regele primeşte legile de la Şamaş, o dovadă în plus că Marduk şi Şamaş erau aceeaşi entitate. Într-o inscripţie, regele Nabopalassar (625-605 î.H.) declară că: „în acea vreme, Marduk mi-a poruncit să împlânt adânc în măruntaiele pământului temeliile turnului Babel, care se cutremurase înaintea domniei mele, gata să se prăbuşească, şi să-i ridic vârful până la cer.” Fiul acestuia, Nabucodonosor al II-lea (605-562 î.Hr.), care a terminat reconstrucţia Turnului Babel, completa: „zeul Marduk mi-a poruncit în legătură cu Etemenanki, turnul cu scări monumentale al Babilonului, care înainte de epoca mea fusese dărâmat şi se afla în ruine, să-i consolidez temeliile spirituale în sufletele oamenilor, iar vârfurile sale să atingă cerul. Am luat o prăjină şi eu însumi am măsurat dimensiunile. Pentru Marduk, stăpânul meu, m-am umilit şi mi-am scos tunica, însemnul rangului regal, şi am cărat pe umerii mei pământ şi cărămizi. În ceea ce-l priveşte pe Nabucodonosor, fiul meu prim-născut, cel mai drag inimii mele, l-am pus să care mortar, prinosuri de vin şi untdelemn, asemeni supuşilor mei.” Observăm că Marduk nu doar şi-a construit oraşul, ci a poruncit să fie reconstruit după ce a fost distrus parţial şi le-a dat supuşilor săi legi după care să fie guvernaţi. Deşi mulţi aşa-zişi cercetători tratează scrierile celor doi regi ca fiind texte pur mitologice, e greu de crezut că un mare rege s-ar fi umilit şi ar fi muncit cot la cot cu supuşii săi la construcţia turnului, cerându-i şi fiului său acelaşi lucru, dacă nu ar fi primit acest ordin de la însuşi marele său zeu. Oricât de fanatic ar fi un conducător, sunt slabe şansele să fi făcut asemenea sacrificii doar pentru că avea impresia că are o misiune sfântă. Cea mai logică variantă este că zeul chiar l-a vizitat şi pe el, şi pe tatăl său, la fel ca pe Hammurabi cu 12 secole înainte. Doar aşa se explică măreţia Babilonului, care i-a uimit pe toţi cei care i-au călcat pragul (dintre care îi amintim doar pe Alexandru Macedon şi Herodot).

Deşi Babilonul era oraşul său drag, Marduk şi-a pedepsit supuşii de multe ori. În 1531 î.Hr, hitiţii au năvălit şi au prefăcut oraşul în cenuşă, scăpând doar templul lui Marduk şi Turnul Babel. În jurul anului 1250 î.Hr, oraşul a căzut în mâna asirienilor. În 1239 î.Hr, în timpul unei răscoale, oraşul este distrus din nou. Mai târziu, chemate de babilonieni pentru a-i scăpa de triburile chaldeene şi aramaice care năvăleau, trupele lui Tigpalassar al III-lea au înglobat Babilonul regatului neoasirian. În 691 î.Hr, regele Sennacherib a înfrânt la Halule (localitate situată pe Tigru, la nord de Babilon) coaliţia antiasiriană a elamiţilor, babilonienilor şi chaldeenilor. În 689 î.Hr, el a cucerit Babilonul, ordonându-le soldaţilor săi să jefuiască şi să distrugă oraşul. În 681 î.Hr, Sannacherib  a căzut victimă a unui complot, la tron urmându-i Asarhaddon, fiul său. Acesta, după ce a scutit de tribut oraşele Nippur şi Sippar, a reconstruit Babilonul. Într-una dintre inscripţiile sale, Asarhaddon a explicat motivul distrugerii Babilonului de către tatăl său. Vinovatul principal era „zeul Marduk, zeul principal al Babilonului, care s-a mâniat şi a supus oraşul la grea osândă, drept pedeapsă pentru păcatele locuitorilor săi. Din voinţa lui Marduk, oraşul a fost nimicit din temelii, acoperit de apele canalului Arahtu şi prefăcut într-o mlaştină de nestrăbătut.” Lui Asarhaddon i-a urmat la tron Assurbanipal care, în 648 î.Hr, a asediat Babilonul iar peste doi ani a reuşit să-l cucerească, distrugându-l pentru a patra oară. Aliat cu mezii, Nabucodonosor al II-lea s-a răzvrătit împotriva asirienilor, le-a distrus capitala, Ninive, în 569 î. Hr, apoi a reconstruit Babilonul. Pe lângă acestea, într-un mit se spune că zeul Erra a pustiit Babilonul cu permisiunea lui Marduk. Aşadar, Marduk obişnuia să-şi pedepsească poporul adeseori, din pricina „păcatelor” lor, prin intermediul altor popoare. Dar de ce l-ar fi ascultat asirienii şi hitiţii, care aveau zeii lor? Cum într-un text Marduk se plângea că a fost exilat pentru 24 de ani în ţara Hatti, putem presupune că el a ordonat atacul hitiţilor asupra Babilonului din 1531 î.Hr. Cum rămâne cu asirienii?

Zeul asirienilor era Aşşur, care obişnuia să le ordone regilor săi să atace diferite ţări, dar îi şi ajuta în luptă. Pe o lespede de piatră, descoperită la Zendjirli (în Siria de Nord), Asarhaddon declara că Aşşur i-a înmânat „un sceptru neînvins, pentru înfrângerea duşmanilor” şi i-a ordonat să atace Egiptul. Pe o prismă de argilă arsă, cu 10 laturi, Assurbanipal spunea că Aşşur i-a poruncit să cucerească Manna şi Elam. Ba chiar Aşşur, Bel şi Nabu au luptat alături de el, împotriva lui Tarqa. Acesta umbla ca un om scos din minţi după ce a fost doborât de aureola lui Aşşur şi Iştar. Aşşur, adică Enki, era tatăl lui Marduk, aşa că putem intui la ordinele cui atacau şi pustiau aceştia Babilonul. Cum Nabu era fiul lui Marduk, iar Iştar, sora sa, putem observa întreaga familie zeiască (tatăl, fiul, fiica şi nepotul) luptând alături de Assurbanipal. Deşi istoricii consideră că Asiria era rivala Babiloniei, date fiind luptele dintre cele două ţări, la fel şi zeii celor două naţii, Aşşur şi Marduk, lucrurile nu stau deloc aşa. Aşşur şi Marduk făceau parte din aceeaşi familie, iar teritoriile fuseseră bine delimitate între ei. Babilonul stăpânea sudul şi estul iar Asiria nordul şi vestul, până în Liban. Asirienii au atacat Babilonul numai din porunca lui Marduk, fiul zeului lor, Aşşur. Aşadar nu exista nicio rivalitate, doar interese ale zeilor conducători.

În 597 î.Hr, Nabucodonosor al II-lea a cucerit Ierusalimul. În 587 î.Hr. l-a distrus complet, ca represalii la o răscoală a locuitorilor săi, iar pe supravieţuitori i-a dus în exil în Babilon. În 538 î.Hr, perşii lui Cyrus cuceresc Babilonul condus de Nabonid. Perşii distrug zidurile apoi pradă şi ruinează templele şi palatele. Conform cronicilor vremii, Marduk i-a poruncit lui Cyrus să cucerească Babilonul, apoi să pună înapoi în cetăţile lor pe toţi zeii din Sumer şi Akkad, pe care Nabonid îi adusese în Babilon. Ba, mai mult, cronicarii susţin că Marduk a mers alături de Cyrus până la Babilon. Dar zeul persanului Cyrus era Ahura Mazda. De ce ar fi ascultat acest rege ordinele unui zeu străin? Poate că nu era chiar un străin…

Ahura Mazda sau Ormuzd era zeul suprem al perşilor. Zoroastru, fondatorul zoroastrismului, îl considera zeu necreat. Numele său apare pentru prima oară pe Inscripţia din Behistun, în perioada ahemenidă, în timpul regelui Darius I. A fost invocat singur până în perioada domniei regelui Artaxerses al II-lea, când Ahura Mazda a intrat într-o triadă, alături de zeul contractelor, Mithra şi zeul apelor, Apam Napat. Se consideră că numele Mazda înseamnă „înţelept” iar Ahura provine din Asura, o clasă de zei din India. Sau, cel puţin, la concluzia asta au ajuns cercetătorii. Totuşi, originea numelui se poate să provină din… Egipt. Pe o inscripţie în piatră ridicată de faraonul Khufu (numit Keops de greci) în jurul anului 2.600 î.Hr, se poate citi „Ankh Hor Mezdau Sten-bat Khufu tu ankh” („Trăiască Horus Mezdau, regelui Khufu viaţa îi este dată!”). Mezdau al egiptenilor este foarte asemănător cu Mazda al perşilor şi înseamnă „înţelept”. Iar Ahura provine din Ankh Hor. Prin urmare, Ahura Mazda se traduce prin „trăiască Horus cel înţelept”. Aşadar, zeul lui Cyrus era egipteanul Horus sau Marduk al babilonienilor. Astfel se explică de ce regele perşilor a primit ordine de la zeul babilonian: Marduk era şi zeul său. Totuşi, conform Vechiului Testament, Cyrus a fost ales de zeul evreilor, Yahweh, să reconstruiască templul din Ierusalim. Mai mult, în Cartea lui Isaia 45:1, regele persan este numit „unsul lui Yahweh”. Dacă zeul său era Ahura Mazda / Marduk, sunt şanse ca acesta să fi fost unul şi acelaşi cu Yahweh?

În timpul domniei lui Enki pe Pământ, el şi familia sa erau consideraţi zei ai luminii (vezi Lucifer, aducătorul luminii). După ce conducerea a fost preluată de tabăra lui Enlil, familia lui Enki a fost asociată cu întunericul şi distrugerea. Astfel, Marduk, din zeu al Soarelui şi protector al oamenilor, a devenit zeu al Lunii şi al războiului. Cel mai bine se observă acest lucru în Egipt, unde fiul lui Amon (Enki) era Khonsu, zeul Lunii. La fel ca Horus, acesta era reprezentat cu cap de şoim. În Noul Testament, Satan este considerat „dumnezeul veacului acestuia” (A Doua Epistolă către Corinteni 4:4) iar în Evanghelia după Matei este stăpânul acestei lumi. Dumnezeul / stăpânul acestei lumi, care putea să ofere după bunul plac teritorii lui Iisus, nu poate fi decât Marduk. Aşadar se observă „demonizarea” familiei lui Enki, mai ales a fiului său cel mare, Marduk. Cel mai bun exemplu se întâlneşte în Mesopotamia unde, ca zeu pozitiv era numit Utu / Şamaş, iar ca zeu negativ, Nergal. Nergal era zeul babilonian al războiului, al bolilor şi al soarelui distrugător de la amiază. Nergal era de asemenea zeitatea lumii subterane alături de consoarta sa, Ereşkigal. Deşi mitologii îl consideră pe Nergal un alt fiu al lui Enki, diferit de Marduk, babilonienii antici nu făceau această confuzie. Ei îi atribuiau zeului planeta Marte (nume ce provine din sumerianul Martu), considerându-l aspectul distrugător al lui Marduk. Ca zeu al soarelui şi al războiului, conducătorul lumii de dedesubt (după moartea tatălui său), Nergal este Marduk. Creştinismul chiar l-a echivalat pe Nergal cu Satan. În Apocalipsa lui Ioan, Marduk este numit Fiara. Cel care a fost aruncat din cer (Enki) este descris ca un balaur roşu, cu şapte capete şi zece coarne. Fiul Balaurului, Fiara, este descris identic, având şapte capete şi zece coarne. Acesta este doar modul indirect al lui Ioan de a ne prezenta asemănarea fizică dintre cei doi. Lucru absolut firesc, ţinând cont că erau tată şi fiu. Despre această Fiară se mai spune că „i s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască şi i s-a dat ei stăpânire peste toată seminţia şi poporul şi limba şi neamul.” (13:7) sau „Balaurul i-a dat ei puterea lui şi scaunul lui şi stăpânire mare.” (13:2). Adică exact ceea ce spuneau toate religiile antice, că Marduk a moştenit tronul tatălui său! Această primă Fiară a fost rănită, dar „rana ei cea de moarte fu vindecată şi tot pământul s-a minunat mergând după fiară.” (13:3). Rana s-a produs în timpul unei lupte, deoarece tot Ioan ne spune că Fiara „a fost rănită cu sabia şi a rămas în viaţă.” (13:14). Această luptă cel mai probabil este cea pentru supremaţie împotriva unchiului său, Enlil, Marduk fiind învins iniţial (Enlil a condus Pământul după Enki). Însă, după moartea lui Enki, Marduk a primit planeta noastră. Fiara din Apocalipsă este călărită de o femeie, numită „curva Babilonului”, nimeni alta decât Iştar, sora şi consoarta lui Marduk. După marea luptă dintre forţele binelui şi ale răului, Ioan spune că Balaurul, Fiara şi proorocul mincinos al Fiarei vor fi închişi din nou în adâncul Pământului. În Manuscrisele de la Marea Moartă, conducătorul „fiilor întunericului” în bătălia finală împotriva „fiilor luminii” va fi Belial, nume care îl descrie tot pe Bel / Marduk.

Numele lui Yahweh lasă loc de multe interpretări. Se presupune că atât yah, cât şi weh, înseamnă în ebraică „a fi”, idee generată de afirmaţia „Ehyeh asher ehyeh”, care s-a tradus prin „Eu sunt cel ce este”. Totuşi, ceea ce evreii încearcă din răsputeri să ascundă este faptul că Yah este cel mai vechi nume al zeului egiptean al Lunii. Iar weh nu înseamnă „a fi”, ci „a deveni”. Prin urmare, numele Yahweh se traduce corect prin „cel care a devenit Luna”. Din această interpretare rezultă faptul că respectiva zeitate era altceva înainte să devină divinitate a Lunii, cel mai probabil, zeul Soarelui. Această descriere se potriveşte perfect lui Marduk, cel care a fost considerat iniţial zeul Soarelui, devenind mai apoi cel al Lunii. De altfel, între Marduk şi Yahweh există o serie de asemănări. Marduk i-a ordonat lui Nabucodonosor al II-lea din Babilon să plece cu armata la vest, în Liban. În Vechiul Testament, Yahweh i-a ordonat să atace Egiptul şi Ierusalimul în 586 î.Hr. Marduk a hotărât ca pustiirea Babilonului să dureze 70 de ani. Yahweh a hotărât ca pustiirea Ierusalimului să dureze 70 de ani. Marduk i-a poruncit lui Cyrus să cucerească Babilonul. Cyrus, „unsul lui Yahweh”, a fost ales de acesta să elibereze evreii şi să reconstruiască templul din Ierusalim. Sennacherib a subjugat Iudeea şi a prădat Babilonul în 689 î.Hr, la porunca lui Marduk. Biblia susţine că regele asirian a urmat poruncile lui Yahweh. Marduk obişnuia să-şi pedepsească adeseori poporul, din pricina „păcatelor”, la fel ca Yahweh cu poporul evreu. Epitetul lui Marduk, „zeul mâniei şi iertării”, i se potriveşte perfect şi lui Yahweh, cel care se supăra foarte des pe poporul său, dar pe care îl şi ierta după ce respecta ordinele. Marduk a absorbit titlurile şi funcţiile celorlalţi zei, uneori şi-a atribuit şi faptele lor, la fel cum a făcut Yahweh în Vechiul Testament. Marduk este considerat ucigaşul dragonului apei sărate, Tiamat, iar Cartea lui Iov, Psalmul 73 şi capitolul 27 al Cărţii lui Isaia îl acreditează pe Yahweh cu uciderea balaurului apei sărate, Leviathan. Noul Testament nu îl numeşte pe Dumnezeu Yahweh nici măcar o singură dată. Iisus, Ioan Botezătorul dar şi esenienii considerau că dumnezeul lor era unul al iubirii şi iertării, total diferit de răzbunătorul Yahweh al evreilor. De asemenea, gnosticii îl credeau pe Yahweh o entitate malefică ignorantă şi necunoscătoare, diferită de adevăratul Dumnezeu. După cum am văzut, pentru autorii Noului Testament, Yahweh nu era Dumnezeu, ci Satan. În Cartea lui Osea din Vechiul Testament, Yahweh recunoaşte că era numit şi Baal: „Şi va fi în vremea aceea – zice Domnul – că ea mă va numi: «Bărbatul meu» şi nu-mi va mai zice: «Baal al meu».” (2:18) Yahweh al evreilor este Marduk al babilonienilor, Baal al canaanienilor, Baldr al nordicilor, Apollo al grecilor, Horus şi Khonsu al egiptenilor, Satan sau Fiara Noului Testament!

Istoria ne arată că, după întoarcerea evreilor din Babilon, a început decăderea oraşului. După ce l-a înfrânt pe Darius în 331 î.Hr, Alexandru Macedon a cucerit Babilonul şi a proiectat reconstrucţia lui. Dar a murit de friguri şi nu a mai apucat să-şi finalizeze proiectul. Încet, măreţul oraş a dispărut, din el rămânând doar ruine. Locuitorii Babilonului s-au gândit adeseori că Marduk i-a părăsit, şi chiar aveau dreptate. În 538 î.Hr, Marduk a părăsit Babilonul împreună cu exilaţii evrei, schimbându-şi reşedinţa în Ierusalim. Hammurabi, primul constructor al Babilonului, era al şaselea suveran al dinastiei amorite. Amoriţii erau semiţi, la fel ca evreii. Asirienii folosiţi de multe ori de Marduk pentru a pedepsi Babilonul erau tot de origine semită. Observăm că Marduk avea o afinitate pentru semiţi, ceea ce ne permite să nu ne mirăm că acesta a ales poporul evreu, renunţând la cel babilonian. De ce Ierusalimul? Poate din pricina semnificaţiei numerice a oraşului. Oraşul sfânt al lui Yahweh, Ierusalimul, are coordonatele 31° 47′ N, 35° 13′ E. Adunate, rezultă 66° 60′. Dacă înlăturăm zeroul, care nu are valoare, reiese 666, adică numărul Fiarei din Apocalipsa lui Ioan. Ajuns în noul său oraş, Marduk a avut grijă să-şi reconstruiască templul, după modelul babilonian. A organizat preoţimea după acelaşi model, sub conducerea lui Ezdra. Aceştia şi-au creat propria mitologie, copiind părţi din religia canaanită, babiloniană dar şi persană, a lui Zoroastru. Cei întorşi din Egipt au completat cu părţi din religia egipteană. Odată stabilite în mare poveştile care să completeze noua religie, preoţii evrei le-au aşternut în scris. În final s-au ales cele mai reprezentative scrieri care s-au compilat şi completat, rezultând „sfintele” scripturi ce formează astăzi Vechiul Testament. Au avut grijă să introducă în scrierile lor numărul 40 (echivalentul titlului de Mare Prinţ) al lui Enki, ca omagiu pentru tatăl zeului lor: potopul a durat 40 de zile şi 40 de nopţi; spionii israeliţi au explorat Canaanul timp de 40 de zile; Eli, Saul, David şi Solomon au domnit câte 40 de ani; israeliţii au rătăcit în deşert timp de 40 de ani; la 40 de ani, Moise a fugit din Egipt, s-a întors după 40 de ani pentru a-şi lua poporul şi a murit după alţi 40; Moise a petrecut pe muntele Sinai trei perioade de câte 40 de zile şi 40 de nopţi; Otniel a fost judecător 40 de ani; sub Ghedeon au fost 40 de ani de pace; filistenii i-au asuprit pe israeliţi timp de 40 de ani; Ilie a mers 40 de zile prin pustiu până la muntele Horeb; Isac şi Esau s-au căsătorit la vârsta de 40 de ani; Iisus a petrecut 40 de zile în deşert; s-a înălţat la cer după 40 de zile de la învierea sa. Coarnele de berbec folosite de preoţii evrei sunt tot simbolul lui Enki. În plus, la mijlocul secolului al XX-lea, Brigada 35 de Paraşutism din cadrul Forţelor Defensive Israeliene avea ca siglă un şarpe înaripat de culoare verde. Şarpele înaripat e Lucifer sau Quetzalcohuātl iar verdele e culoarea zeului egiptean Osiris, care sunt doar trei dintre numele alternative ale lui Enki. Acest omagiu adus lui Enki se datorează faptului că Marduk, deşi a preluat atributele şi funcţiile celorlalţi zei, nu a făcut acelaşi lucru şi cu tatăl său. Enki a fost mereu la loc de cinste, alături de Marduk. Acest lucru se observă din turnurile gemene, foarte des întâlnite în arhitectura arabă. Deşi pentru arabi îi simbolizează pe Avraam şi pe fiul său, Ismael, în realitate este vorba despre Enki şi fiul său, Marduk. Acelaşi lucru reiese şi din cele două mari piramide din Ghiza, considerate morminte ale celor doi zei: cea a lui Kefren este mai mică decât cea a lui Keops dar, fiind ridicată pe un teren mai înalt, se află la aceeaşi înălţime cu aceasta. Musulmanii consideră că zeul lor suprem, Allah, este acelaşi cu zeul evreilor, Yahweh. Simbolul islamului este semiluna, care fără îndoială este şi simbolul lui Allah, ceea ce ne duce cu gândul la aceeaşi zeitate lunară, Marduk. Apocalipsa lui Ioan ne descrie faptul că Enki şi Marduk erau veneraţi împreună: „Şi s-au închinat balaurului, fiindcă i-a dat fiarei stăpânirea; şi s-au închinat fiarei, zicând: Cine este asemenea fiarei şi cine poate să se lupte cu ea?” (13:4)

Fiind conduşi de o zeitate lunară, preoţii lui Ezdra au adoptat calendarul lunar babilonian, lucru care se observă şi astăzi: lunile anului evreiesc au aceleaşi denumiri ca ale babilonienilor antici. Esenienii (care alături de toţi profeţii Vechiului Testament şi de Iisus şi Ioan Botezătorul din Noul Testament au acuzat evreii că au ales alt Dumnezeu, preferând să se izoleze de restul populaţiei), foloseau calendarul solar. Trecerea de la un zeu la altul reiese şi din modificarea simbolului israeliţilor. De la steaua lui David, cu cinci colţuri, s-a trecut la cea a lui Solomon, cu şase. Steaua cu cinci colţuri reprezintă a cincea planetă din exterior către soare, adică Jupiter. Steaua cu şase colţuri este a şasea planetă, adică Marte. Jupiter este echivalentul sumerianului Enlil iar Marte al lui Martu, numit Marduk de către babilonieni. Să nu uităm că până şi numele statului Israel, deşi indică conexiunile cu zeii altor popoare (Is = Isis în Egipt sau Iştar în Babilon, Ra = zeul suprem în Egipt, El = zeul suprem în Canaan), se traduce prin „cel ce se luptă cu El / Dumnezeu”, o aluzie la lupta dintre Marduk şi Enlil, pe care l-a înlocuit. Numele lui Yahweh se scrie de obicei YHWH. Cele patru litere ale numelui indică faptul că această zeitate este cel de-al patrulea conducător al Pământului, după An, Enki şi Enlil.

Şi alţi cercetători au ajuns la concluzii asemănătoare. Nicolae Densuşianu a demonstrat în Dacia Preistorică din 1913 că Bel / Baal era denumirea lui Apollo în zona Orientului Mijlociu. Britanicul Walter Raymond Drake, în cartea Astralii în Orientul Antic din 1968, afirma că babilonienii l-au identificat pe Yahweh / Iehova cu Marduk. După părerea sa, „evreii şi babilonienii, fraţi semiţi, au avut aceleaşi legende, aceleaşi obiceiuri, aceeaşi zei – dar sub nume diferite -, toate acestea fiind moştenite de la o aceeaşi sursă comună.” Acea sursă comună fiind Sumerul. Drake nota: „Este semnificativ faptul că Hammurabi – un conducător înţelept şi bine intenţionat – a primit instrucţiunile respective de la Şamaş aproape în aceeaşi perioadă în care Avraam vorbea cu Iehova la o depărtare nu prea mare; această coincidenţă remarcabilă ar sugera posibilitatea ca Şamaş şi Iehova să fi fost unul şi acelaşi.” În plus, „o consemnare cuneiformă de pe un cilindru de argilă arăta că Cyrus a fost întâmpinat ca un adevărat eliberator de tirania lui Nabonidas şi a lui Belshazzar; acest fapt sugerează surprinzătoarea – dar plauzibila – ipoteză că Iehova şi Marduk ar fi fost unul şi acelaşi Dumnezeu.” Iar Radu Comănescu sublinia în numărul 6 / 1997 din Express Magazin că „Diavolul cel Mare locuia în zeul Apollo”.

Bel, Marduk, Martu, Utu, Şamaş, Şamsiel, Apollo, Horus, Khonsu, Baal, Belial, Baldr, Okuninushi, Illuyanka, Ahura Mazda, Allah sau Yahweh sunt doar câteva nume ale ultimului conducător al planetei noastre, Dumnezeu pentru unii şi Satan pentru alţii. Cum ne-a influenţat istoria, vom vedea mai târziu.

Galaţiul văzut din turnul de televiziune

Posted in Fotografiile mele with tags , , , on 23 Octombrie, 2011 by Claudiu-Gilian Chircu

Şarpele

Posted in Secretele zeilor with tags , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , on 19 Octombrie, 2011 by Claudiu-Gilian Chircu

Eu ştiu, o Arjuna, fiinţele care au fost, care sunt şi care vor fi; pe mine însă nu mă ştie nimeni.” – Krşna (Bhagavad-Gita 7:26)


Dacă au fost într-adevăr exilaţi aici primii locuitori ai Terrei, cine era conducătorul lor? În creştinism este numit Lucifer („aducătorul luminii”), epitet ce se referă la strălucirea minţii sale şi la lumina adusă prin înţelepciune. A fost identificat cu cea mai strălucitoare stea de pe cer, Luceafărul sau planeta Venus. Lucifer era primul înger (primul fiu al lui Dumnezeu), cel mai inteligent, frumos şi mândru dintre toţi. A încercat să-şi detroneze tatăl şi, pentru asta, s-a luptat cu fratele său mai mic, Mîkhā’ēl („cel ce este ca zeul suprem”). A fost învins şi aruncat pe Pământ, împreună cu cei care i-au fost alături. Ajuns pe Terra, el s-a transformat în Satan („adversarul”), o creatură hidoasă ce conduce lumea subterană. El este şarpele care a convins-o pe Eva să mănânce din fructul oprit. Trebuie menţionat faptul că numele Lucifer se datorează unei interpretări greşite a Bibliei. În Isaia 14:4-17, profetul ce a dat numele capitolului îl descrie pe regele Babilonului ca pe un luceafăr de dimineaţă, căzut în ochii Domnului. Ieronim din Stridonul Dalmaţiei a tradus luceafărul de dimineaţă prin cuvântul lucifer, ce în latină înseamnă mai exact „purtătorul / aducătorul luminii”. Unii interpreţi ai Bibliei au ignorat faptul că Isaia se referea la regele Babilonului, înţelegând că este vorba despre Satan şi despre decăderea lui. Astfel, dintr-o eroare de interpretare, îngerul rebel s-a ales cu un nou nume: Lucifer. În capitolul biblic A doua epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru 1:19, cuvântul lucifer a fost tradus prin luceafăr, fără niciun fel de referire la Diavol. De fapt, în Noul Testament, diavolul este numit în multe feluri (Satan, diavol, adversar, inamic, acuzator, marele balaur, şarpele cel bătrân, Beelzebub, Belial), dar nici măcar o dată Lucifer. Deşi mulţi teologi şi exorcişti susţin că Lucifer şi Satan sunt entităţi diferite, părerea majorităţii rămâne aceea că este vorba despre aceeaşi persoană. De fapt nici n-ar conta prea mult, ţinând cont că niciunul dintre ele nu e numele real al căpeteniei îngerilor decăzuţi, ambele fiind doar epitete: Lucifer = „aducătorul luminii” iar Satan = „adversarul”. Trebuie menţionat şi faptul că Lucifer a fost identificat cu planeta Venus, cea mai strălucitoare stea de pe cer după Soare, mai ales cu luceafărul de dimineaţă. În Apocalipsa 22:16, evanghelistul Ioan îl identifică pe Iisus cu luceafărul de dimineaţă („Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, luceafărul de dimineaţă.”), ceea ce i-a făcut pe unii să creadă că Lucifer şi Iisus ar fi aceeaşi persoană. Ce legătură este între cei doi, vom vedea mai târziu. Profesorul Fohrer, alături de alţi cercetători, susţine că Lucifer era iniţial perceput ca o entitate pozitivă. Avea o poziţie de interior, plină de importanţă, fiind un fel de demnitar de stat scrupulos, care număra greşelile celor acuzaţi. El era acuzatorul sau procurorul în faţa judecătorului Dumnezeu. În capitolul 2 al Cărţii lui Zaharia din Vechiul Testament, Satan este un fel de procuror ceresc ce stă la dreapta Domnului şi aduce acuze preotului Iosua. În Cartea lui Iov, Satan face parte din consiliul lui Dumnezeu, unde contrazice, provoacă şi chiar pune pariu cu Domnul. Deşi exilat pe Pământ, în Vechiul Testament Satan se plimbă prin cer oricând pofteşte, îndeplinind în continuare poruncile conducătorului suprem. Pentru evreii din vechime s-a creat chiar o confuzie între cele două divinităţi. În Cartea a doua a Regilor 24:1, Dumnezeu îi cere lui David să facă recensământul populaţiei. Dar în Prima Carte a Cronicilor 21:1, Satan este cel care îi cere regelui acest lucru. Tocmai pentru a se evita această confuzie a fost necesară o diferenţiere clară între Dumnezeul evreilor şi Diavol. Înfluenţaţi de religia lui Zoroastru (cu care au făcut cunoştinţă în timpul robiei babiloniene), în care erau foarte clar delimitate divinităţile pozitive de cele negative, evreii l-au transformat pe Satan în inamicul Dumnezeului Yahweh. Cum Yahweh reprezenta binele absolut, Diavolul a fost nevoit să se mulţumească cu ce a rămas, adică răul absolut. Creştinismul a preluat ideea evreilor şi a mers mai departe, făcându-l pe bietul Satan responsabil pentru tot răul din lume. Imaginea Diavolului pe care o ştim astăzi a fost elaborată de Papa Grigorie I (590-604), folosindu-se de Pan al grecilor şi faunii germanici. Astfel, diavolul a căpătat corp de om, picioare şi coarne de ţap. De la nordicul Loki a moştenit culoarea neagră iar de la Thor duhoarea. Cuvântul grecesc diabolos, din care provine românescul diavol, este traducerea ebraicului stn sau satan. În concluzie, Lucifer, cel mai inteligent şi mai frumos dintre îngeri, a fost iniţial privit ca o entitate pozitivă, ce s-a transformat mai târziu într-una negativă. Era fiul cel mare al zeului suprem, pe care a încercat să îl detroneze. S-a luptat cu fratele său mai mic, a fost învins şi exilat pe Pământ. Mai târziu a adus oamenilor cunoaşterea (lucru simbolizat şi de numele său, „aducătorul luminii”), s-a transformat într-o creatură hidoasă şi a fost trimis în lumea subterană. Mai era numit Şarpele sau Marele Balaur, Adversarul, Inamicul, Înşelătorul, Marele Prinţ sau Diavolul. Dacă legenda exilului lui Lucifer se regăseşte şi în alte culturi, nu ar trebui să îl întâlnim şi pe el? Într-adevăr, ţinând cont de simbolurile lui şi de faptele din mituri, îl putem găsi ascuns sub o mulţime de nume şi de înfăţisări.

În mitologia evreiască nu există numele Lucifer. În schimb, în Talmud apare un alt înger, Samael, („zeul renumit”), care este privit atât ca entitate pozitivă, cât şi negativă. El este arhanghelul acuzator, seducător şi distrugător, patronul imperiului roman. Deşi face parte dintre îngerii decăzuţi, el îndeplineşte poruncile Dumnezeului Yahweh. În Cartea Secretă a lui Ioan, descoperită la Nag Hammadi în 1945, alte nume ale lui Samael sunt Yaldabaoth (creatorul oamenilor, arogantul conducător cu faţă de leu şi corp de şarpe) şi Saklas („nebunul”). Unii cercetători consideră că el este cel care s-a deghizat în şarpe şi a convins-o pe Eva să muşte din fructul pomului cunoaşterii. În Kabbalah, prima soţie a lui Adam, Lilith, a fost izgonită din Grădina Edenului din cauza nesupunerii ei. În deşert l-a întâlnit pe Samael, care a luat-o de soţie, împreună dând naştere unei sumedenii de monştri. Cum Samael era privit ca entitate pozitivă şi negativă, a fost exilat pe Pământ dar se plimba nestingherit prin cer, urmând ordinele tatălui ceresc, a ispitit-o pe Eva, are corp de şarpe şi principalul său rol este de acuzator, putem trage concluzia că el este Lucifer.

Tot în mitologia ebraică, în Cartea lui Enoh, 200 de îngeri, numiţi Veghetori, s-au împreunat cu pământencele, dând naştere unor uriaşi. Apoi le-au adus pământenilor calendarul, i-au învăţat scrierea, cum să ucidă, cum să-şi facă arme, cosmetice şi bijuterii, dar şi astrologie, astronomie, magie, medicină naturistă şi minerit. Conducătorul lor este numit Samîazâ în două capitole şi Azâzêl în reastul cărţii. Cum azaz înseamnă „rebeliune” sau „răzvrătire” iar el, ca substantiv comun, înseamnă „zeu”. Azazel se traduce corect „zeul răzvrătit” sau „zeul rebel”, un epitet care îl descrie perfect pe cel care s-a răzvrătit împotriva Dumnezeului său. La fel stau lucrurile şi în cazul lui Samîazâ, mai exact Shemyaza. Acest nume este compus din particulele shem („renume”) şi azaz („rebeliune” sau „răzvrătire”), traducerea cea mai corectă fiind „rebelul renumit”. Prin urmare, ţinând cont că ambele nume înseamnă acelaşi lucru, nu este vorba despre două căpetenii diferite ale Veghetorilor, aşa cum consideră mulţi cercetători, ci de două epitete ale aceluiaşi înger, cel numit „zeul răzvrătit” şi „rebelul renumit”. Iar cel mai renumit rebel, cel care s-a răzvrătit împotriva conducătorului său, este Lucifer al creştinilor. Veghetorii, simbolizaţi printr-un ochi, erau observatorii, supraveghetorii sau gardienii Pământului. Azazel era conducătorul acestora, prin urmare cea mai importantă zeitate-ochi sau cel mai important paznic. De altfel creştinismul l-a asociat pe Azazel cu ţapul, unul dintre simbolurile sumerianului Enki.

În Sumer, fiul cel mare al zeului suprem, An, se numea Enki. Find cel mai inteligent dintre zei, era considerat zeul înţelepciunii şi al inteligenţei. Deoarece reşedinţa lui era în Apsu (apa freatică, oceanul subteran), era considerat zeul apelor. A creat oamenii, ajutat de sora sa, Ninhursag, fiind considerat pentru acest lucru zeul creaţiei şi al fertilităţii. Le-a adus oamenilor cunoaşterea, legile şi ritualurile magice, i-a învăţat cum să construiască oraşe şi să crească animalele. Din acest motiv era cel mai important zeu pentru incantaţii, patronul preoţilor, cel care stăpânea la perfecţie magia şi avea capacitatea de a atribui o soartă, zeul meşteşugarilor şi al artelor. Ca zeu sapienţal era executantul proiectelor şi planurilor fratelui său mai mic, Enlil. Enki este cel care a scos Pământul de sub ape la sosirea sa aici şi tot el este cel care a salvat omenirea de Potop. Principalul său centru de cult era la Eridu (astăzi Tell Abu Shahrain, în Irak), considerat a fi cel mai vechi oraş din lume, numit în sumeriană Urudu sau Nunki („locul măreţ” ori „locul Prinţului”). Numele lui Enki înseamnă „stăpânul Pământului” dar poate fi interpretat şi ca „stăpânul dedesubtului”. Simbolurile sale includ capra, peştele (ce mai târziu au fost combinate într-o fiinţă cu partea superioară ca de ţap, iar cea inferioară ca de peşte), ţestoasa, toiagul cu cap de berbec, semiluna, tridentul, şarpele şi un vas din care se revarsă apa. Akkadienii şi babilonienii îl numeau Ea („casa apei”), iar numărul său sacru era 40 (corespondentul titlului de Mare Prinţ). În genealogia divină, Enki este fiul cel mare al lui An şi Nammu. Sora sa, Ningikuga (un epitet al lui Ninhursag), i-a dăruit o fiică, pe Ningal. Cu Ninhursag are mulţi alţi copii: Ninsar, Abu, Nintulla, Ninsutu, Ninkasi, Nanshe, Azimua, Ninti şi Enshag. Fiica sa, Ninsar, îi naşte o fată, pe Ninkurra. Cu aceasta, Enki are un alt copil, o fiică numită Uttu. Soţia sa este Damkina (numită şi Damgalnuna sau Ninki), cu care l-a avut pe Marduk. În unele texte la asiro-babilonieni era considerat tatăl zeiţei Iştar (Inanna la sumerieni). Pentru sumerieni, el a distrus reptilele uriaşe primordiale alături de tatăl său, An. Mai târziu, Enlil l-a înlocuit în mit pe An. Iar în Babilon, Marduk era cel care l-a ajutat pe Enki / Ea. În reliefurile asiro-babiloniene este întruchipat ca un bărbat înalt, purtând pe spate trupul unui peşte al cărui bot, larg deschis şi îndreptat spre cer, face corp comun cu capul personajului. Cu toate că era fiul cel mare al zeului suprem Anu, moştenitorul tronului ceresc era Enlil, fratele său mai mic, conducătorul Pământului. Deşi cei doi fraţi se certau mai mereu, mai ales în faţa adunărilor zeilor, nu s-au păstrat mituri care să indice lupte între ei. Din păcate, doar o foarte mică parte din mitologia sumeriană a ajuns până la noi. Numele Enki înseamnă „stăpânul Pământului”, dar nu avem niciun mit care să ne explice de ce zeul a primit acest nume. Din ce ştim noi astăzi, Enki nu a condus vreodată planeta noastră. Enlil era conducătorul Terrei iar tatăl lor, An, era conducătorul cerului. Dar dacă nu avem legende care să explice acest mister, nu înseamnă că ele nu au existat. Ci, pur şi simplu, că nu le-am descoperit încă. Cea mai logică variantă este că el a primit acest epitet, de „stăpân al Pământului”, după ce a ajuns pe planeta noastră. Titlu pe care l-a păstrat până la sosirea fratelui său, Enlil, care i-a luat locul, trimiţându-l în lumea subterană. Mai târziu, fiul cel mare al lui Enki, Martu (Marduk în babiloniană), zeul Soarelui, a preluat conducerea Terrei, înlocuindu-l pe Enlil. Nu ştim exact ce a cauzat această ascensiune a lui Marduk din miturile mesopotamiene, deoarece nu ne-a rămas decât poemul babilonian Enuma Eliş care să explice acest lucru. Dar cum Babilonul era oraşul lui Marduk, această legendă nu poate fi obiectivă. Ci, cel mai probabil, o invenţie a preoţilor babilonieni. În schimb, putem afla adevărul din miturile altor popoare.

Potrivit preotului babilonian Berossus, zeul Oannes a părut din apele Golfului Persic, unde se întorcea în fiecare noapte. El i-a învăţat pe oameni arta scrierii, diverse ştiinţe şi meşteşuguri (cum să-şi ridice case sau temple, folosindu-se de geometrie), cum să cultive pământul şi să culeagă roadele. Pe regele antediluvian Evedurahos l-a învăţat arta divinaţiei. Oannes avea trup de peşte cu două capete (unul uman sub cel de peşte), picioare omeneşti şi coadă. Descrierea lui Oannes este identică cu cea a lui Enki / Ea în reliefurile asiro-babilonieni. Faptul că Oannes locuia în apă şi le-a adus oamenilor cunoştinţele „zeilor” (scrierea, meşteşugurile, agricultura) ne indică aceeaşi entitate, pe Enki al sumerienilor.

În oraşele Ur şi Harran, Nanna era zeul Lunii şi al înţelepciunii. În sumeriană, numele său se scria de obicei Şeşki. Babilonienii şi akkadienii îl numeau Sin, derivat din Su’en. Cum în limba sumeriană silabele unui cuvânt se puteau schimba între ele, fără ca respectivul cuvânt să-şi schimbe înţelesul, Suen se mai scria Ensu sau Enzu. Iar Enzu, în sumeriană, înseamnă „domnul / stăpânul înţelepciunii”, unul dintre epitetele lui Nanna. Oraşul biblic Ierihon (Yeriho în ebraică) avea ca simbol luna şi îi era închinat lui Sin. Peninsula Sinai era teritoriul său, lucru observat şi din numele locului: ai în ebraică înseamnă „al meu”, după modelul Adonai („Domnul meu”). Prin urmare, Sinai se traduce „Sin al meu”. În Sumer era în strânsă legătură cu fertilitatea, în special a vitelor, deoarece secera lunii este asemănată cu coarnele. Numărul său era 30, adică numărul de zile necesare Lunii pentru o rotaţie completă în jurul Pământului. Printre epitetele lui se numără aşimbabbar („cel luminos”), amar („viţel”), ma.gur („barcă”) şi amar.ban.da.en.lil.a („viţeluşul lui Enlil”), ultimile trei făcând în mod evident aluzie la forma de seceră a lunii noi, care aminteşte de nişte coarne sau de bărcile zvelte de trestie. Nanna / Sin era un important zeu oracol şi vindecător. Copiii săi erau Utu / Şamaş şi Inanna / Iştar, alături de care făcea parte din triada supremă babiloniană. Deşi era un zeu popular, fiindu-i adresate multe rugăciuni, Sin nu joacă niciun rol în mitologia babiloniană. Miturile mesopotamiene îl consideră pe Nanna / Sin fiul cel mare al lui Enlil. Unul dintre epitetele acestuia era „stăpânul Pământului”, deşi nu s-a păstrat niciun mit care să demonstreze că zeul ar fi ocupat vreodată această funcţie. Şi atunci, cum se explică acest epitet? Răspunsul e foarte simplu. Nanna / Sin nu era fiul cel mare al lui Enlil, ci Enki. Deoarece Enlil era moştenitorul lui Anu, el nu moştenea doar tronul ci şi titlurile tatălui său, inclusiv pe cel de „tată al zeilor”. Din acest motiv, în unele texte, Enki este numit fiul lui Enlil, epitet care i-a băgat cu mult în ceaţă pe unii cercetători. Cum însă Enki era unul dintre marii zei, parte importantă din triada sfântă An-Enlil-Enki, adepţii săi nu ar fi permis decăderea sa, din fratele lui Enlil să devină fiul acestuia. Dar adepţii lui Enlil doreau neaparat să arate supremaţia zeului lor asupra tuturor celorlalţi zei, mai ales asupra fratelui rival. Astfel încât, în oraşele Ur şi Harran, Enki era numit Nanna şi era privit ca fiul lui Enlil. În rest, rămânea Enki, fratele lui Enlil. Babilonienii îl numeau Sin când reprezenta Luna şi Ea când reprezenta apa, introducându-l în triada supremă alături de cei mai mari zei ai Babilonului, copiii săi, Marduk / Şamaş şi Iştar. Acesta este motivul pentru care Sin nu este prezent în mitologia babiloniană, ci doar în rugăciuni: deoarece în mituri este numit Ea. Atât Nanna / Sin cât şi Enki sunt zeii Lunii, ai înţelepciunii, ai magiei şi consideraţi „stăpânii Pământului”, deşi mitologia nu demonstrează că vreunul dintre ei ar fi condus planeta noastră cândva. În Sumer se credea că, în perioada lunii noi, Nanna îşi petrece „zilele în somn” în lumea subpământeană, unde hotărăşte soarta celor morţi. Dar lumea subpământeană era sălaşul lui Enki, unde zeul de multe ori îşi petrecea timpul dormind. Un vechi imn babilonian îl consideră pe Sin „întâiul între toţi, cel puternic, căruia niciun zeu nu-i scrutează inima necuprinsă, iute alergător cu genunchii neobosiţi, care le deschide zeilor şi fraţilor săi drumul”. Deşi acest pasaj a fost interpretat de cercetători într-un mod absurd, susţinându-se că babilonienii credeau că Luna deschide drumul stelelor şi al Soarelui, logica ne sugerează că imnul se referă la Enki. „Întâiul între toţi” indică faptul că era primul născut al lui Anu, cel mai mare dintre fraţi. „Care le deschide zeilor şi fraţilor săi drumul” nu descrie mersul Lunii pe bolta cerească, ci indică faptul că Enki a fost primul zeu coborât pe Pământ, „deschizând drumul” zeilor şi fraţilor săi care l-au urmat. Până şi legendele celor doi zei sunt asemănătoare. Enki era fiul cel mare al lui An, dar moştenitorul tronului era fratele său mai mic, Enlil. Nanna era fiul cel mare al lui Enlil, dar moştenitorul tronului era fratele său mai mic, Ninurta. Nanna / Sin era tatăl fraţilor Utu / Şamaş şi Inanna / Iştar. Dar în multe mituri, Enki este tatăl zeiţei Inanna / Iştar. Iar Marduk, fiul lui Enki, era numit iniţial Utu la sumerieni şi Şamaş la akkadieni şi babilonieni. Prin urmare Enki şi Nanna sau Sin reprezintă aceeaşi divinitate, pe Lucifer al creştinilor. Chiar şi epitetul lui Nanna / Sin, aşimbabbar („cel luminos”), îl sugerează tot pe Lucifer „purtătorul / aducătorul luminii”. În limba engleză s-a adoptat numele akkadiano-babilonian al zeului, cuvântul sin desemnând „păcatul”, exact ca în concepţia creştină.

Unul dintre simbolurile lui Enki era ori un şarpe încolăcit în jurul copacului vieţii, ori doi şerpi. Cei doi şerpi pot simboliza ADN-ul, deoarece Enki era creatorul oamenilor, geneticianul zeilor. Iar şarpele în jurul copacului vieţii semnifică, de asemenea,  crearea vieţii de către Şarpe. Simbolul celor doi şerpi încolăciţi a fost folosit prima oară pentru zeul Ningishzida („stăpânul copacului cel bun”), şarpele cu cap de om, fiul zeului suprem Anu. Apoi a fost preluat pe caduceul (toiagul cu şerpi încolăciţi) zeilor Hermes (Mercur la romani), Dionysos şi Asklepios (Esculap pentru romani). Mai târziu a devenit simbolul medicinei, reprezentând viaţa. Cercetătorii mitologiei sumeriene ignoră faptul că Ningishzida era considerat fiul lui Anu, preferând să-l creadă fiul lui Enki. Însă un singur fiu al lui Anu era zeu-şarpe: Enki. Simbolul lui Ningishzida este simbolul lui Enki, ceea ce înseamnă că nu este vorba despre două divinităţi diferite, ci doar despre două epitete ale aceleiaşi zeităţi. Ningishzida era considerat paznic al porţii cereşti a lui An, alături de Dumuzi. Cu alte cuvinte, un Veghetor, întocmai ca Azazel al evreilor.

Probabil cel mai cunoscut zeu al Egiptului antic este Asar, numit de greci Osiris. Numele său înseamnă „ochiul deschis” (os = „deschis”, iris = „ochi”). Însă istoricii Plutarh şi Diodor din Sicilia preferă o altă traducere, „cel cu mulţi ochi” (fiind format din os = „mulţi” şi iris = „ochi”). Indiferent de varianta utilizată, numele lui Osiris indică faptul că era o „zeitate-ochi”, adică un Veghetor, întocmai ca Azazel în Cartea lui Enoh. Şi nu orice Veghetor, ci chiar conducătorul lor, conform traducerii lui Plutarh şi Diodor (cel cu mulţi ochi înseamnă cel cu mulţi „zei-ochi” sau Veghetori în subordine). Hieroglifa numelui acestei divinităţi este compusă dintr-o zeitate îngenuncheată lângă un tron, deasupra căreia se află un ochi. Tronul din hieroglifa numelui lui Osiris reprezintă litera L întoarsă, care poate fi iniţiala lui Lucifer, echivalându-l pe zeu cu îngerul decăzut. De asemenea, pentru latini, litera L însemna numărul 50. Acest număr semnifica rangul de rege pentru sumerieni, titlu pe care l-a deţinut Enki atunci când a ajuns pe Pământ, lucru redat şi de numele lui („stăpânul Pământului”). Osiris, fiul cel mare al cerului (Nut) şi al Pământului (Geb), a fost primul rege al planetei noastre. A fost ucis de către fratele său mai mic, Seth, zeul furtunii, care i-a luat locul. Astfel, Osiris a devenit conducătorul lumii de dincolo, Duat. Sumerianul Enki, fiul cel mare al Cerului (An) şi al Pământului (Ki), a fost primul rege al Terrei, devenind conducătorul lumii subpământene după ce fratele său, Enlil, zeul furtunii, i-a luat locul. Horus, fiul lui Osiris, l-a învins pe Seth, devenind noul conducător al Terrei. Marduk, fiul lui Enki, l-a înlocuit pe Enlil, devenind noul conducător al lumii. Cartea Egipteană a Morţilor şi Plutarh în Despre Isis şi Osiris îl consideră pe Osiris fiul lui Ra, nu al lui Geb. Dar egiptenii îl echivalaseră pe zeul lor suprem, Ra, cu An al sumerienilor, de unde rezultă că Osiris era pentru ei Enki. Cu sceptrul regal şi cârja de păstor în mâini, Osiris era adesea reprezentat cu coarne de berbec desfăcute şi, uneori, cu o coroană în forma lunii. Iar Luna şi berbecul sunt simboluri ale lui Enki. Principalul centru de cult al lui Osiris era oraşul Abju, numit Abydos de către greci. Casa subterană a lui Enki era Abzu, iar Abju şi Abzu semnifică acelaşi lucru. Ceea ce înseamnă că egiptenii antici l-au identificat corect pe Enki cu Osiris. Prin construirea oraşului Abydoss, egiptenii au încercat să-l facă pe zeu să locuiască printre ei, mutându-i casa din subteran pe Pământ. Se spune că Osiris a inventat flautul şi lira. El i-a civilizat pe oameni, scoţându-i din stadiul de semi-animale. Diodor din Sicilia scria că Osiris i-a făcut pe oameni să renunţe la canibalism. Tot el a descoperit viţa-de-vie, i-a învăţat pe oameni viticultura şi pomicultura, cum să-şi construiască oraşe şi canale  de irigaţie dar şi cum să-i cinstească pe zei. Soţia sa, Isis („tronul”), le-a dat oamenilor legile, limba şi agricultura. În Mesopotamia, Enki este responsabil pentru toate aceste lucruri. Numele soţiei lui Osiris, Isis (Asta în egipteană), e compus din dublarea primei silabe a numelui zeiţei Iştar din Babilon, consoarta lui Ea (Enki). Numele ei egiptean, Asta, provine tot din numele zeiţei Babilonului şi, în acelaşi timp, e rădăcina din care s-a format Astártē. Fiul lui Enki, Marduk, era numit în sumeriană Amar Utu („viţelul solar”). Isis era de multe ori înfăţişată cu cap de vacă iar Osiris era numit  „taurul din Amenti”, ceea ce îl transformă pe fiul lor, Horus, în mod simbolic, într-un viţel. Într-un mit alternativ, Horus este fiul lui Hathor, de asemenea considerată zeiţă-vacă. Hathor, zeiţa egipteană a iubirii şi a războiului, este o altă manifestare a zeiţei babiloniene a iubirii şi a războiului, Iştar, care în multe mituri este considerată mama lui Marduk şi soţia lui Ea. Coarnele de bovină ale zeiţelor-vaci sau ale zeilor-tauri nu reprezintă altceva decât semiluna, unul dintre simbolurile lui Enki. În Despre Isis şi Osiris, Plutarh scria că, pentru unii egipteni, Seth simbolizează lumea solară iar Osiris pe cea lunară. Statutul de zeu lunar i-a fost acordat lui Osiris de către clericii heliopolitani, deoarece influenţele Lunii sunt asociate gândirii şi înţelepciunii, pe când cele ale Soarelui sunt foarte puternice şi violente. Ba chiar este numit în Cartea Egipteană a Morţilordomn al coarnelor Lunii”. Însă în Mesopotamia, zeul gândirii şi al înţelepciunii, cel asociat cu Luna, era Enki. Deşi de cele mai multe ori, Osiris era reprezentat cu pielea verde, Plutarh susţine că zeul era negru. De altfel, Cartea Morţilor chiar îl numeşte „marele negru”. Egiptenii îşi numeau ţara Chemia (Kemi în limba coptă şi Kmit în egipteana veche), care înseamnă „negru”, aluzie la culoarea zeului lor suprem. Iar „marele negru” în creştinism şi iudaism este Satan. Conform lui Plutarh, egiptenii spuneau că Osiris s-a născut de-a dreapta şi va muri de-a stânga. Cum dreapta semnifică binele iar stânga răul, putem înţelege că această frază se referă la Lucifer, zeitate pozitivă la început şi negativă mai târziu, după răzvrătire. Acesta este motivul pentru care Osiris era numit de multe ori „primul dintre cei de la Asfinţit”, vestul simbolizând stânga iar estul, dreapta. Tot Plutarh scria că Osiris a fost identificat cu Nilul iar Homer şi Thales îl considerau pe acest zeu oceanul. Iar zeul apelor era la sumerieni Enki. În Textele piramidelor există descrieri ale lui Osiris ca demon ameninţător care se bucură de vărsarea de sânge, rosteşte descântece răutăcioase împotriva unor persoane decedate şi conduce o „mafie” de asasini, numiţi „casapii lui Osiris cu degete care aduc durerea” sau „pescarii lui Osiris”. În Cartea egipteană a morţilor, Osiris este numit „domn peste suflete, care seamănă teroarea”. În plus, este scris că tot Pământul tremură în faţa sa, că zeul Atum seamănă în inimile tuturor teroarea numelui lui Osiris dar şi că emanaţiile sale distrugeau sufletele păcătoşilor. Toate aceste descrieri ne duc cu gândul la Satan şi la demonii săi. În aceeaşi Carte a Morţilor, Thoth spune că zeii născuţi de Nut (Osiris, Isis şi fraţii lor) au inventat războaiele, au dezlănţuit dezastre, au făcut ravagii şi nedreptăţi, au inventat demonii (capitolul CLXXV). O descriere cât se poate de apropiată de cea a Cărţii lui Enoh: „Odată cu îngerii căzuţi a venit pe Pământ răul”. Isis, soţia lui Osiris, era considerată o magiciană fără pereche iar în aceeaşi Carte a morţilor, Osiris se fereşte de atacurile demonilor prin bariere magice. În Mesopotamia, Enki stăpânea magia la perfecţie iar în Cartea lui Enoh, Azazel este cel care i-a învăţat pe oameni magia. În Cartea egipteană a morţilor, Osiris este numit „prinţ în împărăţia celor ce tac” şi „stăpân al tărâmului morţilor”. Enki avea numărul 40, echivalentul titlului de Mare Prinţ, iar Lucifer este adeseori numit „prinţul întunericului”. În capitolul CLXXXIII al Cărţii Morţilor, Osiris este numit un-nefer, adică „cel frumos”, epitetul lui Lucifer înainte de Exil. Părintele istoriei, Herodot, spunea că „Osiris în limba elenă înseamnă Dionysos”. Hellanicos din Lesbos scria că preoţii egipteni îl numesc Osiris pe Dionysos. Diodor din Sicilia susţinea că lui Osiris i se mai spune Serapis, Dionysos, Pluton, Amon, Zeus şi Pan. Plutarh considera că Serapis nu se deosebeşte cu nimic de Hades şi nici Isis de Persefona. Heraclit din Efes spunea că Hades şi Dionysos devin acelaşi zeu când sunt cuprinşi de furie sau sunt în delir. Mnaseas spunea că Dionysos, Osiris şi Serapis sunt diferite nume ale lui Epaphos (Apis pentru egipteni), fiul lui Zeus şi a lui Io. Un alt cronicar, Anticlide, spunea că Isis era fiica lui Prometheus şi soţia lui Dionysos. Atât Plutarh cât şi Diodor din Sicilia scriau că iedera, pe care grecii i-au dedicat-o lui Dionysos, este numită de egipteni chenosiris, adică „iarba lui Osiris”. Aşadar, putem considera fără să greşim că Osiris, Dionysos, Hades şi Enki sunt aceeaşi zeitate, conducătorul Veghetorilor, Azazel sau Lucifer.

Înainte de apariţia cultului lui Osiris, fratele cel mare al lui Seth se numea Heru-Ur. Unii au tradus numele Heru prin „şoimul” (haru în egipteană), influenţaţi de reprezentarea sa (apărea ca un şoim sau ca un om cu cap de şoim), alţii ca Horus. Prin urmare, Heru-Ur ar însemna „Horus cel Bătrân” sau „şoimul cel bătrân”. Acest Horus, fratele lui Seth, este o entitate diferită de Har-Si-Ese („Horus fiul lui Isis”) sau Horus cel Tânăr. Deşi traducerea „Horus cel Bătrân” a fost acceptată de majoritatea egiptologilor, e posibil ca Heru-Ur să însemne „Horus din Ur” sau „şoimul din Ur”, Ur fiind un oraş-stat foarte important în Sumer. Şoimul din Ur nu poate fi decât zeul acelui oraş, adică Nanna, zeul lunii. Ceea ce ar însemna o echivalare între Horus cel Bătrân şi Nanna. Pe Piatra Shabaka e scris că cei doi fraţi, Horus şi Seth, s-au luptat pentru supremaţia Egiptului. Tatăl lor, Geb, a dat Egiptul de Sus lui Seth iar pe cel de Jos lui Horus, hotarul fiind „limita celor două ţări”, adică vârful Deltei Nilului la Memphis. Mai târziu, Geb s-a răzgândit şi i-a cedat lui Horus tot Egiptul, hotărâre acceptată amiabil de cei doi rivali. În Cartea egipteană a morţilor, Horus e numit „Fiul cel mare” şi “Primul născut al lui Ra”. Ra era echivalentul egiptean al sumerianului An iar primul născut al lui An, „fiul cel mare”, era Enki. Zeul furtunii la egipteni, Seth, este zeul furtunii de la sumerieni, Enlil. Şi Seth şi Enlil s-au luptat cu fraţii lor mai mari pentru supremaţie. Horus cel Bătrân şi Osiris, alături de Enki şi Nanna, reprezintă aceeaşi zeitate. În multe inscripţii, faraonul (indiferent de numele său), care se identifica cu Horus, este numit „fiul lui Hathor”. Acest epitet i-a încurcat pe egiptologi deoarece faraonul, ca Horus, este fiul lui Isis. În mitul original, Horus era fiul lui Hathor. Ea i-a cedat locul lui Isis în momentul în care povestea ei a fost inclusă în mitul lui Osiris, mulţumindu-se cu rolul de soţie a lui Horus. La fel a păţit şi Horus. Din fratele lui Seth în mitul originar, a „retrogradat” în postura de fiu al lui Osiris şi nepot al lui Seth.

Tot în Egipt, la Memphis, dar şi în Nubia, zeul creator era Ptah. A fost identificat cu zeul-şoim Seker (sau Sokar), noua zeitate, Ptah-Seker fiind considerată o divinitate a lumii subterane. În Regatul de Mijloc a fost asimilat şi cu Osiris, conducătorul lumii subpământene, devenind cunoscut sub numele Ptah-Seker-Osiris. Conform Pietrei Shabaka, Ptah a creat lumea gândind-o, apoi rostind-o. Se spune că el este cel care a scos pământul Egiptului de sub ape, o poveste asemănătoare cu cea a lui Enki, care a scos Sumerul de sub ape. Iniţial zeu al fertilităţii, Ptah a devenit patronul artelor şi meseriilor, întocmai ca Enki. Soţia sa era leoaica Sekhmet iar fiul lor, Nefertum, zeul florii de lotus. Soţia şi fiica lui Enki, Iştar, era reprezentată de cele mai multe ori călărind o leoaică. Ptah a creat ceremonia deschiderii gurii, oficiată de preoţi la înmormântări, pentru a elibera sufletul decedatului din corp. Pentru sumerieni, Enki este cel care le-a adus oamenilor ritualurile preoţeşti. Apis era o zeitate agrară cu aspect de taur, considerat iniţial reîncarnarea lui Ptah, apoi asociat cu Osiris iar pentru istoricul Mnaseas din Patrae, Dionisos, Osiris şi Serapis sunt diferite nume ale lui Apis. Ptah era reprezentat aidoma lui Osiris, ca un bărbat mumificat, cu barbă şi pielea verde, ce ţinea în mâini ankh-ul (crucea egipteană), sceptrul was şi djed-ul, simboluri ale vieţii, puterii şi stabilităţii. Numele Egipt derivă din numele egiptean al oraşului Memphis, Hikuptah („casa sufletului lui Ptah”), tradus în greacă prin Aiguptos iar în latină, Aegyptus. Memphis, oraşul lui Ptah, este locul unde se considera că s-a înecat Osiris, cel care s-a născut tot în aceeaşi zonă, la Rosetau, în Deşertul de Vest, lângă Memphis. Ptah şi Osiris împart acelaşi epitet, „domn al adevărului”. Datorită titlului „conducătorul suprem al meşteşugului”, Herodot l-a echivalat pe Ptah cu Hefaistos al grecilor. Unul dintre epitetele zeului de la Memphis era Ptah nefer-her („Ptah frumos la chip”), epitet pe care l-au avut şi Osiris, şi Lucifer.

Osoroapis sau Serapis a fost o divinitate antropomorfă cu atribute egiptene şi elenistice. De la Zeus şi Helios a preluat aspectele de suveranitate şi zeu-soare, de la Dionysos rodnicia în natură iar de la Hades şi Asklepios legăturile cu Viaţa de Apoi şi vindecarea. Numele zeului este compus din numele altor două divinităţi, Osiris şi Apis. Istoricul roman Tacitus a emis ideea originii lui Serapis în Asia Mică. Într-adevăr, Serapis era un alt nume al sumerianului Enki.

Începând cu Regatul Vechi, zeul-şoim Sokar era considerat o manifestare a lui Osiris. Tot atunci, Sokar a fost combinat cu Ptah şi a luat-o drept consoartă pe zeiţa-leoaică Sekhmet. În Regatul de Mijloc exista zeitatea Ptah-Sokar-Osiris. Conform Textelor Piramidelor, numele lui Sokar provine din „Sy-k-ri!” („Grăbeşte-te la mine!”), ultimile cuvinte ale lui Osiris către soţia sa, Isis, spuse ca strigăt de ajutor. Aşadar, Sokar era încă un nume al celui mai popular zeu din religia egiptenilor, despre care Plutarh spunea că este o ştiinţă întunecată şi enigmatică.

Andjety („cel din Andjet”) din Busiris este considerat precursorul lui Osiris. Este reprezentat ţinând în mâini cele două sceptre iar pe cap coroana conică cu două pene, a lui Osiris. În Textele sarcofagelor  i se spune „taur al vulturilor”. În templul lui Seti I din Abydos, regele este înfăţişat arzând tămâie pentru Osiris-Andjety, care este însoţit de Isis.

Una dintre cele mai vechi zeităţi ale Egiptului era Khnum, zeul cu cap de berbec al apelor Nilului. Se credea că el a creat oamenii şi alte zeităţi din lut, din acest motiv fiind numit „olarul divin” sau „domnul care a creat lucrurile din el însuşi”. În Elephantina, consoarta zeului era Satis iar fiica lor, Anuket. Era considerat ba (suflet) al zeului-soare. La Herwer apare ca ba a lui Geb, iar la Shashotep ca ba a lui Osiris. La Esna, Khnum este reprezentat cu cap de crocodil. El şi zeiţa Neith sunt consideraţi zeii creatori. Mai târziu vor fi consideraţi părinţii lui Ra, numit şi Khnum-Re. Consoartele principale ale lui Khnum sunt Nebt-uu şi zeiţa-leoaică Menhit, iar fiul cel mare şi succesorul său este Heka. Ca zeu cu cap de berbec al apei, creator al oamenilor, Khnum este Osiris / Ptah / Enki / Lucifer. Acesta este motivul pentru care, în templul lui Ramses al II-lea din Beit el-Wali, alături de statuia lui Khnum se află statuile zeilor Satis, Anukis (soţia şi fiica sa în Elephantina), Isis şi Horus (soţia şi fiul său în Abydos).

Zeul-berbec Banebdjedet („Stăpânul ba al Mendes-ului”) era venerat în nord-estul Deltei Nilului împreună cu soţia sa, zeiţa peşte Hatmehit, şi cu fiul lor Harpokrates (Horus). Ca tată al lui Horus, Banendjedet este Osiris, iar berbecul şi peştele îl reprezintă pe Enki al sumerienilor. Pe o stelă din templul funerar al lui Ramses al III-lea de la Medinet Habu, în partea de vest a Tebei, există o relatare în care zeul Ptah-Tanen îi spune regelui, pe care îl consideră fiul său, că el s-a transformat în Banebdjedet pentru a se uni cu mama faraonului. Pentru Plutarh, Banebdjedet era încarnarea lui Osiris. În papirusul Chester Beatty I, Banebdjedet este descris ca locuind în Setit (insula Seheil), aflată la prima cataractă a Nilului la Assuan, acest lucru identificându-l cu zeul Khnum. Într-adevăr, Banendjedet era un alt nume al zeului Osiris, Ptah, Khnum sau Enki.

Teba, capitala Egiptului în cel de-al doilea mileniu î.Hr, era oraşul zeului Amon („cel ascuns”), cel supranumit „regele zeilor”, numit Amen sau Amun de către egipteni. După Plutarh, şi numele lui Hades (zeul lumii subpământene la greci) înseamnă acelaşi lucru. Amon era reprezentat cu pielea albastră (culoarea apei), cap de berbec şi un falus enorm. Falusul reprezintă fertilitatea, la fel ca djed-ul lui Osiris. Iar aceasta, alături de coarnele de berbec şi apa îl asociază cu Enki. La Teba, soţia lui Amon era Mut iar fiul lor, Khonsu, zeul Lunii. La Hermopolis, consoarta sa era Amaunet. Conform lui Plutarh, uneori Amon era asociat cu Ptah. În templul lui Amon de la Karnak chiar s-a descoperit statuia lui Ptah. Amon Kem-atef („Amon care şi-a desăvârşit forma”) era forma lui Amon ca o veche zeitate-şarpe. Iar cea mai veche zeitate-şarpe este serafimul Lucifer, Enki al sumerienilor sau Ea al babilonienilor. Cultul lui Amon ca şarpe este atestat de Herodot la Teba, unde vipera cu corn era sacră. Amon Kamutef („Amon, taurul mamei sale”) este forma itifalică a zeului. Părerea generală a egiptologilor e că în Dinastia a IX-a s-a produs asocierea dintre două zeităţi, Amon şi Ra, rezultând una singură: Amon-Ra, cel supranumit „taurul Heliopolisului”. În realitate nu a fost o fuziune între doi zei, ci între două epitete ale aceluiaşi. Amon înseamnă „ascuns” iar ra nu are o traducere exactă în egipteană. În schimb, capătă sens în sumeriană, unde ra înseamnă „conducător”. Aşadar, Amon-Ra se traduce corect „conducătorul ascuns”, fiind un epitet al unei divinităţi, nicidecum un amestec dintre doi zei. În Cartea egipteană a morţilor, Amon este numit „fiul zeiţei Nut”, epitet care îl echivalează cu Osiris, dar şi „prinţ al zeilor”, la fel ca Lucifer, Enki şi Osiris. Cum taurul reprezintă fertilitatea iar coarnele sale, luna, putem trage concluzia că acest „conducător ascuns” era Enki. Cel mai probabil a fost numit Amon („cel ascuns”) după ce a fost trimis în lumea subterană, unde nu mai putea fi văzut de către adepţii săi. În timpul Dinastiei a XX-a, Amon deţinea 160 de oraşe în Egipt şi 9 în Orientul Mijlociu. După ce oraşul Teba a fost distrus de arabi în anul 664 î.Hr, cultul lui Amon şi-a pierdut supremaţia în Egipt.

Menu (Min în greacă), al cărui cult îşi are originea în perioada pre-dinastică (mileniul IV î.Hr.), era zeul suprem al fertilităţii pentru egiptenii antici. Adorat mai ales în Coptos şi Akhmim, Min era reprezentat în multe forme, cel mai adesea ca bărbat cu pielea neagră, purtând pe cap pene uriaşe, având mâna dreaptă ridicată iar în stânga ţinându-şi penisul aflat în erecţie. În Regatul de Mijloc a fost asociat cu Horus, fiind numit Min-Horus. În Regatul nou a fost asociat cu Amon, purtând numele Min-Amen-kamutef („Min-Amon, taurul mamei sale”). Alteori Isis este consoarta lui Min iar Horus copilul lor. Într-o formă arhaică, Min este reprezentat în feşe de mumie, la fel ca Osiris şi Ptah. Ca zeu al fertilităţii, cu pielea neagră, asociat cu Horus şi Amon, Min nu poate fi decât Osiris / Enki / Lucifer.

Letopolis, oraş la nord-vest de Memphis, era principalul centru de cult al lui Kherty („cel de jos”), un zeu-berbec de care Ra trebuia să-l apere pe faraon. În Regatul Vechi, Kherty figura ca partener al lui Osiris. Putem ghici cine era „cel de jos”, zeul-berbec asociat cu Osiris, care voia să-i facă rău faraonului.

În Textele Sarcofagelor apare un zeu al grânelor, Neper, despre care se spune că „trăieşte după ce a murit”. Nu se ştiu alte lucruri despre el, dar sunt mari şansele ca acest Neper să fie Osiris, zeul care trăieşte în lumea de dincolo după ce a fost omorât în aceasta.

Thoth sau Djeheuty în egipteana antică era patronul scribilor şi al cunoaşterii, zeu-lună cu formă de ibis sau de babuin, despre care Plutarh scria că avea un braţ mai scurt decât celălalt. El este considerat inventatorul scrierii hieroglifice, al gramaticii, al matematicii, al legilor, al astronomiei şi al calendarului. Este scribul zeilor, mare maestru în arta magiei, care cunoaşte ştiinţa vindecării. În inscripţia statuii faraonului Horemheb reprezentat ca scrib, Thoth este numit „fiul lui Ra”. La fel şi în Cartea egipteană a morţilor, unde este numit „fiul lui Aner” dar şi „fiul lui Ra”. Cum Ra era pentru egipteni An al sumerienilor, putem trage concluzia că Aner era un alt nume al lui Ra. Printre epitetele zeului se numără „cel mai puternic dintre zei”, „Domnul cuvintelor sacre” sau „Taurul din Khemnu” (Heliopolis). Consoarta lui era Nehmatauay sau Ma’at. Thot controla minele de turcoaz din Sinai. Sinai („Sin al meu”) indică teritoriul lui Sin, zeul babilonian al lunii, identificat de noi cu Enki. Grecii l-au identificat cu zeul lor, Hermes, numindu-l pe zeul egiptean Hermes Trismegistus („de trei ori mare”). În Hitat, o culegere de texte din secolul al XV-lea, ce cuprinde texte ale cronicarilor copţi (creştinii din Egipt), Hermes Trismegistus este considerat „unul dintre cei 7 paznici, cu misiunea de a veghea cele 7 case (planete)”. Ca zeu al lunii, al cunoaşterii, maestru în arta vindecării şi a magiei, inventator al scrierii, matematicii, legilor, astronomiei şi calendarului, fiu al lui Ra / An, paznic (veghetor), Thoth este fără îndoială mesopotamianul Enki. Oraşul lui Thoth era Hermopolis (Kemnu în egipteană), unde se afla în fruntea unui grup de 8 zei, numit Marea Ogdoadă. Cum Thoth, Enki, Neptun sau Poseidon semnifică aceeaşi zeitate, Thoth înconjurat de 8 zei simbolizează în realitate planeta Neptun cu cei 8 sateliţi ai săi.

Un alt zeu-lună egiptean era Yah, comparabil cu Thoth şi Khonsu, identificat uneori cu Osiris. Are ca simboluri luna, ibisul şi şoimul. Era un zeu important în Egipt, dovadă pentru acest lucru fiind faptul că este întâlnit în nume de persoane, cum ar fi Ahmose / Yahmose („moştenitorul lui Yah”), Yah-hotep („Yah este mulţumit”) sau Sit-Yah („fiica lui Yah”). Ca zeu-lună este Enki, Osiris sau Thoth, ca şoim este Horus cel Bătrân iar ca ibis, Thoth.

Denwen era un zeu-şarpe violent, atestat în Epoca piramidelor, despre care nu s-au păstrat prea multe informaţii. Tot ce ştim este că el a cauzat o conflagraţie pentru a nimici alte zeităţi, dar care a fost contracarat de către rege. Probabil este un alt nume pentru Apophis (Apep în egipteană), primul zeu al răului, mai târziu devenit demon, personificarea întunericului,  haosului şi răului, oponent al luminii şi a lui Ma’at (ordinea sau adevărul), inamic al lui Ra, soţul demoniţei Taweret. Are forma unui gigantic şarpe, crocodil, şopârlă sau dragon. I se mai spune „Şarpele Nilului” sau „Şopârla malefică”. În Cartea egipteană a morţilor, Apophis locuieşte în lumea de dincolo unde, în fiecare noapte, atacă Barca lui Ra, luptându-se cu acesta şi cu însoţitorii săi, cel mai important fiind Seth, zeul furtunii. În realitate, această luptă ce avea loc zilnic era o reeditare a unei lupte din vremurile de demult, când Apophis l-a atacat pe Ra. Seth şi alţi zei au luptat alături de conducătorul lor, reuşind să-l învingă pe Marele Şarpe şi să-l închidă în lumea subterană. Fiind incredibil de asemănător cu cel al creştinilor, acest mit îl identifică pe Apophis, Marele Şarpe, cu Lucifer, Enki sau Osiris. Enlil, zeul furtunii la sumerieni, l-a trimis pe Enki, fratele său mai mare, în lumea subterană, exact cum a făcut Seth, zeul furtunii la egipteni, cu fratele său, Osiris, şi cu Apophis, sau arhanghelul Mihail cu Lucifer. După apariţia cultului lui Osiris, acesta a fost considerat zeul cel bun iar Seth a fost echivalat cu Apophis şi considerat zeul haosului şi al răului. Dar mitul original dovedeşte contrariul.

Întorcându-ne puţin la sumerieni, acolo îl întâlnim pe zeul păstor Dumuzi. În Babilon era numit Tammuz şi era imaginat ca un tânăr frumos, paznic al porţilor cereşti ale lui Anu, alături de Ningishzida. Ca paznic ceresc devine un Veghetor, întocmai ca Azazel al evreilor sau Osiris al egiptenilor. Frumuseţea mult prea lăudată a lui Dumuzi este aidoma cu cea a lui Lucifer, înainte de răzvrătire. Soţia sa era Inanna la sumerieni şi Iştar la babilonieni, nume diferite pentru Isis a egiptenilor, soţia lui Osiris. În mitologia sumeriană, Dumuzi a fost ucis la ordinul consiliului zeilor, iar Inanna a coborât după el în Infern, pentru a-l salva. Într-un final a reuşit acest lucru, Dumuzi fiind nevoit să trăiască jumătate de an pe Pământ şi jumătate în lumea cealaltă. Unul dintre epitetele lui Osiris este „cel care sălăşluieşte în Orion cu un anotimp în cer şi un anotimp pe Pământ”, un epitet care nu are nicio explicaţie pentru egiptologi. Însă răspunsul se găseşte la sumerieni: Osiris / Dumuzi a fost nevoit să trăiască jumătate de an pe Pământ şi jumătate în Lumea de dincolo. O poveste asemănătoare întâlnim şi la vechii greci unde Persefona, zeiţa lumii subterane, trăia jumătate de an pe Pământ, alături de mama ei, şi jumătate de an în lumea subterană, alături de soţul ei, Hades. Fără îndoială, grecii au preluat mitul lui Osiris / Dumuzi şi l-au atribuit nu zeului lumii subterane, Hades, ci soţiei acestuia, Persefona. La babilonieni, Tammuz este numit unicul frate al zeiţei Iştar dar şi iubitul din tinereţea ei. Exact cum Osiris era la egipteni fratele şi soţul lui Isis. În alt mit sumerian, sora lui Dumuzi este Geştinanna, pe care o identificăm cu uşurinţă ca fiind Inanna. Căutarea trupului lui Osiris de către Isis este foarte asemănătoare cu căutarea lui Dumuzi de către Inanna. Pentru sumerieni, Dumuzi a fost ucis la Byblos (numit Gebal de către fenicieni), în Libanul de astăzi. Pentru egipteni, Isis a găsit sicriul cu trupul lui Osiris în Byblos. Sunt mici şansele ca acest oraş, care a dat numele Bibliei, să fi fost locul unde au murit doi zei. Varianta cea mai realistă este că oraşul Byblos este legat de moartea unuia singur, Osiris şi Dumuzi fiind aceeaşi zeitate. Amândoi au fost consideraţi păstori, regi şi zei, întocmai ca Enki. Pe lângă Byblos, o altă localitate legată de moartea lui Dumuzi era Harran, oraşul zeului-lunii Nanna, identificat de noi cu Enki. Într-un text arabic din secolul al IX-lea, Tammuz a fost ucis şi înviat de multe ori, până când, într-un final, a murit cu adevărat. Cultul său era larg răspândit în tot Orientul Apropiat, ceea ce ne indică importanţa sa. Până şi în Biblie, în Cartea lui Iezechiel, sunt descrise femei care deplângeau moartea zeului la templul din Ierusalim. Babilonienii, evreii şi arabii chiar au numit a zecea lună a calendarelor lor Tammuz, echivalentă cu iunie-iulie în calendarul gregorian. Prin urmare, Dumuzi / Tammuz nu putea fi decât unul dintre marii zei. Numele Dumuzi se traduce prin „adevăratul fiu”, o aluzie evidentă la faptul că Enki se considera adevăratul fiu al lui An şi moştenitorul de drept al tronului acestuia, spre deosebire de fratele său mai mic, Enlil.

Conducătorul panteonului asirian era Aşşur sau Aşur. Era reprezentat într-un disc înaripat cu coarne, ţinând un arc în mâna stângă iar dreapta ridicată. O poziţie a mânilor asemănătoare celor ale egipteanului Min, care îşi ţinea în stânga penisul iar dreapta ridicată. Asiria a fost botezată după el. Prin secolul al IX-lea î.Hr, era considerat tatăl lui Anu. Deşi se crede că a fost un zeu local, promovat la rang de zeitate supremă o dată cu apariţia imperiului asirian, Aşşur apare menţionat pentru prima oară la Ur, la sfârşitul celui de-al treilea mileniu î.Hr. În sumeriană, însemna „unicul” sau „singurul”, Aşur putând fi tradus prin „singurul din Ur” (un nume asemănător cu Heru-Ur, „şoimul din Ur”). Cum Ur era oraşul lui Nanna / Enki, e greu de crezut că o altă divinitate îi putea pretinde locul. Numele Aşur este foarte asemănător cu Asar, numele egiptean al lui Osiris, cel mai probabil unul dintre ele provenind din celălalt. Zeiţa Iştar era considerată soţia lui Aşşur, astfel identificându-se din nou cu Enki.

În mitologia asiro-babiloniană, Pazuzu era regele demonilor. El reprezenta vântul fierbinte de sud-vest. Pe spatele unei statuete a lui, de prin secolele IX – VIII î.Hr, este scris: „Eu sunt Pazuzu, fiul lui Hanpa, rege al spiritelor rele din aer, care ies ca o furtună din munţi, făcând prăpăd.” Pazuzu apare cu corp de om, aripi, gheare de vultur şi un şarpe în loc de penis. Are întotdeauna mâna dreaptă ridicată, iar stânga lăsată în jos, întocmai ca egipteanul Min şi asirianul Aşşur. Nu se ştiu multe despre el, decât că era invocat foarte des, pentru a o opri pe soţia sa, zeiţa Lamaştu. Deşi era un demon, de multe ori proteja oamenii de alte spirite malefice sau boli. Şarpele în loc de penis semnifică Şarpele creator, adică Enki. Zu din numele său înseamnă „înţelepciune” în sumeriană, iar pa, „aripă”. Prin urmare, Pazuzu s-ar putea traduce „înaripatul de două ori înţelept”. De altfel, Pazuzu era reprezentat cu aripi. În vremurile de demult, nu era neobişnuită repetarea unei silabe care să semnifice calitatea unei divinităţi (de exemplu numele lui Isis a egiptenilor a fost format prin dublarea primei silabe a babilonienei Iştar). Iar o exprimare de genul „de două ori înţelept” se poate întâlni şi la Hermes Trismegistus, cel „de trei ori mare”. „De două ori înţelept” poate însemna că era nu doar un simplu înţelept, ci cel mai înţelept dintre toţi. Iar acest lucru nu-l poate defini decât pe zeul înţelepciunii, Enki. Tatăl lui Enki era An, tatăl lui Pazuzu era Hanpa. Se remarcă o asemănare a numelor celor doi, Hanpa traducându-se „înaripatul cerului” sau „înaripatul An”. Pazuzu era rege al demonilor, la fel cum în creştinism Satan ocupă această funcţie. Vântul fierbinte de sud-vest, reprezentat de Pazuzu, indică de asemenea identitatea lui. Sudul reprezintă josul, adică lumea subterană în care era conducător. Iar vestul partea stângă, adică latura negativă sau malefică. Din acelaşi motiv Osiris era considerat „primul dintre cei de la Asfinţit” sau „cel care s-a născut de-a dreapta şi va muri de-a stânga”. Pazuzu era un alt nume pentru Enki, demonizat în ochii oamenilor după ce fratele său a preluat conducerea.

La hitiţi, Alalu, tatăl zeului cerului, Anu, a fost exilat pe Pământ. Mai târziu a fost considerat fiul lui Anu şi numit Kumarbi. Acesta şi-a atacat şi castrat tatăl, devenind conducătorul Terrei. Cu toate acestea, moştenitorul tronului ceresc a devenit zeul furtunii, Teshub, care îi era şi frate şi fiu în acelaşi timp. Teshub l-a detronat pe Kumarbi, apoi s-a luptat cu fiul acestuia din urmă, Illuyanka, pentru supremaţie. Asemenea sumerianului Enlil, canaanitului El şi egipteanului Seth, care au luptat împotriva lui Marduk, Baal şi Horus. Alalu era tatăl lui Anu, întocmai ca Aşşur al asirienilor, iar numele său se aseamănă foarte mult cu al lui Alulim, primul conducătorul antediluvian al Sumerului, conform Listei regilor sumerieni. Putem presupune fără să greşim că Alalu / Kumarbi al hitiţilor era aceeaşi persoană cu Enki al sumerienilor.

Pentru filisteni, amoriţi, canaaniţi şi sirieni, conducătorul panteonului era El (prescurtarea de la Ellil, numele acadian al lui Enlil). Pe o tăbliţă descoperită la Ebla, de prin anul 2300 î.Hr, fratele lui El, Dagon sau Dagan, era conducătorul unui panteon compus din 200 de zei. Întocmai ca Azazel în Cartea lui Enoh, conducătorul celor 200 de îngeri Veghetori. Titlurile lui Dagon erau Be-dingir-dingir („stăpânul zeilor”) şi Bekalam („stăpânul Pământului”). Cum El era conducătorul zeilor şi al Pământului, nu avea sens ca fratele său mai mare să primească aceste titluri. Dar dacă îl identificăm pe Dagon cu sumerianul Enki, primul conducător al Pământului, atunci totul are sens. La fel ca şi Enki, Dagon era zeul fertilităţii. Simbolul amândurora era peştele. Acesta, împreună cu titlul ti-lu ma-tim („roua pământului”) arată legătura lui Dagon cu apa, întocmai precum Enki. Fiul lui Dagon, Baal, a devenit conducătorul Pământului după ce s-a luptat cu unchiul său, El. Această luptă este cel mai bine înfăţişată în Vechiul Testament, prin adepţii celor două zeităţi, dar şi în miturile ugaritice. Fiul lui Enki, Marduk, a devenit conducătorul Pământului, luându-i titlul unchiului său, Enlil. În Egipt, fiul lui Osiris, Horus, a devenit conducător după o luptă cu unchiul său, Seth. În prefaţa celebrului său cod de legi, regele Hammurabi îl numeşte pe Dagon creatorul său. Iar creatorul oamenilor în tot Orientul Mijlociu era Enki. Soţia lui Dagon era numită Şala sau Işara. Soţia lui Enki era numită în Babilon Iştar. Ţinând cont de similitudinea dintre cele două nume, putem concluziona că Işara şi Iştar sunt una şi aceeaşi persoană. Enciclopedia Etymologicon Magnum, compilată la Constantinopole în jurul anului 1150, îl consideră pe Dagon a fi Krónos al fenicienilor. Fără îndoială, Enki, Dagon, Krónos şi Osiris sunt nume diferite ale unei singure entităţi, Lucifer al creştinilor.

La greci, Krónos (numit Saturn de către romani) s-a răzvrătit împotriva tatălui său, Ouranos („cerul”), şi a devenit conducătorul Pământului, alături de fraţii săi, titanii. La sumerieni, Enki s-a răzvrătit împotriva tatălui său, An („cerul”), şi a devenit conducătorul Pământului, alături de fraţii săi, anunnaki. Krónos şi-a atacat şi castrat tatăl cu o seceră, forma ei fiind unul dintre simbolurile lui Enki, semiluna, întocmai ca Kumarbi al hitiţilor. Krónos a fost detronat de fiul său, Zeus (zeul furtunii), şi închis în adâncul Pământului, Tartar. Enki a fost detronat de fratele său, Enlil (zeul furtunii), şi trimis în adâncul Pământului, Abzu. Istoricul Theopompus scria că Saturn / Krónos şi Venus / Afrodita au creat toate vieţuitoarele Pământului, o părere asemănătoare cu cea a sumerienilor, care îi considerau pe Enki şi Ninhursag zeii creatori. Iar pentru Plutarh, Saturn a fost aruncat pe Pământ. S-a refugiat în Italia, unde a instituit vârsta de aur a omenirii. O aluzie clară la Lucifer.

Pe creatorul oamenilor, grecii l-au numit Prometheus („chibzuitul”). El le-a oferit focul, scrisul, matematica, agricultura, medicina, ştiinţa şi înţelepciunea. Pentru aceste fapte, sumerienii îl acreditau pe Enki. Prometheus era unul dintre titani, adică unul dintre primii zei care au condus planeta noastră. Deoarece Krónos era privit ca o divinitate malefică, personificare a haosului, nu putea fi considerat părintele omenirii. Prin urmare, grecii i-au creat o nouă imagine, una pozitivă, şi l-au numit Prometheus. Dar, la fel ca şi Krónos sau ca Azazel la evrei, Prometheus a fost pedepsit de către noul conducător. Aducerea focului din cer pentru oameni simbolizează iluminarea pe care Lucifer o promite supuşilor săi.

Grecii l-au introdus pe Enki şi în noua generaţie de zei, fiind numit Poseidon (Neptun la romani), zeul mărilor şi fratele cel mare al lui Zeus. Simbolurile sale erau tridentul, peştele, taurul, delfinul şi calul. Deşi originea numelui său rămâne necunoscută, cercetătorii au stabilit că numele său înseamnă „stăpânul Pământului” sau „soţul Pământului”. Din motive necunoscute au ignorat prima variantă, preferând-o pe cea de-a doua, sugerând că Poseidon şi zeiţa pământului, Demetra, au avut o legătură, deşi nu există niciun mit care să confirme acest lucru. După cum spunea mitologul german Walter Burkert, traducerea „soţul Pământului” e aproape imposibil de demonstrat. Deşi cercetătorii se încăpăţânează să accepte această variantă, deoarece nu există niciun mit care să ateste faptul că Poseidon ar fi fost la un moment dat conducătorul panteonului, prima traducere este cea reală. Atât Enki la sumerieni cât şi Poseidon la greci înseamnă acelaşi lucru. Tridentul şi peştele sunt simboluri ale ambelor zeităţi. Taurul, unul dintre simbolurile lui Poseidon, reprezintă fertilitatea iar coarnele acestuia, semiluna lui Enki. Amândoi sunt zei ai apelor şi fraţii mai mici ai amândurora au devenit conducătorii zeilor. Pentru greci, Poseidon, împreună cu alţi zei, a încercat să-şi detroneze fratele dar a fost prins şi pedepsit. La fel şi Enki pentru sumerieni. Aşadar, Poseidon şi Krónos sunt una şi aceeaşi zeitate, Enki sau Lucifer.

Dacă în Mesopotamia lumea era condusă de trei zei, Anu având cerul, Enlil Pământul iar Enki apa şi lumea subterană, grecii au adoptat tot o trinitate. Însă i-au atribuit lui Zeus cerul şi Pământul. Fratelui mai mare al lui Zeus, Poseidon, i-au lăsat mările, însă s-au văzut în faţa unei dileme: cine să primească lumea subterana? Pentru că nu puteau să-i dea lui Zeus şi această lume, deoarece avea deja cerul şi Pământul, i-ai atribuit-o tot lui Poseidon. Însă, pentru că trebuia să fie o trinitate, l-au creat pe Hades. Poseidon rămânea doar zeul apelor iar Hades devenea latura întunecată a acestuia, stăpânul lumii subterane. La fel ca Osiris, Hades era judecătorul morţilor. De altfel, Plutarh considera că Serapis nu se deosebeşte cu nimic de Hades şi nici Isis de Persefona. Tot Plutarh scria că, pentru greci, Zeus era creatorul tuturor lucrurilor bune iar Hades, cauza răului. Întocmai ca Satan al creştinilor. Pentru Platon, Hades însemna „fiul blândeţii” iar pentru Plutarh, „cel ascuns”, întocmai ca Amon al egiptenilor. Romanii l-au numit Pluton, care înseamnă „bogatul”, aluzie la bogăţiile subterane. Ca opus al zeului furtunii, conducător al lumii subterane, Hades / Pluton este nimeni altul decât Enki al sumerienilor.

Tot în Grecia îl întâlnim pe Hermes, mesagerul zeilor, zeul călătorilor, al hoţilor, al păstorilor, al literaturii şi al invenţiilor. În miturile originale, Hermes (Mercur pentru romani) era zeul fertilităţii şi inventatorul focului, asemenea sumerianului Enki. Unul dintre simbolurile lui Hermes era caduceul, adică toiagul cu doi şerpi încolăciţi în jurul lui şi o pereche de aripi în vârf, simbolul lui Enki. Dar care ar putea fi traducerea numelui Hermes? În greaca antică, mes însemna mijloc. Hermes era cel care făcea legătura între zei şi oameni, mijlocitorul sau mediatorul, aşa că a doua parte a numelui semnifică rolul său. Iar prima parte, her, se presupune că provine de la Hera. Astfel, Hermes s-ar putea traduce „mediatorul zeiţei Hera”. Însă Hera e forma de feminin a numelui egiptean Heru (Horus pentru greci). Prin urmare, prima parte a numelui lui Hermes provine din numele său egiptean, Heru-Ur. Grecii l-au echivalat cu egipteanul Thoth, primind numele Hermes Trismegistus. Iniţial, în Grecia, Hermes l-a reprezentat pe Enki, fiind zeul fertilităţii. Atunci şi-a „căpătat” caduceul. Mai târziu a fost „retrogradat” în postura de fiu al lui Zeus, devenind mesagerul zeilor.

Tot ca fiu al lui Zeus este prezentat şi Dionysos, numit Bachus de către romani, zeul viţei-de-vie, al nebuniei ritualice şi a extazului. Este mereu înconjurat de satiri, fiinţe care au dat imaginea demonilor în creştinism. Era considerat eliberatorul oamenilor din jugul zeilor prin vin, muzică şi dans. Dionysos era reprezentat într-un car tras de lei sau tigri, ţinând în mână caduceul. Numele său a fost tradus prin „zeul copacilor”, indicând funcţia sa de divinitate a naturii, sau prin „zeul din Nysa”, locul naşterii sale în mitologia greacă. A fost ucis în războiul cu giganţii, apoi înviat, întocmai ca Osiris al egiptenilor. Printre epitetele sale se numără Adoneus („conducătorul”), Aesymnetes („Domnul”), Eleutherios („eliberatorul”), Enorches („cu testicule”), Erikryptos („complet ascuns”), Pseudanor („omul fals”). Epitetul Adoneus este unul cel puţin bizar, ţinând cont că Dionysos nu a fost conducător în niciunul dintre miturile cunoscute astăzi. În schimb, seamănă foarte bine cu Adonai, epitetul dumnezeului biblic şi cu Adonis, un alt personaj din mitologia greacă. Enorches face referire la funcţia sa de zeu al fertilităţii, lucru observat şi din orgiile la care se spune că lua parte foarte des. Apetitul său sexual foarte ridicat îl identifică cu egipteanul Min, care în Textele Sarcofagelor era numit „vânătorul de femei”. Erikryptos înseamnă acelaşi lucru ca şi Amon la egipteni. Herodot spunea că „Osiris în limba elenă înseamnă Dionysos”. Hellanicos din Lesbos scria că preoţii egipteni îl numesc Osiris pe Dionysos. Diodor din Sicilia susţinea că lui Osiris i se mai spune Dionysos sau Hades. Pentru Heraclit din Efes, Hades şi Dionysos devin acelaşi zeu când sunt cuprinşi de furie sau sunt în delir. Mnaseas spunea că Dionysos, Osiris şi Serapis sunt diferite nume ale lui Apis. Anticlide scria că Isis era soţia lui Dionysos. Atât Plutarh cât şi Diodor din Sicilia relatau că iedera, pe care grecii i-au dedicat-o lui Dionysos, este numită de egipteni „iarba lui Osiris”. Pentru ei, Dionysos, Hades sau Osiris reprezentau aceeaşi divinitate. Într-adevăr, acest zeu al fertilităţii, care a fost ucis şi înviat, purtător al caduceului, este Enki al sumerienilor.

O a treia reprezentare a lui Enki ca fiu al lui Zeus este Hephaestus, numit Vulcan de către romani. Fiu al zeilor supremi, el era zeul tehnologiei, meşteşugurilor, sculptorilor, artizanilor, metalurgiei, focului şi vulcanilor. A fost exilat din cer de către Zeus şi nevoit să trăiască pe Pământ, în insula Lemnos. El era făurarul zeilor, la fel ca Enki la sumerieni sau Ptah la egipteni. Deşi urât şi şchiop, Hephaestus era căsătorit cu zeiţa frumuseţii, Afrodita. Cum ea era cunoscută ca Isis în Egipt, Ninhursag în Sumer sau Iştar în Babilon, întâlnim o nouă conexiune cu Enki.

Cultul lui Adonis („Domnul”) a apărut în insula Lesbos în jurul anului 600 î. Hr. Era un zeu al vegetaţiei, de o frumuseţe nemaintâlnită (asemeni lui Lucifer). Deoarece îl doreau şi Persefona, şi Afrodita, a fost nevoit să petreacă o treime din an alături de prima şi două treimi lângă a doua. Într-un final, a fost ucis, dându-şi duhul în braţele Afroditei. Numele său seamănă foarte mult cu Adonai al evreilor şi Adoneus, unul dintre epitetele lui Dionysos. Ca iubit al Afroditei, el este Enki, Dumuzi sau Osiris. De altfel, se presupune că s-ar fi născut în Byblos, oraş foarte important pentru religia lui Osiris şi a lui Dumuzi. Deşi a fost identificat încă din antichitate cu acest zeu, cultul lui Adonis se adresa exclusiv femeilor.

În Ugarit, zeul meşteşugar era Kothar Hasis. Acesta a fost identificat cu Hephaestus al grecilor şi cu Ptah al egiptenilor. De altfel, în miturile ugaritice, casa lui Kothar Hasis se afla în Egipt, ceea ce indică faptul că cei trei erau una şi aceeaşi persoană.

În teosofie, Sanat Kumara („tinereţe eternă”) este considerat stăpânul Pământului, cel venit acum 18,5 milioane de ani dintr-un plan eteric al planetei Venus pentru a ajuta oamenii să evolueze spiritual. Locuieşte în lumea subterană Shamballa. La nivel cosmic este numit Subrahmanya, Sanatana, Sanaka sau Sanandana. Primeşte energie din planuri superioare în zodia berbecului, pe care o împărtăşeşte celorlalţi în zodia taurului. Printre titlurile lui se numără „stăpânul lumii”, „singurul iniţiator”, „cel vechi de ani”. Primul nume e anagramarea epitetului dat de Vechiul Testament, Satan. Iar al doilea provine din numele hitit Kumarbi. Zodiile berbecului şi a taurului reprezintă două dintre simbolurile lui Enki. Planeta Venus, sau Luceafărul, alături de lumea subterană, indică legătura cu Lucifer al creştinilor. De altfel, teosofista Helena Blavatsky l-a identificat în mod corect pe Sanat Kumara cu Lucifer, precizând totuşi că a fost greşit înţeles de către creştini. Vom vedea dacă aşa este, urmărindu-i faptele păstrate în miturile lumii.

În Tibet, Mahasammata era zeul care, prin gândurile sale necurate, a fost aruncat pe Terra, alături de adepţii săi. Ajuns aici, el a împărţit Pământul în loturi, fiecare dintre cei care îl însoţeau fiind stăpân pe lotul său. El şi descendenţii săi au fost primii cinci regi ai planetei noastre. Şi nu putem să nu-l identificăm pe Lucifer şi aici, în mitologia tibetană.

În hindusim, zeul distrugător Şiva („cel pur”) este înconjurat mereu de demoni. În creştinism, Satan este conducătorul demonilor. Şiva este reprezentat mereu ţinând într-o mână tridentul, pe cap purtând o semilună iar corpul său împodobit cu cinci şerpi şi câteva cranii. Tridentul, semiluna şi şarpele sunt simbolurile lui Enki. Şiva este zeul artelor, înţelepciunii şi fertilităţii. Pentru sumerieni, Enki este zeul artelor, înţelepciunii şi fertilităţii. În timpul unei lupte, Şiva i-a distrus unul dintre cele cinci capete zeului creator Brahmā. La fel cum, în luptă, Krónos l-a castrat pe Ouranos şi Kumarbi pe Anu. Şiva face parte dintr-o trinitate sfântă alături de Brahmā şi Vishnu, la fel cum Enki făce parte dintr-o trinitate alături de An şi Enlil. Şiva şi Enki sunt una şi aceeaşi zeitate.

Tot în hinduism îl întâlnim şi pe zeul Krşna. În sanscrită, ca adjectiv, numele său înseamnă „negru” sau „întunecat”, reminiscenţă din perioada vedică atunci când era considerat soarele negru sau soarele nopţii. Ca substantiv, Krşna înseamnă „noapte” sau „întuneric”. În iconografia originală era reprezentat cu pielea neagră, abia în reprezentările moderne culoarea sa a fost schimbată în albastru. În mitologia epică, Krşna este zeul iluzionist care îşi înşeală duşmanii, dezorientându-i cu fantasmele pe care le crează. Într-un comentariu la Bhagavad-Gita, indianistul român Sergiu Al-George îl prezintă pe Krşna ca fiind „prinţ războinic, în stare de mari îndrăzneli, ucigător de monştri, pedepsitor de regi nelegiuiţi, fiind totodată capabil de viclenii şi laşităţi; deschis exaltărilor bachice şi protagonist al supremelor experienţe erotice în paroxismul cărora se descifrează însuşi erosul absolut – cel al comuniunii cu realitatea ultimă -, Krşna rămâne totuşi un personaj crud şi oarecum lugubru prin surâsul cu care întâmpină marile drame”.  În a patra carte din colecţia de imnuri sacre Rigveda, Krşna este considerat demon sau spirit al întunericului. În Lalitavistara Sutra, Krşna este conducătorul demonilor negri, inamicii lui Buddha. Printre numeroasele sale epitete se numără Shyamasundara („frumosul întunecat”), Patitapavana („cel ce îi purifică pe decăzuţi”) şi Kaladeva („zeitatea neagră”). Din secolul al XIX-lea, Krşna a fost adoptat de câteva mişcări religioase noi. În teosofie, zeul este considerat reîncarnarea lui Maitreya, cel mai important învăţător spiritual al omenirii. Krşna a fost canonizat de către celebrul magician satanist Aleister Crowley şi este recunoscut ca sfânt de către masonii gnostici din Ordo Templi Orientis. În Bhagavad-Gita, Krşna se descrie singur: „Cei fără minte mă cred Cel Nemanifestat intrat în starea de manifestare; ei nu cunosc natura mea superioară neclintită, supremă. Învăluit de iluzia produsă de magia mea, eu nu sunt revelat tuturor; această lume, cu mintea tulburată, nu mă recunoaşte ca nenăscut şi neclintit. Eu ştiu, o Arjuna, fiinţele care au fost, care sunt şi care vor fi; pe mine însă nu mă ştie nimeni.” (7:24-26). Îndrăznesc să-l contrazic pe cel care s-a autoproclamat Marele Stăpân Divin al Universului. Cu toate iluziile produse de magia sa, ne dăm totuşi seama de natura sa „superioară neclintită, supremă”. Acest zeu negru, înşelător, creator de iluzii, magician neîntrecut, manipulator şi crud, cu înfăţişare terifiantă, ce duce omenirea la pieire, demon sau spirit al întunericului, conducător al demonilor, inamicul lui Buddha, deschis mereu la depravare erotică şi exces de alcool, considerat sfânt de către masoni, magicieni şi satanişti, nu poate fi decât cel numit de creştinism Satan, Enki al sumerienilor. Lucru pe care Krşna îl recunoaşte (ce-i drept, indirect) în cartea a X-a din Bhagavad-Gita: „pentru zeii Rudra, eu sunt Śamkara (zeul distrugător Şiva)”, „pentru demonii Yakşa şi Rakşas, eu sunt stăpânul bogăţiilor (zeul Kubera, care comanda armata demonilor)”, „pentru preoţi eu sunt cel dintâi, Brhaspati (zeul elocinţei şi al înţelepciunii)”, „pentru conducătorii de oşti sunt Skanda (zeul războiului)”, „pentru şerpi eu sunt Vāsuki (şarpe mitic, rege al şerpilor Nāga)”, „pentru Nāga sunt Ananta (şarpele primordial)”, „eu sunt Prahlada (căpetenia demonilor Asura) pentru demonii Daitya”, „eu sunt Timpul atotputernic, distrugător de lumi”.

Pentru azteci, Quetzalcohuātl („şarpele cu pene”), era zeul comerţului, artelor, meşteşugurilor, cunoaşterii şi fertilităţii, patronul preoţilor. El a creat oamenii în Mictlan, lumea subterană. Enki, care a creat oamenii în lumea subterană, era patronul preoţilor, zeul artelor, meşteşugurilor, cunoaşterii şi fertilităţii. Unul dintre cei patru copii ai zeilor supremi Ometecuhtli şi Omecihuatl, Quetzalcohuātl reprezenta luceafărul de dimineaţă sau planeta Venus, la fel ca Lucifer, Sanat Kumara şi Enki. Osiris era unul dintre cei patru copii ai zeilor conducători, la fel şi Enki. Asemenea lui Quetzalcohuātl, Enki mai era numit Şarpele. Satan este identificat cu şarpele din Grădina Edenului. Iar ca înger răzvrătit, Lucifer este considerat şarpe înaripat (serafim). Yaldabaoth avea corp de şarpe, de asemenea şi Fuxi, primul zeu al Chinei. Mayaşii îl numeau Kukulcan sau Q’uq’umatz. El a descoperit porumbul, a domesticit animalele, a creat focul şi i-a învăţat pe mayaşi muzica şi dansul.

Pe zeul răzvrătit, nordicii îl numeau Loki. El era fratele conducătorului lumii, Odin. A fost primit în familia Æsir după pacea cu cei din clanul Vanir. Loki se ţinea mereu de şotii, reuşind de multe ori să pricinuiască celorlalţi zei numai necazuri. În final reuşind chiar să cauzeze moartea zeului Baldr. Nici până în ziua de astăzi, cercetătorii n-au reuşit să găsească o traducere a numelui său. S-a sugerat că Loki provine din cuvântul lúka („aproape”), dar această interpretare nu are niciun sens. Numele zeilor erau epitete care subliniau atributele acestora. Iar „aproape” nu i se potriveşte lui Loki absolut deloc. Semnificaţia reală a numelui e mai mult decât evidentă. Limba engleză e o limbă germanică, ce a suferit influenţe nordice cauzate de invaziile vikingilor din secolele al VIII-lea şi al IX-lea. Prin urmare, cuvântul scandinav lo poate însemna acelaşi lucru ca şi englezescul low, adică „jos”. Iar ki este cuvântul sumerian pentru „pământ”. Loki se poate traduce „pământul de jos” sau „pământul inferior”, o referire la locul în care sălăşluia zeul în realitate. Aşa cum babilonianul Ea înseamnă „casa apei”, iar zeul locuia în casa subterană a apelor, Abzu, tot aşa Loki face referire la lumea subterană în care trăia. Ce caută un cuvânt sumerian în limba nordică? Răspunsul se găseşte tot în legende. Marii zei, cei din familia Æsir, veneau dintr-o zonă numită Asaland, adică Asia. Fără îndoială, arienii din Orientul Mijlociu, care au invadat India, au migrat până în nordul Europei, aducându-şi cu ei şi zeii. Aşadar are sens apariţia unui cuvânt sumerian în limbajul nord-europenilor. Iar acesta nu este singurul exemplu. Zeul scandinav Tyr poartă numele oraşului din Liban amintit şi de Biblie. Numele zeului Baldur este derivat al numelui zeului semitic Baal. Soţia lui Baldur, zeiţa Nanna, poartă un nume identic cu al zeului sumerian al lunii. Numele zeului nordic Thor este aproape identic cu cel al zeului egiptean Thot. Zeul scandinav Borr seamănă cu zeul grec al vântului de nord, Boreas (de remarcat faptul că Boreas reprezintă nordul). Zeiţa pământului la nordici, Gerd, are un nume asemănător cu al zeiţei greacă a pământului, Geea, cu zeul egiptean al pământului, Geb şi cu zeiţa sumeriană a pământului, Gi. Aşadar, legături între Scandinavia şi Orientul Mijlociu sunt destule. Revenind la Loki, se spune chiar că a fost legat sub pământ, asemenea titanului Prometheus, pentru că l-a ucis pe unul dintre zei. Copiii săi, de asemenea au fost trimişi în adâncuri:  lupul Fenrir a fost legat de o stâncă la un kilometru şi jumătate sub pământ, şarpele Jörmungandr a fost aruncat în oceanul care înconjoară Terra iar zeiţa Hel a devenit conducătoarea lumii subterane Niflheim. La Ragnarok, bătălia finală dintre zei, Loki s-a eliberat şi, împreună cu copiii săi şi cu uriaşii, a atacat tărâmul zeilor Æsir. În final, a fost omorât de zeul Heimdallr. Loki îşi putea schimba forma, adesea în peşte sau şoim, întocmai ca Enki şi Horus cel Bătrân. Dacă luăm în considerare şi asemănarea fonetică dintre Loki şi Enki, putem observa că ambii reprezintă acelaşi personaj. În 1835, Jacob Grimm a lansat teoria că Loki ar putea fi un zeu al focului. În legendele daneze, Loki apare ca o creatură a nopţii, conectată cu casa focului. În 1889, lingvistul norvegian Sophus Bugge a concluzionat că Loki este varianta nordică a lui Lucifer. Şi, într-adevăr, aşa este. Loki, Lucifer, Prometheus sau Enki sunt nume ale aceluiaşi personaj.

În Japonia, zeul exilat din cer se numea Susano-o. El era fiul zeilor supremi şi iniţial a primit ca domeniu mările Pământului. Însă el prefera să locuiască în cer. În urma neînţelegerilor cu sora sa, zeiţa Soarelui, Susano-o a fost expulzat pe Pământ fără milă, condamnat să locuiască în lumea care i-a fost dată la început. A aterizat în provincia Izumo din insula Honshu. A ucis şarpele cu 8 capete, numit Yamata no-orochi, (întocmai ca Enki şi Krónos), apoi i-a învăţat pe oameni cum să cultive pământul. S-a mutat în lumea subterană, numită Yomi, lăsându-i conducerea lumii fiului său, Okuninushi („stăpânul celor 8 insule”). Okuninushi a primit atributele puterii tatălui său dar şi titlul „stăpânul Terrei”. S-a însurat cu sora sa, Suseri Hime, şi au domnit împreună până când au fost nevoiţi să abdice în favoarea lui Ninigi no Mikoto, nepotul zeiţei Soarelui. Această legendă seamănă izbitor cu cea a lui Enki. Deşi nu s-a dovedit că ar exista vreo legătură între Japonia şi Sumer, totuşi există câteva. Pe lângă legenda asemănătoare cu cea sumeriană, observăm că numele japonez Ninigi este de origine sumeriană, însemnând „Domnul ochi”, indicând în mod evident un Veghetor. Templul Tokei-ji mai era numit şi Enkiri-dera („templul divorţului”), în care numele sumerianului Enki este evident. Tehnica japoneză de vindecare, Reiki (cuvând tradus în mod convenţional prin „atmosferă misterioasă” sau „influenţă supranaturală”), se poate traduce corect din sumeriană prin „regele Pământului” (fiind format din rei = „rege” şi ki = „Pământul”), adică titlul deţinut de Enki până a fost detronat de fratele său. Unul dintre simbolurile Reiki se numeşte Nin Giz Zida, care în tibetană înseamnă „şarpele de foc”. Chiar dacă practicanţii reiki susţin că acesta este un cuvânt tibetan, în realitate provine din sumerianul Ningişzida („stăpânul copacului cel bun”), unul dintre epitetele Şarpelui Enki. Aşadar, putem presupune că japonezii au fost influenţaţi de cultura sumeriană, lucru remarcat şi în mitologia lor.

În miturile japoneze, zeiţa Benten era zeiţa mării şi a muzicii. Era reprezentată ca o femeie foarte frumoasă, având 8 braţe, călare pe un dragon sau un şarpe. Această imagine ne duce cu gândul la imaginea „curvei Babilonului” din Apocalipsa după Ioan. Cum zeii erau echivalaţi cu corpuri cereşti, o zeiţă cu 8 braţe înseamnă fără îndoială o stea cu 8 colţuri, care semnifică a 8-a planetă din sistemul nostru solar, Venus, numărând din exterior către Soare. Fiind asociată cu Venus şi cu apa, dar şi de o frumuseţe izbitoare, deducem că Benten era Iştar a babilonienilor, Inanna a sumerienilor, Isis a egiptenilor sau Afrodita a grecilor. Reprezentarea ei călare pe un dragon sau un şarpe e o metodă relativ obscenă de a indica relaţia intimă dintre ea şi marele Şarpe, adică Enki, Osiris sau Lucifer. De altfel, miturile japoneze spun că Benten era soţia Împăratului dragonilor, care era extrem de urât şi avea formă de şarpe. Întocmai ca Haphaestus al grecilor sau Satan al creştinilor. Acest împărat al dragonilor nu poate fi decât Marele Şarpe Enki.

Tot la japonezi, împăratul Iadului era Enma Dai-Ō („marele rege Yama”), judecătorul sufletelor morţilor. El le hotăra pedepsele în funcţie de păcatele săvârşite în timpul vieţii, întocmai ca Osiris al egiptenilor sau Hades al grecilor.  Budiştii şi hinduşii îl numesc Yama, tibetanii Shinje, chinezii Yanluowang sau Yan iar coreenii Yeomla Daewang. Ca şi conducător al lumii subterane, el este Enki sau Osiris. De altfel, prima parte a numelui său japonez, en, este identică cu prima parte a numelui său sumerian.

În Africa, Chi Wara i-a învăţat pe cei din tribul bamana cum să practice agricultura. Acesta era o fiinţă jumătate om, jumătate animal, fiul zeiţei cerului, Mousso Koroni, şi al unui spirit al Pământului. Din nou, ca la egipteni, greci şi sumerieni, primul zeu era fiul cerului şi al Pământului. Pentru zuluşii din Africa de Sud, Unkulunkulu („cel bătrân”) este creatorul oamenilor. El i-a învăţat pe aceştia să vâneze, să facă focul şi să cultive plantele. Zeul creator En-kai sau Ngai este zeul suprem al masailor din estul Africii. Toate aceste mituri africane îl prezintă de fapt pe Enki al sumerienilor (de remarcat asemănarea cu numele En-kai al masailor). Zeul suprem al dogonii din Mali este Amma. Nommo, fiul exilat al lui Amma, a coborât din cer într-o barcă de forma unui hambar. El i-a învăţat pe dogoni agricultura şi fierăritul. Dogonii şi-au numit tribul după zeul canaanienilor, Dagon. Numele Amma şi Nommo citit invers (Ommon) provin de la egipteanul Amon. Toate aceste nume îl reprezintă pe sumerianul Enki. Pentru dogoni, Nommo a venit de pe Sirius, stea care la egipteni era personificarea zeiţei Isis, soţia lui Osiris. Şi în Africa, acest zeu avea, pe lângă imaginea de binefăcător, una malefică. Pentru populaţia Yoruba, Kadiempembe sau Eşu era un zeu înşelător, ce putea vorbi în orice limbă, inclusiv în ale animalelor. Îşi poate schimba forma, poate să provoace confuzie şi îi place să distrugă. În Voodoo-ul haitian, Eşu este numit Papa Legba sau Baron Samedi. Samedi înseamnă „sâmbătă” în franceză, aluzie la sabbatul pe care l-a impus evreilor, adoptat de vrăjitoare ca fiind cea mai importantă zi pentru vrăji. Conducător al spiritelor, având puteri magice nemărginite, Baron Samedi este totodată şi un vindecător, având puterea de a dărui viaţa.

Toate aceste câteva nume sunt diferite epitete ale unuia şi aceluiaşi „zeu”, cel care a fost exilat pe planeta noastră, devenind primul conducător al Pământului.