Yahweh


Şi va fi în vremea aceea – zice Domnul – că ea mă va numi: «Bărbatul meu» şi nu-mi va mai zice: «Baal al meu»” – Yahweh (Cartea lui Osea 2:18)

Zeul suprem al Babilonului antic era Marduk, fiul lui Ea (Enki la sumerieni) şi a Damkinei (Ninhursag). Soţia sa era Sarpanitum, fiul lor era Nabu iar sora sa era Iştar. Animalul emblematic al lui Marduk era Muşhuşşu, o combinaţie monstruoasă de şarpe şi dragon, iar simbolul său este marrn, o unealtă în formă de sapă. Era zeul Soarelui, având legături şi cu vegetaţia, apa şi magia. Mai era numit Bel („Domnul”) şi, în timpul regelui Hammurabi (în jurul anului 1850 î.Hr.), a ajuns în fruntea panteonului divin, primind numărul magic 50 (titlul de rege). Marduk nu a preluat doar acest număr de la unchiul său, Ellil (Enlil la sumerieni), ci şi toate atributele şi titlurile acestuia. În perioada neo-babiloniană, cultul lui Marduk se dezvoltase într-atât, încât acesta nu avea rival. Principalele sale sanctuare din Babilon, templul E-sagil şi ziguratul E-temenanki (Turnul Babel), reprezentau pentru antici punctul central al universului. Natura lui Marduk a devenit tot mai complexă pe măsură ce a absorbit total funcţiile şi caracteristicile multor alţi zei, la fel ca Yahweh al evreilor. Acest fapt este bine documentat de marele număr de imnuri şi rugăciuni, de lucrări teologice dedicate lui Marduk, precum şi alte numeroase referinţe în documente particulare şi oficiale sau nume de persoane. Poemul Enuma Eliş celebrează gloria lui Marduk, enumerându-i cele 50 de nume şi funcţii. Acest poem a oferit o justificare pentru poziţia superioară a lui Marduk în panteon, ca fiind eliberatorul de forţele haosului primordial reprezentat de Tiamat şi organizatorul universului cunoscut. În perioada kasită, cultul lui Marduk s-a răspândit treptat dincolo de Mesopotamia Centrală. Făcea parte din triada supremă, alături de tatăl şi de sora sa, înlocuind triada originală, formată din An, Ellil şi Ea. Printre titlurile lui se numără „sfetnicul zeului acvatic Ea”, „învăţătorul oamenilor”, „zeul războiului şi al armelor”, „domnitorul veşnic”, „copilul-soare”, „fiul Soarelui”, „zeul mâniei şi iertării”, „vindecătorul”, „veghetorul purificării”, „protectorul stelei Nebiru (steaua polară)”, „cel adevărat pretutindeni”, „înţeleptul, Domnul oracolelor” sau „cel slăvit de generaţiile viitoare”.

Deşi cercetătorii cred că Marduk era un zeu obscur, local, ce a ajuns important doar datorită ascensiunii pe scena politică a Babilonului condus de Hammurabi în secolul al XVIII-lea î.Hr, sunt dovezi că lucrurile nu stăteau tocmai aşa. Numele Marduk provine din sumeriană, unde era numit Amar Utu („viţelul solar”). Ulterior, numele a devenit Martu, prin eliminarea primei litere de la începutul fiecărui cuvânt. Babilonienii au preluat numele Martu, transformându-l în Marduk. Alţi sumerieni au preferat să elimine din Amar Utu primul cuvânt, numindu-l pe zeu doar Utu („soare”). Utu era fiul zeilor Nanna şi Ningal. Cum pe Nanna l-am identificat cu Enki, rezultă că Utu era fiul acestuia. În textul Enki şi ordinea lumii este scris: „Utu, fiul născut din Ningal, lui i-a dat Enki în grijă întregul univers.” În mitologia sumeriană, Utu nu a fost niciodată conducătorul universului. În schimb, babilonianul Marduk avea acest titlu. În plus, Enki nu i-ar fi dat lui Utu universul în grijă, decât dacă acesta era succesorul lui. Într-adevăr, Marduk era considerat moştenitorul lui Ea (Enki). Sora geamănă a lui Utu era Inanna, pe care toţi cercetătorii o identifică cu babiloniana Iştar. Iar Iştar era în Babilon sora lui Marduk, făcând parte amândoi din triada sfântă, alături de tatăl lor. Prin urmare, putem concluziona fără greşeală că sumerianul Utu era Marduk al babilonienilor. Semnul pictografic al lui Utu apare în cele mai vechi dovezi cuneiforme scrise iar câţiva regi din perioada sumeriană veche vorbesc despre Utu ca regele lor. În plus, Lugalzaggisi declara că a fost numit de către Utu „ministrul suprem al lui Sin”. Aşadar, Utu / Marduk nu era un zeu minor, necunoscut, devenit important prin al doilea mileniu î.Hr. Ci unul dintre marii zei.

Akkadienii l-au preluat pe Utu de la sumerieni şi l-au numit Şamaş. Dacă acesta nu deţinea la sumerieni o poziţie importantă în panteon, akkadianul Şamaş, ca zeu al dreptăţii, era o zeitate de importanţă cosmică şi naţională, fiind numit de akkadieni şi de asirieni „stăpânul cerului şi al Pământului”. Şi acest titlu îi afundă pe cercetători mai mult în ceaţă deoarece, în listele de zei existente, Şamaş nu a primit niciodată poziţia supremă. Dacă ar observa că Utu sau Şamaş erau diferite ipostaze ale lui Marduk, lucrurile s-ar clarifica. Şamaş era de asemenea un războinic, lucru ce ne duce cu gândul la unul dintre epitetele lui Marduk, „zeul războiului şi al armelor”. De altfel, pentru romani, Marte (derivat din Martu sau Marduk) era zeul războiului. Pentru akkadieni şi, mai târziu, pentru babilonieni, Şamaş era şi judecătorul morţilor.

De ce babilonienii foloseau două nume pentru aceeaşi zeitate? Răspunsul nu e chiar atât de complicat. În primul rând, zeu-soare însemna zeu suprem. Aşa cum soarele se afla în mijlocul sistemului solar, cu planetele orbitând în jurul lui, tot la fel se afla zeul conducător în mijlocul celorlalţi zei, ce „orbitau” în jurul său. Marduk era considerat zeu suprem, aşa că epitetul de zeu-soare i se potriveşte. Identificat cu astrul zilei, ca judecător şi zeu al dreptăţii, el se numea Şamaş. Aceasta era doar o ipostază a zeului suprem, partea pe care o puteau vedea toţi credincioşii. În schimb, ca zeu suprem, ce trăieşte alături de ceilalţi zei, care distruge duşmanii Babilonului, îi apără pe oameni de boli şi le oferă recolte bogate, ca organizator (sau arhitect, cum îl numesc masonii) al universului, era numit Bel sau Marduk. Exact cum astăzi creştinii îl numesc pe zeul lor suprem Dumnezeu, Domnul, Adonai, Savaot, Atotputernicul, Creatorul, etc. Dintotdeauna fiecărei zeităţi i se atribuiau mai multe nume, care să semnifice diferite atribute ale acesteia.

După cum am arătat mai sus, Marduk / Martu / Utu / Şamaş era unul dintre primii zei veniţi pe planeta noastră, numiţi Veghetori în Cartea lui Enoh. În prologul la Codul său de legi, regele Hammurabi scria: „Când exaltatul Anu, rege pentru Anunnaki şi Ellil, stăpân al cerului şi Pământului… a acordat stăpânirea divină a multitudinii de oameni lui Marduk, fiul prim-născut al lui Ea, el l-a preamărit printre Igigi.” Aşadar, Marduk a fost preamărit printre Igigi („ochii Pământului”). Aceştia erau Veghetorii, adică primii zei care au locuit aici. Epitetul lui Marduk, „veghetorul purificării”, arată acelaşi lucru. Ba, mai mult, îl întâlnim şi în Cartea lui Enoh sub numele Şamsiel. Acesta era unul dintre îngerii Veghetori, cel care i-a învăţat pe oameni mersul Soarelui. Cercetătorii continuă să-i traducă numele prin „soarele lui Dumnezeu”, fiind compus din şamsi = Soare şi el = Dumnezeu. Însă această traducere este greşită în mod intenţionat, pentru a nu se afla că îngerii dintr-o religie aparent monoteistă erau consideraţi în vechime zei. Ca substantiv propriu, El semnifică numele zeităţii supreme din Canaan. Iar ca substantiv comun se traduce prin „zeu suprem / Dumnezeu” sau doar „zeu”. Prin urmare, Şamsiel se interpretează corect ca „zeul Soarelui”. Dacă înlăturăm particula el, despre care ştim că înseamnă „zeu”, ne rămâne şamsi, tradus prin „Soare”. Iar acest cuvânt este aproape identic cu şamaş, Soarele la akkadieni şi babilonieni. Aşadar îngerul Şamsiel era Marduk, fiul lui Enki. În tăbliţa numită CBS-14061, pe vremea când zeii se împerecheau cu pământencele (exact ca îngerii Veghetori din Biblie şi Cartea lui Enoh), tânărul Martu se plângea mamei sale că a rămas singurul fără consoartă. Drept urmare, mama sa i-a ales ca soţie pe fiica unui preot. Obiceiul s-a păstrat mult timp după ce zeul a scăpat de feciorie. După cum relata Herodot, într-o cămăruţă de la ultimul etaj al zigguratului din Babilon, anual era închisă câte o virgină. Marduk cobora din cer şi se împreuna cu fata toată noaptea (cât apetit sexual!), dimineaţa luându-şi zborul de unde venise.

Marduk este întâlnit şi în alte culturi, bineînţeles sub alte nume şi înfăţişări. La egipteni îl găsim sub numele Heru, Haru („şoimul”), Hor sau Har-Si-Ese („Horus, fiul lui Isis”), tradus de greci ca Horus. Egiptenii îl mai numeau Hopasherd („Horus copil”) iar grecii Harpocrate. Acesta era fiul lui Osiris, primul conducător al lumii, şi al lui Isis. Soţia sa se numea Hathor („casa / soţia lui Horus”). După ce Seth, l-a ucis pe Osiris, luându-i tronul, Horus s-a luptat cu el pentru supremaţie. În final a învins, înlocuindu-l pe unchiul său, Seth. Papirusul lui Hunefer spune că lui Horus nu i s-a dat tronul Egiptului, ci suveranitate asupra întregii lumi. După cum am văzut deja, Osiris era Enki la sumerieni. Seth, fratele lui Osiris, zeul furtunii la egipteni, era Enlil, fratele lui Enki, zeul furtunii la sumerieni. Pe lângă funcţia de zeu al cerului, Horus mai era şi zeul războiului, întocmai ca Marduk. Prin urmare, Horus, fiul lui Osiris, era Marduk, fiul lui Enki. În ambele mituri, Osiris / Enki a condus Pământul, fratele său, Seth / Enlil l-a detronat, cedându-i mai târziu locul lui Horus / Marduk, care a devenit stăpânul lumii. Chiar dacă din Mesopotamia nu ne-a rămas un mit care să descrie o eventuală luptă dintre Marduk şi Enlil, ca la egipteni, putem presupune că acesta din urmă nu a renunţat la tron pe cale paşnică.

În Canaan îl întâlnim pe Baal („Domnul”), fiul lui Dagon. Deşi au apărut numeroase neînţelegeri între el şi unchiul său, El, zeul suprem, Baal devine la un moment dat conducătorul Pământului. Baal provine fără îndoială din babilonianul Bel iar El e forma scurtă a numelui Ellil. Cum pe Dagon l-am identificat deja cu Enki, observăm aceeaşi poveste cu aceleaşi personaje ca şi la egipteni, sumerieni, akkadieni şi babilonieni. Neînţelegerile dintre Baal şi unchiul său, El, reies cel mai bine din Vechiul Testament. De remarcat e concursul dintre Ilie, profetul lui El, şi cei ai lui Baal, la finalul căruia sunt ucişi toţi adepţii lui Baal. La fel ca Marduk, care a învins dragonul Tiamat, Baal l-a ucis pe dragonul Yam. Horus, Marduk / Bel şi Baal sunt aceeaşi divinitate.

La greci, ca zeu al Soarelui, era numit Apollo. La fel ca Utu / Şamaş, avea o soră geamănă, Artemis. Grecii îl considerau fiul zeului suprem, Zeus, ca o explicaţie simplă pentru faptul că era moştenitorul tronului acestuia. Mama lui era Leto, fiica titanilor Coeus şi Phoebe. Apollo s-a luptat cu şarpele uriaş Python (asemenea lui Marduk şi Baal), instaurând pe acel munte oracolul din Delphi. Apollo era considerat un zeu al oracolelor şi al profeţiilor (la fel ca Şamaş) dar şi unul al vindecării şi al medicinei. În timpurile elenistice, mai ales în al treilea secol î.Hr, Apollo a fost identificat cu Helios (numit Sol de romani), titanul soarelui. Etimologia numelui său ne este necunoscută, cel mai adesea grecii asociind numele zeului cu verbul apollymi („a distruge”). Printre epitetele lui se numără Phoebus („radiantul”), Aegletes („lumina soarelui”), Phanaeus („aducătorul luminii”), Lyceus („lumină”) sau Lycegenes („cel născut dintr-un lup”). Conform miturilor, el s-a născut pe insula Delos în a şaptea zi a lunii Thargelion. Cum Pământul este a şaptea planetă din sistemul nostru solar, numărând din exterior către Soare, iar Apollo a devenit zeul Pământului, numărul 7 a fost inclus în mitul naşterii lui. Având un apetit sexual deosebit de ridicat, a avut nu mai puţin de 69 de iubite şi 9 iubiţi, homosexualitatea fiind un fenomen absolut firesc în Grecia antică. Simbolurile sale erau arcul, lira, sabia şi tripodul sacrificial. Într-un mit, Apollo a fost exilat pe Pământ, timp în care a fost păsorul turmelor lui Admet şi a construit zidurile Troiei alături de Poseidon. Plutarh şi Herodot îl identificau cu Horus al egiptenilor, adică babilonianul Marduk. Conform lui Plutarh, Horus a fost alăptat de Latona (numită Leto de greci), acest lucru identificându-l din nou cu Apollo.

Pentru hitiţi, Illuyanka era un dragon, fiul lui Kumarbi şi al zeiţei muntelui din Nippur. Kumarbi era numele dat de hititţi sumerianului Enki. Cum Nippur era oraşul lui Enlil, zeiţa muntelui din acel oraş nu putea fi decât soţia lui Enlil, Ninhursag („doamna muntelui înalt”). La babilonieni, copilul lor se numea Marduk. Într-adevăr, la fel ca Horus al egiptenilor şi Baal al canaanienilor, Illuyanka s-a luptat pentru supremaţie cu Teshub, zeul furtunii. Deşi în celelalte mituri a câştigat lupta cu unchiul său, hitiţii au preferat să schimbe finalul, transformându-l pe Illuyanka din învingător în învins. Cu toate acestea, putem trage concluzia că Illuyanka, fiul lui Kumarbi, este Horus, fiul lui Osiris, Baal, fiul lui Dagon sau Marduk, fiul lui Ea.

La celţi, Oengus este fiul pe care Dagda l-a avut cu cumnata lui, Boand, soţia fratelui său, Elcmar. Pentru a ascunde naşterea ilegală a lui Oengus, Dagda şi Boand au oprit mersul Soarelui timp de 9 luni. Astfel, copilul a fost conceput şi născut în aceeaşi zi. Galii îl numeau Belenos („briliantul”) sau Grannos („cel ce arde”). El era zeul îndrăgostiţilor şi al Soarelui. De remarcat faptul că Belenos provine din aceeaşi rădăcină akkadiano-babiloniană Bel, iar Dagda din canaanianul Dagon, tatăl lui Baal. La fel ca la hitiţi, Oengus / Belenos este fiul lui Dagda şi al soţiei fratelui său.

Nordicii îl numeau Baldr, Baldur sau Balder („Domnul”) pe fiul conducătorilor zeilor, Odin şi Frigg. În tradiţia anglo-saxonă, este numit Bældæg sau Beldeg. Zeu al Soarelui, Baldr a fost ucis din cauza unchiului său, Loki. La Ragnarok (bătălia finală dintre zei şi uriaşi) a fost eliberat din lumea subpământeană, pentru a putea lupta. Odin a căzut în luptă iar Baldr i-a luat locul, devenind noul conducător al lumii. Asemenea grecilor, nordicii l-au numit fiul lui Odin / Zeus, pentru a motiva ascensiunea sa pe tron. A fost ucis la fel ca Baal din Canaan sau ca Illuyanka al hitiţilor, dar în final a ajuns să conducă lumea. Numele Baldr provine din canaanianul Baal iar Beldeg din akkadiano-babilonianul Bel, ceea ce îl echivalează cu Marduk. La fel şi rolul său de zeu al Soarelui sau de conducător al lumii după Odin / Zeus / Seth / Enlil / El.

În Japonia, Okuninushi („stăpânul celor 8 insule”), fiului zeului exilat Susano-o, a fost conducătorul Pământului după ce tatăl său s-a mutat în lumea subterană. În lupta pentru supremaţie, a fost ucis de către fraţii săi (la fel ca Baal, Baldr şi Illuyanka) de două ori, dar mama sa l-a înviat de fiecare dată. După o iniţiere severă şi o mulţime de teste, a primit  titlul de „stăpân al Terrei”. Apoi i-a furat atributele puterii tatălui său, adică lăuta cerului, sabia, arcul şi săgeţile vieţii. S-a însurat cu sora sa, Suseri Hime, nepoata marilor zei Izanagi şi Izanami. Pe lângă aceasta, a avut multe neveste şi copii. Ajutat de Sukuna-Bikona, Okuninushi a făurit ţinutul Izumo. Cronicile japoneze Nikon-ki, scrise în anul 720, consemnează faptul că cei doi zei au construit şi lumea sub-celestă Ama-no-shita, au găsit mijloace de vindecare a bolilor şi de a stăpâni animalele. Okuninushi a condus lumea până în momentul în care a fost nevoit să abdice în favoarea lui Ninigi No Mikoto, nepotul zeiţei Soarelui, Amaterasu Omikami. Ca fiu al lui Susano-o, identificat de noi cu Enki, şi conducător al Terrei, îl putem echivala pe Okuninushi cu babilonianul Marduk.

Lui Marduk i se atribuie construirea Babilonului. Conform istoricului grec Megastene, prima piatră a cetăţii a fost pusă de Bel. El a secat apele ce acopereau ţinutul, a fixat limitele aşezării, înconjurându-le cu ziduri, apoi dispărând. Romanii considerau că Belus, pe care îl identificau cu Baal, a întemeiat Babilonul. Nu e greu de intuit faptul că Belus e doar forma latină a babilonianului Bel. Zeul nu doar a construit oraşul, ci a şi avut grijă de el timp de secole. În Codul lui Hammurabi, regele scria: „Zeii Ea şi Bel m-au strigat pe nume pe mine, Hammurabi, destoinic domnitor, cu frică de zei, ca să dau în ţară puterea dreptăţii, ca să nimicesc pe cel rău şi viclean, ca cel puternic să nu asuprească pe cel slab, ca să mă înfăţişez oamenilor asemenea Soarelui spre a lumina ţara – eu, Hammurabi, păstorul chemat de zeul Bel, eu care dau bogăţii şi averi… Când zeul Marduk mi-a încredinţat cârma lumii şi să aduc ţărilor dreptate, atunci am făurit eu însumi dreptul şi dreptatea în limba ţării, făcându-i pe oameni să se bucure.” Aşadar, Bel Marduk i-a încredinţat lui Hammurabi cârma lumii şi i-a dăruit legile pe care le-a cuprins în Cod. Chiar este sculptat momentul în care regele primeşte legile de la Şamaş, o dovadă în plus că Marduk şi Şamaş erau aceeaşi entitate. Într-o inscripţie, regele Nabopalassar (625-605 î.H.) declară că: „în acea vreme, Marduk mi-a poruncit să împlânt adânc în măruntaiele pământului temeliile turnului Babel, care se cutremurase înaintea domniei mele, gata să se prăbuşească, şi să-i ridic vârful până la cer.” Fiul acestuia, Nabucodonosor al II-lea (605-562 î.Hr.), care a terminat reconstrucţia Turnului Babel, completa: „zeul Marduk mi-a poruncit în legătură cu Etemenanki, turnul cu scări monumentale al Babilonului, care înainte de epoca mea fusese dărâmat şi se afla în ruine, să-i consolidez temeliile spirituale în sufletele oamenilor, iar vârfurile sale să atingă cerul. Am luat o prăjină şi eu însumi am măsurat dimensiunile. Pentru Marduk, stăpânul meu, m-am umilit şi mi-am scos tunica, însemnul rangului regal, şi am cărat pe umerii mei pământ şi cărămizi. În ceea ce-l priveşte pe Nabucodonosor, fiul meu prim-născut, cel mai drag inimii mele, l-am pus să care mortar, prinosuri de vin şi untdelemn, asemeni supuşilor mei.” Observăm că Marduk nu doar şi-a construit oraşul, ci a poruncit să fie reconstruit după ce a fost distrus parţial şi le-a dat supuşilor săi legi după care să fie guvernaţi. Deşi mulţi aşa-zişi cercetători tratează scrierile celor doi regi ca fiind texte pur mitologice, e greu de crezut că un mare rege s-ar fi umilit şi ar fi muncit cot la cot cu supuşii săi la construcţia turnului, cerându-i şi fiului său acelaşi lucru, dacă nu ar fi primit acest ordin de la însuşi marele său zeu. Oricât de fanatic ar fi un conducător, sunt slabe şansele să fi făcut asemenea sacrificii doar pentru că avea impresia că are o misiune sfântă. Cea mai logică variantă este că zeul chiar l-a vizitat şi pe el, şi pe tatăl său, la fel ca pe Hammurabi cu 12 secole înainte. Doar aşa se explică măreţia Babilonului, care i-a uimit pe toţi cei care i-au călcat pragul (dintre care îi amintim doar pe Alexandru Macedon şi Herodot).

Deşi Babilonul era oraşul său drag, Marduk şi-a pedepsit supuşii de multe ori. În 1531 î.Hr, hitiţii au năvălit şi au prefăcut oraşul în cenuşă, scăpând doar templul lui Marduk şi Turnul Babel. În jurul anului 1250 î.Hr, oraşul a căzut în mâna asirienilor. În 1239 î.Hr, în timpul unei răscoale, oraşul este distrus din nou. Mai târziu, chemate de babilonieni pentru a-i scăpa de triburile chaldeene şi aramaice care năvăleau, trupele lui Tigpalassar al III-lea au înglobat Babilonul regatului neoasirian. În 691 î.Hr, regele Sennacherib a înfrânt la Halule (localitate situată pe Tigru, la nord de Babilon) coaliţia antiasiriană a elamiţilor, babilonienilor şi chaldeenilor. În 689 î.Hr, el a cucerit Babilonul, ordonându-le soldaţilor săi să jefuiască şi să distrugă oraşul. În 681 î.Hr, Sannacherib  a căzut victimă a unui complot, la tron urmându-i Asarhaddon, fiul său. Acesta, după ce a scutit de tribut oraşele Nippur şi Sippar, a reconstruit Babilonul. Într-una dintre inscripţiile sale, Asarhaddon a explicat motivul distrugerii Babilonului de către tatăl său. Vinovatul principal era „zeul Marduk, zeul principal al Babilonului, care s-a mâniat şi a supus oraşul la grea osândă, drept pedeapsă pentru păcatele locuitorilor săi. Din voinţa lui Marduk, oraşul a fost nimicit din temelii, acoperit de apele canalului Arahtu şi prefăcut într-o mlaştină de nestrăbătut.” Lui Asarhaddon i-a urmat la tron Assurbanipal care, în 648 î.Hr, a asediat Babilonul iar peste doi ani a reuşit să-l cucerească, distrugându-l pentru a patra oară. Aliat cu mezii, Nabucodonosor al II-lea s-a răzvrătit împotriva asirienilor, le-a distrus capitala, Ninive, în 569 î. Hr, apoi a reconstruit Babilonul. Pe lângă acestea, într-un mit se spune că zeul Erra a pustiit Babilonul cu permisiunea lui Marduk. Aşadar, Marduk obişnuia să-şi pedepsească poporul adeseori, din pricina „păcatelor” lor, prin intermediul altor popoare. Dar de ce l-ar fi ascultat asirienii şi hitiţii, care aveau zeii lor? Cum într-un text Marduk se plângea că a fost exilat pentru 24 de ani în ţara Hatti, putem presupune că el a ordonat atacul hitiţilor asupra Babilonului din 1531 î.Hr. Cum rămâne cu asirienii?

Zeul asirienilor era Aşşur, care obişnuia să le ordone regilor săi să atace diferite ţări, dar îi şi ajuta în luptă. Pe o lespede de piatră, descoperită la Zendjirli (în Siria de Nord), Asarhaddon declara că Aşşur i-a înmânat „un sceptru neînvins, pentru înfrângerea duşmanilor” şi i-a ordonat să atace Egiptul. Pe o prismă de argilă arsă, cu 10 laturi, Assurbanipal spunea că Aşşur i-a poruncit să cucerească Manna şi Elam. Ba chiar Aşşur, Bel şi Nabu au luptat alături de el, împotriva lui Tarqa. Acesta umbla ca un om scos din minţi după ce a fost doborât de aureola lui Aşşur şi Iştar. Aşşur, adică Enki, era tatăl lui Marduk, aşa că putem intui la ordinele cui atacau şi pustiau aceştia Babilonul. Cum Nabu era fiul lui Marduk, iar Iştar, sora sa, putem observa întreaga familie zeiască (tatăl, fiul, fiica şi nepotul) luptând alături de Assurbanipal. Deşi istoricii consideră că Asiria era rivala Babiloniei, date fiind luptele dintre cele două ţări, la fel şi zeii celor două naţii, Aşşur şi Marduk, lucrurile nu stau deloc aşa. Aşşur şi Marduk făceau parte din aceeaşi familie, iar teritoriile fuseseră bine delimitate între ei. Babilonul stăpânea sudul şi estul iar Asiria nordul şi vestul, până în Liban. Asirienii au atacat Babilonul numai din porunca lui Marduk, fiul zeului lor, Aşşur. Aşadar nu exista nicio rivalitate, doar interese ale zeilor conducători.

În 597 î.Hr, Nabucodonosor al II-lea a cucerit Ierusalimul. În 587 î.Hr. l-a distrus complet, ca represalii la o răscoală a locuitorilor săi, iar pe supravieţuitori i-a dus în exil în Babilon. În 538 î.Hr, perşii lui Cyrus cuceresc Babilonul condus de Nabonid. Perşii distrug zidurile apoi pradă şi ruinează templele şi palatele. Conform cronicilor vremii, Marduk i-a poruncit lui Cyrus să cucerească Babilonul, apoi să pună înapoi în cetăţile lor pe toţi zeii din Sumer şi Akkad, pe care Nabonid îi adusese în Babilon. Ba, mai mult, cronicarii susţin că Marduk a mers alături de Cyrus până la Babilon. Dar zeul persanului Cyrus era Ahura Mazda. De ce ar fi ascultat acest rege ordinele unui zeu străin? Poate că nu era chiar un străin…

Ahura Mazda sau Ormuzd era zeul suprem al perşilor. Zoroastru, fondatorul zoroastrismului, îl considera zeu necreat. Numele său apare pentru prima oară pe Inscripţia din Behistun, în perioada ahemenidă, în timpul regelui Darius I. A fost invocat singur până în perioada domniei regelui Artaxerses al II-lea, când Ahura Mazda a intrat într-o triadă, alături de zeul contractelor, Mithra şi zeul apelor, Apam Napat. Se consideră că numele Mazda înseamnă „înţelept” iar Ahura provine din Asura, o clasă de zei din India. Sau, cel puţin, la concluzia asta au ajuns cercetătorii. Totuşi, originea numelui se poate să provină din… Egipt. Pe o inscripţie în piatră ridicată de faraonul Khufu (numit Keops de greci) în jurul anului 2.600 î.Hr, se poate citi „Ankh Hor Mezdau Sten-bat Khufu tu ankh” („Trăiască Horus Mezdau, regelui Khufu viaţa îi este dată!”). Mezdau al egiptenilor este foarte asemănător cu Mazda al perşilor şi înseamnă „înţelept”. Iar Ahura provine din Ankh Hor. Prin urmare, Ahura Mazda se traduce prin „trăiască Horus cel înţelept”. Aşadar, zeul lui Cyrus era egipteanul Horus sau Marduk al babilonienilor. Astfel se explică de ce regele perşilor a primit ordine de la zeul babilonian: Marduk era şi zeul său. Totuşi, conform Vechiului Testament, Cyrus a fost ales de zeul evreilor, Yahweh, să reconstruiască templul din Ierusalim. Mai mult, în Cartea lui Isaia 45:1, regele persan este numit „unsul lui Yahweh”. Dacă zeul său era Ahura Mazda / Marduk, sunt şanse ca acesta să fi fost unul şi acelaşi cu Yahweh?

În timpul domniei lui Enki pe Pământ, el şi familia sa erau consideraţi zei ai luminii (vezi Lucifer, aducătorul luminii). După ce conducerea a fost preluată de tabăra lui Enlil, familia lui Enki a fost asociată cu întunericul şi distrugerea. Astfel, Marduk, din zeu al Soarelui şi protector al oamenilor, a devenit zeu al Lunii şi al războiului. Cel mai bine se observă acest lucru în Egipt, unde fiul lui Amon (Enki) era Khonsu, zeul Lunii. La fel ca Horus, acesta era reprezentat cu cap de şoim. În Noul Testament, Satan este considerat „dumnezeul veacului acestuia” (A Doua Epistolă către Corinteni 4:4) iar în Evanghelia după Matei este stăpânul acestei lumi. Dumnezeul / stăpânul acestei lumi, care putea să ofere după bunul plac teritorii lui Iisus, nu poate fi decât Marduk. Aşadar se observă „demonizarea” familiei lui Enki, mai ales a fiului său cel mare, Marduk. Cel mai bun exemplu se întâlneşte în Mesopotamia unde, ca zeu pozitiv era numit Utu / Şamaş, iar ca zeu negativ, Nergal. Nergal era zeul babilonian al războiului, al bolilor şi al soarelui distrugător de la amiază. Nergal era de asemenea zeitatea lumii subterane alături de consoarta sa, Ereşkigal. Deşi mitologii îl consideră pe Nergal un alt fiu al lui Enki, diferit de Marduk, babilonienii antici nu făceau această confuzie. Ei îi atribuiau zeului planeta Marte (nume ce provine din sumerianul Martu), considerându-l aspectul distrugător al lui Marduk. Ca zeu al soarelui şi al războiului, conducătorul lumii de dedesubt (după moartea tatălui său), Nergal este Marduk. Creştinismul chiar l-a echivalat pe Nergal cu Satan. În Apocalipsa lui Ioan, Marduk este numit Fiara. Cel care a fost aruncat din cer (Enki) este descris ca un balaur roşu, cu şapte capete şi zece coarne. Fiul Balaurului, Fiara, este descris identic, având şapte capete şi zece coarne. Acesta este doar modul indirect al lui Ioan de a ne prezenta asemănarea fizică dintre cei doi. Lucru absolut firesc, ţinând cont că erau tată şi fiu. Despre această Fiară se mai spune că „i s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască şi i s-a dat ei stăpânire peste toată seminţia şi poporul şi limba şi neamul.” (13:7) sau „Balaurul i-a dat ei puterea lui şi scaunul lui şi stăpânire mare.” (13:2). Adică exact ceea ce spuneau toate religiile antice, că Marduk a moştenit tronul tatălui său! Această primă Fiară a fost rănită, dar „rana ei cea de moarte fu vindecată şi tot pământul s-a minunat mergând după fiară.” (13:3). Rana s-a produs în timpul unei lupte, deoarece tot Ioan ne spune că Fiara „a fost rănită cu sabia şi a rămas în viaţă.” (13:14). Această luptă cel mai probabil este cea pentru supremaţie împotriva unchiului său, Enlil, Marduk fiind învins iniţial (Enlil a condus Pământul după Enki). Însă, după moartea lui Enki, Marduk a primit planeta noastră. Fiara din Apocalipsă este călărită de o femeie, numită „curva Babilonului”, nimeni alta decât Iştar, sora şi consoarta lui Marduk. După marea luptă dintre forţele binelui şi ale răului, Ioan spune că Balaurul, Fiara şi proorocul mincinos al Fiarei vor fi închişi din nou în adâncul Pământului. În Manuscrisele de la Marea Moartă, conducătorul „fiilor întunericului” în bătălia finală împotriva „fiilor luminii” va fi Belial, nume care îl descrie tot pe Bel / Marduk.

Numele lui Yahweh lasă loc de multe interpretări. Se presupune că atât yah, cât şi weh, înseamnă în ebraică „a fi”, idee generată de afirmaţia „Ehyeh asher ehyeh”, care s-a tradus prin „Eu sunt cel ce este”. Totuşi, ceea ce evreii încearcă din răsputeri să ascundă este faptul că Yah este cel mai vechi nume al zeului egiptean al Lunii. Iar weh nu înseamnă „a fi”, ci „a deveni”. Prin urmare, numele Yahweh se traduce corect prin „cel care a devenit Luna”. Din această interpretare rezultă faptul că respectiva zeitate era altceva înainte să devină divinitate a Lunii, cel mai probabil, zeul Soarelui. Această descriere se potriveşte perfect lui Marduk, cel care a fost considerat iniţial zeul Soarelui, devenind mai apoi cel al Lunii. De altfel, între Marduk şi Yahweh există o serie de asemănări. Marduk i-a ordonat lui Nabucodonosor al II-lea din Babilon să plece cu armata la vest, în Liban. În Vechiul Testament, Yahweh i-a ordonat să atace Egiptul şi Ierusalimul în 586 î.Hr. Marduk a hotărât ca pustiirea Babilonului să dureze 70 de ani. Yahweh a hotărât ca pustiirea Ierusalimului să dureze 70 de ani. Marduk i-a poruncit lui Cyrus să cucerească Babilonul. Cyrus, „unsul lui Yahweh”, a fost ales de acesta să elibereze evreii şi să reconstruiască templul din Ierusalim. Sennacherib a subjugat Iudeea şi a prădat Babilonul în 689 î.Hr, la porunca lui Marduk. Biblia susţine că regele asirian a urmat poruncile lui Yahweh. Marduk obişnuia să-şi pedepsească adeseori poporul, din pricina „păcatelor”, la fel ca Yahweh cu poporul evreu. Epitetul lui Marduk, „zeul mâniei şi iertării”, i se potriveşte perfect şi lui Yahweh, cel care se supăra foarte des pe poporul său, dar pe care îl şi ierta după ce respecta ordinele. Marduk a absorbit titlurile şi funcţiile celorlalţi zei, uneori şi-a atribuit şi faptele lor, la fel cum a făcut Yahweh în Vechiul Testament. Marduk este considerat ucigaşul dragonului apei sărate, Tiamat, iar Cartea lui Iov, Psalmul 73 şi capitolul 27 al Cărţii lui Isaia îl acreditează pe Yahweh cu uciderea balaurului apei sărate, Leviathan. Noul Testament nu îl numeşte pe Dumnezeu Yahweh nici măcar o singură dată. Iisus, Ioan Botezătorul dar şi esenienii considerau că dumnezeul lor era unul al iubirii şi iertării, total diferit de răzbunătorul Yahweh al evreilor. De asemenea, gnosticii îl credeau pe Yahweh o entitate malefică ignorantă şi necunoscătoare, diferită de adevăratul Dumnezeu. După cum am văzut, pentru autorii Noului Testament, Yahweh nu era Dumnezeu, ci Satan. În Cartea lui Osea din Vechiul Testament, Yahweh recunoaşte că era numit şi Baal: „Şi va fi în vremea aceea – zice Domnul – că ea mă va numi: «Bărbatul meu» şi nu-mi va mai zice: «Baal al meu».” (2:18) Yahweh al evreilor este Marduk al babilonienilor, Baal al canaanienilor, Baldr al nordicilor, Apollo al grecilor, Horus şi Khonsu al egiptenilor, Satan sau Fiara Noului Testament!

Istoria ne arată că, după întoarcerea evreilor din Babilon, a început decăderea oraşului. După ce l-a înfrânt pe Darius în 331 î.Hr, Alexandru Macedon a cucerit Babilonul şi a proiectat reconstrucţia lui. Dar a murit de friguri şi nu a mai apucat să-şi finalizeze proiectul. Încet, măreţul oraş a dispărut, din el rămânând doar ruine. Locuitorii Babilonului s-au gândit adeseori că Marduk i-a părăsit, şi chiar aveau dreptate. În 538 î.Hr, Marduk a părăsit Babilonul împreună cu exilaţii evrei, schimbându-şi reşedinţa în Ierusalim. Hammurabi, primul constructor al Babilonului, era al şaselea suveran al dinastiei amorite. Amoriţii erau semiţi, la fel ca evreii. Asirienii folosiţi de multe ori de Marduk pentru a pedepsi Babilonul erau tot de origine semită. Observăm că Marduk avea o afinitate pentru semiţi, ceea ce ne permite să nu ne mirăm că acesta a ales poporul evreu, renunţând la cel babilonian. De ce Ierusalimul? Poate din pricina semnificaţiei numerice a oraşului. Oraşul sfânt al lui Yahweh, Ierusalimul, are coordonatele 31° 47′ N, 35° 13′ E. Adunate, rezultă 66° 60′. Dacă înlăturăm zeroul, care nu are valoare, reiese 666, adică numărul Fiarei din Apocalipsa lui Ioan. Ajuns în noul său oraş, Marduk a avut grijă să-şi reconstruiască templul, după modelul babilonian. A organizat preoţimea după acelaşi model, sub conducerea lui Ezdra. Aceştia şi-au creat propria mitologie, copiind părţi din religia canaanită, babiloniană dar şi persană, a lui Zoroastru. Cei întorşi din Egipt au completat cu părţi din religia egipteană. Odată stabilite în mare poveştile care să completeze noua religie, preoţii evrei le-au aşternut în scris. În final s-au ales cele mai reprezentative scrieri care s-au compilat şi completat, rezultând „sfintele” scripturi ce formează astăzi Vechiul Testament. Au avut grijă să introducă în scrierile lor numărul 40 (echivalentul titlului de Mare Prinţ) al lui Enki, ca omagiu pentru tatăl zeului lor: potopul a durat 40 de zile şi 40 de nopţi; spionii israeliţi au explorat Canaanul timp de 40 de zile; Eli, Saul, David şi Solomon au domnit câte 40 de ani; israeliţii au rătăcit în deşert timp de 40 de ani; la 40 de ani, Moise a fugit din Egipt, s-a întors după 40 de ani pentru a-şi lua poporul şi a murit după alţi 40; Moise a petrecut pe muntele Sinai trei perioade de câte 40 de zile şi 40 de nopţi; Otniel a fost judecător 40 de ani; sub Ghedeon au fost 40 de ani de pace; filistenii i-au asuprit pe israeliţi timp de 40 de ani; Ilie a mers 40 de zile prin pustiu până la muntele Horeb; Isac şi Esau s-au căsătorit la vârsta de 40 de ani; Iisus a petrecut 40 de zile în deşert; s-a înălţat la cer după 40 de zile de la învierea sa. Coarnele de berbec folosite de preoţii evrei sunt tot simbolul lui Enki. În plus, la mijlocul secolului al XX-lea, Brigada 35 de Paraşutism din cadrul Forţelor Defensive Israeliene avea ca siglă un şarpe înaripat de culoare verde. Şarpele înaripat e Lucifer sau Quetzalcohuātl iar verdele e culoarea zeului egiptean Osiris, care sunt doar trei dintre numele alternative ale lui Enki. Acest omagiu adus lui Enki se datorează faptului că Marduk, deşi a preluat atributele şi funcţiile celorlalţi zei, nu a făcut acelaşi lucru şi cu tatăl său. Enki a fost mereu la loc de cinste, alături de Marduk. Acest lucru se observă din turnurile gemene, foarte des întâlnite în arhitectura arabă. Deşi pentru arabi îi simbolizează pe Avraam şi pe fiul său, Ismael, în realitate este vorba despre Enki şi fiul său, Marduk. Acelaşi lucru reiese şi din cele două mari piramide din Ghiza, considerate morminte ale celor doi zei: cea a lui Kefren este mai mică decât cea a lui Keops dar, fiind ridicată pe un teren mai înalt, se află la aceeaşi înălţime cu aceasta. Musulmanii consideră că zeul lor suprem, Allah, este acelaşi cu zeul evreilor, Yahweh. Simbolul islamului este semiluna, care fără îndoială este şi simbolul lui Allah, ceea ce ne duce cu gândul la aceeaşi zeitate lunară, Marduk. Apocalipsa lui Ioan ne descrie faptul că Enki şi Marduk erau veneraţi împreună: „Şi s-au închinat balaurului, fiindcă i-a dat fiarei stăpânirea; şi s-au închinat fiarei, zicând: Cine este asemenea fiarei şi cine poate să se lupte cu ea?” (13:4)

Fiind conduşi de o zeitate lunară, preoţii lui Ezdra au adoptat calendarul lunar babilonian, lucru care se observă şi astăzi: lunile anului evreiesc au aceleaşi denumiri ca ale babilonienilor antici. Esenienii (care alături de toţi profeţii Vechiului Testament şi de Iisus şi Ioan Botezătorul din Noul Testament au acuzat evreii că au ales alt Dumnezeu, preferând să se izoleze de restul populaţiei), foloseau calendarul solar. Trecerea de la un zeu la altul reiese şi din modificarea simbolului israeliţilor. De la steaua lui David, cu cinci colţuri, s-a trecut la cea a lui Solomon, cu şase. Steaua cu cinci colţuri reprezintă a cincea planetă din exterior către soare, adică Jupiter. Steaua cu şase colţuri este a şasea planetă, adică Marte. Jupiter este echivalentul sumerianului Enlil iar Marte al lui Martu, numit Marduk de către babilonieni. Să nu uităm că până şi numele statului Israel, deşi indică conexiunile cu zeii altor popoare (Is = Isis în Egipt sau Iştar în Babilon, Ra = zeul suprem în Egipt, El = zeul suprem în Canaan), se traduce prin „cel ce se luptă cu El / Dumnezeu”, o aluzie la lupta dintre Marduk şi Enlil, pe care l-a înlocuit. Numele lui Yahweh se scrie de obicei YHWH. Cele patru litere ale numelui indică faptul că această zeitate este cel de-al patrulea conducător al Pământului, după An, Enki şi Enlil.

Şi alţi cercetători au ajuns la concluzii asemănătoare. Nicolae Densuşianu a demonstrat în Dacia Preistorică din 1913 că Bel / Baal era denumirea lui Apollo în zona Orientului Mijlociu. Britanicul Walter Raymond Drake, în cartea Astralii în Orientul Antic din 1968, afirma că babilonienii l-au identificat pe Yahweh / Iehova cu Marduk. După părerea sa, „evreii şi babilonienii, fraţi semiţi, au avut aceleaşi legende, aceleaşi obiceiuri, aceeaşi zei – dar sub nume diferite -, toate acestea fiind moştenite de la o aceeaşi sursă comună.” Acea sursă comună fiind Sumerul. Drake nota: „Este semnificativ faptul că Hammurabi – un conducător înţelept şi bine intenţionat – a primit instrucţiunile respective de la Şamaş aproape în aceeaşi perioadă în care Avraam vorbea cu Iehova la o depărtare nu prea mare; această coincidenţă remarcabilă ar sugera posibilitatea ca Şamaş şi Iehova să fi fost unul şi acelaşi.” În plus, „o consemnare cuneiformă de pe un cilindru de argilă arăta că Cyrus a fost întâmpinat ca un adevărat eliberator de tirania lui Nabonidas şi a lui Belshazzar; acest fapt sugerează surprinzătoarea – dar plauzibila – ipoteză că Iehova şi Marduk ar fi fost unul şi acelaşi Dumnezeu.” Iar Radu Comănescu sublinia în numărul 6 / 1997 din Express Magazin că „Diavolul cel Mare locuia în zeul Apollo”.

Bel, Marduk, Martu, Utu, Şamaş, Şamsiel, Apollo, Horus, Khonsu, Baal, Belial, Baldr, Okuninushi, Illuyanka, Ahura Mazda, Allah sau Yahweh sunt doar câteva nume ale ultimului conducător al planetei noastre, Dumnezeu pentru unii şi Satan pentru alţii. Cum ne-a influenţat istoria, vom vedea mai târziu.

Anunțuri

13 răspunsuri to “Yahweh”

  1. Am urmarit cat am putut inferentele, apreciez efortul dar presupun ca baza de informare este strict internetul, ceea ce este in sine o problema de calitate a surselor. Am mai reintalnit cadrul general al argumentului in articole in engleza, dar al tau este cel mai complet. In fine. In cadrul acestei „schite”, cine este Dumnezeul Noului Testament? Mi-a scapat sau nu ti-e clar nici tie?
    YHWH este un nasol, dar nu am inteles daca el este Satan sau tasu’, Semjaza, e; cine este deci D-zeul ce il paraseste pe Isus? Anu pare retras de mult din serviciul activ…

    Apreciază

  2. Baza de informare nu este internetul, ci cărţile pe care le colecţionez de câţiva ani. Acurateţea lor nu poate fi de o sută de procente, dar măcar ceva mai mare decât a informaţiilor de pe internet. Azazel, Samjaza, Samael, Enki, Osiris, Kronos sau Lucifer este Diavolul original, primul conducător al planetei noastre. A fost înlocuit de fratele său, Enlil, Zeus, Seth, Mihail, etc. Familiile celor doi s-au luptat pentru supremaţie, într-un final Enki fiind ucis. Anu l-a luat cu el pe Enlil, lăsându-i Pământul lui Marduk (Yahweh, Horus, Baal, Apollo), fiul cel mare al lui Enki. Pentru evrei el a devenit Dumnezeu, iar pentru creştini, gnostici, esenieni şi mulţi alţii a devenit noul Diavol sau Satan.
    E posibil ca Dumnezeul Noului Testament să fie Anu (crucea era simbolul lui An în Sumer). După ce lupta dintre Enki şi Enlil, apoi cea dintre Marduk şi sora sa, Iştar, a dus omenirea la decădere morală, probabil că Anu a încercat să repare puţin lucrurile, trimiţând mesaje pacifiste prin diferiţi oameni (Iisus, Buddha, Zoroastru, etc.).

    Apreciază

  3. Merci. Suna a extraterestri care se bat la ciolan.
    Pe mitologie greaca Uranus=Anu, Kronos=Enki?, ZEUS=Enlil?, Apolo=Baal=YHWH?

    Probleme:
    1. Zeus este fiul lui Kronos, dar Enlil nu este fiul lui Enki, ci sunt frati!
    2. Apolo este fiul lui Zeus si a lui Leto. In echivalent asta l-ar face pe Apolo fiul lui Enlil. Dar YHWH este fiul lui Enki! Deci ApoloYHWH.
    3. In Vechiul Testament (VT) preotii lui Baal si al lui YHWH se bat in minuni. Ai lui YHWH castiga (parca fulgere pe o turma de animale).
    Chiar daca YHWH a asimilat ulterior functiile lui Baal, pasajul din VT arata ca YHWHBaal.

    Hai ca ti-am facut echivalentele praf 🙂 Urmareste-mi logica, eu zic ca e corecta. Cu exceptia 3) nu am introdus informatii suplimentare.

    Apreciază

  4. Acolo unde apare ApoloYHWH am vrut sa spun Apolo „diferit de” YHWH, dar semnele de „diferit” au fost captate ca HTML tags probabil. La fel si YHWHBaal, YHWH „diferit de” Baal.

    Apreciază

  5. Chiar sunt extratereştri care se bat pentru ciolan. Logica ta e corectă dar îţi lipsesc nişte informaţii. Sumerienii vorbeau despre două tabere de zei care au condus Pământul: cea a lui Enki şi cea a lui Enlil. Cei doi erau fraţi, după cum bine ştii. Iniţial, grecii au adoptat religia sumerienilor, asemeni celorlalte popoare. Şi ei aveau două tabere de zei: cea a titanilor şi cea a olimpienilor. Însă în momentul în care civilizaţia greacă a ajuns la apogeu, grecii considerându-se buricul Pământului iar celelalte popoare o adunătură de barbari, şi-au modificat şi religia, pentru a părea una diferită de celelalte (şi superioară celorlalte, în acelaşi timp). Cel care a dat startul acestei transformări a fost Hesiod cu „Theogonia” sa. Kronos, din fiul cel mare a fost transformat în cel mic. Zeus, din fratele lui Kronos a devenit fiul acestuia. Se pare că au fost influenţaţi de hitiţi pentru care Enki şi Enlil erau tată şi fiu dar şi fraţi în acelaşi timp. Hitiţii considerau că Kumarbi / Enki, fiul lui Anu, şi-a muşcat tatăl de organele genitale, înghiţindu-i sperma şi rămânând însărcinat. El a dat naştere unor zei, dintre care cel mai important este Teshub, zeul furtunii (Enlil), cel care a moştenit tronul lui Anu. Astfel, Kumarbi şi Teshub erau fraţi, având acelaşi tată, dar cum Kumarbi l-a născut pe Teshub, îi era şi tată. Toată povestea cu taţi şi fii are o explicaţie: conducătorul Pământului, oricare ar fi fost, era moştenitorul lui Anu. Adică îi moştenea nu doar tronul, ci şi toate titlurile, inclusiv pe cel de „tată al zeilor”. Când Enki / Kronos / Kumarbi era conducătorul planetei noastre, el era „tatăl zeilor”. Când Enlil / Zeus / Teshub i-a luat locul, el a primit acest titlu. Există chiar nişte tablete sumeriene, păstrate la British Museum, în care Enlil îl numeşte pe Enki (de două ori) „fiul meu”. O exprimare ilogică, ţinând cont că erau fraţi, însă care capătă sens în momentul în care înţelegem că moştenitorul lui Anu primea şi titlurile acestuia, inclusiv pe cel de „tată al zeilor”.
    În încercarea de a se rupe de religia sumerienilor, grecii au creat o nouă generaţie de zei, pe cea a olimpienilor, însă au păstrat elementele cheie. La sumerieni, lumea era împărţită în trei: An avea cerul, Enlil Pământul iar Enki, lumea subterană. Grecii au păstrat triada însă l-au eliminat pe Anu / Ouranos pentru a-i acorda mai mult credit lui Enlil / Zeus. Acestuia i-au dat, pe lângă domeniul pe care îl avea deja, Pământul, şi domeniul lui Anu, cerul. Iar Enki / Hades a primit lumea subterană. Cum pentru a completa triada mai era nevoie de un domeniu şi de o zeitate, grecii au creat o nouă imagine a lui Enki, pe care au numit-o Poseidon, care a primit apele. În noua religie, multiplele atribute ale lui Enki au fost divizate în divinităţi diferite. Ca zeu al fertilităţii, Enki a devenit Dionysos. Iniţial Hermes era zeul fertilităţii, devenit mesager al zeilor după ce a fost înlocuit cu Dionysos. Ca zeu al înţelepciunii, Enki era Athena (prima fiică a lui Zeus). Ca zeu meşteşugar, Enki a devenit Hephaistos (zeul exilat pe Pământ). Ca zeu al apelor, a fost numit Poseidon (nume care înseamnă “domnul Pământului”, la fel ca Enki). Ca şi creator al oamenilor, el era titanul Prometheus (adică unul dintre primii zei). Ca zeu răzvrătit împotriva tatălui său, el era Kronos. Iar ca şi conducător al lumii de dedesubt, a fost numit Hades.
    Enlil / Zeus a devenit noul „tată al zeilor”. Pentru a arăta superioritatea sa asupra fratelui său, grecii l-au numit tatăl unora dintre zeităţile care îl simbolizau pe Enki (Hermes, Dionysos, Athena, Haphaestus). Ca frate al lui Enlil a rămas sub numele Poseidon şi Hades. Marduk şi Iştar, gemenii lui Enki, au devenit Apollo şi Artemis, gemenii lui Zeus. Ninurta, zeul războiului, fiul lui Enlil, şi-a păstrat rolul, devenind Ares, fiul lui Zeus. Acelaşi lucru se observă la multe popoare, în special la scandinavi. Odin (Enlil), cel care a devenit conducătorul suprem şi tatăl zeilor, iniţial era doar conducătorul zeilor Aesir. După ce s-au luptat mult timp cu zeii Vanir, au făcut într-un final pace. Unii dintre Vanir, cum ar fi gemenii Freyr şi Freya (Apollo şi Artemis sau Marduk şi Iştar), au fost adoptaţi de Aesir, devenind copiii lui Odin. La fel s-a întâmplat şi cu Loki (Enki), care a fost adoptat de Aesir. Iniţial era considerat fratele lui Odin, mai târziu “retrogradând” pe poziţia de fiu adoptiv. Exemplele ar putea continua până ar umple o carte mai groasă decât Biblia.
    Deşi nu s-au păstrat miturile sumeriene care să arate asta, Enki este primul conducător al Pământului, lucru pe care îl demonstrează şi numele lui. El este cel care s-a răzvrătit împotriva tatălui său, acesta fiind motivul pentru care Anu l-a numit pe Enlil moştenitor. Când Enlil a preluat conducerea Pământului, Enki a fost mutat în lumea subterană. La greci, Kronos este primul conducător al Pământului, care s-a răzvrătit împotriva tatălui său, zeul cerului. Când Zeus a preluat puterea, Kronos şi ceilalţi titani au fost închişi în Tartar, lumea subterană. La fel cum susţine de fapt şi creştinismul, că Şarpele a fost închis sub Pământ. În Babilon, Ea / Enki şi Marduk s-au luptat cu reptilele uriaşe Apsu şi Tiamat pentru a deveni conducătorii lumii. La greci, Kronos şi Rhea s-au luptat cu reptilele uriaşe Ophion şi Eurynome pentru a putea prelua conducerea Terrei. Secera cu care l-a castrat Kronos pe Ouranos este simbolul lui Enki, semiluna. Titanii şi giganţii erau reprezentaţi de către greci cu picioare în formă de şerpi (din nou simbolul lui Enki). Enlil era la sumerieni zeul furtunii, numele său însemnând “domnul aerului” sau “domnul furtunii”. Zeus era zeul furtunii, lucru demonstrat şi de arma sa principală, fulgerul. Enlil a condus planeta noastră după Enki. Zeus a condus-o după Kronos. Enlil era inamicul oamenilor, pedepsindu-i cu molime dar şi cu Potopul. Zeus era inamicul oamenilor, pedepsindu-i adeseori, mai ales cu Potopul. Enlil şi Zeus erau consideraţi regi. În “Babiloniaca”, preotul babilonian Berossus scria că Kronos i-a prezis lui Sisithrus venirea Potopului. La sumerieni, Enki este cel care a făcut asta. Fiul lui Prometheus a fost supravieţuitorul Potopului. La sumerieni, fiul lui Enki. Istoricul Theopompus scria că Saturn / Kronos şi Venus / Afrodita au creat toate vieţuitoarele Pământului, o părere asemănătoare cu cea a sumerienilor, care îi considerau pe Enki şi Ninhursag zeii creatori ai tuturor fiinţelor. La greci, Kronos şi Afrodita erau fraţi, având acelaşi tată. La sumerieni, Enki şi Ninhursag erau fraţi, având acelaşi tată. La sumerieni, deşi moştenitorul lui Enlil era Ninurta, zeul războiului, Marduk a primit conducerea Pământului. La greci, mâna dreaptă şi preferatul lui Zeus era Ares, zeul războiului, dar cel care urma să primească tronul era Apollo, zeul Soarelui. La scandinavi, mâna dreaptă a lui Odin era Thor, zeul furtunii, dar conducătorul lumii după Ragnarok a devenit Baldur, zeul Soarelui (scandinavii au inversat mitologia grecilor; dacă Zeus era zeul furtunii şi Ares al războiului, Odin a devenit zeul războiului iar Thor al furtunii). Zeus i-a pedepsit pe Kronos, Prometheus sau Hephaestos, întocmai cum Enlil l-a pedepsit pe Enki.
    Referitor la punctul 3, ceea ce nu ştii este faptul că nu exista un Baal, ci cel puţin doi. Baal provine din babilonianul Bel, epitetul iniţial al lui Enlil, apoi al lui Marduk. În Canaan, Baal Hadad, zeul furtunii, fiul lui El, s-a luptat cu fratele său Yam, zeul mărilor, pentru tron. Hadad provine din sumerianul Adad, unul dintre epitetele lui Enlil. Enlil, zeul furtunii, s-a luptat cu fratele său, zeul mărilor, pentru tron. Aşa că în triada El-Baal Hadad-Yam îi găsim pe An-Enlil-Enki. Celălalt Baal este Baal Zephon, fiul lui Dagon. Dagon, zeul fertilităţii, era fratele lui El. Între Baal Zephon şi unchiul său, El, existau multe neînţelegeri. Într-un final, El a fost nevoit să-i acorde lui Baal Zephon conducerea Pământului, el preferând să se retragă în cer. Numele El este prescurtarea lui Ellil, numele babilonian al lui Enlil. Dagon, fratele său (printre epitetetele căruia se număra şi “stăpânul Pământului”, deşi nu s-au păstrat mituri care să arate că a fost conducător), este Enki. Nepotul lui El, Baal Zephon, care a preluat conducerea Terrei este Marduk, nepotul lui Enlil, sau Yahweh al evreilor. Preoţii lui Baal din Biblie, care concurează cu Ilie, sunt cei ai lui Baal Hadad / Enlil. Cum Enlil era demult plecat, stăpânul Pământului fiind Marduk, logic că preoţii săi nu au primit niciun ajutor din partea sa. În schimb, Ilie a fost ajutat de Marduk / Yahweh, care era prezent (şi încă mai este). Ca ultimă dovadă am citatul de la începutul postării, în care Yahweh declară că nu vrea să mai fie numit Baal. Ceea ce înseamnă că a fost cândva numit în acest fel.
    Deocamdată atât, că şi-aşa am scris mult prea mult. Am introdus în postare câte ceva dintr-o carte a lui Walter Raymond Drake, care a ajuns la concluzia că Yahweh-Marduk-Şamaş reprezintă o singură zeitate. Dacă logica mea nu ţi se pare corectă… ei bine, fiecare e liber să aibă o părere proprie. Şi, fie vorba între noi, dacă echivalările mele puteau fi făcute praf atât de simplu, nu le-aş fi făcut publice.

    Apreciază

  6. Bine, da’ ciolanul? cu ciolanul cum ramane?
    Nu am suficienta imaginatie sa mi-l reprezint, decat daca s-or hrani cu rugaciuni.

    Apreciază

  7. Despre ciolan ar trebui să-i întrebi pe ei. Oricum, cred că asta e ce ar trebui să le dăm când se vor întoarce.

    Apreciază

  8. evaziv…pentru cineva care a investit atat de mult timp in documentare. Sigur ca nu o sa gasesti asta nicaieri, dar poti lansa ipoteze. Presupun ca poti extinde echivalentele si la mitologia indiana, scenariul este cam acelasi.
    Pentru mine istoria (indiferent de perioada) si mitologia sunt indulgente intelectuale si ruperi de ritm de la prezent, un hobby daca vrei. Tu insa pari un Daniel Jackson din „Stargate”.

    Apreciază

  9. E evaziv pentru că am obosit de la răspunsul anterior. Dar voi dezvolta subiectul altă dată, dacă ţii neaparat.
    Am extins aceste echivalări nu doar la mitologia indiană, ci la toate pe care le-am întâlnit. Spre surprinderea mea, legendele tuturor culturilor vorbesc despre aceleaşi fapte şi personaje. Şi sunt mici şanse ca aceasta să fie o coincidenţă. Chiar dacă şi pentru mine mitologia reprezintă un hobby, mi-am dat seama că ascunde fapte reale. Alăturând aceste „poveşti” descoperirilor ştiinţifice din orice domeniu, cred că putem afla adevărata istorie a noastră.
    Voi lua comparaţia cu Daniel ca un compliment. Să nu uităm că ipotezele lui s-au dovedit a fi corecte…

    Apreciază

  10. un batran Says:

    frate claudiu dupa spusele tale esti necredincios, dar daca noi suntem niste clone atunci din ce familie faci parte tu? ipoteza omului din maimuta ar fi corecta pentru ca ar fi posibila incrucisarea intre rase .dar scriptura spune de o inviere a celor ce cred , atunci tu ce nadejdie ai daca ce spui este adevarat ? biblia vorbeste de lumi de lumi dar fii atent la tine insuti si vezi ca nu ai numai natura de animal ci in tine insuti se duce o lupta .faptul ca cercetezi aceste lucruri arata ca in tine este o sete dupa mai mult decat cere trupul tau .biblia vorbeste despre un suflet si ca are o alta natura .eu cred ca omul nu este de fapt fira de care te lovesti zilnic ci este omul interior care o alta nazuinta .frate claudiu daca ai vazut asta dai o explicatie .

    Apreciază

  11. Necredincios este cel care nu crede în nimic. Eu cred în multe lucruri, printre care nu se numără însă dumnezeul biblic. Asta nu mă face necredincios ci… liber cugetător. Dar cum din punct de vedere religios, cuvântul credincios este sinonim cu credul, atunci în acest caz nu mă consider deloc credincios. „Crede şi nu cerceta” chiar nu mă caracterizează.
    Când spun că am fost făcuţi prin încrucişare genetică, mă refer doar la corpurile noastre. Sufletele nu au fost făcute de acele entităţi care ne-au creat „carcasele”. Ci sunt părţi din acea energie pură care există în tot Universul, adevăratul Dumnezeu. Nu trebuie să încerci să mă convingi de existenţa sufletului, mai ales că nu ţin minte să fi negat vreodată aşa ceva. Repet, doar corpurile noastre au fost făcute prin manipulare genetică, nu şi sufletele. Sper că acum eşti lămurit.
    Nu mă interesează despre ce vorbeşte Biblia. Tu o consideri un model de urmat, deoarece vorbeşte despre suflete sau despre mai ştiu eu ce. Eu nu dau doi bani pe ea, deoarece este o colecţie de poveşti copiate de la alte popoare, ce promovează crimele, violurile, hoţia, sclavagismul şi multe alte rele. Şi atunci, „frate”, cum explică aceste lucruri un dreptcredincios ca tine?

    Apreciază

  12. pornesti de la premise false pentru a ajunge la concluzii gresite; nu are legatura „zeul” biblic cu alte „zeitati”. YHWH, nici macar nu este un nume propriu. Dumnezeu daca exista ca fiinta maximala ,nu are un nume.Yahweh tradus (aproximativ)-Eu sunt -si nu este folosit in Septuaginta, doar Sabaoth (al ostirilor ceresti). 1
    2. ce sustii tu nu se confirma (ipoteza interventiei extraterestre) ,daca ai citit o tona de carti pseudo stiintifice (a la Daniken) nu insemna ca detii adevarul. evolutionismul este ceva verificat, orice „liner-cugetator” cu minima pregatire ti-ar da peste cap „argumentele”

    Apreciază

  13. Cu toate astea, nu văd vreunul care să-mi dea argumentele peste cap. Premizele mele sunt false doar pentru că aşa vrei tu? Iar zeul biblic nu are legătură cu alte zeităţi din acelaşi motiv? În Biblie, Yahweh afirmă că nu vrea să mai fie numit Baal. Iar aici eu văd o legătură între cele două zeităţi. Faptele lui Yahweh din Biblie sunt de multe ori copiate după cele ale altor zeităţi, menţionate în scrieri mai vechi cu câteva milenii. Dimpotrivă, tu eşti cel care porneşte de la premize false, încuiat fiind în „adevărul” Bibliei. De aceea tragi concluzii greşite, deoarece Yahweh nu este Dumnezeu ca fiinţă maximală. În acest articol eu am demonstrat cine este Yahweh cu adevărat şi chiar se observă cu ochiul liber echivalarea lui cu zeităţile altor popoare. Tu cum îţi demonstrezi afirmaţiile? Sau nu ai nevoie de demonstraţii? Normal că nu! Israel este poporul ales iar Yahweh este Dumnezeul adevărat pentru că aşa spune Biblia! Cine nu e de acord, mai mult ca sigur e satanist! Te-ai întrebat vreodată de ce „dreptcredincioşii” trebuie să creadă fără a cerceta? Cumva pentru că ar putea descoperi adevărul?
    Bineînţeles că Yahweh nu este folosit în Septuaginta, deoarece aceasta este traducerea în limba greacă a Vechiului Testament. Yahweh este numele dat de evrei zeului lor suprem iar Vechiul Testament original, cel în ebraică, foloseşte acest nume, scris YHWH. Yahweh nu înseamnă „eu sunt” nici pe departe. Cuvântul „yah” nu există în ebraică, însă în egipteana veche înseamnă „Luna”. Iar „weh” înseamnă „a deveni”, nu „a fi”. Ţi-aş sugera să cercetezi puţin înainte de a te avânta în polemici, însă ştiu că acest lucru contrazice porunca dată de biserica ta. Şi nu aş vrea să arzi veşnic în flăcările iadului din cauza mea…
    Ipoteza intervenţiei extraterestre se susţine din plin, dovezile fiind mult prea multe pentru a putea fi ignorate. Tocmai din acest motiv Papa a decis să o confirme. Şi nu doar el, ci şi alţi lideri spirituali, cum ar fi Dalai Lama al tibetanilor. Oameni de ştiinţă de renume susţin, la rândul lor, acelaşi lucru, precum şi guvernele mondiale care au început demult să se pregătească pentru o posibilă invazie extraterestră. Din câte văd eu, nu doar cărţile „pseudo-ştiinţifice” confirmă existenţa extratereştrilor, ci şi religia şi ştiinţa. Dar cum să vezi aceste lucruri când capul ţi-e înfipt adânc în… lumina adevărului biblic?
    Evoluţionismul e ceva verificat, într-adevăr. Însă nu demonstrat în totalitate. Evoluţioniştii nu au reuşit nici să explice salturile evoluţionare (de genul exploziei precambriene), nici să găsească aşa-numita „verigă lipsă”. Prin urmare, eu aştept în continuare acel „liner-cugetător” (ce e un liner?!?) care să-mi dea peste cap argumentele şi viaţa. Ceva îmi spune totuşi că nu o să fii tu ăla…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: