Arhivă pentru Martie, 2012

Apocalipsa lui Ezdra

Posted in Secretele zeilor with tags , , , , , , on 17 Martie, 2012 by Claudiu-Gilian Chircu

În anul 363, Conciliul de la Laodicea a stabilit că doar cărţile Vechiului Testament şi cele 27 ale Noului Testament trebuie incluse în canon şi utilizate în Biserici. În 393, Conciliul de la Hippo a stabilit, la rândul său, drept canonice cele 27 de cărţi ale Noului Testament. Conciliul de la Cartagina din anul 397 a stabilit că doar 26 de cărţi ale Noului Testament sunt de origine divină. Canonul de atunci nu includea Apocalipsa lui Ioan, care a fost adăugată la un Conciliu ulterior de la Cartagina în anul 419. Stabilind cărţile care să facă parte din Vechiul Testament, primele trei concilii au eliminat toate celelalte scrieri, considerate apocrife, utilizate până atunci în biserici. În mod oficial, canonul pentru Biserica Catolică a fost stabilit la Conciliul Tridentin, între 1545 şi 1563. În 1672, Sinodul de la Ierusalim a stabilit canonul pentru bisericile ortodoxe, alegând aceleaşi cărţi ca la catolici pentru Noul Testament, dar un canon diferit pentru cel Vechi.

Dintre cele 27 de cărţi ale Noului Testament, doar opt sunt considerate scrise de autorii cărora le sunt atribuite, şi anume şapte dintre epistolele lui Pavel precum şi Apocalipsa (despre care se ştie că a fost scrisă de cineva numit Ioan, dar nu se ştie cine a fost acesta). Restul sunt fie falsuri, fie false atribuiri, fie cărţi a căror autenticitate nu este certă.

Cărţile apocrife, eliminate de Biserică, provin de la unii iudei sau creştini, care au atribuit aceste scrieri unor personaje din Sfintele Scripturi, pentru a le conferi autoritate. Până în secolul al IV-lea nu a existat o delimitare clară între acestea şi cele considerate canonice. Ca urmare, multe dintre evenimentele prezentate în ele au fost integrate în tradiţia ortodoxă (cum ar fi adormirea Maicii Domnului, copilăria lui Iisus, coborârea sa în iad, etc.). Pentru credincioşi nu a contat dacă evenimentele din scrierile canonice ori apocrife au fost acceptate sau nu de Biserică, considerându-le multă vreme pe toate de inspiraţie divină. Lucru care se întâmplă chiar şi astăzi. Oricât de oarbă ar trebui să fie credinţa din punctul de vedere al Bisericii, poate ar trebui să ţinem măcar un ochi deschis atunci când alegem în ce să credem. Deoarece s-a demonstrat de ceva vreme că primele cinci cărţi ale Vechiului Testament nu au fost scrise de Moise, ci de cel puţin patru persoane diferite, că apostolii lui Iisus, care erau analfabeţi, nu erau în stare să-şi scrie nici măcar numele în limba lor, darămite evanghelii în greacă, că două persoane au scris cartea atribuită lui Enoh sau că gnosticii au compus multe dintre evangheliile atribuite apostolilor lui Hristos.

Dintre toate falsurile grosolane (canonice sau apocrife) am ales una singură, probabil cea mai evidentă, şi anume Apocalipsa lui Ezdra.

Conform tradiţiei evreieşti, Ezdra (care a trăit aproximativ între anii 480-440 î.Hr.) este marele preot care a introdus Tora în Ierusalim după întoarcerea evreilor din exilul babilonian. Neoficial, el este cel care, ajutat de un mare grup de preoţi, a compus cărţile Vechiului Testament. Nu dezbatem acum aceste detalii, ci ne interesează doar perioada în care se presupune că a trăit: secolul al V-lea î.Hr.

Apocalipsa lui Ezdra povesteşte cum profetul i-a cerut într-o zi lui Dumnezeu să-i arate tainele slavei sale. Pentru aceasta, a postit mai bine de trei ani (190 de săptămâni). După această perioadă a fost luat la cer, unde i s-au revelat anumite secrete. Se pare că autorul acestei cărţi stătea cam prost atât cu istoria, cât şi cu logica, deoarece a lăsat să scape o mulţime de nereguli. Dar, din moment ce mulţi credincioşi nu le-au observat timp de multe secole, se pare că şi-a îndeplinit misiunea.

Unul dintre pasajele nelalocul lor este următorul: „Voiesc să mărturisesc înaintea lui Dumnezeu pentru spiţa creştinilor”. Care creştini? Iisus s-a născut cu 450 de ani mai târziu iar creştinii, adepţii lui, nu puteau să creadă în el înainte ca el să existe. Însă autorul nu pare să ştie acest lucru, continuând cu aceeaşi greşeală: „Atunci Ezdra a zis: «Viu este Domnul, că nu voi înceta să cer de la Tine milă pentru neamul creştinesc»” şi „Iar proorocul a zis: «Doamne, îndură-Te de neamul creştinesc»”.

În lumea sa proprie, în care trecutul, prezentul şi viitorul există în acelaşi timp, autorul Apocalipsei îi atribuie lui Dumnezeu următoarele cuvinte, adresate lui Ezdra: „Vreau să-mi fii Mie precum Pavel şi Ioan, căci mi-ai adus nestricată comoara cea de mult preţ, şi să fii ca un turn de întărire pentru oameni”. Intuim că aceşti Pavel şi Ioan sunt doi dintre apostolii lui Iisus, care s-au născut cu peste patru secole mai târziu. Cum ar fi putut să-i ceară Dumnezeu lui Ezdra să fie ca doi oameni care se vor naşte peste patru sute de ani? Cum ar fi putut Ezdra să ştie cine vor fi acei doi apostoli? Oare era profetul capabil să călătorească în viitor? Sau mintea autorului acestei cărţi sfidează orice lege a fizicii? Sau chiar logica? Mai tărziu, este scris că profetul a fost dus spre răsărit, unde a văzut Pomul vieţii, dar şi pe Enoh, Ilie, Moise, Petru, Pavel, Luca şi Matei. Dacă despre primii trei putem presupune că au trăit înainte de Ezdra, nu putem înţelege totuşi cum de erau morţi patru apostoli cu câteva secole înainte de a se naşte.

Dus de îngeri în locurile de dedesubt ale Tartarului, Ezdra a văzut la un moment dat un bătrân aşezat pe un tron cuprins de limbi de foc. Întrebând cine era acel om şi care este păcatul lui, îngerii i-au răspuns: „Acesta este Irod, care a fost rege pentru o vreme; a poruncit cândva ca toţi pruncii de la doi ani în jos să fie omorâţi”. Cândva… în viitor, poate. În primul rând, nu există nici măcar o singură dovadă că regele Irod ar fi condamnat o mulţime de copii la moarte. Niciun istoric sau scrib al vremii nu a menţionat acest masacru. Această întâmplare este prezentată doar de Evanghelia după Matei, celelalte trei ignorând total acest aspect. Ceea ce ne duce la concluzia că nu s-a întâmplat în realitate, fiind doar o poveste inventată de un evanghelist, copiată din povestea lui Moise. Iar în al doilea rând, Ezdra a trăit cu peste patru sute de ani înainte de acest presupus eveniment. Prin urmare, Irod nu putea fi nici măcar născut, darămite mort, în acea perioadă iar folosirea timpului trecut în afirmaţia îngerului („a fost rege”, „a poruncit cândva”) denotă ignoranţa autorului acestei cărţi, care nu ştia nici măcar perioada în care a trăit profetul căruia îi atribuise această scriere.

Aceeaşi ignoranţă reiese şi din pasajul „pe loc şi cu multă cinste şi-a dat sufletul lui cel de mult preţ, în ziua a douăzei şi opta a lunii octombrie”. Pe vremea lui Ezdra nu exista luna octombrie. Pentru el, acea lună s-ar fi numit cheshvan, aşa cum o numesc şi astăzi evreii. Denumirile lunilor, aşa cum le cunoaştem în prezent, au apărut odată cu calendarul iulian în anul 46 î.Hr., cu patru secole după Ezdra. Cel care a introdus acest calendar şi a dat numele lunilor anului a fost Caius Iulius Cezar. Octombrie provine din latinescul octo („opt”), fiind în calendarul iulian a opta lună a anului. Prin urmare, pentru orice evreu, Ezdra nu ar fi murit pe 28 octombrie, ci pe 12 cheshvan. Asta ca să nu mai vorbim despre faptul că Ezdra nu ar fi putut să-şi descrie propria sa moarte şi înmormântare, fiind decedat în acel moment.

Mai mult decât atât, autorul necunoscut îşi transferă ignoranţa Dumnezeului său: „îmi voi întinde braţul şi voi apuca lumea din cele patru colţuri şi îi voi aduna pe toţi în Valea lui Ieosafat şi voi şterge sămânţa oamenilor ca lumea să nu mai fie”. Cu toţii ştim astăzi că Pământul nu are colţuri (spre deosebire de mintea autorului), fiind sferic şi, mai mult ca sigur, orice entitate superioară ştie acelaşi lucru. Prin urmare, nu Dumnezeul care vorbea cu Ezdra dă dovadă că nu ştie pe ce lume trăieşte, ci autorul necunoscut al acestei apocalipse.

Nici previziunile apocaliptice nu conţin amănunte senzaţionale, ci doar scorneli ale imaginaţiei umane: „şi Dumnezeu a zis: «Mai întâi voi aduce un cutremur pentru pieirea tuturor fiarelor cu patru picioare şi a oamenilor; iar când vei vedea că fratele îşi lasă fratele pradă morţii, că fiii se vor ridica împotriva părinţilor, că femeia va uita de soţul ei, că un popor se va porni împotriva altuia cu război, atunci vei şti că sfârşitul este aproape. În zilele acelea, fratele nu se va mai îndura de frate, nici bărbatul de femeia lui, nici prietenii de prieteni, nici robul de stăpânul lui; fiindcă cel care este vrăjmaşul omului va ieşi din Tartar şi îi va învăţa multe răutăţi pe oameni”. Chiar dacă mulţi vor recunoaşte prezentul în această descriere, adevărul e că ea se potriveşte oricărei perioade. Întotdeauna au existat fraţi care s-au ucis între ei, copii care şi-au atacat părinţii, femei care şi-au uitat soţii sau războaie între diferite popoare. Istoria ne învaţă aceste lucruri. Prin urmare, aceste informaţii despre „sfârşitul zilelor” nu sunt unele profetice, de inspiraţie divină, ci unele logice, aplicabile oricărei epoci.

Nu ştim cine este autorul acestei cărţi, dar putem presupune că era un creştin, din moment ce în acest manuscris întâlnim multe elemente creştine. De exemplu, „atunci Dumnezeu şi-a adus aminte de cei pe care i-a făcut, şi a zis către prooroc: «Cum aş putea să Mă îndur de cei care mi-au dat să beau oţet amestecat cu fiere şi care nu s-au pocăit nici măcar atunci?»” În această descriere îl recunoaştem pe Iisus iar echivalarea acestuia cu Dumnezeu este o idee exclusiv creştină. În plus, când a venit vremea ca Ezdra să-şi dea duhul, Dumnezeu l-a trimis să se ocupe de acest aspect pe „Fiul Său Unul născut”. Iar ideea unui fiu al lui Dumnezeu este evident creştină, nicidecum iudaică. Până şi prezenţa Antihristului în iad subliniază aceeaşi mentalitate creştină, ţinând cont că acesta nu este prezent (cel puţin cu acest nume) decât în creştinism (antihrist = împotriva lui Hristos). Putem presupune totuşi că autorul necunoscut al Apocalipsei lui Ezdra era un creştin grec, din moment ce pentru iad a folosit termenul grecesc Tartar, nu evreiescul Sheol.

Pentru a fi sigur că lumea îi va citi şi aprecia „opera”, autorul necunoscut o încheie cu binecuvântări şi blagosloviri: „dăruieşte binecuvântare cerească tuturor celor care copiază această carte, ca şi celor care o au sau îşi amintesc de numele meu şi cinstesc amintirea mea; şi binecuvântează-i pe aceştia în toate lucrările lor după cum l-ai binecuvântat pe Iosif, şi nu-ţi aminti de răutăţile lor de dinainte atunci când vor veni la judecată. Cât despre cei care nu au crezut în cele scrise aici, să ardă precum Sodoma şi Gomora. Şi s-a făcut un glas către el, zicând: «Ezdra, iubitul Meu, toate lucrurile pe care le-ai cerut vor fi date acelora»”. Oricât de mult mi-aş dori să fiu binecuvântat ca Iosif, nu pot să ignor erorile prezentate mai sus. Şi nici faptul că această încheiere seamănă izbitor cu acele scrisori / e-mail-uri / mass-uri în lanţ, de genul „dacă nu faci ce scrie aici şi nu dai mai departe la cel puţin cincizeci de persoane, vei păţi toate ororile posibile şi imposibile”. Şi oricât de credibilă ar părea confirmarea din final venită din partea Domnului, m-am resemnat deja cu gândul că mă aşteaptă o soartă asemănătoare Sodomei şi Gomorei. Sau a celor arşi pe rug în perioada Inchiziţiei, care au ales de asemenea să nu creadă poveştile absurde băgate pe gât de „locţiitorii lui Dumnezeu pe Pământ”. Pentru că întotdeauna e de preferat o moarte în lumina flăcărilor decât o viaţă în întunericul ignoranţei.

 

Lucifer în Biblie

Posted in Secretele zeilor with tags , , , , on 16 Martie, 2012 by Claudiu-Gilian Chircu

 

Legenda lui Lucifer e arhicunoscută în rândurile creştinilor şi nu numai. Îngerul care a dorit să-i ia locul lui Dumnezeu a devenit echivalent cu răul absolut. Din cel mai frumos înger, preferatul Domnului, Lucifer s-a transformat într-un monstru hidos, al cărui nume mulţi se feresc să-l rostească, de teamă să nu-l atragă în vieţile lor. Ceea ce probabil doar puţini ştiu e faptul că Lucifer, cel care s-a răzvrătit împotriva tatălui său, s-a luptat cu fratele său mai mic, Mihail, apoi a fost exilat pe Pământ împreună cu acoliţii săi, este inexistent în Biblie. Legenda şi numele său au apărut în urma interpretării eronate a unor versete din două capitole biblice, al 14-lea din Cartea lui Isaia şi al 28-lea din Cartea lui Iezechiel.

Cuvântul lucifer, care înseamnă „aducătorul luminii” era folosit în latină pentru a desemna o fază a planetei Venus (luceafărul de dimineaţă), după cum se poate observa din operele lui Marcus Terentius Varro, Cicero, Plinius cel Bătrân, Virgiliu, Ovidiu şi ale altor autori latini timpurii. Pentru luceafărul de seară, romanii foloseau un alt nume, vesper. Pe scurt, romanii numeau luceafărul de dimineaţă Lucifer, iar pe cel de seară Vesper, deşi era vorba despre aceeaşi planetă.

În Biblie, diavolul este numit în multe feluri (Satan, diavol, adversar, inamic, acuzator, marele balaur, şarpele cel bătrân, Beelzebub, Belial), dar nici măcar o singură dată Lucifer. În Cartea lui Isaia 14:4-17, profetul ce a dat numele capitolului îl descrie pe regele Babilonului ca pe un luceafăr de dimineaţă (helel în ebraică), căzut în ochii Domnului. Aşa cum era firesc pentru un roman, Eusebiu Sofronie Ieronim din Stridonul Dalmaţiei a tradus luceafărul de dimineaţă prin cuvântul latinesc lucifer. Cu toate acestea, unii interpreţi ai Bibliei au ignorat sensul real al cuvântului lucifer şi faptul că Isaia se referea în respectivul capitol la regele Babilonului, înţelegând că este vorba despre Satan şi despre decăderea lui. În A doua epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru 1:19, acelaşi cuvânt (phosphoros în greacă, echivalentul ebraicului helel) a fost tradus în latină tot prin lucifer, deşi nu există nicio  referire la Diavol. Iar în Apocalipsa 22:16, Iisus spune: „Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, luceafărul de dimineaţă (helel în ebraică, phosphoros în greacă şi lucifer în latină)”. „Înţelepţii” Bisericii au păstrat pentru aceste două pasaje sensul real al cuvântului lucifer, adică luceafăr de dimineaţă, însă nu au vrut nici în ruptul capului să aplice aceeaşi logică şi la Isaia.  Astfel, dintr-o eroare de interpretare, îngerul rebel s-a ales cu un nou nume, Lucifer, care a început să fie folosit pentru Diavol şi răspândit cu ajutorul unor lucrări precum Infernul lui Dante Alighieri, Paradisul Pierdut al lui John Milton, dar şi Biblia regelui James, folosită şi astăzi de cei mai mulţi vorbitori de limbă engleză.

Capitolele 13 şi 14 ale Cărţii lui Isaia se referă la „proorocia despre Babilon pe care a văzut-o Isaia, fiul lui Amos”. În versetul 4, Yahweh îi spune limpede lui Isaia: „Tu vei cânta cântecul acesta de ocară împotriva împăratului Babilonului şi vei zice: (…) Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! Tu care ziceai în cugetul tău: «Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi». Şi acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului! Cei ce te văd îşi întorc privirea în spre tine şi se uită cu luare aminte zicând: «Oare acesta este omul de care tremura pământul şi împărăţiile se cutremurau? Oare acesta este cel ce prefăcea lumea în pustiu şi cetăţile le dobora şi nu da drumul robilor săi?» Toţi împăraţii popoarelor se odihnesc cu cinste, fiecare în locaşul său. Şi numai tu eşti azvârlit departe de mormântul tău, ca o ramură fără de preţ, ca rămăşiţele celor care au fost ucişi cu lovituri de sabie, zvârliţi pe pietre de mormânt, ca un hoit călcat în picioare. Tu nu te vei pogorî în mormânt, căci tu ai pustiit pământul tău şi pe poporul tău l-ai ucis! Niciodată nu se va mai vorbi despre neamul celor răi!”. Aşadar, este foarte clar că aceste cuvinte se referă la regele Babilonului, nicidecum la îngerul răzvrătit. Acest rege a stârnit mânia dumnezeului evreilor în primul rând pentru că i-a cucerit pe evrei, iar în al doilea rând deoarece s-a crezut atotputernic, un zeu pe Pământ. „Oare acesta este OMUL de care tremura pământul” demonstrează că este vorba despre o fiinţă umană, nicidecum despre o entitate superioară. „Pe poporul tău l-ai ucis” se referă la poporul babilonian, subliniind încă o dată că pasajul de mai sus se referă la regele Babilonului, nu la vreun înger răzvrătit.

La fel stau lucrurile şi cu Cartea lui Iezechiel. Aici, Yahweh îl trimite pe profet cu ameninţări la mai multe popoare. În capitolul 24 îl trimite la israeliţi, în capitolul 25 la amoniţi, moabiţi, edomiţi şi filisteni, în capitolele 26-28 la fenicienii din Tir, în capitolul 28 la sidonieni, în capitolul 29 la egipteni, în capitolul 30 la egipteni, etiopieni, libieni şi lidieni, în capitolele 31-32 din nou la egipteni, în capitolele 33-34 la israeliţi, în capitolul 35 la muntele Seir, în capitolul 36 la munţii Israelului iar în capitolele 38-39 la regele din Roş, Meşec şi Tubal. Ameninţările lui Yahweh prin gura lui Iezechiel erau îndreptate către oameni, israeliţii care şi-au pierdut credinţa dar şi duşmanii Israelului. În capitolele 26 şi 27 se observă foarte clar că Yahweh se referă la oraşul Tir din Liban („Iată sunt împotriva ta, Tirule, şi voi ridica împotriva ta popoare multe, cum îşi ridică marea valurile sale”, „Şi tu, fiul omului, ridică plângere împotriva Tirului, şi zi către el…”). Capitolul 28 continuă ameninţările la adresa oraşului Tir, de această dată îndreptându-se către conducătorul său: „Fost-a cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: Fiul omului, spune celui ce domneşte în Tir: Aşa zice Domnul Dumnezeu: Inima ta s-a înălţat şi a zis: «Sunt un dumnezeu şi stau pe scaunul lui Dumnezeu în inima mărilor», dar tu, deşi nu eşti Dumnezeu, ci om, îţi închipui în inima ta că eşti la fel cu Dumnezeu” (1-2). Rămâne un mister modul în care cei mai mulţi consideră că este vorba despre Lucifer, când scrie negru pe alb: Yahweh îl trimite pe Iezechiel la cel ce domneşte în Tir, adică la regele cetăţii. Acest rege era un om, nicidecum un înger. Altfel, probabil s-ar fi găsit câteva mărturii scrise, mai ales în Biblie, care să ateste faptul că, în timpul lui Iezechiel, un înger a condus o cetate. Din citatul de mai sus se înţelege că acest rege a devenit foarte arogant, considerându-se un (dumne)zeu. Pasajul „nu eşti Dumnezeu, ci om” subliniază foarte clar că acest conducător al Tirului era om, nu înger sau Dumnezeu. Dacă s-ar fi referit la Lucifer, fără îndoială că pasajul de mai sus ar fi specificat „nu eşti Dumnezeu, ci înger”. În continuare aflăm şi motivele aroganţei regelui din Tir: „Iată, tu îţi închipui că eşti mai înţelept decât Daniel şi nu sunt taine ascunse pentru tine; prin înţelepciunea ta şi cu mintea ta ţi-ai agonisit bogăţie şi ai adunat în vistieriile tale argint şi aur; prin înţelepciunea ta cea mare, prin ajutorul negoţului tău, ţi-ai sporit bogăţia şi mintea ta s-a îngâmfat cu bogăţia ta” (3-5). Datorită faptului că mintea sa a născocit o metodă de a se îmbogăţi, regele s-a considerat foarte înţelept. Într-adevăr, descoperirile arheologice relevă faptul că oraşul Tir a fost unul foarte bogat în antichitate, lucru pe care îl explică mai pe larg capitolul 27 din Cartea lui Iezechiel. Prin urmare, regele din Tir s-a îmbogăţit foarte mult de pe urma negoţului, lucru ce i-a crescut şi aroganţa. Deoarece era foarte bogat şi foarte inteligent (din punctul său de vedere), regele s-a considerat un zeu printre oameni. Nu orice zeu, ci chiar cel mai mare dintre toţi, Dumnezeu. Motivul supărării lui Yahweh este evident: „De aceea, aşa zice Domnul Yahweh: Pentru că tu te-ai asemănat cu Yahweh, iată, Eu voi aduce împotriva ta pe străinii cei mai răi din toate popoarele, şi aceia îşi vor scoate sabia împotriva frumoasei tale înţelepciuni şi vor întina strălucirea ta; în mormânt te voi coborî şi vei muri în inima mărilor de moartea celor ucişi” (6-8). Yahweh susţine că regele din Tir va coborî în mormânt, murind înecat. Dacă ar fi fost vorba despre un înger, acesta nu ar fi putut să moară. Nicăieri nu afirmă Biblia că îngerii pot muri. Biserica spune că Lucifer a fost închis în lumea subterană, va fi eliberat la Apocalipsă, va fi închis din nou pentru câteva mii de ani, din nou eliberat, apoi legat pentru totdeauna. Dar nu omorât. Însă pasajul de mai sus susţine că regele din Tir va fi ucis. În plus, dacă Yahweh s-ar fi referit la Lucifer, spunând că îl va ucide, această idee ar fi contrazis Apocalipsa lui Ioan care susţine că Lucifer nu e mort, ci legat în Adânc. „Spune-vei oare înaintea ucigaşului tău: «Eu sunt un dumnezeu», când tu eşti un om în mâna celui care te ucide, iar nu Dumnezeu? Vei muri de mâna străinilor, de moartea celor netăiaţi împrejur, căci Eu am spus aceasta, zice Domnul Yahweh” (9-10). Din nou apare ideea că regele din Tir este doar un om şi că va fi ucis de către oameni. Repet, dacă ar fi fost vorba despre Lucifer, acesta nu ar fi putut fi omorât, conform părerii Bisericii. Iar dacă Mihail nu a reuşit să-l ucidă, mai mult ca sigur nu ar reuşi asta nici nişte simpli oameni. În versetele 11-12 se subliniază din nou ideea că este vorba despre regele din Tir, un om, nu un înger: „Şi a fost cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: Fiul omului, plânge pe regele Tirului şi-i spune...”.

Pasajul care a dat povestea căderii lui Lucifer este următorul: „Aşa zice Domnul Yahweh: Tu erai pecetea desăvârşiri, deplinătatea înţelepciunii şi cununa frumuseţii. Tu te aflai în Eden, în grădina lui Yahweh; hainele tale erau împodobite cu tot felul de pietre scumpe: cu rubine, topaze şi diamante, cu crisolit, onix şi iaspis, cu safir, smarald, carbuncul şi aur; toate erau pregătite şi aşezate cu iscusinţă în cuibuleţe şi puse pe tine în ziua în care ai fost făcut. Tu erai heruvimul pus ca să ocroteşti; te aşezasem pe muntele cel sfânt al lui Yahweh, şi umblai prin mijlocul pietrelor celor de foc. Fost-ai fără prihană în căile tale din ziua facerii tale şi până s-a încuibat în tine nelegiuirea. Din pricina întinderii negoţului tău, lăuntrul tău s-a umplut de nedreptate şi ai păcătuit, şi Eu te-am izgonit pe tine, heruvim ocrotitor, din pietrele cele scânteietoare şi te-am aruncat din muntele lui Yahweh, ca pe un necurat. Din pricina frumuseţii tale s-a îngâmfat inima ta, şi pentru trufia ta ţi-ai pierdut înţelepciunea. De aceea te-am aruncat la pământ şi te voi da înaintea regilor spre batjocură. Prin mulţimea nelegiuirilor tale, săvârşite în negoţul tău nedrept, ţi-ai pângărit altarele tale; şi Eu voi scoate din mijlocul tău foc, care te va şi mistui; şi te voi preface în cenuşă pe pământ înaintea ochilor tuturor celor ce te văd. Toţi cei ce te cunosc între popoare se vor mira de tine, vei ajunge o groază şi în veci nu vei mai fi” (12-19). Toate fragmentele dinainte de acesta indică foarte clar faptul că este vorba despre un om, nu despre un înger. Interpretarea cea mai exactă a pasajului de mai sus este următoarea: regele din Tir era un om foarte credincios, pe placul lui Yahweh, până în momentul în care s-a îmbogăţit („Fost-ai fără prihană în căile tale din ziua facerii tale şi până s-a încuibat în tine nelegiuirea”). Drept urmare, zeul evreilor s-a supărat pe fostul său protejat, preferând să-l ameninţe prin gura unui profet, decât să-l pedepsească aşa cum ar face un dumnezeu atotputernic. Unii consideră că fraza de mai sus se referă la un înger, deoarece doar o astfel de fiinţă ar putea fi neprihănită, în timp ce toţi oamenii se nasc păcătoşi. Ideea absurdă că toţi oamenii se nasc cu păcatul primordial, de care pot scăpa doar prin botez, a fost introdusă de Biserica . Vechiul Testament nu susţine această ipoteză, ci chiar consideră unii oameni ca fiind neprihăniţi. Iată câteva exemple: „Noe era om drept şi neprihănit între oamenii timpului său” (Geneza 6:9), „Să mă cântărească în cumpăna dreptăţii şi Dumnezeu să cunoască neprihănirea mea.” (Iov 31:6), „Neprihănirea poartă pe cei drepţi, iar strâmbătatea prăpădeşte pe cei vicleni.” (Pildele lui Solomon 11:3), „Cel fără de lege este răsturnat de răutatea lui, iar cel drept găseşte scăpare în neprihănirea lui.” (Pildele lui Solomon 14:32), „Mai de preţ este săracul care umblă intru neprihănirea lui, decât un bogat cu buze viclene şi nebun.” (Pildele lui Solomon 19:1), „Mai de preţ e săracul care umblă întru neprihănirea lui, decât cel prefăcut în căile lui, chiar dacă e bogat.” (Pildele lui Solomon 28:6), „amăgind gândul bun şi neprihănit al stăpânilor prin vorbărie vicleană şi mincinoasă.” (Estera 8:12). Aşadar, ideea că oamenii nu pot fi neprihăniţi este în contradicţie cu învăţăturile Vechiului Testament.

Despre oamenii credincioşi se spune chiar şi astăzi că sunt mai aproape de Dumnezeu, iar despre cei care îşi pierd credinţa că s-au îndepărtat de Dumnezeu. Aceeaşi idee este prezentată şi mai sus: regele din Tir era foarte credincios, adică aproape de Yahweh, în Eden, pe muntele sfânt. Scriitorul biblic a folosit o metaforă pentru a sublinia cât de credincios era regele, ceea ce înseamnă că pasajul de mai sus nu trebuie interpretat literal. Prin puritatea sa sufletească, datorată credinţei sale, regele era desăvârşit în ochii lui Yahweh, care îi pregătise deja un loc în rai şi chiar un rol de înger (heruvim). Când afacerile regelui au început să producă averi, acesta a uitat de credinţă şi de zeul său, considerându-se el însuşi un zeu pe Pământ („Din pricina întinderii negoţului tău, lăuntrul tău s-a umplut de nedreptate şi ai păcătuit”). Pierzându-şi credinţa s-a îndepărtat de Yahweh, adică, metaforic vorbind, a căzut din locul pe care îl ocupase în preajma dumnezeului său. Observăm că afacerile pe care regele le întreprindea erau cam necurate, din moment ce Yahweh se referă la „mulţimea nelegiuirilor tale, săvârşite în negoţul tău nedrept”. Aceste afaceri plus aroganţa regelui din Tir l-au mâniat pe Yahweh, ducând la pierderea locului din rai pe care şi-l câştigase anterior prin credinţă.

Acestea sunt pasajele care au dat naştere legendei căderii lui Lucifer. În Biblie nu este vorba despre niciun înger răzvrătit, ci doar despre doi regi care s-au crezut zei, aşa cum procedau de altfel majoritatea. Iată şi părerea Bisericii Ortodoxe referitoare la Lucifer: „în Isaia 14:12, titlul de «steaua dimineţii» (Lucifer) este dat tiranului rege babilonian, despre care profetul spune că va cădea. Acest pasaj a fost aplicat ulterior prinţului demonilor, astfel că numele de «Lucifer» a început să fie folosit pentru Satana şi a fost răspândit cu ajutorul unor lucrări precum ,«Infernul» lui Dante Alighieri şi «Paradisul Pierdut» al lui John Milton, dar pentru vorbitorii de engleză cea mai mare influenţă a fost determinată de utilizarea în traducerea engleză a Bibliei King James. Un pasaj similar din Iezechiel 28:11-19, privind «regele din Tir», a fost aplicat, de asemenea, şi lui Satana, contribuind la imaginea tradiţională a Satanei şi a căderii sale.” (http://ro.orthodoxwiki.org/Lucifer). Ce spune Biserica? Că în Isaia 14:12 şi Iezechiel 28:11-19 nu este vorba despre îngerul decăzut, ci despre regele Babilonului şi cel al Tirului. Iar acele pasaje au fost aplicate ulterior Satanei.

Dacă numele şi legenda lui Lucifer sunt pure invenţii ale oamenilor, putem fi siguri că el este real?