Arhivă pentru Martie, 2013

20. Facerea omului

Posted in Secretele zeilor with tags , , , , , , , , , , , , , , on 27 Martie, 2013 by Claudiu-Gilian Chircu

Omul este o frânghie care leagă bestia de supraom – o frânghie peste abis.” – Friedrich Nietzsche

creation

Poetul roman Publius Ovidius Naso, cunoscut ca Ovidiu, scria despre erele omenirii, pentru el fiind în număr de patru:

– Epoca de Aur – eră dominată de pace şi dreptate. Oamenii nu cunoşteau arta navigaţiei, prin urmare nu cunoşteau lumea întreagă.

– Epoca de Argint – Jupiter a introdus anotimpurile iar oamenii au învăţat agricultura şi arhitectura.

– Epoca Bronzului – oamenii erau predispuşi la războaie, dar nu lipsiţi de respect faţă de zei.

– Epoca Fierului – oamenii demarcă naţiile prin graniţe, învaţă să navigheze şi să mineze. Sunt războinici, lacomi şi trufaşi în faţa zeilor. Modestia şi loialitatea nu se mai întâlnesc nicăieri.

Cele patru ere ale lui Ovidiu au corespondent şi în hinduism. Aici, un ciclu cosmic durează 4,32 de milioane de ani omeneşti şi are patru vârste:

– Vârsta de Aur (Satya) – durează 1.728.000 de ani. Toate fiinţele erau perfecte, neavând nevoie nici de hrană, nici de adăpost.

– Vârsta de Argint (Treta) – durează 1.296.000 de ani. Oamenii îşi luau hrana din copaci fermecaţi, care le dădeau tot ce îşi doreau, şi toţi studiau Vedele. Zeii i-au împărţit pe oameni în preoţi, regi, producători şi sclavi, fiecare îndeplinind lucruri tipice pentru casta lui.

– Vârsta de Bronz (Dwapara) – durează 864.000 de ani. Au început războaiele şi oamenii n-au mai putut…

Continuarea aici.

Anunțuri

8. Războiul „stelelor”

Posted in Secretele zeilor with tags , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , on 23 Martie, 2013 by Claudiu-Gilian Chircu

war-gods

După ce și-a îndeplinit cu succes misiunea, înlocuind reptilele pământene cu noi specii de animale, Enki a reintrat în grațiile tatălui său. Anu chiar a venit pe Terra pentru a vedea personal realizările fiului său. La un moment dat, Enki și-a atacat tatăl pe neașteptate. Legenda hitită Regatul din ceruri spune că „Anu ședea pe tronul său și puternicul Kumarbi îi dădea să bea. El se închina adânc, până la picioarele sale și lua în mână potirele. Vreme de nouă ani numărați, Anu a fost rege în ceruri. În al nouălea an, Anu a trebuit să pornească război împotriva lui Kumfantasy-good-vs-evil-wallpaperarbi. Kumarbi, fiul lui Alalu, se luptă cu Anu. Anu n-a rămas mai departe înaintea ochilor lui Kumarbi, ci a scăpat din mâinile sale fugind, s-a ridicat la cer. Kumarbi s-a repezit la el, l-a prins pe Anu de picior și l-a prăvălit din cer. El a mușcat coapsele sale astfel că bărbăția lui s-a unit cu măruntaiele lui Kumarbi, asemenea bronzului. Când Kumarbi a înghițit bărbăția lui Anu, acesta a râs și s-a bucurat. Anu s-a întors spre el și a început să grăiască către Kumarbi”. După ce l-a anunțat pe răzvrătit că va naște trei zei, printre care și Teșub, zeul furtunii, Anu „se duse în cer. Dar Kumarbi se ascunse bine și scuipă din gura sa, el regele înțelept; din gura sa el scuipă scuipat și bărbăția lui Anu amestecate împreună”.

Același lucru îl prezenta și Hesiod în Theogonia: titanul Kronos și-a detronat tatăl, pe zeul cerului, Ouranos, după ce l-a castrat cu o seceră. Ouranos a fost nevoit să fugă în cer, Kronos și frații săi devenind conducătorii Pământului. În hinduism, Șiva l-a atacat pe zeul creator Brahma, arzându-i unul dintre cele cinci capete. În Egiptul antic, marele șarpe Apophis l-a atacat pe zeul Ra, Textele Sarcofagelor susținând că zeul şi-a pierdut barba în „ziua răzmeriţei”. Dacă Anu la hitiţi şi Ouranos la greci au fost castraţi iar Brahma al hinduşilor şi-a pierdut un cap, pentru egipteni Ra şi-a pierdut barba. Există totuşi în Cartea Morţilor un episod ce aminteşte de castrare: Ra şi-a tăiat singur falusul, din care au căzut picături de sânge ce au dat naştere la două personificări ale intelectului. Tot în Egipt îl găsim pe zeul-șarpe violent Denwen, atestat în Epoca piramidelor, despre care se spunea că a cauzat o conflagraţie pentru a nimici alte zeităţi, cel mai probabil Denwen fiind un al nume al lui Apophis. Tradiţia maorilor din Noua Zeelandă spune că Tumatauenga a încercat să-și ucidă părinții, pe Rangi, tatăl ceresc, şi Papa, mama Pământ, zeii primordiali. Rangi a reușit să se salveze, fugind în cer. Iar în creștinism avem binecunoscuta legendă a lui Lucifer, care a încercat să-și detroneze tatăl.

Hitiții, grecii și egiptenii povesteau că Enki și-a castrat tatăl, gest neînțeles de cei mai mulCronos vs. Uranusți, care preferă să-l considere doar o metaforă. Dar dacă nu este vorba despre o figură de stil, ci despre un fapt real? În acest caz, de ce ar fi recurs Enki la o asemenea metodă de răzbunare? Pentru a fi sigur că Anu nu va avea alți copii. Fiind singurul fiu al împăratului, Enki ar fi fost unicul moștenitor al tronului. Dacă ar fi plănuit să-și omoare tatăl, ar fi reușit acest lucru printr-o metodă mult mai simplă decât îndepărtarea organelor genitale. Însă Enki nu intenționa să-și ucidă tatăl. Castrându-l, Enki s-a asigurat că nu va avea competitori. Același lucru reiese și din hinduism, unde Șiva i-a tăiat lui Brahma unul dintre capete. Ținând cont că Brahma a creat zeii prin gândire, acest al cincilea cap al său reprezintă organul creator îndepărtat de Enki, pentru a elimina orice posibilă viitoare concurență.

Rănit atât fizic cât și mai ales în orgoliu, Anu a reușit să se refugieze acasă, pe planeta sa. Dându-și seama de intenția fiului său de a rămâne unicul moștenitor al imperiului, Anu a găsit o soluție pentru a remedia situația. Și-a creat un nou fiu prin aceeași metodă folosită anterior, având deja în laborator materialul genetic utilizat pentru facerea lui Enki. Prin 099urmare, noul copil urma să fie o clonă a fiului cel mare, la fel ca Ninhursag, acesta fiind motivul pentru care, adeseori, era considerat în Mesopotamia fratele geamăn al lui Enki. Însă, pentru a fi sigur că istoria nu se va repeta și cu acest fiu, împăratul a recurs la câteva modificări. În primul rând l-a făcut extrem de docil, lucru care reiese din miturile tuturor culturilor antice, fiul cel mic întotdeauna ascultând orbește ordinele tatălui său. În al doilea rând, i-a redus nivelul de inteligență. Un geniu răzvrătit reprezenta un real pericol, așa cum se putea observa în cazul lui Enki. Însă posibilitatea unui astfel de pericol era mult diminuată în cazul unui fiu cu un intelect obișnuit, în limite normale, și docil. Pentru a putea să-l pedepsească pe Enki fără remușcări și pentru a putea conduce imperiul cu o mână de fier, fără a permite alte posibile răzvrătiri, copilului i-a fost creat tot în laborator un caracter „furtunos”, dur, rece și pe alocuri nemilos, ceea ce i-a determinat pe strămoșii noștri să îl considere zeul furtunii. Astfel a fost conceput fiul cel mic al lui Anu, mâna sa dreaptă și moștenitorul tronului, numit Enlil („domnul furtunii”) sau Ișkur („inamicul muntelui”) de sumerieni, Adad („trimisul tatălui”) sau Ramman („furtunosul”) de akkadieni, Ellil de babilonieni și hitiți, El de canaanieni sau Hadad ori Baal Hadad de amoriți și aramei.

Pentru a fi sigur că noul său fiu va fi considerat adevăratul moștenitor al tronului, Anu a mai recurs la un șiretlic: a ales-o ca mamă purtătoare pe Ninhursag, fiica sa, cea supranumită Fecioara, după cum mărturisesc miturile mesopotamiene. Astfel, Enlil devenea nu doar fiul lui Anu, ci și nepotul acestuia, fiind din punct de vedere genetic mai asemănător cu împăratul decât Enki, prin urmare, cel mai îndreptățit să moștenească tronul. Fecundarea artificială a Fecioarei a avut loc pe ascuns, deoarece Enki nu trebuia să afle de existența unui rival. Prin urmare, și sarcina a fost ascunsă. Grecii susțineau că, după ce a fost atacat și castrat, Ouranos / Anu și-a blestemat fiul, pe Kronos / Enki, să fie la rândul său detronat de unul dintre fiii săi. La hitiți, după ce a fost atacat și castrat, Anu l-a anunțat pe Kumarbi că a rămas însărcinat cu mai multe zeități, printre care Teșub, zeul furtunii, care îl va detrona. Prin urmare, Enki se aștepta la un copil care să-i pună moștenirea în pericol. Drept pentru care, în mitologia greacă, își înghițea toți copiii imediat după ce erau născuți. Unul dintre ei însă a fost salvat de către mama sa și ascuns într-o peșteră din insula Creta. Acolo, micuțul Zeus, viitorul zeu al cerului și al furtunii, regele lumii, a fost hrănit cu lapte de la capra Amalthea și cu miere adusă de nimfa Melissa („albina”). După ce a crescut, Zeus și-a eliberat frații și împreună și-au atacat tatăl, dând astfel naștere primului mare război al zeilor, Titanomachia.

Și în mitologia egipteană, nașterea lui Seth / Enlil a avut loc pe ascuns. Când Ra i-a interzis zeiței Nut să nască în cele 360 de zile ale anului, ea a primit cinci zile suplimentare de la zeul Thoth. În aceste zile a născut pe ascuns cinci copii, unul dintre ei fiind Seth, zeul furtunii și al deșertului. Dacă pentru greci nașterea sa a avut loc într-o peșteră, pentru egipteni evenimentul s-a petrecut în deșert.

Înaintea naşterii indianului Krişna, se prevestise că el va nimici răul de pe Pământ, întocmai ca în legendele lui Zeus și a lui Teșub. Krișna s-a născut într-o temniţă, unde mama sa fusese închisă de către fratele ei, regele Kansa. Naşterea sa a fost una miraculoasă, el fiind conceput nu prin contact sexual, ci prin „transmisie mentală”. Viața lui Krișna a fost amenințată încă de la naștere, la fel ca în cazul lui Zeus, Seth și Enlil, regele Kansa poruncind ca toţi pruncii să fie ucişi. Copilul a fost salvat după ce un glas din cer a sfătuit-o pe mama lui Krişna să treacă peste fluviul Djamna, acolo unde nu mai puteau fi ajunși de Kansa. Indienii l-au considerat pe Krișna încarnarea zeului Vișnu, Enlil al sumerienilor, confirmând astfel povestea grecilor, egiptenilor și hitiților.

Surprinzător sau nu, în Vechiul Testament există o referire la nașterea lui Enlil: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel. El se va hrăni cu lapte şi cu miere până în vremea când va şti să arunce răul şi să aleagă binele” (Isaia 7:14-15). Un copil hrănit cu lapte și cu miere, întocmai ca Zeus, născut din Fecioară precum Enlil, care va alege binele și va arunca răul… Ar putea părea o coincidență, însă nu și dacă i-am privi numele cu atenție. Pentru evanghelistul Matei, Emanuel se traduce „Cu noi este Dumnezeu” (1:23). Însă, în sumeriană, „em” sau „im” înseamnă „vânt, furtună, vreme, nor, ploaie”, „anu” este cerul în Mesopotamia iar „el” reprezintă cuvântul pentru „zeitate” în limbile nord-vest semitice (din care face parte și ebraica). Așadar, cea mai exactă interpretare a numelui Emanuel este „zeul furtunii și al cerului”, nimeni altul decât Enlil.

Pasajul din Cartea lui Isaia a fost interpretat de creștini ca o profeție despre Iisus. Numele nimfei Melissa, care pentru greci l-a hrănit pe Zeus cu miere, în Irlanda este folosit ca formă feminină a numelui galic Maoiliosa, care înseamnă „servitorul lui Iisus”. În Evanghelia lui Matei, nașterea lui Iisus a fost profețită printr-un înger care i-a apărut lui Iosif într-un vis. Trei magi de la răsărit au văzut o stea care a mers înaintea lor până în Betleem şi s-a aşezat deasupra casei în care tocmai se născuse Iisus. Au intrat la el, i s-au închinat şi i-au dăruit aur, tămâie şi smirnă. Aflând de la magi că s-a născut Mesia, Irod a poruncit să fie ucişi toţi pruncii din Betleem până în doi ani. Îngerul i-a apărut din nou lui Iosif în vis, sfătuindu-l să fugă cu Maria şi cu Iisus în Egipt, unde au stat până la moartea lui Irod. Evanghelia copilăriei lui Hristos spune că acesta s-a născut într-o peşteră (la fel ca Zeus) apoi pus într-un staul, în primele veacuri ale creştinismului chiar se indica drept loc al naşterii lui Hristos o peşteră din Betleem care, anterior, fusese considerată locul naşterii zeului Tammuz. Fuga în Egipt indică o legătură cu Seth, zeul furtunii și al deșertului, mai ales dacă ținem cont că, pentru a ajunge din Iudeea în Egipt, Iisus și familia sa trebuiau să traverseze deșertul Sinai. Între Iisus și Enlil am găsit deja o mulțime de asemănări, ce ne-au dus la concluzia că sunt una și aceeași persoană. Prin urmare, celebra naștere miraculoasă din Fecioară, profețită dinainte, punerea vieții copilului în pericol și ascunderea sa, nu reprezintă decât povestea lui Enlil.

Apocalipsa lui Ioan ascunde același eveniment: „iată un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne, şi pe capetele lui, şapte cununi împărăteşti” (12:3). „Balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea”, care a fost aruncat pe Pământ împreună cu îngerii săi, este „șarpele” Enki. El „stătu înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când se va naşte”, întocmai ca titanul Kronos. Acea femeie „a născut un copil de parte bărbătească, care avea să păstorească toate neamurile cu toiag de fier. Şi copilul ei fu răpit la Dumnezeu şi la tronul Lui, iar femeia a fugit în pustie, unde are loc gătit de Dumnezeu, ca să o hrănească pe ea, acolo, o mie două sute şi şaizeci de zile” (12:5-6). Așadar, Enki nu a reușit să împiedice nașterea fratelui său mai mic, băiatul fiind „răpit la Dumnezeu”, adică luat de către Anu „la tronul Lui”. Cu toate acestea, Enki nu s-a dat bătut și a încercat să obțină și el un moștenitor de la aceeași Ninhursag.

Un mit din 1800 î.Hr. spune că Enki s-a unit cu Ninhursag („Doamna Muntelui Înalt”), care a născroyom-04ut-o pe Ninsar („Doamna vegetației”). Enki s-a împreunat şi cu aceasta, din uniunea lor apărând zeiţa Ninkurra („Doamna conducătoare a ţării”). Ninkurra este la rândul ei însămânţată de Enki şi o naşte pe Uttu („vegetaţia”). Zeul se culcă şi cu aceasta, însă Ninhursag îi ia sămânţa şi o transformă în opt plante. Deoarece Enki mănâncă plantele, Ninhursag îl blesteamă şi acesta se îmbolnăveşte, opt organe fiindu-i afectate. În final îl iartă şi, pentru a-l vindeca, ea creează opt fiinţe divine (Abu, Nintulla, Ninsutu, Ninkasi, Nanshe, Azimua, Ninti şi Enshag), câte una pentru fiecare organ bolnav. Deşi mitul a fost interpretat ca fiind despre crearea lumii (apa dulce, reprezentată de Enki, udă pământul, ajutând la creşterea plantelor), povestea are mai mult sens interpretată aproape mot-a-mot. Adică Enki a încercat să obțină de la Ninhursag un fiu, care să moștenească tronul ceresc. Deoarece Ninhursag i-a născut o fiică, Enki a încercat să-și obțină fiul mult dorit de la aceasta. Cum Ninsar a dat naștere tot unei fete, Enki a fecundat-o și pe ea. Și tot așa, până când a fost oprit de Ninhursag, care l-a otrăvit. Promițând că se va opri din această încercare disperată de a avea un fiu, soția sa i-a dat antidotul. Însă Enki nu era pregătit să renunțe…

După ce a crescut, Enlil s-a întors pe Terra în fruntea unei armate, începând astfel primul mare război al zeilor împotriva fratelui său și a adepților acestuia. „A avut loc un război mare între fiii cerului care i s-au alăturat Tatălui și cei care s-au opus. Acești inamici au fost alungați iar noi, cei buni, am fost desemnați drept păzitori ai Pământului”, spune o inscripție veche de 50.000 de ani, descoperită de profesorul Philippe Garoche într-o peșteră din Franța în vara anului 1999.

În creștinism, arhanghelul Mihail i-a luat apărarea tatălui său, luptându-se cu fratele său mai mare, serafimul Lucifer. „Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui. Şi n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer”, afirmă Apocalipsa lui Ioan din Noul Testament. O treime dintre îngeri a luptat de partea lui Lucifer, în timp ce Mihail a condus restul de două treimi. Fiind de două ori mai puțini, răzvrătiții lui Lucifer au fost învinși și aruncați în iadul din interiorul Pământului.

Grecii au numit primul război al zeilor Titanomachia sau războiul titanilor, care a avut loc în Thessalia. După ce și-a eliberat fraţii şi surorile, Zeus, fiul cel mai mic al titanilor Kronos și Rhea, a încercat să-şi detroneze tatăl. Într-o tabără erau şaisprezece titani (Kronos, Okeanus, Hyperion, Coeus, Crius, Iapetus, Mnemosyne, Tethys, Theia, Phoebe, Rhea, Themis, Atlas, Menoetius, Prometheus şi Epimetheus), în cealaltă erau cei şase zei (Zeus, Poseidon, Hades, Hestia, Demeter şi Hera), alături de trei ciclopi şi trei hecantohiri. Prometheus şi Epimetheus i-au trădat pe ceilalţi titani, trecând de partea tinerilor zei. Zeus și ai lui și-au construit cartierul general pe muntele Olympos, numindu-se din acel moment olimpieni. Războiul a durat zece ani și a fost crâncen, după cum relata Hesiod în Theogonia: „un suflu arzător înfășură pe titani, fiii țărânii, în Zeus vs. titanivreme ce văpaia se urca uriașă spre norul divin și, în ciuda puterii lor, ei își simțeau ochii orbiți când scăpăra lumina trăsnetului și a fulgerului. O dogoare năprasnică străbătea genunea. Priveliștea din ochi și sunetul din urechi erau aidoma celor pe care le-ar face, întâlnindu-se, Pământul și Cerul deasupra”. După ce au fost învinși, titanii au fost închiși sub pământ, în Tartar. Atlas, conducătorul titanilor în luptă, a primit pedeapsa cea mai aspră: a fost obligat de Zeus să stea pe marginea de vest a Pământului şi să susţină bolta cerească pe umerii săi. Singurii titani rămaşi liberi au fost Prometheus şi Epimetheus, pentru ajutorul dat în război. Aşa cum în creştinism Lucifer, primul înger, a fost învins şi înlocuit de Mihail, tot aşa la greci Kronos a fost învins şi înlocuit de Zeus. Iar dacă locuința lui Lucifer este iadul subpământean în viziunea creștinismului, închisoarea lui Kronos este aceeași, numită de greci Tartar.

Unele legende egiptene vorbesc despre lupta divinităților solare cu uriașul crocodil Maha, pe care îl străpung cu sulițele. Șu-Onuris îl însoțește întotdeauna pe tatăl său, Ra, în timpul călătoriei pe Nilul ceresc, stând cu sulița în mână la prora luntrei soarelui, pentru a-l păzi pe zeul-soare de The-Battle-of-Kashyyyk-2560-1600-star-wars-25176070-2560-1600uriașul crocodil. În alte legende, în Barca milioanelor de ani, alături de Ra se află Uadjet, cobra regală, Seth, care poartă o lance și două cuțite bine ascuțite, Maat, zeița adevărului și o mie de mici genii înarmate până în dinți. În fiecare noapte, barca soarelui este atacată de Marele Șarpe Apophis. „Brusc, are loc atacul. Marele șarpe Apophis a țâșnit. El își desface nenumăratele inele și încearcă să răstoarne ambarcația cu pasagerii ei. Seth s-a repezit și, împreună cu el, micile genii. Ei își împlântă cuțitele care fac să se zbârlească trupul lui Apophis, fără ca el să slăbească strânsoarea. Pentru că este necesar, ei trag săgeți, cu ajutorul arcurilor, dacă au, iar dacă nu, cu atât mai rău, ei îl scuipă, merge și așa. Apophis este doborât. Barca poate să-și continue drumul” (Claude Helft – Mitologia egipteană). Această luptă este de fapt o reeditare zilnică a uneia din trecutul îndepărtat, când șarpele Apophis l-a atacat pe Ra, zeul-soare fiind salvat de alte zeități, conduse de Seth, zeul-furtunii și al deșertului.

În mitologia chineză, Gonggong, zeul apelor, s-a răzvrătit împotriva zeilor conducători. Acest zeu cu chip de om, părul roșu și trupul de dragon a fost învins în cele din urmă de către zeul focului.

În hinduism, divinitățile erau împărțite în două tabere: Deva (zeii) și Asura (divinități opuse zeilor, numite adeseori demoni, la fel ca îngerii lui Lucifer în creștinism). Asura și-au luat numele de la conducătorul lor. Numele egiptean al lui Warhammer-Mark-Of-Chaos-628Osiris era Asar, care în sumeriană înseamnă „prințul apelor”. Asirienii au preluat acest nume pentru zeul lor suprem, pe care l-au numit Așur, iar indienii pentru a desemna întregul grup condus de către acesta. Aceste două tabere de divinități s-au aflat într-un permanent conflict, după cum relevă vedele, cărțile sacre ale indienilor. Se spune că, înainte de crearea oamenilor, zeii Deva au vrut să-i stăpânească pe demonii Asura. Pentru asta, ei trebuiau să bea nectarul nemuririi, amrita, care se pierduse în oceanul de lapte. Deoarece era greu de scos, zeii le-au cerut demonilor să-i ajute, promiţându-le şi lor amrita. Când amrita a ieşit la suprafaţă, zeul Vișnu s-a preschimbat în femeie, distrăgând atenţia demonilor, ca zeii să poată fura nectarul. Demonul Rahu a luat o înghiţitură din ea, dar ulterior a fost decapitat. Unul dintre Deva, Indra (de asemenea zeu al furtunii, la fel ca Enlil, Seth și Zeus), s-a luptat cu demonul Vritra, care avea forma unui dragon. Indra a consumat o mare cantitate de Soma, pentru a dobândi puterea de care avea nevoie,  a doborât cele 99 de fortărețe ale lui Vritra și a ajuns în cele din urmă la dragonul malefic. După o lungă bătălie, Indra a ucis demonul, zeii oferindu-i pentru această faptă titlul de rege.

Perșii au preluat cele două grupuri de divinități ale indienilor și le-au numit Ahura sau Amesha Spentas (zeii conduși de Ahura Mazda) și Daevas (demonii supuși ai lui Angra Maynu sau Ahriman). Perșii au inversat rolurile zeităților indiene, unde Deva erau buni iar Asura răi, după învățăturile profetului Zarathustra sau Zoroastru. Și în religia persană, cele două tabere de divinități se aflau într-un permanent conflict, la fel ca în toaurlte religiile antice. Numele lui Ahura Mazda nu provine doar din Asar al egiptenilor sau Așur al asirienilor, ci reprezintă un joc de cuvinte. Pe o inscripţie în piatră ridicată de faraonul Khufu (numit Keops de greci) în jurul anului 2.600 î.Hr, se poate citi „Ankh Hor Mezdau Sten-bat Khufu tu ankh” („Trăiască Horus Mezdau, regelui Khufu viaţa îi este dată!”). „Mezdau” al egiptenilor este foarte asemănător cu „Mazda” al perşilor şi înseamnă „înţelept”. Iar „Ahura” provine din „Ankh Hor”. Prin urmare, Ahura Mazda se traduce prin „trăiască Horus cel înţelept”, fiind Heru-Ur al egiptenilor sau Horus cel Bătrân, care mai târziu a fost numit Asar / Osiris, cel numit de sumerieni Enki.

În Scandinavia existau de asemenea două familii de divinități, aflate în conflict: Aesir (zei suverani, cu caracter marțial, războinic) și Vanir (divinități asociate cu fecunditatea și bogăția). Zeii Aesir, conduși de Odin (Enlil la sumerieni, Seth la egipteni, Indra la indieni sau Zeus pentru greci) au dus un război îndelungat cu cei din familia Vanir. După victoria zeilor Aesir, cele două tabere încheie o pace, fac schimb de ostatici și chiar adoptă unele zeități din tabăThe Aesir Against the Vanir (1882) by Karl Ehrenbergra opusă. Astfel, de la Vanir trec în tabăra Aesirilor gemenii Freyr și Freyja, alături de tatăl lor, Njord, completând cu bogăția și fecunditatea lor atributele de suveranitate juridică și forță războinică. Adoptarea acestor zeități de către tabără câștigătoare se regăsește și la greci, unde zeii olimpieni i-au primit în rândurile lor pe Afrodita (zeița iubirii și a frumuseții, la fel ca Freyja) și titanii Prometheus şi Epimetheus. După această adopție apare în rândurile zeilor Aesir și gigantul Loki împreună cu copiii săi, mitologia scandinavă neexplicând motivul sosirii lor în tabăra zeilor. Însă se pare că este vorba despre aceleași zeități adoptate din rândurile clanului Vanir, scandinavii rebotezându-i și atribuindu-le noi însușiri, pentru a-și mări panteonul din Valhalla. La fel ca la greci, copiii lui Loki au fost închiși în lumea subterană: Hel a devenit regina lumii subpământene, lupul Fenrir a fost înlănțuit sub pământ iar șarpele Jormungandr a fost aruncat în oceanul care înconjoară Midgard, lumea oamenilor. Dacă ținem cont și de faptul că Aesir provine din aceiași rădăcină ca și Asura, Asar, Așur, Ahura, iar aceste divinități veneau din Asaland (Asia) conform istoricului Snorri Sturluson, devine clar că și în Scandinavia este vorba despre aceleași personaje și întâmplări ca în restul lumii.

Pentru celți, zeii Tuatha de Danann erau creatorii lumii. Numele lor se traduce ca („Triburile zeiței-mamă Danu”), nume care provine din cel al mesopotamianului Anu. E posibil ca, la origine, Danu să fi fost zeul cerului, în perioada matriarhală el transformându-se în zeiţ551078_355483851216501_251317606_na Pământului. Lebor Gabala („Cartea invaziilor”) din secolul al XII-lea spune că, în Irlanda, zeii au dat peste poporul Fir Bolg, condus de Eochai, cu care s-au luptat pentru insulă. Deoarece lupta dura mult prea mult, au hotărât să lupte câte zece din fiecare tabără, pe câmpia Mag Tured. Convins de Morrigan, zeița războiului, Nuada, regele zeilor, s-a hotărât să lupte chiar el cu campionul Streng. Nuada s-a ales cu mâna tăiată dar Eochai a fost ucis, așa că Tuatha de Danann au învins. Și acest război al zeilor este cel relatat de toate celelalte popoare, celții considerând însă că lupta nu s-a dat pentru supremația Terrei, ci pentru insula lor, Irlanda.

Trebuie remarcat faptul că, deși cei doi frați, Enki și Enlil, sunt priviți în general ca opuși, inițial opoziția era între fiul cel mare și tatăl său. În creștinism, Dumnezeu Tatăl este creatorul, iar Lucifer / Satan este nimicitorul. În hinduism, Brahma este zeul creator iar Șiva cel distrugător. Pentru egipteni, Ra era creatorul, asociat cu lumina, în timp ce Apophis era demonul distrugător, asociat cu întunericul. Egiptenii chiar îi considerau frați după mamă, pentru a sublinia opoziția dintre două forțe egale. De altfel, hghgfjCartea lui Dzyan din Tibet, menționată de Helena Petrovna Blavatsky, fondatoarea Societății Teosofice, afirmă că „au fost bătălii purtate între Creatori și Nimicitori, și luptele s-au dat pentru spațiu”. Acel spațiu nu este cel cosmic, așa cum ar părea la prima vedere, ci se referă la teritoriu, mai exact la planeta noastră. Pentru că, așa cum ne arată miturile multor popoare antice, armata lui Enlil a învins-o pe cea a fratelui său, Enki, într-un adevărat război al „stelelor” (zeii fiind adeseori identificați în antichitate cu corpuri cerești). Enlil a rămas pe Pământ, devenind noul rege, iar Enki și ai săi au fost nevoiți să se mute în lumea subterană. Multe mituri sumeriene ni-l prezintă pe Enki „dormind” în Abzu, lumea subpământeană, deși nu s-au păstrat mituri care să explice prezența sa în acel loc. În aceeași situație se află japonezul Susano-o, neexistând nicio legendă care să explice motivul pentru care zeul s-a mutat în iad. Însă miturile altor popoare, precum egiptenii, grecii și scandinavii, dezvăluie faptul că divinitățile înfrânte au fost închise acolo de către învingători, care au devenit noii conducători ai Pământului.

Se pare că Enlil nu i-a luat doar tronul Terrei fratelui său mai mare, ci și soția. La azteci, Tezcatlipomalefic20ca, zeul furtunii, i-a furat soţia zeului apelor, Tlaloc. În Egipt, Seth a luat-o de soție pe Isis, văduva fratelui său. În Canaan, Așerah, soția lui El, avusese o relație cu fratele acestuia, Dagon. La sumerieni, Damgalnuna (Damkina, în akkadiană), mama lui Marduk, numită și Ninhursag, a fost și consoarta lui Enki și a lui Enlil. În mitul Enlil și Sud, zeul a violat-o iar ea i-a devenit apoi soție. A renunțat la numele Ki sau Ninki, adoptând din acel moment numele Ninlil („Doamna Aerului”). Rămas fără tron și fără iubita sa soție, închis în lumea subterană, Enki a fost nevoit să se mulțumească cu fiica sa, Ninsar, care i-a devenit consoartă. Devenită regina lumii subpământene și a exilaților, Ninsar a preluat atributele și funcțiile mamei sale, fiind din acel moment numită Inanna (Iștar la babilonieni). I-a născut lui Enki o fată, numită Ninkurra care, la rândul ei, i-a oferit zeului o nouă fiică, pe Uttu. Situația devenea disperată pentru fostul conducător al Pământului, care nu reușea să obțină un moștenitor de parte masculină care să-i recupereze tronul. Mai ales că fosta sa soție, Ninlil / Ninhursag, i-a născut lui Enlil un fiu, pe Ninurta, cel care avea să moștenească tronul ceresc după tatăl său. Pentru a putea recupera tot i-a fost furat de către fratele său mai mic, Enki avea nevoie de o armată. Și astfel a întocmit un nou plan pentru a o obține.