14. Ragnarok


  ragnarok-god-of-war-hd-2573559

Mitologia greacă susține că, după înlănțuirea creatorului oamenilor, giganții s-au răzvrătit împotriva zeilor olimpieni pentru a-i detrona, pentru a-l elibera pe Prometheus și pentru a răzbuna titanii închiși în lumea subterană. Aceștia „crescuseră cât munții, luând forme îngrozitoare. Purtau bărbi lungi și plete dese, ce le cădeau până la glezne. GigantomachiaPicioarele lor colosale aveau, în loc de piele, solzi. Iar tălpile se prelungeau cu câte-un trup hidos de șarpe”. Mama lor, Geea, zeița Pământului, le-a oferit un avantaj substanțial, ei neputând fi răpuși decât de un zeu și un muritor în același timp. După ce Prometheus a fost eliberat de semizeul Herakles, a început al doilea mare război al zeilor, numit de greci Gigantomachia. „Cu un urlet groaznic, giganții au făcut un salt și au pornit către Olimp. Au început s-arunce-n ceruri cu stânci uriașe, apoi cu torțe mari, aprinse. Lăncile lor brăzdau văzduhul, albe, tăioase, sclipitoare, și treceau dincolo de nori. Zeus îi înfrunta cu furie, aruncând fulgere din cer. Iar lângă dânsul sta Heracle și-nsoțea fiecare fulger cu câte-o strașnică săgeată. Giganții-au prins apoi să smulgă munții din temelia lor, să-i pună unul peste altul și să-și alcătuiască-o scară, să ajungă până în Olimp”, povestește Alexandru Mitru în Legendele Olimpului. Alcyoneus, unul dintre giganți, nu putea fi ucis în țara în care s-a născut. Astfel că semizeul Herakles l-a atras pe țărmul mării Egee, unde l-a săgetat, Zeus lovindu-l cu un fulger în același timp. Văzându-l pe Alcyoneus mort, câțiva giganți au pornit în urmărirea lui Herakles. Însă zeițele Afrodita și Hera i-au sedus iar Zeus și Herakles, profitând de diversiune, i-au doborât pe cei opt-nouă giganți. După lupte îndelungate, zeii olimpieni au obținut victoria. Pe Enceladus, zeița Athena l-a târât în Sicilia, unde l-a aruncat într-o groapă, apoi a trântit peste el un munte. Tot ea l-a ucis și pe gigantul Pallas. Polybotes a fost strivit de Poseidon sub insula Nisyros. Porphyrion a fost rănit de Zeus și ucis de Herakles. Tot Herakles este cel care, împreună cu Apollo, l-a doborât pe Ephialtes. Purtând o mantie a invizibilității, șiretul Hermes a reușit să se strecoare lângă Hippolytos și să-l înjunghie cu o sabie. Zeul Dionysos a reușit să-l omoare pe Eurytos cu toiagul său, Artemis să-l săgeteze pe Gration, iar moirele să-i distrugă cu bâtele lor de bronz pe giganții Agrios și Thoon. Zeița Hekate l-a ars de viu pe Clytius cu niște torțe aprinse, iar Hephaestus l-a ucis pe Mimas cu o salvă de fier topit. Conform legendelor grecilor, toți giganții căzuți lângă mare s-au prefăcut în munți.

Nici n-au apucat zeii olimpieni să se bucure de victorie, că un nou inamic și-a făcut apariția: Typhoeus / Typhon („Taifun”), un gigant „a cărui forță era de zeci de ori mai mare decât puterea celorlalți feciori ai Gheei laolaltă”.  În Theogonia, Hesiod scria despre el că „puterea era în mâinile lui, în tot ce făcea, iar picioarele puternicului zeu erau neobosite. De pe umeri îi creșteau o sută de capete ale unui șarpe, un înfiorător dragon, cu limbi negre, săgetătoare. De sub sprâncene, în miraculoasele sale capete, fulgerau flăcări; iar focul îi ardea din capete când se încrunta. Și în toate capetele lui groaznice erau voci, ce scoteau sunete de necrezut”. Conform lui Pindar și Eschil, Typhon avea o statură gigantică, „iar capul său ajungea la stele”. Văzându-l, zeii s-au înspăimântat și au fugit în Egipt, unde s-au preschimbat în animale pentru a nu fi recunoscuți. Sin923060_532005403512794_1263377694_ngurul care a rămas să-l înfrunte pe monstru a fost regele zeilor, Zeus. „Zeus tuna din răsputeri și cu forță, iar pământul în jur răsuna cumplit, precum și cerul larg de deasupra și marea și cursurile de apă, chiar și părțile de dedesubt ale Pământului”. Zeus a reușit să dea prima lovitură cu „năprasnicul trăsnet”, Typhon prăbușindu-se la pământ. Gigantul s-a refugiat în Siria iar Zeus l-a urmărit, încercând să-l castreze cu aceeași seceră pe care o folosise Kronos împotriva lui Ouranos. Însă șerpii care se înălțau din coapsa gigantului l-au prins pe Zeus și l-au înlănțuit. Imobilizându-și inamicul, Typhon i-a smuls secera din mână și i-a retezat cu ea tendoanele de la mâini și de la picioare, lăsându-l neputincios într-o peșteră. Pentru a fi sigur că dușmanul său nu își va mai reveni, el a ascuns tendoanele sub bolovanii unui râu, învelindu-le în pielea unui urs. „Lumea era încremenită. Zeus căzuse prins; ceilalți zei tremurau ca varga, ascunși în trupuri de dihănii. Cel care și-a venit oleacă în fire, dup-atâta spaimă, a fost fiul lui Zeus, Hermes”, povestește Alexandru Mitru. Hermes a reușit să îl păcălească pe Typhon și să recupereze tendoanele, pe care i le-a lipit la loc tatălui său. Zeus a zburat „cu un car înaripat” înapoi pe Olimp, unde a primit o nouă provizie de trăsnete. Cu acestea, a reluat atacul împotriva lui Typhon. Au avut loc lupte deasupra muntelui Haemus din Tracia, unde „Zeus lovea cu trăsnete și fulgere verzi, orbitoare”, iar „gigantu-i răspundea, prinzând în brațe munți întregi și aruncându-i către el, cu zgomote asurzitoare”. Munții se înroșiseră din cauza sângelui din rănile gigantului. Slăbit, Typhon s-a refugiat în Sicilia, unde „Zeus l-a răpus și l-a biciuit cu lovituri”. Hesiod spune că

wallpaper-1583859Typhoeus a fost zvârlit jos, zdreanță schiloadă,

Enormul Pământ a gemut.

O flacără țâșnit-a din domnul lovit

În valea-ntunecoasă, stâncoasă și pustie a Muntelui,

Când l-a trăsnit.

O mare parte din Pământul uriaș fu pârjolită

De aburii cumpliți,

Topindu-se cum se topește tabla încinsă de meșteșugul omului”.

Deasupra gigantului, Zeus a aruncat muntele Etna, închizându-l acolo pe veci. „Fumul fierbinte, care iese din craterul vulcanului, nu-i decât răsuflarea lui, după poveștile eline. Când el se-ntoarce sub povară, gâfâie greu – și atunci Etna azvârle lavă clocotită”, afirmă Legendele Olimpului. Typhon fiind închis iar restul giganților uciși, zeii olimpieni au putut domni în liniște, fără teama că ar mai putea fi puși în pericol de eventuali competitori.

Despre această bătălie aminteau și hitiții. La fel ca la greci, uriașul Ullikummi s-a luptat cu regele zeilor, Teșub, pentru tronul ceresc. Uriașul era fiul zeului exilat Kumarbi și a Zeiței Muntelui. Atunci când și-a făcut apariția, aidoma lui Typhon, Ullikummi a băgat spaima în zeii din Kummiya. Mitul lui Ullikummi afirmă că zeii Teșub, Tașmișu și Iștar au urcat pe muntele Hazzi de pe coasta de nord a Siriei (numit Cassius de romani și Zephon de evrei și fenicieni) pentru a-l vedea pe uriaș, loc unde grecii susțineau că a avut loc una dintre luptele dintre Zeus și Typhon:

10Iar craiul din Kummiya (Teșub) își îndreaptă privirea

Și-ntoarse fața înspre Pietroiul cel cumplit (Ullikummi).

Văzu Pietroiu-ngrozitor;

De furie i se răznește mintea,

Teșub se-așează pe Pământ,

Ca un pârâu curg lacrimile sale,

Ci printre lacrimi a grăit Teșub:

«Ah, cine-o să mai rabde întreaga-i silnicie?

Și cine mi se va lupta cu el?

Cine-o să-ndure grozăvia lui?»”.

Învingându-și teama, Teșub i-a cerut fratelui său, Tașmișu, să fie gata de luptă:

Noi să chemăm furtuna cu trăsnete-nțesată!

Noi să chemăm și ploile, și vântul!

Și trăsnetul ce scapără-n tărie,

Scoțându-l din iatacu-i, să-l aducem

Să-mpingem carele-nainte!

Le pune-n rând acum, le-așază…”.

Lupta a fost crâncenă și, într-un final, întocmai ca omologul său grec, Zeus, Teșub a obținut victoria, consolidându-și poziția de conducător suprem al panteonului.

viking-battle-for-asgard-2008011000Despre acest al doilea mare război al zeilor vorbesc și legendele scandinave. Deoarece l-a omorât pe zeul Baldur, uriaşul Loki a fost pedepsit de către zeul suprem, Odin, fiind legat sub pământ, la rădăcina arborelui lumii, unde un şarpe îi scuipa venin pe faţă. Nu doar Loki a fost pedepsit, ci şi copiii săi: zeiţa Hel a fost trimisă în lumea subterană Niflheim sau Hel, lupul Fenrir a fost legat de o stâncă la un kilometru şi jumătate sub pământ iar şarpele Jörmungandr a fost aruncat în oceanul care înconjoară Pământul. Acolo au fost închiși până la Ragnarok, bătălia finală a zeilor, ce marchează sfârșitul unei ere a Pământului. Deși scandinavii considerau că Ragnarokul este un eveniment din viitor, întocmai ca Apocalipsa creștinilor și a evreilor, în realitate aparține trecutului îndepărtat. Conform legendelor lumii, acest război crunt al zeilor, încheiat cu un potop la finalul unei ere glaciare, din care au supraviețuit doar câțiva zei și doi oameni, strămoșii întregii omeniri, este Gigantomachia grecilor, marele război început acum mai bine de o sută douăzeci și patru de milenii. Însă, la fel ca în religiile actuale, preoții scandinavilor își țineau supușii în frâu prin amenințarea unei apocalipse ce poate izbucni în orice clipă, chiar dacă aceasta avusese loc deja.

Înainte de a izbucni, Ragnarokul fusese precedat de o serie de „semne”, descrise în Mitologia nordică de Elena-Maria Morogan astfel: „Mai întâi va fi un cumplit război al lumii; josnica lăcomie și invidia vor îndemna oamenii să săvârșească fapte nebunești și fără deosebire să se omoare unii pe alții, astfel încât părinții își vor omorî copiii și frații se vor ucide între ei, nimeni nu va mai cunoaște mila și îndurarea iar minciuna, jaful și crima vor domni peste tot și toate. Curând după aceste lupte întunecate va sosi iarna Fimbul, care va curpinde de fapt trei ierni fără vreo vară hfhja4yîntre ele; atunci vor cădea zăpezi nesfârșite, gerul va fi tare ca cremenea și vijeliile tăioase ca pumnalele. Și cerul nu va putea oferi nicio speranță, căci se va întâmpla și un alt lucru, mult mai îngrozitor: Soarele va fi prins din urmă de lupul uriaș care e mereu pe urma sa și va fi sfâșiat, iar Luna la rândul ei va fi ajunsă și sfârtecată; iar stelele vor începe să se prăbușească de la locurile lor, lăsând cerul negru ca smoala. Ultimul semn va fi când pământul va începe să tremure și să se zguduie; atunci pădurile se vor smulge din rădăcini, stâncile se vor sfărâmița și toate legăturile se vor rupe. Alvii (elfii) și piticii se vor târî îngroziți în grotele lor, înspăimântați de ceea ce nu vor înțelege. Iar când scoarța pământului se va crăpa, atunci Fenrirulv (lupul Fenrir) se va elibera; și prin crăpăturile scoarței va începe să curgă apă, căci Șarpele Lumii (Jörmungandr), în îngrozitoarea lui furie, va scăpa coada dintre fălci și va începe să urce spre suprafață. Atunci corabia morților Nagelfar își va îmbarca echipajul și va părăsi tărâmurile subpământene, unde așteaptă de veacuri. La strigătul cârmaciului, miriade de vâsle se vor scufunda în valurile învrăjbite și corabia va fi purtată până la țărmul Asgardului. Echipajul lui va fi format din întreaga lume funestă a Helului și căpitan și cârmaci va fi cel mai cumplit dușman pe care oamenii și zeii l-au avut: Loke (Loki). El se va elibera din legături la prima zguduire a pământului și se va alătura fioroșilor lui fii Fenrirulv și Midgardorm. Vârcolacul Fenrir se va repezi și fălcile lui căscate vor sfâșia cerul, în vreme ce flăcările care îi vor țâșni din nări vor arde totul. Șarpele Midgardului va sufla un nor uriaș de otravă, care va pârjoli cerul și pământul în fum și putoare. Într-un bubuit cumplit se va rupe cerul și prin spărtură vor galopa Uriașii Focului din Muspellheim. Surt va călări un armăsar de flăcări și în urma sa focul va mistui totul. Copitele Uriașilor Focului vor bubui, când ei vor trece peste podul Bifrost și curcubeul se va rupe în urma lor. Toți se vor îndrepta spre locul stabilit pentru cea din urmă înfruntare – câmpia pustie Vigrid. Fenrir și Șarpele Lumii vor fi acolo, într-acolo vor mărșălui făpturile din Hel, umăr la umăr vor păși Uriașii de Gheață și Uriașii Muntelui, conduși de stăpânii lor. Câmpia se va umple de sute de mii de ființe, nemărginita armie a forțelor Răului. Apoi, în tăcere, vor aștepta. Această uriașă armată formată din uriași și spiritele lumii subterane, condusă de Loki și fii săi, a înfruntat una pe măsură, compusă din zeii Aesir ai Asgardului, valkyrii (ființe înaripate, asemănătoare îngerilor din religiile abrahamice), berserci (războinici conduși de o necontrolată furie) și spiritele eroilor din sala Valhalla și câmpia Fólkvangr.

În dimineața Ragnarok va cânta cocoșul Gullenkamme – pentru cea dintâi și cea din urmă dată – și luptătorii vor fi treziți din somn de trâmbițatul lui puternic. Iar Heimdall va pune la buze cornul Gjallar și sunteBattle-for-Asgard-1tul cornului va pătrunde până în cele mai îndepărtate unghere din cele nouă lumi, pentru a chema la luptă toate forțele Binelui. Iar la auzul sunetului prevestitor de nenorocire, Yggdrasil va începe să tremure și să se scuture. Oden va galopa spre izvorul lui Mimer pentru a cere sfatul înțeleptului, dar acum pentru prima oară capul lui Mimer nu va răspunde. Și Oden va galopa înapoi, spre Asgard, cu inima grea de presimțiri rele. Zeii și eroii își vor îmbrăca armurile și se vor îndrepta spre câmpia Vigrid. Vor fi acolo Oden, cu coif de aur și ținând în dreapta lancea Gunger, Zeul cu Barba Roșcată, ținând strâns în pumn frâiele țapilor neîmblânziți; Frej, Tyr și Heimdall vor călări alături, toți cu arme năprasnice; mai departe se va afla tăcutul Vidar, încălțat în Gheata cu Talpa Groasă. Iar în spate vor veni eroii, bersecii și valkiriile – și vor fi atât de mulți, că pământul va dudui sub copitele cailor”. Poemul Grimnismol susține că spiritele a 432.000 de luptători l-au înfruntat pe groaznicul lup Fenrir, numărul lor fiind exact cel al anilor în care se spune că Anunnaki au domnit pe Pământ înainte de Potop:

Cinci sute de uși și patruzeci se află,

Socot, în zidurile Valhallei;

Opt sute de luptători prin fiece ușă trec,

Când la război cu Lupul mi se duc”.

Odin vs. FenrirAceste spirite nu au reprezentat niciun fel de provocare pentru lup, conducătorul zeilor, Odin, fiind nevoit să lupte cu el. Însă Fenrir l-a înghițit de viu, fiind mai târziu ucis de Vidar, un fiu al lui Odin, care l-a înjunghiat în inimă cu o suliță. Deși mușcat de șarpele Jörmungandr, Thor a reușit să-și răpună adversarul, murind și el din cauza veninului șarpelui. „Tyr va înfrunta pe monstruosul câine Garm și ei vor pieri, ucigându-se unul pe altul. Heimdall va fi cel ales să-l întâlnească pe Loke (Loki) și ei doi vor lupta prefăcuți în două vârtejuri de foc, iar când flăcările se vor întâlni, la fel de puternice, se vor arde unele pe altele – și astfel vor pieri Heimdall și Loke și în urma lor va rămâne doar un pumn de cenușă. Ultima luptă va fi între Frej (Freyr) și uriașul Surt, dar lupta va fi lipsită de speranță – cum mult timp în urmă zeul a dat sabia ca preț al iubirii – și acum, în ultima bătălie, va trebui să lupte cu mâinile goale… Când Frej se va prăbuși, Surt va ridica triumfător sabia lui de foc, mai strălucitoare ca o mie de sori și rotind-o în văzduh va aprinde aerul și pământul și totul… și universul va dispare, în fum și întuneric și va fi din nou ca la început: haos, neformă, neființă”, povestește Elena-Maria Morogan. Un mit norvegian consemnat de New Larousse Encyclopaedia of Mythology spune că „părăsiți de zei, oamenii au fost izgoniți de la vetrele lor iar spița omenească a fost ștearsă de pe fața Pământului. Însuși Pământul începea să-și piardă forma. Stelele o luaseră razna de pe cer, căzând în hăul căscat. Ca rândunicile erau, obosite după un zbor prea îndelungat, când cad și se scufundă în valuri. Uriașul Surt a dat foc întregului Pământ; universul nu mai era decât un cuptor imens. Flăcările țâșneau din crăpăturile stâncilor; peste tot se auzea șuieratul aburilor. Toate viețuitoarele, toate plantele au fost mistuite. Numai țărâna golașă a mai rămas dar, precum cerul însuși, nici Pământul nu mai era decât crăpături și prăpăstii. Iar acum, toate râurile, toate mările s-au umflat și s-au revărsat. Pretutindeni, toate valurile se ciocneau de valuri. Se înălțau și clocoteau încet peste toate cele. Pământul s-a scufundat sub nivelul mării”. Iar conform poemului Voluspa,Thor vs. uriasi

Soarele scade, se-ntunecă,

Se-afundă pământul sub mare;

Strălucitele stele

Se-aruncă din ceruri.

Focul se-ncinge

Cu fum fumegând în vârtejuri.

Fuioare de foc năvălesc

Să lovească chiar cerul”.

După acest crunt război, uscatul a ieșit de sub ape și o nouă eră a început. Doi oameni ascunși în crengile copacului Yggdrasil au reușit să supraviețuiască și să repopuleze Pământul, iar zeii rămași l-au ales ca lider al lor pe Baldur, reînviat în noua lume.

Pentru greci, Typhon era fiul zeiței Pământului, Geea, și a lui Tartarus, personificarea zeității lumii subterane. Un imn homeric pentru Apollo îl consideră pe Typhon fiul zeiței Hera, pe care l-ar fi procreat singură. Cum Hera a complotat cu cumnatul său, Poseidon, să-l detroneze pe Zeus, putem bănui cine era tatăl gigantului. Atât Geea cât și Hera sunt zeitatea numită de sumerieni Ninhursag, cea care i l-a născut lui Enki pe Marduk. Tot ea este și Zeița Muntelui de la hitiți, care i l-a născut pe Ullikummi lui Kumarbi. Cum Poseidon, Tartar, Kumarbi și Loki sunt nume alternative ale lui Enki, iar Teșub, Zeus și Odin îl reprezintă pe sumerianul Enlil, putem concluziona că Typhon, Ullikummi și Fenrir sunt în realitate Marduk al babilonienilor ori Martu / Amar Utu al sumerienilor. Dacă Typhon, Ullikummi și Fenrir erau prezentați de greci, hitiți și scandinavi ca fiind uriași, același lucru îl afirmau și babilonienii despre zeul lor suprem, Marduk. În poemul Enuma Eliș, el este descris astfel: 55

Atrăgător îi era chipul, ochii-i scânteiau strălucitori;

Mândru îi era mersul, impunător ca din vechime…

Și mai presus de ceilalți zei era, cu mult întrecându-i…

Era cel mai nobil și cel mai înalt era;

Cu membrele imense-i pe toți îi întrecea”.

După ce Enki și Veghetorii săi au fost închiși, Marduk i-a eliberat și a condus armata semizeilor, oamenilor și Veghetorilor împotriva unchiului său, Enlil, pentru a-l detrona. Deși babilonienii, la fel ca restul popoarelor din Mesopotamia, au încercat să ascundă și acest război al zeilor, urmele lui ies la lumină. Un imn al lui Nergal, publicat de Josef Bollenrucher în Gebete und Hymnen an Nergal, afirmă următoarele:

Divinul Nergal,

Domn care noaptea s-a strecurat,

Venit-a la luptă!

Pocnește din bici, armele-i zăngăne (…)

El cel ce-i binevenit, imensă-i e puterea;

Ca un vis în pragul ușii s-a ivit.

Divinule Nergal, tu cel ce ești binevenit,

Alungă dușmanul de la Ekur,

Prinde-l pe Sălbaticul din Nippur!”.

În Babilon, zeul suprem era de obicei numit Marduk. Însă, atunci când doar latura sa pozitivă era scoasă în evidență, el era numit Șamaș, fiind considerat zeul Soarelui, binefăcătorul și judecătorul lumii. De asemenea, când se punea preț doar pe natura sa violentă, negativă, Marduk era denumit Nergal, fiind privit ca Soarele distrugător de la amiază. Prin urmare, lui îi este închinat imnul de mai sus. „Sălbaticul din Nippur” și „dușmanul de la Ekur” este fără doar și poate zeitatea orașului Nippur, Enlil, al cărui templu purta numele Ekur („casa ca un munte”). Astfel, fără a-și da seama, Josef Bollenrucher a descoperit în religia babiloniană urmele celui de-al doilea mare război al zeilor, Gigantomachia sau Ragnarok.

Muntele Hazzi de pe coasta de nord a Siriei, numit Cassius de romani și Zephon de evrei și fenicieni, unde grecii susțineau că a avut loc una dintre luptele dintre Zeus și Typhon iar pentru hitiți una dintre Teșub și Ullikummi, era considerat de canaanieni casa zeului Baal, fiul zeului fertilității și al apelor, Dagon. Baal a fost nevoit să se lupte pentru tron cu zeul morții, Mot, preferatul zeului suprem, El. Dacă El este Anu, Dagon este Enki iar Baal Zephon – Marduk, Mot nu poate fi decât Enlil al sumerienilor. La fel ca la greci, babilonieni și hitiți, Baal este descris de canaanieni / fenicieni ca fiind uriaș; atunci când un zeu s-a așezat pe tronul lui Baal, „picioarele sale nu atingeau treptele jilțului și capul lui nu ajungea până la capătul de sus al jilțului”. Canaanienii povesteau că, la un moment dat, Baal a refuzat să-i mai plătească tribut lui Mot, drept pentru care zeul morții l-a ucis. Sora și iubita lui Baal, zeița Anat, a fost cea mai afectată de acest deces: „ea își crestă pielea cu un cuțit de cremene, își tăie cu un cuțit cele două cozi din creștetul său, scrijelindu-și în trei locuri fălcile și bărbia, aidoma gliei din răzoare își brăzdă brațele sale și își zgârie pieptul cum se ară un câmp. Aidoma șesului dintr-o vale, ea își scrijeli spatele de trei ori. Apoi își ridică glasul, strigând: «Zeul Baal a pierit! Ce va face norodul fiului lui Dagan? Ce vor face gloatele a căror soartă atârnă de Baal? Mă voi pogorî pe Pământ!»”. Ea a luat leșul lui Baal și l-a îngropat pe muntele Zephon, iar zeul suprem El a hotărât să aleagă un nou rege pe Pământ, dintre fiii 39051-dorrenzeiței Athirat. Anat însă nu era pregătită să accepte pierderea iubitului său, așa că s-a dus la Mot pentru a i-l cere pe Baal. Cum zeul morții i-a refuzat cererea, „atunci ea-l prinse pe Mot, fiul lui El, îl tăie cu paloșul, îl vântură cu vânturătoarea, îl arse în foc, îl trecu prin vânturătoare și-l risipi peste câmpuri, pentru ca păsările să se înfrupte din rămășițele lui și pentru ca vrăbiile să-i ciugulească mădularele”. După înfrângerea lui Mot, Baal învie și se întoarce în palatul său de pe muntele Zephon, acolo unde își învinge competitorii: „Baal prinse pe feciorii lui Athirat, le dădu o puternică lovitură cu tăișul sabiei lui, îi izbi zdravăn cu buzduganul său. Pe zeul Mot îl culcă la pământ și Baal se așeză pe tronul său regal, pe scaunul său crăiesc”. După câțiva ani, Mot s-a întors pentru a-i cere socoteală lui Baal: „din pricina ta am fost împroșcat cu rușine, din pricina ta fost-am disprețuit, îndurat-am să fiu vânturat cu vânturătoarea, din pricina ta îngăduit-am să fiu tăiat cu paloșul. Din pricina ta răbdat-am să fiu ars în foc, din pricina ta îndurat-am să fiu măcinat, din pricina ta răbdat-am să fiu strecurat prin sită, din pricina ta ajuns-am să fiu presărat pe mare. Dă-mi pe unul din frații tăi ca să-l mănânc și să mă satur”. Baal a refuzat iar cearta a continuat. „Baal, tu ai pus pe frații tăi să mă rănească și pe frații mamei mele să-mi facă rău!”, i-a reproșat zeul morții, frază din care deducem că au avut loc mai multe lupte, un adevărat război al zeilor, așa cum este prezentat de miturile multor popoare antice. Cum era de așteptat, cearta celor doi s-a transformat în scurt timp într-o nouă luptă: „ei se luară la luptă unul cu altul ca niște luptători și Mot își arătă tăria, iar Baal puterea. Se împungeau ca niște tauri sălbatici, Mot își arătă tăria iar Baal puterea. Ei se mușcă unul pe altul ca niște șerpi, și ba Mot îl prinde, ba mi-l apucă Baal. Ei sar unul la altul ca niște armăsari ce se bat, și uneori cade Mot, alteori se prăbușește Baal”. Amenințat de zeița Șapaș cu pedeapsa zeului El, „Mot, fiul lui El, fu cuprins de spaimă, viteazul îndrăgit de El se înfricoșă”. Opri lupta, acceptând înfrângerea, și îi strigă tatălui său: „zeule El, repune-l pe Baal pe tronul său crăiesc, pe jilțul domniei lui!”. Astfel, Baal a putut conduce liniștit Pământul, din palatul său de pe muntele Zephon.

Al doilea mare război al zeilor se întălnește și în clasicul poem indian Ramayana, ale cărui personaje principale sunt prințul Rama și soția sa, Sita. Acest prinț, care a trecut prin nenumărate încercări pentru a-și recupera soția răpită de demonul Ravana, capabil de fapte supraomenești, nu era un om obișnuit. Ramayana susține că a domnit timp de o sută de ani în Ayodhya, după mai multe decenii de exil, în timp ce în Drona Parva se spune că a domnit unsprezece mii de ani, în vremea când înțelepții Riși, zeii și oamenii trăiau împreună pe Pământ. Unii hinduși îl considerau reîncarnarea zeului Vișnu, în timp ce Ramayana afirmă că prințul s-a născut datorită unei băuturi magice trimise de zeu pe Pământ. RamaIdentitatea personajelor principale este relevată chiar de numele lor. În akkadiană, sumerianul Enlil era cunoscut ca Adad sau Ramman, nume aproape identic cu Rama. Rama este inversul lui Amar, numele sumerian al lui Marduk (mai exact, Amar Utu), astfel fiind evidențiată egalitatea și opoziția celor doi. Prințul indian era considerat reîncarnarea zeului Vișnu, identificat deja de noi cu Enlil. Conform tradiției, Rama s-a născut în Treta Yuga, a doua eră a lumii, cea în care miturile lumii afirmă că Enlil a preluat conducerea Pământului. Câteva secte indiene îl consideră pe Rama ființa supremă, întocmai cum în religiile antice Enlil era conducătorul Terrei și viitorul împărat al Universului. Sita, soția lui Rama, se transformă în Ista prin inversarea primelor două litere, nume ce provine din Iștar a babilonienilor sau Ninhursag a sumerienilor, cea care a primit titlul Ninlil după ce a devenit consoarta lui Enlil. Un alt element care ne duce cu gândul la aceste două divinități este prezența deloc întâmplătoare în Ramayana a numărului 40, numărul lui Enki în Mesopotamia: pe lângă frații demoniței Șurpanakha, Rama a ucis încă patruzeci de mii de demoni. Chiar și numele demoniței ne trimite către Mesopotamia, Șurpanakha însemnând „cea din Șuruppak”, unul dintre cele mai importante orașe sumeriene. Dacă povestea descrisă de Ramayana nu este în realitate decât varianta „Bollywood” a celui de-al doilea mare război al zeilor, înseamnă că demonul Ravana, inamicul lui Rama / Enlil, nu poate fi decât Marduk. Ravana este descris ca un adept devotat al zeului Șiva (Enki), foarte înțelept, conducător al Asura (Veghetorii), urmaș al lui Brahma (Anu), agresiv și arogant, căruia Șiva i-a oferit înțelepciune și invulnerabilitate în fața zeilor, spiritelor, înțelepților sau animalelor sălbatice, descriere ce i se potrivește perfect lui Marduk. Orașul sumerian Șuruppak, dedicat inițial zeiței Ninlil / Ninhursag, a devenit al lui Iștar atunci când ea a preluat atributele mamei sale. Prin urmare, „cea din Șuruppak”, sora demonului Ravana, care a încercat să-l seducă pe Rama, este Ninsar a sumerienilor sau Iștar a babilonienilor.

Ramayana susține că Rama și fratele său, Lakshmana, au ucis demonii care îl împiedicau pe un înțelept să-și îndeplinească devoțiunile. Mai târziu, fiind trimis în exil, alături de soția sa, Sita, și fratele său, Lakshmana, a ajuns în pădurea Dandaka, bântuită de demonii Rakshasa. Acolo, demonița Șurpanakha a încercat să îl seducă, însă fără succes. Pentru că a încercat să o ucidă pe Sita, Lakshmana i-a tăiat demoniței nasul și urechile. Aceasta le-a cerut fraților ei să o răzbune, Rama fiind astfel nevoit să îi ucidă atât pe aceștia, cât și alți patruzeci de mii de demoni. Atunci, Șurpanakha i-a cerut ajutorul fratelui său cel mare, Ravana, regele din Lanka, care avea zece chipuri și douăzeci de brațe. În timp ce Rama și Lakshmana se aflau la vânătoare, Ravana a răpit-o pe Sita:

Așează-te aici în carul acesta celest la care sunt înhămați asini înaripați foarte iuți,

Aurii la înfățișare și în strălucire, zboară ca și caii lui Indra.

Apoi carul ceresc s-a înălțat deasupra colinei și a văii împădurite.

Ca șarpele în ghearele vulturului, Sita se zbuciuma în plânset rugător…”.

royom-12În timpul zborului, „carul” lui Ravana a fost atacat de Jatayu, o „pasăre” magică uriașă, asemănătoare avioanelor moderne de vânătoare. După ce l-a doborât pe Jatayu, demonul a închis-o pe Sita în cetatea sa din Lanka. Pentru a o elibera, Rama și Lakshmana, alături de o armată de vanara (umanoizi asemănători maimuțelor), condusă de generalul Hanuman, au atacat palatul demonilor. În luptă au fost folosite vimane, aparate ce zburau la mari înălțimi, propulsate de mercur, ce produceau un puternic curent de aer. Se ridicau sau coborau în picaj brusc, puteau atinge viteze uriașe și se puteau opri instantaneu în aer, dar produceau un zgomot extrem de puternic la decolare și aterizare. Pentru a căpăta un avantaj în fața demonilor, prințul a fost ajutat de zeii celești:

Viteazul Matali și-a îndreptat carul tras de cai asemănători razelor Soarelui,

Unde loialul și dreptul Rama își căuta dușmanul pentru lupta decisivă,

Și îi dădu nobilului Rama arme strălucitoare și paloș ceresc,

Și în timp ce dreptul se lupta din răsputeri și se sforța să învingă, zeii îl ajutau pe loialul și viteazul.

«Ia acest car!», așa îi spuse Matali, «cu care zeii te înzestrează pentru a te ajuta».

Rama a luat acei cai celești ai carului auriu de călătorie al lui Indra”.

Se pare că în acest cumplit război au fost folosite și bombe atomice, descrise ca „sute de meteoriți căzând din cer”. Efectele lor au fost devastatoare: „sulițele, securile, scuturile se învolburau. Un fum stăruitor și gros ca noroiul înăbușea oamenii și animalele care încercau să iasă pe străzi. Orașul Lanka, arzând, lumina marea…”. Pe lângă nava și armele lui Indra, Rama a primit de la Riși Agastya și Arma Strămoșului, pe care „o ținuse pentru împrejurarea indrajit_vs_ravana_by_kupbot-d3af4mpsupremă”. Aceasta era o armă teribilă: „săgeata aceasta care avea adunată în ea energia tuturor ființelor, strălucea ca Soarele. Ea putea să răzbată un munte, putea trăsni după aceea un șir de o sută de elefanți și apoi putea să prefacă în pulbere alt șir de o sută de care, iar în cele din urmă tot mai putea să sfărâme, la o depărtare de zece yoiana, o cetate de granit”. Nu doar Rama a primit ajutor divin, ci și Ravana, căruia zeul Șiva i-a dăruit sabia divină Chandrahas („lama Lunii”), una dintre cele mai puternice arme din mitologia hindusă. După ce Rama a lansat Arma Strămoșului, „cele două oști crezură că venise sfârșitul lumii. Zdruncinarea văzduhului le-a prăbușit. Pământul s-a cutremurat până în măruntaiele lui de foc. Multe stele s-au desprins de pe cer”. Această descriere ne amintește de viitorul pe care i l-a arătat Marduk lui Enoh, atunci când l-a înștiințat de adevăratul plan al lui Anu cu privire la Terra: „stelele cădeau, se loveau unele de altele făcând un zgomot asurzitor” (Ştiri despre Egipt şi minunile sale) sau „cerul s-a prăbușit și a căzut pe Pământ” (Cartea lui Enoh 83:3-4). Arma atomică fusese utilizată și înainte de atacul orașului Lanka, în lupta lui Rama împotriva fraților demoniței Șurpanakha. Atunci, demonul Khara folosise o bombă nucleară împotriva prințului: „un disc negru acoperi Soarele (…) Numaidecât, ziua fu înlocuită de un întuneric total (…) Peștii stăteau nemișcați în iazurile unde lotusul începea să se ofilească. Toți arborii își pierdură frunzele. Pământul se zgudui”. Însă sistemul anti-rachetă al lui Rama funcționa perfect: „măciuca lui Khara porni în zbor. O săgeată a Celui Neînvins o sparse în trei cioburi”.

În timpul cruntei bătălii din Lanka, generalii lui Ravana au fost uciși iar batalioanele sale cuprinse de confuzie. Armata vanarelor a suferit la rândul său pierderi imense, Lakshman fiind și el grav rănit, întocmai ca Zeus în lupta cu Typhon. După ce Lakshman a fost vindecat de Hanuman cu ajutorul unor ierburi aduse din Himalaya, la fel cum Hermes l-a vindecat pe Zeus, Rama l-a înfruntat direct pe Ravana. Lupta a durat șapte zile, până când prințul și-a ucis adversarul cu arma atomică a lui Brahma:

17187_1232398225_largeLupta dura încă nedecisă, când Rama în furia sa

A mânuit arma lui Brahma aducătoare de moarte prin foc ceresc,

Armă pe care Sfântul Agastya i-a dat-o eroului.

A zburat ca lancea luminoasă a lui Indra, fatală ca o săgeată din cer.

Învăluit în fum și revărsare de fulgere, fugind din locul încercuit,

Inima de fier a lui Ravana a fost străpunsă, eroul căzând fără viață.

Voce de binecuvântare din cerul strălucitor a coborât asupra viteazului fiu al lui Raghni:

«Campion al adevărului și al dreptății! Acum nobila ta sarcină a fost îndeplinită!»”.

Rama și-a recuperat soția și, după ce s-a convins că ea i-a fost credincioasă, a dus-o acasă cu „carul” său aerian. Acesta era enorm, frumos vopsit, având două etaje, ferestre și steaguri ca ornamente. În interior avea mai multe compartimente, pentru pasageri și pentru echipaj. Vehiculul emitea sunete melodioase care erau auzite până la sol. „Purtați de lebede, exilații părăseau câmpul de luptă, întorcându-se acasă”, susține Ramayana.

Zburând în eterul fără nori, carul Pushpa al lui Rama venea

Și zece mii de voci bucuroase strigau numele vesel al lui Rama.

Lebedele de argint la porunca lui Rama au coborât domol din aer

Și au așezat carul strălucitor pe pământ – acel car al florilor de o frumusețe divină”.

Odată ajunși în Ayodhya, Rama și-a izgonit soția însărcinată în pădure, fiind în continuare obsedat de bănuiala că a cedat seducției lui Ravana. Acolo, într-o colibă, ea a născut doi gemeni. După ani, Rama a descoperit-o pe Sita și pe copiii lor și, cuprins de remușcări, a implorat-o să se întoarcă în Ayodha.

Zei și spirite, strălucitori nemuritori au venit de la regescul Yajna,

Oameni din fiecare rasă și popor, regi și conducători de mare renume.85260

Sita i-a văzut pe strălucitorii Celești, monarhi care s-au adunat venind de departe.

Ea îl vedea pe Seniorul regal, soțul ei, strălucitor ca o stea care se ridică la cer”.

Cu inima frântă, credincioasa Sita nu și-a mai susținut inocența, ci a rugat Pământul să-i ușureze povara.

Atunci pământul s-a crăpat și deschizându-se, s-a ivit un tron de aur,

Ținut în sus de Nagas, cel plin de giuvaeruri, așa cum frunzele lasă să se vadă trandafirul”.

Rama a fost nevoit să trăiască singur, câțiva ani mai târziu părăsind capitala Ayodha pentru a se urca la cer. Drona Parva susține că Rama și-a condus imperiul mondial timp de unsprezece milenii, în acea vreme înțelepții Riși, zeii și oamenii trăind împreună pe Pământ într-o adevărată epocă de aur, numită Rama Rajya.

briudgeAcest mare război, ce îi are în prim-plan pe Enlil și Marduk, nu poate fi decât Ragnarokul scandinavilor sau Gigantomachia grecilor. Ramayana ne oferă informații suplimentare despre desfășurarea sa, relevându-ne faptul că ambele tabere au folosit în luptă nave și arme teribile, printre care unele atomice. Vanara, umanoizii cu aspect de maimuțe, ar putea fi una dintre speciile ce conviețuiau împreună cu Homo Sapiens înainte de Potop, fiind vorba probabil despre așa-numiții oameni de Neanderthal. Conform Ramayana, acești vanara au construit un pod pentru a ajunge din India în Sri Lanka, acolo unde se afla închisă Sita. Deși majoritatea preferă să considere Ramayana doar o poveste, NASA a fotografiat din satelit în 2002 un pod din nisip și pietriș, lung de treizeci de kilometri, ce leagă India de Sri Lanka. Se spune că podul a fost construit din pietre care pluteau pe apă, având înscris numele lui Rama. În Sri Lanka există câteva astfel de pietre, ce sfidează legile fizicii, spre surprinderea cercetătorilor. În templul Lepakshi există în piatră o urmă de picior uriașă, acolo unde se spune că a căzut Jatayu pe Pământ, doborât de Ravana. Dacă despre demonul Ravana se spune că avea o flotă aeriană, arheologii au descoperit pe dealurile din Sri Lanka urmele a cinci aeroporturi antice. Ba chiar se crede că a fost descoperit sarcofagul lui Ravana, ce conține trupul demonului, în prezent fiind conservat într-o peșteră de pe dealurile Nuwara Eliya și păzit de triburile din zonă. De fiecare dată când armata din Sri Lanka a încercat să recupereze sarcofagul, au avut loc dezastre naturale care au împiedicat misiunea.

hl4f107190Întâmplările care au dus la începerea acestui mare război, precum și luptele propriu-zise, sunt descrise pe larg de mitologia egiptenilor, care l-au numit Horus pe Marduk, Osiris pe Enki, Seth pe Enlil, Ra pe Anu, Isis pe Ninhursag, Hathor pe Iștar și Thoth pe Nabu / Enoh. Legendele spun că, într-o zi, tânărul Horus s-a prezentat în fațaHorus 1 Adunării Zeilor, pretinzând că el este fiul lui Osiris și, prin urmare, moștenitorul de drept al tronului Pământului, ocupat în acel moment de Seth, unchiul său. Inițial, Ra a refuzat să îi acorde tronul. Însă, susținut de mama sa, Isis, Horus nu s-a dat bătut, susținând în fața întregului Consiliu al zeilor că este jefuit de ceea ce i se cuvine de drept. Isis a început să îl preseze pe Ra să îl declare pe fiul ei rege și chiar și-a câștigat simpatia unor zei, ceea ce l-a deranjat la culme pe Seth. A amenințat că va ucide un zeu pe zi cu sceptrul său de 2.040 kilograme, dacă nu i se interzice zeiței să participe la judecată. Pentru a delibera în liniște, Ra a hotărât ca zeii să se întâlnească pe o insulă unde lui Isis i s-a interzis accesul. Ea însă și-a făcut apariția, deghizată într-o femeie obișnuită, foarte atrăgătoare. I-a atras atenția lui Seth, apoi s-a apropiat de el și l-a sedus, făcându-l să aprobe tot ce spunea. Profitând de ocazie, Isis i-a povestit o istorioară foarte tristă, în care unui fiu i-a fost furată moștenirea. Aprobând tot ce spunea ea, pentru a o cuceri, Seth a recunoscut că fiul legitim trebuie să fie succesorul tatălui său. Auzind acest lucru, Isis și-a recăpătat înfățișarea reală și a cerut Consiliului zeilor ca Horus să primească tronul, cu toții fiind martori la declarația lui Seth. Înfuriat, acesta i s-a plâns lui Ra că a fost înșelat, iar conducătorul suprem a ales să întârzie alegerea unui succesor al lui Osiris.

În textul cunoscut ca Papirusul Chester Beatty Nr.1, Seth a propus ca deliberarea zeilor să se scurteze, pentru a i se da posibilitatea să discute pașnic cu nepotul său. L-a invitat pe Horus să „vină, să petrecem o zi fericită în casa mea”. Horus a acceptat „și când s-a înserat, patul a fost așternut pentru dânșii și culcatu-s-au cei doi. Iar în puterea nopții, Seth și-a făcut mădularul să se întărească și l-a vârât între coapsele lui Horus”. Însă, atunci când Seth și-a slobozit sămânța, Horus a „prins-o între mâini”. Dimineața i-a adus-o mamei sale și i-a povestit cele întâmplate. Isis l-a sfătuit să-și verse propria sămânță într-un vas, apoi a luat sămânța și a turnat-o peste salata lui Seth care, nebănuind nimic, a mâncat-o. În fața zeilor, Seth a anunțat că sperma sa se află în Horus. La rândul său, tânărul zeu a exclamat: „nu numai că sămânța lui Seth nu e în mine, ci sămânța mea este în el! Seth e cel care rămâne nedemn!”. Pentru a se rezolva această dilemă, a fost adus în fața Consiliului zeul Thoth. El a chemat sperma lui Seth, care a răspuns din fundul mlaștinii, unde o aruncase Isis. Apoi a chemat sperma lui Horus, care și-a făcut apariția din corpul lui Seth. Înfuriat, Seth a strigat că doar o luptă pe viață și pe moarte mai poate hotărî rezultatul. Deși acest text pare o poveste homosexuală, lucrurile nu stau chiar așa. Enlil l-a crescut pe Marduk ca pe propriul său fiu, neștiind că adevăratul tată al băiatului era Enki. Când Seth a anunțat că sămânța sa se află în Horus, nu s-a lăudat că au făcut sex, ci a afirmat că el este tatăl tânărului. Nefiind fiul lui Osiris, Horus nu ar fi avut dreptul de a moșteni tronul decât după Seth. La rândul său, Horus a susținut că sămânța sa se află în Seth, adică el ar putea fi considerat tatăl zeului furtunii, nu invers. Enlil / Seth a fost creat de Anu din materialul genetic al lui Enki, cu care a fecundat-o artificial pe Ninhursag. Prin urmare, dintr-un anumit unghi, Enki poate fi considerat tatăl lui Enlil. Iar cum Marduk era clona lui Enki, afirmația tânărului Horus pare a fi reală. Thoth / Nabu nu a fost adus în fața Consiliului zeilor pentru a chema sperma celor doi pretendenți la tron, așa cum au interpretat egiptenii antici, ci pentru a efectua teste genetice care să stabilească paternitatea fiecăruia. Rezultatul acestor teste au fost în favoarea lui Horus, el fiind clona lui Osiris, din genele căruia fusese creat zeul furtunii și al deșertului. Seth nu a acceptat rezultatele testelor și, înfuriat, i-a declarat război nepotului său. Însă, domolindu-și furia, i-a propus o metodă bizară pentru stabilirea învingătorului: să se preschimbe amândoi în hipopotami și să rămână sub apă;225641_495431087193037_1967440919_n cel care va reuși acest lucru pentru trei luni va fi declarat câștigător. În Mitologia egipteană, Claude Helft povestește: „Isis se îndoiește că Seth nu va trișa. Ea fabrică un harpon pentru a-l amenința pe Seth. Dar, mișcată de vaietele fratelui ei, se lasă înduplecată și încetează să-l mai atace. Nebun de mânie, Horus se ceartă cu mama lui și, curpins de furie, îi taie capul. Apoi, epuizat, adoarme. Seth aleargă să strige cu mare tam-tam în fața zeilor cele întâmplate, foarte fericit că are un motiv ca să-și pedepsească nepotul. El pleacă din nou să-l caute pe Horus. Îl găsește adormit și îi smulge ochii, ce vor deveni de îndată doi lotuși”. Rămas orb, Horus a reușit să se refugieze în deșert, unde „buna zeiță Hathor, cu capul blând de vacă, îl ea, miloasă, și îl vindecă cu o picătură de lapte de gazelă. Horus este gata să reia lupta”.

Văzându-și nepotul întreg și gata de luptă, Seth a propus o cursă de bărci din piatră. Orgolios, el și-a făcut o ambarcațiune imensă, lungă de treizeci și șase de metri. Viclean, Horus și-a scobit barca din lemn, apoi a mânjit-o cu cretă, pentru a părea de piatră. Bineînțeles că ambarcațiunea lui Seth s-a scufundat. Văzându-se pe fundul apei, acesta s-a transformat în hipopotam și și-a atacat adversarul. Horus nu s-a pierdut cu firea ci a ripostat, lovindu-l pe Seth cu harponul, fiind necesară intervenția celorlalți zei pentru a nu-l omorî.

trtthhDetalii suplimentare despre acest război dintre Horus și Seth se găsesc în vechiul oraș egiptean Edfu, acolo unde se spune că Horus a înființat o topitorie de „fier divin” și unde își ținea uriașul Disc Înaripat cu care zbura pe cer, o navă asemănătoare vimanelor din Ramayana. „Când ușile topitoriei se deschid, Discul se înalță”, declara un text egiptean. Într-o inscripție de pe pereții templului din Edfu se spune că „în anul 363, Maiestatea Sa, Ra, Cel Sfânt, Șoimul Orizontului, Nemuritorul care veșnic trăiește, se afla în țara Khenn. Era însoțit de războinicii lui, căci dușmanii conspiraseră împotriva domnului lor în districtul care, din ziua aceea, a fost numit Ua-Ua”. Zărind dușmanii, „Ra, cel Sfânt, Șoimul Orizontului, i-a spus lui Horus, Măsurătorul Înaripat: «Înaltă mlădiță a lui Ra, urmașul meu: du-te repede, doboară dușmanul pe care l-ai văzut»”. Îmbarcându-se în vimana sa, Horus a plecat să caute inamicii: „în tăria cerurilor, din Discul Înaripat, a văzut dușmanii și a venit spre ei din spate. Din partea anterioară a dat drumul peste ei unei Furtuni pe care nici cu ochii n-o vedeau, nici cu urechile nu o auzeau. Tuturor le-a adus moartea, într-o clipită; nicio făptură nu a mai scăpat cu viață”.

La Edfu, acolo unde Horus a înființat o topitorie de metale, din care se făureau arme unice, din „fier divin”, a instruit o armată de mesniu, „Oameni de Metal”. Aceștia au fost reprezentați pe pereții templului din Edfu ca având capetele rase, o tunică scurtă cu guler jos și arme în ambele mâini, neidentificate, în formă de harpon. Conform tradițiilor egiptene, mesniu au fost primii oameni înarmați vreodată de zei cu arme făurite din metal.

Atunci Ra, Cel Sfânt, a înaintat; iar Aștoreth era cu el. Și s-au uitat după dușmani pe Pământ; dar fiecare dintre aceștia era ascuns”. Ra a hotărât  să-și coboare barca pe apă, pentru a-i găsi pe dușmani. „Dar și dușmanii s-au dus pe apă, prefăcându-se în crocodili și hipopotami, și au lovit barca lui Ra, Șoimul Orizontului (…) Atunci Horus, Măsurătorul Înaripat, a venit cu ajutoarele sale, care slujeau de războinici, fiecare chemat pe nume, cu Fierul Divin și un lanț în mâini, și i-au bătut pe crocodili și pe hipopotami. Și au scos din apă șase sute cincizeci și unu de dușmani în acel loc; i-au ucis în preajma cetății. Iar Ra, Șoimul Orizontului, i-a spus lui Horus, Măsurătorul Înaripat: «Fie ca acest loc să fie cunoscut ca locul unde s-a consacrat a ta victorie în ținuturile de sud»”. Nu doar Ra s-a bucurat de victoria lui Horus. „Atunci spusu-le-a Thoth celorlalți zei: «O, zei din ceruri, să se bucure inimile voastre! O, zei de pe Pământ, să se bucure inimile voastre! Tânărul Horus a adus pacea, după ce a izbutit să facă fapte miraculoase în această campanie»”, episod care amintește de cel din Ramayana, când o voce din cer i-a lăudat victoria lui Rama împotriva demonului Ravana. Cu această ocazie, Horus și-a adoptat ca emblemă Discul Înaripat: „din ziua aceea există emblemele de metal ale lui Horus. Horus e cel care și-a făcut emblemă din Discul Înaripat, punându-l pe partea de dinainte a bărcii lui Ra. Pe zeița de la miazănoapte și zeița de la miazăzi, înfățișate ca doi șerpi, le-a așezat alături. Iar Horus stătea în spatele emblemei, la bordul bărcii lui Ra, cu Fierul Divin și lanțul în mână”.

Horus vs. Seth 1În ciuda proclamării lui Horus de către Thoth ca aducător al păcii, războiul mai avea mult până la final. În timp ce compania zeilor avansa spre nord, „au zărit două străluciri pe o câmpie, la sud-est de Teba. Iar Ra i-a spus lui Thoth: «Aceia sunt dușmanii; Horus să-i măcelărească» (…) Și Horus mare masacru a făcut în rândurile lor”. Au urmat și alte înfruntări: „Atunci, dușmanii s-au îndepărtat de el, spre miazănoapte. S-au oprit în ținutul lacurilor, cu fața spre marea dosnică a Mediteranei; iar inimile le erau pierite de frica lui. Dar Horus, Măsurătorul Înaripat, i-a urmat îndeaproape, în barca lui Ra, cu Fierul Divin în mână. Și toate ajutoarele lui, înarmate cu arme făurite din fier, s-au rânduit în jur”. Însă nu a reușit să-i prindă în cursă pe inamici. „Timp de patru zile și patru nopți a cutreierat apele în urmărirea lor, fără a vedea măcar unul”. Ra l-a sfătuit din nou să urce cu Discul Înaripat, iar Horus a putut să-i vadă pe dușmanii care fugeau. „Și-a azvârlit Lancea Divină după ei și i-a ucis, și mare prăpăd a făcut printre ei. Și a mai adus o sută patruzeci și doi de prizonieri dușmani în partea de la prova a bărcii lui Ra”. Inamicii care reușiseră să scape „s-au îndreptat pe lângă Lacul din Miazănoapte, mergând spre Mediterană, unde doreau să ajungă navigând prin ținuturile lacurilor. Dar zeul le-a lovit inimile (cu frică) și când au ajuns în mijlocul apelor, fugind, s-au abătut dinspre lacul de la apus spre apele care au legătură cu lacurile din regiunea Mer, în scopul de a se uni acolo cu dușmanii care erau în Țara lui Seth”. Pentru prima oară în acest text sunt identificați dușmanii lui Horus. Seth era inamicul împotriva căruia avansaseră forțele lui Horus dinspre sud. La graniță a mai avut loc o luptă, în care au fost capturați și executați trei sute opt zeci și unu de inamici. Horus i-a urmărit pe supraviețuitori, traversând apele și pătrunzând în Țara lui Seth. Acesta s-a înfuriat atât de tare, încât a ieșit în fața lui Horus pentru o confruntare directă.

Să fi fost într-adevăr Ra de partea lui Horus, împotriva lui Seth, deși toate celelalte mituri ni-l prezintă pe Anu de partea lui Enlil, nu a lui Marduk? Ra înseamnă în sumeriană „conducătorul”; însă acest conducător din inscripția de pe pereții templului din Edfu nu pare a fi zeul suprem, împăratul Anu. Un conducător aflat de partea lui Horus / Marduk, împotriva lui Seth / Enlil, ce îi are alături pe Aștoreth / Iștar și Thoth / Nabu, nu poate fi decât liderul Veghetorilor, Enki. Însă egiptenii din Edfu, adepții lui Horus, l-au numit Ra, pentru a sublinia legitimitatea preluării tronului de către zeul lor.

Conform inscripției din templul din Edfu, prima înfruntare între Horus și Seth a avut loc la „Lacul Zeilor”, cunoscut de atunci ca „Lacul Bătăliei”. Horus a reușit să-l lovească pe Seth cu Lancea Divină. Când acesta a căzut, Horus l-a dus în fața lui Ra. „Sulița sa era în gâtul lui și picioarele celui rău erau înlănțuite, iar gura îi fusese închisă dintr-o lovitură cu ghioaga zeului”. Ra a hotărât ca Horus și Isis să îi facă ce doresc prizonierului și celorlalți „conspiratori” capturați. Însă, când Horus a început să execute prizonierii, tăindu-le capetele, lui Isis i s-a făcut milă de fratele ei și l-a eliberat. Al Patrulea Papirus Sallier povestește că acesta este momentul în care Horus s-a înfuriat și i-a tăiat capul mamei sale, pe care Thoth i l-a înlocuit cu unul de vacă. Istoricul Plutarh considera că, în realitate, tânărul Horus nu și-a decapitat mama, ci doar i-a smuls de pe cap coroana regală.

După ce a scăpat, Seth s-a ascuns într-un tunel subteran. După șase zile a urmat o serie de lupte aeriene. Horus și-a luat zborul cu un Nar, care era reprezentat ca o navă alungită, cilindrică, echipată cu aripi sau stabilizatoare. În vârf avea doi „ochi” care își schimbau culoarea încontinuu, din albastru în roșu și invers. Din coadă îi erau înfățișate ieșind niște linii ca ale unui motor cu reacție, iar din vârf răspândea niște raze. Din păcate, textele egiptene, scrise de discipolii lui Horus, nu conțin nicio descriere a navei lui Seth. În luptă, Nar-ul lui Horus și-a pierdut un „ochi”, după ce a fost atins de un Horus vs. Seth 2trăsnet aruncat de Seth. Horus a continuat lupta din Discul Înaripat al lui Ra, trăgând în Seth cu un „harpon”. Lovit, acesta și-a pierdut testiculele. Despre arma lui Horus, asemănătoare cu Arma Strămoșului din Ramayana, Wilhelm Max Muller scria în Mitologia egipteană că avea „un cap straniu, imposibil din punct de vedere practic”, iar textele antice egiptene o mai numeau „arma celor treizeci”. Din reprezentările hieroglifice se observă că „harponul” era o rachetă cu trei componente într-unul singur. Denumirea sa sugerează că era ceea ce astăzi numim o rachetă cu focoase multiple, fiecare proiectil conținând câte zece focoase. Despre victoria lui Horus, E.A. Wallis Budge afirma în The Gods of the Egyptians: „e destul de clar că și-a datorat succesele în primul rând superiorității armelor cu care erau înzestrați el și oamenii lui, și materialului din care erau făcute”. Când luptele s-au sfârșit, Ra și-a exprimat satisfacția față de realizările „acestor Oameni de Metal ai lui Horus” și a hotărât ca, începând din acel moment, „să locuiască în sanctuare” și să fie slujiți cu ofrande și libații „ca răsplată, căci i-au ucis pe dușmanii zeului Horus”. Ei s-au așezat la Edfu, capitala Egiptului Superior, și la This (Tanis în greacă), capitala Egiptului Inferior. Cu timpul și-au depășit rolul militar, ajungând la titlul de Șamsu-Hor („Asistenți ai lui Horus”), servind ca emisari și ajutoare umane.

Conform miturilor egiptene, exasperați de luptă, zeii s-au hotărât să îi ceară părerea lui Osiris. Acesta le-a cerut să îl întroneze pe Horus, amenințându-i că, în caz contrar, va elibera pe Pământ toate spiritele morților. În Papirusul Chester Beatty Nr.1, Consiliul Zeilor îi cere ajutorul lui Banebdjedet, care îi îndeamnă să nu se grăbească în hotărârea lor, ci să-i ceară sfatul zeiței-mamă Neith. Ea sugerează acordarea tronului lui Horus, ceea ce a constituit rezultatul final al judecății. Conform Pietrei Shabaka, zeul Geb a împărțit Egiptul între cei doi combatanți. Apoi s-a răzgândit, cedându-i toată țara lui Horus, lui Seth oferindu-i o regiune asiatică. În alte mituri, Ra este cel care hotărăște ca Horus să primească tronul, lui Seth asigurându-i un loc în barca sa, cu care străbate zilnic cerul și lumea subterană. „Horus a triumfat în prezența întregii adunări a zeilor. I s-a dat suveranitatea asupra lumii, iar stăpânirea lui se întinde până în cele mai îndepărtate regiuni ale Pământului”, afirmă Papirusul lui Hunefer.

19Cum a fost convins împăratul Ra să îi acorde tronul Pământului lui Horus, ținând cont că Seth era preferatul său? Să se fi înfricoșat de amenințările lui Osiris? Sau a fost șantajat? Un mit egiptean susține că Ra avea un nume secret, pe care nu îl împărtăşea nimănui, deoarece se credea că acela care îi va cunoaşte adevăratul nume va dobândi puterea absolută asupra Universului. Zeiţa Isis însă l-a păcălit pe Ra şi a aflat numele secret, pe care mai apoi l-a dezvăluit şi fiului ei, Horus. Bătrânul zeu le-a cerut amândurora să păstreze cu sfinţenie secretul şi să nu se folosească de puterea numelui. Se pare ca cei doi s-au ţinut de cuvânt, deoarece Ra a rămas până la capăt în fruntea panteonului, iar Horus a primit tronul Pământului. Povestea numelui secret nu este chiar atât de stranie, ținând cont că în multe culturi se întâlnește credinţa în puterea numelui, cel care cunoaşte numele cuiva având putere asupra acelei persoane. De exemplu, orice exorcist încearcă în primul rând să afle numele demonului cu care are de a face, pentru a căpăta putere asupra lui. Şi biblicul rege Solomon a procedat în acelaşi mod, Clavicula Salomonis povestind că primul lucru pe care îl făcea Solomon atunci când invoca demoni era să afle numele acestora.

Acest al doilea mare război al zeilor a fost unul de durată, luptele întinzându-se pe parcursul a mai bine de nouăzeci și două de milenii. Balanța era echilibrată, după cum relevă textele antice, unele lupte fiind câștigate de Enlil, iar altele de Marduk. Doar Potopul a reușit să pună capăt acestui îndelungat conflict, în care pământenii au avut cel mai mult de suferit. În timpul cruntului război, început acum mai bine de o sută douăzeci și patru de milenii, a avut loc și o eră glaciară. Anticii au păstrat amintirea acelui „mare îngheț” de dinaintea Potopului în legendele lor, transmise inițial pe cale orală și, mai apoi, așternute în scris.

Potrivit World Mythology, miturile indienilor hopi spun că „prima lume a fost distrusă, ca pedeapsă pentru ticăloşia oamenilor, de către un foc a-toate-nimicitor, care a venit de sus şi de jos (bombe atomice?). A doua lume s-a sfârşit când globul pământesc s-a răsturnat de pe axă şi totul s-a acoperit de gheaţă. A treia lume s-a terminat cu un potop universal. Lumea actuală este a patra. Soarta ei va depinde de purtarea locuitorilor săi, dacă va fi sau nu conformă cu planurile Creatorului”. Popol Vuh a mayaşilor asociază diluviul cu „multă grindină, ploaie neagră şi ceaţă şi un frig de nedescris”. Indienii hopi din Arizona spun că „a doua lume s-a sfârşit când globul pământesc s-a răsturnat de pe axă şi totul s-a acoperit de gheaţă”. În America de Sud, indienii toba din regiunea Gran Chaco (care se întinde peste graniţele snow_battleactuale ale statelor Paraguay, Argentina şi Chile) continuă să repete un mit străvechi despre apariţia „Frigului cel Mare”, aşa cum îl numesc ei. Avertismentul a venit de la un personaj semi-divin, pe nume Asin. Conform The Mythology of South America a lui John Bierhorst, „Asin i-a spus unui om să adune cât mai multe lemne şi să-şi acopere coliba cu un strat gros de crengi, fiindcă se pregătea o vreme cu ger năpraznic. De cum a fost pregătită coliba, Asin şi omul acela s-au închis înăuntru şi au aşteptat. Când s-a lăsat frigul cel mare, au început să sosească alţi oameni, dârdâind, pentru a le cere un tăciune de foc. Asin a fost aspru şi nu le-a dat jăratic decât acelora care-i fuseseră prieteni. Oamenii îngheţau şi au ţipat toată noaptea. La miezul nopţii, cu toţii muriseră, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei (…) vremea aceasta de gheaţă şi zloată a ţinut mult şi toate focurile s-au stins. Promoroaca se îngroşase ca pielea argăsită”. Un mit norvegian, consemnat în New Larousse Encyclopaedia of Mythology, spune că un lup tânăr, fiul lui Fenrir şi al unei gigante bătrâne, a fugărit Soarele, pentru a-l lua în stăpânire. Soarele a fost ajuns în cele din urmă şi „razele sale strălucitoare s-au stins una câte una. El a dobândit o nuanţă roşie, ca de sânge, apoi a dispărut cu totul. Drept urmare, lumea a fost acoperită de o iarnă cumplită. Furtunile de zăpadă s-au pogorât din toate unghiurile zării”. Pe Pământ a izbucnit Ragnarokul, marele război al zeilor, „stelele o luaseră razna de pe cer, căzând în hăul căscat” şi, după un timp, lumea a fost lovită de Potop: „toate râurile, toate mările s-au umflat şi s-au revărsat. Pretutindeni, valurile se ciocneau de valuri. Se înălţau şi clocoteau încet peste toate cele. Pământul s-a scufundat sub nivelul mării”.

Scripturile avestice Vendidad ale perşilor relatează şi ele un mare îngheţ: „Prima dintre ţările şi regiunile bune pe care le-am creat eu, Ahura Mazda, a fost Airyana Vaejo”. Acesta era căminul originar al rasei ariene, care iniţial avea un climat blând şi productiv, cu şapte luni de vară şi cinci de iarnă. Ţinutul era bogat în recolte şi sălbăticiuni, cu pajiştile udate de râuri. „Apoi, Angra Mainyu, care e plin de moarte, a creat o climă potrivnică, un şarpe puternic şi zăpadă. Sigiriyathe rock fortressZece luni ţine acum iarna acolo, două luni vara şi reci sunt apele, rece este pământul, reci sunt copacii (…) Peste tot ninge din greu, este cea mai cumplită plagă”. Zeul suprem Ahura Mazda a convocat o întâlnire a zeilor cereşti, la care a participat şi „frumosul Yima, bunul păstor atât de renumit în Airyana Vaejo”, cu toţi muritorii săi. „Şi Ahura Mazda grăit-a către Yima şi i-a spus: «Yima cel frumos (…) Peste lumea muritoare stă să se aştearnă o iarnă de pomină, care va aduce un îngheţ pustiitor şi necruţător. Peste lumea trupească năpasta iernii se va prăvăli, la care zăpada are să cadă din belşug (…) Şi toate cele trei soiuri de lighioane vor pieri – cele ce vieţuiesc în sălbăticie şi cele ce vieţuiesc pe culmile munţilor şi cele ce vieţuiesc în adâncul văilor, ocrotite în staule. Prin urmare, fă-ţi tu un var (un ţarc subteran) lung cât un pogon de călărie la toate cele patru colţuri. Acolo, adu pe câte doi din fiecare soi de vietate, mari şi mici, vite, dobitoace de povară, şi oameni, câini, păsări şi focuri roşii arzătoare (…) Şi să mai faci acolo să curgă apa. Păsările să le pui în copaci, pe malul apei, în verdeaţa ce durează veşnic. Să pui plante de tot soiul, din cele mai frumoase şi mai înmiresmate, şi din toate poamele cele mai zemoase. Toate aceste feluri de lucruri şi făpturi să nu piară, atâta vreme cât se află în var. Dar să nu aduci acolo nici vietate pocită, nici neputincioasă, nici smintită, nici rea la inimă, nici amăgitoare, nici pizmaşă; şi nici om cu dinţii stricaţi, şi nici lepros”. În Bundahish, o altă scriptură zoroastriană, considerată a încorpora materiale arhaice dintr-o parte pierdută a Avestei originale, sunt prezentate şi alte informaţii despre cataclism. Când Angra Mainyu a trimis „îngheţul pustiitor şi necruţător”, el a şi „atacat şi tulburat cerul”. Acest asalt i-a dat posibilitatea de a stăpâni „a treia parte din cer, împânzind-o cu întunecime”, pe măsură ce straturile de gheaţă atotcuprinzătoare îşi încleştau strânsoarea.

Şi această relatare, la fel ca toate cele care nu se încadrează în limitele gândirii oamenilor de ştiinţă şi a reprezentanţilor religiilor actuale, a fost considerată doar o poveste. E drept că a existat la un moment dat o eră glaciară, dar cine ar putea crede că ea s-a datorat războiului dintre doi zei şi că oamenii au construit acum multe zeci de milenii un ţarc subteran uriaş, care să adăpostească mii de oameni şi animale? Şi totuşi dovada se află sub nasul nostru de ceva timp. Cappadocia, aflată în centrul Turciei, mărginită la nord de Marea Neagră şi la sud de munţii Taurus, este un vast complex de locuinţe preistorice. În 1963, renovarea unei locuinţe din oraşul Derinkuyu a dus la descoperirea unui pasaj ce duce Kaymakli Underground City[1]către un oraş subteran vechi de mii de ani, aflat la mai mult de optzeci și cinci de metri adâncime. Oraşul subteran este alcătuit din unsprezece etaje, are canale de ventilaţie şi alte cincisprezece mii de canale mai mici care duc aerul până la cele mai adânci niveluri. Conținea numeroase magazii, centre religioase, grajduri şi mii de locuinţe. Locuinţele aveau uşi masive, din piatră, ce se închideau doar din interior, de parcă scopul lor era de a împiedica pe cineva, sau ceva, să intre. Părerea arheologilor este că în acest vast oraş subteran este posibil să fi trăit în jur de treizeci și cinci – cincizeci de mii de oameni. Unii presupun că a fost construit de frigieni, alţii de hitiţi, însă nimeni nu ştie cu exactitate adevărul. Fiind nevoiţi să dea o explicaţie, savanţii „emeriţi” de la Departamentul Turc de Cultură au stabilit, fără a se gândi prea mult, că oraşul a fost construit în jurul anului 800 î.Hr. ca adăpost temporar împotriva unor invadatori. Cum ar fi putut oamenii de acum aproape trei milenii să construiască aşa ceva? Şi de ce s-ar fi supus la o asemenea muncă titanică pentru a scăpa de nişte invadatori, în loc să fugă, aşa cum au făcut toţi oamenii lipsiţi de apărare de-a lungul istoriei? Ţinând cont că această regiune a făcut parte din Imperiul Persan, este mai logică varianta susţinută de scripturile perşilor, că acesta ar fi oraşul pe care regele Yima l-a construit cu ajutorul zeului Ahura Mazda. Cum zeul lor era în plin război cu rivalul său, aşa se explică şi nevoia oamenilor de a se baricada în locuinţele lor (uşile se puteau închide doar din interior) în cazul în care inamicul i-ar fi descoperit. Prin urmare, oraşul nu a fost construit acum 2.800 de ani, ci mult mai devreme, în timpul erei glaciare.

Cine era acest Ahura Mazda sau Ormuzd, zeul suprem al perșilor? Se consideră că numele Mazda înseamnă „înţelept” iar Ahura provine din Asura, o clasă de zei din India (Veghetorii evreilor). Totuşi, originea numelui se poate să provină din Egipt. Pe o inscripţie în piatră ridicată de faraonul Khufu (numit Keops de greci) în jurul anului 2.600 î.Hr., se poate citi „Ankh Hor Mezdau Sten-bat Khufu tu ankh” („Trăiască Horus Mezdau, regelui Khufu viaţa îi este dată!”). „Mezdau” al egiptenilor este foarte asemănător cu „Mazda” al perşilor, care înseamnă „înţelept”. Iar „Ahura” provine din „Ankh Hor”. Prin urmare, Ahura Mazda se traduce prin „trăiască Horus cel înţelept”, zeul suprem al perșilor fiind egipteanul Horus sau Marduk al babilonienilor. Dușmanul său de moarte, cu care se afla în război, numit Angra Mainyu sau Ahriman, nu poate fi decât Enlil al sumerienilor, Seth al egiptenilor, Rama / Vișnu al indienilor, Zeus al grecilor, Mot al canaanienilor, Teșub al hitiților sau Odin al scandinavilor. La fel ca egiptenii și canaanienii, perșii îl considerau pe Enlil personajul negativ, zeul lor suprem fiind, în mod firesc, cel pozitiv.

Archangel-02-1-1024x768Textele mesopotamiene descriu amănunțit suferințele omenirii din timpul erei glaciare, lipsurile alimentare și chiar canibalismul. Cartea biblică a Genezei face doar o aluzie la această situație, afirmând că Noe („Mângâiere”) a fost numit astfel în speranța că nașterea sa va aduce mângâiere „în lucrul nostru şi în munca mâinilor noastre, la lucrarea pământului, pe care l-a blestemat Domnul Dumnezeu!”, evitând însă să ne descrie acel „blestem” al Domnului. Epopeea lui Atra-Hasis, mitul akkadian al creației, copiat după tăblițe sumeriene mult mai vechi, oferă amănunte despre modul în care s-a ajuns la acel „blestem al Pământului” din timpul erei glaciare. Aici, Enlil s-a arătat deranjat de faptul că oamenii începuseră să se înmulțească prea mult și prea… zgomotos:

Pământul se mărise și oamenii se înmulțeau;

Pe câmpuri, ca taurii sălbatici ei erau.

De-mpreunările lor, zeii au fost deranjați;

Zeul Enlil a auzit cuvintele lor,

Și le-a spus celorlalți Mari Zei:

«Supărătoare au devenit cuvintele oamenilor;

Împreunările lor, noaptea somnul mi-l alungă»”.

156090_363082853811355_1979765971_nEnlil a ordonat pedepsirea oamenilor, cerând decimarea lor prin epidemii și boli. Versiunile akkadiene și asiriene vorbesc despre „dureri, amețeli, friguri și febră”, precum și de „boli, epidemii, ciumă și holeră” care au afectat omenirea. Atra-Hasis, cel „peste măsură de înțelept”, i-a cerut lui Enki să ajute oamenii:

Ea, tu stăpâne, omenirea geme;

Mânia zeilor prăpădește Pământul.

Și totuși, tu ești cel care ne-ai făcut!

Fă să înceteze durerea și boala,

Frigurile și febra!”.

Din cauza deteriorării tăblițelor, nu cunoaștem răspunsul lui Enki. Însă se pare că a avut o idee salvatoare, din moment ce Enlil se plângea celorlalți zei că „oamenii nu s-au împuținat, ci chiar mai mulți ca înainte sunt”. Dacă miturile nu ne pot oferi soluția găsită de Enki, din fericire știința este capabilă de acest lucru.

Dacă era glaciară a început cu 94.800 de ani înaintea erei noastre, conform cronologiei sumeriene, și tot atunci se consideră că Enlil a lovit pământenii cu o serie de boli, cercetătorii de la Universitatea California din San Diego au ajuns la concluzia că, acum aproximativ o sută de milenii, specia umană a fost aproape de extincție, din cauza unei epidemii provocate de bacterii. Bacteriile acţionau la nivelul a două gene pe care le determinau să funcţioneze în detrimentul malefic04corpului uman, aşa că soluţia a fost eliminarea acestor gene. Profesorul Ajit Varki și colegii săi au analizat genele numite Siglec-13 și Siglec-17, care au rolul de a codifica sinteza unor proteine implicate în reglarea sistemului imunitar, organismul decizând care celule imunitare întră în lupta împotriva agenților patogeni. Specialiștii au descoperit că ambele gene sunt active la cimpanzei, dar nu și la oameni, Siglec-13 a fost complet eliminată din genomul uman, în timp ce Siglec-17 a devenit nefuncţională în lipsa unei „litere” din codul său. Dorind să afle de ce aceste gene nu mai sunt funcționale în genomul uman, Varki a reconstruit proteinele pierdute și a descoperit că de ele se pot lega două bacterii deosebit de periculoase, Streptococcus grupa B şi Escherichia coli K1. În urma cercetărilor de laborator, specialiștii au constatat că aceste bacterii au capacitatea de a reduce imunitatea organismului, atunci când acționează asupra celor două gene, Siglec-13 și Siglec-17. Din acest motiv, profesorul Varki consideră că oamenii de acum aproximativ o sută de mii de ani s-au confruntat cu o epidemie de infecții bacteriene, scăderea numărului de oameni din acea perioadă fiind explicată prin faptul că cele două bacterii studiate sunt fatale pentru nou-născuți. Datele genetice sugerează că efectele celor două gene au fost eliminate în urma unui proces de lungă durată, deși una dintre genele periculoase a persistat la unii indivizi până acum circa patruzeci și șase de mii de ani. Deși cercetătorii din San Diego consideră că organismul uman a eliminat în mod natural cele două gene vulnerabile la respectivele bacterii, miturile sumeriene ne spun că Enki este cel care a salvat omenirea de epidemii. Prin urmare, lui ar trebui să i se acorde creditul eliminării „călcâiului lui Ahile” reprezentat de genele Siglec-13 și Siglec-17.

Epopeea lui Atra-Hasis, povestește că, deoarece omenirea nu a dispărut, ci chiar a devenit imună la virușii săi, Enlil a încercat exterminarea omenirii prin foamete: „fie ca hrana la oameni să nu ajungă; burțile lor să ceară fructele și legumele”. Pentru ca acest plan să reușească,

Ploile zeilor în lăcașul lor să rămână;

Jos, pe Pământ, apele să nu mai curgă din izvoare.

Și vântul să bată, pământul să usuce,

Și norii să se facă mari, dar apa să nu-și lase”.

Lui Enki i-a ordonat să „pună zăvoarele, să-nchidă marea” și s-o „păzească” de oameni. În scurt timp, seceta a început să se împrăștie:

De sus, căldură nu era.

Jos, apele nu mai curgeau din izvoarele lor.

Pântecul pământului nu mai purta rodul,

Ierburile nu mai creșteau…

Câmpurile verzi acum erau uscate,

Câmpia întinsă era sufocată de sare”.

Foametea care a urmat i-a împins la disperare pe oameni:

royom-40Timp de un șa-at-tam ei au mâncat iarba pământului.

Timp de doi șa-at-tam au suferit pedeapsa zeilor.

A venit și cel de-al treilea șa-at-tam;

Fețele oamenilor erau măcinate de foamete,

Fețele oamenilor crăpaseră…

Trăiau cu răsuflarea morții în spate.

Când a venit și cel de-al patrulea șa-at-tam,

Fețele oamenilor erau verzi ca iarba;

Amețiți ei rătăceau pe străzi,

Marginile lor au devenit înguste”.

La al cincilea șa-at-tam, mamele încuiau ușile în fața propriilor fiice înfometate care, la rândul lor, își spionau mamele pentru a vedea dacă ascund mâncare. La al șaptelea șa-at-tam, canibalismul era în floare:

Când s-a făcut al șaptelea șa-at-tam,

Ei își mâncau propriile lor fiice.

Copiii erau gătiți și mâncați…

O casă o mânca pe cealaltă”.

Mitul hitit al lui Ullikummi vorbește și el despre foametea din acea perioadă, înainte de lupta finală dintre Teșub și Ullikummi zeul Tașmișu întrebându-se:

Va fi o bătălie mare?

Va fi o luptă-nverșunată?

Tot ceru-i de pe-acum plin de tumult,

Domnește-n țară foametea și setea!

În legenda akkadiană, Atra-Hasis a cerut de nenumărate ori ajutorul zeului său: „în casa zeului lui… a pus piciorul;… în fiecare zi plângea, aducând sacrificii zeului… chema numele zeului său”. Chiar dacă Enki nu îi răspundea, se pare că era afectat de suferința oamenilor. În cea de-a șaptea perioadă, când oamenii ajunseseră „ca niște umbre rătăcitoare pe Pământ”, ei au primit un mesaj de la Enki. „Faceți răzmeriță mare pe Pământ”, le-a spus el. „Nu vă mai închinați zeilor, nu vă mai rugați zeițelor!”, a poruncit conducătorul Veghetorilor. Hesiod amintea și el acest eveniment, susținând că 004oamenii au fost distruși de Zeus printr-un Potop deoarece au refuzat să se mai închine zeilor. La rândul său, poetul roman Ovidiu scria că oamenii au devenit trufași în fața zeilor. O enormă carte chinezească, compusă din patru mii trei sute douăzeci de volume, despre care se spunea că fusese moştenită din cele mai vechi timpuri şi conţine „toate cunoştinţele”, cuprinde şi un număr de tradiţii ce relatează consecinţele pe care le-a avut de suportat omenirea când s-a revoltat împotriva zeilor cei mari, iar ordinea s-a transformat în dezordine. Într-un mit diluvian din Laos şi din nordul Thailandei, oamenii au fost pedepsiți printr-un Potop după ce au refuzat să le aducă ofrande zeilor. Popol Vuh a mayașilor susține că primii oameni au fost distruși printr-o mare inundație de către zeul Inima Cerului, deoarece „nu l-au ţinut minte pe creatorul lor”. În 1906, filosoful Rudolf Steiner amintea în Misterul creștin despre „entități luciferice” care „au cultivat răzvrătirea împotriva zeilor”. Iar egiptenii au păstrat în miturile lor amintirea unei revolte a omenirii împotriva zeului suprem Ra. Pentru a înăbuși revolta, Ra și-a trimis Ochiul Divin (adică un Veghetor) care, transformat în leoaica Sekhmet, a început să măcelărească pământenii. De teamă că zeița ar putea distruge toți oamenii, zeii au împrăștiat pe câmpuri o uriașă cantitate de bere roșie. Crezând că este sânge, leoaica a băut atât de mult, încât n-a mai putut vâna oameni, astfel fiind salvată omenirea de la genocid.

Textele fragmentate ale Epopeii lui Atra-Hasis arată că Enki a convocat un consiliu al zeilor (căpeteniile Veghetorilor menționate de Cartea lui Enoh): „ei au intrat… la sfat în casa lui Enki”. Detaliile secrete ale acelei întâlniri se pot deduce din fragmentele de texte care s-au păstrat: „în noapte… după ce…”, cineva trebuia să fie „pe malul fluviului” la o anumită dată. De acolo, acela trebuia „să aducă războinicii apelor” (probabil „Oamenii de Metal” ai lui Horus, numiți de egipteni Mesniu sau Șamsu-Hor). La momentul potrivit, ei trebuiau să acționeze: „înainte!… porunca…”. În ciuda versurilor care lipsesc, ne putem da seama ce s-a întâmplat din reacția lui Enlil, care „s-a umplut de mânie”. El a convocat Consiliul Zeilor, unde l-a invitat și pe Enki. Acolo, Enlil și-a acuzat fratele că „a deschis poarta mării”, permițându-le oamenilor să obțină hrană:

Cu toții, noi, marii anunnaki,

Am hotărât atunci un lucru…

Am poruncit ca, în Pasărea Cerului,

Adad să vegheze Lumea Superioară;7163_364905330295774_1303470299_n

Că Sin și Nergal trebuie să vegheze

Asupra regiunilor din mijloc ale Pământului.

Și că zăvorul de la Poarta Apelor,

Tu să-l păzești, cu rachetele tale.

Dar ai lăsat să ajungă la oameni hrana din mare!”.

Enki însă a negat totul:

Zăvorul de la Poarta Mării

Cu rachetele mele eu l-am păzit.

Când… au scăpat de la mine…

Mulțime de pești… au dispărut;

Au spart zăvorul…

Au ucis paznicii mării”.

Ba chiar a pretins că a prins și pedepsit răufăcătorii, însă Enlil nu a fost mulțumit, cerându-i lui Enki „să nu mai hrănească poporul său” și să nu mai dea „rațiile de porumb, cu care aceștia zilele își țin”. Reacția lui Enki a fost una surprinzătoare:

Zeul s-a săturat să stea jos;

În Adunarea Zeilor,

Râsetele l-au copleșit”.

Enlil a reluat cuvântul și a amintit Consiliului numeroasele ocazii în care fratele său „a încălcat legile”. Ba chiar a propus distrugerea omenirii printr-un „potop ucigător”. A cerut tuturor zeilor să păstreze secretul și, cel mai important, „să-l lege pe Enki printr-un legământ”.

Enlil a deschis gura și astfel a grăit

Tuturor zeilor strânși în Adunare:

«Veniți acum cu toții, să facem legământ

Cu privire la acest ucigător potop!»

Anu a jurat primul;

Enlil a jurat, și fiii săi apoi”.

Inițial, Enki a refuzat să facă legământul. „De ce să mă legați printr-un legământ?”, a întrebat el. „Să-mi ridic eu mâna împotriva poporului meu?”. Însă, fiind forțat, a cedat, unele texte afirmând că „Anu, Enlil, Enki și Ninhursag, zeii Cerului și ai Pământului, au făcut legământ”. Astfel, Potopul a fost hotărât și nimic nu l-a putut împiedica.

9 Răspunsuri to “14. Ragnarok”

  1. Înainte de toate,aş dori să spun că chiar te pricepi să scrii articole despre Mitologie.Ar trebui să te axezi mai mult în domeniu.Dacă ai lucra exact în zona aceasta de cercetare şi ai avea acces la toate informaţiile importante,ai face multe descoperi,nu că până acum nu ai reuşit să faci anumite conexiuni (neuronale).Deşi prezentarea e destul de voluminoasă,conţinutul se arată atractiv.Când te apuci de un articol,doreşti să-l termini pe tot cât mai repede din cauza suspansului,chiar dacă ai mai lecturat miturile pe care le prezintă.
    “valkyrii (ființe înaripate, asemănătoare îngerilor din religiile abrahamice”->Eu am citit în cartea numărul 5 din “RAFTUL DE CULTURĂ GENERALĂ” un amănunt care mi-a tras atenţia. Mulţi filologi greşesc traducerea cuvântului “walkirie”/”valkyrie” .De fapt,el înseamnă la origine “pui de lup”.
    “Deși scandinavii considerau că Ragnarokul este un eveniment din viitor, întocmai ca Apocalipsa creștinilor și a evreilor, în realitate aparține trecutului îndepărtat.
    […]
    Fenrir l-a înghițit de viu, fiind mai târziu ucis de Vidar, un fiu al lui Odin, care l-a înjunghiat în inimă cu o suliță. Deși mușcat de șarpele Jörmungandr, Thor a reușit să-și răpună adversarul, murind și el din cauza veninului șarpelui.”->Eu am două nedumiri care mă neliniştesc:
    1)Eu ştiam că vechii nordici nu puneam accentul pe casta sacerdotală deoarece aveau un stil de viaţă nomad.Existau puţine temple şi altare de rugăciune,însă sub formă rudimentară.În rarele cazuri când poposeau pe pământuri noi şi se stabileau pentru mai mult timp,ei doar înjunghiau un animal,îl ardeau pe rug şi-l dăruiau cele mai îndrăgite divinităţi,Thor.Cum să reuşească preoţii scandinavi să-i manipuleze prin frică pe oameni,când,din ce observ,ei nu îndeplineau un rol activ în viaţa acestor răboinici vestiţi?
    2)Înţeleg stratagema şi faptul că Ragnarokul a avut deja loc.Cum se face că,deşi Odin/Zeu/Enlil moare sub colţii lui Fenrir/Typhon/Enki iar Thor este răpus de veninul Şarpelul din Midgard,în celelalte culturi (cea gracă,hittită,canaaneană,etc.) grupul condus de zei câştigă în faţa celor alcătuit din giganţi?

    Apreciază

  2. O să încep cu ultima parte, că e mai palpitant. Pentru a te lămuri, trebuie să înțelegi că acest război a fost unul de durată, întins pe parcursul a peste 92.000 de ani. În acest timp au avut loc multe lupte, dar au existat și perioade de repaos. Unele bătălii erau câștigate de Marduk, altele de Enlil. Grecii, hitiții și indienii l-au declarat învingător pe Enlil, egiptenii, canaanienii și perșii pe Marduk, iar la scandinavi a fost remiză, aproape toți murind în acel mare război și în potopul ce a urmat (puținii zei supraviețuitori nu au fost considerați câștigători ai războiului, noul lor conducător, Baldur, nici măcar nu participase la conflict). În realitate, cred că Marduk era pe punctul de a câștiga. Se pare că îi era superior unchiului său în confruntările armate directe, din moment ce Enlil a fost nevoit să recurgă la unele metode „neortodoxe” pentru a-și învinge dușmanul: epidemii, secetă, o eră glaciară, potopul. Aceste trucuri l-au readus pe Enlil în avantaj, contrabalansând balanța. Cred că, după Potop, el poate fi considerat învingător, însă Anu a hotărât să fie meci egal. A împărțit Pământul marilor zei, care totuși au continuat să se lupte pe ascuns pentru supremație. Mai târziu, după ce Enki a fost ucis, Terra i-a fost acordată lui Marduk iar Enlil a fost luat în lumea zeilor. Ăsta ar fi motivul pentru care anticii au ales doi câștigători: pentru unii, Gigantomachia / Ragnarok s-a sfârșit la Potop, Enlil fiind victorios; pentru alții, războiul s-a terminat cu adevărat doar după ce Marduk a primit Pământul iar Enlil a părăsit planeta.
    Chiar dacă nu erau priviți precum cei de astăzi, preoții vechilor nordici aveau o oarecare putere. Nordicii nu făceau multe lucruri importante fără aprobarea zeilor, iar cei care profitau de ocazie erau mediatorii între divinități și oameni. Îți recomand serialul „Vikings”, care tocmai și-a încheiat primul sezon, ca să vezi influența religiei în viețile vikingilor. Dacă influența preoților nu era foarte mare în rândul oamenilor obișnuiți, aceasta era îndreptată către conducători, regi sau lorzi. Preoții preferau să influențeze liderii care, la rândul lor, controlau masele. Iar liderii profitau de religie la rândul lor, pentru a-și atinge scopul. Cum poți să convingi cel mai bine oamenii să-și dea viețile în luptă, la ordinul tău, dacă nu promițându-le un loc în Valhalla? Și aveau grijă ca vikingii să nu ducă lipsă de multe șanse de a ajunge la banchetul ceresc. Frica de apocalipsă, impusă de preoți și alimentată de lideri, era opusă față de cea a noastră: nordicilor le era teamă că Ragnarok ar putea veni oricând, prinzându-i fără să-și fi asigurat un loc în Valhalla, fiind condamnați la o eternitate în Niflheim.
    Pre puțin contează originea numelui valkyriilor. Când am spus că sunt asemănătoare îngerilor, mă refeream doar la aspectul fizic și la rolurile lor.
    Adevărul e că mi-aș dori să lucrez în această zonă de cercetare. E visul meu de câțiva ani să fiu plătit pentru a studia mitologia și pentru a vorbi / scrie despre ea. Însă, în afară de a scrie cărți (ceea ce și încerc să fac acum), nu am cum să mă axez mai mult pe acest domeniu. Poate ar trebui totuși să dau o spargere subsolului Vaticanului, pentru a pune mâna pe acele informații care ne-ar ajuta să descifrăm trecutul mult mai ușor.

    Apreciază

  3. „puținii zei supraviețuitori nu au fost considerați câștigători ai războiului, noul lor conducător, Baldur, nici măcar nu participase la conflict”->Eu ştiam că Baldur/Baldr reprezintă „varianta” scandinavă a lui I(i)sus deoarece va îndeplini rolul de „nou mântuitor” după Ragnarok.Cum cei doi sunt una şi aceeaşi persoană,adică Enlil,mă gândesc că,din punctul de vedere al nordicilor,Enlil câştigă războiul.
    Ceea ce nu înţelesem era faptul că în cultura vikingă aproape toţi zeii mor,în timp ce în celelalte una dintre cele două tabere câştigă.Este cumva vorba de „excorcizare”/”reînviere!”?

    Apreciază

  4. Baal Zephon / Baldur / Bel / Belial / Belenos nu e Enlil, ci Marduk. El era considerat inițial zeul Soare pe vremea când se credea că e fiul lui Enlil, după cum se observă la personajele Utu, Șamaș, Șamsiel, Baldur, Belenos, Apollo. După ce s-a declarat fiul lui Enki și a început războiul împotriva lui Enlil, a fost considerat zeu al Lunii (Soarele e simbolul taberei lui Enlil, iar Luna al familiei lui Enki). Tocmai din acest motiv a fost numit de evrei Yahweh, adică „cel care a devenit Luna”. Babilonienii susțin că, la un moment dat, lui Marduk i s-a dat conducerea Pământului (idee adoptată și de creștini, în Noul Testament el fiind Satan, „dumnezeul acestei lumi”, cel căruia i-a fost oferit Pământul). Egiptenii, canaanienii și perșii au făcut același lucru, considerându-l pe Marduk / Horus / Baal Zephon / Ahura Mazda câștigător al războiului. Deși nu au recunoscut niciodată victoria lui Marduk, grecii au păstrat totuși în miturile lor un indiciu, considerându-l pe Apollo / Marduk moștenitorul tronului Pământului, deși mâna dreaptă și preferatul lui Zeus / Enlil era Ares / Ninurta (zeul războiului, fiul cel mare al regelui zeilor), moștenitorul firesc al tronului.
    La rândul lor, scandinavii au acceptat victoria lui Marduk, modificând puțin povestea. În primul rând, au schimbat atributele regelui zeilor și ale moștenitorului său; dacă la greci și mesopotamieni Zeus / Enlil era zeul furtunii iar Ares / Ninurta al războiului, pentru nordici Odin era zeul războiului iar Thor al furtunii (lucru firesc, deoarece zeul suprem al unui popor războinic trebuia să fie protector al războaielor). Deși Thor / Ninurta era preferatul lui Odin / Enlil, Baldur / Marduk este cel care a primit tronul. Marduk avea cel puțin trei aspecte în mitologia scandinavă (Fenrir, Jormungandr și Baldur), nordicii alegându-l pe cel pozitiv, Baldur, pentru imaginea ultimului conducător al Pământului, pe celelalte două „omorându-le” la Ragnarok, alături de ceilalți zei importanți.
    Majoritatea popoarelor au ales o tabără drept câștigătoare a războiului, însă n-au oferit lămuriri despre dispariția zeilor de pe Pământ. Nordicii sunt de apreciat pentru că au găsit o explicație, considerând că majoritatea au murit la Ragnarok. Se pare că a avut loc într-adevăr o reînviere, deoarece miturile sugerează că Marduk și sora sa, Iștar, au fost uciși în acest război, fiind înviați mai apoi de tatăl lor. Adică încă o bilă albă pentru scandinavi, care au păstrat o variantă cât mai apropiată de realitate.

    Apreciază

  5. „Se pare că a avut loc într-adevăr o reînviere, deoarece miturile sugerează că Marduk și sora sa, Iștar, au fost uciși în acest război, fiind înviați mai apoi de tatăl lor.”->Aveam eu o presimţire.Dar cum se face că Odin i-a înviat,deşi Fenrir l-a mâncat?Pe deasupra,Marduk/Baldur devine „învingătorul” luptei.Câştigă războiul,dar e înviat de un tată despre care se crede că a murit.Nu găsesc conexiunea.

    Apreciază

  6. Normal că nu găsești conexiunea, când te rezumi doar la mitologia scandinavă, pe care o mai și iei mot-a-mot. În plus, am spus și în comentariul precedent și scrie destul de clar și în articol că Odin e Enlil iar Loki e Enki. Dacă spun că Marduk și Iștar au fost înviați de tatăl lor, nu știu cum ajungi tu la concluzia că ăla e Odin, din moment ce tatăl lor e Enki. Urmărește povestea, pentru că nu am timp de pierdut explicând de trei ori același lucru.

    Apreciază

  7. Nu s-ar putea ca Tyr să fie considerat o faţetă a lui Odin/Zeus/Enlil?Este considerat fiul lui Odin şi al lui Frigg aşa cum Fenrir este odrasla lui Loki şi a uriaşei Angrboda.Pe deasupra,rivalitatea lor pe care mitologia nordică o arată atunci când Fenrir îl muşcă de mână(dând naştere „articulaţiei lupului”/încheieturii) duce la moartea zeului din cauza rănilor pe care le face patrupedul Garm(alter-egoul lui Fenrir) şi la cea câinelui(un fel de cerber nordic) aşa cum lupul infernal îl devorează pe Tatăl Zeilor.Pe deasupra,Tyr împrumută mult din cruzimea şi atributele zăzboinice ale lui Odin,la fel şi titlul de zeitate care împarte dreptate şi stabileşte ordinea prin violenţă,ceea ce îmi tot aminteşte de Taranis(tot o zeitate celtă a tunetului,cerului,fulgerului şi norilor).

    Apreciază

  8. E posibil să ai dreptate. Nu am studiat acest aspect în profunzime, prin urmare înclin să-ți dau dreptate pâna la proba contrarie. Bravo!

    Apreciază

  9. Şi-mi menţin părerea şi despre corelaţia Marduk-Ados de la „Arca lui Noe”.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: