16. Stargate


Poartă a Marilor Porți ale Sferelor, deschide-mi-te! Stăpâne al Igigi, deschide-mi Poarta! Stăpâne al Annunaki, deschide-mi Poarta către Stele!” (Necronomicon)

Stargate

Pentru a înțelege nu doar cum au fugit Enki, Marduk și Iștar de furia lui Enlil la finalul celui de-al doilea mare război al zeilor, ci și adevărata istorie a Pământului, trebuie să dăm timpul înapoi, până la momentul sosirii Veghetorilor pe Terra. Cum au ajuns Enki și ai lui pe planeta noastră? „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer”, spunea Iisus în Evanghelia după Luca. Cea mai logică variantă este că au fost transportați cu o navă, pentru a confirma cuvintele lui Iisus. Însă, din păcate pentru el, nu există niciun mit care să sugereze acest lucru. Popoarele din Mesopotamia credeau că se putea ajunge în grădina zeilor printr-un tunel întunecat din muntele Masu, a cărui poartă era păzită de „oameni-scorpion”. Pentru scandinavi, lumea zeilor (Asgard) era legată de Pământ (Midgard) printr-un pod păzit de zeul Heimdall. Tot pe un pod, numit Ukibashi (păzit, de asemenea, de un zeu uriaș), coborau zeii japonezilor din cer pe Pământ. Iștar nu s-a îmbarcat într-o navă pentru a ajunge în „lumea de jos”, ci a trecut prin șapte porți, de asemenea păzite. În Cartea egipteană a morților se spune că, pentru a ajunge în regatul lui Osiris, sufletul trebuie să treacă prin mai multe porți păzite de demoni.

Stargate - EnkiAcest „tunel”, „pod / punte” sau „poartă”, ce leagă lumea noastră de a zeilor, ne duce cu gândul la un portal ce face legătura între două planete sau, mai bine zis, o „poartă stelară”. Indienii Zuni din Mexic chiar consideră că zeii lor, Kachinas, au venit din stele printr-un portal special, numit Sipapu. Există o tăbliță sumeriană care îl înfățișează pe Enki într-un astfel de portal, păzit de două ființe cu aspect înfricoșător (oameni-scorpion?). Alături se află Anu, cu mâinile în sân, expresia feței sale denotând o oarecare aversiune față de fiul său. E posibil ca această tăbliță să prezinte chiar momentul exilării lui Enki pe Pământ. Pictura Gonirea din Eden din 1445 a lui Giovanni di Paolo înfățișează, de asemenea, un astfel de portal, prin care sunt goniți Adam și Eva. În formă de cerc și ținut de Dumnezeu, portalul are pe margini niște simboluri. În interiorul său se observă o altă lume, cu un peisaj stâncos, diferit de cel din grădină, plin de vegetație. Așadar, pentru acest pictor, Adam și Eva au fost izgoniți printr-o „poartă stelară”, întocmai ca Enki în tăblița sumeriană. Același Giovanni di Paolo a desenat un portal asemănător, în care se află zeul roman Mercur. În plus, nenumărate picturi religioase îl înfățișează pe Iisus într-un fel de cerc, susținut de îngeri. O astfel de pictură este Judecata Finală a lui Giotto, realizată în 1305. În Tobias și Raphael, Rembrant a pictat, la rândul său, ceea ce poate fi considerat o „poartă stelară”. Indienii îl înfățișează de multe ori în sculpturi pe zeul Șiva într-un cerc straniu. Iar Șiva este numele dat de indieni lui Enki. La Val Camonica (în Italia), într-un desen rupestru din epoca de piatră se poate vedea o ciudată creatură, asemănătoare extratereștrilor cenușii, Stargate - Zei in America de Sud si Sumeraflată într-un cerc, pe marginea căruia se află alte ființe ciudate, oameni și broaște țestoase. Nu lipsesc din imagine șerpii și luna, simboluri ale lui Enki, alături de câteva stele. Pe o stelă sumeriană este sculptat zeul Ninurta în interiorul unei porți ce are pe margini niște simboluri necunoscute. Acest zeu ce poartă ceas la mână, cercel în ureche și un medalion în formă de cruce la gât, apasă cu degetul pe marginea porții, acolo unde probabil se află un buton. O sculptură izbitor de asemănătoare s-a descoperit pe continentul american, în care un zeu Anasazi se află într-o poartă asemănătoare cu cea a lui Ninurta. Poarta are aceeași formă și simboluri localizate în aceeași poziție ca și cea sumeriană. La fel ca Ninurta, și acest zeu are ceas la mână și medalion la gât. Spre deosebire de omologul său sumerian, zeul Anasazi poartă o cască în formă de animal, din care iese un tub ce se prinde undeva în spate.

La 800 de mile sud-est de Lima, în Peru, aproape de țărmul lacului Titicaca, se află Puerta de Mayu („poarta zeilor”). Conform legendelor inca, primul rege, Amaru Muru, a călătorit prin acea poartă, folosind un dispozitiv special pentru a activa ușa, transformând roca solidă într-o „poartă stelară”. Dispozitivul era un disc de aur care a căzut din cer. După ce a pășit prin poartă, Amaru Muru nu s-a mai întors niciodată. Legendele susțin că regele, cunoscut ca și „fratele spațiului”, a venit din alte lumi. Din lacul Titicaca, aflat în apropiere de acest loc, au fost văzute des ieșind OZN-uri, dar și umanoizi înalți, cu pielea albă.

O călătorie de genul teleportării este posibilă, lucru demonstrat de cercetătorii de la institutul Max Planck, care au Stargate - Aramu Muru din Perudematerializat particule subatomice și le-au materializat în altă parte. Dacă într-adevăr există o astfel de poartă, unde se află? Anticii considerau că, la un moment dat, se găsea în Babilon, numit de akkadieni Babili și de evrei Babel, care înseamnă „poarta zeilor”, orașul lui Marduk, fiul lui Enki. Potrivit tradiției, E-Saggila, templul lui Marduk, a fost construit întâi în orașul Eridu, având forma unui ziggurat, fiind numit „palatul Cerului și al Pământului”. Zeii au înălțat acest templu după ce Marduk a ucis-o pe Tiamat. Alături de E-Saggila, în Babilon a existat un ziggurat de origine necunoscută, datând dinaintea babilonienilor, restaurat de regele Nabopalassar (625-605 î.Hr.), întemeietorul dinastiilor caldeene, și de fiul său, Nabucodonosor II (605-562 î.Hr.), ce a impus hegemonia Noului Babilon în Orientul Apropiat. Herodot scria că acest ziggurat uriaș, numit Etemenanki sau Turnul Babel, era compus din șapte etaje, avea formă piramidală, cu baza descrescătoare spre vârf. Ultimul etaj era realizat din cărămizi acoperite cu un email albastru strălucitor, ce crea impresia că turnul se pierde în nesfârșirea cerului. Primul care a început restaurarea zigguratului, regele Nabopalassar, declara într-o inscripţie: „în acea vreme, Marduk mi-a poruncit să împlânt adânc în măruntaiele pământului temeliile turnului Babel, care se cutremurase înaintea domniei mele, gata să se prăbuşească, şi să-i ridic vârful până la cer.” Fiul acestuia, Nabucodonosor al II-lea (605-562 î.Hr.), care a terminat reconstrucţia turnului, completa: „zeul Marduk mi-a poruncit în legătură cu Etemenanki, turnul cu scări monumentale al Babilonului, care înainte de epoca mea fusese dărâmat şi se afla în ruine, să-i consolidez temeliile spirituale în sufletele oamenilor, iar vârfurile sale să atingă cerul. Am luat o prăjină şi eu însumi am măsurat dimensiunile. Pentru Marduk, stăpânul meu, m-am umilit şi mi-am scos tunica, însemnul rangului regal, şi am cărat pe umerii mei pământ şi cărămizi. În ceea ce-l priveşte pe Nabucodonosor, fiul meu prim-născut, cel mai drag inimii mele, l-am pus să care mortar, prinosuri de vin şi untdelemn, asemeni supuşilor mei.” Se spune că tot Nabucodonosor al II-lea a construit una dintre cele șapte minuni ale Gonirea din Edenlumii antice, grădinile suspendate din Babilon, pentru soția sa. Turnul Babel a rezistat până când, în 482 î.Hr., Babilonul, aflat sub ocupație persană, s-a răsculat împotriva cuceritorilor. Împăratul Xerses a înăbușit revolta și a dărâmat parțial monumentul. În 331 î.Hr., Alexandru Macedon a vrut să restaureze turnul, dar n-a apucat să-și finalizeze proiectul, murind de friguri. Mai târziu, edificiul a servit drept carieră pentru construcțiile din jur. A fost redus până la fundații, peste care a fost ridicată o clădire. Până în secolul trecut, omenirea a uitat adevăratul aspect al zigguratului. Pictorii renascentiști și l-au imaginat rotund, celebră fiind pictura lui Brueghel, care a servit ca model pentru clădirea Parlamentului European de la Strasbourg. Ruinele turnului au fost descoperite în 1913 de arheologul german Robert Koldewey, iar în 1980, fotografia fundației, realizată de un satelit sovietic, a arătat că edificiul a fost pătrat. Latura bazei era de 91,55 metri și era conceput din șapte trunchiuri de piramidă, etajele retrăgându-se succesiv. În interior se aflau trei scări: două laterale și una centrală, perpendiculară pe structura fundației, întocmai așa cum îl descrisese Herodot.

Părintele istoriei susținea că zeul Marduk își făcea apariția în fiecare an la ultimul etaj al zigguratul Etemenanki, acolo unde îl aștepta de fiecare dată câte o virgină, care îi devenea mireasă pentru o noapte. Dacă Babilon era „poarta zeilor” iar Marduk apărea în vârful Turnului Babel, e posibil ca acest ziggurat să fi fost „poarta stelară”. Numele turnului, Etemenanki, înseamnă în sumeriană „casa în care se întâlnesc Cerul și Pământul”, o descriere perfectă a unui dispozitiv de transport între două planete. Forma zigguratului este cea a unei scări, iar anticii ne-au lăsat numeroase descrieri ale unor „scări” cu ajutorul cărora se putea ajunge de pe Pământ în Cer ori viceversa.

În Biblie, în capitolul 28 al cărții Facerii, Iacov a visat „o scară sprijinită pe pământ”, care „cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea”. În vârful scării i s-a arătat Dumnezeu, care i-a spus că îi lasă moștenire lui și urmașilor săi acel pământ. Trezindu-se din somn, Iacov și-a spus: „Cât de înfricoşător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!” Apoi a schimbat denumirea acelui loc din Luz în Betel („casa Domnului”). Din acest loc, mult mai târziu, profetul Ilie a fost ridicat la cer de către „cDesen rupestru din Val Camonicaarul Domnului”.

Despre această „scară spre Cer”, Textele piramidelor spun că este „o scară pentru atingerea înălțimilor”. Treptele sale sunt descrise ca „trepte spre cer, care sunt întinse pentru ca regele să poata urca la cer”. Enunțul 478, în care se amintește de zeița Isis ca personificare a scării, afirmă: „Pentru orice spirit sau zeu care mă va ajuta când urc la ceruri pe scara zeilor; oasele mele sunt adunate pentru mine, membrele mele sunt adunate pentru mine și urc către cer în prezența zeului scării”. Un alt enunț din Textele Piramidelor spune: „O scară este împletită de Ra înaintea lui Osiris, o scară este împletită de Horus în fața tatălui său Osiris când merge către spirite, unul de o parte, celălalt de cealaltă parte, iar eu mă aflu între ei”. Tot în aceste texte se găsește o rugăciune pentru permiterea accesului faraonului Pepi I la „scara divină”:

Slavă ție, Scară divină,

Slavă ție, Scară a lui Seth.

Dreaptă să stai, scară a zeilor,

Dreaptă să stai, scară a lui Seth

Dreaptă să stai, scară a lui Horus

Cu care Osiris a ajuns în Cer…

Zeu al Scării

Cui îi vei da tu Scara zeilor?

Cui îi vei da tu Scara lui Seth,

Ca Pepi să urce și el la Cer,

Lui Ra ca servitor să-i slujească?

Fă ca scara zeilor să-i fie și lui Pepi dată,

Fă ca scara lui Seth lui Pepi sa îi fie dată

Ca Pepi sa urce la Cer în ea.

Cartea egipteană a morților spune că demonii au scări pentru urcat la cer, însă Pământul este locul lor preferat. Tot aici, în drumul său, decedatul ajunge la un moment dat la un obiect numit „Cel care te urcă la cer”, despre care se spune că este „cel care l-a purtat pe Seth la cer”. Unele texte sugerează că însuși Ra pregătește acest obiect, pentru „ca regele să se poată urca la cer”, iar în altele fiind vorba despre alți zei. Această scară este ilustrată în forma unui turn înalt cu trepte, numit de egipteni „djed”, un obiect asociat îndeaproape cu Osiris, ce are uneori în vârf un „ankh”, simbolul vieții. Într-un final, defunctului i se deschidea poarta, acesta exclamând:

Poarta Cerului s-a deschis!

Poarta Pământului s-a deschis!

Deschizătura ferestrei cerului s-a deschis!

Scara spre Cer s-a deschis,

Treptele luminii acum se văd…

Poarta dublă a Cerului s-a deschis.

Poarta dublă a lui Khehhu s-a deschis

Pentru Horus de la răsărit,

În zori.

Conform Coranului,  îngerul Gabriel l-a dus pe Mohammed de la Mecca la lerusalim, apoi l-a ridicat la ceruri, urcându-I pe o „scară a luminii”. Trecând prin cele șapte Ceruri, Mohammed a ajuns înaintea lui Allah. Dupa ce a primit poruncile divine, profetul a fost adus înapoi pe Pământ, cu ajutorul aceleiași scări.

În Gyelrap este scris că șapte zei ai luminii au coborât pe Pământ pe scara cerului. Tot în număr de șapte sunt acele făpturi „ca niște oameni albi” care, conform Cărții lui Enoh, l-au ridicat pe Enoh „departe de neamurile Pământului”, ducându-l într-un loc înalt, unde era un turn mare și coline joase. Să fie acel loc Babilonul? Iar acele făpturi să fie cei șapte mari zei ai cerului, adorați de babilonieni?

Stargate - Giovanni di Paolo - Primum MobileNumele akkadiano-babilonian pentru ziggurat era „zukiratu” („tubul sfântului duh”). Sumerienii îl numeau „”, cuvânt care se traduce prin „funie”. În Cartea egipteană a morților, ajuns în zona a șasea (asociată cu Osiris), decedatul, care caută „poarta spre Cer”, întâlnește doisprezece zei ce „țin funia în Duatși doisprezece ce „măsoară coarda”. Pentru tibetani, acum trei mii de ani, înțeleptul Shenrab Miwo (care a fondat tradiția Bon) a alunecat pe o frânghie din cer, direct pe vârful muntelui Kailash. Iar prințul indian exilat, numit Nyathri Tsenpo („rege al cărui tron a fost purtat pe umeri”), ce a devenit regele celor șase clanuri tibetane, putea oricând să ajungă în lumea zeilor datorită unei frânghii de lumină care îl lega de cer.

Dacă zigguratul Etemenanki din Babilon era într-adevăr o „poartă stelară”, cine l-a construit și cum a ajuns în ruine? Povestea Turnului Babel a fost consemnată de preotul babilonian Berossus în secolul al III-lea î.Hr., de istoricul Alexandru Polyhistor în secolul I î.Hr. și de istoricul grec Hestaeus. Însă Biblia ne oferă cea mai cunoscută variantă de răspuns. În capitolul 11 din Facerea ni se spune că, pe vremea când „era în tot pământul o singură limbă”, oamenii de la răsărit s-au oprit în Sumer și au început să construiască un oraș și un turn „al cărui vârf să ajungă la cer”. Care era motivul construirii unui asemenea colos? „Să ne facem faimă înainte de a ne împrăştia pe faţa a tot pământul!”, au spus ei. După ce au început lucrul „s-a pogorât Domnul să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor” și a spus: „Iată, toţi sunt de un neam şi o limbă au şi iată ce s-au apucat să facă şi nu se vor opri de la ceea ce şi-au pus în gând să facă. Haidem, dar, să ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul”. I-a împrăștiat pe oamenii care au renunțat la a mai construi și „de aceea s-a numit cetatea aceea Babilon, pentru că acolo a amestecat Domnul limbile a tot pământul şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului.” Un turn în Babilon care să atingă cerul nu poate fi decât zigguratul Etemenanki, al cărui ultim etaj acoperit cu un email albastru strălucitor crea această iluzie, după cum povestea Herodot. Însă povestea biblică, în loc să ofere răspunsuri, pare a fi inventată pentru a ascunde adevărul. Nu pare prea veridic faptul că, acum câteva milenii, un grup de oameni se credea în stare să construiască un colos care să atingă cerul, făcând această muncă titanică doar pentru celebritate. Iar o ființă superioară, aparent fără niciun motiv, s-a arătat deranjată de acest lucru și s-a hotărât să-i sperie pe oameni. Ba, mai mult, să le și amestece limbile. Nu se spune nimic despre vreo „poartă stelară” și nici cine erau acei oameni. Dar poate că răspunsul se găsește în alte părți…

Stargate - ShivaCălugărul Diego Duran, născut în 1537, scria în Historia de las Indias de Nueva Espana că indienii bătrâni din America i-au povestit despre „bărbați înalți cât muntele care au apărut și au pus stăpânire pe țară”. Acești uriași au hotărât să construiască un turn înalt până la cer, pentru a ajunge la Soare. Această relatare fiind foarte asemănătoare cu cea biblică, este foarte puțin probabil să se fi întâmplat același eveniment în două locuri diferite. Cel mai probabil, acei indieni au aflat povestea din același loc ca și evreii, adică Babilonul. Există o mare deosebire între legenda indienilor și cea biblică, ce ne poate conduce spre aflarea adevărului: constructorii turnului nu erau simpli oameni, ci unii „înalți cât muntele”. Și după cum ne transmit anticii, zeii erau de statură uriașă.

Cine erau acei zei? Răspunsul ni-l oferă un mit mesopotamian, care susține că, în urmă cu foarte mult timp, Marduk le-a cerut supuşilor săi să ridice un turn până la cer. Enlil nu a fost de acord cu acest lucru şi a dărâmat turnul, încurcând totodată limbile supuşilor lui Marduk. Într-o stelă aflată în prezent la muzeul Louvre din Paris, realizată prin 2.300 î.Hr. de Naram-Sin, regele Acadului, chiar e înfățișat un zeu uriaș ce strivește mulți oameni adunați lângă un turn. Acum, când știm personajele implicate în această poveste, putem stabili adevărul din spatele ei.

Cel care a comandat construirea turnului era Marduk. Tot el este cel care le-a cerut regilor Nabopalassar și Nabucodonosor II să-l refacă. Dacă acest turn era într-adevăr o „poartă stelară”, Marduk și familia sa aveau nevoie de el pentru a se întoarce acasă, pe planeta-mamă. Miturile hitite susțin că misiunea lui Marduk era de a ataca tărâmul celest al zeilor. Însă Enlil, cel trimis pe Pământ pentru a-i supraveghea pe exilați, nu le putea permite să-și părăsească închisoarea. Prin urmare le-a distrus turnul, adică „poarta stelară” pe care tocmai o construiau.

A fost într-adevăr construit Turnul Babel în Babilon? Se pare că nu. Babilonienii spuneau că, după ce Marduk a ucis-o pe Tiamat, zeii i-au construit un ziggurat în Eridu, orașul lui Enki, asemănător cu Etemenanki. Aspectul identic cu cel din Babilon și denumirea „palatul Cerului și al Pământului” ne fac să credem că era vorba tot despre o „poartă stelară”. Zigguratul din Eridu este mult mai vechi decât cel din Babilon, iar ruinele acestuia au relevat faptul că nu a fost niciodată terminat, construcția sa oprindu-se brusc, din motive necunoscute. Să nu uităm că Biblia susține că Domnul i-a împrăștiat pe constructorii turnului Babel înainte ca aceștia să-și termine opera. Unii dintre autorii babilonieni, care au scris în limba greacă, precum preotul Berossus, au înlocuit în lista regilor antediluvieni numele Eridu cu Babilon. Ambele orașe aveau temple numite E-Sagila iar unul dintre titlurile orașului Eridu era Nunki („locul măreț”), care mai târziu a devenit un titlu al Babilonului. Prin urmare, putem concluziona că Turnul Babel original a fost construit în orașul lui Enki, Eridu, dar și că Marduk a ridicat Babilonul ca o copie a orașului tatălui său, unde a clădit și o nouă Poartă.

Dar dacă erau capabili să construiască o astfel de „poartă stelară” pentru a evada, de ce Veghetorii nu au construit-o mai devreme? Se pare că Poarta avea nevoie de o componentă importantă, un dispozitiv care să o activeze. Acel dispozitiv nu exista în momentul sosirii Veghetorilor pe Pământ, ci a fost adus de Enlil în momentul în care s-a înscăunat pe tronul Terrei, alături de „me”-urile pe care zeul le păzea cu strășnicie în templul său din Nippur. Prin urmare, exilații erau nevoiți nu doar să-și construiască un turn, ci și să-i fure lui Enlil dispozitivul de activare a Porții.

Stargate - Florence Baptistry CeilingAșa cum ne-au obișnuit, sumerienii au consemnat și acest eveniment. În Mitul lui Zu, pasărea Zu a venit într-o zi în palatul lui Enlil. La un moment dat, zeul și-a lăsat singur musafirul și a plecat să facă baie. Profitând de moment, Zu, care într-un basorelief din Mesopotamia apare ca un cocoș demonic cu al treilea ochi în frunte, i-a furat sceptrul și alte câteva obiecte, luându-și zborul cu cea mai mare viteză. Observând că i-au dispărut lucrurile, Enlil le-a cerut zeilor să plece după hoț și să i le recupereze. Însă nimeni nu a avut curajul să facă acest lucru, în afară de Ninurta, fiul lui Enlil. Acesta și-a luat zborul în „pasărea” sa neagră, l-a ajuns din urmă pe Zu și, după o luptă crâncenă, l-a învins. Apoi a recuperat lucrurile furate și i le-a înapoiat tatălui său. Pentru această victorie a fost lăudat de toți zeii, care i-au oferit epitetul „eroul”.

Cine era acest Zu? Numele său înseamnă în sumeriană „înțelepciune”. Mai era numit Anzu sau Enzu, care se traduc prin „înțelepciunea cerului” sau „domnul înțelepciunii”. Acesta nu putea fi decât zeul înțelepciunii, Enki. Numele akkadian al zeului lunii, Sin, provine din Enzu. Cum în sumeriană silabele unui cuvânt își puteau schimba locul fără ca respectivul cuvânt să-și piardă sensul, Enzu a devenit Zuen sau Suen, nume din care a derivat Sin. Iar acesta, numit Nanna de sumerieni, era tot Enki. Enlil nu ar fi plecat să facă baie, lăsând un străin singur în casă, cu toate „me”-urile la dispoziție. Ar fi făcut asta doar în prezența unui apropiat, a unei rude. Al treilea ochi al lui Zu ne duce cu gândul la Șiva al indienilor, singurul zeu reprezentat cu al treilea ochi, care este nimeni altul decât Enki. Până și din frica zeilor din tabăra lui Enlil de a-l înfrunta înțelegem că Zu nu era un oarecare, ci un războinic feroce, deosebit de puternic. De fapt era cel mai puternic dușman pe care l-au întâlnit vreodată, conducătorul exilaților.

Ce a încercat să fure Enki? În casa lui Enlil din Nippur, în templul Ekur („casa ca un munte”), printre multele obiecte de preț se afla unul numit Duranki. Deși cercetătorii nu au reușit până acum să identifice acest obiect, putem încerca să dezlegăm misterul. În sumeriană, Duranki înseamnă „puntea dintre Cer și Pământ”. Prin urmare, era un dispozitiv care făcea legătura dintre planeta noastră și cea a zeilor, adică unul care activa „poarta stelară”. Probabil este vorba despre acel „disc de aur” folosit de Amaru Muru pentru a deschide „poarta spre Cer”.

Stargate - Giovanni di Paolo, MercurAcum pare să se fi făcut lumină în povestea Turnului Babel. Încercând să evadeze de pe planeta pe care a fost exilat, Enki i-a cerut fiului său să construiască o „poartă stelară” în orașul lor, Eridu. În timp ce „poarta” se construia, Enki a reușit să-i fure fratelui său dispozitivul care o activa. Intuind planul de evadare, Enlil și-a trimis fiul, pe Ninurta, să recupereze dispozitivul, în timp ce el a distrus „poarta”. De aceea sumerienii îl numeau de multe ori „cel care a despărțit Cerul (An) de Pământ (Ki)”. Nu există niciun mit care să susțină că Enlil a provocat divorțul celor două divinități, cum nu există nicio posibilitate logică să fi reușit la propriu să despartă cerul de Pământ. Cu toate astea, acea afirmație a fost interpretată ca referindu-se la cauzarea despărțirii celor două divinități, deși în realitate se referă doar la distrugerea „porții stelare”, rupând astfel legătura dintre planeta noastră și a zeilor. Legenda hitită Regatul din ceruri chiar afirmă că, pentru a-l învinge pe Ulli-Kummi, Teshub a primit din partea Consiliului Zeilor „lancea de aramă, cu care Cerul a fost despărțit de Pământ”. Adică arma cu care Enlil a distrus „poarta stelară” din Babilon.

Distrus în Eridu și reconstruit de câteva ori în Babilon, Turnul Babel și-a confirmat rolul de „poartă”, făcând o ultimă călătorie, de această dată nu doar în spațiu, ci și în timp. Pe 16 martie 1905, aflat la Uruk, germanul Helmuth Müller a văzut un ziggurat imens, format din șapte etaje piramidale de piatră, cel de la bază având latura de aproape un kilometru. Vârful  zigguratului părea sculptat în azurul cerului. După un timp, imaginea a dispărut treptat. Turnul văzut de Müller poate fi zigguratul Etemenanki, potrivindu-se perfect atât cu descrierea lui Herodot, cât și cu imaginea captată de satelitul sovietic în 1980. Pe lângă faptul că turnul a fost văzut în Uruk, nu în Babilon, și a apărut din neant, dispărând la fel, rămâne o mare problemă: a fost văzut cu opt ani înainte să fie descoperit. Iar Robert Koldewey a dezgropat doar niște ruine, pe când Helmuth Müller a văzut Turnul așa cum arăta acum mai bine de două milenii și jumătate. Să fie vorba despre o „fantomă” a turnului? Sau cineva, acum foarte mult timp, l-a folosit ca pe o poartă în timp, ajungând în viitor? Dacă Turnul Babel ar fi realizat o călătorie în timp, nu poate fi vorba despre cel din Babilon. Distanța mult prea mare dintre cele două orașe împiedică acest lucru. Însă Eridu se afla mult mai aproape de Uruk și putem presupune că, într-o anumită perioadă din trecut, turnul din Eridu putea fi zărit din locul pe care mai târziu s-a ridicat orașul Uruk.

Se pare că, deși Turnul Babel a fost distrus, alte „porți stelare” au fost construite. În Rig-Veda se spune că toți cei care părăsesc Pământul se opresc pe Lună, care este poarta lumii cerești. Doar cine răspunde la întrebările ei este autorizat să meargă mai departe. Ceea ce înseamnă că, la un moment dat, Poarta a fost construită pe Lună, probabil în timpul celui de-al doilea război al zeilor, de către Enlil. Să nu uităm de Puerta de Mayu din Peru, folosită de Amaru Muru pentru a părăsi Terra. Și totuși cea mai celebră astfel de poartă se află sub ochii noștri din cele mai vechi timpuri…

Turnul Babel a servit ca model pentru construirea zigguratelor, ce au dus la apariția piramidelor în trepte atât de des întâlnite în întreaga lume. De la acestea s-a ajuns la piramidele cu vârf. Prin construirea lor, strămoșii noștri încercau să creeze „porți” prin care să ajungă la zei. Urmând exemplul lui Osiris, faraonii se înmormântau în piramide pentru a trece prin „poarta stelară”. Niște texte egiptene liturgice antice arată că piramidele au fost considerate dispozitive menite să „deschidă în lături ușile firmamentului și să făurească un drum” pentru ca faraonul decedat să poată „urca în compania zeilor”. Corpul decedatului era mumificat, pentru a fi conservat până când respectivul va ajunge în lumea zeilor, care urmau să îi pună sufletul în trup, la fel cum au procedat Isis și Anubis cu Osiris. Cine i-a învățat pe oameni acest lucru? Nimeni alții decât zeii. Anubis este cel care a inventat îmbălsămarea, pe care le-a transmis-o preoților egipteni.

Deși în toată lumea se construiau piramide în trepte, egiptenii (și alte popoare după ei) au trecut la un model îmbunătățit, cu vârf ascuțit și laturi triunghiulare, netede. Dacă toate piramidele în trepte și zigguratele erau copii ale „porții zeilor”, Turnul Babel, egiptenii nu ar fi schimbat tiparul construcțiilor decât dacă ar fi avut un alt model, de asemenea, „divin”. Iar acel model nu poate fi decât Marea Piramidă de la Gizeh, cea mai veche din lume. Thomas Yeates chiar scria în 1833 că „Marea Piramidă a urmat curând Turnului Babel, având aceeași origine comună”.

De mii de ani, acest colos înflăcărează imaginația oamenilor și creează încontinuu controverse. Egiptologii conservatori încearcă din răsputeri să demonstreze că a fost construită de oameni, deși nu există nicio modalitate logică în care ar fi putut fi clădită de egiptenii de acum cinci milenii. În timp ce alte piramide și temple au pereții plini de hieroglife ce descriu scopul lor, Marea Piramidă nu are nici măcar un singur marcaj. Absolut toți faraonii, după ce ridicau o clădire, fie ea piramidă sau templu, aveau grijă să li se noteze pe pereții acestora numele. Pentru ca toată lumea să știe cine a fost autorul respectivei construcții. Marea Piramidă nu are absolut nicio inscripție, prin urmare nici numele vreunui faraon. Dacă o asemenea clădire impozantă, una dintre cele mari minuni ale lumii antice, ar fi fost construită de oameni, de ce nici măcar unul nu și-a atribuit meritul de a-i fi autor? Egiptologii se încăpățânează să-i atribuie faraonului Kheops acest merit, induși în eroare de consemnările lui Herodot. Însă în 1850, în ruinele templului Isis, a fost găsită o stelă ce se află astăzi la Muzeul Egiptean de la Cairo. Inscripția de pe stelă spune că faraonul Kheops a pus temeliile „casei lui Isis, stăpâna piramidei, lângă casa sfinxului”. Dacă Kheops o numea pe Isis „stăpâna piramidei”, acest lucru demonstrează că respectiva construcție exista deja în timpul respectivului faraon. În plus, stela confirmă și existența Sfinxului în acea perioadă. Dar dacă nu oamenii au realizat Marea Piramidă, atunci cine? Și cum?

În 1979, la Grenoble (Franța), la cel de-al doilea Congres internațional al egiptologilor, chimistul petrograf doctor Klemm a uimit asistența cu cercetările sale. A analizat 20 de probe petrografice diferite din Marea Piramidă și a constatat că fiecare piatră provenea din altă zonă a Egiptului. Deși un bloc de granit este în mod normal omogen în densitate, rocile cercetate de el erau mai dense în partea de jos decât în cea de sus. În plus, conțineau prea multe bule de aer. Cu cinci ani înainte, Stanford Research Institute din California a efectuat împreună cu oameni de știință de la Universitatea Ain-Shams din Cairo măsurători electromagnetice la Marea Piramidă. Rezultatele au fost haotice, undele de înaltă frecvență fiind complet absorbite de rocă. De unde rezultă că blocurile piramidei conțineau mai multă umiditate decât roca naturală. În urma calculelor făcute de computer a rezultat că piramida conținea câteva milioane de litri de apă. Profesorul Joseph Davidovits a concluzionat: „Blocurile sunt artificiale”. Același profesor, examinând la microscop probe petrografice din Marea Piramidă, a detectat urme de păr omenesc și chiar un fir întreg, lung de 21 de centimetri. Toate acestea demonstrează că blocurile de piatră, din care este formată piramida, au fost create artificial, lucru imposibil de realizat de egiptenii antici. Singurii deținători ai tehnologiei care să le permită realizarea blocurilor de piatră artificială erau extratereștrii, zeii din vechime.

AFGANPYRAMIDÎn noiembrie 2010, doctorul Ala Shaheen, şeful departamentului de arheologie al Universităţii din Cairo, a declarat că ar putea fi adevărată informaţia precum că extratereştrii au construit celebrele piramide egiptene. Fiind întrebat dacă aceste piramide ar putea conţine tehnologii extraterestre sau chiar un OZN în structura sa, dr. Shaheen a fost foarte vag în răspuns şi a declarat doar atât: „Nu pot confirma sau nega acest lucru, dar, în interiorul piramidei se află ceva ce nu aparţine lumii noastre”. Deşi delegaţii la conferinţa privind arhitectura Egiptului antic au fost şocaţi de această afirmaţie, dr. Shaheen a refuzat să facă alte declaraţii privind legătura extraterestră cu OZN-urile.James Hurtak, unul dintre liderii grupului Lab Nine, care s-a aflat multă vreme în legătură cu nouă entități ce se pretindeau a fi cei nouă mari zei egipteni ai Heliopolisului, scria că Cei Nouă i-au mărturisit că au construit Marea Piramidă ca „poartă stelară”. Dacă este adevărat, atunci se explică tehnologia extraterestră despre care vorbea doctorul Ala Shaheen. La ce anume se referea el? Pentru sumerieni, acel obiect pe care Enki a încercat să îl fure, pentru a activa „poarta stelară” din Babilon, se numea Duranki, adică „puntea dintre Cer și Pământ”. Duranki era depozitat în „centrul celor patru colțuri ale lumii”, în casa lui Enlil din Nippur. Însă acest oraș nu se află la mijlocul Pământului, indiferent cum ne-am măsura planeta. Și nici nu avem vreo dovadă că sumerienii ar fi considerat Nippurul ca fiind centrul lumii. Prin urmare, acel obiect aflat în mod obișnuit în Nippur, a ajuns la un moment dat într-un loc aflat într-adevăr în „centrul celor patru colțuri ale lumii”. În 1877, scriitorul și teologul Joseph Zeiss a demonstrat că Marea Piramidă din Egipt este construită la intersecția dintre cele mai lungi linii latitudinale și longitudinale. Cu alte cuvinte, la mijlocul planetei noastre. De unde rezultă că acest Duranki a ajuns în Marea Piramidă, confirmând scrierile sumeriene, informațiile primite de James Hurtak dar și descoperirile doctorului Ala Shaheen.

Am văzut că, pentru antici, „porțile stelare” aveau paznici, numiți de obicei heruvimi sau sfincși. Statui reprezentând acești sfincși erau postate la intrările în templele sau zigguratele din toată Mesopotamia, „păzindu-le” de intruși. La rândul lor, piramidele de la Gizeh sunt „păzite” de Marele Sfinx, numit de Cartea Morților și Textele PiramidelorMarele zeu care deschide porțile Pământului”. Pentru Istoricul Plutarh, cuvântul „sfinx” este pronunția grecească a egipteanului „shespanch”, care înseamnă „statuie vie”. Privirea Sfinxului este îndreptată de-a lungul paralelei de 30 de grade, pe care este construită nu doar Marea Piramidă, ci și orașul Eridu, locul în care exilații au încercat să construiască prima „poartă stelară”. Pe lângă acest gardian de piatră se pare că au existat și alții, conform Hitat, o culegere din secolul al XV-lea, ce cuprinde texte ale cronicarilor copţi, alcătuită de Muhammad Al Makrizi (1364-1442). Aici se spune că acela care a construit piramidele a pus sub fiecare dintre ele un idol, care să se lupte cu posibilii invadatori. Unul „stătea drept și avea cu el un soi de lance. În jurul creștetului său era încolăcit un șarpe, care se năpustea asupra oricui se apropia de paznic”. Altul ședea pe un tron, purta de asemenea o lance și avea ochi sclipitori, larg deschiși. Cine îl privea rămânea ca împietrit, neputându-se mișca, până murea. Adică îl paraliza dintr-o privire, la fel ca Medusa grecilor. Paznicul din a treia piramidă trăgea intrușii la el, îi prindea strâns și îi ținea încleștați până își dădeau duhul. În descrierea acestor „idoli” putem recunoaște niște mecanisme robotizate, asemenea „oamenilor-scorpion” din Sumer sau a demonilor din Cartea egipteană a morților.

De ce zeii au renunțat la modelul zigguratului și au trecut la cel piramidal, pentru a-și construi „porțile stelare”? După James Hurtak, piramidele sunt dispozitive ce captează energia venită din spațiu. Iar una dintre entitățile grupului Lab Nine, numită Tom, spunea că Marea Piramidă era utilizată pentru a aduce pe Pământ „energie” de la alte civilizații. Această uriașă cantitate de energie era captată prin acele coridoare înguste ce pornesc din cele două camere principale, a regelui și a reginei. Robert Bauval a demonstrat că coridorul sudic al camerei reginei este îndreptat către Sirius iar cel nordic spre Kohab din Carul Mic. Coridorul sudic al camerei regelui vizează steaua Zeta din Centura Orion, iar cel nordic este îndreptat spre Alpha Draconis. Aceste coridoare captau energia respectivelor stele, o canalizau în cele două camere principale, redirecționând-o apoi către poarta propriu-zisă, aflată în interiorul piramidei. În Dirga, aflată în templul lui Enlil din Nippur, ce pentru sumerieni se găsea în „centrul celor patru colțuri ale lumii”, erau depozitate prețioasele „tăblițe ale destinului”, alături de Duranki, „puntea dintre Cer și Pământ”. Așa cum am văzut deja, nu Nippurul se afla în centrul Pământului, ci Marea Piramidă de la Gizeh, construită la intersecția dintre cele mai lungi linii latitudinale și longitudinale. Dirga înseamnă „camera întunecată” sau „camera superioară”, ce ne duce cu gândul la una dintre cele două camere principale ale Marii Piramide. Aceasta era

Misterioasă ca eterul cel de sus,

Ca Zenitul Cerului.

Printre ale ei embleme…

Stelele îi erau însemn.

ME-ul e dus la perfecțiune.

Cuvintele sale sunt porunci…

Cuvintele lui sunt oracole divine.

Stargate - DHD langa TutankhamonEmbleme ale stelelor… Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib nota în Ştiri despre Egipt şi minunile sale că, la ordinul regelui Saurid, în piramide au fost „înglobate toate științele secrete ale egiptenilor, constelațiile au fost desenate pe ele”. În plus, „în piramida estică (Marea Piramidă) a ordonat să fie reprezentate diferite arcuri de pe cer și planetele (…) Acolo se mai găsesc stele fixe”. Adică ceea ce se găsea în Dirga sumerienilor, care nu era decât una dintre camerele Marii Piramide, un fel de centru de control al „porții stelare”, plin cu hărți celeste. Tot în această cameră se găsea și Duranki, acel „disc de aur” al incașilor. Strămoșii noștri au păstrat amintirea acelui disc împărțit în cadrane ce conțineau diferite constelații, transformându-l în cercul zodiacal. Maiașii l-au folosit ca model pentru calendarele lor, cel solar și cel venusian. Într-un basorelief egiptean, un ciudat cerc cu butoane este reprezentat lângă faraonul Tutankhamon și soția sa, Sitamon. Pe o tăbliță sumeriană din Sippar, de acum 5.500 de ani, un cerc împărțit în 8 cadrane apare lângă un zeu uriaș. Duranki, „puntea dintre Cer și Pământ”, obiectul misterios de care aveau nevoie cei ce foloseau „poarta”, era un dispozitiv de formare a adreselor. Poate cea mai bună reprezentare a sa este zodiacul mesopotamian, care avea forma unui cerc împărțit în 12 cadrane, în interiorul căruia se afla un alt cerc, divizat în șapte, la mijlocul căruia se afla un al treilea cerc, fiecare dintre aceste 20 de cadrane având desenate constelații.

Ipoteza Marii Piramide de la Gizeh ca „poartă stelară” a fost studiată (și parțial demonstrată) și din punct de vedere științific. În 1977 și 1987, inginerul electronist Joe Parr a efectuat experimente în Marea Piramidă de la Gizeh. Folosind aparatură inventată de el, Parr a măsurat proprietățile magnetice, electrice și radioactive ale piramidei. Astfel, a descoperit că piramida este înconjurată de un câmp energetic. Nu doar Marea Piramidă, ci toate. Acel câmp energetic fiind slab, Parr a dezvoltat în laboratorul său o metodă pentru a mări puterea câmpului. Într-o mini-piramidă, el a generat un nou câmp electromagnetic care, combinat cu energia piramidei, a reușit să creeze un fel de bulă energetică în jurul piramidei, ce a blocat toate tipurile cunoscute de radiații electromagnetice, inclusiv raze gamma. În urma experimentelor ulterioare, Parr a observat un alt fenomen ciudat: în interiorul câmpului electromagnetic, mini-piramida sa și-a pierdut greutatea. Ba, mai mult, a început să se miște într-o anumită direcție. Parr a calculat direcția câmpului energetic în care piramida sa încerca să se deplaseze, realizând că este vorba despre constelația Orion. El a concluzionat că mini-piramida sa era capabilă de a intra în hiperspațiu. Deși nu a reușit să demonstreze acest lucru, până în clipa morții sale Joe Parr a crezut că piramidele pot efectua călătorii în timp, dacă se descoperă cheia care le activează. Ținând cont de teoria corzilor din fizică, ce susține existența unor șase dimensiuni spațiale adiționale, alți cercetători au sugerat că piramidele ar putea fi dispozitive capabile de călătorii interdimensionale. Doctorul Patrick Flanagan afirma despre Marea Piramidă: „Cred că este o poartă sau un portal spre dimensiuni multiple, ce permite transmiterea de oameni, obiecte sau conștiințe din alte dimensiuni în dimensiunea noastră ”. Prin urmare, din punct de vedere științific, indiferent dacă este capabilă de călătorii în timp, în spațiu sau către alte dimensiuni, Marea Piramidă este în esența sa o „poartă stelară”, ceea ce anticii ne-au transmis deja de mii de ani.

Djedul lui Osiris, acel turn înalt cu trepte, simbolizând „poarta stelară”, avea adeseori reprezentat în vârf un ankh, crucea egipteană. Prezent în toate încăperile funerare ale faraonilor și nelipsit în icoSumer, Sippar - Zeul Shamash urias - 3.500 i.Hr.nografia lui Osiris, ankhul nu simboliza doar viața, așa cum consideră egiptologii, ci viața veșnică, din lumea zeilor. Egiptenii credeau că faraonul decedat va păși prin „poarta zeilor”, unde va trăi veșnic alături de Osiris. Compus dintr-o cruce (simbolul cerului la sumerieni) unită cu un cerc (Pământul), ankhul era un simbol al legăturii dintre cele două elemente, adică a „porții stelare”. Djedul reprezenta „poarta” propriu-zisă, zigguratul sau piramida, în vârful căruia se afla ankhul, adică portalul ce permitea călătoria. Ankhul egiptenilor mai poate fi privit ca un obiect asemănător literei grecești omega, aflat în vârful unui turn. Turnul este „poarta stelară”, construcția în sine, iar obiectul în forma literei omega seamănă izbitor cu portalul. Pe o tăbliță sumeriană apare un zeu ce ține în mână acest obiect, iar lângă el se află un cerc cu opt cadrane (Duranki, dispozitivul de formare a adreselor). Numele faraonilor și ale zeilor se scriau întotdeauna într-un cartuș, format din alungirea acestui „omega”. Numele zeilor și ale faraonilor, ce se considerau semizei, scrise în „omega” era modul egiptenilor de a simboliza faptul că „poarta stelară” era rezervată doar celor de origine divină, nu și muritorilor de rând. De aceea, în Cartea egipteană a morților, faraonul decedat declară paznicilor porților că este fiul ori reîncarnarea unui zeu: pentru a i se permite accesul prin „poarta stelară”. Numind fiecare paznic și spunând anumite cuvinte, ce ne duc cu gândul la parole de acces, faraonul își demonstrează originea divină. Cine ar putea ști parolele ori cunoaște paznicii dacă nu un zeu ori un semizeu? Același lucru l-a făcut și eroul Epopeii lui Ghilgameș: pentru a fi lăsat să plece către casa zeilor, a fost nevoit să anunțe paznicii că este semizeu. Despre parole vorbește și Rig-Veda când afirmă că doar cine răspunde la întrebările Lunii primește autorizația de a păși prin poarta lumii cerești. Cartea Necronomicon, scrisă în secolul al VIII-lea de către Abdhul Alhazred, cel supranumit „arabul nebun”, conține formulele magice necesare pentru a deschide „poarta către Dincolo”. Un lucru asemănător îl întâlnim și în mitul grecesc al lui Oedip, care a fost nevoit să răspundă la ghicitoarea Sfinxului pentru a putea să-și continuie drumul. Iar sfincșii, așa cum am văzut, erau gardienii „porților stelare”. Folosirea unei parole pentru a deschide o poartă a fost descrisă și în multe basme, cel mai cunoscut fiind cel a lui Ali Baba și cei 40 de hoți.

ninhursag-isis-inannaObiectul în forma literei omega, portalul, era simbolul zeiței sumeriene Ninhursag. Până și numele ei indică legătura cu „poarta”: Ninhursag înseamnă „stăpâna muntelui înalt”, adică a piramidei / zigguratului. Hitiții o considerau „zeița muntelui”, faraonul Kheops o numea „stăpâna piramidei” iar unele texte ale piramidelor o prezintă ca pe o personificare a „scării spre Cer”. Nu știm exact legătura dintre ea și „poarta stelară” dar e posibil ca Isis / Ninhursag să fi fost cea care a construit-o. Însă un mit sumerian, numit Inanna și Enki de către S. N. Kramer în Sumerian Mythology, poate să facă lumină în această privință. Ni se spune că Enki era paznicul „me”-urilor cerești, acele obiecte care conțineau toate planurile zeilor. Într-o zi, Inanna a venit în vizită la el,  călătorind în Barca Cerului. Încântat peste măsură de vizită, zeul a invitat-o la masă, unde s-a servit vin din belșug. După ce Enki s-a îmbătat, Inanna i-a cerut câteva „me”-uri. Beat și vrăjit de frumusețea zeiței, acesta i-a oferit șapte „me”-uri care, printre altele, conțineau informații despre temple, zidărie, tâmplărie, arta prelucrării metalelor, scriere și matematică. Văzându-se în posesia acestor date, Inanna s-a urcat în Barca Cerului și a fugit. Când s-a trezit din beție după câteva ore, Enki a observat dispariția prețioaselor planuri și și-a trimis un slujitor să le recupereze. Ajunsă din urmă, Inanna a refuzat să le înapoieze, susținând că zeul i le-a dat de bunăvoie. Raportându-i situația lui Enki, slujitorul a primit ordine să aducă Barca Cerului în Eridu, să recupereze „me”-urile apoi să o elibereze pe Inanna. Ajunși în Eridu, zeița și-a trimis pilotul navei „să salveze Barca Cerului și me-urile dăruite Inannei”. În timp ce ea a continuat disputa cu slujitorul lui Enki, pilotul a reușit să se furișeze și să îndeplinească ordinele stăpânei sale. Nu știm cum s-a terminat povestea, însă cert este că zeița a rămas în posesia acelor „me”-uri, după cum demonstrează numeroase imnuri închinate ei cu această ocazie.

Stargate - DHD ca zodiac MesopotamiamA furat într-adevăr Inanna cele șapte „me”-uri de la Enki? Mitologia sumeriană susține că Enlil era cel care păzea aceste informații, nicidecum fratele său exilat. Iar mesopotamienii nu o dată au atribuit lui Enki faptele lui Enlil, și invers. Cel mai bun exemplu rămâne mitul violului, unde Enlil este considerat făptașul, deși în realitate era vorba despre Enki. În plus, soția lui Enki locuia cu el, nefiind nevoie să vină în casa lui din altă zonă. Și nici nu i-ar fi furat ceva, ținând cont că făceau parte din aceeași tabără. Prin urmare, adevărul din spatele mitului este că Inanna i-a furat lui Enlil acele „me”-uri, dispozitive ce conțineau diverse informații. Ce conțineau ele? Dacă le eliminăm pe acelea despre ritualurile preoțești și arte, rămân exact cele necesare pentru a putea construi o „poartă stelară” (arhitectură, zidărie, tâmplărie, prelucrarea metalelor, matematică). Cu ajutorul acestor date, Inanna / Ninhursag a realizat planurile „porții stelare”, acesta fiind motivul pentru care era considerată „doamna muntelui” sau „stăpâna piramidei”. Acest episod s-a petrecut probabil înainte de construirea Turnului Babel, înainte de începutul celui de-al doilea război al zeilor, pe vremea când Marduk cerea tronul Pământului în fața Consiliului Zeilor și înainte ca mama sa să treacă de partea lui Enlil. Pentru a construi o „poartă stelară” în Eridu, Veghetorii s-au hotărât să fure informațiile necesare de la Enlil. Ninhursag a pus mâna pe ele și a întocmit proiectul arhitectural, pe care l-a înmânat fiului său, Marduk, care a început să construiască Poarta. Studiind informațiile din „me”-uri și-au dat seama că mai au nevoie de o componentă, și anume dispozitivul de formare. Care, din păcate, se afla tot în posesia lui Enlil. Deoarece Ninhursag nu putea apărea în fața lui Enlil, Enki a făcut acest lucru, probabil pentru a-i înapoia prețioasele „me”-uri (de care nu mai avea nevoie, după ce a extras din ele toate informațiile necesare). Apoi, când a rămas singur, a furat dispozitivul de care aveau nevoie și a fugit. Din păcate pentru ei, planul le-a fost dejucat, Enlil distrugând „poarta” iar Ninurta recuperând Duranki-ul. Însă exilații nu s-au dat bătuți, construindu-și până la urmă în Egipt nu o „poartă”, ci două.

The_work_of_the_Anunnaki_by_osiris9Culegerea Hitat ne ajută să aflăm și perioada în care au fost construite piramidele de la Gizeh. Cronicarul Al Haukali spunea că ele au fost ridicate numai ca un dig de apărare împotriva Potopului. Capitolul 33 afirmă că zeul Hermes Trismegistos a citit în stele despre venirea Diluviului, drept pentru care a ordonat ridicarea piramidelor în care a ascuns comori, scrieri ale învăţaţilor şi tot ce trebuia salvat de la dispariţie. Învăţatul Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib nota în Ştiri despre Egipt şi minunile sale că regele Saurid a avut un vis în care „Pământul s-a întors pe dos cu tot cu locuitorii săi, îngroziţi, oamenii au fugit care încotro, stelele cădeau, se loveau unele de altele făcând un zgomot asurzitor”. Regele nu a povestit nimănui visul său dar, după câteva zile, a visat ceva asemănător. Atunci i-a chemat pe toţi cei 130 de prezicători ai săi şi le-a povestit ambele vise. El le-au desluşit spunând că în lume se va petrece un eveniment important. Va veni Potopul şi după aceea o vâlvătaie, coborâtă din constelaţia Leului, ca să treacă lumea prin foc (bătălia finală dintre Enlil și Marduk). Auzind aceste lucruri, Saurid s-a hotărât să ridice piramidele de la Gizeh. „În piramide şi în acoperişurile lor, în pereţi şi coloane, au fost înglobate toate ştiinţele secrete ale egiptenilor, constelaţiile au fost desenate pe ele (…) în plus şi ştiinţa talismanelor, aritmetica şi geometria (…), clare pentru cei care le cunoşteau scrierea”. După cum relatau copții, pe piramide era o inscripție în care era scris: „Eu, Saurid, regele, am ridicat această piramidă în această vreme și am avut nevoie de șase ani întregi până a fost gata”.

Acest rege necunoscut, Saurid, a fost identificat cu cel numit de greci Hermes Trismegistos, adică Enoh al evreilor sau Nabu al babilonienilor. Dacă piramidele au fost construite ca „porți stelare” înainte de Potop, fără îndoială că scopul lor era de a-i ajuta pe Veghetori să se salveze de urgia iminentă. Pentru a nu atrage din nou atenția lui Enlil, la fel ca în Eridu, a fost însărcinat muritorul Enoh / Saurid / Nabu cu ridicarea piramidelor. Pentru curioși, Marea Piramidă era templul lui Marduk, iar celelalte două doar locuințe pentru Enoh / Solomon și soția sa. I-au fost arătate planurile piramidelor, conform Cărții lui Enoh, iar Enoh a trecut la treabă, angajându-se în construirea lor mii de oameni și chiar Veghetori („demonii” din legendele lui Solomon). Hitat susține că doar primele două au fost construite în acea perioadă, cea mai mică fiind ridicată mai târziu. Două „porți stelare” înseamnă călătorii spre două locații diferite, care nu pot fi decât cele mai apropiate planete de Terra, Venus și Marte.

Pe 21 august 1993, NASA a pierdut definitiv, în condiții suspecte, legătura cu sonda Mars Observer. Până în acel moment, șapte sonde americane și sovietice au fost scoase din uz complet, parțial sau temporar, între Pământ și Marte. Pe 24 septembrie 1999, Mars Climat Orbiter s-a prăbușit pe Marte, în loc să se înscrie pe orbită. Iar pe pe 8 decembrie, în același an, s-a pierdut legătura cu sonda Mars Polar Lander, care trebuia să coboare lin pe suprafața marțiană, împreună cu microsondele Deep Space 2. Cauzele incidentelor au rămas necunoscute. Însă răspunsul s-a aflat cu câțiva ani înainte. Pe 7 iulie 1988, sovieticii au lansat către Marte sonda Phobos 1, iar peste cinci zile una geamănă, Phobos 2. După două luni s-a pierdut legătura cu Phobos 1. A doua sondă a ajuns în preajma planetei Marte, însă pe 25 martie 1989 s-a pierdut brusc contactul cu ea. La trei luni după incident, autoritățile sovietice au făcut publică ultima imagine recepționată de Phobos 2: o umbră eliptică, neagră, extrem de alungită și ascuțită la capete, cu lungimea estimată la 20 de kilometri, profilându-se pe suprafața Planetei Roșii. În 1991, la o conferință din Statele Unite despre OZN-uri, doctorul Marina Popovici a prezentat oficial ultima imagine a sondei, pe care o avea de la astronautul Alexei Leonov. Înregistrarea, arătată publicului pe 22 noiembrie 1991 în emisiunea lui Larry King, înfățișează un obiect cilindric, cu lungimea estimată la 20 de kilometri și diametrul de 1,5 kilometri, plutind în apropierea satelitului marțian Phobos. Din acel obiect a țâșnit o rază care a lovit din plin sonda pământenilor.

Marte - ChipulÎn 2002, sonda spațială Mars Odyssey a detectat uriașe întinderi de gheață sub solul marțian. Iar unde este apă, indiferent de starea ei de agregare, există și viață. Matt Golombek, colaborator al NASA la misiunea Pathfinder, scria că pe Marte sunt brazde apărute în urma unor inundații catastrofale. Mariner 9 a fotografiat în regiunea ecuatorială a acestei planete niște formațiuni ciudate, ce seamănă cu două roți dințate, în jurul cărora apar mai multe linii duble, curbe sau drepte. Sonda rusească Phobos 2 a identificat pe Marte o zonă acoperită cu o rețea de linii drepte, scurte sau lungi, subțiri ori groase, precum și forme rectangulare. Doctorul John Becklake de la Muzeul de Științe din Londra le asemăna cu „modelul unui oraș, larg de 60 de kilometri”. Pe Marte s-au descoperit și forme de relief care se aseamănă cu piramide, ce imită constelația Pleiadelor, un chip și alcătuiri ciudate numite „fortăreața”, „orașul” sau „faleza”. La poalele vulcanului marțian Olympus Mons, înalt de 22 de kilometri, există niște excavații dreptunghiulare, care au dus la presupunerea că ar fi cariere sau mine. În 1983 și 1984, profesorul Courtney Brown a făcut mai multe „călătorii de cercetare” prin clarviziune pe Marte, unde a văzut o piramidă și un vulcan ce erupea în apropierea ei, supraviețuitorii trăind în subteranul complexului Cydonia. Acești marțieni erau la nivelul tehnologic al Egiptului antic. Iar pe suprafața satelitului marțian Phobos s-au găsit mai multe formațiuni de origine misterioasă, între care un monolit paralelipipedic vertical, ce seamănă cu un bloc turn de 30-40 de etaje, înălțimea sa fiind de 3-4 ori mai mare decât lățimea. În Two-Thirds din 1993, David P. Myers și David S. Percy scriau că extratereștri din Altea au colonizat Marte, unde au construit complexul Cydonia, iar pe Terra au ridicat piramidele de la Gizeh și Sfinxul. Același lucru îl afirmau  și Cei Nouă, entitățile cu care grupul Lab Nine s-a aflat câteva decenii în contact.

Dacă una dintre piramidele de la Gizeh a fost folosită ca poartă către Marte, atunci se explică prezența orașele asemănătoare celor din Egiptul antic și piramidele pe planeta roșie. Cum rămâne însă cu cel de-al doilea refugiu al exilaților?

Venus, care se află la 108 milioane kilometri de Soare, are un diametru asemănător Terrei: 12.140 kilometri față de 12.756 kilometri. La fiecare 19 luni, Venus ajunge la distanța cea mai mică de Terra, 40 milioane de kilometri. Cu o temperatură de 460 grade celsius, vânturi de 350 km / oră și nori de acid sulfuric groși de 50 de kilometri, Venus nu pare o planetă capabilă să susțină viața. Însă George Adamski susținea că a fost luat de către „frații spațiali” într-o călătorie pe Venus, unde a văzut minunile unei civilizații mult mai avansate decât a noastră. El a descris în călătoria sa cosmică efectele traversării unei centuri de radiații în jurul Pământului. Deși inițial a fost ridiculizat, peste câțiva ani s-au descoperit centurile de radiații Van Allen iar în 1962 astronautul John Glenn a semnalat efecte surprinzător de asemănătoare cu cele descrise de Adamski. Ruth Norman pretindea că a efectuat numeroase călătorii prin „proiecție astrală” și că a avut numeroase contacte prin clarviziune cu ființe de pe Marte și Venus. Într-un interviu acordat sub supravegherea serviciilor militare americane, venusianul Estes Plateau susținea că strămoșii venusienilor au plecat de pe Pământ cu mult timp în urmă și că, în prezent, un guvern interplanetar își are sediul pe Venus, „planeta principală a sistemului nostru solar”. Extraterestrul Val Thorn, care în martie 1957 a stat de vorbă cu președintele Statelor Unite din acel moment, Richard Nixon, susținea că vine de pe Venus, acolo unde are o locuință subterană. Jan Van Helsing scria că, în 1943, Hitler și Stalin au primit vizitele unor venusieni iar, mai târziu, la fel a pățit și Winston Churchill. Cele trei ființe înalte, ocupante ale OZN-ului prăbușit pe 7 ianuarie 1948 în Statele Unite, spuneau că vin de pe Venus pentru a observa progresul omenirii în ce privește călătoriile interplanetare și războiul atomic. Prin anul 400, gramaticianul sanscrit Panini scria în Călătoriile lui Panini că inițiații sunt luați adesea în plimbare de extratereștri către Venus. În secolele XVII și XVIII, un misterios satelit artificial a fost zărit lângă Venus de astronomi eminenți ca Montagne, Cassini sau Short. Iar fizicianul rus M. Agrest a afirmat că în faimoasa Grotă din Kohistan (în India) există un desen ce înfățișează Pământul și Venus unite printr-o linie de săgeți direcționate. Ulterior, Reuth Reyno, fizician la Universitatea din Pundjab, a trimis o informare la NASA, în care se arăta absolut convinsă că Venus este locuită de urmașii unei vechi civilizații din Valea Indului, care în mileniul al III-lea î.Hr. au plecat pentru a se salva de un cataclism planetar. Sondele spațiale au constatat că pe Venus a existat apă, chiar mări și oceane, ceea ce face posibilă prezența vieții.

Poate cea mai serioasă astfel de relatare este cea care vine din partea armatei americane. Pe 6 octombrie 1952, colonelul John B. Richardson și șapte tineri piloți au primit de la președintele Eisenhower un plic cu instrucțiuni pentru o dublă călătorie: în interiorul Pământului și pe Venus. În jurnalul de bord, din care doar o mică parte a ajuns publică, colonelul Richardson scria că distanța Terra – Venus poate fi parcursă în ore sau zile, în funcție de viteza navei. Venus seamănă foarte mult cu Pământul, nu sunt probleme cu oxigenul și este condusă de un împărat. Venusienii sunt urmașii pământenilor, strămoșii lor venind din orașul Phantuum de sub gheața Antarcticii, ale cărui ruine au fost descoperite acum câțiva ani și cercetate de americani, englezi și canadieni. De asemenea, venusienii pot lecui orice tip de boală în 24 de ore, folosind tunuri cu laser. Maiorul canadian Lynch, adjunctul colonelului Richardson, a scris un raport complet la întoarcerea de pe Venus, din care rezultă că 90 la sută dintre fecundări se fac în eprubetă, motiv pentru care nu există nou-născuți cu malformații și nici delicte sexuale. Conform legilor existente, cei cu însușiri nedorite nu au voie să aibă copii (la fel ca la incași). Portul general este un veșmânt alb și sandale, iar când plouă, venusienii umblă desculți. Alimentația lor e pe bază genetică: legumele se cultivă în sere uriașe iar sucul lor este comprimat în pastile foarte concentrate. Locuințele acestora sunt realizate aproape intergral din materiale sintetice.

220px-Venus_globeVenus era singura stea adorată de azteci, marea lor venerație fiind manifestată prin sacrificii sângeroase. Maiașii foloseau două calendare: unul solar și unul venusian. În teosofie, Sanat Kumara a venit acum 18,5 milioane de ani dintr-un plan eteric al planetei Venus pentru a ajuta pământenii să evolueze spiritual. Toate culturile au venerat această planetă, ceea ce înseamnă că ceva important s-a petrecut acolo. Poate că într-adevăr Venus a fost al doilea refugiu al exilaților de pe Pământ, alături de Marte. Conform lui Herodot, vârful Marii Piramide de la Gizeh era inițial acoperit cu plăci de cupru cristalin, cuprul fiind asociat cu Venus. Planeta Marte era asociată cu fierul, iar Hitat ne spune că regele Saurid, pe lângă diverse comori, a ascuns în cea de-a doua piramidă unelte de fier. Ceea ce ne face să credem că Marea Piramidă a fost folosită ca „poartă stelară” către Venus, iar a doua, cea atribuită lui Kefren, către Marte. Aceste două porți ar putea reprezenta cele două turnuri atât de des întâlnite în arhitectura arabă, dar și cele două djeduri (turnuri cu trepte) postate în fața templului lui Osiris din Abydos.

Fugind de Potop, exilații s-au împărțit în două: o parte fiind evacuați pe Venus și o parte pe Marte. Mulțumită strămoșilor noștri, putem afla și cine se conducea cele două grupuri. Enki și fiica sa, Iștar, erau asociați cu planeta Venus, în timp ce Marduk, fiul lui Enki, cu Marte. Prin urmare, oamenii au asociat divinitățile cu planetele pe care acestea s-au refugiat. „Până și zeilor li s-a făcut frică de puhoi. Au dat înapoi, s-au urcat în cerul lui Anu și s-au chircit pe la margini”, povestea Epopeea lui Ghilgameș. Campionul Veghetorilor, Marduk, a fugit după ce a fost învins de unchiul său în bătălia finală a celui de-al doilea război. Ajunși pe Venus și Marte, fugarii nu au rămas prea mult timp, deoarece au fost descoperiți de Enlil, care a distrus cele două planete, forțându-i pe exilați să se întoarcă în „închisoarea” lor, Terra. Condițiile de viață neprielnice pe ambele planete, care au susținut în trecut viața, sunt urmarea unui atac cu arme asemănătoare celor atomice. Pentru acest atac, Enlil și-a folosit probabil uriașa navă, Luna, adusă pentru a crea era glaciară pe Pământ. Istoria chineză chiar consemnează că intrarea lui Venus în Lună era considerată de prezicători o prevestire pentru moartea unei mari mulțimi de oameni. Matematicienii Dion din Neapole și Adraste din Cryzic susțineau că, sub domnia regelui legendar Phoroneus, unele corpuri cerești neidentificate au schimbat culoarea, dimensiunile și orbita planetei Hesperia (Venus), după care s-a declanșat Potopul. Calcule mai recente stabilesc faptul că Venus s-a aflat mai aproape de Terra cu 17 milioane de kilometri. Vechiul text astronomic chinez Sut-Șeu afirmă că, la un moment dat, „Venus era vizibilă în plină zi, și pe Pământ rivaliza în strălucire cu Soarele”. O altă lucrare chinezească, compusă din 4.320 de volume, despre care se spunea că fusese moştenită din cele mai vechi timpuri şi conţine „toate cunoştinţele”, susținea că, înainte de Potop: „planetele şi-au modificat traiectoriile. Cerul a coborât mai jos înspre nord. Soarele, Luna şi stelele şi-au schimbat mişcările”. În mitul norvegian al Potopului, înainte de aceeași catastrofă, „stelele o luaseră razna de pe cer, căzând în hăul căscat”. Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib scria în Ştiri despre Egipt şi minunile sale că, în visul care i-a prevestit regelui Saurid diluviul, „stelele cădeau, se loveau unele de altele făcând un zgomot asurzitor”. În Bundahish, când Angra Mainyu (Enlil) a trimis „îngheţul pustiitor şi necruţător”, el a şi „atacat şi tulburat cerul”, acest asalt dându-i posibilitatea de a stăpâni „a treia parte din cer, împânzind-o cu întunecime”. În acelaşi timp, planetele s-au răsculat împotriva cerului, stârnind haos în tot cosmosul. Iar indienii cahto din California spun doar că „a căzut cerul”, exprimare care se referă la același eveniment: atacul lui Enlil asupra celor două planete pe care se refugiaseră exilații. Un atac nuclear la nivelul întregii planete poate explica şi mişcarea de rotaţie unică a lui Venus, ce se învârte invers decât celelalte. „Și când lumina a o mie de sori va exploda în ceruri, voi fi eu Moartea de lumi nimicitoare”, spunea Enlil în Bhagavad-Gita prin gura lui Krișna, considerat avatarul său de către indieni.

Marea Piramidă ne mai oferă încă un indiciu care să sprijine ipoteza deplasării planetei Venus de pe orbita sa în urma unui atac devastator. Mai mulți autori au demonstrat că Marea Piramidă ascunde date astronomice în dimensiunile sale. Fiecare latură a ei măsoară aproximativ 230 de metri. În prezent, un an venusian durează 225 de zile terestre, puțin sub numărul indicat de Piramidă. Nu cred că ar fi greșit să considerăm că 230 era numărul de zile terestre ale anului venusian înainte de modificarea orbitei planetei, ținând cont că Marea Piramidă a fost construită înainte de respectiva catastrofă, ca „poartă stelară” spre Venus. Un alt indiciu ni-l oferă cele două calendare mayașe, cel lunar și cel venusian care, atunci când erau contopite, dădeau cicluri de câte 52 de ani – exact înclinația laturilor Marii Piramide. Acest calendar le-a fost oferit mayașilor de către şarpele cu pene Kukulcan, asociat cu planeta Venus. Iar pentru egipteni, 52 era un număr asociat cu zeul Thoth, cel pe care cronicarii copți îl considerau constructorul piramidelor de la Gizeh. Atât Kukulcan cât și Thoth erau nume alternative ale sumerianului Enki, cel care a folosit „poarta stelară” din Egipt pentru a se refugia pe Venus. Un alt amănunt bizar, departe de a fi o coincidență, îl reprezintă numărul 40. Cea mai mică distanță dintre Pământ și Venus este de 40 milioane de kilometri. Circumferința Terrei la ecuator este puțin peste 40 de mii de kilometri. Iar 40 era numărul atribuit de sumerieni lui Enki.

Distrugerea celor două planete este relatată și de Vechiul Testament, ce-i drept, fiind bine ascunsă sub forma unei banale povești. Încă din vechime, Marte era asociată cu bărbații, iar Venus cu femeile. În Biblie există două locuri care au fost distruse de arme atomice: Sodoma și Gomora. Datorită faptului că bărbații au vrut să se împreuneze cu doi îngeri, Sodoma este considerat un oraș al homosexualilor. Din numele cetății provine cuvântul „sodomizare”, ce se referă la sexul anal. Reprezentanții creștinismului și iudaismului consideră Gomora un loc al lesbienelor, deși nu există niciun detaliu în Biblie care să sprijine această concepție. Dacă aceste două locuri, unul asociat cu bărbații, iar celălalt cu femeile, au fost distruse de arme probabil atomice, povestea Sodomei și Gomorei este, în realitate, cea a planetelor Marte și Venus.

Capitolul 18 din Facerea ne spune că într-o zi, pe la amiază, Domnul, însoțit de doi oameni, a apărut în fața lui Abram (Avram). Acest personaj era sumerian, conform Bibliei provenind din orașul Ur. Prin urmare, numele său este unul sumerian, însemnând „cel care conduce Fereastra / Deschizătura”. Avram i-a invitat la masă pe cei trei, oferindu-le un vițel, acesta fiind un indiciu în deslușirea identității „Domnului”: vițelul era simbolul celui numit adeseori „taurul ceresc”, adică Enlil. După ce au terminat de mâncat, zeul l-a anunțat pe Avram că va avea un fiu peste un an, dar i-a oferit și un nume semit, Abraham (Avraam în română). Nu doar el, ci și soția sa a fost rebotezată, transformându-se din Sarai în Sarra („conducătoarea Intrării” în sumeriană, nume ce desemnează aceeași funcție ca a lui Avram, adică de conducătoare a paznicilor „porții stelare”). Apoi, Enlil i-a dezvăluit motivul vizitei sale, deși nu era obligat să o facă: „Strigarea Sodomei şi a Gomorei e mare şi păcatul lor cumplit de greu. Pogorî-Mă-voi deci să văd dacă faptele lor sunt cu adevărat aşa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor, iar de nu, să ştiu”. Cu alte cuvinte, să folosească Poarta pentru a ajunge pe Marte și Venus, locurile unde se aflau „păcătoșii”. După ce însoțitorii Domnului au plecat spre Sodoma, paznicul Porții a încercat să-l convingă pe Enlil să nu comită un asemenea genocid: „Nu se poate ca tu să faci una ca asta şi să pierzi pe cel drept ca şi pe cel fără de lege şi să se întâmple celui drept ce se întâmplă celui necredincios! Departe de tine una ca asta! Judecătorul a tot pământul va face, oare, nedreptate?”. A încercat chiar să-l înduplece folosind numărul atribuit lui Enlil, echivalentul titlului de rege: „Poate în cetatea aceea să fie cincizeci de drepţi: pierde-i-vei, oare, şi nu vei cruţa tot locul acela pentru cei cincizeci de drepţi, de se vor afla în cetate?” Primind un răspuns satisfăcător, Avraam a continuat negocierea, scăzând din ce în ce mai mult numărul „drepților”, ajungând într-un final la zece. „Pentru cei zece nu o voi pierde”, l-a asigurat Enlil, apoi „s-a dus, iar Avraam s-a întors la locul său”.

Capitolul 19 ne spune că se făcuse deja seară când cei doi trimiși ai lui Enlil au ajuns în Sodoma. Acolo au fost întâmpinați de Lot, nepotul lui Avraam, care i-a invitat în locuința sa. Inițial au refuzat, preferând să stea pe stradă. Însă, la insistențele lui Lot, au acceptat. Locuitorii Sodomei, „de la tânăr până la bătrân” au înconjurat casa, cerându-i pe cei doi ca să-i „cunoască”. În zadar le-a oferit Lot pe cele două fiice ale lui, sodomiții îi vroiau neaparat pe noii veniți. Când au vrut să spargă ușa, cei doi l-au tras pe Lot înauntru „iar pe oamenii care erau la uşa casei i-au lovit cu orbire de la mic până la mare”. Apoi l-au anunțat pe nepotul lui Avraam de planul distrugerii cetății, sfătuindu-l să-și ia familia și să fugă. În zori, cei doi i-au spus lui Lot să se grăbească. „Dar fiindcă el zăbovea, îngerii, din mila Domnului către el, l-au apucat de mână pe el şi pe femeia lui şi pe cele două fete ale lui”. Scoțându-l afară, l-au sfătuit să fugă din fața urgiei: „Mântuieşte-ţi sufletul tău! Să nu te uiţi înapoi, nici să te opreşti în câmp, ci fugi în munte, ca să nu pieri cu ei!” Despre ce munte era vorba?

„Porțile stelare”, construite sub formă de piramidă sau ziggurat, pentru oamenii vremurilor erau niște munți artificiali. Din acest motiv susțineau că zeii apăreau pe „munte” atunci când veneau pe Pământ, și tot pe „munte” se urcau pentru a ne părăsi planeta. Văzându-și zeii pe vârfurile munților artificiali, anticii i-au asociat și cu cei mai înalți munți naturali. Muntele Olimp era casa zeilor grecilor, muntele Zephon era cea a lui Baal în Canaan, pe muntele Hermon a avut loc jurământul îngerilor Veghetori, Enlil mai era numit și Ișkur („inamicul muntelui”), Iștar înseamnă „distrugătoarea muntelui”, Ninhursag este „doamna muntelui înalt”. Cu alte cuvinte, munții pe care zeii apăreau nu erau cei naturali, ci aceia artificiali, „porțile stelare”. Asocierea dintre o „poartă” și un munte se observă și din stela lui Kheops, unde zeița Isis este numită și „stăpâna piramidei”, dar și „stăpâna muntelui apusean Hathor”. În concluzie, trimișii lui Enlil l-au sfătuit pe cel numit de Biblie Lot să fugă printr-o „poartă stelară”. Acesta i-a răspuns celui care l-a avertizat că nu are timp să ajungă la „poartă”: „tu ai făcut milă mare cu mine, mântuindu-mi viaţa; dar nu voi putea să fug până în munte, ca să nu mă ajungă primejdia şi să nu mor”. Prin urmare, Lot și familia lui s-au ascuns într-un loc numit Țoar.

nuclear_bombDe ce se grăbeau cei doi trimiși atât de mult în zori? Ce făceau în stradă înainte de a intra în casa lui Lot? Și de ce scăderea numărului „drepților” în negocierea lui Avraam seamănă destul de mult cu o numărătoare inversă: 50, 45, 40, 30, 20, 10? Să fi plantat cei doi o bombă cu ceas în Sodoma? Se pare că nu, Biblia afirmând că atacul a venit de sus: „Atunci Domnul a slobozit peste Sodoma şi Gomora ploaie de pucioasă şi foc din cer de la Domnul și a stricat cetăţile acestea, toate împrejurimile lor, pe toţi locuitorii cetăţilor şi toate plantele ţinutului aceluia”. Efectul a fost devastator, femeia lui Lot chiar prefăcându-se într-un stâlp de sare. „Un suflu arzător înfășură pe titani, fiii țărânii, în vreme ce văpaia se urca uriașă spre norul divin și, în ciuda puterii lor, ei își simțeau ochii orbiți când scăpăra lumina trăsnetului și a fulgerului. O dogoare năprasnică străbătea genunea. Priveliștea din ochi și sunetul din urechi erau aidoma celor pe care le-ar face, întâlnindu-se, Pământul și Cerul deasupra (…) Și de jur împrejur pământul, izvor de viață, pâlpâia în flăcări”, scria Hesiod în Theogonia. „Flăcările țâșneau din crăpăturile stâncilor; peste tot se auzea șuieratul aburilor. Toate viețuitoarele, toate plantele au fost mistuite. Numai țărâna golașă a mai rămas dar, precum cerul însuși, nici pământul nu mai era decât crăpături și prăpăstii”, spune un mit norvegian, relatat de New Larousse Encyclopaedia of Mythology. Uitându-se spre locul unde erau Sodoma și Gomora, Avraam „a văzut ridicându-se de la pământ fumegare, ca fumul dintr-un cuptor”. Privindu-și „capodopera”, Enlil a exclamat, conform Bhagavad-Gita: „Eu sunt Timpul atotputernic, distrugător de lumi”.

Sodoma și Gomora au rămas „pustietate pentru totdeauna” (Cartea lui Sofonie 2:9), la fel ca planetele Marte și Venus. Biblia nu oferă amănunte despre Gomora, dar știm că a avut parte de același destin ca și Sodoma. Cuvântul „gomo” înseamnă „adunare de zei” iar „ra”, în sumeriană, „conducător”. Prin urmare, Gomora s-ar traduce „adunarea zeilor conducători”, un nume potrivit planetei Venus, unde s-au refugiat Enki, fiica sa, Iştar, şi restul conducătorilor Veghetorilor. Biblia susține că au existat supraviețuitori, Lot și fiicele sale, care au trăit în peșteri și s-au împerecheat între ei, dând naștere neamurilor moabiților și amoniților. Supraviețuitori se pare că au rămas și pe planetele Marte și Venus, care și-au construit orașe subterane, în ciuda atmosferei distruse de iarna nucleară. Însă marii zei, conducătorii refugiaților, au fost nevoiți să se întoarcă pe Terra. Dacă e să ne luăm după spusele Vechiului Testament, ei au fost avertizați înainte ca atacul să înceapă: „Mântuieşte-ţi sufletul tău! Să nu te uiţi înapoi, nici să te opreşti în câmp, ci fugi în munte, ca să nu pieri cu ei!” (Facerea 19:7). Pe Pământ au avut de înfruntat o nouă eră glaciară, pâna la finalul celui de-al doilea război al zeilor.

Pe lângă Sodoma și Gomora, mai există o referire la distrugerea planetelor Marte și Venus, mascate sub numele Lemuria și Atlantida. Acestea erau două presupuse insule ori chiar continente, unul aflat în oceanul Pacific iar celălalt în Atlantic, locuite de civilizații extrem de avansate tehnologic. La un moment dat au fost distruse peste noapte. Tradiția spune că au fost scufundate în apele oceanelor, însă nu puțini sunt cei care pun distrugerea lor pe seama armelor nucleare. Deși căutate asiduu, Lemuria și Atlantida nu au fost descoperite. În plus, forma continentelor Terrei exclude posibilitatea existenței în respectivele oceane ale unor alte continente ori măcar insule uriașe. Ceea ce înseamnă ori că Atlantida și Lemuria sunt simple fabulații ale înaintașilor noștri, ori că se referă la altceva. Nu la locuri de pe Pământ, ci din afara acestuia.

ufo-atlantisSingura menționare a Atlantidei în antichitate se găsește în dialogurile Timaeus și Critias ale lui Platon. El spunea că preoții egipteni din Sais i-au povestit această legendă înțeleptului Solon, unul dintre cei șapte mari înțelepți ai Greciei antice. Solon i-a împărtășit-o unei rude, Dropides, care i-a transmis-o fiului său, Kritias cel Bătrân. La rândul său, acesta i-a narat-o nepotului său, Kritias cel Tânăr, de la care a aflat-o Platon. Conform acestui mit, Atlantida era un oraș format din ziduri concentrice, construit de către zeul Poseidon. Forma rotundă a orașului este forma unei planete. Poseidon, constructorul Atlantidei, era Enki al sumerienilor. Scufundarea Atlantidei și Lemuriei în ape poate fi privită simbolic, nu interpretată literal. Pentru antici, spațiul era un ocean uriaș, din care au luat naștere planetele. Egiptenii, de la care a aflat Platon legenda Atlantidei, îl numeau Nun. Prin urmare, oceanul în care s-au scufundat cele două locuri populate de ființe mult evoluate tehnologic poate fi spațiul cosmic care a „înghițit” cele două planete, Marte și Venus. Poziționarea celor două insule de o parte și de cealaltă a continentului american reprezintă poziționarea celor două planete de o parte și de alta a Pământului. La fel ca în cazul Sodomei și Gomorei, și de pe cele două insule / continente se spune că au existat supraviețuitori. Ba, mai mult, extratereștrii venusieni din zilele noastre le-au împărtășit de multe ori contactaților faptul că sunt urmași ai atlanților.

Transformarea metaforică a planetelor în continente era des întâlnită în antichitate, pentru a ascunde adevărul de publicul larg, la el având acces doar inițiații. Cel mai bun exemplu ni-l oferă tibetanii, pentru care muntele Meru, casa zeilor, se afla în centrul universului. În jurul muntelui se întinde un vast ocean cu apă sărată, pe care se află patru continente. Cel de la sud, Jambudvipa, este populat de oameni care trăiesc până la o sută de ani. În acest loc, în care cerul și marea sunt albastre, alături de oameni trăiesc animale, fantome și câțiva zei. Sub ei se întinde regatul infernului. Pe continentul din est, unde solul, marea și cerul sunt albe, locuitorii au fețe în formă de lună, sunt de două ori mai înalți decât oamenii și trăiesc cam trei sute de ani. Pe continentul vestic, unde peisajul este roșu, ființele au fețe rotunde și trăiesc cinci secole. Iar pe continentul nordic, ce are nuanța aurului, se găsesc creaturi cu capete de cal, de opt ori mai înalte decât oamenii. Meru, casa zeilor, aflată în centrul universului, nu era un munte propriu-zis, ci o planetă. Oceanul care o înconjoară este spațiul cosmic, o analogie identică cu cea a multor popoare din antichitate. Cele patru continente din acest „ocean” sunt patru corpuri cerești. „Continentul” sudic (cel de jos), sub care se întinde regatul infernului, cu peisaj albastru, locuit de oameni, spirite și câțiva zei, nu poate fi decât „planeta albastră”, Terra. Cel din est (din dreapta), cu peisaj alb, pe care trăiesc uriași cu fețe în formă de lună este Venus, albul fiind culoarea asociată de obicei cu această planetă, aflată la dreapta Terrei. „Continentul” vestic (din stânga), cu peisaj roșu, este Marte, planeta aflată în stânga Pământului, cea supranumită „planeta roșie”. Iar „continentul” nordic (de sus), cu nuanță aurie, nu poate fi decât Soarele. Dacă aceste continente ale tibetanilor sunt în realitate corpuri cerești, de ce nu ar fi posibil același lucru și în cazul continentelor Atlantida și Lemuria? Cei care încă le mai caută prin oceanele pământene poate ar trebui să privească spre spațiu, spre Venus și Marte.

Pe lângă aceste „porți stelare”, este posibil să mai existe încă una, chiar mai aproape decât ne-am putea imagina. Dale E. Graff, fostul director al programului armatei americane de vedere la distanță, numit Stargate („Poarta Stelară”), spunea că „Poarta Stelară aflată în fiecare dintre noi poate fi descoperită de oricine dorește să o caute”. Iar unii se pare că au reușit nu doar să o descopere, ci să o și activeze.

Egiptenii antici foloseau halucinogene precum opium (importat din Creta), mătrăgună și cannabis. Unele sunt menționate în papirusul Ebers (cca. 1.500 î.Hr.), cel mai vechi text medical cunoscut. Conform ultimului episod al serialului Sacred Weeds de pe Channel 4, nufărul albastru era de asemenea un drog ritual antic. La fel ca preoții din Egiptul antic, șamanii de astăzi folosesc halucinogene, cel mai eficient fiind vița de ayahuasca, care în Columbia este cunoscută ca „scara către Calea Lactee”. Stanislav Grof descria inițierea șamanică astfel: „Cariera multor șamani începe prin experiența năucitoare a unei neobișnuite stări de conștiență, cu senzația prăbușirii în lumea subterană, în care este atacat, dezmembrat, apoi adunat la loc pentru a ajunge pe meleagurile cerești”. Zeul egiptean Osiris, aflat în strânsă legătură cu „poarta stelară” atât în Cartea morților cât și în multe texte ale piramidelor, a fost atacat și dezmembrat de fratele său, trimis în lumea subterană, apoi adunat la loc de către soția sa și înviat, în final ajungând în Cer. Antropologul elvețian Jeremy Narby spunea că șamanii pe care i-a studiat „vorbesc despre o scară, de o tulpină de viță, de o sfoară, de o scară în spirală ce leagă cerul și pământul și pe care o utilizează pentru a ajunge în lumea spiritelor. Ei cred că spiritele au coborât din cer și au creat viața pe pământ”. La prima sa experiență șamanică cu ayahuasca, el a întâlnit o pereche de șerpi uriași. Scară sau sfoară care leagă Cerul și Pământul? Exact descrierea „porții stelare” în antichitate. Acea tulpină de viță să fie oare ayahuasca? Sau iedera, pe care egiptenii o numeau chenosiris („iarba lui Osiris”), după cum afirmau Plutarh și Diodor din Sicilia? Antropologul Michael Harner, care a stat printre indienii Conibo din Amazonia peruviană în anii 1960, scria: „Câteva ore după ce am băut fiertura am fost, într-un fel, treaz, dar într-o lume dincolo de cele mai fantastice vise. Am întâlnit oameni pasăre, dar și creaturi asemănătoare dragonilor care mi-au explicat că sunt adevărații zei ai acestei lumi”. Să fie oare posibilă deschiderea „porții” cu ajutorul halucinogenelor? Preoții din antichitate și șamanii de astăzi chiar au reușit să călătorească pe planeta zeilor, fie și doar spiritual?

imagesSub influența ayahuasca, Whitley Strieber a avut viziunea unor „orașe de aur” și a altor structuri exotice din altă lume. Copiii Spațiului, aflați în transa hipnotică indusă de Andrija Puharich, descriau orașe extraterestre. În timpul mai multor ședințe de clarviziune, sociologul Courtney Brown s-a văzut transpus pe o planetă, într-o clădire imensă, metalizată, în formă de turn. Șamanul Pablo Ameringo vedea sub influența ayahuasca orașe cu tehnologie sofisticată, pline de piramide, turnuri Babel și minarete. Babilonienii chiar considerau că exista în ceruri un alt Babilon, aidoma celui de pe Pământ. Lucru pe care îl confirma și ionianul Democrit în secolul V î.Hr., prin afirmația „Ce este sus, este și jos”, în conformitate cu spusele lui Iisus în Noul Testament: „Precum în Cer, așa și pe Pământ”. Lucru absolut logic, de altfel. Dacă se găsea pe Pământ o „poartă stelară”, sigur exista una și pe planeta zeilor care, mai mult ca sigur, era identică cu cea din Babilon. Așa se pot explica „turnurile Babel” văzute de Pablo Ameringo sau turnul imens al lui Courtney Brown. Iar dacă Poarta din „Cer” era identică cu cea din Babilon, cele șapte porți prin care a trecut Ninhursag pentru a ajunge în „lumea de jos” ar putea fi cele șapte etaje ale zigguratului. Aceste etaje ar putea fi și cele șapte vămi din catolicism, corespunzătoare celor șapte ceruri (la ortodocși sunt nouă), la fel ca la musulmani, prin care sufletul trebuie să treacă în drumul său spre Cer.

Dacă prin clarviziune sau experiențe șamanice se poate ajunge pe planeta zeilor, această călătorie are un mare dezavantaj: se poate realiza doar la nivel spiritual. Zeii prezenți pe Pământ aveau nevoie de o modalitate de a călători fizic.

În februarie 1913, la Universitatea Cambridge din Anglia, profesorul de matematică Godfrey H. Hardy a primit o scrisoare cu teoreme și formule matematice complexe de la indianul de 26 de ani, Srinivasa Ramanujan, care susținea că adeseori comunică în vise cu zeița Namagiri. După spusele indianului, formulele lui pot ajuta oamenii să creeze portaluri spre alte dimensiuni sau planete. Nu știm dacă s-au găsit aplicații practice pentru acele formule, ce erau mult prea complicate pentru matematicienii din în acea perioadă. Însă cert este că oamenii au încercat să deschidă portaluri. După experimentul Philadelphia, care a eșuat, a urmat proiectul Montauk, după numele bazei din Long Island unde doctorul Neumann a inventat „scaunul psihotronic”, cu ajutorul căruia un medium reușea să deschidă portaluri, călătorind prin tuneluri spiralate dintr-un loc în altul. Aceste experimente nu au fost niciodată recunoscute oficial și, cel mai probabil, nici nu vor fi prea curând. Există însă zone cu „porți” naturale, în care oamenii sunt teleportați în alte locuri în mod accidental.

Țara Luanei din Munții Buzăului din România este un loc în care se petrec adesea fenomene inexplicabile. Bătrânii povestesc că oamenii dispar într-un fel de ceață albastră sau sunt aruncați în alte locuri de o forță invizibilă. De obicei, teleportarea avea loc după ce respectivii descopereau comori. Într-o noapte, deasupra fostului schit Gavanele, pe Podul Manciului, oamenii au văzut flăcările despre care se spune că joacă pe comori. Unii dintre ei au săpat în respectivele locuri și „le-au apărut spaime, fel de fel de călugări și draci, care le-au luat mințile și i-au dus în alte locuri”. O altă poveste spune că „un oarecare Mătăreanu, săpând după o comoară, s-a trezit, după vreo săptămână, departe de acest loc, într-o poiană în pădure, unde l-au găsit oamenii cam zăpăcit la cap”.

În anii 1980 a avut loc un experiment militar într-o zonă din Țara Luanei, în care aparatele indicau o turbulență energetică. Aici, un medium și-a folosit capacitățile extrasenzoriale pentru a afla unde se duc oamenii aspirați de acea ceață albastră. După ce a intrat în transă, a dispărut complet din fața celor care îl însoțeau. A fost descoperit după vreo oră, incapabil să vorbească, la câteva sute de metri de locul din care dispăruse. După ce și-a revenit, primele sale cuvinte au fost: „Am venit de Dincolo”. Mai târziu a povestit că a fost aspirat într-un tunel gri, la fel ca mediumurile proiectului Montauk, la capătul căruia se afla o lumină strălucitoare. „Este vorba de o radiație luminoasă pe care o apreciez având 300.000 de grade Kelvin”, a spus el. A descris peisajul de Dincolo ca fiind asemănător cu cel pământean, însă în culori mult mai pure. Acolo a întâlnit chiar și oameni: o femeie și o fetiță asemănătoare cu ea, ce părea o clonă, un bătrân și un alt bărbat, cu ten gri, „altfel decât noi”. Nu a putut să-i contacteze, deoarece păreau că rătăcesc în timp și spațiu. Deși el era cel care rătăcea în spațiul și timpul lor. Mediumul considera că a petrecut în lumea de Dincolo o fracțiune de secundă, rămânând foarte surprins la aflarea veștii că a dispărut vreo oră.

Ce se întâmplă în Țara Luanei? Relatările ne duc cu gândul la o „poartă stelară”, însă nimeni nu povestește despre vreun dispozitiv care să realizeze teleportările. Totul pare natural și întâmplător. Însă, aidoma „porților stelare” din întreaga lume, care erau păzite de diferite creaturi, și în Țara Luanei se găsesc „spirite” care păzesc comorile. Cum se poate deschide un portal fără o „poartă” propriu-zisă? Această ruptură în timp și spațiu poate fi doar efectul distrugerii unei „porți stelare” în timp ce era activată. Ce fel de armă ar putea distruge o „poartă”? Tot una atomică, la fel ca în cazul planetelor Venus și Marte. Răspunsul pare a fi afirmativ.

Într-o zonă muntoasă din Munții Buzăului, pe un mare platou, s-au găsit așezări umane gigant din epoca de piatră. Cercetătorii au stabilit că așezarea a fost distrusă instantaneu de un foc mistuitor, solul fiind ars pe o adâncime de aproximativ jumătate de metru. O legendă locală spune că demult, acolo era tărâmul Luanei, unde se afla o cetate cu ziduri imense, deasupra căreia strălucea zi și noapte un fel de „soare”. Cei din cetate erau dârji, drepți și netemători. „Mulți ani fericiți au trăit acei oameni până au venit peste ei vrăjmași în care de foc și au doborât soarele Luanei. Mare prăpăd s-a întâmplat atunci pe pământ”, povestesc bătrânii din zonă. Cetatea a fost distrusă prin foc de dușmani, astfel încât n-a mai crescut iarba și nici animalele n-au mai călcat prin acel loc. Într-o grotă din zonă este desenată o navă propulsată de un lung jet de flăcări, ce atacă Terra dinspre stele. În fața navei se află un arc întins, cu o săgeată, iar de la sol pornesc spre ea două obiecte asemănătoare cu rachetele din zilele noastre. Nivelul ridicat de radiații este fără îndoială cauza lipsei plantelor și a animalelor în zonă. Aceste radiații, împreună cu solul ars jumătate de metru, sunt efectele unei bombe atomice, cel mai probabil, lansată de nava din desenul rupestru. O cetate cu ziduri imense, construită în epoca de piatră, ce conținea o „poartă stelară”, nu putea aparține oamenilor acelor vremuri, ci zeilor.

Cine erau cei care locuiau în acea acetate? „Luana era un suveran bătrân, un mare înțelept, o ființă atotputernică”, povestesc bătrânii. Atunci când locuitorii cetăţii erau răniți în războaie, Luana îi tămăduia folosind leacuri numai de el știute, cu apele vii și moarte din Valea Izvoarelor. Într-adevăr, pe acolo trece râul Slănic, locuitorii din zonă folosindu-i chiar și astăzi apele pentru a-și trata diferitele afecțiuni. Numele împăratului Luana, neîntâlnit în limba română, se regăseşte în lista regilor sumerieni, sub forma Enmenluana, cuvântul însemnând „domnul coroanei, omul lui Anu”. El era conducătorul oraşului Bad-tibira, locul unde regalitatea s-a mutat după ce a părăsit Eridu. Cetatea era înconjurată de un mare zid, chiar numele său însemnând „zidul lucrătorilor cuprului”. Deşi a fost identificat de cercetători cu Tell al-Madineh din sudul Irakului, acest oraş e posibil să fie cel din Munţii Buzăului. Zidul înalt al Bad-tibirei ne duce cu gândul la fortăreaţa cu ziduri uriaşe din Ţara Luanei. Luana era „o fiinţă atotputernică”, adică ceea ce anticii numeau zeu. Lista regilor sumerieni susţine că a domnit 43.200 de ani, ceea ce exclude posibilitatea să fi fost o fiinţă umană. Acest suveran înţelept, „omul lui Anu” (cu sensul de creație a lui Anu), ce avea puterea de a tămădui, nu putea fi decât fiinţa creată de Anu, zeul înţelepciunii, Enki. Miturile ne spun că el a realizat pe cale genetică o nouă specie de fiinţe cu statură impresionantă, acestea fiind uriaşii din Biblie sau giganţii din legendele lumii. Parcă pentru a confirma legendele, în urmă cu 30 de ani, la Scăieni, aproape de Valea Luanei, au fost găsite schelete de oameni care aveau înălțimea de 2,5-3 metri. Legendele dacilor susţin că pe pământul României de astăzi a trăit cu mult timp în urmă o divinitate, Zamolxis, zeul suprem al tracilor de pretutindeni. Cum pe Zamolxis l-am identificat deja cu Enki al sumerienilor, tragem concluzia că cetatea în care s-a mutat acesta după ce a părăsit Eridu, Bad-tibira, este cea din Ţara Luanei.

După ce a fost eliberat de pe vârful Omu, unde a fost crucificat de către Enlil, Enki a rămas în zonă, stabilindu-și reședința în Bad-tibira din Țara Luanei. A ales acest loc mai mult ca sigur datorită centrilor energetici extrem de puternici de aici. În noua casă l-au urmat Iștar, fiica sa, căpeteniile Veghetorilor și, mai târziu, fiul său, Marduk. Cetatea din Țara Luanei se pare că este cea descrisă de Ramayana, în care a avut loc confruntarea finală dintre Rama și Ravana și nu cea din Sri Lanka. În insula asiatică nu s-au descoperit urme ale unor bombe atomice sau ale altor arme teribile din poemul indian, în schimb acestea există pe teritoriul românesc. Legendele locale susțin că regele Luana își vindeca supușii răniți în războaie, deși nu este menționat niciun război în afara celui final, care a distrus cetatea. Prin urmare, Luana a locuit acolo în timpul celui de-al doilea război al zeilor, presărat de lupte întinse pe parcursul a nouăzeci și două de milenii. „Vrăjmașii” au venit în „care de foc”, asemănătoare vimanelor din Ramayana. Epopeea indiană amintește că „viteazul Matali și-a îndreptat carul tras de cai asemănători razelor Soarelui”, o descriere ce se potrivește perfect cu cea narată de bătrânii din munții Buzăului. Cetatea lui Luana a fost distrusă prin foc de dușmani, astfel încât n-a mai crescut iarba și nici animalele n-au mai călcat prin acel loc, în timp ce, în Ramayana, Hanuman a dat foc cetății lui Ravana. Arma cu care Rama a atacat Lanka din vimana sa este descrisă de indieni ca o „săgeată” care „avea adunată în ea energia tuturor ființelor”, iar desenul din grota din Buzău înfățișează o navă ce are în față un arc întins, cu o săgeată. Indienii spun că Lakshman a fost vindecat de Hanuman cu ajutorul unor ierburi aduse din Himalaya, în timp ce miturile românești susțin că Luana își vindeca răniții cu ajutorul unor leacuri numai de el știute, folosindu-se de apele din Valea Izvoarelor. Pentru a ajunge la cetatea lui Ravana, armata prințului Rama a construit un pod despre care se presupune că este cel ce leagă India de Sri Lanka. Însă, dacă este vorba despre cetatea lui Luana, invadatorii veniți din Mesopotamia (locul unde se afla orașul lui Enlil) ar fi trebuit să traverseze Dunărea prin partea de sud ori est. În sud-estul României de astăzi, în dreptul orașului Brăila, există în mijlocul Dunării, la o adâncime de aproximativ doi metri, urmele unei ciudate construcții, numite de localnici Podul Uriașilor. Adâncimea și furia fluviului nu permit nici măcar astăzi construirea unui pod în acel loc, prin urmare nu poate fi vorba despre o construcție umană în vremurile demult apuse. Cei care trec prin zonă susțin că uneori se aud gemete din adâncuri și, după aceste sunete, întotdeauna se îneacă cineva în acel loc. Localnicii cred că spiritele uriașilor încă păzesc podul scufundat dar adevărul este că nimeni nu a putut descoperi originea construcției sau cauza straniilor fenomene din jurul ei.

Mare prăpăd s-a întâmplat atunci pe pământ”, povestesc bătrânii din zona munților Buzăului despre războiul ce a distrus cetatea. Sau, mai detaliat, „cele două oști crezură că venise sfârșitul lumii. Zdruncinarea văzduhului le-a prăbușit. Pământul s-a cutremurat până în măruntaiele lui de foc”, după declarația Ramayanei. Veghetorii au încercat să scape de atac printr-o „poartă stelară”, însă arma lui Rama a lovit exact în acel moment, provocând în timp și spațiu ruptura ce a supraviețuit după atâta amar de vreme.

Astfel de războaie între zei, în care se foloseau arme uluitoare, asemănătoare celor atomice, sunt descrise de numeroase texte antice. Ba, mai mult, în lume se găsesc și alte locuri, în afară de cel din România, ce prezintă urme ale unor atacuri nucleare. La 300 de metri de un monolit gigant, ce cântărește peste 20.000 de tone, din fortificațiile de la Sacsayhuaman (în Peru), se pot vedea numeroase roci vitrificate întinzându-se pe câteva sute de metri în șase direcții diferite. În Irak și în deșertul Gobi, lângă Hara-Hoto, au fost găsite nisipuri vitrificate sticloase, care nu se puteau forma decât la niște temperaturi fantastice. În Liban s-au descoperit sute de tektite negre, mari, ce conțineau izotopi radioactivi de aluminiu, unele prezentând în interior plante surprinse în momentul vitrificării. În Franța, Scoția, Chile, India, Australia și Africa de Sud au fost găsite numeroase tektite sticloase foarte dure, negre, bogate în aluminiu și beriliu. Analizele au arătat că ele suferiseră cu mii de ani în urmă puternice bombardamente radioactive, fiind expuse la temperaturi de circa 5-6.000 de grade Celsius. În preajma Mării Moarte există unele zone cu un nivel ridicat de radioactivitate a solului, în care nu există vegetație sau animale. Iar în Death Valley din Nevada se află ruinele unui oraș vechi de câteva milenii, distrus de o mare catastrofă. Un suflu extrem de puternic a dărâmat clădirile de piatră, nisipul s-a vitrificat, rocile s-au transformat în tektite iar pe unele ziduri s-au impregnat ciudate siluete negre, ca niște umbre de fum. În zonă nu există vulcani, analizele chimice au demonstrat că nu poate fi vorba despre un meteorit iar un incendiu nu ar putea vitrifica rocile și nisipul. La fel ca în platoul din Țara Luanei, nu există în zonă forme de viață animală sau vegetală, cu excepția unor microorganisme. Temperatura de peste 6.000 de grade celsius, necesară pentru a vitrifica rocile, nu se poate obține decât printr-o explozie nucleară. În Mohenjo-Daro din sudul Pakistanului, oraș cu un nivel ridicat de radiații, s-au găsit 44 de schelete perfect conservate, îngropate sub stradă, cu fața în jos, ținându-se de mâini. Animalele au refuzat să se apropie de ele. Cercetătorul britanic David Davenport susținea în 1997 că a găsit un epicentru de aproape 50 de metri, unde totul a fost topit prin vitrificare. În anii 1940-1950, arheologii au descoperit același lucru în orașele indiene Kot Diji și Harrapa (aflat pe paralela de 30 de grade, la fel ca Eridu și Giza, locuri unde se găseau la un moment dat „porți stelare”).

abhimanyu-mahabharat-indian-mythology-deathScrierile antice ale indienilor chiar descriu arme ale zeilor, capabile de astfel de distrugeri. În Bhagavad-Gita, „un singur proiectil încărcat cu toată puterea Universului” a distrus trei cetăți, lăsând în urmă „o coloană incandescentă de fum și flăcări, strălucitoare cât o mie de sori”, care „s-a ridicat în toată splendoarea ei peste întreg pământul”. Drona Parva susține că „un proiectil în flăcări, cu strălucirea unui foc fără fum, fu lansat. O obscuritate subțire înconjură deodată cerurile. Norii urcară cât mai sus, lăsând să cadă o aversă de sânge. Lumea, arsă de căldura acestei arme, păru cuprinsă de febră”. În Mahabharata se vorbește despre o armă care a provocat secetă într-o țară timp de 12 ani, iar o alta distrugea „fătul în pântecele mamei”. În cartea a opta, „de la bordul unei puternice vimana, aflată în aer la o mare înălțime, Gurkha a aruncat un singur proiectil asupra cetății dușmanilor. Un fum alb strălucitor, de zece mii de ori mai luminos decât Soarele, s-a ridicat având o incandescență insuportabilă (…) Totul s-a petrecut de parcă ar fi fost o dezlănțuire a elementelor: Soarele se învârtea în cerc. Pârjolită complet de dogoarea armei, lumea umbla buimacă în văpaie. Arși de văpaie, elefanții fugeau înnebuniți care-ncotro, căutând o scăpare din fața groaznicului flagel. Apa clocotea, animalele mureau iar dușmanii erau secerați; pârjolul cuprindea arborii, care se prăvăleau în șir ca într-o pădure cuprinsă de flăcări. Mugind îngrozitor, elefanții se prăbușeau răpuși. Caii și carele de luptă ardeau, totul arăta ca după un uriaș incendiu. Mii de case au fost distruse apoi, pe mare și pe uscat, se așternu o liniște totală (…) Priveliștea era înfiorătoare. Cadavrele celor căzuți se zgârciseră într-atât încât din cauza căldurii nemaiîntâlnite, încât nici nu mai arătau a oameni”. În Ramayana, în timpul unui război, „sute de meteori căzură din cer”iar „sulițele, securile, scuturile se învolburau. Un fum stăruitor și gros ca noroiul înnăbușea oamenii și animalele care încercau să iasă pe străzi. Orașul Lanka, arzând, lumina marea”. Arma Strămoșului, pe care prințul Rama o primise de la Agastya și „o ținuse pentru împrejurarea supremă”, era o armă teribilă: „săgeata aceasta care avea adunată în ea energia tuturor ființelor, strălucea ca Soarele. Ea putea să răzbată un munte, putea trăsni după aceea un șir de o sută de elefanți, și apoi putea să prefacă în pulbere alt șir de o sută de care, iar în cele din urmă tot mai putea să sfărâme, la o depărtare de zece yoiana, o cetate de granit”. După ce Rama a lansat arma, „cele două oști crezură că venise sfârșitul lumii. Zdruncinarea văzduhului le-a prăbușit. Pământul s-a cutremurat până în măruntaiele lui de foc. Multe stele s-au desprins de pe cer”. În capitolul Victoria, Khara a folosit o armă la fel de distrugătoare împotriva lui Rama: „un disc negru acoperi Soarele (…) Numaidecât, ziua fu înlocuită de un întuneric total (…) Peștii stăteau nemișcați în iazurile unde lotusul începea să se ofilească. Toții arborii își pierdură frunzele. Pământul se zgudui”.

Dumnezeul lui Mahommed, cel ce folosește de obicei pluralul atunci când vorbește despre sine (implicând faptul că este vorba despre mai multe zeități, nu doar despre una), se laudă în Coran adeseori cu distrugerea multor cetăți: „Câte cetăți am pierdut noi și le-a ajuns pedeapsa noastră noaptea sau când se odihneau de amiază” (7:3); „Și acele cetăți le-am dărâmat noi, pentru că au fost nelegiuite, și le-am dat o veste despre pieirea lor” (18:58); „Și câte cetăți am făcut noi fărâme, pentru că erau nelegiuite, și am ridicat alt popor în urma lor? Și când simțiră mânia noastră, fugiră de ea” (21:11-12); „Și câte cetăți care erau nelegiuite am pierdut noi și ele stau dărâmate pe temeliile lor! Și câte fântâni sunt deșerte și câte cetăți înalte!” (22:44); „Și câte cetăți, care se încredeau în prisosința lor, am dărâmat Noi!” (28:58). Să fie vorba oare despre cetățile care prezintă urme ale unor bombe atomice?

Revenind la „porţile stelare”, apare întrebarea: cum a reuşit turnul Babel să facă o călătorie nu doar în spaţiu, ci şi în timp? De ce pentru mediumul din 1980 o oră a trecut într-o fracţiune de secundă? Care este legătura dintre timp şi aceste dispozitive de teleportare?

„Porţile stelare” erau folosite de cele mai multe ori pentru a se ajunge pe planeta zeilor. Aici, însă, se pare că timpul se scurge într-un mod diferit de cel pământean. Pentru tibetani, pe muntele Meru, casa lui Brahma (An al sumerienilor), o zi este egală cu o sută de ani pe Pământ. Scripturile sacre indiene Purana spun că „un an al muritorilor este egal cu o zi a zeilor”. În Coran, Allah „ocârmuiește toate lucrurile, de la cer până la pământ, apoi se suie ele la dânsul într-o zi a cărei măsură e o mie de ani, cum numărați voi” (32:4). Toate acestea ne arată un timp diferit de al nostru pe planeta zeilor. Folclorul mondial este plin de astfel de relatări, întotdeauna legate de locul în care locuiau divinităţi. În Vedenia lui Isaia, profetul a fost dus de un înger în Cer, în faţa lui Dumnezeu. Deşi pentru Isaia trecuseră vreo două ore, îngerul i-a spus că pe Pământ s-au scurs 32 de ani. În legenda despre călătoria lui Mahomed în ceruri, când acesta s-a întors după o lungă vizită, şi-a găsit aşternutul cald iar din cana răsturnată în graba plecării apa nu se scursese în întregime. Într-o poveste japoneză, pescarul Urashima Taro s-a însurat cu fiica Împăratului Dragonilor şi a locuit împreună cu aceasta în castelul tatălui ei de pe fundul mării. După o vreme, pescarului i s-a făcut dor de părinţi, aşa că a plecat în satul natal. Spre stupoarea lui, acolo a aflat că a dispărut pentru vreo patru sute de ani. Să nu uităm basmul românesc Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, în care Făt Frumos a plecat să caute nemurirea, aidoma sumerianului Ghilgameş. Ajuns în ţara zânelor, a zăbovit câteva zile în palatul lor. După ce s-a întors acasă, şi-a dat seama că a lipsit câteva secole.

Nu doar trecutul îndepărtat a păstrat astfel de relatări, ci şi prezentul. Travis Walton a fost răpit de un OZN pentru aproape o săptămână, însă pentru el trecuseră doar câteva ore. În aprilie 1977, în Chile, sergentul Armando Valdes a dispărut vreme de 15 minute. Când a reapărut, avea o barbă de cinci zile iar ceasul său cu calendar arăta o dată cu cinci zile mai târzie. El a povestit că fusese răpit de extratereştri timp de cinci zile. În cartea L` Empire du Milieu troublé par les OVNIs din 1993, cercetătorul chinez Shi Bo relatează cazul soldatului Wang, răpit din post de extratereştri şi regăsit peste câteva ore, cu părul şi barba crescute considerabil. De altfel, lui Betty Andreasson-Luca, entitățile care au contactat-o i-au transmis că timpul lor nu este ca timpul nostru, pe care ei îl cunosc bine, și că ei pot inversa sensul de scurgere al timpului. Multe relatări despre întâlniri cu extratereştri conțin afirmații de genul: „timpul nostru este altfel” sau „noi trăim concomitent trecutul, prezentul și viitorul”. Aşa s-ar explica şi cercurile magice, în care fenomenele se desfăşoară după alte legi iar timpul se scurge cu altă viteză.

Dacă într-adevăr pentru aceste entităţi timpul se scurge altfel, aşa se explică vârstele matusalemice ale zeilor. Pentru tibetani, zeii trăiesc o mie de ani cerești, adică 36 de milioane de ani pământeni. În teosofie, Sanat Kumaraa venit acum 18,5 milioane de ani dintr-un plan eteric al planetei Venus. Preotul babilonian Berossus scria că, înainte de Potop, zece regi au domnit pe Pământ timp de 432.000 ani. Iar după Manethon, zeii, semizeii şi Spiritele Morţilor au domnit în Egipt 24.925 ani. Pentru oameni, aceste entităţi cu durate enorme de viaţă păreau nemuritoare. Însă, aşa cum ne învaţă adevărata istorie a Pământului, şi zeii pot muri.

Stargate - NSA web portalTimpul nostru fiind diferit de cel de pe planeta zeilor, un călător printr-o „poartă stelară” ar trebui să suporte un defazaj temporal. Extratereştrii nu par afectaţi de acest fenomen, mai ales dacă, într-adevăr, pot manipula timpul. Însă creierele umane resimt acest efect. Căutătorii de comori din Ţara Luanei se întorceau „cam zăpăciţi la cap”, din cauza acelor „fel de fel de călugări și draci care le-au luat mințile”. Mediumul din 1980 s-a întors incapabil să vorbească, având nevoie de ceva timp pentru a-şi reveni. Motivul real al eşecului experimentului Philadelphia a fost faptul că pasagerii vasului teleportat prezentau afecţiuni psihice din cauza defazajului temporal. Aceştia şi-au revenit abia după ce au conştientizat timpul nostru. Cel mai bine a exemplificat Stanislav Grof ceea ce se petrece în creierul uman în timpul unei astfel de călătorii, vorbind despre „experiența năucitoare a unei neobișnuite stări de conștiență, cu senzația prăbușirii în lumea subterană, în care este atacat, dezmembrat, apoi adunat la loc pentru a ajunge pe meleagurile cerești”. Pentru a elimina acest efect a apărut proiectul Montauk, doctorul Neumann reuşind într-un final să inventeze „scaunul psihotronic”, ce ajută la deschiderea unor portaluri ce permit călătorii prin tuneluri spiralate dintr-un loc în altul. Totuşi, se pare că americanii nu au renunţat la căutarea unei veritabile „porţi stelare” a zeilor din vechime. În 2003, după ce au invadat Irakul, trupele americane au ocupat ruinele vechiului Babilon. Invazia a avut loc nu la mult timp după ce Saddam Hussein a început dezgroparea şi restaurarea Babilonului. Deşi oraşul era deschis publicului larg, trupele americane au interzis accesul vizitatorilor, păzind ruinele cu străşnicie, zi şi noapte. Ce se întâmpla acolo? Probabil căutau ceva. Ce ar fi putut căuta într-un oraş antic, numit „poarta zeilor”? Cel mai probabil, „poarta stelară” a lui Marduk. E posibil s-o fi descoperit chiar Saddam, Agenţia pentru Securitate Naţională (N.S.A.) a Statelor Unite publicând pe site-ul propriu o fotografie ce înfăţişează doi arabi într-o peşteră, aflaţi lângă un dispozitiv circular, asemănător „porţilor stelare” din seria de filme Stargate. Nu ştim dacă este vorba despre un trucaj, însă ştim că N.S.A. a fost implicată în celebrul program de vedere la distanţă, numit Stargate. Iar în 2009 în Norvegia, în 2010 în Australia şi în 2012 în Orientul Mijlociu au fost văzute ciudate spirale luminoase pe cer, asemănătoare unor portaluri. Cum „scaunul psihotronic” al proiectului Montauk realizează călătorii prin tuneluri spiralate, ipoteza portalurilor rămâne în picioare.

NorwaySpiral_C21Dacă americanii ar fi descoperit într-adevăr în 2003 „poarta stelară” din Babilon, ar fi avut nevoie de câţiva ani cel puţin pentru a o studia. Apoi, pentru a o activa, ar fi fost necesară o cantitate enormă de energie. După ce ar fi descoperit modul de funcţionare şi ar fi rezolvat problema energiei, ar fi avut loc teste. Se pare că toate acestea s-au întâmplat, e drept, pe ascuns. În 2008 a avut loc experimentul de la Geneva, despre care nu ştim mai nimic. Oamenii de ştiinţă de la Centrul European pentru Cercetări Nucleare au construit un accelerator de particule într-un tunel lung de 27 de kilometri, la circa o sută de metri adâncime sub graniţa franco-elveţiană. Varianta oficială este că acest imens accelerator de particule, ascuns în subteran, a fost folosit pentru recrearea primei fracţiuni de secundă de după Big Bang. Cine crede că această fracţiune de secundă e atât de importantă încât să merite un asemenea efort, mai ales financiar, se înşeală. Criza economică mondială începută în 2007, care s-a agravat în 2008, nu ar fi permis finanţarea unui astfel de proiect extravagant, doar pentru crearea unei fracţiuni de secundă de după Big Bang (lucru care, de altfel, nu ne-ar fi ajutat cu nimic). Avengura proiectului ne indică faptul că se urmărea ceva foarte important. Iar acest ceva ar putea fi deschiderea „porţii stelare” descoperite în Babilon cu cinci ani în urmă. Prin urmare, acele spirale luminoase din 2009, 2010 şi 2012 ar putea rezulta din testarea „porţii”, reprezentând încercări de a o deschide. Adepţii teoriilor conspiraţioniste susţineau că „poarta” era pregătită pentru a fi deschisă la data „apocaliptică” de 21 decembrie 2012, cu scopul de a-i readuce în lumea noastră pe zeii din vechime. Însă, la fel ca în cazul tuturor „apocalipselor” anunțate, nu s-a întâmplat nimic nici de această dată.

12 Răspunsuri to “16. Stargate”

  1. In traditiile noastre exista termenul de ” vamile vazduhului” . In Pistis Sophia se spune ca ceste „vami” erau pazite de catre subalternii zeilor(arhonti), si ca trebuia sa spui niste parole pentru a trece. Aceste vami erau facute pentru a tine sufletele aici intr-o continua reincarnare.
    Se mai spune ca Iisus a distrus aceste vami, dand posibilitatea sufletelor curate sa urce la Tatal Ceresc.
    Acesti zei sunt la fel de ” umani” ca si noi, cu toate viciile umane. Asta inseamna ca cineva I-a creat si pe ei.
    Cred ca in Biblie se vorbeste despre doi Dumnezei, Yehova in Vechiul Testament, si de Adevaratul Dumnezeu in Noul Testament, relatat de Iisus. Mai cred ca Iisus este o entitate spirituala, trimis de catre Tatal Ceresc pentru a salva sufletele create de catre acesti zei.
    Nu cunosc pe nimeni altcineva in istorie care sa-i fi invatat de bine pe oameni, asa cum a facut Iisus. Iar invataturile lui, cele din biblie si cele din scrierile ghostice ,chiar il ajuta pe om in viata acesta si il pregatesc pentru viata de dupa. Daca gresesc corecteaza-ma.
    Felicitari pentru articole !!!

    Apreciază

  2. Vin cu o completare, in ultima perioada prin multe filme , ca de exemplu Thor, Stargate, Immortals, se doreste o educare a omenirii, o „acomodare” a noastra cu zeii. Nu mai vorbesc de copii, daca te uiti pe minimax la desene animate despre povestiri antice ramai uimit.
    Cred ca se urmareste pasul spre nivelul urmator, intalnirea cu ei, zeii materiali.

    Apreciază

  3. Ceea ce spui nu face decât să întărească ceea ce am scris. Acele „vămi” păzite de arhonţi, care necesitau parole, sunt etajele „porţii stelare”. Nu erau făcute pentru a ţine sufletele aici într-o continuă reîncarnare, ci pentru a ţine oamenii pe Pământ. Distrugerea „vămilor” de către Iisus (care în concepţia mea a fost posedat de Enlil) reprezintă distrugerea Turnului Babel.
    Da, în Biblie sunt cel puţin două divinităţi: Yahweh (nu Yehova) al Vechiului Testament şi cel al Noului Testament. Care nu este „adevăratul dumnezeu”, aşa cum crezi, ci An al sumerienilor, tatăl zeilor. Şi nu cred că Iisus a fost o entitate spirituală, trimisă pentru a ne salva sufletele. Părerea mea despre acest subiect o găseşti în „Posedarea lui Iisus”. Au mai existat mulţi alţii care i-au învăţat de bine pe oameni, nu doar Iisus. De exemplu Buddha, Zamolxe la traci, Hermes Trismegistos la egipteni, Zoroastru la perşi, Viracocha la incaşi, etc… Istoria e plină de astfel de „mântuitori”. Iisus nu e chiar atât de original pe cât crezi. De fapt nu a făcut nimic nou şi nici nu a spus ceva ce nu fusese spus deja de mulţi înaintaşi ai lui. Tocmai din acest motiv mulţi cred că Iisus a fost în India: deoarece filosofia lui se regăseşte la Buddha şi la Krişna. Tu priveşti lucrurile dintr-un punct de vedere spiritual. Eu însă cred că aceşti extratereştri (inclusiv Iisus) nu dau doi bani pe spiritualitate, care este doar piesa de rezistenţă a religiilor, cele mai eficiente metode de control a maselor.
    Şi da, cred că există o educare a omenirii, pentru a ne pregăti pentru întâlnirea cu aceşti extratereştri.

    Apreciază

  4. Zilele acestea am urmarit cateva documentare despre ” zeii antici” pe History TV, documentare bine realizate, si care pun intr-o cronologie toate teoriile existente.
    Concluzia finala este ca rasa umana a fost influentata, cu mici exceptii, doar de o singura rasa extraterestra, existand similitudini intre culturile, religiile si constructiile antice pe toata suprafata pamantului. Curios este faptul ca aproapte toate statuietele, desenele in care erau reprezentati ” zeii”, ii prezentau pe acestia in costume(ca de astronaut). Multi nu aveau forma umana, aveau doua maini ,doua picioare, dar fizionomia fetei nu era umana, plus ca difereau mult si intre ei, ca fizionomie. Tot in documentare, se prezenta o ipoteza cum ca molimile din istoria umana ar fi fost provocate tot de catre aceste fiinte. Exista scrieri vechi cum ca pe cer apareau discuri care lansau un praf galben sau verde, si fiinte in costume negre care tot asta faceau , lansau praf in culturile de grau, iar la 2-3 zile mureu mii de ciuma sau alte maladii. Acum vine intrabarea, daca noi suntem dupa aspectul ” zeilor” , astia cine naiba sunt? Poarta costum (de astronaut) pentru ca nu sunt adaptati la atmosfera noastra(articol recent-http://www.realitatea.net/misterul-desenelor-extraterestre-din-australia_1080947.html). Un alt documentar relata povestile celor” rapiti”. In foarte multe cazuri la a doua, a treia rapire , fiintele le aratau celor rapiti, hibrizii umani rezultati.(articol recent-http://www.evz.ro/detalii/stiri/exista-dezvaluiri-despre-adevaratii-oameni-in-negru-video-1017280.html). Acesti extraterestrii nu sunt zeii care ne-au creat pe noi. Nu au fizionomie umana, plus ca se chinuie prin experimente genetice sa creeze hibrizi. Asta inseamna ca sunt altii, care nu prea au treaba cu ” creatorii” ! Cine naiba sunt ?

    Apreciază

  5. Mă bucur că vezi în sfârşit ceea ce eu afirm de câţiva ani: „zeii”, deşi împărţiţi în două tabere, făceau parte din aceeaşi familie. Adică din aceeaşi rasă. Miturile tuturor popoarelor antice susţin acest lucru, însă oamenii în continuare le cataloghează drept poveşti pentru copii. Însă părerea mea e că doar descifrând aceste mituri putem afla adevărul…
    Extratereştrii cenuşii, cu capetele mari, care răpesc oameni în prezent, bineînţeles că nu sunt creatorii noştri. Am scris deja despre acest subiect în „Experimentele genetice”. Acolo vei afla cine sunt ei şi care este scopul experimentelor lor.

    Apreciază

  6. Vin cu o teorie, este posibil ca altcineva sa ne fi creat, iar aceasta rasa ne-a involuat genetic si tot incearca sa ne descopere secretele. Adica sa inteleaga cum am fost creati si cum functionam.
    Acum vin si cu argumente, daca acesti „zei” aveau tehnologia de a crea omul si animalele(zic eu ca fiind creatii perfecte pentru aceasta planeta), de ce au incercat apoi sa combine rasele, om si animal, dand si rateuri, stiind ca aceste fapturi urmau sa distruga creatiile anterioare. O armata creata din aceste fapturi, era superioara doar omului, si in lupta corp la corp. Unui ” zeu” nu cred ca-i puneau probleme, avand in vedere diferenta tehnologica de ani lumina. Si culmea, sa faca rapiri in scopul clonarii. Ceva nu se leaga, adica ai tehnologia creatiei, iar apoi te chinui sa faci clone, sa intelegi si sa manipulezi creatia ?
    Ca doar o singura rasa si-a batut joc de noi de la inceputuri(cat se cunosc inceputurile) pana acum , e clar. Ca or mai fi si altele mai mici, posibil. Iar scribii din acele vremuri, ce puteau sa scrie, ce spuneau ” zeii”, adica, ca e sunt creatorii. Nu-i putea nimeni contrazice in acele vremuri.
    In concluzie, cred ca acesti „zei” materiali au dat peste „gradina zoological” nepazita, numita pamant, si si-au batut joc cum au vrut. Au facut experimente genetice, s-au distrat, au distrus, etc , cam cum a facut si ” omul modern” cu civilizatiile amazoniene, si cum ar face daca ar fi sa colonizeze o planeta locuita, cu fiinte inferioare tehnologic.
    Problema este ca omul a cam inceput sa se destepte si sa-si puna intrebari. Iar „obisnuirea” noastra cu ideea existentei extraterestrilor duce fie spre adevarul despre creatori(se incearca sa se spuna adevarul fara a crea panica), fie spre o invazie.

    Apreciază

  7. Teoria ta poate fi luată în calcul, însă nu este susţinută de religiile antice. Dacă aceşti extratereştri încearcă să afle cum am fost creaţi şi cum funcţionăm, dar au reuşit să ne involueze genetic, înseamnă că au reuşit să ne descopere secretele. Dacă ne pot manipula genetic înseamnă că au capacitatea de a înţelege perfect cine suntem. Ei aveau doar tehnologia de a crea animalele, omul fiind o apariţie neaşteptată. „Grădina zoologică” numită Pământ nu era nepăzită. Igigi ai sumerienilor, Veghetorii evreilor, Neteru egiptenilor şi, în principiu, cam toate divinităţile erau paznici / supraveghetori / observatori. Să ne manipuleze genetic sute de milenii doar pentru distracţie nu pare prea logic. Prea mult timp şi efort pierdute de nişte entităţi superioare doar pentru amuzament, fără niciun scop concret. Răpirile nu au loc în scopul clonării. De fapt, eu nu am spus nimic despre nicio clonare. Părerea mea e că se încearcă crearea unei noi fiinţe mult superioare celor actuale, pentru a fi folosită ca soldat. Deoarece orice război e dus de soldaţi. Miturile antice ne spun că în primul război al zeilor (titanomachia în Grecia, Lucifer vs. Mihail în creştinism, Osiris vs. Seth în Egipt, revolta Igigilor în Mesopotamia, Quetzalcoatl vs. Tezcatlipoca în Mesoamerica, etc.) au luptat doar ei, zeii, cu mult înainte de facerea omului. După facerea omului a avut loc al doilea război (gigantomachia în Grecia, Ragnarok în Scandinavia, arhangheli vs. veghetori în iudaism, Horus vs. Seth în Egipt), în care au fost folosiţi semizeii, acei uriaşi întâlniţi în toată lumea. Prin folosirea lor, pe lângă „zei”, înţelegem că Enki, cel care a pierdut primul război, şi-a dat seama că avea nevoie de soldaţi pentru a câştiga. Înainte de cel de-al doilea război a apărut omul, iar semizeii erau derivaţi din oameni, ceea ce nu poate fi o coincidenţă. De ce a pierdut Enki primul război? Din punct de vedere tehnologic era egal cu fratele său. În acest caz, motivul cel mai logic ar putea fi inferioritatea numerică. La egipteni, Seth avea 72 de complici, pe când fratele său, Osiris, avea doar câţiva aliaţi. În creştinism, Lucifer a avut de partea lui doar o treime dintre îngeri, pe când fratele său, Mihail, a avut două treimi. La Greci, cei 6 zei olimpieni au avut de partea lor 3 hecantonchiri, 3 ciclopi dar şi pe Geea, ceea ce dă un număr mai mare decât cel al titanilor, adică 12. La sumerieni, Igigii conduşi de Enki erau mult mai puţini decât zeii aflaţi în subordinea lui Enlil. Prin urmare, inferioritatea numerică ca principala cauză a pierderii primului război este plauzibilă. În plus, ar întări ideea că oamenii au fost creaţi ca soldaţi.
    Enki a avut multe încercări de a crea un soldat perfect. Până să apară omul, au existat o sumedenie de rebuturi, experimente eşuate. După ce a apărut omul, Enki l-a modificat de nenumărate ori pentru a-l putea transforma în soldat. Încrucişările omului cu diferite animale au ca scop doar implementarea în om a unor anumite însuşiri animalice. Manipularea „genei răului” din ADN-ul uman a dus la o creştere a agresivităţii acestuia. Mărirea capacităţii cerebrale ar fi dus la un soldat inteligent, imprevizibil pentru inamic. Încrucişarea zeilor cu oamenii a dus la apariţia semizeilor, creaturi superioare omului din punct de vedere fizic şi mental. Însă finalul celui de-al doilea război a dus nu doar la nimicirea acestor creaturi, ci şi la interdicţia de a le mai crea. Bineînţeles că nu era nevoie de această lege a lui Anu, Enki dându-şi seama de ineficienţa semizeilor în momentul în care a pierdut şi al doilea război. De fapt, Consiliul Zeilor a hotărât şi distrugerea oamenilor după finalul războiului, din acelaşi motiv: pentru a-l lăsa pe Enki fără soldaţi. Însă el şi-a salvat câteva creaţii (Noe şi familia sa) pe care a continuat să le manipuleze genetic în secret. Când Anu a hotărât că oamenii au voie să existe în continuare, dar zeilor le este interzis să interacţioneze în vreun fel cu ei, ambele tabere şi-au dat seama că oamenii sunt singurii soldaţi pe care îi pot folosi. Iar războaiele dintre oameni, dirijate de zei, sunt numeroase. Enki şi-a continuat manipularea genetică pe ascuns, iar fiul său, Marduk, i-a continuat munca. Extratereştrii cenuşii de astăzi sunt creaturile lui Marduk, experimentele lor fiind continuarea muncii lui Enki. Americanii (şi nu doar ei) încearcă de câteva decenii acelaşi lucru, prin proiectul „Soldatul Universal”.
    Ai dreptate când spui că o armată de oameni nu ar fi creat probleme unor entităţi superioare tehnologic. Însă, aşa cum am mai spus, prin interdicţia zeilor de a interveni în evoluţia umană, oamenii erau singurii soldaţi ce puteau fi folosiţi în războaiele zeilor. Navele şi armele ultrasofisticate au fost folosite doar rar şi pe ascuns după primele două războaie ale zeilor, oamenii rămânând singurele „arme” pe care zeii le puteau utiliza.

    Apreciază

  8. CelDeSus23 Says:

    Ce spuneti voi este chiar interesant,nu ma mai satur din citit!!!Nu stiu daca este adevarat sau nu ,dar am sa ma documentez.Am o intrebare :De unde ati luat materialul?Sau l-ati facut voi?

    Apreciază

  9. Toate aberaţiile publicate pe blogul ăsta îmi aparţin şi sunt rezultatul a câţiva ani de cercetări. Nu obişnuiesc să postez materialele altora nici măcar atunci când sunt interesante, deoarece nu mi se pare corect să-mi atribui munca altuia. Articolul de mai sus a fost scris în mai mult de o lună, fiind început în Cipru şi terminat în România.

    Apreciază

  10. felicitari pentru toate articolele conceptii anticonceptionale.va invit sa cititi teoria unui roman la fel de cautator in misterul inceputurilor:Tony Victor Moldovan.

    Apreciază

  11. Salutare în primul rând

    Aș avea ceva de spus în ceea ce privește fotografia cu Poarta…
    Deși este destul de plauzibilă, ceva nu se leagă…
    1-poarta seamană izbitor de bine cu cea din film(ai spus in articol)
    2-fotografia ar fi făcută în 2003

    Dacă cineva ar fi publicat fotografia acum 20 de ani am fi putut crede orice teorie conspirativă dar acum nu prea este posibil pt. că filmul Stargate a fost realizat și distribuit in anul 1994 iar din anul 1997 a fost făcut serialul Stargate-SG1, din anul 2004 Stargate-Atlantis iar din anul 2009 Stargate-Universe
    Acum mai este ceva de adăugat, chiar dacă este reală, de ce este alb-negru?
    Oare în 2003 nu existau aparate foto color? nu prea cred…Indiferent de unde ar proveni arheologii, mai mult ca sigur nu sunt oameni săraci si nevoiași, ba dimpotriva sunt destul de bine finanțați de catre anumite asociații sau guverne deci ar fi avut acces la fotocamere color sau digitale și nu ar fi publicat fotografii alb-negru, cu așa descoperire fantastică, iar dacă s-au folosit de mâna de lucru locală nu le-ar fi permis nicidecum accesul in site cu aparatură sau unelte proprii muncitorilor indigeni.
    Părerea mea este că fotografia este tot atât de autentică ca și filmul cu autopsia extratereștrilor difuzat în 1995

    Apreciază

  12. Salut. Ai dreptate să te întrebi dacă fotografia este autentică. Și eu mă întreb același lucru. Însă…
    Fotografia nu a fost realizată în 2003. Saddam Hussein a început dezgroparea și apoi reconstrucția Babilonului în anii 1980. Dacă irakienii au descoperit Poarta, înseamnă că au descoperit-o în acea perioadă. Iar dacă poza este reală, e posibil să fi fost realizată atunci. Așa s-ar explica și prezența arabilor în fotografie dar și faptul că a fost realizată alb-negru. Se știe deja că Saddam a fost prietenul americanilor mult timp, care i-au permis să-și facă de cap în zonă. Chiar și Războiul din Golf din `90 a fost unul de fațadă. Deși a pierdut, Saddam nu a pățit nimic. Din contră, imediat după război a continuat să-și facă de cap ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dacă Saddam a descoperit Poarta și a fost prieten cu masoneria ce conduce Statele Unite, probabil a existat o înțelegere între cele două părți. Americanii i-au permis să o păstreze din motive necunoscute deocamdată. Ori au studiat-o împreună în Irak, ori Saddam i-a șantajat în vreun fel. Cert e că prietenia americano-irakiană a continuat până în 2003. Nu știm dedesubturile, dar mai mult ca sigur Saddam a făcut ceva care să îi supere. Poate că are legătură cu Poarta. Poate cercetătorii americani și irakieni și-au dat seama în sfârșit cum funcționează Poarta, iar Saddam s-a hotărât să o păstreze doar pentru el, ceea ce i-ar fi putut face pe americani să încerce să o preia pe cale armată. Cine știe?
    Producătorii seriei „Stargate” fiind masoni, prin urmare având acces la anumite informații clasificate, puteau ști despre existența Porții descoperite cu mai bine de un deceniu înainte. Așadar puteau folosi modelul în filmele lor.
    Deocamdată avem doar ipoteze. Poate într-un viitor nu prea îndepărtat vor apărea la lumină mai multe amănunte legate de această presupusă „poartă stelară” din Babilon. Sau poate se va dovedi că totul a fost doar o poveste. Vom trăi și vom vedea.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: