17. Arca lui Noe


1

Despre finalul Potopului de după Ragnarok, poemul scandinav Voluspa afirma:

Se vede iar ieșind

Pentru a doua oară

Pământul din mare,

Gingaș înverzit;

Cascadele iar cad,

Vulturu-acolo zboară

Și năpustind spre ape

Ia peștele de solzi.

Deși se observă folosirea timpului trecut, mulți s-au încăpățânat de-a lungul timpului să considere Ragnarokul scandinavilor un episod din viitor, aidoma Apocalipsei biblice. Însă, așa cum am văzut, marele război al zeilor și Potopul au avut loc într-un trecut îndepărtat și aproape uitat din istoria Pământului. Despre noua lume de după Diluviu, Elena-Maria Morogan scria în Mitologia nordică: „Zeii vor clădi atunci un nou Asgard și se vor întâlni, după obicei, în străvechiul loc de desfătare, valea Ida, iar în iarba nouă, verde, vor regăsi vechile lor mingi și discuri de aur cu care obișnuiau să joace străvechile jocuri. Atunci pământul va rodi fără să aibă nevoie de sămânță, vremea va fi necontenit blândă și bolile și moartea nu vor mai exista, căci Răul va fi stârpit în lumea aceasta proaspătă și strălucitoare. Iar Balder (Baldur) se va reîntoarce, și împreună cu el va fi Hoder (Hodur), care acum va putea privi la minunățiile lumii, căci nu va mai fi orb. Vor mai fi acolo Vidar și Vale, precum și fiii lui Tor (Thor), Mode și Magne; vor trăi în dragoste și înțelegere și vor redescoperi vechile învățături iar toate forțele Răului vor fi uitate, ori socotite doar vechi legende. Și ce se va întâmpla cu oamenii? Ei, trebuie spus că atunci când Ragnarok a început, arborele lumii Yggdrasil s-a cutremurat, a fost greu lovit, dar nu s-a prăbușit. Doi oameni vor fi destul de înțelepți ca să se cațere în crengile copacului, și să se ascundă sub coaja groasă, chiar în clipa în care Surt începuse să-și rotească sabia de foc împotriva universului. Acești oameni, un bărbat și o femeie, numiți Liftrase (Liftrasir) și Lif, vor supraviețui. Din ei se va naște puzderia de oameni ce va năpădi noul Pământ. Iar sus, pe cer, fiica Soarelui, nu mai puțin frumoasă ca Soarele, va urma drumul pe care obișnuia să meargă mama ei odinioară”. Vedem așadar o epocă de pace, în care zeii supraviețuitori și-au construit un nou tărâm iar oamenii și animalele au început să se înmulțească. Lif și Liftrasir, singurii supraviețuitori umani, erau considerați strămoșii noii generații de oameni, asemenea lui Noe și a soției lui în mitologia iudeo-creștină.

Cartea Genezei din Vechiul Testament susține că, după sfârșitul Potopului, arca lui Noe, în care erau îmbarcate rudele acestuia și toate animalele Pământului, s-a oprit pe munții Ararat. După ce apa a mai scăzut, „a deschis Noe fereastra, pe care o făcuse la corabie, Şi a dat drumul corbului, ca să 20vadă de a scăzut apa pe pământ. Acesta, zburând, nu s-a mai întors până ce a secat apa de pe pământ. Apoi, după el a trimis porumbelul, ca să vadă de s-a scurs apa de pe pământ. Porumbelul însă, negăsind loc de odihnă pentru picioarele sale, s-a întors la el, în corabie; căci era încă apă pe toată faţa pământului. Şi a întins Noe mâna şi l-a apucat şi l-a băgat la sine, în corabie. Şi aşteptând încă alte şapte zile, a dat iarăşi drumul porumbelului din corabie, Şi porumbelul s-a întors la el, spre seară, şi iată avea în ciocul său o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noe că s-a scurs apa de pe faţa pământului. Mai zăbovind încă alte şapte zile, iarăşi a dat drumul porumbelului şi el nu s-a mai întors. Iar în anul şase sute unu al vieţii lui Noe, în ziua întâi a lunii întâi, secând apa de pe pământ, a ridicat Noe acoperişul corăbiei şi a privit, şi iată se zbârcise faţa pământului. Iar în luna a doua, la douăzeci şi şapte ale lunii acesteia, pământul era uscat”. Atunci i-a poruncit Dumnezeu lui Noe să iasă din corabie şi să elibereze animalele. După ce a îndeplinit ordinele primite, Noe a jertfit câteva animale în cinstea Domnului. „Iar Domnul Dumnezeu a mirosit mireasmă bună” şi s-a hotărât să nu mai distrugă vreodată Pământul. „Am socotit să nu mai blestem pământul pentru faptele omului, pentru că cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinereţile lui şi nu voi mai pierde toate vietăţile, cum am făcut. De acum, cât va trăi pământul, semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea nu vor mai înceta!”, și-a spus Domnul.

În Epopeea lui Ghilgameș, povestea Potopului este asemănătoare cu cea biblică. Corabia supraviețuitorilor (construită la sfatul lui Enki) a acostat pe vârful muntelui Nisir, iar Utnapiştim a dat drumul unei porumbiţe şi unei rândunici care, neavând unde să se aşeze, s-au întors. În final a eliberat şi un corb „care a văzut că apele se trăseseră, a mâncat, a zburat în târcoale, a croncănit şi nu s-a mai întors”. Utnapiştim a coborât de pe corabie şi a adus jertfe zeilor, la fel ca biblicul Noe. „Când zeii au simţit dulcea mireasmă, s-au adunat ca muştele la jertfelnic”. Enlil şi-a dat seama că a făcut o greşeală încercând să distrugă omenirea şi a promis că nu va mai încerca acest lucru, iar Utnapiştim şi soţia sa au primit nemurirea ca răsplată. Iar în Epopeea lui Atra-Hasis, eroul din Şuruppak, numit aici Atra-Hasis („Cel foarte înţelept”), se salvează împreună cu familia sa tot într-o corabie construită la ordinul aceluiași zeu, Ea / Enki. După retragerea apelor el aduce ofrande zeilor care, morţi de foame, simțind mirosul de carne, se năpustesc asupra fripturii ca vulturii.

În mitologia greacă, Deucalion, fiul lui Prometheus, și soția sa, Pyrrha, s-au salvat de Potopul lui Zeus ascunzându-se într-o ladă în care au depozitat „toate cele de trebuinţă”. Pe lângă ei, au mai supravieţuit doar câţiva oameni care fugiseră pe cei mai înalţi munţi. Deucalion şi Pyrrha au plutit pe apă nouă zile şi nouă nopţi, acostând în cele din urmă pe muntele Parnas, unde au adus jertfe zeilor. Încântat de ofrande, Zeus l-a trimis pe Hermes la Deucalion să-l anunțe că poate cere orice doreşte. Cum Deucalion şi-a dorit noi oameni, Zeus l-a învăţat să-i creeze din pietre aruncate peste umăr. Pietrele aruncate astfel de Deucalion au devenit bărbaţi, iar cele aruncate de Pyrrha, femei.

Tot pe un munte, mai exact pe „Muntele de Miazănoapte”, s-a oprit și corabia lui Manu, supraviețuitorul Diluviului în literatura hindusă. După ce s-au retras apele, Manu a coborât de pe corabie. După un an a ieşit din ape o femeie care s-a declarat a fi „fiica lui Manu”. Cei doi s-au căsătorit şi au avut mulţi copii, devenind astfel strămoşii actualului neam omenesc.

Cartea sacră a mayaşilor, Popol Vuh, susţine că a supravieţuit Potopului doar un cuplu, „Tatăl cel Mare şi Mama cea Mare”, care a populat Pământul, cei doi devenind astfel strămoşii tuturor generaţiilor ulterioare. Într-o altă variantă mayașă, culeasă de Eric S. Thompson în Maya History and Religion, „două făpturi omeneşti au scăpat cu viaţă fiindcă unul dintre zei le poruncise să scobească o bortă în trunchiul unui copac foarte mare şi să se refugieze acolo, la căderea cerurilor. Cei doi au intrat şi au fost mântuiţi. Odraslele lor au repopulat lumea”. Cum această legendă seamănă cu cea a scandinavilor, unde supraviețuitorii s-au ascuns în trunchiul copacului Yggdrasil, care susținea Universul, e posibil ca mayașii s-o fi preluat de la vikingi, care le-au vizitat la un moment dat pământurile.

Mituri despre Potop sunt multe, majoritatea susținând supraviețuirea unei singure perechi, care a repopulat Pământul. Dacă acești supraviețuitori sunt aceiași în toate culturile lumii, de ce au fost aleși ei de către zei pentru a fi strămoșii omenirii? Au fost selectați întâmplător sau a existat un motiv concret?

Biblia, precum şi alte cărţi iudeo-creştine, îl numesc Noe pe cel care a supravieţuit inundaţiei globale. Capitolul șase al Genezei ne spune că Noe era „om drept şi neprihănit între oamenii timpului său”. Deşi teologii afirmă că acest pasaj se referă la puritatea sufletească, este posibil să fie vorba despre o altfel de puritate, mai exact cea genetică. Într-un fragment din Cartea lui Noe, păstrat în Cartea lui Enoh, descoperit la Qumran, Lameh s-a speriat când şi-a văzut fiul nou-născut, deoarece Noe era diferit de toţi ceilalţi oameni: „era alb 8ca zăpada şi roşu precum floarea de trandafir, iar părul de pe capul său şi buclele sale lungi erau albe ca lâna, şi ochii săi erau frumoşi. Când acesta şi-a deschis ochii, a dat lumină în toată casa precum soarele, şi toată casa strălucea cu putere. Şi se ridică în braţele moaşei, deschise gura şi vorbi cu Domnul dreptăţii”. Lameh a fugit la tatăl său, Matusalem, şi i-a spus: „Am zămislit un fiu neobişnuit, ce nu are asemănare cu omul, ci cu fiii Dumnezeului din cer; firea lui e diferită şi nu seamănă cu a noastră, ochii săi sunt precum razele soarelui, cu un chip strălucitor. Şi îmi pare că nu se trage de la mine ci de la îngeri”. La rândul său, Matusalem a fugit să-şi întrebe tatăl, pe Enoh, despre această minune. Enoh şi-a sfătuit fiul să-l liniştească pe Lameh, deoarece Noe era într-adevăr copilul său. Așa numitul Pergament Lameh, descoperit tot la Qumran, povestește că Lameh fusese departe de casă mai mult de nouă luni, iar când s-a întors, soția sa tocmai îl născuse pe Noe, care arăta foarte diferit de părinții săi. În mod firesc, au urmat reproșuri, soția sa dezvinovâțindu-se de fiecare dată: „Doamne al meu (…) îți jur (…) că sămânța aceasta a fost a ta, această concepție de la tine și sădirea fructului de către tine, nicidecum de la vreun străin, de la vreun Veghetor ori de la vreun fiu al Cerului”. Era într-adevăr Noe fiul lui Lameh, așa cum susținea atât Enoh, cât și soția lui Lameh?

Dintr-un popor de oameni cu pielea ceva mai închisă la culoare, Noe s-a născut cu pielea albă. Părul său lung şi alb, lucru total neobişnuit la un nou-născut, denotă un aspect fizic identic cu al al zeilor din vechime, dar și al extratereştrilor întâlniţi de foarte mulţi dintre cei răpiţi de OZN-uri. Lameh chiar susţinea acest lucru: fiul său nu semăna cu oamenii, ci „cu fiii Dumnezeului din cer”. Băiatul s-a ridicat în braţele moaşei şi a început să comunice cu „Domnul dreptăţii” imediat ce s-a născut, iar ochii săi străluceau „precum razele soarelui”, dând „lumină în toată casa precum soarele”. Aceste atribute nu îl fac un simplu om, ci un semizeu, unul dintre copiii zeilor cu oamenii. Acest lucru îl credea şi Lameh: „îmi pare că nu se trage de la mine ci de la îngeri”. În plus, copilul s-a născut după ce Lameh lipsise de acasă mai mult de nouă luni. Cum un astfel de om nu se naşte în mod natural 24şi din întâmplare, singura variantă logică este că Noe era un copil conceput în laboratorul lui Enki, un hibrid umano-divin, mai pur din punct de vedere genetic decât restul oamenilor (având un număr mai mare de gene extraterestre), „neprihănit între oamenii timpului său”. Acesta este motivul pentru care Enki l-a salvat tocmai pe el, şi nu pe oricare altul: dorea ca oamenii să continuie să existe, provenind dintr-un strămoş pur din punct de vedere genetic. Deşi evreii şi creştinii încearcă să ascundă acest lucru, susţinând ideea purităţii sufleteşti a lui Noe, grecii antici erau mult mai sinceri cu privire la acest subiect. Pentru ei, Deucalion, supravieţuitorul Potopului, era un semizeu, fiul titanului Prometheus şi al unei pământence. Cum Prometheus era unul dintre numele atribuite de greci sumerianului Enki, ajungem la acelaşi genetician al zeilor şi la scopul salvării creaţiei sale. Eroul mesopotamian al Diluviului, numit Atra-Hasis, Ziusudra sau Utnapiştim, era regele cetăţii Şuruppak şi Marele Preot al lui Enki. Miturile mesopotamiene ne spun că, înainte de Potop, pe Pământ au domnit zeii şi semizeii. Prin urmare, cel numit Atrahasis, Ziusudra sau Utnapiştim nu putea fi decât un semizeu. În Epopeea lui Ghilgameş, acesta a primit nemurirea, un dar despre care nu ştim să fi fost oferit vreodată oamenilor, ci doar semizeilor (precum Herakles şi Ahile la greci ori Adapa (Enoh) la sumerieni). Iar un semizeu fidel lui Enki, ce mai ocupa şi funcţia de Mare Preot, nu putea fi decât unul dintre fiii săi, una dintre creaţiile lui genetice.

Dacă Noe și soția sa au fost strămoșii omenirii, acest lucru se pare că este confirmat și de știință. Una dintre marile enigme ale ştiinţei este apariţia omului modern. Dacă se bănuieşte când a apărut Homo Sapiens, cercetătorii nu au nici cea mai mică idee când a apărut subspecia Homo Sapiens Sapiens. Au fost lansate câteva ipoteze, însă nici18una bazându-se pe dovezi sau, măcar, argumente logice. Deşi, cele mai vechi rămăşiţe ale omului de Cro-Magnon (omul modern timpuriu) au în jur de 35.000 de ani vechime. Atât data apariţiei sale cât şi indiciile din mituri ne duc la concluzia că „naşterea” omului modern are legătură cu Potopul. Indiferent dacă îl numim Noe, Deucalion, Utnapiştim, Ziusudra sau Atra-Hasis, pare din ce în ce mai sigur că acest supravieţuitor al Diluviului a fost un semizeu, o creaţie a lui Enki. Genele lui, amestecate cu cele ale soţiei sale, transmise urmaşilor lor, au dat naştere omului de Cro-Magnon. Care, după câteva „retuşuri” ale aceluiaşi genetician divin, de-a lungul timpului, s-a transformat în omul modern de astăzi, Homo Sapiens Sapiens.

Și, totuși, rămân câteva nedumeriri. Cine era Noe cu adevărat? Pentru a afla acest lucru, nu putem să ignorăm asemănările dintre el și Enoh:

Enoh

Noe

În miturile mesopotamiene era considerat rege, Mare Preot al lui Enki și semizeu. În miturile mesopotamiene era considerat rege, Mare Preot al lui Enki și semizeu.
Mitul lui Adapa susține că a fost „făurit spre a fi un model pentru oameni”. A servit ca model la propriu, din el (sau după modelul lui) născându-se (ori fiind creată) subspecia Homo Sapiens Sapiens.
În Cartea lui Enoh este considerat „un om drept, ai cărui ochi au fost deschiși de către Dumnezeu”, iar în Mitul lui Adapa este un om înțelept, destoinic și neprihănit. Biblia ni-l prezintă ca fiind „om drept şi neprihănit între oamenii timpului său”.
Ku al chinezilor, Solomon al evreilor Manu al indienilor și Adapa al sumerienilor erau foarte înțelepți. Hermes Trismegistos, Nabu și Thoth erau considerați zei ai înțelepciunii. Atra-Hasis înseamnă „Cel foarte înţelept”.
Hermes a primit nemurirea după ce a supt de la sânul zeiței Hera. Lui Adapa i s-a oferit nemurirea. Enoh a devenit nemuritor după ce a fost transformat în îngerul Metatron. Lui Utnapiştim i-a fost oferită nemurirea. Numele lui chiar înseamnă „Cel ce a găsit viaţa”.
Enoh a fost luat la cer pentru a sta la dreapta lui Yahweh. Hermes a fost mutat pe muntele zeilor, Olimp. Utnapiștim a fost mutat în grădina zeilor după ce a primit nemurirea.
Enmenduranna era conducătorul orașului Sippar, principalul centru de cult al lui Marduk. După Berossus, Kronos i-a ordonat lui Ziusudra să adune în oraşul Sippar toate scrierile pe care le putea găsi, până la sosirea Potopului.
În Cartea lui Enoh, Dumnezeu l-a anunțat de sosirea Potopului printr-un vis. În Hitat a aflat tot dintr-un vis sau, în altă variantă, citind în stele. În Biblie, Dumnezeu este cel care l-a anunțat de sosirea Potopului, arhanghelul Uriel în Cartea lui Enoh, Enki în textele mesopotamiene, Poseidon la greci sau Vișnu la indieni.
În Cartea secretelor lui Enoh, după ce acesta a fost ridicat la cer, fiii săi au organizat un mare ospăț, care a ținut trei zile, la care au venit „tot poporul şi bătrâni şi toţi laolaltă”. În Epopeea lui Atra-Hasis, eroul a organizat un mare ospăț înainte de Potop, la care și-a invitat întreg poporul.
În Papirusul Torino, zeul Horus ocupă a șaptea și a zecea poziție în lista zeilor conducători ai Egiptului. În lista regilor sumerieni precum și în cea a patriarhilor biblici, Enoh este al șaptelea iar Noe al zecelea.
În Cartea lui Enoh a fost inclus un fragment din Cartea lui Noe.
Prin anagramare, variantele Enoh (în română), Enokh (în sumeriană) sau Hanokh (în ebraică) pot deveni Noeh, Noekh sau Noakh, nume foarte asemănătoare cu Noah ori Noach (numele ebraice ale lui Noe).
A construit piramidele de la Giza pentru a salva scrierile învățaților, științele secrete și, în general, tot ce trebuia salvat de la dispariție din calea Potopului. A construit o corabie pentru a salva de Potop oamenii și animalele. Deucalion a depozitat „toate cele de trebuinţă” în lada cu care s-a salvat. A ascuns toate scrierile pe care le putea găsi, pentru a le salva de la dispariție.

Observând toate aceste asemănări, care nu pot fi considerate simple coincidențe, putem concluziona că Enoh și Noe sunt una și aceeași persoană. Cartea secretelor lui Enoh susține că, după ce a fost ridicat la cer, el s-a mai întors pe Pământ. Acea întoarcere putem presupune că a reprezentat „mângâierea” adusă omenirii aflate în vremuri de restriște, la începutul erei glaciare (conform Vechiului Testament, Noe înseamnă „mângâiere”). Astfel, apare o nouă întrebare: era arca lui Noe într-adevăr o corabie?

În culegerea Hitat, zeul Hermes Trismegistos a ordonat ridicarea piramidelor în care a ascuns comori, scrieri ale învăţaţilor şi tot ce trebuia salvat de la dispariţie. În alt capitol, la ordinul lui Saurid, „în piramide şi în acoperişurile lor, în pereţi şi coloane, au fost înglobate toate ştiinţele secrete ale egiptenilor, constelaţiile au fost desenate pe ele (…) în plus şi şti6inţa talismanelor, aritmetica şi geometria (…), clare pentru cei care le cunoşteau scrierea”. Am văzut că cele mai mari două piramide de la Giza au fost construite ca „porți stelare” către Venus și Marte, însă nu am descoperit rolul celei de-a treia. Fără îndoială că este vorba tot despre o „poartă stelară”, însă nu știm pentru cine sau către ce destinație. Dacă primele două erau rezervate zeilor, e posibil ca a treia să fi fost pentru a salva acele cunoștințe despre care vorbeau anticii, „ştiinţele secrete ale egiptenilor”, scrierile secrete ale învățaților dar și tot ceea ce trebuia salvat de la dispariție. Cum Enoh a fost însărcinat cu salvarea acestor lucruri, putem presupune că el a folosit a treia „poartă stelară” pentru a se ridica la cer, așa cum afirmă scrierile ebraice, împreună cu tot ceea ce trebuia salvat de Potop. Însă, după cum susține povestea lui Noe, nu doar învățăturile zeilor trebuiau salvate, ci și oamenii și animalele. Dacă Enoh este Noe, înseamnă că oamenii și animalele nu au fost îngrămădite într-o corabie, ci transportate pe altă planetă prin a treia „poartă stelară” de la Giza. Prin urmare, Arca lui Noe este piramida atribuită lui Menkaure.

Ipoteza transportării animalelor pe altă planetă poate fi considerată fantastică, nu însă și dacă privim spre extratereștrii de astăzi. În cartea Secret Vows („Jurăminte secrete”), Denise și Bert Twiggs afirmau că, în timpul unei răpiri din 1976, au văzut pe o „navă-mamă” o adevărată arcă a lui Noe: lei, urși, elefanți, lupi, păsări, etc., dar și specii de origine necunoscută. Iar Carl Higdon din Wyoming susține că pe 25 octombrie 1974 a fost dus într-un oraș extraterestru. Pe nava cu care era transportat se aflau cinci elani, închiși într-un compartiment. Însoțitorul său i-a spus că are nevoie de animale „pentru reproducere”. Salvarea animalelor nu este un lucru inutil; extratereștrii de astăzi sau zeii din vechime exact cu asta se ocupau: creau specii de animale. Salvarea faunei unei planete nu ar fi însemnat decât salvarea muncii lor în care investiseră timp și efort considerabile. Prin urmare, mutarea lor pe o altă planetă, departe de pericol, este o variantă plauzibilă.

În timpul Potopului, cele trei piramide de la Giza au fost scufundate sub ape. Dacă una dintre ele este Arca lui Noe, trebuie remarcat faptul că „tebah”, cuvântul biblic pentru „arcă”, provine din rădăcina cuvântului „scufundat”. Textele akkadiene susțin că Enki a cerut ca această arcă să fie „cu acoperiș sus și jos”, închisă ermetic cu „smoală întărită”. Nu urma să aibă deschizături, „astfel ca Soarele să nu se uite înăuntru”. Același lucru i-a cerut și Dumnezeul biblic lui Noe: „smoleşte-o cu smoală pe dinăuntru şi pe din afară”. Prin urmare, Arca lui Noe nu poate fi o corabie ce a plutit pe ape, ci un obiect scufundat, închis ermetic. Scripturile avestice Vendidad ale perşilor chiar îl consideră un țarc subteran, ce ar putea fi oraşul Derinkuyu din centrul Turciei de astăzi. Sau poate că perșii au preluat elemente din mitul mesopotamian al Potopului, pe care le-au adăugat la povestea construirii orașului lor subteran.

Acum două secole, Sir Isaac Newton a descoperit că un enigmatic Cot Sacru de circa 25,2 inci a fost folosit nu numai la construcția Marii Piramide, ci și la fabricarea Arcei lui Noe și la înălțarea templului din Ierusalim. Dacă templul lui Solomon reprezintă Marea Piramidă, iar Arca lui Noe o altă piramidă de la Giza, e absolut firesc să fi fost toate construite cu ajutorul aceleiași unități de 9măsură. Folclorul ebraic susține că, pe lângă cei o sută cincizeci de mii de oameni, la construirea templului lui Yahweh au participat și demoni. În Epopeea lui Ghilgameș, întregul oraș a ajutat la ridicarea corăbiei lui Utnapiștim. Iar dacă Biblia afirmă că Noe și-a clădit singur Arca, din Cartea lui Enoh aflăm că îngerii sunt adevărații constructori: „şi acum îngerii meşteşugesc o lucrare din lemn, şi când ei vor încheia lucrarea lor îmi voi pune mâna peste ea şi o voi păzi, şi din ea va ieşi sămânţa vieţii, şi se va produce o schimbare ca Pământul să nu rămână nelocuit”. Numiți îngeri sau demoni, constructorii templului lui Solomon / Arcei lui Noe / piramidelor de la Giza, alături de oameni, sunt aceleași zeități, Veghetorii lui Enki. Totuși, se pare că oamenii sunt cei care au construit piramidele, Veghetorii contribuind doar cu informații (mod de obținere a materialelor de construcție, planuri, etc.). Să nu uităm că Dumnezeul biblic i-a oferit lui Noe dimensiunile și modul de construcție, la fel ca Enki lui Atra-Hasis, care i-a desenat și planul corăbiei pe pământ.

Cum au fost construite piramidele? Nici până în ziua de astăzi nu s-a ajuns la un răspuns satisfăcător, deși ipoteze sunt destule, unele dintre cele mai aberante. Examinând probe petrografice diferite din Marea Piramidă, cercetătorii au observat că pietrele provin din diferite locuri ale Egiptului, conțin prea multe bule de aer și apă, găsindu-se chiar și un fir de păr, concluzionând că blocurile de piatră ale piramidei au fost create artificial. Detaliile fabricării pietrei artificiale se află pe așa-numita Stelă a foametei, descoperită în 1889 de către egiptologul C.E. Wilbour pe insula Sehel de pe Nil, la nord de Assuan. Din 2.600 de hieroglife, 650 descriu confecționarea de pietre artificiale. Aceste cunoștințe le-au fost transmise în vis faraonului Djoser și arhitectului acestuia, Imhotep, de către zeul Khnum (Enki). Zeul le-a dictat o listă cu douăzeci și nouă de minerale și diverse substanțe chimice naturale, arătându-le și lianții existenți în natură, cu care trebuiau lipite între ele pietrele sintetice. Amestecând carbonat de sodiu și argilă (silicat de aluminiu) după indicațiile zeului, Imhotep a obținut o sunstanță pe care a combinat-o cu alți silicați și cu mâl din Nil, care conține aluminiu. Adăugându-se minerale cu arsen și nisip s-a obținut un ciment care se usca repede, cu aceleași legături moleculare ca piatra naturală. Profesorul Joseph Davidovits, care a descoperit în probele petrografice de la Marea Piramidă urme de păr și chiar un fir întreg, a reușit să reproducă diverse sortimente de ciment și beton după rețete egiptene vechi. Acest beton este mult mai rezistent la factorii mediului și mai tare decât betonul pe care îl cunoaștem astăzi, deoarece se usucă mai repede și mai complet ca rezultat al reacțiilor chimice.

În miturile mesopotamiene, Arca avea formă de cub, având lungimea egală cu lățimea și cu înălțimea. La fel ca latura „corabiei”, baza piramidelor este tot pătrată. Chivotul legământului mai este numit Arca alianței, ceea ce indică o structură similară Arcei lui Noe. Cuvântul „arcă” provine din latinescul „arca”, ce înseamnă „ladă”. Într-adevăr, multe legende diluviene nu vorbesc despre o corabie, ci despre o ladă. Ar putea Arca lui Noe să fie doar o cutie?

Putem presupune că Noe / Enoh și familia lui s-au salvat printr-o „poartă stelară”. Dar au stat ei într-adevăr să adune toate animalele din lume? Aceasta pare a fi o misiune imposibilă, dacă ținem cont că există milioane de specii în întreaga lume. Chiar dacă ar fi reușit să găsească absolut toate 10speciile, cum s-ar fi descurcat ei cu animalele periculoase? Au avut substanțe paralizante ori alt fel de produse imobilizante? Sau mijloace de transport al animalelor până la „poarta” din Egipt? Oricât de mult ne-am dori să găsim o soluție pentru rezolvarea misiunii lui Noe, cert e că nu putem găsi nici măcar una acceptabilă în parametrii logicii. Noe / Enoh nu putea aduna câte o pereche din fiecare specie de animale. Însă putea face un lucru mult mai simplu: să salveze ADN-ul animalelor. Sunt mici șanse să fi recoltat chiar el mostrele de ADN, pentru că s-ar fi lovit de aceeași misiune imposibilă în fața milioanelor de specii. În schimb, putea salva ADN-ul pe care Enki îl avea deja încă de când a creat noua faună ce a înlocuit dinozaurii. Nu doar atât, ci și „toate ştiinţele secrete”, cunoștințele pe care le oferise omenirii. Aflat în plin război, Enki nu putea risca să fie capturat sau ucis și astfel să se piardă toată munca sa. Ținând cont că era considerat neutru (în procesul dintre Seth și Horus a fost chemat pentru a stabili paternitatea fiecăruia), prin urmare nesupravegheat de tabăra lui Enlil, Enoh / Noe putea salva toate „ME”-urile cu date și mostrele de ADN. Prin urmare, Arca sa nu era decât lada în care a adunat toate acestea, pe care a transportat-o cu ușurință printr-o „poartă stelară”. Ori poate este vorba despre Arca alianței / Chivotul legământului sau sarcofagul de granit din Camera Regelui, ceea ce ar însemna că Noe trebuia doar să lase mostrele în Marea Piramidă, apoi să fugă cu familia sa prin „poarta” din a treia piramidă.

În multe culturi, corabia supraviețuitorilor Potopului s-a oprit pe un munte înalt. Însă, după cum se pare, nu era vorba despre un munte obișnuit. Pentru indienii canarieni din Ecuador, muntele se înălţa pe măsură ce apele creșteau. Iar indienii araucnaian din perioada pre-columbiană din Chile credeau că muntele salvator, numit Thegtheg („Tunătorul” sau „Scânteietorul”), avea trei piscuri şi capacitatea de a pluti pe apă. Trebuie remarcat faptul că, la Giza, se găsesc tot trei „munți” artificiali. De altfel mandeenii, ultimii gnostici supraviețuitori până astăzi, cred că Arca lui Noe s-a oprit în Egipt. În varianta biblică, „s-a oprit corabia pe Munţii Ararat”. Să fie vorba despre cei doi munți din Armenia, ce poartă acest nume? Și cum ar fi putut o corabie să oprească pe cel puțin doi munți în același timp?

În antichitate, nimeni nu cunoștea numele Ararat, nici măcar locuitorii respectivului ținut. Înainte de a primi denumirea Armenia, regiunea se numea Urartu. Istoricul armean medieval Movses din Khoren scria în Istoria Armeniei despre câmpia Ayrarat, ce și-a primit numele de la legendarul rege Ara cel Frumos. De aici provine Ararat, denumirea celui mai înalt vârf din 12zonă, deși localnicii preferă să îl numească Muntele Masis. E posibil ca Ayrarat și Ararat să provină de la Airyana Vaejo, numele dat de perși țării arienilor, acolo unde zeul suprem Ahura Mazda i-a cerut păstorului „Yima cel frumos” să construiască țarcul subteran în care să ascundă oameni, animale și plante de „un îngheţ pustiitor şi necruţător”, sau era glaciară. Nu încape îndoială că evreii au auzit această legendă de la perși, salvatorii lor din robia babiloniană, combinând-o probabil cu mitul Potopului aflat de la babilonieni. Să nu uităm că, oricât de mult și-ar dori o dovadă solidă cei ce consideră Biblia „cuvântul lui Dumnezeu”, pe muntele Ararat din Armenia nu s-a descoperit nici măcar o bărcuță sau o plută, darămite o corabie. Și nici n-o să se găsească dintr-un motiv foarte simplu: numele biblic al „munților” de pe care au coborât după Potop Noe, familia sa și animalele nu este Ararat, ci Aarat, care înseamnă „tărâm sfânt” sau „înalt”. Acești „munți” înalți, ce reprezintă un tărâm sfânt, nu pot fi decât piramidele de la Giza, „porțile stelare” ale zeilor, transformate de evrei în sfântul templu al lui Yahweh și palatele lui Solomon. Egiptenii foloseau pentru piramidă termenul „PR.NTR” sau „Per-Neter”, ce înseamnă „casa zeilor”. În plus, o parte importantă a festivalurilor religioase indiene o reprezintă ritualul Aaratt sau „baia sfântă”. În limba hindusă, cuvântul „aarat” se referă la scufundarea purificatoare a zeităților în mare, ceea ce ne duce la aceleași piramide ale zeilor, scufundate în timpul Potopului.

Cuvântul „piramidă” provine din termenii grecești „pyramis” și „pyramidos”. Dacă pentru lingviști „pyramis” rămâne un cuvânt cu un înțeles obscur și o proveniență necunoscută, „pyramidos” a fost tradus ca „foc în mijloc”. Însă misterul se dezleagă privind la mitul grecesc al Diluviului. Supraviețuitorii Potopului, care s-au ascuns într-o ladă în care au depozitat „toate cele de trebuinţă”, au fost Deucalion, fiul lui Prometheus, și Pyrrha, soția sa. Cuvântul „pyramis”, care s-a transformat în „pyramidos” (sau „piramidă” în română) nu poate proveni decât din numele soției lui Deucalion. La rândul său, numele ei provine din „pyr”, cuvântul grecesc pentru „foc”. Poeții romani Horațiu și Ovidiu au descris-o ca având păr roșu, prin urmare a fost numită după culoarea podoabei sale capilare. De la „pyr” grecii au ajuns la „purros”, cuvânt care înseamnă „culoarea focului” sau, mai simplu, „roșu”. În limba latină, cuvântul care desemnează culoarea focului a devenit „pyrrhus”. Devine astfel din ce în ce mai evidentă legătura dintre supraviețuitorii Potopului și piramide. „Pyramidos” se traduce corect nu „foc în mijloc”, ci „Pyrrha în mijloc”, implicând faptul că lada în care s-a ascuns ea și soțul ei era o piramidă.

Totuși, miturile grecești par să ascundă mai multe. Mama Pyrrhei a fost Pandora, prima femeie, cea pe care zeii au trimis-o tot cu o cutie, pentru a pedepsi oamenii. Când Epimetheus, fratele lui Prometheus, a deschis cutia Pandorei, din ea au ieșit bolile, suferința, moartea, durerea, în general tot ce considerăm a fi rău. Epimetheus a închis capacul, reușind să păstreze în cutie doar Speranța. Astfel, grecii și-au explicat prezența răului în lume, 11evidențiind faptul că omenirii i-a rămas totuși speranța. Pandora, ființa care a fost creată în casa zeilor, nu din pământ ca bărbații lui Prometheus, prezintă numeroase asemănări cu zeița Pământului. Un exemplu ar putea fi numele „Anesidora”, atribuit ei pe câteva vase de acum două milenii și jumătate, nume care în mod obișnuit era unul dintre epitetele zeițelor Pământului Gaia și Demetra. De asemenea, există similarități între Pandora și biblica Eva, fiecare dintre ele fiind considerată prima femeie, faptele lor aducând suferința și moartea în lume după ce au scos omenirea dintr-o epocă de aur. Iar Eva, Gaia și Demetra sunt nume diferite ale sumerienei Ninhursag, mama zeilor și a oamenilor, personificarea Pământului. Cutia Pandorei este aceeași în care s-au salvat Pyrrha și Deucalion, adică o piramidă; să ne amintim că Isis era numită „stăpâna piramidei” iar Ninhursag înseamnă „doamna muntelui înalt”. Speranța rămasă în Cutia Pandorei, în timp ce răul scăpase în lume, îi reprezintă pe supraviețuitorii Potopului („răul” de pe Pământ), ultima speranță a omenirii. Piramida poate reprezenta și „poarta stelară” prin care au venit pe planeta noastră Enki și Veghetorii săi, cei care au adus răul pe Pământ prin faptele lor. Totuși, în Theogonia, Hesiod a folosit pentru Cutia Pandorei cuvântul „pithos”, care semnifică ori un vas mare pentru stocarea vinului, uleiului sau grânelor, de obicei îngropat în pământ, ori un recipient funerar sau un sarcofag. Când au ajuns în Egipt, grecii au aflat că piramidele sunt morminte ale faraonilor. Prin urmare, Hesiod se referea la piramida Pandorei și nu la o cutie. În secolul al șaisprezecelea, Erasmus din Rotterdam a tradus cuvântul „pithos” al lui Hesiod prin latinescul „pyxis”, care înseamnă „cutie”, astfel luând naștere celebra „Cutie a Pandorei”, pierzându-se sensul ei original.

O „cutie” specială aflată în Egipt găsim și într-un mit prezentat de New Larousse Encyclopaedia of Mythology, care susține că zeul suprem Ra a introdus într-o „cutie de aur” câteva obiecte: „varga” (bastonul) lui, o șuviță de păr și „uraeus”-ul (o cobră cu pielea de la ceafă extinsă, confecționată din aur, care era purtată pe acoperământul regal al capului). După ce Ra s-a înălțat la cer, această cutie, ce constituia un talisman periculos, a rămas închisă într-o fortăreață de pe „hotarul răsăritean” al Egiptului. Când Geb, zeul Pământului, a venit la putere, a cerut să-i fie adusă „cutia”. În momentul în care a fost deschisă, din ea a țâșnit o flacără, descrisă ca „respirația șarpelui divin”, care l-a ars pe zeu și i-a ucis toți curtenii. Acest mit ne duce cu gândul la interpretarea „foc în mijloc”, dată cuvântului grecesc „Pyramidos”. Biblia descrie o „cutie” asemănătoare, Chivotul Legământului, în care au fost introduse tabletele cu cele zece porunci, o cupă de aur cu mană și toiagul lui Aaron, fratele lui Moise. Vechiul Testament susține că și această „cutie” a făcut victime, în Cartea a doua a Regilor Uza fiind ucis după ce a atins-o (6:6-8). Iar în Cartea întâia a Regilor se spune că „a lovit Domnul pe locuitorii din Betşemeş, pentru că ei s-au uitat la chivotul Domnului, şi a ucis din popor cincizeci de mii şaptezeci de oameni” (6:19), întocmai ca în mitul egiptean. Dacă ținem cont de faptul că acest Chivot al Legământului a fost construit în deșertul Sinai, după fuga evreilor din Egipt, apoi a fost instalat în templul lui Yahweh / Marea Piramidă, fără îndoială este vorba despre aceeași „cutie de aur” a lui Ra sau Cutia Pandorei. Remarcăm și prezența în interiorul său a toiagului lui Aaron, nume foarte asemănător cu tărâmul sfânt și înalt Aarat, pe care s-au oprit supraviețuitorii Potopului.

2Pictura lui Paolo Uccello din 1446, intitulată Diluviul, aflată în Chiostro Verde („Mănăstirea Verde”) din Santa Maria Novella, înfățișează părțile inferioare a două arce enorme, cu pereții înclinați, ce pot fi cu ușurință considerate două piramide uriașe. Într-o altă pictură, numită Sacrificiul lui Noe, Uccello a reprezentat în mod evident o piramidă, ce nu lasă loc de interpretări. Prin urmare, pentru pictorul italian, Arca lui Noe era o piramidă uriașă, asemănătoare celor de la Giza. Uccello nu a fost singurul artist renascentist cu o asemenea viziune. În fresca Povestea lui Noe din 1452, Lorenzo Ghiberti a inclus trei scene ale Potopului. În cea numită Beția lui Noe se poate observa Arca având forma unei piramide, din ea coborând animalele salvate. Niciunul dintre acești doi artiști nu a călătorit în Egipt, pentru a vedea piramidele de la Giza și, teoretic, piramida lui Gaius Sestius din Roma le-ar fi putut servi ca model. Însă aceasta are dimensiuni modeste și a fost folosită ca mormânt al magistratului Sestius, prin urmare rămâne un mister conexiunea dintre Arca lui Noe și piramide, în viziunea celor doi. Însă se știe că, în perioada renascentistă, cercetători precum Poggio Bracciolini au descoperit manuscrise vechi, ascunse în mănăstiri. Este posibil ca, printre acestea, să fi existat o descriere reală a Arcăi, diferită de cea biblică.

3Geneza biblică spune că, după retragerea apelor Potopului, „a ieşit Noe din corabie; şi împreună cu el au ieşit fiii lui, femeia lui şi femeile fiilor lui”. Pe muntele Aarat „a făcut Noe un jertfelnic Domnului; şi a luat din animalele cele curate şi din toate păsările cele curate şi le-a adus ardere de tot pe jertfelnic”. Dumnezeul biblic „a mirosit mireasmă bună” și s-a hotărât să nu mai distrugă Pământul și toate vietățile lui. Apoi i-a binecuvântat pe oameni și le-a dat planeta în stăpânire: „Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul BEN87654şi-l stăpâniţi!”. Epopeea lui Ghilgameș prezintă evenimentul într-un mod identic, oferind însă amănunte suplimentare. Și aici Utnapiștim / Noe a adus jertfe pe vârful muntelui, iar „când zeii au mirosit dulcea lor mireasmă, s-au adunat ca muștele deasupra jertfii”. Iștar / Ninhursag, care în timpul Diluviului a regretat că a susținut distrugerea oamenilor, a propus ca „toți zeii să se adune în jurul jertfei în afară de Enlil. El să nu se apropie de această jertfă fiindcă, fără să chibzuiască destul de bine, a dezlănțuit Potopul, a sortit pierii poporul meu”. Însă Enlil și-a făcut apariția și, văzând corabia lui Utnapiștim, „fu cuprins de o aprigă mânie și urlă furios către zei, locuitorii cerului: «A scăpat vreunul dintre muritori?! Nici unul nu trebuia să supraviețuiască Potopului!»”. Ninurta, fiul său, și-a dat seama cine era adevăratul salvator al oamenilor: „Care dintre zei poate să uneltească ceva fără știrea lui Ea? Zeul Ea cunoaște toate lucrurile!”. Contactat, Enki i-a reproșat fratelui său nimicirea omenirii prin Diluviu dar nu a recunoscut că a avut vreun amestec în salvarea lor, afirmând că Utnapiștim a aflat singur „tainele zeilor” printr-un vis. Enlil și-a potolit furia, i-a binecuvântat pe Utnapiștim și pe soția lui, la fel ca Dumnezeul biblic, și le-a oferit nemurirea, mutându-i în casa zeilor de „la îndepărtata obârșie a râurilor”.

Locul în care a adus Noe / Enoh jertfe zeilor, după ce s-a întors pe Pământ, nu poate fi decât Marea Piramidă, considerată templul lui Yahweh în legenda lui Solomon. Acest lucru este confirmat până și de Vechiul Testament. Cartea lui Isaia susține că „în ziua aceea, va fi un jertfelnic în mijlocul pământului Egiptului şi un stâlp de pomenire la hotarul lui, pentru Domnul. Acesta va fi un semn şi o mărturie pentru Domnul Savaot în pământul Egiptului. Când vor striga către Domnul în strâmtorările lor, atunci El le va trimite un mântuitor şi un răzbunător care-i va mântui. Domnul se va face ştiut în Egipt şi Egiptenii vor cunoaşte pe Domnul în ziua aceea” (19:19-21). În Cartea a doua a Cronicilor, Solomon a făcut în templul lui Yahweh un „jertfelnic de aramă, lung de douăzeci de coți, lat de douăzeci de coţi, înalt de zece coţi” (4:1) iar Yahweh declară că: „mi-am ales locul acesta să fie templu pentru aducerea de jertfe” (7:12).

De ce a adus Noe / Enoh aceste jertfe zeilor? Dacă interpretăm povestea mot-a-mot, Noe nu ar fi sacrificat animalele supraviețuitoare, ținând cont că salvase câte o pereche din fiecare specie. În plus, de ce ar fi avut nevoie zeii de animale arse? Adevărul din spatele poveștii nu este greu de intuit. Întors pe Pământ împreună cu restul supraviețuitorilor umani, Enoh / Noe a vrut să-și contacteze zeul. Neavând vreo metodă concretă, cea mai logică a fost 13aprinderea unui foc în Marea Piramidă. Fumul, care ieșea prin cele patru coridoare înguste ce pornesc din cele două camere principale, putea fi zărit de la mare distanță. Astfel, dacă Veghetorii s-ar fi aflat încă pe Pământ, ar fi pornit în direcția fumului și ar fi găsit supraviețuitorii umani. Enoh plecase prin „poarta stelară” imediat ce a început Potopul, astfel încât nu putea ști nici deznodământul ultimei bătălii dintre Enlil și Marduk și nici dacă Veghetorii au reușit să scape în vreun fel de inundația globală. Însă cei care au observat fumul („au mirosit dulcea lor mireasmă”) au fost zeii din tabăra lui Enlil, printre care se aflau Ninhursag și Ninurta. Aceștia și-au anunțat conducătorul, Enlil aflând cu această ocazie nu doar că au supraviețuit câțiva oameni ci, mult mai important, că Enki, Marduk, Iștar și restul Veghetorilor au reușit să evadeze prin „porți stelare”. Atunci „fu cuprins de o aprigă mânie și urlă furios către zei, locuitorii cerului”. Întrând în piramidă pentru a-i binecuvânta pe supraviețuitori („atunci Enlil a intrat în corabie”), zeului nu i-a fost greu să afle destinațiile Veghetorilor, planetele Marte și Venus, după hărțile celești din interior. Acordarea nemuririi lui Noe și soției sale, precum și mutarea lor în grădina zeilor, nu reprezintă decât răsplata pentru această prețioasă informație, oferită, ce-i drept, fără intenție.

În primul rând, Enlil a hotărât să trimită spioni în cele două locații, care să confirme prezența Veghetorilor pe cele două planete. Abia după confirmarea țintelor urma anihilarea totală a celor două refugii, numite de Biblie Sodoma și Gomora. Capitolul al optsprezecelea al Facerii ne oferă amănunte suplimentare ale întâlnirii lui Enlil cu supraviețuitorii Potopului. „Într-o zi pe la amiază”, el a apărut în fața lui Abram (Avram), rebotezat Abraam (Avraam), și a soției acestuia, Sarai, redenumită Sarra. În limba sumeriană, Abraam înseamnă „cel care conduce Fereastra / Deschizătura”, iar Sarra „conducătoarea Intrării”. Aceste referiri evidente la o „poartă stelară” ne duc la concluzia că Avraam și Sarra din această poveste sunt Enoh / Noe și soția sa. Zeul nu și-a făcut apariția singur, ci însoțit de doi „oameni”, probabil Ninurta și Ninhursag ori Nusku, vizirul lui Enlil. Văzându-i, Avraam / Enoh 19s-a oferit să le aducă apă cu care să-și spele picioarele și mâncare. Cei trei au fost serviți cu azime, unt, lapte și un vițel gătit, întocmai cum Noe și Utnapiștim au adus jertfe divinității după ce s-au retras apele Potopului. „Când zeii au mirosit dulcea lor mireasmă, s-au adunat ca muștele deasupra jertfii” spunea Epopeea lui Ghilgameș, dând gata tot ce li s-a pus în față. După un asemenea ospăț zeiesc, unul dintre cei trei, cel mai probabil Enlil, i-a spus lui Avraam: „Iată, la anul pe vremea asta am să vin iar pe la tine şi Sarra, femeia ta, va avea un fiu”, întocmai ca Dumnezeul biblic care, în Facerea, i-a binecuvântat pe supraviețuitorii Diluviului și le-a ordonat: „Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!”. După această binecuvântare, Enlil i-a trimis pe cei doi care îl însoțeau să verifice „dacă faptele lor sunt cu adevărat aşa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor”. Aceștia „s-au îndreptat spre Sodoma, în vreme ce Avraam stătea încă înaintea Domnului”. Deși Biblia susține că Ninurta și însoțitorul său au plecat în Sodoma / Marte, inițial nu au făcut decât să verifice piramidele și să dezactiveze cele trei „porți stelare” de la Giza. Abia după aceea au plecat spre Marte și Venus, pentru a le distruge, Veghetorii fiind luați prin surprindere de atacul atomic. Exact în acest mod descrie episodul Epistola întâia către Tasaloniceni a Sfântului Apostol Pavel: „Căci voi înşivă ştiţi bine că ziua Domnului vine aşa, ca un fur noaptea. Atunci când vor zice: pace şi linişte, atunci, fără de veste, va veni peste ei pieirea, ca şi durerile peste cea însărcinată, şi scăpare nu vor avea” (5:2-3). Această zi „a Domnului” este considerată un eveniment din viitor, reprezentând a doua întoarcere a lui Iisus și începutul Apocalipsei. Însă, în realitate, se referă la atacul nuclear asupra planetelor Venus și Marte, în care Enlil a obținut practic victoria în al doilea război al său împotriva Veghetorilor. Noul Testament demonstrează acest lucru în Evanghelia lui Ioan, unde Enlil, numit aici Iisus, le spune iudeilor: „Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat” (8:56). Spre deosebire de epistola lui Pavel, „ziua Domnului” este aici un eveniment din trecut. Și chiar unul precis, ținând cont că Avraam a fost martor și „s-a bucurat”. Singurul moment din povestea lui Avraam ce poate fi considerat o „zi a Domnului” este distrugerea Sodomei și Gomorei, adică a planetelor Marte și Venus.

Înainte de a ataca planetele pe care s-au refugiat Veghetorii, Enlil și ai săi trebuiau să dezactiveze „porțile stelare” de la Giza. Nu complet, pentru a le permite Veghetorilor să se întoarcă, ci doar cât să nu mai poată fi activate de pe Pământ. În acest fel, dacă ar fi scăpat câțiva atacului nuclear, ar fi fost blocați în piramidele din Egipt, pe care le-ar fi găsit înconjurate de armata lui Enlil. Epopeea Lugal-e Ud Melam-bi relatează intrarea lui Ninurta în Marea Piramidă, numită Casa care e ca un munte, pentru a pregăti capcana. „În locul care răspândește raze”, el a inspectat „pietrele” magice. A hotărât destinul fiecăreia în parte, adică dacă va fi luată sau distrusă. Ordinea în care Ninurta a decis „destinul” fiecărei „pietre” este descrisă în tăblițele 10-13 ale 14poemului. Urcând prin Pasajul Ascendent, fiul lui Enlil a intrat într-o cameră dispusă exact pe linia centrală a piramidei. Emisia ei („o revărsare ce e ca un leu pe care nimeni nu cutează să-l atace”) provenea dintr-o piatră numită Șam („destin”), ce răspândea o radiație roșie, pe care Ninurta „a văzut-o în întuneric”. El a ordonat să fie „smulsă” din peretele în care era fixată, „spartă în bucăți” și „distrusă fără urmă”. Întorcându-se, Ninurta a ajuns la Marea Galerie, al cărei tavan strălucea în lumini multicolore („cu bolta ca un curcubeu, acolo se sfârșea întunecimea”), spre deosebire de pasajele înguste în care doar „o lumină verde difuză ardea”. Intrând în Camera Regelui, unde „plasa” se întindea pentru a „cuprinde Cerul și Pământul”, Ninurta a descoperit piatra Gug („hotărâtoarea direcției”), probabil dispozitivul de formare a adreselor „porții stelare”. „Atunci, la porunca lui Ninurta, stăpânul sorții, în ziua aceea piatra Gug a fost scoasă din scobitura ei și sfărâmată”, ne spune textul. Pentru a fi sigur că nimeni nu va mai putea activa portalul, Ninurta a distrus și pietrele Su și Kashurra. Apoi, „eroul a pășit spre Piatra Sagkal”. El „și-a adunat toate puterile”, a smuls-o, a tăiat cablurile care o susțineau și „spre pământ a prăvălit-o”. După ce a terminat cu aceste trei „pietre”, Ninurta a hotărât destinul altor douăzeci și șapte de cristale. Unele au fost distruse, iar altele au fost transportate în templul său din Nippur, precum și în alte locuri. La urmă, zeul a distrus un obiect numit Piatra Ul. „Fie ca odraslele mamei mele să n-o mai vadă”, a spus el. Ieșind din piramidă, însoțitorii săi l-au lăudat. „Ca Anu ești făcut!”, i-au spus aceștia. Apoi, „Casa radiantă unde începe măsurătoarea coardelor, casa din țara pe care ai ajuns s-o cunoști, bucură-te că ai intrat în ea”. În final i-au propus să se întoarcă acasă: „În orașul ce-l iubești, în sălașul din Nippur, odihnească-ți-se inima”. Ninurta s-a întors în orașul tatălui său, mândru de capcana pe care tocmai le-o întinsese Veghetorilor.

După cum am văzut, au existat supraviețuitori ai dublei catastrofe nucleare, care s-au întors pe Pământ. Bineînțeles, fiecare prin poarta prin care a plecat. Primii care au sosit au fost cei de pe Venus, conduși de Enki și Iștar, care s-au întors în Marea Piramidă. Nu după mult timp li s-au alăturat Marduk și supușii săi, blocați în cea de-a doua piramidă. Planul lui Enlil a mers ca pe roate, așa că Veghetorii s-au trezit înconjurați, fiind nevoiți să se baricadeze în „porțile stelare” de la Giza. Din fericire pentru noi, lupta care a urmat, Bătălia Piramidelor, s-a păstrat în câteva texte antice mesopotamiene.

Într-un text sumerian, numit Inanna și Ebih de Samuel N. Kramer în volumul Sumerian Mythology, se vorbește despre lupta Inannei cu un zeu rău, ascuns în „Munte”, Kramer considerând că aparține ciclurilor „miturilor despre uciderea de dragoni”. Fragmentele disponibile ale mitului povestesc despre înarmarea zeiței cu un adevărat arsenal pentru atacarea „Muntelui”, pe care îl numea E-Bih („Casa Tristei Chemări”). Arogantă, ea a strigat cât a putut:

5Munte, atât de înalt ești,

Te ridici deasupra tuturor (…)

Atingi cerul cu vârfu-ți (…)

Și totuși am să te distrug.

La pământ am să te dobor (…)

În inima-ți durerea voi aduce”.

Faptul că „Muntele” era în realitate Marea Piramidă din Egipt reiese și dintr-un cilindru sumerian în care este înfățișată Inanna, pe jumătate goală, ca de obicei, înfruntând un zeu instalat pe trei piramide. Lângă ele se află ankh-ul egiptean, un preot cu tiara egipteană pe cap și șerpi înlănțuiți. Agitându-și armele, Inanna / Ninhursag a proclamat: „În inima Muntelui voi pătrunde (…) În Munte, victoria va fi a mea!”. Acestea fiind spuse, zeița a început atacul:

N-a încetat să lovească laturile lui E-Bih

Și toate colțurile,

Chiar și mulțimea de pietre înălțate.

Dar înăuntru (…) Marele Șarpe care intrase

Otrava nu înceta să-și scuipe”.

Textul declină identitatea zeului, numindu-l Azag („locul apei”) sau „Marele Șarpe”, care nu poate fi decât Enki. De asemenea, este identificată și ascunzătoarea sa: „Ekur, ale cărui ziduri înfricoșătoare ajung până la cer”, adică Marea Piramidă. Anu a intervenit pentru a-și tempera fiica, sfătuind-o să fie atentă, deoarece zeul ascuns avea la rândul său arme puternice: „izbucnirea lor e cumplită; te vor împiedica să intri”. Dar Inanna / Ninhursag era hotărâtă să nu renunțe.

În această luptă zeița nu era singură, avându-l alături pe fiul său și al lui Enlil, Ninurta. Epopeea Lugal-e Ud Melam-bi, închinată lui Ninurta, reconstituită și redactată de Samuel Geller în Altorientalische texte und Untersuchungen, începe astfel:

Rege, domnească e gloria zilei tale;

Ninurta, Întâiule, posesor al Puterilor Divine,

Care în chinurile Țării Muntoase înaintat-ai.

Ca potop ce nu poate fi oprit,

Țara Dușmană precum în cingătoare strâns ai legat-o.

Întâiule, care în luptă neînfricat intri;

Erou ce-n țara lui Divina Armă Strălucitoare o poartă;

Doamne, Țara Muntoasă ai supus-o ca pe a ta făptură.

Ninurta, fiu regal, al cărui tată putere datu-i-a;

Eroule: de frica ta, cetatea s-a predat (…)

O, viteazule – Marele Șarpe, eroicul zeu,

L-ai scos din toți munții”.

Epopeea descrie o mare bătălie, în care Ninurta a atacat orașul inamic cu o serie de proiectile otrăvite, pe care „le-a catapultat în el; otrava, ca sigură, a nimicit orașul”. Supraviețuitorii atacului au fugit în munți (piramide), dar Ninurta „cu arma care zdrobește a aruncat foc asupra munților; zeiasca armă a zeilor, căreia amarnic îi e dintele, a strivit oamenii”. Această armă a lui Ninurta pare a fi una chimică:

15Arma care sfârtecă

A răpit simțurile;

Dintele i-a jupuit.

Sfârtecarea a întins-o peste țară;

Canalele le-a umplut cu sânge,

În țara dușmană câinii ca laptele să-l lingă”.

Azag / Enki însă nu a reacționat. „Dușmanul răsculat, soției și copilului strigatu-lea; contra domnului Ninurta n-a ridicat brațul. Armele din Kur cu țărână fost-au acoperite”, afirmă epopeea.

Un text relatat de Friedrich Hrozny în Mythen von dem Gotte Ninib arată cum, după ce și-a învins dușmanii, Ninurta a plecat să-i atace pe cei care „după zidurile lor s-au retras” în Kur (Marea Piramidă). Apoi a început să se laude:

Înfricoșătoarea-mi Strălucire ca a lui Anu e de vitează;

Contra ei, cine se poate ridica?

Sunt domnul munților înalți,

Al munților ce spre zare piscurile își ridică.

În munți, eu sunt stăpânul”.

Însă dușmanul nu era încă înfrânt. Epopeea Lugal-e Ud Melam-bi remarcă faptul că „pe scorpionul din Kur Ninurta nu l-a anihilat”. Zeii rebeli erau ascunși în piramidă, unde „meșteșugari înțelepți” au ridicat un zid protector „pe care Strălucirea nu-l putea străpunge”. Aceștia nu puteau fi decât Enki și Marduk. „Dușmanul răsculat, soției și copilului strigatu-lea”, efirmă epopeea. Dacă putem bănui că strigătele către soție erau încercări de a o convinge pe Ninhursag să renunțe la atac, cele către copilul său reprezintă chemarea lui Marduk în ajutor. Acesta s-a alăturat tatălui și surorii sale în Marea Piramidă, pe ascuns, la adăpostul întunericului nopții, după cum demonstrează un imn publicat de Josef Bollenrucher în Gebete und Hymnen an Nergal:

Divinul Nergal,

Domn care noaptea s-a strecurat,

Venit-a la luptă!

Pocnește din bici, armele-i zăngăne (…)

El cel ce-i binevenit, imensă-i e puterea;

Ca un vis în pragul ușii s-a ivit.

Divinule Nergal, tu cel ce ești binevenit,

Alungă dușmanul de la Ekur,

Prinde-l pe Sălbaticul din Nippur!”.

Într-un text compilat de George A. Barton după fragmentele unui cilindru de argilă găsit în templul lui Enlil din Nippur și publicat în Miscelanneous Babylonian texts, este prezentat asediul unei clădiri numite Formidabila Casă Care E Ridicată Ca O Movilă, adică Marea Piramidă. Nergal / Marduk i-a întărit sistemul defensiv cu diverse cristale, numite „pietre”, asemănătoare celor distruse ori confiscate de Ninurta din piramidă, conform Epopeei Lugal-e Ud Melam-bi:

7Piatra-Apei, Piatra-Bolții,

Piatra-(…) și (…)

Domnul Nergal i-a mărit puterea.

Ușa pentru apărare a (…)

Spre cer Ochiul și-a înălțat,

Adânc săpat care dă viață (…)”.

Și aici Ninurta este conducătorul atacului, însă despre asediați nu ni se spune nimic, deși le putem intui identitatea. La un moment dat, unul dintre zeii cei tineri a fost lovit de Arma Strălucitoare a lui Ninurta. Atunci, un zeu bătrân i-a cerut Marii Zeițe Ninhursag ajutorul:

În acea vreme, Strălucirea Ucigătoare veni;

Platforma Casei pe domn îl sprijini.

Spre Ninhursag un strigăt răsună:

«(…) arma (…) odrasla mea

La moarte e osândită»”.

Cel mai probabil, zeul cel bătrân care i-a cerut ajutorul lui Ninhursag era Enki, odrasla sa rănită fiind Iștar. Ascultând strigătul și văzându-și fiica în pragul morții, Ninhursag s-a hotărât să oprească luptele. A noua tăbliță a textului Lugal-e Ud Melam-bi începe cu cuvintele ei către Ninurta:

La Casa Unde Măsurătoarea-cu-Coarda începe,

Unde Asar ochii spre Anu și-a înălțat,

Mă voi duce.

Coarda o voi tăia,

Spre binele zeilor ce se războiesc”.

Ninurta s-a arătat uimit de decizia mamei sale de „a intra singură în Țara Dușmană”. Pentru că nu a reușit să o convingă să se răzgândească, i-a dat „haine care s-o facă netemătoare”, probabil o armură. Apropiindu-se de piramidă, Ninhursag i-a vorbit lui Enki: „Strigă la el (…) îl imploră”. Degradarea tăbliței nu ne permite descifrarea conversației dintre cei doi, însă aflăm efectul ei, Enki acceptând să-i predea piramida:

Casa cea care e ca o movilă,

Cea pe care ca pe un morman am înălțat-o –

Stăpâna ei poți fi”.

Și astfel ne dăm seama de motivul pentru care egiptenii au considerat-o „Stăpâna Piramidei” iar sumerienii au numit-o Ninhursag, adică „Doamna Muntelui Înalt”. Pentru a se preda, Enki a pus o condiție: capitularea sa să reprezinte finalul conflictului, până la sosirea „timpului care determină destinul”. Ninhursag a promis să respecte această condiție și s-a întors să discute cu Enlil. Evenimentele care au urmat sunt descrise parțial în epopeea Lugal-e Ud Melam-bi și în alte texte fragmentare. Însă cea mai completă versiune se găsește în Cânt cântarea Mamei Zeilor, un text poetic pentru slava zeiței Ninmah („Marea Doamnă”) / Ninhursag.

Poemul începe cu un apel la „tovarășii de arme și combatanți”, care sunt îndemnați să asculte. După o scurtă descriere a războiului și a proporțiilor sale globale, sunt prezentate cele două tabere. De o parte se aflau „primii născuți ai lui Ninmah”, adică Enlil și Ninurta, iar în cealaltă tabăr21ă Nergal „cel viteaz și falnic” (Marduk) și „zeul celor două case mari” (cele două mari piramide de la Giza), adică Enki. Susținând că acționa cu aprobarea lui Anu, Nihursah i-a prezentat lui Enlil propunerea de capitulare a Veghetorilor, în timp ce Ninurta rămăsese pe câmpul de luptă. La început, Enlil era de neînduplecat:

Înfățișându-se acolo, în fața mamei,

Adad astfel grăit-a:

«Așteptăm victoria.

Forțele dușmane sunt învinse.

Cutremurării pământului nu i-au rezistat»”.

Convins până la urmă să se răzgândească, Enlil i-a spus:

Ridică-te și du-te – vorbește cu dușmanul.

Cheamă-l la sfat

Pentru ca atacul să fie oprit”.

Apoi s-a adresat Consiliului zeilor:

Enlil deschise gura;

În adunarea zeilor spuse:

«Dacă Anu la munte zeii i-a adunat,

Războiul să-l descurajeze, pacea s-o aducă,

Și a trimis-o pe Mama Zeilor

Să se consulte cu mine,

Fie ca Mama Zeilor să fie mesager»”.

Întorcându-se spre ea, a continuat:

Du-te, liniștește-mi fratele!

Ridică asupra lui o mână întru Viață;

Din ușa lui zăvorâtă să iasă!”.

Făcând cum i s-a cerut, Ninhursag „a plecat pe fratele lui să-l aducă, și-a spus rugile în fața zeului”. Pe Enki l-a asigurat că este în siguranță. Deoarece el ezita, zeița l-a îndemnat cu tandrețe: „vino, să te conduc”. Ascultător, el a urmat-o, alături de ceilalți apărători ai piramidei.

16Descrierea procesului lui Enki se întâlnește într-un text fragmentar publicat de Secția Babiloniană a Universității din Pennsylvania. Relatarea începe cu momentul în care zeii au înconjurat piramida, iar unul dintre ei i se adresează celui închis „în îngrăditura lui”. Acest purtător de cuvânt, identificat ca Ninhursag în Cânt cântarea Mamei Zeilor, „pe cel ce era rău l-a implorat”. Nici din acest text nu putem afla discuția lor, însă se pare că Enki a fost mișcat de mesaj: „în pofida furiei din inimă, lacrimi limpezi i s-au ivit din ochi”. A acceptat să iasă și să meargă la judecată, procesul având loc într-un templu de pe malul fluviului:

În locul venerației, lângă râu,

Cu el cel acuzat pășit-au.

Cu-adevărat dușmanii au despărțit.

Dreptatea s-a înfăptuit”.

Enki a fost găsit vinovat și condamnat. Pentru a i se stabili pedeapsa, Ninhursag a găsit o soluție:

În această zi, Doamna însăși,

Ce adevărul îl grăiește,

Acuzatoarea lui Azag, marea prințesă,

Cumplită judecată a rostit”.

Deși crudă, soluția oferită de ea era simplă:

Într-un mare înveliș ce e pecetluit,

Cu nimeni care să-i ofere de mâncare;

Singur să sufere;

Apa de băut să-i fie oprită”.

Judecătorii au acceptat propunerea zeiței: „Stăpână ești (…) Soarta o hotărăști: așa să fie!. Apoi zeii au dat apoi porunca în cer și pe Pământ”, pentru a înștiința ambelor tabere sentința care sfârșea cruntul și îndelungatul război.

Însă nu toți Veghetorii au părăsit Marea Piramidă odată cu Enki, unul singur alegând să nu se predea: Marduk. Prin urmare, Enlil a hotărât să-l închidă de viu, sigilându-i piramida. În Marea Piramidă sunt și astăzi masive blocuri-capcană din granit, cu care au fost sigilate coridorul ascendent și Camera Regelui. Încarcerarea și eliberarea ulterioară a lui Marduk au fost echivalate de către adepții săi de mai târziu cu moartea și învierea zeului. Ca exemplu, în mitologia canaanienilor, Baal Zephon a fost ucis de către zeul Mot, înmormântat în muntele său și apoi readus la viață de către Anat, iubita sa soră. Pentru greci, Zeus l-a închis pe Typhon în muntele Etna. În Uber Jornandes und die Geten din 1846, Jakob Grimm amintea de zeul scandinav Freyr care, murind, a fost așezat într-o „movilă” cu uși și ferestre, păstrat acolo timp de trei ani și considerat de popor ca fiind în viață. Iar Vechiul Testament sugerează că Marea Piramidă ar putea fi considerată un mormânt al lui Yahweh, Solomon chemându-și zeul în marele său templu astfel: „și acum, Doamne Dumnezeule, scoală-te şi vino la locul de odihnă al tău” (Cartea a doua a Cronicilor 6:41). Astfel înțelegem și de ce piramida a fost numită templul lui Yahweh, evreii aflându-se în mod constant în apropierea ei. Relatarea încarcerării lui Marduk s-a păstrat pe tăblițe de argilă descoperite în ruinele orașelor asiriene Ninive și Așur, expuse la Muzeul din Berlin. Textul din Așur sugerează că servise ca scenariu pentru un mister teatral jucat în Babilon de Anul Nou, ce punea în scenă suferința zeului. Din păcate nu s-a descoperit încă nici varianta babiloniană originală, nici textul sumerian pe care se baza scenariul. Când Stephen Landon a inclus acest text în volumul său din 1923 despre misterele mesopotamiene de Anul Nou, l-a intitulat Moartea și învierea lui Bel-Marduk.

Misterul teatral începe cu prezentarea personajelor, primul fiind „zeul Bel, care a fost întemnițat în Munte”. Urmează un mesager care îi aducea vestea lui Nabu, fiul lui Marduk. Șocat, acesta pornește cu carul său spre „Munte”, scenariul explicând că „aceea e casa de la marginea Muntelui, unde îl 17interoghează”. Paznicii au fost anunțați că zeul agitat este nimeni altul decât „Nabu care din Borsippa sosește; este cel ce vine să se intereseze de binele tatălui său care este închis”. În scenă apar și alți actori; „ei sunt oamenii care pe străzi grabnic trec; îl caută pe Bel, întrebând «Unde e ținut Bel captiv?»”. Textul mai afirmă că „după ce Bel a intrat în munte, orașul s-a umplut de tumult” și chiar „din cauza lui au izbucnit lupte interne”. Își face intrarea și Sarpanit, soția lui Marduk. Este întâmpinată de un mesager „care plânge în față-i, spunând «Pe Munte l-au dus»”, apoi îi arată hainele zeului: „Acestea sunt straiele lui, pe care i le-au luat”, în locul lor Marduk „cu un Veșmânt de osândă a fost gătit”. În acel moment, spectatorilor li se arăta o cârpă, spunându-li-se: „Aceasta înseamnă: în sicriu se află”. Sarpanit se duce la „Munte”, unde găsește o mulțime de oameni care jelesc:

Aceștia sunt cei care lamentează

După ce zeii l-au ferecat,

Despărțindu-l de cei vii.

În Casa Captivității,

Departe de soare și lumină,

L-au aruncat în temniță”.

Marduk este declarat mort, însă Sarpanit face apel la marii zei: „Dați-i viață lui Bel”. Alături de ea apar preoți, mesageri și un cititor în stele, ce recită rugăciuni. „Readuceți-l pe Bel la viață”, imploră aceștia. Deodată, actorul care juca rolul lui Marduk spune: „Nu am păcătuit! Nu voi fi zdrobit!”. El anunță că a avut parte de recurs și a fost achitat. În acest caz, cine era adevăratul vinovat?

Atenția publicului este îndreptată către un stâlp; „este stâlpul ușii lui Sarpanit din Babilon”. Spectatorii sunt anunțați că zeul vinovat a fost prins și chiar îi zăresc capul prin ușa deschisă; „acela e capul răufăcătorului, pe care îl vor lovi și ucide”. Nabu „revine din Borsippa; sosește și stă în fața răufăcătorului, privindu-l”. Nu ni se divulgă identitatea vinovatului, însă Nabu susține că l-a văzut în compania lui Marduk. „Acesta e păcătosul”, spune el. Preoții îl înșfacă pe Răufăcător și îl ucid. „Cel al căruia a fost păcatul” este pus într-un coșciug. Astfel, aflăm că Nabu / Enoh este cel care i-a convins pe judecători de nevinovăția lui Marduk. „Răufăcătorul” văzut în compania lui Marduk, care a fost arestat și „ucis”, nu poate fi decât Enki, așa cum relevă textul Cânt cântarea Mamei Zeilor. Ce a putut declara Enoh încât Marduk să fie eliberat iar Enki pedepsit? Un singur lucru ar fi putut schimba lucrurile: mărturisirea că nu Marduk a fost liderul Veghetorilor în cel de-al doilea război al zeilor, așa cum se credea, ci Enki, adevăratul conducător din umbră.

În continuarea misterului teatral, Sarpanit reapare, spălându-se pe mâini cu apă pură, „pe care o aduc după ce Răufăcătorul a fost luat”. În „toate locurile sacre ale lui Bel” se aprind făclii. Se face apel la zeul suprem iar supremația lui Ninurta este proclamată, probabil pentru a alunga temerile că Marduk, odată eliberat, ar putea căuta supremația planetei. Gula, soția lui Ninurta, îi trimite lui Sarpanit haine noi și sandale pentru Marduk. Este adus și carul acestuia. Sarpanit însă e nedumerită: „cum îi pot da drumul celui care nu mai poate ieși?”. Mesagerul divin Nusku o lămurește, explicându-i că Marduk va trece prin Sabad („deschiderea dăltuită de sus”), care este

O ușă-puț pe care zeii o vor sfredeli;

Vârtejurile ei o vor ridica,

În sălașul lui vor intra din nou (…)

La vârtejurile scobiturii, în interior,

O ușă prin răsucire vor sfredeli;

Apropiindu-se, prin mijlocul ei vor pătrunde”.

În anul 820, când oamenii califului Al-Mamoon au intrat în Marea Piramidă, au săpat un tunel fără nicio direcție. Abia după ce au auzit o piatră căzând undeva în interior au îndreptat tunelul spre direcția sunetului, ajungând 22astfel la Pasajul Descendent. Piatra care căzuse le-a dezvăluit dopul de granit, ce ascundea gura Pasajului Ascendent. Oamenii califului și-au croit drum prin piatra de var din jurul lor, descoperind Pasajul Ascendent și zonele superioare ale piramidei. Eliberând Pasajul de resturi de calcar, care alunecaseră până la locurile de granit, arabii au ajuns la intersecția cu Marea Galerie și un Pasaj Orizontal, la capătul căruia se afla încăperea ce a fost numită ulterior Camera Reginei. Deoarece camera era goală, s-au întors prin Pasajul Orizontal până la intersecția pasajelor. Au intrat în Marea Galerie, ce era acoperită de un praf alb, au trecut prin Antecameră și au ajuns în încăperea numită mai târziu Camera Regelui. În aceeași intersecție, arabii au găsit un puț vertical, despre care au presupus că este o fântână. Coborând aproximativ șaptezeci de metri prin puț, ei au ajuns într-o săliță de doi metri, ce făcea legătura cu Pasajul Descendent. Deschizătura dintre această săliță și Pasajul Descendent era blocată și acoperită, oamenii califului fiind cei care au spart-o. Deși s-a descoperit că Puțul Fântânii a fost săpat de jos în sus, nimeni nu a reușit să ofere o explicație plauzibilă în legătură cu scopul lui.

Misterul teatral Moartea și învierea lui Bel-Marduk susține că fiul lui Enki a fost eliberat din Marea Piramidă. Pentru a obține accesul în camerele și galeriile superioare în primul rând era necesar ca salvatorii să sape un tunel. Acesta este așa-numitul „Puț al Fântânii”, despre care nimeni până acum nu a reușit să ofere o explicație plauzibilă a rolului său. Misterul teatral explică foarte clar modalitatea de salvare a lui Marduk, printr-o „ușă-puț pe care zeii o vor sfredeli; vârtejurile ei o vor ridica, în sălașul lui vor intra din nou”. 23Urcând prin acest „puț”, salvatorii erau nevoiți să îndepărteze piatra de rampă în formă de ic, care însă nu putea fi mișcată din loc. În locul ei se găsește o gaură, cei care au studiat-o folosind cuvintele „explozie” și „spulberare” pentru a o descrie. „Spărtura avea înfățișarea unei explozii sub efectul unei forțe zdrobitoare dinăuntru”, scria Adam Rutherford în Pyramidology. Fragmentele blocului de calcar au alunecat în josul Pasajului Ascendent, până la dopurile de granit, acolo unde au fost descoperite de oamenii lui Al Mamoon. De asemenea, explozia a acoperit Marea Galerie cu praful alb și fin pe care arabii l-au descoperit pe pardoseală, acesta fiind dovada clară a unei explozii. Salvatorii l-au scos pe Marduk prin acest drum, acoperind apoi din nou intrarea din Pasajul Descendent, așa cum a fost găsită de oamenii lui Al Mamoon. După ce a fost eliberat, Marduk a fost trimis în exil, așa cum se plânge chiar el într-un text, unde susține că a fost exilat timp de douăzeci și patru de ani în țara Hatti. Și astfel s-a așezat în sfârșit pacea pe Pământ, după zeci de milenii de lupte, suferință și distrugere. Însă orice lucru bun se sfârșește la un moment dat…

Anunțuri

Un răspuns to “17. Arca lui Noe”

  1. Mă gândesc că mitul lui Marduk în care „a coborât” în Marea Piramidă,episod ce se regăseşte şi la canaanieni atunci când povestesc despre moartea lui Baal/Bel de către Zeul Morţii(ai scris în „Ragnarok”),se aseamănă foarte bine cu uciderea lui Adonis/Amar Utur de către Ares/Ninurta,între ei existând o rivalitate evidentă.La fel se poate spune şi de uciderea lui Balder şi pogorârea sa în Hellheim.Aşa cum Freyia reprezintă principiul erotic al Zeiţei-Mamă,aşa Hell o simbolizează pe Kali/Durga.Există dovezi că,în afara faptului că e înfăţişată sub forma unei fiinţei cu cap de om şi trup de cadavru,ea apare pictată albastră sau neagră,ceea ce trimite direct la zeiţa războiului şi uciderii.Iar episodul în care corespondentul lui Hell,Işhtar,coboară în Infern ca să îl găsească pe Tammuz/Dumuzi sprijină şi mai mult teoria

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: