Arhivă pentru August, 2013

22. Dacia, tărâmul zeilor

Posted in Secretele zeilor on 29 August, 2013 by Claudiu-Gilian Chircu

Oare n-am uitat cumva că iubirea de patrie nu e iubirea brazdei, a ţărânei, ci iubirea trecutului?” (Mihai Eminescu)

 lupul-dacic-dacia-burebista-decebal-ancient-dacia-roma-rome-sarmisegetuza-regia

Grecii susțineau că pelasgii au fost primul popor din lume, apărut înaintea Potopului. Care era locul lor de origine, din care au luat naștere celelalte rase umane? Unde au fost duși supraviețuitorii Potopului pentru a locui alături de zei? Și ce s-a întâmplat cu pelasgii? Mai există și astăzi sau au dispărut? Care este istoria lor, eliminată cu brutalitate din cea oficială?

În Dacia preistorică, publicată în 1913, Nicolae Densușianu scria că grecii „aveau o tradițiune, că înainte de denșii a domnit peste pămentul ocupat de ei un alt popor, care a desecat mlaștinile, a scurs lacurile, a dat cursuri noue rîurilor, a tăiat munții, a împreunat mările, a arat șesurile, a întemeiat orașe, sate și cetăți, a avut o religiune înălțătore, a ridicat altare și temple deilor, și că aceștia au fost Pelasgii”. Tot el nota: „Încă înainte de imigrațiunea Grecilor, Celților și a Germanilor în ținuturile Europei, cea mai mare parte a acestui continent era ocupată de o rasă de omeni veniți din Asia, pe cari autorii grecesci i numiau în general Pelasgi și Turseni. Acești Pelasgi formase în timpurile ante-elene, cel mai întins, mai puternic, și mai remarcabil popor, o națiune, care din punct de vedere moral și material a schimbat fața Europei archaice. Pelasgii ne apar în fruntea tuturor tradițiunilor istorice, nu numai în Elada și în Italia, dar și în regiunile din nordul Dunării și ale Mării negre, în Asia mică, în Asyria și în Egipet. Ei representă tipul originar al poporelor așa numite arice, care a introdus în Europa cele de ântâiu beneficii ale civilisațiunii. Urmele estensiunii lor etnografice, precum și ale activității lor industriale, le mai aflăm și astă-di pe cele trei continente ale lumii vechi; începând din munții Norvegiei până în pustiurile Saharei, de la isvorele rîurilor Araxe și Oxus până la Oceanul atlantic”.

Dionysiu din Halicarnas scria că pelasgii și-au primit numele de la Pelasg, fiul lui Zeus și al lui Niobe. Un lucru asemănător susținea Aeschyll în Supplices, unde i-a atribuit lui Pelasg următoarele cuvinte: „Eu sunt Pelasg, fiul lui Palaechton, născut din Gaia, domnul acestei țări și după mine, regele său, s-a numit, cu drept cuvânt, gintea Pelasgilor, ce stăpânesc acest pământ”. În literatura antică grecească, doar zeul Ares avea epitetul de „Palaechton”, numit de poeții latini Geticus, fiind protectorul câmpiilor getice. La Homer, ducii pelasgilor aliați cu troienii sunt numiți descendenți ai lui Ares. Conform lui Pausaniae, arcadienii povesteau că primul om de pe Pământ a fost Pelasg, ce se distingea de toți ceilalți muritori prin puterea, frumusețea și „facultățile spiritului său”. El i-a învățat pe oameni cum să-și construiască case adevarul-despre-dacipentru a se apăra de frig, cum să-și facă haine din piei de oaie și le-a interzis să mai mănânce plante care le erau dăunătoare. Cu șapte secole î.e.n., poetul Asiu din Samos scria că Pelasg, „cel asemenea zeilor”, a fost născut „în țara neagră, pe munții cei cu culmile înalte”. Unde era „țara neagră”, din pământul căreia s-a născut Pelasg? Acest epitet aplicat regiunii respective se referă fără doar și poate la culoarea solului, care nu poate fi decât cernoziomul, solul cu cea mai închisă culoare, ce are o fertilitate naturală ridicată. În lume există doar două așa-numite „centuri de cernoziom”: una în preeria canadiană, iar cealaltă începând din estul Croației, de-a lungul Dunării (incluzând nordul Serbiei și al Bulgariei și sudul României), continuând în republica Moldova, nord-estul Ucrainei și partea de sud a Rusiei, până în Siberia. Cum nimeni nu consideră că primii oameni au apărut în Canada, ce face parte din „lumea nouă”, continentul american, locul nașterii lor ar trebui căutat în cea de-a doua regiune. În articolul Antropogeneza sau originea și evoluția speciei umane, publicat în numărul 9 din 1989 al revistei Știință și tehnică, Lucian Gănulă chiar scria: „Din bazinul panono-carpato-dunărean, rezervorul uman european primordial, de care trebuie să se țină seama în studiile moderne, proto-paleoliticii au iradiat în Europa Occidentală și de Nord, iar spre Răsărit pe la Nord de Marea Caspică și Asia Centrală, Podișul Iranului și pe subcontinentul indian”. Acești pelasgi, care s-au extins nu doar în Europa, ci au ocupat și o mare parte a Asiei și nordul Africii, nu pot fi decât tracii, care în antichitate trăiau exact în acele regiuni. Geograful grec Pausanias, care în anul 174 a scris despre epoca Daciei sub conducerea lui Dromichete, afirma: „afară de celți, nicio națiune nu e atât de numeroasă și de întinsă ca tracii. Niciodată, înainte de a fi bătuți de romani, ei n-au fost cu totul supuși”. La rândul său, Herodot, cel considerat a fi părintele istoriei, declara: „Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după cel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotinţa mea. Dar acest lucru este cu neputinţă şi niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceştia slabi. Tracii au mai multe nume, după regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleaşi la toţi, afară de geţi, trauşi şi de acei care locuiesc la nord de crestomai.”

În Dacia secretă, etnograful Adrian Bucurescu consideră că numele tracilor vine de la „traeki” („bun, frumos, plăcut”) și de la „thrakios” („cutezător”). În Marile Enigme, Eugen Delcea crede că numele vine de la Trakia, în care „t” este tatăl, „ra” este zeul egiptean Ra iar „kia” este Geea a grecilor. Indiferent de natura numelui lor, cert este că tracii ocupau cea mai mare parte a suprafeței Pământului. Deși împărțiți în multe triburi cu denumiri proprii, Dacilucru confirmat și de Herodot prin „tracii au mai multe nume, după regiuni”, toți se numeau traci, mai puțin cei din teritoriul dintre Marea Neagră, Munții Balcani, Tisa și Nistru, în mare zona României de astăzi. Tracii de pe aceste meleaguri au fost numiți daci sau geți. Acum mai bine de două milenii, istoricul și geograful grec Strabon scria în Geografia că „dacii au aceeași limbă cu geții” și că „elenii i-au socotit pe geți de neam tracic”, iar Herodot i-a numit pe geți „cei mai viteji și cei mai neînfricați dintre traci”. De unde rezultă că dacii și geții erau același popor, care făcea parte din cel al tracilor. O altă denumire acordată geto-dacilor era cea de sciți. Ca exemplu, din fragmentele rămase din Getica lui Criton reiese că acesta, când vorbește despre adversarii împăratului Traian, îi numește geți, iar când vorbește despre țara lor, o numește Scythia. Numele de Geția pentru țara geto-dacilor nu se folosea în izvoarele antice, preferându-se Scythia și, uneori, Dacia. Poetul roman Gaius Valerius Flaccus scria în primul secol al erei noastre că triburile Sciției erau: sauromații, alanii, heniochii, bisaltii, cimmerienii, dandarizii, hyrcanii, coralii, sindii, bastarnii, drancenii, neurii, iazygii, arimaspii, thyrsa-geții, choatrii, geții, albanezii și gelonii. În Dacia preistorică, Nicolae Densușianu a demonstrat că sciții / scythii erau pelasgi, numele lor însemnând „scutași” în cadrul organizării militare pelasge (litera „u” fiind transformată în „y”). Pentru scriitorul Eugen Delcea, numele de „geți” provine din Geea Tara / Terra („pământul Geei”), care a fost simplificat ca „geta”. Nicolae Desunșianu considera că denumirea dată de greci, „getae”, avea sensul de „proprietari” sau „din țară”. Același lucru reiese și din denumirea de „daci”, ce provine din „d’aci”, forma arhaică a expresiei „de aici”, de unde rezultă că geto-dacii nu considerau că au migrat de undeva, ci erau un popor născut pe teritoriul pe care îl ocupau.

Ar putea fi dacii pelasgii despre care vorbeau grecii, iar țara lor, locul de origine al omenirii? Istoricul Herodot ne transmite că „pelasgii au fost primii locuitori ai Greciei şi Italiei, aparţinând rasei europene”, precizând că cea mai mare parte a lor se afla în nordul Mării Negre și al Dunării, pe teritoriul dacilor. În Dacia preistorică, Nicolae Densușianu afirma, referindu-se la Dacia, că „legendele romane ne spun că locuitorii acestei țări sunt un gen nou de oameni «ieșiți» pe pământ, după nimicirea prin potop a primei rase de oameni”. Geto-dacii erau prezentați în antichitate, inclusiv de vechii chinezi, drept înalți și blonzi, identici cu pelasgii din punct de vedere al aspectului fizic. În plus, am văzut că, pentru antici, pelasgii s-au născut „în țara neagră, pe munții cei cu culmile înalte”, teritoriu aflat pe centura de cernoziom ce începe în estul Croației, continuă de-a lungul Dunării spre republica Moldova, nord-estul Ucrainei și partea de sud a Rusiei și se termină în Siberia. În dfsdfgaceastă zonă se afla și Dacia sau România de astăzi. În evul mediu, epitetul „negru” a fost aplicat celor trei mari regiuni ale fostei Dacii: Valahia / Țara Românească, Ardealul / Transilvania și Moldova. În timpul domniei regelui Ștefan peste Ungaria (997-1038), Transilvania apare într-un text sub numele „Ungria Nigra” („Ungaria neagră”). În cronica lui Fazel-ullach-Rașid de la 1303, românii din sudul Carpaților sunt numiți „Kara-Ulaghi”, adică „Valahii negri”. Epitetul „kara” („întunecat, negru”), aplicat țărilor daco-române, se întâlnește și în alte documente, turcii numind adeseori Valahia „Kara-Iflak” și Moldova „Kara-Bogdan”, iar în poemele epice ale slavilor meridionali, Valahia este numită „Zemija karablaska”. În Dacia preistorică, Nicolae Densușianu scria că pelasgii se numeau belasci sau balasci, nume modificate de-a lungul timpului în blasci, blaci, vlahi (litera b transformându-se în v), denumire preluată și în limba engleză, unde „black” înseamnă „negru”. Prin urmare, sudul Daciei a fost numit Valahia, adică „pământul negru”. Pe malul celălalt al Dunării, la granița cu România, în localitatea Lepenski Vir din Serbia, aflată în apropiere de defileul Porțile de fier, a fost descoperită cea mai veche așezare umană din Europa, cu o vechime de peste șapte milenii. În estul Valahiei avem câmpia Bărăganului, cunoscută pentru solul său negru, deosebit de fertil, numită mult timp „grânarul Europei” datorită culturilor sale extrem de bogate de cereale, fânețe, plante alimentare și industriale. La doar câțiva kilometri de Bărăgan, în Dobrogea, se găsește satul Adamclisi, forma românizată a denumirii turcești Adam Kilisse, care se traduce prin „Casa lui Adam”, nume ce ne duce cu gândul tot la locul apariției primului om, indiferent dacă îl numim Pelasg sau Adam. Iar la mai puțin de șaptezeci de kilometri de Adamclisi, în est, se află Marea Neagră, cel mai mare bazin de apă salmastră (cu salinitate scăzută) al lumii.

Deloc surprinzător, există numeroase descoperiri arheologice care dovedesc faptul că pe teritoriul României de astăzi a trăit prima civilizație a lumii. Cea mai concretă dintre ele este cultura Cucuteni, denumită astfel după satul din apropierea Iașiului, unde în 1884 s-au descoperit primele vestigii. În 1897 s-au găsit urme ale civilizației Cucuteni și în Ucraina, lângă Kiev, unde a fost denumită Trypilia, ignorându-se cu bună știință faptul că era vorba despre civilizația descoperită cu treisprezece ani în urmă pe teritoriul României. Cu toate acestea, în prezent lumea științifică a ajuns să recunoască această cultură drept prima civilizație a Europei, savanții occidentali declarându-se fascinați de complexitatea și atributele străvechii culturi Cucuteni. Ținând cultura_cucutenicont că a precedat cu câteva sute de ani toate așezările umane din Sumer și Egipt, putem spune că nu este vorba despre prima civilizație a Europei, ci a lumii. Cultura Cucuteni se întindea pe o suprafață de 35.000 de kilometri pătrați, pe teritoriul actual al României (în Moldova și în sud-estul Ardealului), republicii Moldova (sau Basarabia) și Ucrainei. Conform descoperirilor, oamenii culturii Cucuteni au fost primii care trăiau organizați în așezări mari, aceste proto-orașe fiind alcătuite din clădiri aranjate în cercuri concentrice. Ceramica lor, de foarte bună calitate, pictată variat și bogat, este unică în Europa, găsindu-se unele asemănări doar cu cea a unei culturi neolitice din China, mai nouă cu aproximativ un mileniu. Culorile predominante ale ceramicii Cucuteni sunt roșul, albul și negrul, cu unele variații în funcție de temperatura la care au fost arse respectivele vase. Ca formă, obiectele diferă de la simple pahare la vase mari, de tipul amforelor. Specialiștii vorbesc despre un cult al zeiței-mamă (Geea a grecilor, din care s-au născut pelasgii), dovadă fiind statuetele antropomorfe descoperite, care nu prezintă trăsături grotești ori furioase, precum cele ale altor culturi mai noi. Rarele statuete masculine au fețele acoperite de măști iar cele feminine sunt grațioase, având picioare lungi și zvelte, fără măști și cu tatuaje pe corp. Nu există statuete cu sclavi înlănțuiți ori oameni sacrificați, acesta fiind, conform opiniei istoricilor, un semn clar al unei civilizații egalitariene și pacifiste. De asemenea, s-au descoperit în rândul populației Cucuteni urme ale unor culte solare, evidențiate mai ales prin pictură. „Cunoașterea aprofundată a acestei culturi este foarte importantă… Suntem mândri că aici a apărut cea mai importantă și avansată cultură neolitică din întreaga lume”, declara Romeo Dumitrescu, președintele fundației Cucuteni pentru Mileniul trei. Iar istoricul și arheologul Emil Condurachi, membru titular în 1955 al Academiei Române, afirma: „Pe teritoriul românesc s-a cristalizat, la începutul mileniului al IV-lea î.e.n., una dintre cele mai strălucite civilizații europene, cunoscută sub numele de Cultura cu ceramică pictată de tip Cucuteni. Prin această cultură, oamenii pământului nostru pot fi considerați a fi ajuns pe plan european la cel mai înalt nivel tehnic și cultural al epocii respective”. Totuși s-a descoperit că civilizația Cucuteni nu a apărut în mileniul al IV-lea î.e.n., ci la jumătatea celui de-al VI-lea î.e.n.!

Între octombrie 2009 și aprilie 2010, la Institutul pentru Studiul Lumii Antice de la Universitatea New York a fost organizată expoziția Lumea pierdută a vechii Europe: Valea Dunării, 5000-3500 î.e.n. Pentru prima oară în Statele Unite au fost expuse peste două sute cincizeci de artefacte aparținând unor muzee din România, Bulgaria și Moldova. Directorul institutului, Roger S. Bagnall, a mărturisit că până în acel moment „mulți arheologi nu au auzit de aceste culturi vechi din Europa”. Admirând ceramica multi-colorată, doctorul Bagnall, un specialist în arheologie egipteană, a remarcat că, în acea perioadă (5000 – 3500 î.e.n.), „egiptenii cu siguranță nu făceau asemenea ceramică”. Curatorul expoziției, David W. Anthony, declara că, la jumătatea celui de-al V-lea mileniu înaintea erei noastre, „Vechea Europă era printre cele mai sofisticate și avansate din punct de vedere tehnologic locuri din lume” și că a dezvoltat „multe dintre semnele politice, tehnologice și ideologice ale civilizației”. Prezent la expoziție, jurnalistul John Noble Wilford, câștigător a două premii Pulitzer (în 1984 și 1987), a scris pe 30 noiembrie 2009, în ziarul The New York Times, un articol intitulat O cultură europeană pierdută, scoasă din obscuritate, în care afirma: „Înainte de gloria Greciei și Romei, chiar înainte de primele orașe ale Mesopotamiei sau temple de-a lungul Nilului, trăiau în valea Dunării de Jos și la poalele Balcanilor oameni ce erau înaintea timpului lor în ce privește arta, tehnologia și comerțul la distanțe mari. Timp de 1.500 de ani, începând înainte de 5000 î.e.n., au construit orașe considerabile, câteva cu mai mult de două mii de locuințe. Stăpâneau topirea cuprului la scară mare, noua tehnologie a epocii. Mormintele lor dețineau o gamă impresionantă de veșminte rafinate și coliere și, într-un cimitir, s-a găsit cea mai mare asamblare de artefacte din aur din lume (…) Pe o arie largă a Bulgariei și României de acum, oamenii locuiau în sate cu case ce aveau una sau mai multe camere, în interiorul palisadelor. Casele, unele cu două etaje, aveau schelete de lemn cu pereți din chirpici și podele din pământ bătătorit. Din anumite motive, oamenilor le plăcea să ridice clădiri etajate din chirpici”.

Iosif Constantin-Drăgan, fost președintre al Asociației Europene de Marketing, declara că „prima civilizație în Europa n-a fost cea greacă, deoarece, cu mult înaintea ei, a existat altă civilizație, născută în Valea Dunării, între Carpați și muntele Haemus, care a cunoscut o mare înflorire în epoca de bronz. Se știe acum că ea s-a afirmat încă din epoca de aur și de aramă, în timpul neoliticului”. Iar dovezile arheologice nu întârzie să apară, pentru a sprijini această ipoteză. Pe lângă cea mai veche locuire în bordeie din lume, pe teritoriul vechilor daci au fost găsite cel mai vechi harpon și cel mai vechi vârf de lance cu două caneluri (de tip baionetă), având o vechime de douăzeci de milenii, dar și cel mai vechi topor-târnăcop de miner. Aici s-a descoperit și cea mai veche activitate de minerit, minele de argint din România fiind printre cele mai vechi de pe mapamond. Între anii 10000 și 6000 î.e.n. au apărut în Dacia primele furnale din lume, în zona Titan – Călan – Nădrag, Reșița, Anina, Baia de Aramă, Baia de Fier, Baia Sprie. Prima activitate din metalugia aramei a avut loc în 8000 î.e.n. Arheologul Vasile Boroneanț chiar declara: „Acum 8.000 de ani, strămoșii noștri cunoșteau principiul reducerii unor minereuri”. În 6000 î.e.n. au fost create primul arc și prima secure din lume, descoperite în Valea Răii din Râmnicu Vâlcea. În 1973, la Aiud, lângă oasele unui mastodont tânăr a fost găsit un ciudat obiect metalic, alcătuit 89% din aluminiu. Din câte știm noi, aluminiul a fost produs pentru prima oară în 1883 iar mastodonții au existat până acum opt sute de mii de ani. În Secretele Terrei – volumul III, Eugen Delcea susține că la Aiud s-a găsit și un fragment de navă, vechi de o sută de mii de ani. Dacii aveau cel mai precis calendar din istorie, foarte apropiat de cel de la NASA, și prognoze exacte ale eclipselor pentru patru mii de ani. De la daci ne-au parvenit două sute de cuie, cu o puritate a fierului de 99,97%, care nu 418757_354848861264690_945188779_nruginesc de două milenii. La Sarmizegetusa Regia s-a găsit o trusă chirurgicală dar și craniul trepanat al unei persoane care a trăit în continuare. La Gumelnița, unele figurine de lut din 4000 î.e.n. reprezintă mese rotunde, scaune cu spătar înalt și fotolii cu brațe. La cetatea Blidaru s-a descoperit beton dacic care, pentru oamenii de știință, este o supă metalică alcătuită din titan, nichel, argint, cupru, vanadiu, siliciu, aluminiu și sodiu, iar liantul nu este calciul, ci un compus al siliciului. La Cornești, un sat aflat la nici douăzeci de kilometri de Timișoara, se găsește cea mai mare fortificație antică din Europa. Germania a oferit trei sute de mii de euro pentru cercetarea sitului care se întinde pe o suprafață de o mie opt sute de hectare, fortificația fiind formată din patru inele concentrice. Unul dintre arheologi, profesorul doctor Bernard Heeb, declara: „Eu cred ca situl de la Cornești va sta alături de marile situri din Europa ca Stonehenge sau Sarmizegetusa. În opinia mea este unul dintre cele mai importante situri din întreaga Europă, este cea mai mare aşezare din perioada preistorică pe care o cunoaştem şi pe de altă parte este o structură absolut fantastică”.

În numărul 162 din 1988 al revistei Noi Tracii, profesorul Stern din Odessa scria: „Originea picturii trebuie căutată în aria de răspândire a tracilor, în cultura Tripolie Petreni-Cucuteni (…) strămutarea ei din nord spre sud s-a realizat prin deplasarea tracilor”. Cu zece ani înainte, într-o peșteră de la Cuciulat, pe malul Someșului, s-a descoperit silueta unui cal, pictată pe cornișa plafonului unei săli. Prima și ultima cercetare a peșterii de la Cuciulat a avut loc în 1979. Arheologul Ioan Bejinariu spunea că silueta calului nu este singurul desen descoperit în peșteră, pe pereții galieriei observându-se și alte siluete pictate: „Au mai fost descoperite o siluetă umană, o siluetă a unei feline, iar într-o nişă există şi silueta unei păsări, iar pe pereţi există şi alte pete colorate, fără un contur foarte clar”. Specialiștii susțin că peștera de la Cuciulat este unică în Europa Centrală, putând fi asemuită cu celebrele picturi-rupestre-coliboaiapeștere din Altamira (în Spania), Lascaux, Rouffignac și Chauvet (în Franța). I s-a atribuit o vechime de peste zece mii de ani, deși unii consideră că picturile rupestre ar fi mult mai vechi. În 2010 s-a dovedit că profesorul Stern avea dreptate, când o echipă de speologi români a descoperit în peștera Coliboaia paisprezece desene rupestre ce înfățișau animale preistorice. Deoarece peștera Chauvet din Franța deținea până în acel moment recordul de vechime, câțiva speologi francezi au sosit imediat la Coliboaia pentru a studia descoperirea. Aceștia nu au avut de ales decât să constate autenticitatea picturilor rupestre. Vechimea lor este de peste treizeci și cinci de mii de ani, desenele fiind făcute de „cea mai veche cultură europeană”, după cum spunea chiar Jean Clottes, specialist UNESCO.

În Dacia preistorică, Nicolae Densușianu spunea: „Aici, la Dunărea de Jos și în special în țările Daciei – faptul este cert – s-a format și închegat centrul cel mare și puternic al populației neolitice în Europa”. Ba chiar s-a demonstrat că cel mai vechi hominid din Europa a trăit pe teritoriul României. În 1962 a fost descoperit de Constantin S. Nicolaescu-Plopșor în satul Bugiulești din comuna Tetoiu, județul Vâlcea, în punctul numit Valea lui Grăunceanu. Hominidul, vechi de 1,9 milioane de ani, a fost numit Australoantropus Olteniensis. Și cel mai vechi homo sapiens din Europa a trăit pe teritoriul țării noastre. În 2002 a fost descoperit într-o peșteră din munții Aninei de către un grup de speologi timișoreni. Botezat Ion, primul homo sapiens are o vechime de patruzeci de mii de ani. În aceeași peșteră au fost găsite fosilele unor alți homo sapiens, botezați Maria și Vasile, mai tineri cu paisprezece milenii decât Ion.

Deși în continuare civilizația sumeriană este privită ca fiind cea mai veche din lume, urmată îndeaproape de cea egipteană și cea indiană, descoperirile arheologice dovedesc că prima a fost cea a dacilor. Cu toate că nu agrea în totalitate opiniile lui Nicolae Densușianu în legătură cu daco-pelasgii, istoricul, arheologul, epigrafistul și eseistul Vasile Pârvan, membru al Academiei Române începând cu 1913, a fost nevoit să constate că „într-adevăr, Dacia și, în general, regiunile illirico-trace sunt leagănul civilizației pre și proto-istorice. Originile italicilor, grecilor și asiaticilor, din mileniul III și mileniul II î.e.n., ar trebui atent căutate în Europa danubiană. Este un punct de vedere cunoscut, dar nu încă suficient recunoscut de toată lumea (…) geții au fost locuitorii Troiei între 1000-700 î.e.n.”. Abia în 1961 s-a dovedit că avea dreptate, la fel ca Nicolae Densușianu și alți cercetători ai istoriei, când s-a descoperit cea mai importantă și controversată dovadă arheologică. În Ardeal, mai exact în localitatea Tărtăria din județul Alba, cercetătorul clujean Nicolae Vlassa a găsit trei tăblițe de lut ce conțin o scriere necunoscută,tartaria4 asemănătoare cu cea a sumerienilor. După îndelungi cercetări, s-a stabilit că tăblițele de la Tărtăria au fost inscripționate în jurul anului 5500 î.e.n., fiind cu o mie cinci sute de ani mai vechi decât cele sumeriene. Tăblițe oarecum asemănătoare cu cele de la Tărtăria au fost găsite la Karanovo și Gradeșnița din Bulgaria, însă acestea corespund mileniului al treilea î.e.n. Academicianul bulgar Vladimir I. Ghorghiev a declarat că „la Tărtăria, în România, avem de a face cu cea mai veche scriere din lume”, ipoteză inițial criticată aspru de comunitatea arheologică mondială. De exemplu, Adam Falkenstein, un arheolog din Frankfurt am Main, în anii 1960 susținea că tăblițele de la Tărtăria sunt un rezultat al influenței civilizației sumeriene, dacă nu chiar provenite din Sumer. Ulterior, a recunoscut originea autohtonă a acestora și faptul că reprezentau prima dovadă de scriere din istoria omenirii. În Istoria ceasurilor, astronomul polonez dr. Ludwig Zeidler nota: „Calendarul sumerian nu a fost creat în Mesopotamia, ci într-o zonă situată mult mai la nord, spre Marea Neagră și, la această latitudine, adică a nordului Mării Negre, tocmai se situează Tărtăria și Lepenski Vir”.

Despre alfabetul dacic care cuprindea o sută cincizeci de caractere, Bonaventura Vulcannius din Bruges scria în 1597: „Geții au avut propriul lor alfabet cu mult înainte de a se fi născut cel latin (roman). (…) geții cântau, însoțindu-le din fluier, faptele săvârșite de eroii lor, compunând cântece chiar înainte de întemeierea Romei, ceea ce – o scrie Cato – romanii au început să facă mult mai târziu”. În 1687, Carolus Lundius, consilierul regelui Suediei, afirma în Zamolxis, primus Getarum Legislator nota: „Să fie clar pentru toţi, că cei pe care antichitatea i-a numit cu o veneraţie aleasă Geţi, scriitorii i-au numit după aceea, printr-o înţelegere unanimă, Goţi… grecii şi alte popoare au luat literele de la Geţi. La Herodot şi Diodor găsim opinii directe despre răspîndirea acestor litere”. Alfabetul dacic nu reiese doar din tăblițele de la Tărtăria, ci și din Codexul Rohonczi, un manuscris vechi de peste un mileniu, păstrat în prezent la Budapesta, în Ungaria (scris în româna arhaică cu caractere dacice, de la dreapta la stânga, ce se citesc de jos în sus) și din tăblițele de plumb descoperite la Sinaia, scrise în aceeași limbă și cu aceleași caractere dacice.

Nu doar scrierea dacilor a fost prima din lume, ci și limba lor. Din vechi inscripții știm că dacii își numeau limba Oro Manisa sau Drago Manisa, ambele sintagme însemnând „Limba Curată” ori „Grai Divin”. Textele sugerează că Oro Manisa era limba vorbită și de zei, astfel explicându-se denumirea de „Grai Divin”. Gramatica acestei limbi prezintă numeroase neregularități, ceea ce caracterizează limbile foarte vechi și conservatoare. Se consideră în prezent că această limbă a dispărut, fiind păstrată în mică parte în cea română și cea albaneză.

Conform variantei oficiale, limba română este una indo-europeană, făcând parte din grupul italic și din subgrupul oriental al limbilor romanice. Se consideră că s-a format din amestecul limbii dacilor cu latina după cucerirea Daciei de către romani în anul 106, influența dacică rezumându-se la aproximativ trei sute de cuvinte. De altfel, poporul român s-ar fi format din amestecul soldaților romani cu femeile dace, în doar 169 de ani. Această variantă „oficială”, care ne este băgată pe gât cu forța de prea mult timp, are însă multe lacune, chiar penibile pe alocuri:

– Romanii lui Traian au cucerit doar 14% din teritoriul Daciei. Chiar dacă și-ar fi implementat limba în teritoriul cucerit, ar însemna că 14% dintre daci ar fi vorbit un amestec de latină și dacă, în timp ce 86% dintre daci și-ar fi păstrat propria limbă, Oro Manisa. Ceea ce nu poate fi posibil, deoarece românii de pe teritoriul fostei Dacii vorbesc una și aceeași limbă.

– Soldații romani veniți în Dacia nu erau fluenți în limba latină. Din Istoria Românilor de Constantin C. Giurescu din 1942 aflăm că armata aflată pe pământul Daciei cuprindea soldați din diferite părți ale imperiului roman, unele chiar foarte îndepărtate. Se găseau britani din Anglia de azi, asturi și lusitanieni din peninsula Iberică, bosporeni din nordul Mării Negre, antiocheni din regiunile Antiochiei, ubi și batavi de la Rin, gali din Franța, reți din Austria și sudul Germaniei de astăzi, comageni din Siria și chiar numizi și mauri din nordul Africii. Acești soldați, care reprezentau cea mai mare parte a armatei romane, vorbeau orice altă limbă în afară de latină. Ei nu știau nici măcar un cuvânt în limba romanilor, prin urmare nu ar fi putut să îi învețe pe daci latina, care să dea naștere limbii române. Pentru a oferi o explicație a acestor nereguli, în 1999, la New York, profesorul doctor în arheologie Ioan Piso din Cluj declara că dacii au învățat latina de la romani prin băile de la Sarmizegetusa  lui Traian. De ce ar fi învățat-o prin băile romane și de la niște soldați goi? Pentru a satisface eventuale fantezii erotice ale domnului Piso?

– Chiar dacă ignorăm faptul că 86% dintre daci nu au întâlnit vreun roman iar restul de 14% au dat mai mult peste soldați de alte naționalități, tot nu este posibil ca limba și poporul român să se fi format în doar 169 de ani. Nicăieri în lume, indiferent de provincia cucerită, romanii nu au format limbi și popoare noi amestecându-se cu localnicii. Însă noi ar trebui să credem că acest lucru s-a întâmplat în Dacia, unde soldații romani au făcut sex cu femeile dace, astfel născându-se generații întregi de copii care învățau doar limba latină de la tații lor, mamele lor probabil fiind mute, de nu reușeau să-i învețe limba strămoșească, moștenită de la zei. Nu știm motivul pentru care femeile dacilor s-ar fi deplasat chiar și sute de kilometri din cele mai îndepărtate teritorii ale Daciei, pentru a fi fecundate de soldații romani. Însă ar trebui să ne imaginăm că armata romană avea în componența sa un grup de „tauri comunali”, neapărat romani (nu din alte părți ale imperiului, pentru a reuși să-și învețe copiii limba latină), care se ocupa doar cu fecundarea tuturor femeilor dace pe care le întâlneau. Fiind adevărați profesioniști în pat, mai virili decât actorii de filme erotice, le-au impresionat atât de mult pe femeile dace, încât acestea au dus vorba în toată țara, femeile venind de bună voie să verifice performanțele acelor „latino lovers” îndopați cu Viagra. Dacii nu se arătau deranjați de împerecherile femeilor lor cu strămoșii lui Cassanova, ei înșiși testându-le virilitatea în băile din Sarmizegetusa Regia. În timpul actelor sexuale de la băi, grupul de gigolo avea grijă întotdeauna să-i învețe latina pe daci, iar în pauzele de odihnă pe propriii copii, rezultați în urma orgiilor cu femeile dace (cărora probabil le tăiau și limbile, pentru a nu îndrăzni să strice educația odraslelor cu cuvinte „barbare”). Iar aceasta este cea mai mare aberație posibilă pe care ar putea vreun istoric să o declare.

– Dacii nu puteau sub nicio formă să accepte să-și înlocuiască limba cu latina și nici să se amestece cu romanii. Istoria consemnează că nu au acceptat niciodată stăpânirea romană. În anii 117, 138, 140, 143, 156-157, 159, 167 și 180 au avut loc revolte violente în Dacia Romană, coordonate cu atacuri ale dacilor liberi din provinciile neocupate. Aproape toată domnia dehqdefault nouăsprezece ani a împăratului Marcus Aurelius a fost marcată de lupte permanente cu dacii revoltați. Commodus Antoninus a dus trei războaie cu dacii liberi, în anii 180, 183 și 184. La fel și Caracalla, în anii 217-218, după cum consemna Dio Cassius, dar și Gordian în 238 și 242. Împărații Claudius al II-lea și Gallienus s-au aflat și ei în conflict cu dacii. În timpul lui Valerian, carpii au atacat sudul Dunării, în anul 256 au supus Colhida iar în 257-258 au ocupat Trapezuntul, apoi au trecut Bosforul și au eliberat orașele Calcedon, Niceea, Apameea și Nicomedia de pe coasta Asiei Mici. În anul 245, sub presiunea carpilor, împăratul Filip Arabul a fost nevoit să abandoneze pentru totdeauna frontiera Transalutană. În anul 258, regele Regalian, un urmaș al lui Decebal, a eliberat Dacia, împăratul roman Gallienus neavând de ales decât să accepte autonomia țării. După moartea lui Regalian, în 268, romanii s-au întors, însă trei ani mai târziu împăratul Marcus Aurelius a hotărât retragerea definitivă a trupelor din Dacia, din cauza atacurilor repetate ale dacilor liberi. Prin urmare, sub nicio formă nu s-ar fi putut realiza romanizarea dacilor într-o zonă aflată într-o permanentă stare de conflict, despre care amintește și discursul lui Aelius Aristide către Roma din anul 144, atunci când se referă la „nebunia geților”.

Dachii prea veche a lor limbă osebită având, cum o lăsară, cum o lepădară așa de tot și luară a romanilor, aceasta nici se poate socoti nici crede”, exclama în secolul al XVII-lea stolnicul Constantin Cantacuzino. Dacă dacii nu au învățat latina de la soldații romani, atunci de unde? Nicolae Densușianu scria că, atunci „când sub Traian romanii au cucerit pe daci la Samizegetusa n-au trebuit tălmaci”. Iar Dio Casius spunea și el: „să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian și Decebal au fost războaie fratricide, iar tracii au fost daci”. Prin urmare, dacii și romanii vorbeau aceeași limbă. Însă dacii nu au învățat latina înainte să dea piept cu romanii, ci limba latină provine din limba dacilor, Oro Manisa, învățată de la zei. Acest lucru l-a afirmat în decembrie 2012 și Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj. Atunci, Ledwith, fost membru al Comisiei Teologice Internaționale, care a adacvut acces la arhivele bibliotecii Vaticanului, a făcut o declarație șocantă: „Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale (adică limba latină)”. La fel ca Densușianu cu un secol înainte, Ledwith a mai spus că, la întâlnirea lor cu romanii, dacii nu au avut nevoie de translatori, deoarece vorbeau deja limba din care se născuse latina. În această lumină, românii apar drept unul și același popor cu dacii, continuatori direcți și legitimi ai acestora, iar romanii ca un neam tracic. De asemenea, cu ocazia vizitei sale în România din anul 1999, Papa Ioan Paul al II-lea a numit această țară „Grădina Maicii Domnului”, de unde rezultă că Vaticanul cunoaște faptul că dacii / românii sunt primul popor din lume, țara lor fiind locul în care trăiau zeii antici. Cu aproape treizeci și trei de ani înainte de mărturisirea irlandezului Miceal Ledwith, Iordache Moldoveanu scria într-un articol din Flacăra de pe 24 ianuarie 1980: „limba română, într-un stadiu primitiv specific, se vorbește din neoliticul timpuriu în Carpați și pe Valea Dunării. Dovedim, pe bază de inscripții, că în epoca bronzului, strămoșii noștri scriau alfabetul și vorbeau o limbă română de tip arhaic, protolatin. Asta pe când Roma nici nu exista”. În 1942, prozatorul Ioan Alexandru Brătescu-Voinești afirma: „N-a pierit nici o limbă a Dacilor, pentru că ei n-au avut o altă limbă proprie, care să fie înlocuită prin limba Romanilor şi n-au avut o astfel de limbă pentru simplul motiv că Dacii vorbeau latineşte. Limba Dacilor n-a pierit. Ea a devenit în Italia întai limba Romanilor care era o forma literară a limbii Daciei, iar mai târziu limba italiană; aceeaşi limbă a Dacilor, dusă în Franţa a ajuns întâi limba Galilor, iar cu timpul limba franceză; în Spania ea a devenit întai limba Iberilor, iar cu timpul limba spaniolă, iar aici a devenit cu vremea limba noastră românească”. În Memoriu asupra vechei și actualei stări a Moldovei din secolul al XVIII-lea, contele francez de Hauterive nota: „Latineasca, departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi s-ar putea zice că este mai puțin în firea celei dintâi firi romane, că ea a schimbat mai mult vorbele sale cele dintâi și dacă nu m-aş teme să dau o înfățișare paradoxală acestei observații juste aș zice că ea e cea mai nouă dintre toate, sau cel puțin a aceea în ale cărei părți se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s-au născut. Limba latinească în adevăr se trage din acest grai, iar celelalte limbi mai ales moldoveneasca sunt însuşi acest grai”. Un argument suplimentar al moștenirii directe din Oro Manisa îl reprezintă faptul că limba română are și ea o gramatică foarte neregulată. Vocabularul și gramatica textelor de pe tăblițele de plumb de la Sinaia arată o profundă înrudire cu limbile așa-zise indo-europene, în realitate acestea provenind din Oro Manisa. În 1936, în Povestiri-istorice-1-e1371316170768volumul al treilea al lucrării Istoria Lumii, francezul Louis de la Vallé Poussin spunea că locuitorii de la nordul Dunării de Jos „pot fi considerați ca locuri de origine a limbilor indo-europene, adică strămoșii Omenirii”. Scriitorul și lingvistul suedez Ekström Par Olof anunța în 1976 că „Limba română este o limbă-cheie, care a influențat în mare parte toate limbile Europei”. Încă din 1862, la Paris, diplomatul francez Félix Colson preciza în Nationalité et régenération des paysans moldo-valaques că dacii erau de origine pelasgă iar limba lor nu era decât un idiom al limbii comune, pelasga, de dinainte de fondarea Romei. „Care a fost dialectul vorbit de vlahi? Filologii l-au considerat ca fiind importat de la romanii cuceritori. Nu este decât o aserţiune. Idiomul vlahilor este acela al pelasgilor, el s-a format de treizeci de secole. El a fost vorbit şi în Munţii Pindului, cu mai mult de o sută de ani înaintea cuceririi lui de către soldaţii lui Traian… În Peonia, în Pelasgonia, în Macedonia de Sus, pe care Eschil o numeşte Pelasgia, în cantoanele din Epir şi din Tesalia, ocupate de pelasgi, dialectul vlah nu a fost împrumutat de la stăpânii lumii. Dimpotrivă, romanii vorbeau limba pelasgilor… Este evident că descendenţii pelasgilor care locuiesc în număr de mai multe sute de mii, în munţii care au fost leagănul rasei lor antice, cei care populează fosta Dacie, vorbesc încă limba naţională, care în Italia a dat naştere limbii latine… Nu ne mai este permis să ne îndoim că naţiunile pelasgice nu au fost poporul latin. Totul concură spre a dovedi că dialectul lor a devenit limba latină. Este incontestabil că pelasgii au contribuit la fondarea Romei… Dialectul vlah preexistă. Imediat după cucerirea romană, el s-a revelat spontan în Dacia, în Panonia şi pe Pind… A trebuit ca istoria să înregistreze povestea despre colonii care au adus în Dacia limba latină. În acest scop scriitorii au inventat povestea sângeroasă a exterminării naţiunii dace de către Traian”, scria el.

O Evă mitocondrială din Tracia se află la originea românilor. Populaţia de aici a migrat apoi spre toată Europa cu 30-40.000 de ani în urmă”, afirma profesorul german Alexander Rodewald, directorul Institutului de Biologie Umană de la Universitatea din Hamburg. Poporul pelasg, cunoscut în antichitate mai ales ca trac, provenit din Pelasgeea / Dacia, reprezintă indo-europenii care au împânzit nu doar Europa, ci și nordul Africii și sudul Asiei, până în India și China. Cercetătorul german Bosch Gimpera spunea despre spațiul din care au pornit indo-europenii că „este situat între Valea Dunării, Marea Egee și Marea Neagră”. Scriitorul Eugen Delcea susține că numele de ionieni, acordat decebal2pelasgilor de către greci, provenea de la calitatea lor de „fii ai zeului Soare”, al cărui cap se găsea pe Vârful Omu, numit în vechime Kogaionon, deși e posibil să-și fi primit numele de la conducătorul lor, Ion fiind și astăzi cel mai des întâlnit nume la români. În India și Persia, pelasgii apar ca arieni, având o limbă asemănătoare cu cea a dacilor. În Orientul Apropiat, ei sunt sumerienii, hitiții și fenicienii / filistenii. Bascii și etruscii păstrează elemente comune de limbă, folclor și tradiții cu zona de origine din România. Spaniolii se autodenumeau „urmași ai geților și lui Zalmoxe”. Francezii, care păstrează puține cuvinte din latină, până în secolul optsprezece, exceptând orașele mari, vorbeau precum cronicarul moldovean Grigore Ureche. În articolul Unde s-a născut civilizația? din numărul șapte din 1975 al publicației Reader’s Digest, arheologul american William Schiller șoca prin afirmația: „Civilizația s-a născut acolo unde trăiește astăzi poporul român, răspândindu-se apoi, atât spre răsărit, cât și spre apus, acum circa 13-15.000 de ani!”. Cercetătorul Virgil Oghină spunea și el: „Națiunea cea mare pelasgo-arimică, de la începutul neoliticului, este de origine carpato-atlantică. Națiunea aceasta a populat, în expansiunea ei, Europa, sudul Asiei și nordul Africii – numită rasa albă europeană”. Enciclopedia britanică din anii 1920 menționa influența daco-geților în nordul Chinei. Arheologul german Klaus Schmith spunea și el că „purtătorii civilizațiilor cele mai vechi ale Chinei și Japoniei au imigrat în epoca neoliticului, în mare parte, din sud-estul Europei, din regiunea dintre Nipru, Dunăre și Balcani”. Iar istoricul englez Edward Gibbon, fost membru al parlamentului britanic, scria în Istoria decăderii Imperiului Roman din 1776 despre marele imperiu pelasgo-dac: „Analele Chinei păstrează amănunte despre statul și mișcările triburilor pastorale, care pot fi adeseori distinse sub denumirea vagă de Scyți sau Tartari, succesiv vasali, dușmani și cuceritori ai unui mare imperiu… De la vărsarea Dunării până la Marea Japoniei, longitudinea Scythiei se întindea pe aproape 110 grade, care cuprindeau, pe această direcție, peste 1.700 de localități. Triburile pastorale ale Nordului au reușit de două ori cucerirea Chinei”. Observăm aici o referire clară la tartari, nimeni alții decât dacii din zona Tărtăriei, unde s-a descoperit cea mai veche scriere din lume. Despre aceeași Tărtăria amintea și Helena Petrovna Blavatski, fondatoarea Societății Teosofice, în cartea Isis dezvăluită din 1877: „Multe din manuscrisele antice secrete pot fi găsite în Tartaria şi India… întrunite în cartea lui Dzyan, care a venit din noaptea timpurilor, lăsată nouă de un popor necunoscut de etnologi şi pe care au redactat-o în limba Senzar… Această limbă a fost vorbită de primii locuitori ai pământului”, adică pelasgii / dacii. Cu mai bine de un secol înaintea Helenei Blavatski, ocultistul suedez Emanuel Swedenborg susținea ceva asemănător, părerea lui fiind că la Magna Tartaria se găsea „cuvântul” original al Bibliei. Într-adevăr, la Tărtăria s-a găsit cea mai veche scriere din lume, acolo fiind originea tuturor cuvintelor scrise vreodată.

La aproximativ patruzeci de kilometri de Tărtăria se află orașul Simeria, nume scris multă vreme ca Symeria. Cum în limba dacilor „y” se transforma adesea în „u”, numele localității ardelene este identic cu cel al țării sumerienilor. Dacă ținem cont și de asemănările dintre literele de pe tăblițele de la Tărtăria și scrierea cuneiformă sumeriană, de faptul că sumerienii se îmbrăcau exact ca țăranii români și vorbeau o limbă asemănătoare, devine evident faptul că din Symeria Ardealului au migrat sumerienii în Orientul Apropiat în mileniul al IV-lea î.e.n. Lista regilor sumerieni chiar susține că, înainte de Potop, au domnit pe Pământ zeii și semizeii, „apoi a sosit potopul, iar după potop au venit la domnie regii popoarelor din munţi”. O referire evidentă la daci, care trăiau în munții Carpați. Prin secolul al XVI-lea î.e.n. a apărut în zona Basarabiei și a Deltei Dunării tribul dacic al cimerienilor, fără îndoială plecat din același loc ca și sumerienii. Unii scriitori antici greci considerau că cimerienii și-au continuat existența sub numele de treri, costoboci sau carpi, geograful Strabon identificându-i cu cimbrii. Conform lui Abydeni, unul dintre regii sumerienilor, anterior cu patru generații Potopului, se numea Daos, care înseamnă „dacul”. Paul Lazăr Tonciulescu a demonstrat că sumerianul Gudea Ensi din Lagaș provenea din Dacia. Gudea era un nume obișnuit la daci iar Burebista și Decebal fuseseră declarați „ansi” („semizei”) de către daci, nume preluat de sumerieni, care l-au transformat în „ensi”, epitet pe care îl atribuiau conducătorilor lor. Iar guteii, ce au întemeiat orașul Gutei în nordul Sumerului, veneau din Munții Gutâi din Maramureș. Un alt rege sumerian antediluvian, Enmenluana din cetatea Bad-Tibira („zidul lucrătorilor cuprului”), se regăsește în legendele din Buzău, unde Luana era conducătorul unui oraș cu ziduri foarte înalte. Un studiu comparativ al limbilor sumerienilor, bascilor și românilor relevă o sumedenie de asemănări, care nu pot fi explicate decât prin proveniența tuturor din Oro Manisa daco-pelasgilor. Iată câteva exemple:

Limba română

Limba sumeriană

Limba bască

mama

ama

ama

tata

ata

aita

ogor

uguru

agor

amar

marru

amarra

chin

kin

iskin

mami

mami

mami

pa

ba

pa

ud

ur

ur

zahăr

sahar

zahar

tu

zu

zu

Limba română şi cea bască au două sute șaptezeci de etimoane comune din punct de vedere fonetic şi semantic, care conduc la aproximativ două mii cinci sute de derivate în limba română. Numele orașului românesc Deva se găsește ca localitate în țara Bascilor din Spania, lângă San Sebastian, ca vale maritimă la douăzeci și șapte de kilometri de San Sebastian, ca fluviu tot în Spania și ca râu și vale în Marea Britanie. În România există şi localităţi numite Bascov, Bascovete, Bascovelu, Başcov, dar și cuvântul „bască”, ce se referă la bereta purtată specific de basci. Originea pelasgă a acestora mai este dovedită și prin existența în Țara Bascilor a orașului pelasg Uxama, menționat într-o inscripție latină din Lusitania: „Comelia… Uxamesis Argelorum”. În tradițiile romane, întemeietorii Uxamei erau veniți din estul Europei. Alte tradiții romane îi numesc pe locuitorii acestui oraș ambirodaci și argeli (nume provenit din Argeș).

La scurt timp după sosirea sumerienilor în Asia și-au făcut apariția în India arienii care, la fel ca sumerienii, aveau pielea albă. Limba lor a fost numită sanscrită, adică „scrierea zeilor”, având un sens asemănător cu Oro Manisa / Drago Manisa dacilor, tradusă și ca „grai divin”. În Scrierea secretă – volumul II, profesorul Tudor Diaconu a compus un mic dicționar româno-sanscrit, de unde reiese că arienii vorbeau românește, cele două limbi având peste o mie cinci sute de cuvinte și peste o mie de toponime și hidronime comune. Iată câteva cuvinte din sanscrită alături de traducerea lor în limba română:

– ambarya = a aduna, a colecta; de aici a rezultat cuvântul românesc „hambar”

– kodra, kodrava = grâul săracilor, de aici provenind expresia „un codru de pâine”

– avi-sthala = staul sau adăpost pentru oi

– palava = pleavă

– bhukti = mâncare, bucate

– bhukta = a mânca, a îmbuca

– sava = seva sau mierea florilor

– lotra = pradă, jaf, de aici rezultând cuvântul „lotru”, cu sensul de „hoț”

– ud = ud

– pluta = plutitor, plută, care plutește, care înoată

– puti = care pute, urât mirositor

– vidhava = văduvă

– nap’at = nepoată

– lalana = femeie, soție, lele

– pitar = tată sau, în traducere liberă, cel care aduce pita (pâinea) în casă

– tata = tată, ca formulă de adresare

– yatha = iată

– sarman = cel care caută refugiu, care caută un adăpost; cu alte cuvinte, un om sărman

– has = a râde, a zâmbi, a face haz, a lua în derâdere, a batjocori

– lubh, lubhita = a dori, a atrage; de aici provenind cuvintele „a iubi”, „iubit”, „iubire”

– vitsana = vițel, bou

– vatsaka = vițică

– marmara = murmur, a murmura

– mandra = plăcut, agreabil, încântător, rădăcina cuvintelor românești „mândru”, „mândră”, „mândruță”

– raj, reg = rege

– vrata = dorință, lege, vrere, ceea ce am vrut

– kha = vacuum, spațiu gol, hău

– su-vega = a se mișca foarte repede, iute, rapid; aceasta este rădăcina cuvântului „suveică” și a expresiei „iute ca o suveică”

– antraya = interior, înăuntru

– ara = aramă, bronz

După douăzeci de ani de studiu, doctorul Lucian Cueşdean a ajuns la concluzia că, în prezent, optzeci de milioane de persoane ale comunităţii populatia-punjabi-india-este-infratita-cu-romanii-vorbesc-romana-2000-cuvinte-la-fel-asemanatoare-oameni-india-seamana-cu-romanii-suntem-frati-ne-tragem-din-daci-port-romanesc-traditionapunjabi din India vorbesc o română arhaică. Cele două limbi au două mii de cuvinte identice, multe din ele comune şi cu latina. Nu doar atât, „în Kazahstan sunt acum, oficial, 20.000 de vorbitori de limbă română”, spunea el în 2010. Doctorul Cueșdean a pornit de la infomațiile legate de  marele trib al masageţilor, atestat în centrul Asiei de către istoricii antici şi pomeniţi în Evagrius Scholasticus, scris în secolul al VI-lea şi tradus în formula Ecclesiastical History de către E. Walford în 1846, unde se spunea că „actuala populaţie JAD din nordul Indiei este descendenta masageţilor. În limba pahalavi, messagetae este tradus Marii Jats”. Cueșdean a plecat pe urmele populaţiei Marii Jats, pe care chinezii îi numeau Yueci, adică Geţi, consemnând dominaţia lor în Punjabi. Astfel, el i-a descoperit pe cei optzeci de milioane de indieni care nu doar vorbesc limba dacilor, ci se și îmbracă aproape identic cu țăranii români.

În Originea daco-tracă a limbii române din 1936, Marin Bărbulescu-Dacu afirma: „Limba dacului din Carpați este identică cu cea a indianului de azi din provincia Dakka și tot Senegalul, acea limbă Dhakki din țara Dhakka în regiunea Bengalului oriental, în primul mileniu î.e.n., cât și limba aceea Daka și Andaka din India, ce stăpânea India cu mai multe mii de ani înainte de Christos”. În articolul Exagerări istorice, publicat în numărul 5.007 al revistei Curentul din 24 ianuarie 1942, doctorul Nicolae Lupu se întreba: „Când este dovedit că graiul țăranului român este aidoma sanscrit, ce am eu nevoie să mă duc la soldații lui Traian, care să-i facă să-și uite limba lor, ca apoi s-o învețe pe cea latină (romană), pe care nici ei n-o știau bine?”. În 1879, francezul Clemence Roger declara în Bulletin de la Sociéte d’Anthropologie că „toate legendele, toate tradițiile arienilor, istoricii din Asia confirmă că vin din Occident… să căutăm leagănul lor comun la Dunărea de Jos, în această Tracie pelasgică”. Iar Cambridge History of India din 1922, editată de Universitatea Cambridge din Marea Britanie, nota: „Drumul parcurs de arienii carpatici până la ajungerea în India i-a purtat prin nordul Mării Negre și nordul Mării Caspice”. La aceeași concluzie a ajuns și arheologul francez Solomon Reinach în L’origine des Aryenes. Histoire d’une controverse din 1892.

În India a existat un stat numit Dahistan, adică Țara dacilor. Urme ale dacilor în acea zonă a Asiei se observă și din Dhaka sau Dacca (capitala Bangladeshului), satul Sra Dhaka, orașul Ghora Dhaka și zona Kala Dhaka din Pakistan, satul Dhaka și orașul Dhaka în India. Panteonul vedic îl conținea și pe zeul Dakșa, unul dintre fiii lui Brahma, iar fiica sa, zeița Sati, mai era cunoscută și ca Dakșayani. Tot în mitologia vedică exista Valac-Hilya, o zeitate colectivă a înțelepciunii, în care îi regăsim pe valahi, sacralizați astfel de către indieni. În Dacia – Țara Zeilor, Nicolae Miulescu demonstra că numele zeilor vedici se regăsesc, în majoritate, în toponimele de pe teritoriul României, iar profesorul italian Fabio Scialpi se declara „intrigat de prezența, pe teritoriul României, a mai multor toponime cu rezonanță sanscrită”. De exemplu, cuvântul sanscrit pentru „zeitate” este „deva”, nume identic cu cel al orașului ardelenesc aflat la mai puțin de nouă kilometri de Simeria, locul de baștină al sumerienilor. În hinduism, Deva reprezintă și o clasă de zeități benefice, opuse demonilor Asura, însărcinate de către marii zei cu menținerea ordinii. Dacă Homer îi numea pe pelasgi și „daoi” („divini”), nume provenit din „daci” prin înlocuirea literei „c” cu „o”, la vedici îl întâlnim pe zeul Dao, creatorul lumii. De asemenea, zeul indian Krișna are un nume foarte asemănător cu cel al regiunii românești Crișana. Despre originea dacilor întâlniți în toată lumea, arheologul australian Vere Gordon Childe afirma în 1926: „Locurile primitive (cu sensul de primare) ale dacilor trebuie căutate, deci, pe teritoriul României. Într-adevăr, localizarea centrului principal de formare și extensiune a indo-europenilor trebuie să fie plasată la nordul și sudul Dunării”.

Arienii se întâlnesc nu doar în India, ci și în Persia. În Dacia – Țara Zeilor din 1993, Nicolae Miulescu arată că, din cele doisprezece triburi care au părăsit zona Carpaților, două dintre ele au format națiunea persană, într-unul dintre ele avându-și originea chiar și împăratul Cyrus, cel căzut în luptă cu massageții reginei Tomiris. Multe cuvinte din persana veche sau din cea contemporană, cunoscută și sub numele de Farsi, se regăsesc în limba română. Iată câteva exemple:

– pahsit = a păzi

– owi = oi

– ker-wo-s = cerb

– ker = corn

– alpa = alb

– gurta = spațiu închis, curte

– hulana = lână

– tati = tată

– malai = măcinat, mălai

– margean = mărgean

În limba persană, cuvântul „ban” înseamnă „cel care are în grijă”, „cel responsabil pentru”. De exemplu:

– bagh-ban = cel ce păzește livada

– negah-ban = cel ce păzește o proprietate

– ciub-ban = cel ce păzește cu bățul de lemn în mină, rădăcina cuvântului românesc „cioban”

– darvaze-ban = portar (al unei echipe de fotbal sau al unei clădiri)

În România avem regiunea Banat dar și funcția de mare ban (de exemplu, ban al Craiovei), cu același sens ca în limba persană, banul unei regiuni fiind cel ce avea în grijă zona respectivă. În Iran există o regiune numită Zarand, Monte Nemrudzar” însemnând „aur”, iar în România întâlnim Țara Zarandului, zonă cunoscută încă din antichitate ca foarte bogată în aur. Printre cuvintele comune celor două limbi se numără și boccea, ciorap, colibă, cazma, chibrit, ciolac, catran, caș, dușman, fitil, habar, hambar, iureș, lighean, mahala, maidan, musafir, mușteriu, magiun, menghină, neghină, satâr, păstor, sidef, sacagiu, targon, topor, tain, viran, etc. Putem concluziona că la fel ca în India, arienii au sosit în Persia din Dacia. Despre proveniența din Dacia a dinastiei persane a arsacizilor scria în 1826 istoricul german Heinrich Jules Klaproth, în lucrarea Tableaux historiques de l’Asie, depuis la monarchie de Cyrus jusqu’à nos jours, accompagnés de recherches historiques et ethnographiques sur cette partie du monde: „Chiar dacă trebuie să căutăm în Asia prima origine a arsacizilor, când au supus această parte a lumii, ei veneau din Europa şi făceau parte dintr-o puternică naţiune răspândită de la malurile Dunării până în ţinuturile cele mai îndepărtate ale Asiei superioare: aceste popoare erau dacii, acesta era numele naţional al arsacizilor, pe care l-au dat tuturor supuşilor lor. Cu trei secole înaintea erei noastre, Ungaria şi Bactriana purtau în mod egal numele de Dacia/Dakia şi această denumire, care se poate recunoaşte uşor oricând, dar modificată în mod diferit în idiomurile care s-au succedat în Europa şi Asia, se foloseşte chiar şi pentru a desemna popoarele germane şi pe urmaşii vechilor persani”.

De unde provine denumirea de arieni? Unul dintre triburile dacice, menționate de greci și romani, era cel al arimaspilor / arimanilor / arimilor, ce mai erau numiți și rami / ramani / rumini / rumoni. În secolul al VIII-lea î.e.n., poetul grec Homer spunea în Iliada că patria gigantului Typhon era Arima sau țara arimilor, iar în Odiseea susținea că acel teritoriu se afla în ținutul hiperboreilor din nordul Istrului (Dunării). Armunus era numele lui Zeus al arimilor, el devenind mai târziu, în Imperiul Roman, Jupiter Ruminus. Capadocii îl numeau Zeus Dakin. Marte / Ares, zeul războiului, era numit și Arimanios. În Geografia, Ptolemeu Claudius menționa Ramidava („cetatea ramilor”), unul dintre cele mai importante orașe ale Daciei meridionale. În Argonautica lui Orpheu și în Metamorfozele lui Ovidiu este menționat orașul Romechium. Poetul Aristeas din Proconnes, profet al lui Apollo, îi descria pe pelasgii arimaspi astfel: „războinici mulți și foarte puternici, avuți în herghelii, în turme și cirezi de vite; bărbați cu plete stufoase, ce fâlfâie în aer; cei mai robuști din toți oamenii, având fiecare câte un ochi în fruntea sa cea frumoasă”. Istoricul evreu Flavius Josephus îi numea arimani pe lusitanii și pe cantabrii din Peninsula Iberică. Acest trib dacic al arimilor / arimaspilor / arimanilor / ramilor / ramanilor este populația ariană / ramană din India și Persia. Zeul persan Mithra, ce se întâlnește în India sub numele Mitra, era reprezentat întotdeauna cu o căciulă dacică pe cap. Numele lui este unul românesc, Mitru, diminutiv al des-întâlnitului prenume Dumitru. Un alt zeu al arienilor, Angra Mayiniu, era numit de perși și Ahriman, indicându-se astfel proveniența lui din tribul dacic al arimanilor. Inamicul său, zeul suprem al perșilor, Ahura Mazda, mai era numit și Hurmuz, cuvânt românesc care, conform dicționarului explicativ al limbii române, înseamnă ori mărgea de sticlă ce imită mărgăritarul, ori un șirag de astfel de mărgele ori un arbust ornamental cu flori trandafirii și fructe albe, de mărimea cireșelor. Scripturile sacre ale perșilor, numite Avesta, provin din numele unei vechi regine a dacilor, Vesta / Istia / Histia / Hestia (ultimul nume fiind preluat și de greci pentru una dintre divinitățile lor). În scripturile avestice Vendidad ale perşilor, Airyana Vaejo, căminul originar al rasei ariene, era bogat în recolte şi sălbăticiuni, cu pajiştile udate de râuri, având un climat blând şi productiv. În Dacia, țară udată de numeroase râuri și izvoare, cel puțin până acum câteva milenii a fost mereu o climă temperată, cu perioade tropicale, de încălzire. Despre sudul Daciei, Valahia, se știe că a fost dintotdeauna foarte bogat în recolte, câmpia Bărăganului chiar fiind numită „grânarul Europei”. Tot în Dacia se întâlnește o faună extrem de variată încă din cele mai vechi timpuri. În Paleoliticul inferior pe teritoriul Daciei trăiau girafe, rinoceri și elefanți, în cel mijlociu cai, mistreți, rinoceri cu lână și mamuți, iar Herodot susținea că „numai în aceste ținuturi se nasc lei în Europa”. Prin urmare, putem considera că Airyana Vaejo, căminul rasei ariene, era Dacia, România de astăzi.

De la autorii antici știm că dacii erau albi, înalți, blonzi, majoritatea bărboși, cu ochii albaștri. Cuvântul „barbari”, aplicat de către greci și romani în1,700-year-old mummies of the Wari, a PRE-Incan people special tracilor, provine din obiceiul acestora de a-și lăsa bărbi. Urme ale unor oameni albi, blonzi și cu ochi albaștri, care nu pot fi decât pelasgii / dacii, s-au găsit în toată lumea. Mumiile populației wari, o civilizație foarte sofisticată, care a trăit în munții Anzi înaintea incașilor, aveau măști pe care ochii erau confecționați din pietre albastre. Multe statui sumeriene reprezentau oameni albi cu ochi albaștri, unii chiar bărboși. În Egipt s-au descoperit, de asemenea, statui ale unor oameni cu ochi albaștri. Una dintre ele, din Egiptul predinastic, veche de șase milenii, făcută din fildeș, reprezintă o femeie blondă, cu pielea albă și cu ochii albaștri, confecționați din două pietre de lapislazuli. S-a descoperit o sumedenie de mumii cu părul blond, șaten deschis sau roșcat, caracteristici caucaziene. Într-un articol al unei reviste antropologice britanice, profesorul francez Vacher De lapouge descrie o mumie cu părul blond, descoperită la Al Amrah, despre care spune că are mărimea feței și a craniului identice cu cele ale galilor sau saxonilor (popoare tracice). O altă mumie cu părul blond a fost găsită la Kawamil printre multe altele cu păr șaten. O mumie cu părul blond s-a descoperit și la Silsileh. După cum nota25053_10152351071105467_293546946_n doctorul L.H. Dudley Buxton în The People of Asia, printre craniile din orașul Theba (numit Waset de egipteni), aflate în colecția Departamentului pentru Anatomie Umană de la Universtitatea Oxford, se află specimene de tip nordic. Mumii cu părul roșu au fost descoperite în peșterile din Aboufaida iar una dintr-o piramidă din Saqqara avea nu doar părul roșu, ci și mustața și barba de aceeași culoare. O mumie din perioada predinastică, aflată în prezent la British Museum din Londra, a unei persoane ce a trăit cu două secole înaintea primului faraon, a fost botezată Ginger („ghimbir”) datorită părului ei roșcat. De asemenea, cartea History of Egyptians Mummies menționează o mumie cu păr roșcat. Deși foarte puține mumii ale faraonilor au supraviețuit până astăzi, majoritatea prezintă trăsături nordice, având păr blond sau roșcat. Regina Tyie, mama lui Akhenaton, avea păr șaten, la fel ca soția lui Tutankhamon, fiind reprezentată în picturi cu ten roz, ochi albaștri și păr blond. Mumia faraonului Tuthmose al II-lea prezintă păr șaten deschis. Faraonul Ramses al II-lea era blond-roșcat, înalt și cu pielea albă. Regina Hatshepsut avea părul blond. Într-o statuie de lemn, regele Hor are ochi albaștri. Picturile din mormântul faraonului Amenhotep al III-lea îl înfățișează pe acesta cu păr roșu deschis și trăsături caucaziene. Două statui din jurul anului 2570 î.e.n., găsite în morminte la Medum, îi înfățișează pe prințul Rahotep și pe soția sa, Nofret. Pietrele folosite ptutankamonentru ochii lui sunt de culoare albastru-deschis, iar ale ei albastru-violet. În 2011, geneticienii de la iGENEA din Zurich (un centru de cercetări genealogice pe baza ADN-ului), au descoperit că Tutankhamon are un strămoș comun cu peste jumătate dintre bărbații europeni. Faraonul aparținea unui anumit grup de profile genetice, cunoscut sub denumirea haplogrupul Rlbla2, din care astăzi fac parte 70% dintre spanioli, 60% dintre francezi și numai 1% dintre egipteni. „A fost foarte interesant să descoperim faptul că el (Tutankhamon) aparţinea unui grup genetic din Europa – erau multe alte grupuri posibile în Egipt din al căror ADN ar fi putut să provină”, a declarat Roman Scholz, directorul iGENEA. „Noi credem că acel strămoş comun a trăit în Caucaz în urmă cu circa 9.500 de ani”, a mai spus Scholz, recunoscând însă că nu știe cum au ajuns în Egipt strămoșii albi ai lui Tutankhamon.

Se crede că până în jurul anului 1050 î.e.n., faraonii aveau trăsături caucaziene. Termenul „sânge albastru” a apărut în Egipt, în urma faptului că membrilor familiilor regale li se puteau vedea venele albastre-vineții prin pielea albă. Însă nu doar elita era albă, ci și mulți oameni de rând, așa cumEgipteni se poate observa din multe picturi și statui lăsate în urmă de egiptenii antici, pe lângă mumiile descoperite. O scenă agricolă din mormântul nobilului Meketre, vechi de patru milenii, înfățișează oameni cu păr roșu. Un scrib egiptean, numit Kay, ce a trăit în Saqqara în jurul anului 2500 î.e.n., avea ochi albaștri. În mormântul lui Menna din cea de-a XVIII-a dinastie, din Theba de vest, au fost desenate câteva fete blonde și un bărbat blond, ce supraveghează doi lucrători cu păr negru. Pictura unui bărbat blond, ce vânează dintr-un car, poate fi observată în mormântul lui Userhet, scribul regal al lui Amenophis al II-lea, în același mormânt fiind desenați și câțiva soldați blonzi. Stela funerară a preotului Remi îl înfățișează cu păr roșu. Într-un mormânt din a a XVIII-a dinastie, din Theba de vest, au fost desenate două fete cu păr blond și un băiat cu păr roșu, toți trei având pielea albă, jelindu-și părinții ce aveau, de asemenea, pielea albă, însă părul negru. Multe morminte din Beni Hassan conțin picturi ale unor oameni cu păr roșcat și ochi albaștri. Oameni blonzi și roșcați au fost desenați în multe morminte din Theba. Blonzi cu ochi albaștri s-au găsit și pe pereții mormântului faraonului Menptah din Valea Regilor. Picturi din cea de-a treia dinastie arată egipteni cu păr roșcat și ochi albaștri, lucrători, zidari și păstori. O femeie blondă a fost desenată în mormântul lui Djeser-ka-ra-seneb din Theba. Prin 2500 î.e.n. a fost pictată o barcă al cărei echipaj este format din cinci navigatori blonzi. În mormântul lui Ivory figurine with blue lapis lazuli eyes - predynastic Egypt circa 4000 BCEMeresankh al III-lea din Giza au fost reprezentați oameni cu pielea albă și părul roșu. În mormântul lui Iteti din Saqqara se poate observa un bărbat cu păr blond și evidente trăsături caucaziene. Doctorul Grafton Elliot Smith menționa părul roșu al mumiei lui Henutmehet din cea de-a XVIII-a dinastie. În cartea The Races of Europe, profesorul Carleton Coon de la Harvard susține că „mulți oficiali, curtezani și preoți, reprezentând clasa superioară a societății egiptene dar nefăcând parte din familia regală, arătau izbitor precum europenii moderni, mai ales precum cei cu capete alungite (adică nordicii)”. Europeni cu capete alungite se întâlnesc mai ales în Scandinavia, Marea Britanie, Olanda și nordul Germaniei. În cartea The Tutankhamun Deception a lui Gerald O’Farrell, doctorul Grafton Elliot Smith recunoștea că nimeni nu știe cine erau acei oameni albi, cu ochi albaștri, care au apărut în Egipt. Însă noi ne dăm seama că nu puteau fi decât pelasgii care au plecat din Dacia, așa numiții indo-europeni, arieni sau sumerieni.

Preotul egiptean Manethon spunea că, în Egipt, după zei au domnit semizeii. În primul secol î.e.n., istoricul grec Diodor din Sicilia nota ce aflase de la preoții egipteni: „la început, zeii și eroii au cârmuit Egiptul ceva mai puțin de 18.000 de ani”. Iar Papirusul de la Torino susține că, după zei, au condus țara „venerabilii Șemsu-Hor” timp de 13.420 de ani. Acești Șemsu-Hor („Asistenți ai lui Horus”) sunt soldații lui Horus din războiul împotriva armatei lui Seth, despre care egiptenii afirmau că s-au așezat la Edfu (capitala Egiptuluioriginal Superior) și la Thinis (capitala Egiptului Inferior), depășindu-și în timp rolul militar, servind ca emisari și ajutoare umane. Horus era cel mai adesea reprezentat cu culoare albă, așa cum se poate vedea în Cartea Morților a doamnei Cheritwebeshet din a XXI-a dinastie, aflată în prezent la Muzeul Egiptean din Cairo. Ochiul lui Horus, unul dintre cele mai vechi simboluri egiptene, era întotdeauna albastru. Am văzut deja că Horus / Marduk este zeul care, după tratatul de pace, a primit rasa albă, care își avea originea în Dacia. Prin urmare, asistenții săi, Șemsu-Hor, pe care i-a adus în Egipt, erau acei albi și blonzi, cu ochi albaștri, care au condus Egiptul încă din perioada pre-dinastică, nimeni alții decât pelasgii. Unul dintre ei, numit Narmer sau Menes, a unificat Egiptul în jurul anului 3100 î.e.n., devenind primul faraon recunoscut de istoria oficială. Paleta lui Narmer, descoperită de James E. Narmer_PaletteQuibell în 1898 în Hierakonpolis, îl înfățișează pe primul faraon „oficial” cu trăsături evidente caucaziene, cu barbă (întocmai ca dacii) și pe cap cu coroana albă a Egiptului Superior, foarte asemănătoare cu căciula dacică. Unul dintre epitetele lui era Hor-Aha („Luptătorul Horus”), ceea ce dezvăluie numele zeului căruia Narmer / Menes îi era fidel. După Manethon, faraonii primelor două dinastii (prin urmare și Narmer / Menes) erau originari din Thinis, acolo unde s-au așezat Șemsu-Hor după finalul războiului cu Seth. Manethon și Herodot spun că Menes a fondat orașul Memphis, numit de egipteni Inbu-Hedj, care înseamnă „ziduri albe”, o referire la aceeași culoare a pielii primilor locuitori ai Egiptului, pelasgii. Orașul Thinis, de unde provenea Narmer / Menes, nu s-a descoperit încă. Numele lui provine din adjectivul „thinite”, folosit de Manethon pentru a-l descrie pe primul faraon. Cea mai corectă traducere a numelui Thinis a fost oferită la începutul secolului al nouăsprezecelea, însemnând „de pe râu / fluviu”. Cum acest oraș nu a fost descoperit în Egipt, ar putea ca Thinis să fie în altă parte, poate chiar în Dacia, țara de pe Dunăre. E posibil ca Thinis să fie varianta egipteană a râului Timiș din Banat, regiune din vestul Daciei, iar Menes să nu fie altceva decât varianta greco-egipteană a numelui dacic Manea, des întâlnit în balade. Să nu uităm că, în mitologia greacă, Tanais era un zeu-fluviu al Sciției (Daciei), ce se scurgea în Marea Neagră. De altfel, Edgar Cayce, supranumit „profetul adormit”, vorbea în stare de hipnoză despre Țara Carpilor, ce se întindea între munții Carpați și Caucaz, o țară cu o civilizație înfloritoare, din care grupuri de oameni au emigrat în locuri diferite de pe Terra. Unul dintre grupuri, condus de preotul Ra-Ta, a ajuns în nordul Africii, unde a construit o țară nouă, pe care o numim astăzi Egipt.

Unii autori susțin că, în construirea Marii Piramide de la Giza, unitatea de măsură a fost cotul moldovenesc. Piramide se întâlnesc și pe teritoriul dacilor, cele mai multe fiind naturale sau doar aparent naturale. Vârful Toaca, aflat la altitudinea de 1.900 de metri, uimește prin aspectul său piramidal. La partea inferioară are un trunchi de piramidă continuat cu unvf toaca vârf piramidal teșit. Baza trunchiului de piramidă este pătrată, fiind aproape imposibil ca două creste să se intersecteze în mod natural în unghi de nouăzeci de grade. Unghiul pantei de pe partea nordică a Vârfului Toaca este de cincizeci și două de grade, același cu al Marii Piramide din Egipt. Raportul dintre lungimea și înălțimea laturilor Marii Piramide este identic cu cel al Vârfului Toaca, care pare să aibă o vechime de nouă – zece mii de ani. Cercetătorul Ion Țicleanu de la Universitatea București declara că „piramida lui Keops se înscrie perfect în reconstituirea piramidei inițiale de pe Vârful Toaca”. Iar dacă egiptenii își foloseau piramidele ca morminte, tradiția populară a românilor spune că Vârful Toaca este mormântul unor uriași. Tot doctorul Țicleanu a semnalat existența pe muntele Ceahlău a unei holograme naturale, umbra-piramidă. În fiecare an, în prima decadă a lunii august, la răsăritul Soarelui, umbrele vârfurilor Toaca și Piatra Ciobanului formează, timp de peste o oră șis2.ziareromania.ro jumătate, o imensă hologramă naturală de forma unei piramide perfecte, fenomenul fiind denumit și Umbra Piramidei. Tot în aceeași perioadă a anului, deasupra Vârfului Toaca se produce un alt fenomen optic ciudat, pe care localnicii l-au numit, încă din vechime, Calea Cerului. Pentru câteva minute, deasupra muntelui se formează un stâlp de o luminozitate intensă, mărginit pe laturi de două benzi întunecate, care se pierde în imensitatea cerului. Unii cercetători ai respectivelor fenomene consideră că ele se datorează faptului că prin masivul Ceahlău, inclusiv prin Vârful Toaca, trece una dintre axele energetice ale Pământului.

Acest vârf nu este singurul cu formă piramidală, înconjurat de fenomene stranii. Inginerul Cristina Pânculescu a descoperit că vârful Măgura are, de asemenea, aspect de piramidă. Pe o porțiune de circa cis1.ziareromania.ronci kilometri de pe șoseaua ce leagă Dealul Măgura de orașul Bacău, mașinile pornesc singure la deal. Iar dacă piramidele le-au fost aduse egiptenilor de către pelasgi, la fel stau lucrurile și în cazul obeliscurilor. Pe o colină înaltă din comuna Polovragi s-au descoperit rămășițele unui monument preistoric, un obelisc lung de 1,09 metri, executat în granit, cu laturile principale de 0,45 metri. Toate fețele obeliscului sunt lustruite foarte fin, neprezentând nicio inscripție. Nu doar asemănarea cu obeliscurile egiptene frapează, ci și dimensiunile lui, ținând cont că primele obeliscuri egiptene aveau între unu și patru metri.

Istoricul Herodot scria că „egiptenii se mândresc cu faptul că sunt cei mai vechi oameni din lume”. Însă singurii pe care textele antice îi considerau a fi primii oameni, indiferent dacă vorbim despre scrieri grecești ori romane, erau pelasgii, a căror țară de origine era Dacia. Tot Herodot preciza că Pasărea Phoenix venea din locul unde se nasc sau trăiesc zeii, adică din afara Egiptului. Egiptenii numeau această țară Ta-Neteru („tărâmul zeilor”), care era foarte departe de Egipt, peste mări și oceane. În Textele Piramidelor, cei mai buni dintre oameni erau duși într-un „sălaș al celor binecuvântați”, numit Ta-Ur („țara străveche”), care era „situat departe, dincolo de o mare întindere de apă”. După cum observa celebrul egiptolog E.A.Wallis Budge în Osiris and the Egyptian Ressurection, „egiptenii credeau că în această țară nu se putea ajunge decât cu corabia, sau cu ajutorul personal al zeilor, despre care se spunea că își duceau într-acolo favoriții”. Cei aleși se pomeneau într-o grădină vrăjită, constând în „insule legate între ele prin canale pline de apă curgătoare, care le făceau să fie mereu verzi și fertile”. Pe insulele din acea grădină, „grâul creștea la o înălțime de cinci cubiți, spicele având doi cubiți lungime și tulpinile trei, iar secara creștea la o înălțime de șapte cubiți, spicele având trei cubiți lungime și tulpinile patru” (un cubit regal fiind egal cu aproximativ 0,52 metri). Această descriere pare identică cu cea a Airyana Vaejo, căminul rasei ariene în scripturile persane, despre care știm deja că era Dacia. Acea „mare întindere de apă” pe care erau nevoiți să o traverseze egiptenii pentru a ajunge pe tărâmul zeilor era Marea Mediterană, aflată în nordul Egiptului. În vechile papirusuri ce erau depuse în sarcofagele defuncților, care astăzi formează Cartea egipteană a morților, se face deseori referire la țara cea divină și fericită din partea de nord a lumii vechi, situată lângă râul cel mare și sfânt, unde s-au născut zeii și unde migrează sufletele celor morți. Râul cel mare și sfânt era Dunărea iar țara zeilor, Dacia. În drumul său către acest tărâm, îndreptându-se spre Muntele Vieții, aflat la nordul râului Nun, sufletul decedatului trecea printr-o poartă, numită Ser. Acest cuvânt seamănă cu portile-de-fier„fer”, forma populară a cuvântului „fier”. Râul Nun fiind Dunărea, poarta Ser este tot una cu Porțile de Fier ale Dunării de la Cazane. Oricine ar fi venit din Egipt spre munții Carpați, ar fi trebuit să traverseze Dunărea, Porțile de Fier fiind o cale de acces potrivită pentru acest lucru. Apoi, conform Cărții egiptene a morților, sufletul se îndrepta spre Duat, locuința lui Osiris (pe care în legendele tracilor îl găsim sub numele Zamolxis), ce avea formă de cerc. Pe lângă Duat trecea un râu ce se împărțea în mai multe brațe iar munții care îl înconjurau aveau șapte trecători. La o scurtă privire pe harta României se observă că la nordul Dunării, după Valahia, se află Ardealul sau Transilvania, zonă înconjurată de munții Carpați, care sunt împărțiți prin văi adânci în șapte grupe. „Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai” se petrece acțiunea baladei Miorița, gura de rai fiind una dintre aceste căi de acces către tărâmul zeilor de dincolo de munți. Râul din apropierea Duatului este tot Dunărea care, înainte de a se vărsa în Marea Neagră, se desparte în trei brațe. Duatul era considerat de egipteni lumea de dincolo, iar Ardealul a fost denumit de romani Transilvania, care înseamnă „țara de dincolo de pădure”. În Dacia preistorică, Nicolae Densușianu concluziona: „Însă, țara cea sfântă în religiunea pelasgă egipteană rămase cea de la marginea pământului, de la Oceanos Potamos sau Istru. În această parte a lumii era, pentru vechii pelasgi din Egipet, «regiunea divină», monumentele lor cele vechi religioase, imaginile zeilor săi protectori, țara strămoșilor adorați ca zei. Aici erau munții lor cei sfinți. Aici erau columnele ceriului. Aici, după credințele vechi egiptene, era regiunea divină a grâului, locul abundenței, unde grâul creștea înalt de 7 coți, paiul de 4 și spicul de 3 coți. Aici emigrau sufletele celor decedați în Egipt spre a continua o viață nouă și fericită, întocmai după cum tot aici veneau, după moarte, sufletele eroilor pelasgi din Elada. Aici era râul cel mare, divin, numit Nuh, «părintele zeilor», care curgea de la apus spre răsărit, identic cu Oceanos Potamos sau Istrul preistoric”.

Așa cum susținea și Densușianu, nu doar egiptenii considerau Dacia ca fiind locul în care mergeau sufletele celor drepți după moarte. Pentru greci, Insula Șerpilor din Marea Neagră, fosta Leuke – Insula Albă (dăruită complet 164914_333190356784288_1963640834_nnejustificat Ucrainei de către fostul președinte al României, Emil Constantinescu, la sfârșitul mileniului al II-lea), ce mai era numită în antichitate și Insula Fericiților, a Celor Drepți, a Eroilor dar și Insula Hesperidelor, era locul în care ajungeau sufletele eroilor. Acolo se spune că a fost dus Achilleus după ce a fost ucis de Paris în războiul troian și tot acolo i-a fost adusă Elena, ca soție, de către zeița Hera. În Dacia preistorică, Densușianu completa: „Delta Dunării, în nemijlocită apropiere de insula Leuce, a avut, în timpurile preistorice și până în epoca lui Alexandru cel Mare, caracterul unui pământ sfânt”. De altfel, Alexandru Macedon, înainte să treacă Dunărea în anul 335 î.e.n., i-a rugat pe zei să îl ierte pentru îndrăzneala de a păși pe tărâmul sfânt. Pentru popoarele Scandinaviei, sufletele războinicilor ajungeau în Valhalla, unde petreceau alături de zei. Numele acestui loc al eroilor nordici s-a format din Valahia, prin inversarea literelor „ah” (devenite „ha”) și transformarea literei „i” în grupul „ll”. Iar dacă egiptenii considerau Ardealul un loc de pe tărâmul zeilor, numindu-l Duat, același lucru l-au făcut și grecii. Pentru ei, Tartarul era un loc de pe lumea cealaltă, în care au fost închiși titanii, ciclopii și hecatonchirii. Numele dat de greci acelui loc provine din Tărtăria, celebrul loc ardelenesc în care s-a descoperit cea mai veche scriere din lume. De altfel, o veche tradiție spune că titanii bătuți de Dumnezeu s-au refugiat în peștera Kira din Dacia. O variantă asemănătoare prezenta și Dio Cassius în Istoria Romei: „Generalul roman Crassus, în lupta ce o avuse cu Geții, prinse pe fratele regelui Dapyx apoi a plecat spre peștera 1150969_562322053835080_480734188_nnumită Cira, o cavernă vastă și puternică, unde se retrăsese un mare număr din locuitorii acestui ținut, luându-și cu ei obiectele cele mai prețioase și turmele. În această peșteră, conform legendelor, își căutaseră refugiu Titanii, când au fost învinși de zei”. Nicolae Densușianu credea că în zona Herculane – Porțile de Fier se afla Tartarul, unde au fost închiși Zeus, Typhon și Kronos, dar și legendara Atlantidă. În Flacăra lui Adrian Păunescu, numărul 11 din 2001, bioenergoterapeutul craiovean Iulian Urziceanu chiar afirma că cel mai încărcat punct energetic din lume se află la Băile Herculane. Cu toate acestea, dacii de la poalele Carpaților Sudici considerau Ardealul drept „Tărâmul Celălalt” sau „Lumea de Dincolo”. Și nu doar ei, romanii denumind Ardealul Transilvania, așa cum am mai spus, adică „țara de dincolo de pădure”. Mai târziu această lume a fost considerată subterană, așa cum se întâlnește în majoritatea religiilor. În poveștile populare românești, eroul (cel mai adesea Făt Frumos) ajungea pe „lumea cealaltă” nu coborând sub pământ, ci mergând tot înainte, la nivelul solului, pe o distanță mică, de numai câteva zile, traversând munți și păduri. Ardealul este înconjurat de munți împăduriți, așa că se potrivește descrierii. Acolo locuiau tot felul de făpturi supranaturale, cum ar fi zmei, căpcăuni, balauri, zâne, vrăjitoare și feluriți monștri, ca Baba Cloanța sau Muma Pădurii. Tot în această lume se găseau copaci magici, cu fructe vrăjite, cum ar fi merele de aur. Pentru cronicarii antici greci, grădina Hesperidelor, în care creșteau mere de aur, se afla pe teritoriul dacilor. Tot aici se găsea și celebra lână de aur, pe care o căutau argonauții lui Iason. Ardealul, ca grădină divină, se întâlnește și în prima parte a Bibliei, fiind acea grădină a Edenului în care trăiau primii oameni alături de divinitatea lor și în care creșteau pomi fermecați, cum ar fi Copacul Vieții și cel al Cunoașterii. După ce l-a izgonit pe Adam, Biblia susține că Dumnezeu „l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden”, adică în Dacia din sudul și estul munților Carpați, de lângă Ardeal, locul în care trăiau dacii / pelasgii. Atunci când primii oameni au fost izgoniți, Domnul „a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieţii”, de unde înțelegem că Grădina Edenului era un spațiu închis, din moment ce era necesară păzirea doar a căii de acces către ea. Aruncând o privire pe harta României, observăm că Ardealul este înconjurat de munții Carpați din toate părțile, ce formează un adevărat zid imposibil de trecut. Ținând cont că heruvimii evreilor nu erau îngerii din creștinismul de astăzi, ci creaturi numite sfincși de către greci, purushamriga de către indieni, lamma și alad de către sumerieni și lamassu și ședu de către akkadieni și babilonieni, cei puși să păzească Grădina Edenului –sfinxul1 Ardealul – sunt sfincșii aflați în număr mare în munții Carpați (cum ar fi cel de la Topleț, cel de la Stănișoara, cel de la Piatra Arsă, Sfinxul Bratocei, cel de la Pietrele lui Solomon și cel mai cunoscut, Marel Sfinx din Bucegi). Peste tot în lume, rolul sfincșilor era de a păzi secretele zeilor, fiind reprezentați cel mai adesea în fața templelor. În mod asemănător, sfincșii din Carpați pot fi considerați paznicii tărâmului zeilor, care le-a fost interzis oamenilor într-un timp demult apus. De altfel, radiesteziștii au descoperit în dreptul fiecărui sfinx din Carpați încărcături energetice excepționale, care se pot vedea și în plan fizic. Pavel Codrescu, unul dintre cei care au măsurtat energiile din jurul sfincșilor, susține că puterea lor este atât de mare încât, dacă nu ar fi controlate, ar putea arde jumătate din România pe o adâncime de circa doi metri. „Energiile din zonele respective sunt… inteligente și au anumite preferințe metalice”, mai spune el. Localnicii susțin că pe lângă sfincși se aud voci ciudate, vorbind într-o limbă necunoscută. În lumina acestor lucruri, putem considera că sfincșii / heruvimii sunt arme mascate sub chipuri de piatră, puse „să păzească drumul către pomul vieţii”. Acea „sabie de flacără vâlvâitoare”, cu care erau dotați sfincșii, sunt energiile care ar putea arde totul pe o adâncime de circa doi metri. Rolul acestor paznici pare a fi de a împiedica accesul oamenilor către tărâmul zeilor, întocmai cum susține povestea biblică. Acesta ar fi motivul pentru care, în legenda lui Oedip, sfinxul le cerea trecătorilor să răspundă la o ghicitoare sau, mai bine spus, să cunoască parola de acces, neștiutorii fiind uciși instantaneu. Din fericire, paznicii au fost dezactivați, deoarece se pare că nu mai ucid pe nimeni care îndrăznește să se apropie de ei. Despre sfinxul de la Tigăile Mari localnicii chiar spun că a fost, la origine, un înger, care trebuia să păzească o închisoare în care Stăpânul ceresc îi aruncase pe diavoli. De rușine că nu a fost destul de vigilent, permițându-le astfel demonilor să evadeze, îngerul l-a rugat pe Dumnezeu să îl ierte și să îl lase în locul eșecului său. Tatăl ceresc i-a ascultat rugămintea și l-a transformat într-un paznic de piatră.

Știm din cronicile antice că nu doar Ardealul era considerat un loc sfânt, ci tot pământul Daciei. Biblia dă de înțeles același lucru, susținând că acea Grădină era un loc din Eden, teritoriu echivalat cu raiul în viziunea iudeo-Muntii Ciucascreștină: „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise”. Observăm și localizarea Edenului în răsărit, România / Dacia aflându-se în sud-estul Europei. Prin urmare, întreaga țară reprezenta teritoriul zeilor, Ardealul / Grădina Edenului / Duatul egiptenilor fiind zona în care locuiau zeii iar restul țării, locul în care trăiau aleșii zeilor, pelasgii / dacii. Dunărea era numită în trecut Eridani iar miturile sumeriene susțin că Eridu era casa pământeană a zeului Enki. Pe același zeu l-am întâlnit sub numele Zamolxe în religia dacilor, locuind într-o peșteră din munții Bucegi, dar și în Țara Luanei din Buzău, într-o cetate uriașă distrusă în bătălia finală a celui de-al doilea război al zeilor. Tot în Bucegi Enki / Prometheus a fost crucificat pe Vârful Omu, la mică distanță de Sfinx și Babe. Conform lui Herodot, Ares a domnit peste Sciția, fiind considerat un vechi rege național al dacilor, reședința sa fiind în munții geților (Carpați). Virgilius îl considera pe Marte / Ares protectorul câmpiilor getice iar Iordanes scria că acest zeu se născuse în țara geților. Poetul grec Pindar afirma că, după zidirea Troiei, Apollo s-a întors în patria sa de pe Dunăre, la hiperboreeni, loc în care își petrecea adesea timpul și Artemis, sora lui Apollo. Toate aceste mărturii antice dovedesc că Dacia a fost considerată țara zeilor iar Ardealul, locul în care locuiau respectivii zei, „grădina” interzisă oamenilor până la plecarea zeilor. Să nu uităm că, în timpul vizitei sale din 1999, Papa Ioan Paul al II-lea a numit România „grădina Maicii Domnului”. Iar cu câteva decenii înainte de vizita Papei, indianul Sundar Singh folosea o exprimare asemănătoare în profeția sa apocaliptică: „în timpurile ce vor veni, România va ajunge şi va rămâne o paradisiacă grădină a binecuvântării divine, a dragostei, a fericirii a purităţii şi înţelepciunii”. Tot el spunea și că „România va trece prin mai multe faze de transformări fundamentale, devenind în cele din urmă, graţie spiritualizării ei exemplare, un veritabil focar spiritual, ce va putea fi comparat cu miticul «Nou Canaan», iar Bucureştiul se va transforma într-un centru esenţial al acestui foc (…) şi va fi considerat de toate popoarele drept un veritabil «Nou Ierusalim» pământesc”.

Dacia, acel loc în care cei drepți se reuneau cu divinitățile lor după moarte, în timp a ajuns un tărâm înfricoșător pentru antici. Tartarul, care inițial era doar locul în care au fost închiși titanii, ciclopii și hecantonchirii, a devenit pentru greci și o închisoare a sufletelor păcătoșilor. În legendele românești, zeii cei vechi au devenit zmei, creaturi înfricoșătoare care locuiau în Ardeal alături de alți monștri. De la autorii antici știm că grecii și romanii nu aveau 6957_597101816991446_314889413_ncuraj să treacă Dunărea. Alexandru Macedon și împăratul Darius au îndrăznit să pășească pe teritoriul zeilor, însă și-au luat tălpășița după foarte puțin timp. Până și dacii erau priviți ca niște oameni ciudați și înfricoșători. Pliniu, citând Periplul Europei a lui Apollonides, scria că în Sciția sunt femei cu câte două pleoape la fiecare ochi. Medicul grec Marcellus din Sida nota în anul 138 că neurii, daci care locuiau în preajma Nistrului, erau vrăjitori, fiecare dintre ei schimbându-se anual în lup pentru câteva zile. Iar poetul Aristeas din Proconnes, profet al lui Apollo, îi descria pe pelasgii arimaspi ca fiind: „cei mai robuști din toți oamenii, având fiecare câte un ochi în fruntea sa cea frumoasă”. Și în ziua de astăzi, din cauza poveștii aberante a lui Bram Stoker despre vampirul Dracula, România este privită de mare parte a Occidentului ca un ținut mistic, plin de vrăjitoare și monștri. Însă, în realitate, acesta este raiul pământean în care au locuit odată zeii alături de primii oameni ai lumii, daco-pelasgii.

Totuși, imaginea de tărâm înfricoșător s-a datorat nu imaginației anticilor, ci locurilor misterioase, în care se petrec fenomene inexplicabile, întâlnite în număr mare pe teritoriul Daciei. Un astfel de loc este pădurea Hoia-Baciu de lângă Cluj, aflată în apropiere de Tărtăria – Tartarul grecilor -, un loc 1588considerat „Triunghiul Bermudelor din România”, inclusă de postul britanic de televiziune BBC și revista americană Travel + Leisure în topul celor mai înfricoșătoare locuri din lume. Încă de la primii pași printre copaci, vizitatorul este asaltat de stări inexplicabile de greață, anxietate, senzații de vomă, dureri de cap și chiar arsuri apărute pe piele. Cu cât se adâncește mai mult în inima codrului, este cuprins de o senzație de neliniște, fiori reci făcându-și apariția pe șira spinării. Multă vreme, localnicii au evitat să aducă vorba despre acest loc pe care îl credeau blestemat și chiar a fi sălașul Necuratului. Numeroase dispariții de persoane, apariții stranii ale unor chipuri umane, structuri imateriale sau materiale, lumini ciudate de forme și culori diverse sau OZN-uri cu diverse forme geometrice images(cum ar fi piramide, sfere, cilindri, conuri ori cuburi) au atras cercetători din întreaga lume. Multe dintre aceste fenomene sunt invizibile pentru ochiul uman, însă nu și pentru aparatele de filmat ori de fotografiat. Pădurea prezintă și anomalii magnetice, cum ar fi fluctuații inexplicabile ale câmpului electromagnetic. Printre cele mai șocante manifestări se numără și urmele care apar brusc pe pământ, zăpadă sau iarbă, chiar sub ochii privitorilor. Mulți turiști au rămas îngroziți după ce au developat fotografiile făcute în pădurea Hoia-Baciu, în care se puteau vedea zeci de capete umane, unele fiind identificate ulterior cu figuri ale unor persoane decedate. Vegetația prezintă forme de deshidratare, arsuri și necroze ale tulpinilor și frunzelor în anumite zone ale pădurii. De multe ori se aud printre copaci sunete ciudate și înfricoșătoare, voci umane și chiar chicoteli. Pentru specialiștii în parapsihologie, pădurea Hoia-Baciu este o poartă interdimensională prin care spiritele pot intra în dimensiunea materială a Terrei. Inițiații în științele ezoterice consideră pădurea un portal între planul astral și cel teluric, o zonă intermediară asemănătoare Purgatoriului lui Dante Alighieri, unde sufletele decedaților staționează timp de patruzeci de zile, timp în care li se judecă faptele și li se hotărăște soarta. Indiferent de natura fenomenelor din pădurea ardeleană, ea rămâne cel mai important areal al manifestării fenomenelor parapsihologice de pe întreaga planetă. Astfel de locuri, precum pădurea Hoia-Baciu, au generat imaginea înfricoșătoare a Tartarului sau a iadului. Însă nu tot Ardealul era privit de anticii din întreaga lume ca un loc terifiant, ci doar o parte a lui, în special cea vestică. În est se aflau câmpiile prea-fericiților, numite Elizee de către greci, locul unde sufletele celor drepți se odihneau alături de zei.

Nicolae Densușianu considera că legendara Atlantida s-a aflat pe teritoriul dacilor. În viziunea lui Platon, Atlantida era o insulă sau chiar un continent „mai mare decât Asia (Mică) și Libia la un loc”, aflată dincolo de coloanele lui 310855_332724350164222_1276479198_nHercule, unde trăiau oameni mult mai avansați tehnologic decât restul pământenilor. Am văzut că dacii / pelasgii au reprezentat prima civilizație din lume, diferența dintre ei și restul lumii fiind subliniată cel mai bine de Florence Farmbough în Enciclopaedia Britannica din 1922-1923: „În timp ce strămoșii noștri bretoni alergau sălbatici prin păduri pe jumătate goi, cu corpurile pătate de vânătăi, cu mintea pradă celor mai degradatoare superstiții, Țara României era civilizată, avea instituții, confort și chiar luxul unei comunități culte și bine organizate”. Coloanele lui Hercule, de care amintea Platon, nu sunt decât Porțile de Fier, aflate lângă Herculane. Atlanții și-au primit numele de la regele Atlas, nimeni altul decât titanul care sprijinea cerul în viziunea grecilor în locul din munții Carpați numit Axa Lumii, Axis Mundi, Polus Geticus sau Țâțânile Lumii. Pentru Homer, Atlantida avea formă circulară, întocmai ca Duatul egiptenilor, Tartarul grecilor sau Iadul lui Dante Alighieri, nume alternative ale Ardealului înconjurat de munții Carpați. Prin urmare, povestea Atlantidei, pe care înțeleptul Solon a aflat-o de la preoții egipteni (ai căror strămoși erau pelasgi), este inspirată din cea a Ardealului care în preistorie pare să fi fost chiar o insulă, așa cum susținea Platon. În Secretele Terrei – volumul 3, Eugen Delcea spune că „Cetatea Munților (Ardealul) era înconjurată, în străvechime, de Marea Panonică la vest (acolo au devenit etruscii celebrii marinari de mai târziu!) și Lacul getic (de la începutul perioadei cuaternare) la sud, ocupând Oltenia, Muntenia și sudul Moldovei. Mai adăugați la acestea Apsoro / Oceanos Potamos / Istru / Dunărea și Oceanos / Pontus Euxinus / Marea Neagră și veți înțelege de ce Platon prezenta Atlantida drept o insulă mai mare decât Libya și Asia (Mică) luate la un loc și cum puteau locuitorii unei insule să dețină toate bogățiile posibile ale timpului și să domine lumea”. Un lucru asemănător susținea și profesorul doctor Augustin Deac în articolul De la preistorie la istorie din numărul 122 din ianuarie 1985 al revistei Noi Tracii: „Viața umană organizată în societate – după aprecierile lui Virgil Oghină – a început în Europa, pe teritoriul României. Cauzele obiective care au favorizat acest proces sunt multiple. Insula formată din arcul Munților Carpați, închis la vest de Munții Apuseni, inclusiv regiunile colinare externe, are o suprafață mare, de aproximativ 150.000 kmp. Platoul Ardealului era brăzdat de numeroase cursuri de apă, populate cu multe soiuri de pește; regiunile colinare și montane erau acoperite cu întinse pășuni și păduri cu o bogată faună și floră. Aceste condiții naturale ofereau posibilități de viețuire umană dintre cele mai prielnice și din abundență, fapt ce duce la ipoteza că Insula Carpatică – Ardealul – ar fi fost locuită de o populație numeroasă”. Și alți cercetători au localizat Atlantida lui Platon pe teritoriul României de astăzi, deși nu toți consideră că ar fi vorba despre Ardeal. Robert Ballard, cel ce a descoperit epava Titanicului, susține existența Atlantidei pe teritoriul actualei Mări Negre. El consideră că, în urmă cu aproximativ șapte milenii, fâșia de pământ care separa Marea Mediterană de lacul Mării Negre a cedat sub presiunea apei, distrugând civilizația momentului respectiv. Americanul Michael Robinson, profesor la Universitatea Ohio, specializat în inundațiile catastrofale care s-au abătut asupra Pământului din cele mai vechi timpuri, 646x404îmbrățișează ipoteza lui Robert Ballard. Numai că, spre deosebire de Ballard, Robinson a preferat să cerceteze nu țărmul turcesc al Mării Negre, ci pe cel românesc, în apropiere de insula Șerpilor, unde a descoperit construcții ciclopice stranii, piramide și catedrale. „În cercetările mele m-am bazat foarte mult pe textele mistice care arată că toate civilizațiile își au rădăcinile pe teritoriul patriei dumneavoastră și am avut acces la toate descoperirile făcute în România, din acest punct de vedere, descoperiri de care românii nici măcar nu au auzit”, spunea profesorul Robinson. El consideră că bazinele râurilor românești sunt rămășițele unui fluviu imens care străbătea continentul eurasiatic sau ale unui lac cu apă dulce care acoperea România în trecut, Atlantida aflându-se pe teritoriul țării noastre iar cetățile descoperite în munți fiind doar rămășițe a ceea ce a mai rămas după scufundarea străvechii civilizații. „Ceea ce oamenii au numit Noe și familia sa, au fost, în fapt, singurii atlanți care au supraviețuit cataclismului. Iar arca a fost construită din lemn de cedru la dumneavoastră, în România, locul de unde a început și marea inundație a Pământului”, concluziona profesorul Michael Robinson. Despre Atlantida dacică vorbea și etnograful Adrian Bucurescu: „Un singur neam a stăpânit, o singură dată în istorie, întregul Pământ și acesta a fost cel al Atlanților. Centrul lor religios, militar și civil se afla pe țărmul de nord-vest al Mării Negre. Este adevărat că doar zece țări ale imperiului ajunseseră într-un stadiu avansat de organizare; acestea se întindeau în toată Europa, în vestul și sudul Asiei, precum și în jumătatea nordică a Africii. Marea Neagră se află aproximativ în centrul acestei întinderi. Celelalte zone ale planetei, încă prea sălbatice, erau doar controlate de Atlanți, care nu întâmpinau acolo decât o vagă rezistență. Pentru pământenii din afara Imperiului propriu-zis, Atlanții erau chiar zeii!”. În lucrarea sa, Nicolae Densușianu arăta că imperiul pelasgic avea un centru la nordul Dunării și nouă provincii. Astfel se explică de ce 10 este socotit numărul lui Dumnezeu, perfecțiunea, iar pentru daci 19 (1+9) era un număr magic. În cartea Atlantida, al optulea continent, lingvistul american Charles Frambach Berlitz arăta pe o hartă modernă a planșeului Oceanului Atlantic că există și astăzi, în zona Insulelor Canare, un masiv muntos, acoperit de ape, pe care l-a numit Dacia, considerând că atlanții au plecat către zona Carpato-Danubiană iar tracii sunt urmașii atlanților. În poezia Memento mori din 1872, marele poet național român Mihai Eminescu sugera și el o conexiune între zeii Daciei și Marea Neagră:

Din fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale

Dintre stânce arcuite, din gigantice portale

Oastea zeilor Daciei în lungi şiruri au ieşit (…)

Zeii Daci ajung la marea, ce deschide-a ei portale,

Se reped pe trepte’nalte şi cobor în sure hale

Cu lumina, ei îngroapă a lor trai întunecos;

Dară ea, înfiorată de adânca ei durere,

În imagini de talazuri cânt-a Daciei cădere

Şi cu-albastrele ei braţe ţărmii mângâie duios”.

Atlanții au fost identificați adeseori cu hiperboreii sau hiperboreenii, un popor dezvoltat atât tehnologic, cât și spiritual. Primul care a scris despre hiperborei a fost Homer în jurul anului 1000 î.e.n. în epopeea Epigonii sau Alcmeonida, plasându-le țara în nordul Traciei. Următorul a fost Hesiod, după vreun secol. Poetul Pindar, prin anul 520 î.e.n. îi prezenta pe Hercule și Perseu îndreptându-se la râpele Dunării pentru a-i găsi pe fericiții 1004026_597088733659421_214135876_nHiperoborei. Aristotel în 384 î.e.n. și Diogenes Laertios în 193 scriau că, după vechile tradiții, istoria lui Pitagora și a lui Zamolxis s-a petrecut la hiperborei. Geograful Strabon afirma că hiperboreii erau în Dacia. El spunea că istoricii greci din vechime numeau hiperborei, sauromați și arimaspi popoarele care locuiau dincolo de Marea Neagră, de Dunăre și de Marea Adriatică: „Primii care au descris diferitele părți ale lumii spun că hiperboreenii locuiau deasupra Pontului Euxin (Marea Neagră) și a Istrului”. Pentru grecii antici, nordul extrem al Europei era Sciția / Dacia, dincolo de care se întindea deșertul, adică necunoscutul. Apollonios, citându-l pe Timagetos, care a scris Despre porturi, spunea că Istrul (Dunărea) „curge în jos din munții Hyperboreei”, de unde rezultă că grecii înțelegeau prin Hyperborea teritoriul țării noastre. Chiar și în anul 1255, arhipastorul Nicefor Blemmydas scria că de la Dunăre la nord, cea mai mare parte a continentului european este a dacilor, iar Dionisie Periegetul nota: „În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară care se întindea din Asia Mică până în Iberia şi din Nordul Africii până dincolo de Scandinavia, ţara imensă a Dacilor”. Acum aproximativ două milenii și jumătate, poetul grec Pindar afirma că, după zidirea Troiei, zeul Apollo s-a întors în patria sa de pe Dunăre, la hiperboreeni. Cu trei secole înaintea erei noastre, Apollonius din Rhodos susținea în Argonautica, la fel ca Homer, că hiperboreenii erau pelasgii ce locuiau în nordul Traciei. Vergilius Maro, autorul Eneidei, scria despre Orfeu: „Singuratec, cutreieră ghețurile hiperboreene și Tanais (Donul) acoperit de ghețuiri, și câmpiile niciodată fără zăpadă, în jurul munților Riphei (Carpați)”. Într-una dintre epigramele sale, poetul Marțial îi scria lui Marcellin: „Soldat Marcellin, tu pleci acum, ca să iei pe umerii tăi cerul de nord al hiperboreilor şi astrele Polului Getic, care abia se mişcă”. În Epistulae, el numește triumful împăratului Domițian asupra dacilor „hyperboreus 1011803_599195346782093_1716155639_ntriumphus”, comentând: „De trei ori a trecut prin coarnele perfide ale Istrului sarmatic; de trei ori și-a scăldat calul în zăpada geților; mereu modest, el a refuzat triumful pe care-l merita și n-a adus cu sine decât renumele de a fi învins lumea hiperboreenilor”. Clement din Alexandria îi atribuia lui Zalmoxis, zeul dacilor, care trăia în Carpați, epitetul de hiperborean. Macrobiu amintea de „regiunile udate de Don și Dunăre… pe care antichitatea le numea hiperboreene”. Templul cel mai renumit al lui Apollo Hyperboreul se afla în insula sfântă de la gurile Dunării, Leuke (astăzi numită Insula Șerpilor), unde grecii considerau că ajung spiritele eroilor după moarte. În secolul al XIX-lea, templul a fost practic „demontat” și transportat la Moscova, unde a dispărut fără urmă. După mărturia unanimă a grecilor antici, oracolul din Delphi, închinat tot lui Apollo, a fost fondat de hiperborei, care trimiteau anual daruri sanctuarului. O tradiție veche spune că, într-o epocă foarte îndepărtată, hiperboreii au scăpat Elada de invazia galilor sau a celților. Pausanias a văzut la Pergam prin anul 174 un tabel istoric unde era reprezentat războiul atenienilor cu galii sau celții și năvălirea hiperboreilor în ajutorul grecilor, care i-au învins pe gali. Iar hiperboreanul Abaris, fiul regelui dac Sentu, care a trăit prin 1200 î.e.n., a fost unul dintre civilizatorii patriei sale, având cunoștințe de medicină practică. A călătorit mult prin Europa și mai ales prin Grecia, purtând cu el o săgeată cu care vindeca boli. A scris Oracole despre Sciția și Theogonia plus o altă carte despre oracole, care în zilele lui Aristofan se citeau încă în public. Era foarte sobru și abstinent, anticii spunând despre el că nu mânca nimic. Se spune că hiperboreanul Abaris a înălțat în Laconia un templu în onoarea fiicei zeiței Ceres. În concluzie, atlanții, hiperboreii, pelasgii, dacii, sciții sau geții nu reprezintă decât unul și același popor, rasa primordială a omenirii.

La fel ca în miturile multor popoare antice, și în legendele sumerienilor exista o grădină a zeilor, numită Dilmun (sau Tilmun în akkadiană), în care zeii locuiau alături de cei mai drepți oameni. În Epopeea lui Ghilgameș, supraviețuitorul Potopului, Utnapiștim, a fost dus în Dilmun împreună cu soția sa, unde au primit nemurirea. Acest tărâm se afla „la gurile sau malurile fluviului cel îndepărtat”, în „locul de unde răsare și soarele” (adică în est). În însemnările cartografice din primul secol al erei noastre, între vărsările în Dunăre a râurilor Olt și Vedea, fluviul se bifurca și forma o insulă pe care se afla cetatea Dimum, ce avea un nume foarte asemănător cu Dilmunul sumerienilor. Pe malul sudic al Dunării, în Bulgaria de astăzi, se afla orașul Dimum, numit în prezent Belene. În Cosmografia de la Ravena, din secolul al VII-lea, este amintit orașul Tilmun pe Dunăre, termen identic cu cel folosit de akkadieni și restul popoarelor semite pentru ținutul zeilor. Fără îndoială că din Dimum s-a format numele Dilmun și apoi Tilmun. În tăblițele de lut akkadiene se povestește că împăratul Sargon cel Mare (2242 – 2186 î.e.n.) din Akkad / Agade a reușit de trei ori să ajungă până la Marea de Sus (Marea Neagră), unde a capturat ținutul Tilmun. Alte tăblițe de lut de prin anii 1800 î.e.n. se referă la o expediție comercială „către Dilmun pentru a cumpăra cupru de acolo”. În perioada kasită a regelui Burnaburiaș (în jurul anului 1370 î.e.n.), un sol al acestui regat a trimis scrisori către superiorul său din țara Dilmun / Tilmun. O inscripție asiriană de pe la 1250 î.e.n. (cu puțin timp înainte ca hiperboreanul Abaris, fiul regelui dac Sentu, să pornească prin Europa), spune că regele Asiriei urma să ia în stăpânire țările Dilmun și Meluha (Egiptul de Jos) precum și Marea de Jos și pe cea de Sus.

În Epopeea lui Ghilgameș, eroul a plecat către „Țara Dilmun, grădina Soarelui”, locul în care locuiau supraviețuitorii Potopului. Când a ajuns la trecătoarea din munți, Ghilgameș a exclamat: „în munții aceștia văzut-am odinioară lei”. Referindu-se la Dacia, Herodot susținea că „numai în aceste ținuturi se nasc lei în Europa”, leul fiind și astăzi numele monedei României. În cele din urmă, regele cetății Uruk a ajuns la muntele Masu, „care străjuiește răsăritul și apusul Soarelui”, ale cărui piscuri „erau atât de înalte, încât crestele atingeau cerul, iar poalele sale ajungeau până în lumea de dincolo (Ardealul)”. Dacă acest munte este Kogaiononul (Vârful Omu), muntele sacru al lumii antice, pe care a fost crucificat Enki / Prometheus, Ghilgameș trebuia să îl traverseze pentru a ajunge în „lumea de dincolo”, Dilmun / Ardealul. Epopeea susține că Masu este „muntele care străjuia răsăritul Soarelui”, iar tradițiile populare românești, moștenite de la daci, afirmă că Vârful Omu este primul atins de razele Soarelui la răsărit. Acolo, „la porțile muntelui stăteau de pază zmeufăpturi jumătate-om, jumătate balaur, Scorpionii; fața lor era înfricoșătoare, privirea lor ucidea oamenii”. În poveștile românești există creaturi asemănătoare acestor „Scorpioni”, numite zmei, care au aspectul unor balauri dar deseori apar și sub formă umană. În limbile slave, cuvântul „zmeu” înseamnă „șarpe”. În basme, zmeii locuiesc pe „tărâmul celălalt” dar vin uneori în lumea oamenilor, cel mai adesea pentru a răpi fete frumoase. Pentru a traversa muntele și a ajunge în Dilmun, Ghilgameș era nevoit să treacă printr-un tunel care „în lungime măsoară douăsprezece mile de întunecime, în interiorul său nu-i nici un pic de lumină; iar în inima lui domnește beznă deplină”. Scorpionii / zmeii i-au deschis eroului poarta muntelui, iar el a traversat tunelul și a ajuns în „grădina zeilor”, unde „creșteau tufișuri cu nestemate pe crengile lor”. Ghimpii și scaieții „erau din pietre de hematită, din nestemate rare și agate, ba erau și perle din adâncul mării”. Ghilgameș a văzut chiar și „un fruct de cornalină, înzestrat cu lujeri care încântau vederea, de frunzele de lapislazuli atârnau fructe care încântau vederea”. Eroul l-a întâlnit în acea grădină pe zeul-Soare Șamaș, pe zeița viței de vie, Siduri, pe Urșanabi (timonierul arcei ce a supraviețuit Potopului) și pe Utnapiștim, eroul Diluviului.

Epopeea susține că Ghilgameș a traversat muntele printr-un lung tunel.  Munții Bucegi sunt străbătuți de un lanț de drumuri subterane, cunoscute doar câtorva persoane. În vremuri de restriște, dacii își trimiteau acolo femeile și copiii cu comorile pe care le aveau, apoi plecau la luptă împotriva radiestezie-tuneluri-munti-comoriinvadatorilor. La fel ca în Epopeea lui Ghilgameș, prin tuneluri se poate ajunge dintr-o parte în alta a munților. În anul 105, armata regelui Decebal a străbătut munții printr-un astfel de tunel în numai două zile. Când împăratul roman Traian a aflat secretul dacilor, a ordonat astuparea galeriilor subterane. În cartea Incursiune în lumea subterană, generalul Emil Străinu scria că o coloană militară germană a dispărut într-un tunel de sub munții Carpați în luna septembrie a anului 1944. În ultimii ani s-au efectuat măsurători energetice în zona Bucegilor, care au constatat existența unor câmpuri de forță și a unor tuneluri subterane ce traversează munții. Se spune că, privite de sus, aceste pasaje subterane au forma unui cap de lup (simbolul dacilor) cu gura deschisă. Cercetătorii nu reușesc să-și dea seama dacă tunelurile au fost făcute de oameni ori doar descoperite și folosite de aceștia, ignorând ceea ce le-au transmis dacii: totul a fost construit de marele zeu Zamolxe, atunci când s-a hotărât să apere acest pământ sfânt și pe oamenii care îl locuiesc.

Nu doar construcțiile din subteranul Daciei sunt fascinante, ci și cele de la suprafață. Florin Drăgan scria că „Arhitectura dacilor este unicat în Europa. Grandiosul complex arhitectural din Munții Orăștiei e comparabil cu realizările altor popoare, ce aveau ca și ei la bază o organizare statală de secole. Împletirea genială dintre măreția naturii și monumentalizarea zidurilor nu are egal în toată Europa”. Acolo, pe o arie de două sute de kilometri pătrați se aflau cinci cetăți și zeci de așezări importante, cum ar fi sate, târguri și sanctuare. Folosind condiții naturale de relief, dacii transformaseră Munții Orăștiei într-o adevărată fortăreață. Și-au construit zidurile cetăților fără mortar, arheologii și istoricii constatând că piatra fusese adusă de la zeci de kilometri, în condiții de relief extrem de dificile, iar unii cred că acolo s-a cărat mai multă piatră decât există în Marea Piramidă din Egipt. Cetățile au fost înconjurate cu valuri de pământ roșu, adus de la mare depărtare, iar lângă multe locuințe s-au găsit grămezi de zgură metalică. Arheologii clujeni au descoperit aici cea mai mare cantitate de fier din lume pe metru pătrat arheologic. Vârfurile de munți locuite de daci erau înconjurate cu ziduri din pietre de trei – cinci tone, aduse de la mare distanță, și aveau terase perfecționate, tăiate în stâncă, de forme rotunde, elipsoidale sau triunghiulare. La Piatra Muncelului, Vârful Secuiului, Târsa și Dealul Grosului au fost realizate terasări cu forme umanoidale. Prin ridicarea sau terasarea unor vârfuri de munți, dacii au transformat distanța dintre ele în triunghiuri isoscele, echilaterale sau dreptunghiulare. Sarmizegetusa Regia, fosta capitală a Daciei în timpul regelui Decebal, formează un triunghi echilateral cu Simeria (locul de unde au migrat sumerienii) și Tărtăria (locul în care s-a descoperit cea mai veche scriere din lume). La Sarmizegetusa există roci radioactive dar și sulfură de fier, vanadium, nichel și siliciu. Pe multe pietre ale construcțiilor dacice nu de dezvoltă microflora, microvegetația, iar mușchiul crește foarte greu, însă pietrele care au fost scoase din zonă au prins mușchi și au fost deteriorate de intemperii. Cercetătorii presupun că, sub pietre, dacii au instalat lupe de argilă care adună razele infraroșii și ultraviolete și împiedică dezvoltarea bacteriilor. Tot la Sarmizegetusa se află marele calendar circular, considerat a fi cel mai precis din istorie, foarte Sarmizegetusa-Regia-0169apropiat de cel de la NASA, despre care Paul Lazăr Tonciulescu scria în Impactul Romei asupra dacilor: „dacii cunoșteau și foloseau un calendar solar considerat cel mai precis din antichitate. Anul dacic avea 365,242197 zile, față de 365,242198 la care a ajuns astronomia modernă”. În apa care curge pe teritoriul sanctuarelor dacice au fost detectate urme de argint. „Sanctuarele descoperite în România au un rafinament arhitectonic pe care templele greceşti îl vor atinge după mai bine de o mie două sute de ani”, remarca profesorul american Paul Mac Kendrick. Într-o zonă muntoasă din județul Buzău, numită Țara Luanei, pe un mare platou, s-au găsit așezări umane gigant din epoca de piatră, sondajele aratând că așezarea a fost distrusă instantaneu de un foc mistuitor, pământul fiind ars pe o adâncime de circa jumătate de metru. Iar la sfârșitul mileniului trecut, sub Sarmizegetusa s-a descoperit un imens oraș subteran, întins pe o suprafață de peste două sute de kilometri pătrați. La începutul anilor 1990, subsolul din zona Grădiștei fusese sondat de un satelit rusesc, care căuta situri antice și preistorice. Dacă legendele românești spun că dacii își ascundeau în tuneluri aurul, iar Ghilgameș a descoperit la capătul unui astfel de tunel o zonă cu multe pietre prețioase, orașul subteran este și el foarte bogat în aur. În zona numită Vârtoape din Munții Orăștiei, pe o suprafață de aproximativ patru kilometri pătrați există șaptezeci și cinci de gropi conice, de diferite dimensiuni (unele cu diametre de până la șaptezeci de metri), din care pleacă mai multe tuneluri către munții din apropiere (unul ajungând chiar sub sanctuarele din Sarmizegetusa Regia, fiind probabil cel prin care armatacornesti1 lui Decebal a plecat din calea romanilor, traversând munții în două zile). În zona Vârtoape, aparatele au detectat foarte multe incinte paralelipipedice care comunică între ele, precum camerele unei locuințe, multe dintre ele comunicând cu platoul de deasupra prin drumuri antice. În această zonă și în imediata apropiere se află vestigiile cele mai impresionante ale complexului, inclusiv sanctuare făcute din andezit (piatră pe care astăzi o putem tăia doar cu diamantul), construcții cu o vechime mult mai mare decât cele de la Sarmizegetusa, acolo aflându-se centrul mega-orașului pre-dacic. Nu putem decât să o înțelegem pe Barbara Deppert Lippitz, expert german în tezaur antic, care exclama: „Sunt unul dintre specialiştii cei mai cunoscuţi, nu numai în Europa, ci în toată lumea, şi spun adevărul. Civilizaţia dacică este magnifică, iar eu sunt mândră că mă lupt pentru daci, aici, în ţara dumneavoastră”. Acest oraș subteran se întindea nu numai sub Sarmizegetusa Regia, ci și sub Simeria (locul de origine al sumerienilor), Tărtăria (unde s-a descoperit cea mai veche scriere din lume) și Deva (zona din care au plecat arienii în Asia). Referiri la acest oraș subteran se întâlnesc și în poveștile grecilor antici, care spun că în ținutul arimilor (adică în aceeași zonă) locuia în vremurile de demult gigantul Typhon, bine ascuns sub pământ. În Teogonia, Hesiod scria că în țara Arima trăia Echidna, o creatură jumătate nimfă și jumătate șarpe, ce locuia într-o peșteră adâncă, făcută de zei, ce seamăna cu un palat strălucitor, de unde păzea întreg ținutul.

În secolul al IV-lea î.e.n., scriitorul grec Ephoros împărțea locuitorii Pământului în indieni, ethiopi, sciți și celți. El scria că sciții sunt mai vechi în Europa decât elenii, că ei sunt autohtoni în Europa și că ei, mai înainte de toată lumea, au inventat cele trebuitoare pentru comoditatea vieții. Platon împărtășea aceeași opinie, adăugând că multe dintre cuvintele elene sunt împrumutate de la barbari (adică tracii, denumiți astfel datorită obiceiului lor de a purta bărbi), la care elenii au fost supuși pe alocuri. Scriitorul și medicul grec Clement din Alexandria, care a trăit între anii 150 și 216, aprecia că „elenii au furat filosofia lor de la barbari”, iar Dio Chrysostomos spunea că „geții sunt mai înțelepți decât aproape toți barbarii și mai asemenea grecilor”. De altfel, cei mai importanți filosofi ai Greciei antice erau ionieni sau traci de origine, cum ar fi Tales din Milet, Anaxagora, Anaximandru, Anaximene, Xenophon, Pitagora, Herodot, Tucidide, Hecateu, Homer, Sofocle, Arhimede, Aristotel sau Platon. În 1923, renumitul elenist francez A. Jardé remarca „Asupra istoriei primitive a regiunilor care vor forma Grecia, grecii înșisi nu știu nimic. Până în prezent, solul grec n-a scos la iveală nici o urmă materială a paleoliticului. Cei mai vechi locuitori din Grecia sunt tracii, aparținând timpului neoliticului”. Iustinus, citându-l pe Trogus Pompeius care în 28 î.e.n. a scris o istorie universală în patruzeci și patru de volume, sub titlul Historiae Philippicae et totius mundi origines et terrae situs, scria despre daci: „Începuturile lor au fost la fel de strălucite preum stăpânirea lor și au devenit vestiți atât prin puterea bărbaților cât și prin cea a femeilor. Neamul sciților a fost întotdeauna considerat cel mai vechi, deși între sciți și egipteni a existat multă vreme o dispută cu privire la vechimea neamului”. O dispută inutilă deoarece, așa cum am văzut, Egiptul predinastic a fost colonizat de daci. Cel mai mare specialist al omenirii în istoria religiilor și a civilizațiilor umane, Mircea Eliade, clarifica originea dacică a indo-europenilor: „De mai mult de un secol, savanții s-au străduit să identifice patria originară a indo-europenilor, să descifreze protoistoria lor și să stabilească fazele migrațiilor lor. S-a căutat patria originară în nordul și centrul Europei, în stepele Rusiei, în Asia Centrală, în Anatolia etc. S-a convenit azi să se localizeze focarul indo-european în regiunile de la nordul Mării Negre, între Carpați și Caucaz”. Într-una dintre cărțile sale, scriitorul Renato Zamfir remarca faptul că „descoperirile târzii din Germania și Danemarca (…), cele de pe axa București-Belgrad de la Lepenski-Vir, cele de la Sarmisegetuza din sudul Carpaților Apuseni, cele din sudul Carpaților Meridionali, sau cele de la gurile de vărsare ale Dunării de la Cernavodă, atestă nu numai locuirea permanentă a acestor ținuturi, dar mai mult, faptul că, aici, agricultura și creșterea animalelor au cunoscut un nivel avansat în comparație cu unele centre ale Orientului Îndepărtat și Mijlociu. Ele vin să contrazică această teză greșită și să reașeze adevărul istoric la locul ce i se cuvine. În localitățile menționate, cu deosebire în zonele sud-estice europene, au fost descoperite (…) o rasă de vite și una de porci, deci primele animale domestice. Probele materiale descoperite pe arealele geografice sau în localitățile de mai sus privesc perioada cuprinsă între anii 9000 și 6000 î.e.n. (…) se poate formula concluzia că formele superioare ale agriculturii și ale creșterii animalelor, respectiv domesticirea, sunt elemente specific europene sau, cu mai multă exactitate, atlante și nu, așa cum s-a crezut până nu demult, un import nemijlocit de ultimă oră din zona mesopotamiană. Existența neîntreruptă, continuitatea milenară a vieții pe întreg teritoriul european (…) se constituie ca o realitate care vorbește nu numai despre continuitate, dar chiar despre primordialitate”. În 1968, John Maridis, profesor la Universitatea din Londra, constata: „Culturile neolitice (5500-2500 î.e.n.) Cucuteni și Gumelnița sunt poate cele mai bogate din Europa”. Antropologul francez Eugéne Pittard spunea că „strămoșii etnici ai românilor urcă neîndoielnic până în primele vârste ale Umanității, civilizația neolitică română reprezentând doar un capitol recent din istoria țării”. În Enciclopedia Peoples of All Nations din 1922-1923, specialistul englez E.C. Davies afirma: „Cu mult înainte ca vulturii romani să intre pe teritoriul carpato-dunărean, cunoscut azi ca fiind România, exista o civilizație ce își avea rădăcinile departe, în trecut, din 1240434_389157021209744_1523286624_nepoca neolitică. Unitatea perfectă a acestei civilizații primitive reiese din perfecta asemănare a armelor de luptă și uneltelor de muncă, a tumulilor și resturilor de vechi locuințe, din Transilvania până la Marea Neagră”. Peruvianul Daniel Ruzo, poate cel mai pasionat cercetator al megaliților, autorul denumirii de „Civilizația Masma”, declara în 1968, după o vizită în România: „Carpații sunt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute până în ziua de astăzi”. Remarcabile sunt și afirmațiile specialistului american de origine lituaniană, Marija Gimbutas, în Civilizaţie şi cultură: vestigii preistorice în sud-estul European: „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6500 – 3500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, pașnică, iubitoare și creatoare de artă, care a precedat societățile indo-europene patriarhale de luptători din epocile bronzului și fierului. Acești oameni au folosit o scriere sacră începând cu cel puțin sfârșitul mileniului al VI-lea î.e.n. (…) Pe la anul 5500 î.e.n., vechii europeni din Europa Central-Răsăriteană au dezvoltat un sistem de scriere cu circa 2.000 ani înaintea egiptenilor și a sumerienilor (…) Cele mai vechi descoperiri ale unor obiecte privind semne de scriere au fost făcute la Turdaș, apoi la Tărtăria. Este acum cert că scrierea «veche europeană» este mult mai veche decât cea sumeriană, ca atare, comparațiile cronologice cu Sumerul nu sunt cele mai fericite. Folosirea persistentă a acelorași semne, timp de 20.000 ani, este o dovadă a faptului că acestea au o conotație specifică”. Profesorul universitar japonez Minoru Nambara, specialist în istoria civilizațiilor, scria: „Maramureșul este satul primordial (…) Este un complex de realități care converg în a simți aici că te afli în satul primordial. Țăranii Maramureșului nu vin de nicăieri. Ai sentimentul că au venit direct din Cer în Maramureș. În alte țări simți, știi că oamenii au venit de undeva, aici nu ai acest sentiment. Aici, în Maramureș, este omul primordial în noblețea sa princiară, nu primitivă, în frumusețea lui de înaltă civilizație”. În The Indo-European heritage, profesorii Leon E. Stover și Bruce Kraig vorbesc despre Vechea Europă a mileniului al V-lea î.e.n., care își avea locul în centrul României de astăzi, iar arheologul și filologul australian Vere Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, într-o carte din 1993 poziționa leagănul arienilor în spațiul carpato-dunărean. În mod surpinzător, pe 12 august 2013, fostul purtător de cuvânt al Serviciului Român de Informații din perioada 1990 – 1998, Nicolae Ulieru, declara pentru postul Realitatea TV: „Transilvania era centrul acelei entități tradiționale care în anii 6500 – 3500 înaintea erei noastre constituia zona cea mai importantă a culturii europene. Sunt două cărți care atestă faptul acesta. O carte se numește «Civilizație și cultură», a cărei autoare este de origine lituaniană (Marija Gimbutas), care spune că «Romănia este ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500 – 3500 înaintea erei noastre». Anul acesta a apărut la editura Herald, în primăvara acestui an, o carte a lui Constantin Daniel, un mare orientalist român. Trebuie să subliniez faptul că autorul este de origine evreiască, un evreu mult mai patriot decât mulți dintre români. Cartea se cheamă «Misteriile lui Zalmoxis» și în ea se afirmă următoarea idee, ca idee de bază: «toate miturile elenice existente la greci în epoca clasică erau de origine tracă și traco-getică, fiind create de traci și inspirate de spiritualitatea tracă». Deci, pentru noi românii, această entitate a Transilvaniei este punctul nodal din care ne tragem și către care ne raportăm tot timpul”.

Totuși, indiferent de numărul declarațiilor specialiștilor din întreaga lume, ce au cercetat dovezile istorice, arheologice și lingvistice, dacii rămân ascunși omenirii, istoria lor fiind înlocuită cu cea a unui popor tribal, „ales” de către maleficul zeu Yahweh să conducă lumea. Referindu-se la munții Bucegi, geologul Marian Dumitrescu, specialist în energia pietrelor, spunea: „străinii au știut dintotdeauna că acolo sunt secrete nemaipomenite care pot da stăpânire asupra lumii și a popoarelor”. Iar în Secretele Terrei – volumul III, Eugen Delcea constata: „La sfârșit de martie 2002, un oficial «anonim» al NATO a precizat clar că SUA nu vor «Vechea Europă» în organizație, făcând referire la România și Bulgaria (țara unde trăiseră tracii de la sudul Dunării). Această declarație pune în lumină un adevăr complex: cei din Vest știu foarte bine de unde a pornit viața și civilizația în Europa, care le sunt rădăcinile dar nu vor să recunoască acest lucru și cât de ingrați sunt față de părinții care i-au născut, i-au crescut și i-au ocrotit pe vremea când sultanii voiau să-și adape caii în Biserica de la Roma”. Oricât s-ar încerca ascunderea adevărului și distrugerea memoriei colective, a identității naționale, a tradițiilor și a istoriei dacilor, „nici o furtună, nici o invazie, nici un cutremur, nici o ocupaţie, nici o lovitură, oricât de dureroasă, de nimicitoare, nu a putut să-i clintească pe Românii din Dacia. Nimeni şi nimic nu ne va putea smulge din ea”, după cum declara Ion Antonescu, fostul conducător al României între 1940 și 1944. „Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi aici şi vom pleca cei din urmă”, completa el.

Pierit-au dacii?”, se întreba retoric Bogdan-Petriceicu Hașdeu în titlul studiului său din 1860. Răspunsul nu poate fi decât negativ. Am văzut deja că românii de astăzi nu sunt un popor format din amestecul dacilor cu romanii, ci urmași ai dacilor, primii oameni ai lumii. Continuitatea din spațiul carpato-danubiano-pontic a fost remarcată nu doar de Ion Antonescu, ci și de mulți cercetători, atât români cât și străini. Savantul Constantin Daicoviciu nota: „De când s-a ivit picior de om pe pământul României – cu multe mii de ani înainte de nașterea României, pe amândouă laturile Carpaților a trăit aceeași seminție de oameni, cu forme de viață asemănătoare, vorbind aceeași limbă, având aceleași credințe”. Poetul și arheologul Cezar Bolliac constata wolfpackbkc0continuitatea locuirii pe teritoriul României sub forma unui „șir neîntrerupt în civilizația preistorică a Daciei, începând din epoca pietrei lustruite și până în timpurile romane”. La rândul său, istoricul Nicolae Iorga recunoștea: „Pe lângă cei semănați sunt cei crescuți; nou suntem crescuți din pământ (…) Domnia noastră înseamnă o creație istorică solidă, venită dintr-un mare trecut, care trăiește peste toate constituțiile pe care ni le-am dat, trăiește până în epoca noastră (…) Satele dace nu au făcut decât să-și continuie – sub forma română – o viață sătească tracă”. Considerat de dictatura comunistă drept un poet antinațional, Lucian Blaga le reproșa în 1960 următoarele celor care ne ascund istoria adevărată: „Arheologii și istoricii noștri ne spun că ciobanul nostru se îmbracă aproximativ ca și ciobanul dac. Olarii din cutare sat de munte (…) lucrează probabil la fel cum lucrau acum două-trei mii de ani. În general, tot felul de a fi, ritmul vieții, modul de a gândi, felul de a se purta, diverse acte, de la acela al aratului până la actul aproape ritual al mâncatului, proprii săteanului, fac impresia unui stil statornicit de mii de ani. Atrăgeam luarea aminte asupra unor caracterisitici milenare ale descântecelor noastre de vrajă. Anumite formule trebuie să aibă o vechime de mii de ani”. În numerele 140-141 din iulie-august 1986 ale revistei Noi Tracii, P.P. Panaitescu afirma: „Cultura neoliticului din România e creația pelasgilor noștri (…) neoliticul din Dacia e creația oamenilor acestui pământ”. Istoricul francez Albert Armand scria în 1936: „Acesta este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa și cel mai frumos exemplu istoric de continuitate a neamurilor, fie că este vorba de traci, de geți sau de daci. Locuitorii pământului românesc au rămas aceiași din epoca neolitică a pietrei șlefuite până în zilele noastre, susținând astfel, printr-un exemplu, poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam”. Deși ungurii se zbat de mult timp să pună mâna pe Ardeal, susținând că au fost primii locuitori ai vechiului tărâm al zeilor, în Vechea și noua Dacie din 1791 istoricul maghiar Huszti Andras a fost nevoit să recunoască faptul că „geto-dacii au fost locuitorii cei mai vechi ai Ardealului, Moldovei şi Munteniei, fiind foarte viteji şi neîntrecuţi in luptă” și că „urmaşii geto-dacilor trăiesc şi astăzi şi locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor”. Se pare că românii, mai ales în zona rurală, încă nu și-au uitat complet rădăcinile. La chestionarele lui Nicolae Densușianu, cei din comuna Mihăiești din Muscel au răspuns: „nu am venit de nicăieri, ci ne-am pomenit aici”, iar cei din comuna Cosmești din județul Galați au afirmat același lucru: „suntem aici de la începutul lumii”. Și pentru că e nevoie de dovezi, nu doar de vorbe, acestea sunt oferite de un studiu de paleogenetică realizat între anii 2003 și 2006, care demonstrează că, din punct de vedere genetic, românii de astăzi sunt dacii din trecut, teoria latinizării fiind absolut falsă. Cu sprijinul Universității din Hamburg (Germania), doctorul Georgeta Cardoș, specialist în genetică, a comparat ADN-ul românilor din prezent cu cel din țesuturile osoase ale unui număr de cincizeci de daci, ce au trăit pe teritoriul României acum cinci milenii. Țesuturile au fost recoltate din peste douăzeci de situri arheologice din întreaga țară. Datele obținute au demonstrat că între actuala populație a României și cea de acum cinci mii de ani există o clară înrudire genetică, fondul de bază dovedind continuitatea populației dacilor sub forma românilor din prezent. Ca o observație suplimentară, locuitorii nordului României au ochi albaștri și păr blond sau roșu iar în vorbire au același accent, indiferent dacă vorbim de Țara Moților din vest sau zona Sucevei din est, iar cei din jumătatea sudică a țării au caracteristici fizice diferite, fiind cu piele mai închisă la culoare, ochi căprui sau negri și păr de la castaniu la negru. Fără îndoială, diferențele fizice se explică prin amestecul dacilor cu populațiile migratoare, ce s-au așezat îndeosebi în sudul României. Cu toate acestea, fondul genetic al dacilor a rămas în românii de astăzi, indiferent de zona în care locuiesc sau de încrucișările cu alte popoare. Prin urmare, la fel ca doctorul Napoleon Săvescu în titlul cărții sale din 2002, putem spune fără teama de a greși că „noi nu suntem urmașii Romei”.

Creațiile religioase ale tracilor și geto-dacilor par să fi împărtășit deopotrivă un destin nefericit… Cu excepția câtorva informații prețioase, comunicate de Herodot a propos de scenariul mitico-ritual al lui Zalmoxis, informațiile privind religiile tracă și traco-getă sunt puțin numeroase și aproximative”, constata cu amărăciune Mircea Eliade. „Ca și celții, sacerdoții și asceții traci și geto-daci nu se încredințau scrierii”, continua el. Într-adevăr, se pare că dacii foloseau scrisul foarte rar, cel mai probabil fiind utilizat doar de preoți. Lucru absolut logic, de altfel. Scrierea le fusese oferită de către zei, prin urmare doar mediatorii dintre zei și oameni o puteau utiliza. Însă grecii și romanii au notat destule amănunte despre daci, din păcate scrierile rămase sunt puține, fragmentare, cele mai multe transmise la a doua sau a treia mână. Au fost editate de către Academia Română în două volume, unul cuprinzând autori până în secolul al IV-lea, celălalt continuând până în zorii mileniului al II-lea. O culegere de mici dimensiuni a acestor izvoare a realizat în 1939 G. Popa-Lisseanu. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Alexandru Papadopol-Calimah, fost prefect al Tecuciului, ministru de externe în timpul lui Alexandru Ioan Cuza și ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice sub regele Carol I, a descoperit două sute optzeci și doi de autori care s-au referit la Dacia în scrierile lor. Papadopol-Calimah a început să-și publice descoscrieri-vechi-pierdute-77363peririle în 1872 în revista Columna lui Traian, inițiată și condusă de Bogdan Petriceicu Hașdeu, și a continuat timp de patru ani, realizând nouăsprezece articole, care mai târziu au fost cuprinse într-o carte, intitulată Scrieri vechi pierdute atingătoare de Dacia. Intervalul temporal acoperit de autorii studiați de Papadopol-Calimah este foarte mare, întinzându-se din secolul al VI-lea î.e.n. până în secolul al XIII-lea. Nu s-a scris despre niciun neam al Europei din afara lumii greco-romane atât cât s-a scris despre daci: capitole întregi în lucrări de istorie, cărți complete ori referințe mai mult sau mai puțin ample. Această constatare demonstrează că interesul anticilor pentru neamul dacilor era mult mai mare decât ne-am imaginat. Printre autori se numără celebrii Aristotel, Strabon, Hecateu, poetul Ovidiu, Tacit, Plutarh, Pliniu cel Bătrân și cel Tânăr, Criton, Dio Cassius și împărații Traian, Iulian, Tiberius, Claudius sau Alexandru Macedon. Comparând aceste sute de scrieri cu cele care ne-au rămas, remarcăm că s-au pierdut peste 90% din informațiile despre daci. Cu toate aceste lipsuri, putem totuși să ne formăm o părere despre poporul primordial al omenirii.

Pentru antici, dacii erau înalți, blonzi, cu pielea albă și cu ochi albaștri. Citându-l pe Dio Chrysostomos din primul secol î.e.n., Iordanes i-a descris în secolul al VI-lea ca fiind un popor de războinici savanți care, în răgazul dintre lupte, se îndeletniceau cu filosofia și știința. Dio Chrysostomos mai spunea că „geții sunt mai înțelepți decât aproape toți barbarii și mai asemenea grecilor”. Părintele istoriei, Herodot, îi numea „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”. Erau nepăsători în fața morții, știind că vor ajunge în împărăția zeului lor, Zamolxe. Soldații plecau la luptă strigând numele zeului și mureau zâmbind, cu numele aceluiași zeu pe buze. Un ritual pentru a stimula curajul soldaților era sfințirea cu apa din Dunăre. Înainte de începerea luptei, fiecare dac gusta apa fluviului sacru. Istoricul grec Plutarh spunea că, în vechime, apa Dunării și a Nilului se păstra în vase de aur în visteriile împăraților ca semn de suveranitate și putere. În Legile morale și politice, filosoful grec Pitagora se referea și el la valorile morale ale dacilor: „Călătorește la geți, nu ca să le dai legi, ci ca să tragi învățăminte de la ei. La geți câmpurile sunt fără margini, toate pământurile sunt comune. Și dintre toate popoarele sunt cei mai înțelepți, spune Homer” (Legea 1143). Un alt mare filosof grec, trac la origine, Platon, consemna în dialogul Carmides o discuție între filosoful Socrate și Carmides, unde Socrate povestea ce l-a învățat un medic trac: „Zamolxis, regele nostru, care este un Zeu, ne spune că după cum nu trebuie a încerca să îngrijim ochii fără să ținem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neținându-se seama de corp. Tot astfel, trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, și iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli – pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă căci, zicea medicul, toate lucrurile bune și rele pentru corp și pentru om, în întregul său, vin de la suflet și de acolo curg ca dintr-un izvor, ca de la cap la ochi. Trebuie deci, mai ales și în primul rând, să tămăduim izvorul răului pentru ca să se poată bucura de sănătate capul și tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete înțelepciunea”. În lucrarea Getica din secolul al VI-lea, istoricul romanizat Iordanes vorbea despre daci în aceiași termeni apreciativi, susținând că marele preot Deceneu „i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei, căci el era în aceasta un maestru priceput. El i-a învăţat morala (…), i-a instruit în ştiinţele fizicii (…), i-a învăţat logica, făcându-i cu mintea superiori celorlalte popoare (…). Ce mare plăcere ca nişte oameni viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filozofice, când mai aveau puţin răgaz de războaie. Puteai să-l vezi pe unul cercetând poezia cerului, pe altul proprietăţile ierburilor şi ale arbuştilor, pe acesta studiind creşterea şi scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, soarele vrând să atingă regiunea orientală, este dus înapoi spre regiunea occidentală”. mystery-carphathian-sphinxAceste descrieri sunt în contradicție cu imaginea daco-getului barbar, primitiv, pe care istoricii ne-o inoculează de ceva timp. Romanii îi numeau pe daci „afurisiți dușmani și neam nebiruit”, „neam neînvins” sau „neîmblânziții geți”. Poetul roman Publius Ovidius Naso, care a fost exilat în cetatea Tomis în anul 9 de către împăratul Augustus (unde a stat opt ani printre daci), scria că „nu există în toată lumea un neam mai sălbatic decât geții; totuși și ei au plâns la suferințele mele”, numindu-i și „neomenoșii geți barbari”. Totuși, după victoria împăratului Traian din anul 106, acesta era felicitat de Plinius cel Tânăr într-o scrisoare pentru „victoria ta cea mai mare, cea mai frumoasă și cea mai importantă”. Împăratul chiar și-a schimbat numele din Marcus Ulpius Nerva Traianus în Imperator Caesar Divi Nervae filius Nerva Traianus Optimus Augustus Germanicus Dacicus Parthicus, pentru a scoate în evidență victoriile sale împotriva dacilor, parților și triburilor germanice, cea mai importantă fiind, așa cum sublinia și Plinius cel Tânăr, cea împotriva dacilor lui Decebal. Cea mai bună dovadă în acest sens este modul în care romanii au sărbătorit această victorie, organizând lupte de gladiatori timp de o sută douăzeci și trei de zile, în care au jertfit zece mii de oameni și unsprezece mii de animale sălbatice. Ca să nu mai vorbim despre columna lui Traian, acel monument ridicat la Roma de către împăratul roman, pentru a-și celebra victoria. Deși învinși, dacii liberi nu s-au lăsat cuceriți și au continuat raiduri împotriva romanilor multă vreme, până la retragerea completă a acestora din anul 275.

Din păcate, s-a păstrat o foarte mică parte din istoria antică a dacilor. Din puținul care ne-a rămas totuși ne putem da seama de ce erau numiți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”, „neam neînvins” sau „neîmblânziții geți”.  Iată câteva exemple:

– Iornandes, episcopul Ravenei, scria în De Getarum origine et rebus gestis, citându-l pe Trogus Pompeius, că regele geților, Taunasis, a bătut pe malurile Phasului pe regele egiptenilor, Vesosis, iar Cyrus, împăratul Imperiului Ahemenid, a întreprins un război fatal lui contra reginei geților, Thamiri. Vesosis este o traducere greșită a numelui lui Sesotris, probabil Khakeperre Senusret al II-lea, care a domnit între 1897 și 1878 î.e.n., cel de-al patrulea faraon al celei de-a XII-a dinastii. După ce i-a cucerit pe etiopieni în sud și pe tracii din Europa, faraonul a fost învins de geto-dacii lui Tanausis (probabil numit Tănase în realitate) pe malul Mării Negre, în Georgia de astăzi. Egiptenii au fost goniți până în Egipt, unde doar Nilul și fortificațiile de acolo i-au oprit pe daci să distrugă total armata faraonului. La întoarcerea acasă, o parte din armata învingătorilor a rămas în Orient, acei daci fiind cunoscuți din acel moment sub numele de parți. Acesta este motivul pentru care parții, ca și dacii, aveau ca stindard draconul (ce avea forma unui cap de lup cu gura deschisă, care se continua cu un corp de balaur) iar Decebal, regele dacilor, coresponda cu Pacorus, regele parților.

– În Iliada, Homer a amintit participarea tracilor în războiul troian, despre care se presupune ca a avut loc în secolul al XII-lea î.e.n. Deși nu oferă amănunte despre ei, preferând să se concentreze asupra zeilor și eroilor greci, aflăm detaliile războiului din Ciclul epic, o colecție de lucrări aparținând unor autori străvechi, Protesilaos, Arctinios, Sofocle și Eschil, care adunaseră pentru posteritate tradițiile preistorice ale poporului lor. Aici îl găsim pe Telef, regele geților, făcând minuni de vitejie în războiul troian. El vine în ajutorul troienilor, este rănit de Ahile și fuge pentru a-și vindeca rănile. Fiul său, Euripil, vine și el în ajutorul troienilor, luptă vitejește provocând mari distrugeri în tabăra grecilor, îl ucide chiar și pe Mahaon, chirurgul cel vestit al grecilor și unul dintre eroii Iliadei, apoi cade în luptă. Referindu-se la Ciclul Epic, Flavius Philostratus scria prin anul 193 că bătălia de la Troia dintre geți și greci „a fost mai crâncenă decât toate luptele câte au urmat sub Troada și câte au fost vreodată între barbari și între greci, căci oștirea lui Telef era grozavă și vitează nu numai în totalul ei, dar și individualmente, fiind copii voinici ai Dunării din Sciția. Misii lăsau pe greci să debarce, aruncând de pe uscat săgeți și sulițe cu mare furie. Misii veneau de dincolo de Istru; se zice că și femeile misilor se băteau de călare contra grecilor ca amazoane, și că femeia lui Telef, Hiera, comanda această cavalerie de femei… Protesilau zice apoi că doamna Hiera a224_1320865462. fost totodată cea mai înaltă de stat femeie și cea mai frumoasă din toate câte au fost vestite de frumoase. Și cu toate acestea, Homer nu vorbește nici de viteaza misilor, nici de faptele acestea eroice, ca să nu fie femeie mai frumoasă decât Elena și voinic mai mare decât Ahile”. În Alea din Arcadia, renumitul templu al Minervei Alee (cel mai frumos și cel mai mare din toate templele Peloponezului), se vedea pe frontonul din timpul lui Pausanias bătălia lui Telef contra lui Ahile pe câmpiile Caicului. Tot după Ciclul Epic, amazoana Pentesilea a venit și ea în ajutorul Troiei, murind pe câmpul de luptă sub loviturile lui Ahile. Acesta, pe când o dezbrăca de armura pe care dorea să o păstreze ca trofeu, a rămas uimit de frumusețea amazoanei și a început să o plângă amar. Pentesilea era din Tracia, după cum susține Arctinos. De fapt, după Herodot, țara amazoanelor se afla în Sciția, după gurile Dunării, în stepele din nordul Mării Negre, ferocele luptătoare făcând parte tot din neamul tracilor. În anul 174 încă se mai vedea la Delphi, aproape de fântâna Cassotis, o clădire numită Lesche, în care, într-un tablou, era reprezentată Pentesilea ca o tânără fată, cu un arc scitic și o piele de leopard pe umeri. Ciclul Epic amintește și alte amazoane, venite dinspre Marea Neagră și Dunăre în ajutorul grecilor, în momentul în care troienii lui Priam și Hector erau pe punctul de a învinge.

– În Trecerea galilor din Europa în Asia, Demetrius din Bizanț scria că, prin 600 î.e.n., cimerienii au fost goniți de masageți (ambele fiind triburi dacice) de pe malurile Mării Negre, așa că au fugit și au cotropit o parte a Galiei. De teama cimerienilor, mulți gali (numiți și galați) au emigrat. Cei conduși de Sigovese au trecut Rinul iar cei conduși de Bellovese au ajuns în Italia. Ulterior, au apărut multe așezări galice la Dunăre. În 280 î.e.n., o armată galică numeroasă a plecat de la Dunăre și a atacat Macedonia și Tracia. Pe teritoriul României, urme ale galilor se întâlnesc în numele localităților Galați (din județul Galați), Galați (în județul Dorohoi), Galațanii (în județul Argeș) și lacul Galațeni (în județul Ialomița).

– Acum un mileniu și jumătate, în Istoria romană și universală, Hesychius Illustris din Milet afirma că, în anul 657 î.e.n., Byzas, fondatorul Bizanțului, s-a luptat cu geții de la Balcani și cu Odrysses, regele sciților. Odrysses a atacat Bizanțul, care a scăpat doar pentru că Phidalia, soția lui Byzas, a trimis „dinți de șerpi” contra lui Odrysses, probabil o formă de magie. Aristocrit a scris și el despre un război dintre bizantini și Ateas, regele sciților. La vârsta de 95 de ani, Ateas a fost ucis în lupta contra lui Filip al Macedoniei.

– După cum nota Iornandes în De Getarum origine et rebus gestis, citându-l pe Trogus Pompeius, Cyrus, împăratul Primului Imperiu Persan, a întreprins un război fatal lui contra reginei masageților, Thamiri / Tomyris, prin anul 530Thamire' (Thamyris), queen of the Scythians, killing Cyrus 1 î.e.n. Herodot spunea că, inițial, Cyrus a cerut-o în căsătorie pe frumoasa regină, propunere pe care ea a refuzat-o. În acest caz, împăratul perșilor a încercat să obțină teritoriul masageților prin forță. Cyrus a fost ucis în luptă iar armata lui a suferit pierderi masive, într-o bătălie pe care Herodot a considerat-o cea mai aprigă din lumea antică. Când totul s-a sfârșit, regina l-a decapitat pe Cyrus și i-a păstrat capul într-un vas plin cu sânge, un gest care simboliza potolirea setei de sânge a marelui împărat al perșilor. În Persica, Ctesias nota că Cyrus cel Mare a fost ucis în timpul asaltului derbicilor, ajutați de sciți și indieni. Preotul babilonian Berossus susținea că Cyrus a fost omorât în timpul luptei împotriva arcașilor dahae din Dahistan (tot de origine tracă), iar Xenophon, în Cyripaedia, îi contrazicea pe toți, considerând că regele perșilor a murit în capitala sa din cauze naturale.

– Al treilea conducător al Imperiului Persan Ahemenid, Darius I, a fost primul care a îndrăznit să atace tărâmul zeilor, el organizând o expediție militară în Dacia în anul 513 î.e.n. După ce a cucerit coastele estice ale Mediteranei, Darius cel Mare s-a pregătit timp de opt ani pentru expediția în Tracia. S-a spus că toate popoarele tracice s-au supus, mai puțin geto-dacii. În 416 î.e.n., istoricul Ctesias scria în Istoria Persiei și a Indiei că Darius, fiul lui darius_i__cel_mai_mare_suveran_persan_al_antichitatiiHystaspes, avea o armată numeroasă, formată din opt sute de mii de soldați. Regele sciților se numea Scitarba iar fratele său, Massa-Geta. Alți istorici susțin că Idanthyrsus era numele conducătorului triburilor unite ale sciților. Istoricul Gibbon spunea că „în Moldova regele Darius a primit de la regele sciților un șoarec, o broască, o corabie și cinci săgeți, alegorie care ne înfățișează o imagine îngrozitoare”, alți autori înlocuind corabia cu o pasăre. Deși interpretarea lui Darius a fost una optimistă, un apropiat al său i-a tradus corect mesajul dacilor: „dacă nu vă veți transforma în broaște și să vă băgați în apă, în păsări – pentru a vă pierde în înaltul cerului sau în șoareci ca să intrați sub pământ, atunci nu veți scăpa de săgețile noastre”. Împăratul persan nu s-a lăsat intimidat și a căzut în cursa dacilor. Aceștia l-au făcut să îi urmărească într-o zonă pustie, arzând câmpurile și astupând fântânile în urma lor, hărțuind constant armata persană, care a avut astfel ocazia să înfrunte nu doar absența totală a proviziilor și a apei, ci și iarna românească. Enervat la culme, Darius i-a trimis conducătorului dacilor o scrisoare, prin care îi cerea să lupte sau să predea. Idanthyrsus i-a răspuns că dacii nu vor lupta decât atunci când perșii le vor profana mormintele strămoșilor. Împăratul perșilor nu a îndrăznit acest lucru, continuând să-i fugărească pe daci. După o lună, armata persană suferise mari pierderi, din cauza oboselii, foametei și bolilor. Astfel încât, deși nu a fost învins în luptă, Darius a fost nevoit să pună capăt unei campanii militare dezastruoase și să se retragă de pe teritoriul dacilor cu coada între picioare.

– În anul 335 î.e.n., înainte de a-și începe celebra campanie în Grecia, Egipt, Persia și India, Alexandru Macedon a atacat Dacia, reușind ceea ce tatăl său, Filip al Macedoniei, nu îndrăznise (cu patru ani în urmă, Filip i-a învins în Dobrogea pe sciții conduși de Ateas, însă nu a avut curaj să treacă Dunărea). După ce s-a rugat zeilor să îl ierte pentru sacrilegiul de a călca pământul sfânt, a trecut Dunărea în toiul nopții, acolo unde îl aștepta o puternică armată dacă, formată din 10.000 de pedestrași și 4.000 de călăreți, condusă de regele Syrmos. Respectabilul istoric Arthur Weigall scria despre această expediție a lui Alexandru Macedon: „Era aventura îndrăzneață care ar fi putut prea bine pune capăt carierei sale încă de la început… (expediția) fusese întreprinsă în mare parte pentru a putea afirma că el traversase marele fluviu, care fusese ca o barieră pentru aventurile septentrionale ale lui Filip și formase linia admisă între lumea cunoscută a grecilor și nordul neștiut. Alexandru însuși considera acest fapt ca fiind de mare importanță, căci pe țărmul marelui fluviu (Istru / Danubius / Dunarea) el celebra un impresionant serviciu religios, oferind sacrificii lui Zeus, Herakles și divinității Dunării”. Deși luați prin surprindere de oastea lui Alexandru, apărută pe neașteptate la adăpostul întunericului, dacii nu s-au pierdut cu firea și au luptAleksandrMakedonskijat crâncen împotriva invadatorilor. Însă au fost nevoiți să se retragă spre o așezare fortificată ce se afla la aproximativ cinci kilometri și jumătate. Dacii și-au luat femeile și copiii și au părăsit fortificația, preferând să se îndrepte către munți, motivul fiind, după cum nota istoricul Arrian în Anabasis Alexandri, faptul că „orașul nu era bine întărit”. Marele cuceritor Alexandru nu a îndrăznit să îi urmărească, ci a preferat să părăsească teritoriul zeilor cât mai repede, chiar în aceeași zi, după ce a prădat bunurile pe care dacii nu reușiseră să le transporte cu ei și a distrus așezarea „până la temelie”. Eroica apărare a dacilor în încleștarea cu oastea macedoneană a produs o puternică impresie în lumea antică, generalul Ptolemaios considerând-o în jurnalul său unul dintre cele mai memorabile momente ale epocii.

– Dacii au reușit să se răzbune pe macedoneni peste nouă ani, pedepsindu-i pentru sacrilegiul lui Alexandru. Zopyrion, guvernatorul Traciei sau doar al zonei Mării Negre, a inițiat o expediție militară împotriva sciților din nordul mării. Trogus Pomepius nota că „Zopyrion, pe care Alexandru cel Mare îl lăsase guvernator al Pontului, a socotit că e ruşinos să stea degeaba şi să nu întreprindă el ceva”. La gura râului Hypanis (Bug), a asediat Olbia (Parutino) însă fără succes, sciții din nordul Mării Negre opunând o rezistență dârză. Zopyrion a hotărât să abandoneze asediul și să se retragă, alegând pentru întoarcere să treacă prin teritoriul dacilor. În momentul în care cei 30.000 de soldați macedoneni au ajuns la Dunăre, dacii i-au atacat și i-au distrus complet, însuși Zopyrion pierzându-și viața. „Zopyrion, comandantul Thraciei, în timp ce făcuse o expediţie împotriva geţilor, adunându-se pe neaşteptate furtuni şi vijelii, a fost copleşit împreună cu întreaga armată”, scria Curtius Rufus în Historia Alexandri. Cronicarii spun că Alexandru Macedon a fost profund mâhnit la auzul veștii înfrângerii lui Zopyrion, însă a ales să-și continuie expediția în Orient, evitând să se întoarcă în Dacia pentru a-i pedepsi pe ucigașii guvernatorului său.

– După moartea lui Alexandru cel Mare, Lisimah a devenit regele tracilor vecini cu Macedonia, acea mică parte a nației care era deja supusă lui Filip și Alexandru. După ce i-a cucerit pe odrizi, Lisimah i-a atacat pe geții conduși de Dromichete. Fiind învins, Lisimah a fugit iar fiul său, Agatocles, a rămas prizonier. După opt ani, Lisimah s-a întors cu o armată mai numeroasă, dar a fost din nou înfrânt și chiar capturat. Dus la Helis, cetatea de scaun a lui Dromichete, Lisimah a fost nevoit să încheie o pace rușinoasă cu regele dac, cedându-i teritoriul de peste Dunăre. Ba, mai mult, i-a dat-o lui Dromichete de soție pe propria sa fiică. După unii istorici, Lisimah a căzut prizonier iar fiul său, Agatocles, a negociat și încheiat un tratat cu Dromichete, pentru a-și elibera tatăl.

– În anul 82 î.e.n. și-a început domnia Burebista, care a unificat toate triburile dacice, formând regatul Dacia. Unificarea s-a terminat prin anul 59 î.e.n., când Burebista a început o campanie militară împotriva celților de pe Dunărea Mijlocie, din Bazinul Panonic. Apoi a eliberat cetățile de pe malul Mării Negre, aflate sub ocupație romană. De aici a organizat expediții până în Macedonia și Illiria, devenind „cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia”, cum îl numește o inscripție greacă. Centrul statului dac se afla în munții Orăștiei, unde Burebista a construit cetăți precum Costești, Blidaru, Burebista%20-%20Dumitru%20AlmasCăpâlna și Sarmizegetusa, ultima devenind până la urmă capitală a regatului. Tăblițele de la Sinaia susțin că numele regelui dacilor era Boerovisto sau Boeroviseto, el fiind poreclit și Visica („Pisica”). Era un mare iluminat care vorbea cu zeii, părinții lui se numeau Remio și Coeza, iar soția sa, cu care a avut șase copii, se numea Genucla. În Geografia, Strabon spunea că Burebista „și-a luat ca ajutor pe Deceneu, un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele semne profetice, datorită cărora susținea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă, de la un timp era socotit și zeu, așa cum am arătat când am vorbit de Zamolxe. Ca o dovadă de ascultarea ce i-o dădeau geții este și faptul că ei s-au lăsat înduplecați să-și stârpească viile și să trăiască fără vin”. Deceneu l-a convins pe Burebista ca primul an al calendarului dac să fie considerat anul naşterii Gemenilor Divini (adică 713 î.Hr.), iar cel de-al 666-lea (47 î.Hr.) să fie anul reformelor politico-religioase. În timpul războiului dintre Caesar și Pompei, Burebista s-a aliat cu cel din urmă, care însă a fost înfrânt și ucis ulterior în Egipt. După această victorie, Caesar a planificat o campanie împotriva Daciei, însă a fost ucis în anul 44 î.e.n. La fel și Burebista, după o lună și jumătate. Tăblițele de la Sinaia susțin că marele preot Deceneu este cel care l-a trădat pe marele rege dac, dându-l pe mâna romanilor. Tot din cauza intrigilor lui Deceneu s-a sinucis Dapyx, fiul cel mic al lui Burebista. Aceleași tăblițe spun că, după moartea regelui, țara sa a fost împărțită între cei cinci fii ai săi rămași în viață. Deceneu a primit și el o parte a Daciei, devenind rege al Ardealului.

– Conform istoriei vieții împăratului Octavius Augustus, scrisă chiar de el însuși, Iulius Caesar pregătea o expediție împotriva dacilor conduși de Berebistu (Burebista). Conducătorul expediției trebuia să fie Octavian, pe care Caesar l-a trimis înainte, să-l aștepte la Apollonia. Octavian a așezat o flotă puternică pe Dunăre și tabere permanente pe maluri, pentru a opri năvălirile dacilor. În aceste incursiuni au fost omorâți trei șefi ai dacilor și mulți soldați. Uimite de puterea lui Octavian, toate neamurile sciților i-au trimis în două rânduri soli pentru a dobândi amiciția sa și a poporului roman. Însă împăratul roman a modificat adevârul, ridicându-se în slăvi pentru a-și sublinia „măreția”. În realitate, profitând de moartea lui Iulius Caesar, dacii au trecut Dunărea și au năvălit asupra provinciilor romane, devastând și ocupând Macedonia. Senatul roman s-a cutremurat de spaimă și a adunat o armată numeroasă pentru a-i respinge. Mai târziu, Octavian a făcut tot posibilul să încheie o alianță cu dacii, pentru a fi sigur că nu și-i transformă în dușmani. Istoricul Marcus Antonius, citat de Suetoniu, scria că Octavian ceruse de soț pentru fiica sa, Iulia, pe Cotizo, regele geților, și că totodată el voia să ia de nevastă pe fiica acelui rege: „Octavian a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geților, și că tot atunci a cerut, în schimb, în căsătorie, chiar pentru el pe fiica regelui”. Despre Cotiso, al cărui regat era în zona munților dintre Banat și Oltenia, autorul antic Florus ne spune că obișnuia să atace garnizoanele romane din sudul Dunării atunci când fluviul era înghețat, iar tăblițele de la Sinaia sugerează că a fost unul dintre cei mai mari eroi ai Daciei.

– Profitând de războiul civil izbucnit la moartea împăratului roman Nero, în anii 68 – 69 dacii s-au aliat cu sarmații și au invadat Moesia. Respinși de romani, ei s-au întors în anul 85, aliați cu sarmații și bastarnii. În anul următor, împăratul Domițian a fost nevoit să își facă apariția personal pe frontul din Moesia. În anul 87, Domițian l-a trimis pe prefectul Cornelius Fuscus să atace Sarmizegetusa, capitala dacilor. Acesta a traversat Dunărea pe un pod de vase cu cinci – șase legiuni și a fost înfrânt la Tapae de către dacii conduși de Diurpaneus. Cu doi ani în urmă, acest conducător al armatei dacilor îl învinsese și decapitase pe Oppius Sabinus, guvernatorul Moesiei. Temându-se de represaliile romanilor, regele dacilor, Duras, i-a cedat tronul lui Diurpaneus, care se remarcase deja în lupte. Cu această ocazie, noul rege și-a schimbat numele în Decebalus. În anul următor, Decebal a înfruntat tot la Tapae o armată romană condusă de generalul Tettius Iulianus. De această dată romanii au învins însă, din cauza Cap de dac - Vatican - posibil Decebaldificultăților întâmpinate de armata sa, împăratul Domițian a fost nevoit să încheie cu Decebal o pace rușinoasă. Pentru prima oară în istoria sa, Imperiul Roman avea să plătească tribut dacilor. Sfântul Isidor de Sevilla (560 – 636), unul dintre părinții apuseni ai creștinismului, scria: „Roma însăşi, învingătoarea tuturor popoarelor, a trebuit să slujească supusă şi să primească jugul triumfului getic”. Această situație umilitoare a fost unul dintre motivele pentru care împăratul Traian a început o expediție împotriva dacilor, după cum consemna istoricul roman Dio Cassius: „După o ședere de câtva timp la Roma el întreprinde o expediție contra dacilor. Gândindu-se la faptele acestora, era mâhnit din cauza tributului pe care romanii trebuiau să-l plătească în fiecare an, și văzând cum puterea și îngâmfarea dacilor sporesc necontenit”. Profitând de banii și inginerii romanilor, Decebal și-a echipat și instruit armata și a inițiat un vast program de construcții civile și militare, îndeosebi în zona Munților Orăștie. În același timp a început să stabilească relații cu popoare inamice Imperiului Roman. Tăblițele de la Sinaia oferă informații inedite despre Decebal, susținând că Diegio și Vezino erau copiii săi, iar sora sa se numea Geopyr („Giuvaier”). Ea a luptat alături de bărbați, în fruntea femeilor dace (ca niște veritabile amazoane), împotriva romanilor lui Traian.

– În anul 101, Traian a pătruns în Dacia cu 150.000 de soldați. L-a învins pe Decebal la Tapae apoi, în anul următor, la Nicopolis și la Adamclisi. Decebal a fost obligat să încheie o pace zdrobitoare pentru Dacia, care îl obliga să traian si decebaldărâme zidurile cetăților, să cedeze o serie de teritorii și să renunțe la independență în politica externă. Însă această pace a fost văzută de ambele tabere doar ca un armistițiu. După ce Apolodor din Damasc, cel mai vestit inginer al epocii, a terminat de înălțat un pod peste Dunăre, în anul 105 legiunile romane l-au folosit pentru a invada din nou Dacia. Abandonat de aliați și atacat prin Banat, Valea Oltului și Moldova, Decebal a fost nevoit să se retragă în capitala Sarmizegetusa. În ciuda rezistenței eroice, cetatea a fost cucerită și distrusă. Regele dacilor a reușit să părăsească cetatea, probabil printr-un tunel subteran, încercând să continuie rezistența în interiorul țării, însă a fost urmărit de cavaleria romană și încercuit în cele din urmă. Pentru a nu cădea viu în mâinile dușmanilor, regele dacilor s-a sinucis. Conform tăblițelor de la Sinaia, Decebal și-a luat viața în Valea Jiului. În urma acestei înfrângeri, o parte a teritoriului său a fost transformată în provincie romană, fiind numită Dacia Felix. Traian a construit o nouă capitală, numită Ulpia Traiana Sarmizegetusa, și-a imortalizat victoria pe Columna lui Traian din Roma și pe un monument triumfal de la Adamclisi din Dobrogea, iar cu aurul capturat de la daci a salvat Imperiul Roman de la faliment.

– Istoria oficială susține că, din cauza atacurilor repetate ale dacilor liberi, împăratul Aurelian a hotărât în 271 retragerea trupelor romane din Dacia, retragere încheiată după patru ani. Însă, cu treisprezece ani înainte, generalul Regalian, urmaș al lui Decebal, a declarat independent statul Daciei, rupându-se de Imperiul Roman. Pentru a apăra hotarele Daciei cât mai eficient, Regalian a încheiat alianțe cu vecinii din nord-vest, nord și est, cum ar fi goții, herulii sau tarvingii, popoare mereu pregătite pentru o invazie în provinciile romane de la granițele Daciei. Apoi a coordonat și sincronizat răscoale în provinciile Raetia, Gallia, Britannia și Egipt, încât puterea Imperiului Roman să nu mai poată fi concentrată asupra Daciei. Regele Regalian și-a stabilit capitala la Sarmizegetusa, și-a creat o monedă proprie, care a înlăturat dinarul roman (după cum confirma și istoricul american Paul Mac Kendrick în Pietrele dacilor vorbesc). Vechii istorici susțin că statul dac al lui Regalian avea o limbă bine cristalizată și o religie monoteistă, zalmoxianismul. Împăratul roman Gallienus nu a avut de ales decât să accepte autonomia Daciei, așteptând momentul prielnic pentru a-l înlătura pe Regalian. Acesta a fost ucis în august 268 la instigarea fraților săi roxolani, care nu vedeau autonomia cu ochi buni. După moartea sa, romanii s-au întors în Dacia, însă peste numai trei ani împăratul Aurelian a hotărât retragerea trupelor, din cauza dacilor care continuau lupta cu cotropitorii. În tăblițele de la Sinaia este menționat cel mai important conducător dac de după Decebal, sugerat de poemul germanic medieval Cântecul Nibelungilor sub numele Ramunc și Sigeher. În textele de la Sinaia, eliberatorul Daciei, cel ce a inițiat întoarcerea la vechile tradiții, este numit Romanh, Romansie, Lomanh și So Lomonius („Cel Luminos”). Cum povestea lui Regalian este identică cu a lui So Lomonius, putem presupune că sunt una și aceeași persoană. În plus, Regalian nu pare un nume dacic ci, mai degrabă, unul atribuit eliberatorului Daciei de către romani. Prin urmare, așa cum susțin textele descoperite la Sinaia, numele său real ar putea fi Romanh sau Romansie.

Deși falsificatorii istoriei încearcă să ne inoculeze ideea aberantă că Dacia a dispărut după cucerirea lui Traian, după acel moment formându-se poporuljohannes_honter-rudimentacosmographica-brasov1542 1 român, stabilit în cele trei regiuni românești (Moldova, Transilvania și Țara Românească), adevărata istorie ne arată că denumirea de Dacia s-a păstrat până în 1859, când marile puteri au hotărât ca dacii să se numească români și să se considere urmași ai Romei antice, pentru a uita că sunt cel mai vechi popor din lume. Tot atunci s-a stabilit ca numele țării să fie România, în defavoarea celui folosit de mii de ani, Dacia. Din păcate pentru acești falsificatori, au supraviețuit câteva dovezi ce atestă faptul că cele trei mari regiuni așa-zis românești (Moldova, Ardealul și Valahia), deși separate de granițe în mare parte a istoriei, erau considerate părți ale Daciei. Într-o hartă din 1542, gravată pe o placă de lemn de către sașul Ioan Honterus apoi publicată în atlasul său personal, denumit Rudimenta Cosmographica, România de astăzi apare sub numele de Dacia. Într-o hartă realizată de Ortelius în anul 1595 apare aceeași denumire, la fel și într-un atlas din 1720. Ioan Baptista Castaldo, marchiz de Cassano, comandantul trupelor harta Dacia 1669 1imperiale hansburgice care ocupaseră Ardealul în 1551, s-a implicat în anul următor în înlăturarea lui Ștefan Rareș din Moldova și a lui Mircea Ciobanul din Valahia, pentru a aduce cele trei provincii dacice sub stăpânirea directă sau măcar sub influența imperială. În acest sens, a bătut o medalie cu chipul său, pe revers notând „Svabactae Daciae restitvtori optimo”, adică „Restauratorul cel mai bun al Daciei zdrobite”. Polonezul Stanislav Sarnicki afirma că Despot Vodă plănuia să reunească regatul dacilor. Principele Sigismund Báthory încerca să-și impună stăpânirea în Moldova și Valahia, pe lângă Ardeal, „într-un cuvânt întreaga Dacie”, după cum nota istoricul său, János Decsi Baranyai. În tratatul încheiat în 1595, împăratul Rudolf al II-lea îi permitea nu doar să fie principele Transilvaniei, ci „și al ambelor Dacii”. În 1919, Nicolae Iorga nota: „Izvoarele contemporane spun ca Báthory se considera ca rege al celor trei provincii reunite într-o Dacie care n-ar fi fost românească, ci tocmai împotriva ideii naționale românești, o Dacie care, dacă ar fi rămas, Dacia noastră nu s-ar fi ivit, niciodată n-am fi trăit s-o vedem cum este acuma”. Conform cronicilor turcești, austriece și maghiare, Mihai Viteazul, cel care a reunificat în anul harta Dacia 1720 11600 cele trei provincii dacice, este numit „Restitutor Daciae” („Restauratorul Daciei”). Alte documente îl consemnează ca „Malus Dacus” („Dacul cel rău”).  În două scrisori din 1600, adresate lui Mihai, reprezentanții de frunte ai funcționarilor superiori imperiali din Boemia îl numesc „supremo Exercitus in partibus Dacicis ductori et praefecto” („lider și comandant al armatei în acele părți ale Daciei”), Valahia fiind „Thraciae et Daciae partibus” („parte din Dacia și Tracia”). Într-o scrisoare din 1603, Ioan Jezernyczky adresează o cerere împăratului Rudolf al II-lea, povestindu-i o întâmplare ce a avut loc „după ce Mihai Voievod a redobândit Dacia, supunând-o sceptrului Maiestății Voastre”. Câțiva ani mai târziu, istoricul francez Jacques Augustin de Thou folosea denumirea de Dacia pentru fiecare dintre cele trei regiuni așa-zis românești. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, germanul Ioan Bisseli scria că, după supunerea Transilvaniei în octombrie 1599, Mihai Viteazul „trimise împăratului și cheile Daciilor ca semn de deplină supunere”. În decembrie 1627, cardinalul maghiar Péter Pázmány înregistra declarația explicită a principelui ardelean Gabriel Bethlen, care se dorea „rex Daciae” („rege al Daciei”), înglobând Moldova și Valahia sub autoritatea Porții otomane. Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei în 1693 și între 1710 – 1711, pe lângă Descrierea Moldovei a scris și Istoria Daciei vechi și noi, o carte „dispărută” ca prin minune, la fel ca multe altele ce conțin adevărul despre daci. În Iași, la mănăstirea Golia se află mormântul Sultanei Racoviță din 1753, soția domnitorului Mihail Racoviță. Pe placa de marmură a mormântului se poate citi:

Nici pământeană, nici din Dacia nu sunt

Byza mea, născătoare de bărbați glorioși, îmi este patria.

M-a născut Gheorgheos soției sale și mamei mele Eufrosina.

Numele meu este Sultana cea cu viața scurtă

Și am fost soția lui Mihail Racoviță,

A Domnitorului înțelept al Dacilor și Misienilor”.

Într-o biserică veche din curtea Catedralei Mitropolitane din Iași este îngropată una dintre fiicele lui Grigore Ghica, domnitor al Moldovei și Valahiei. Pe piatra ei de mormânt din 1738 stă scris:

Aici zace sub pământ după moartea ei

Preastrălucita domniță, nobila Smaranda,

Fiica piosului egemon al întregii Dacii,

Domnul Grigore Ghica, fruntașul celor din Byza

Atât pentru strălucirea neamului, cât și pentru pioșenie”.

În timpul revoluției din 1821, Tudor Vladimirescu întreba într-o scrisoare adresată rivalului său, Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei grecești: „Ce au dacii de câștigat de la greci? Ce au dacii în comun cu grecii?”. Abia la 1859, când marile puteri au îngăduit unirea Moldovei și Valahiei, au impus adoptarea numelui România, în defavoarea Daciei. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza nu a avut de ales decât să accepte acest compromis, considerând lupul-01că unitatea teritorială este mai importantă decât denumirea țării. Adoptarea acestui nume a fost una fără probleme, ținând cont că dacii se mai autodenumeau și rumâni / râmâni. Aceste nume nu au absolut nicio legătură cu Roma, așa cum ar vrea falsificatorii istoriei să credem, ci provin de la Romanh, Romansie, Lomanh, So Lomonius sau Regalian, eliberatorul Daciei, care le-a reintrodus dacilor în anul 258 vechea religie, anterioară zamolxianismului, bazată pe cultul Soarelui. Arheologii au descoperit urme ale acestui cult pe întreg teritoriul Daciei, aparținând chiar epocii de piatră. La nivel global, tabăra zeităților lui Enlil era asociată cu Soarele, iar cea a lui Enki cu Luna. Akkadienii îl mai numeau pe Enlil Ramman, nume preluat de indieni sub forma Rama / Ram în epopeea Ramayana și în zoroastrism ca Raman. Unul dintre cele mai importante triburi dacice a preluat numele acestei divinități, membrii săi fiind cunoscuți în toată lumea antică sub numele de rami, râmi, ramni, rahmani, ramani, arimani, arimaspi sau arimi. Eliberatorul Daciei și-a însușit și el numele divinității sale, într-o formă modificată. La fel a procedat și poporul său reîntors la vechea tradiție, adoptând nume precum râmi, râmâni sau rumâni (mai ales în Valahia, numită și Țara Rumânească), pe lângă cel de daci. În Letopisețul Țării Moldovei, Grigore Ureche amintea că „noi de la Râm ne tragem”, nume care nu indică Roma, ci pe zeitatea Ram / Rama / Raman. Acesta este motivul pentru care dacii au adoptat cu ușurință creștinismul în secolul al nouălea, biblicul Iisus și Raman fiind una și aceeași zeitate.

Faptele de vitejie ale dacilor au continuat și după izgonirea romanilor, demonstrând astfel continuitatea celui mai vechi popor din lume. Invadați de numeroase nații și chiar conduși uneori de străini, dacii au dat dovadă de vitejie, reușind unele dintre cele mai importante victorii din istoria mondială, întocmai ca în antichitate. Iată câteva dintre ele:

– În anul 1185, frații valahi Ioan și Petru Asan din munții Haemus (din Bulgaria) au organizat o răscoală împotriva Imperiului Bizantin. Inițial, armata vlaho-bulgară a fost înfrântă. Însă, cu ajutorul cumanilor, frații Valahi s-au întors și au inițiat o amplă campanie de prădare a Traciei, forțându-l pe împăratul Bizanțului să organizeze o nouă expediție armată împotriva lor. Oastea bizantinilor a fost surprinsă într-o trecătoare de către răsculați, fiind cât pe ce să-și piardă viața acolo chiar și împăratul. Această victorie a întărit poziția Asaneștilor, care au rămas stăpâni peste țara dintre Dunăre și Balcani. Cel de-al treilea frate, Ioniță Asan, a întins granițele statului pe care îl conducea, obținând recunoașterea oficială atât a Bizanțului, cât și pe cea a papei. Astfel, valahii au reușit performanța de a crea un stat chiar în coasta celui mai mare imperiu al vremii, cel bizantin.

– În anul 1323, domnitorul Valahiei, Basarab I, l-a sprijinit pe regele bulgar Mihail Sisman în lupta împotriva Imperiului Bizantin. Pe 28 iulie 1330, voievodul valah a luptat din nou alături de regele bulgar la Velbuzd, de această dată împotriva regelui sârb Stefan Decanski, unul dintre aliații voievodul-basarab-eroul-de-la-posadaregelui Ungariei, Carol Robert d’Anjou. Hotărât să îl îndepărteze de la domnie pe rebelul Basarab, regele ungur a pătruns în Valahia cu o armată formată din 30.000 de cavaleri, mult mai mare decât cea a dacilor valahi. După ce armata ungurilor a cucerit Severinul și a incendiat Curtea de Argeș, bolile și lipsa hranei, cauzate de pustiirea pământurilor de către Basarab, l-au obligat pe Carol Robert să se retragă. La întoarcere, pe 9 noiembrie 1330, în trecătoarea de la Posada, Basarab a lansat atacul împotriva ungurilor, care au pierdut mii de cavaleri încă din prima zi a luptelor. Măcelul a durat patru zile, aproape toți ungurii fiind uciși la Posada în cea mai rușinoasă înfrângere din istoria Ungariei. Regele Carol Robert s-a salvat doar după ce și-a schimbat hainele cu Desev, un membru al gărzii sale personale, „cel pe care valahii crezându-l însuși regele l-au ucis cu cruzime”, după cum nota chiar monarhul ungur. Visul Ungariei de a atinge Marea Neagră se sfârșise pentru totdeauna, iar Basarab I a domnit pe tronul Valahiei timp de patruzeci și doi de ani.

– În 1389, Mircea cel Bătrân, domnitorul Valahiei, i-a oferit sprijin armat mircea-cel-batrancneazului sârb Lazar, în lupta de la Kossovopolje, împotriva turcilor. Deși creștinii păreau să aibă sorți de izbândă, ucigându-l chiar pe sultanul Murad, fiul acestuia, Baiazid Ilderim („Fulgerul”) a transformat retragerea inițială într-o victorie strălucită. Așteptându-se la răzbunarea turcilor, Mircea a consolidat linia Dunării prin ridicarea unei cetăți la Giurgiu și fortificarea celei de la Turnu. Pe 10 decembrie 1389 a încheiat un tratat de alianță cu regele polonez Vladislav Iagello și unul cu suveranul ungur Sigismund pe 17 martie 1390. După cucerirea Bulgariei din 1393, Baiazid a hotărât să invadeze Valahia. După ce au cucerit Silistra, turcii au traversat Dunărea și au ocupat Turnu, înaintând apoi spre Argeș. Pe 10 octombrie 1394, la Rovine a avut loc înfruntarea dintre valahi și otomani, o bătălie cruntă și sângeroasă, în care voievodul Mircea a ieșit învingător. În Scrisoarea III, Mihai Eminescu descria astfel lupta:

Şi abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!

Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,

Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,

Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;

Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn

Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,

Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,

Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,

Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,

Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,

Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie…

Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.

În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,

Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;

În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,

Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste,

Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie;

Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,

În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,

Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă

Şi, lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,

Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul…

Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,

Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;

Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,

Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;

Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,

Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,

Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată –

Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.

Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,

Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română”.

Deși victoria lui Mircea a fost categorică, ea nu a putut împiedica înaintarea armatei turcești mult superioară numeric, astfel încât valahii s-au retras spre Argeș, unde au fost înfrânți. Cu toate acestea, prin prisma victoriei de la Rovine, Mircea cel Bătrân a devenit primul european care a ieșit cu capul sus dintr-o înfruntare cu Imperiul Otoman.

– După ce a refuzat să le mai plătească turcilor tribut, profitând de obiceiul acestora de a nu duce războaie iarna, Vlad Țepeș, domnitorul Valahiei, a trecut tot malul stâng al Dunării prin foc, sabie și țeapă. Cronicarii săi au menționat 1.350 de turci trași în țeapă la Obluciția și Nevoselo, 6.840 la Disrstor, Cartal și Dripotrom, 630 la Turtucaia, 6.414 la Giurgiu, 1.460 la Ragova, 749 la Novigrad și Sistov și doar 210 la Marotiu. Într-un amestec de furie și groază, sultanul Mahomed al II-lea, supranumit „Cuceritorul”, a1311588008vlad_tepes_0021 ordonat strângerea celei mai mari armate musulmane de până atunci, formată din 250.000 de luptători, conform cronicarului Chalcocondil. Balbi, ambasadorul venețian la Stambul, nota că Vlad deținea o armată de maxim 30.000 de soldați, în timp ce Petrus Thomasio scria că valahii aveau doar 22.000 de războinici. În fața unei armate mult superioare (doar) numeric, Țepeș a aplicat vechea tactică dacică a hărțuirii: pustiirea pământului, otrăvirea fântânilor și atacarea detașamentelor turcești plecate după hrană. În noaptea dintre 17 și 18 iunie 1462, Vlad Țepeș a demonstrat un curaj unic în istoria omenirii, inspirându-se din tacticile tracului Spartacus. Astfel, domnitorul și cei mai buni oșteni ai săi s-au îmbrăcat în haine turcești, s-au infiltrat în tabăra otomană și, la adăpostul nopții, au măcelărit corpul spahiilor din Anatolia. Ținta lor era cortul sultanului însă, din nefericire, Mahomed nu dormea în acea noapte în cortul său. Vlad și luptătorii săi s-au retras în viteză, lăsând în urmă o tabără otomană aflată în agonie. În lupta finală de la Chilia, domnitorul valah a zdrobit un întreg corp de armată turcesc, pierderile otomanilor ridicându-se la 50.000 de oameni. În fruntea unei oști distruse de valahi, foamete, sete și boli, sultanul a hotărât să se retragă până nu își pierde și restul oamenilor. După această victorie, Vlad a zdrobit armata fratelui său vitreg, Radu cel Frumos, lăsat de Mahomed ca domnitor al Valahiei. Radu a reușit să se salveze prin fugă, însă 30.000 de turci nu au fost la fel de norocoși.

– În 1467, deoarece Ungaria dorea pe tronul Moldovei un domnitor care să-i reprezinte interesele, regele Matia Corvin a plecat spre teritoriul condus de Ștefan cel Mare, în fruntea unei armate formate din 40.000 de cavaleri. Pe 19 noiembrie, ungurii au devastat târgul Trotușului, urmând Bacăul și Romanul. Pe 15 decembrie, alături de doar 12.000 de oșteni, Ștefan cel Mare a asediat Romanul, locul de campare al armatei ungare, după ce a incendiat orașul din toate părțile. După lupte violente, ungurii au început să se retragă în dezordine, până și regele lor fiind rănit grav de o săgeată cu trei vârfuri și de către o suliță. Doar indecizia vornicului Isaia de a ataca acolo unde Ștefan îi ordonase să o facă l-a ajutat pe Matia Corvin să rămână necapturat și să ajungă în Ungaria alături de rămășițele armatei sale. În anul următor, Ștefan cel Mare a pătruns în Ardeal și a distrus trupele ungurești de acolo, demonstrând că pe tronul Moldovei se afla un dac adevărat.

– După ce pe tronul Valahiei a urcat Țepeluș Vodă, un aliat al lui Ștefan cel Mare, sultanul Mahomed al II-lea și-a dat seama că era pe cale de a-și pierde influența în țările dacice. Uitând ce a pățit cu doar câțiva ani în urmă, când a fost învins de Vlad Țepeș, sultanul a trimis în Moldova o armată imensă, numărând aproape 120.000 de oameni, condusă de Soliman Magnificul. Aflând de planurile turcilor, Ștefan a cerut ajutorul vecinilor săi creștini, adunând pe lângă cei 40.000 de moldoveni ai săi încă 1.800 de cavaleri stefan cel mareunguri și 5.000 de secui din Ardeal. Apoi, urmând vechiul obicei dacic, a pustiit totul în calea atacatorilor, îngreunându-le acestora înaintarea. Pe 10 ianuarie 1475, în mlaștinile din jurul Vasluiului, Ștefan cel Mare a atacat frontal uriașa armată a turcilor, în timp ce un detașament ascuns în pădurile din apropiere a năvălit din spate, prinzându-i pe otomani ca într-o menghină. Cuprinși de panică, turcii au început să se calce în picioare, în speranța că vor scăpa cu viață, lupta transformându-se în scurt timp într-o urmărire presărată cu zeci de mii de victime. Cronicarul polonez Ian Dlugosz nota: „foarte puțini turci și-au găsit mântuirea prin fugă, căci chiar și aceia care au fugit și au ajuns la Dunăre au fost uciși acolo de moldoveni, care aveau cai mai iuți, sau au fost înecați de valuri. Aproape toți prizonierii turci, afară de cei mai de frunte, au fost trași în țeapă. Cadavrele celor uciși le-a ars, iar câteva grămezi cu oasele lor se văd până astăzi și sînt mărturie veșnică a unei victorii atât de însemnate. Toată oastea lui – Ștefan cel Mare – s-a îmbogățit foarte tare din prada luată de la turci, aur, argint, purpură, cai și alte obiecte prețioase”. Cea mai mare înfrângere a Islamului în fața unei armate creștine l-a determinat pe papa Sixt al IV-lea să îl numească pe Ștefan cel Mare „principele creștinătății” și să îi scrie: „faptele tale săvârșite până acum cu înțelepciune și vitejie contra turcilor necredincioși, dușmanii noștri, au adus atâta celebritate numelui tău, încât ești în gura tuturor și ești de către toți foarte mult lăudat”. După dezastrul de la Vaslui, însuși sultanul Mahomed a venit în Moldova, în fruntea a 160.000 de soldați. Prima luptă, de la Pârâul Alb – Războieni, a fost câștigată de otomani pe 26 iulie 1476, Ștefan fiind nevoit să se retragă. Sultanul a înaintat spre Suceava, însă nu a reușit să cucerească cetatea din cauza foametei, ciumei, rezistenței îndârjite a cetățenilor și a loviturilor date de oastea de manevră a lui Ștefan. Mahomed al II-lea a fost nevoit să părăsească Moldova și să se retragă peste Dunăre. Un martor ocular nota că „sultanul a părăsit ţara cu cetele sale fără să fi luat o singură cetate şi fără altă pagubă pentru Moldova decât prada ce a adus cu sine, iar Ştefan-Vodă a ieşit din munţi şi călăreşte viteaz prin toată domnia lui”.

– Cei patruzeci și șapte de ani de domnie ai lui Ștefan cel Mare au fost presărați de nenumărate lupte (majoritatea victorii) împotriva turcilor, tătarilor, ungurilor, polonezilor și valahilor supuși turcilor. După un asediu nereușit al Sucevei, polonezul Ioan Albert a hotărât să se întoarcă acasă cu cei 100.000 de soldați ai săi. Ștefan cel Mare i-a urmărit pe atacatori cu 40.000 de oșteni și i-a ajuns din urmă în „apropiere de făgetul Cosminului”. Acolo a ordonat armatei sale să înconjoare pădurea și să taie copacii, lăsându-i doar atât cât să poată fi prăvăliți. La 26 octombrie 1497, Ștefan a prins armata poloneză ca într-un clește, strivind-o aproape complet sub copaci. Cei care au reușit să fugă au fost urmăriți până la granița cu Polonia, fiind uciși la Lentești și la Cernăuți. Ștefan și-a permis să trimită și un corp al armatei împotriva unui detașament de călăreți mazuri, veniți în ajutorul polonezilor. Lăsând pe pământul dacilor zeci de mii de morți, Polonia a suferit una dintre cele mai mari înfrângeri din istoria sa medievală.

– Pe 13 noiembrie 1594, Mihai Viteazul, domnitorul Valahiei, a inițiat lupta împotriva turcilor. A asediat Giurgiul, care a rezistat în fața armatei lui Mihai, însă turcii au fost zdrobiți la Hârșova, Silistra și Târgul de Floci. În același Mihai_Viteazultimp, Aron Vodă măcelărea în Moldova toți turcii din Iași. Sultanul a trimis spre Valahia o armată de aproximativ 40.000 de soldați, condusă de Ferhat Pașa, pe care l-a înlocuit inexplicabil în ultimul moment cu vizirul Sinan Pașa chiar înainte de a trece Dunărea. Mihai Viteazul nu reușise să strângă decât circa 8.000 de oșteni, cărora li se adăugau 2.000 de unguri și 200 de cazaci. Pe 23 august 1595, la Călugăreni, lângă Giurgiu, Mihai a reușit o victorie uimitoare împotriva otomanilor, însuși Sinan Pașa fiind pe punctul de a-și pierde viața. La fel ca la Rovine, dacii valahi câștigaseră lupta, însă au fost nevoiți să se retragă din cauza superiorității numerice a otomanilor, care au ocupat în cele din urmă Muntenia. După ce Sigismund Bathory i s-a alăturat lui Mihai cu o armată de 23.000 de soldați, turcii au fost învinși la Giurgiu, în bătălia ce a avut loc între 15 și 20 octombrie 1595.

– Deși aliați împotriva turcilor, relațiile dintre Mihai Viteazul și Sigismund Bathory s-au răcit în timp. Când acesta a fost înlocuit de cardinalul Andrei Bathory, care a încheiat o pace cu turcii, Mihai a pătruns în Ardeal cu o armată ce număra aproape 20.000 de soldați, formată din valahi, secui, mercenari și haiduci balcanici, fiind susținut de Rudolf al II-lea (împăratul Sfântului Imperiu Roman, totodată rege al Boemiei, rege al Ungariei și principe al Transilvaniei) și de generalul acestuia, albanezul Giorgio Basta. În octombrie 1599, Mihai obținea o victorie răsunătoare la Șelimbăr împotriva lui Andrei Bathory, care a fost nevoit să fugă, fiind prins mai apoi de secui și decapitat în coliba unui tăietor de lemne.

– În aprilie 1877, România și Rusia se aliau împotriva Imperiului Otoman. Războiul ruso-turc începuse dezastruos pentru armata țaristă, care a suferit pierderi grele la Plevna pe 8 și pe 18 iulie. Pe 20 august, armata română, comandată de domnitorul Carol I, a trecut Dunărea pe podul de la Corabia, îndreptându-se către Plevna, dând Imperiului Otoman cea mai grea lovitură de până atunci. Rănit, generalul turc Osman Pașa s-a predat necondiționat și i-a înmânat sabia sa ofițerului român Mihail Cerchez, gest refuzat de acesta până la sosirea lui Carol I. După victoria de la Plevna, Grivița I și II, Rahova, Smârdan și Vidin, celelalte fortificații turcești din Bulgaria au căzut rând pe rând în fața armatei ruso-române, comandate de Carol I. În 1881, acesta s-a încoronat ca rege, punându-și pe frunte coroana turnată din metalul unuia dintre tunurile turcești capturate la Grivița pe 30 august 1877. României conduse de el (formată în acel moment din Moldova și Valahia / Țara Românească) i-a adăugat Dobrogea în 1878 și Cadrilaterul în 1913, însă nepotul său, Ferdinand I, este cel care a refăcut vechea Dacie prin Marea Unire de la 1918.

– Românii au dat dovadă de vitejie și în războaiele ce au urmat. În Primul opRăzboi Mondial, după câteva înfrângeri grele, au câștigat lupte importante împotriva germanilor și austro-ungarilor, cum ar fi cele de la Mărăști, Mărășești și Oituz. La finalul războiului, în 1918, România și-a recuperat vechile teritorii, Ardealul, Banatul, Bucovina și Basarabia, întregindu-se astfel Dacia lui Mihai Viteazul. În cel de-Al Doilea Război Mondial, România a luptat alături de germani pentru a-și recupera teritoriile furate de sovietici, Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herței. După înlăturarea de la putere a mareșalului Ion Antonescu, România condusă de regele Mihai a întors armele împotriva Germaniei, participând la eliberarea Cehoslovaciei și a Ungariei. Românii au eliberat Ungaria și în 1919, înlăturând din Budapesta regimul bolșevic al lui Bela Kun. Ca mulțumire, ungurii încă încearcă să ne răpească Ardealul, uitând că „fără opincă, Budapesta era în Siberia”, așa cum a fost scris în 2011 pe o pancartă agățată de trei tineri bucureșteni pe gardul Centrului Cultural al Republicii Ungare.

Deși în anumite puncte ale istoriei dacii au fost conduși de străini sau de autohtoni supuși străinilor, nu au acceptat niciodată jugul asupritor, ci au organizat adeseori răscoale și, mai târziu, revoluții. Printre cele mai cunoscute se numără răscoala de la Bobâlna din 1437-1438, războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja din 1514, răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan din 1784, revoluția lui Tudor Vladimirescu din 1821, revoluția din 1848, răscoala de la Flămânzi din 1907, revolta de la Tatarbunar din 1924 și revoluția din 1989. Numai între anii 1949 și 1962 au izbucnit peste o sută de răscoale țărănești în România. Dacă luăm în calcul și revoltele din perioada stăpânirii romane, alături de multitudinea de războaie din ultimul mileniu, reiese dorința acerbă de libertate a dacilor, transformați în români peste noapte în 1856. Însă, pentru a cunoaște cu adevărat primul popor din lume, trebuie să ne îndreptăm privirile spre timpurile preistorice, acolo unde este menționat adeseori sub alte nume.

Despre pelasgi știm că au fost prima rasă umană de pe Terra, ce s-a împrăștiat din Dacia pe toată suprafața Pământului. Cei care au rămas în țara de origine s-au numit daci, iar cei care au migrat s-au numit traci. Aceștia erau descriși în antichitate ca fiind înalți, blonzi, cu piele albă și cu ochi albaștri. Numeroase izvoare latine spun că împărații romani Augustus, Domițian și Honorius, care au purtat războaie crâncene cu dacii din nordul Dunării și Panonia, i-au învins pe giganți. Prin urmare, înalții traci / pelasgi erau numiți giganți sau uriași de către restul popoarelor, ce aveau o înălțime mai redusă. Acești uriași care au condus Pământul încă din cele mai vechi timpuri sunt întâlniți în miturile majorității popoarelor. De exemplu, legendele românești spun că, pe vremuri, aici trăiau jidovii sau urieșii, ființe foarte blânde, înalte de peste doi metri, cu pielea albă, ochi albaștri sau verzi și părul blond sau roșcat. Dovada că acești „giganți” erau originari din Dacia se întâlnește în Vechiul Testament. În timpul exodului din Egipt, Moise a trimis spioni în Canaan, pământul făgăduit evreilor de către Yahweh. Aceștia s-au întors speriați din cauza uriașilor pe care i-au văzut acolo: „Am fost în burebistapământul în care ne-ai trimis, pământul în care curge miere şi lapte şi iată roadele lui. Dar poporul care locuieşte în el, este îndrăzneţ şi oraşele sunt întărite şi foarte mari, ba şi pe fiii lui Enac i-am văzut acolo”. (Numerii 13:28-29). Când Caleb, unul dintre spioni, a propus un atac împotriva locuitorilor Canaanului, ceilalți i-au replicat: „Nu putem să mergem împotriva poporului aceluia, pentru că e mult mai puternic decât noi (…) Tot poporul, pe care l-am văzut acolo, sunt oameni foarte mari. Acolo am văzut noi şi uriaşi, pe fiii lui Enac, din neamul uriaşilor; şi nouă ni se părea că suntem faţă de ei ca nişte lăcuste şi tot aşa le păream şi noi lor” (Numerii 13:32-34). Despre „fiii lui Enac” amintește și Deuteronomul: „Înainte au locuit acolo Emimii, popor mare, mult la număr şi înalt la statură, ca fiii lui Enac; și aceştia se socoteau printre Refaimi, ca fiii lui Enac; iar Moabiţii îi numesc Emimi” (2:10-11). În antichitate, munții Carpați mai erau cunoscuți sub numele Rifa. Dacă eliminăm terminația „im”, care indică pluralul, rezultă nu doar un nume aproape identic cu cel al munților noștri, ci și cel al tribului dacic Refa. Amintirea acestui trib dacic se întâlnește atât în numele localității Rafa din județul Vrancea, aflate la poalele munților Carpați / Rifa, cât și în denumirea orașului Rafah din sudul fâșiei Gaza de astăzi, acolo unde locuiau acești refaimi, „fiii lui Enac”. Numele Enac sau Anak în alte versiuni poate fi o prescurtare a Anunnakilor, zeii cei mari ai omenirii, indicând faptul că acei uriași erau semizei. Însă Enac, tatăl giganților refaimi, poate proveni și din Enoh, scris în sumeriană Enokh. Iar Vechiul Testament susține că, după Potop, tatăl omenirii a fost Noe, pe care l-am identificat deja cu Enoh. Prin urmare, uriașii întâlniți de spionii evrei în Canaan nu erau decât unul dintre triburile tracice care împânzeau Pământul, plecați din munții Carpați. Privind lucrurile în această lumină, se poate explica și diferența de înălțime dintre ei și restul popoarelor, fiind cunoscut faptul că, pe vârful unui munte, gravitația este mai mică decât la poalele muntelui. Prin urmare, cei ce locuiesc pe vârfurile munților vor fi mai înalți decât cei ce locuiesc pe forme de relief mai joase. Un alt amănunt demn de a fi luat în seamă este faptul că, tot conform Vechiului Testament, Avraam a locuit în Canaan cu mult timp înainte de exodul lui Moise, însă nu a menționat nici măcar o singură dată vreun uriaș. De ce nu? Deoarece, după povestea biblică, Avraam și familia sa erau sumerieni, plecați din orașul Ur, adică făceau parte din același neam traco-pelasgic de statură înaltă. Prin urmare, având aceeași înălțime ca pelasgii refaimi din Canaan, nu puteau vorbi despre uriași.

Pentru Homer și Hesiod, giganții care s-au luptat cu zeii olimpieni sunt din țara Arimi, situată în nordul Dunării de jos. Pentru poetul Claudius, țara giganților se numește Inarime, denumire ce, de asemenea, provine din cea a tribului dacic al arimilor. După războiul cu dacii, împăratul roman Octavian Augustus a ridicat un templu dedicat zeului Mars Ultor („Marte răzbunătorul”), despre care poetul Ovidiu scria că e „demn de trofeele luate de la giganți”. Iar Horațiu l-a numit pe Octavian „al doilea învingător al titanilor”. Împăratul Domițian, care a întreprins și el o expediție în Dacia, a fost celebrat de poetul Marțial ca un „învingător al giganților”, iar poetul Arruntiu Stella a organizat un banchet în cinstea victoriei lui Domițian, pe care o numea „triumf asupra giganților”. Conform grecilor antici, locuințele giganților se aflau în regiunea muntelui Phlegra, unde a avut loc și războiul împotriva zeilor. Poetul roman Statiu susținea că Phlegra se găsește pe teritoriul Daciei. Într-adevăr, în apropiere de Cerna se află muntele Pregleda, un loc lipsit de pădure, având suprafața acoperită numai de stânci calcaroase și arse. Pregleda este vechiul Phlegra din miturile grecilor, care a fost ars de fulgerele lui Zeus. Pentru antici, lângă Phlegra giganților se afla peștera Avernus / Aornus / Aouernis, iar lângă poalele muntelui Pregleda există imensa peșteră Izverna. În sud-vestul masivului Retezat, care începe uriasidin nordul muntelui Pregleda, se află muntele Gugu, în jurul căruia trăiesc păstori de statură înaltă, numiți gugani, ce duc o viață mai mult izolată, de trib. Numele de gugani era cunoscut și de grecii antici. O localitate din regiunea în care se luptaseră zeii cu giganții purta numele de Gigonus. Hercule avea la egipteni epitetul „gigon”. Pe Tabula Peutingeriana, o copie din secolul al XII-lea a unei hărți romane, se observă în Dacia localitatea Gaganis. După geograful Stabon, ligurii (emigrați din Carpați în Italia) aveau un fel de cai și catâri numiți gygenoi, adică gugănești sau de la munte. Numele grecesc al uriașilor, „gigantes”, nu provine din cuvântul „gegeneis”, care înseamnă „născuți din pământ”, ci de la guganii de pe muntele Gugu. Unul dintre hecantochirii miturilor grecești poartă numele Gyges. Un alt Gyges, fiul lui Dascylos, regele lydienilor, a ridicat o movilă funerară de o mărime extraordinară, după cum povestea Herodot. Tot un uriaș, regele Beotiei, se numea Ogyges. Alți urmași ai vechilor giganți trăiesc în satul hunedorean Târsa, cel mai izolat loc din România, unde toți membrii unei familii au trăit peste nouăzeci de ani. Eleonora, una dintre ei, crede că familia sa provine „dintr-o spiță de oameni vechi, de dinainte de Potop. Erau aceia altu’ fel de oameni. Oameni rămași. Zice că era dacii din Piatra Roșie, niște oameni mai mari. Mai înalți. Și solizi. Trăiau și peste o sută douăj’ de ani aceia. De acolo zice că s-o transmis neamul nostru”. În mod asemănător cu relatarea din Târsa, la chestionarele lui Nicolae Densușianu, locuitorii comunelor Bordeiu Verde din Brăila și Podeni din Prahova au răspuns „sămânța noastră este de la urieși”.

Despre adevărata natură a uriașilor pelasgi / traci vorbește tot Vechiul Testament. Cartea Facerea susține că „în vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime” (6:4). Am văzut că uriașii erau pelasgii / tracii, acel popor temut și slăvit în același timp de întreaga lume antică pentru vitejia sa (Herodot chiar îi numea pe daci „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”). Biblia susține că acei uriași erau copiii îngerilor și ai pământenilor, adică semizei. Același lucru îl afirmau anticii și despre traci, în special despre cei din Dacia. La începutul erei noastre, într-un răvaș trimis conducătorului dacilor, Cotizo, poetul latin Ovidiu îl numește pe acesta și pe întregul său popor „neam scoborâtor din zei”. Cu șase secole înainte, poetul grec Pindar, citându-l pe Pherenicos din Heracleea, scria despre dacii din nordul Dunării: „Hiperboreii locuiesc în părţile îndepărtate lîngă templul lui Apolo. Ei sînt cu totul nedeprinși la război și se trag, după cum spun tradiţiile, din neamul titanilor celor vechi”. Prin secolul al V-lea al erei noastre, poetul latin Claudian scria că pasărea pheonix își are cuibul în munții titanilor de lângă Ocean (Marea Neagră), adică în Carpați. Aici, grecii considerau că titanul Atlas susținea pe umerii săi cerul, în același loc în care a fost crucificat Prometheus, adică pe Vârful Omu. Grecii îi numeau pe geto-daci „daoi”, adică „divini”, datorită descendenței lor din vechii zei. Această proveniență din zei i-a făcut pe naziști să considere rasa ariană superioară celorlalte rase umane. În mitologia ebraică, copiii îngerilor și ai pământenilor sunt numiți nefilimi / nafilimi, cuvânt format din rădăcina „nfl” („căzut, decăzut”) și terminația „im”, ce indică pluralul. Popoarele din nordul Europei numeau lumea cealaltă Helheim („tărâmul zeiței Hel”) sau Niflheim. Al doilea nume al lumii de dincolo este format din „heim” („tărâm”) și „nifl”, cuvânt aproape identic cu „nfl” al evreilor. Prin urmare, Niflheim, lumea cealaltă în viziunea scandinavilor, poate însemna „tărâmul celor decăzuți” ori „tărâmul nefilimilor”. Iar lumea cealaltă, în concepția popoarelor antice, era Ardealul dacilor.

Erau primii pelasgi identici cu dacii de după Diluviu? Din miturile mesopotamiene știm că, până la apariția primilor oameni, zeii au realizat câteva rebuturi, acei hominizi din care oamenii de știință susțin că provine omul. Amestecându-și genele cu ale acelor hominizi, zeii au creat pelasgii sau semizeii, vestiții uriași din vechime. Pelasgii supraviețuitori ai Potopului au fost modificați genetic, dându-se astfel naștere diferitelor rase umane. Deși a păstrat o proporție mai mare a materialului genetic al zeilor, rasa albă de astăzi nu este identică cu cea a pelasgilor. O modificare semnificativă a pelasgilor o reprezintă reducerea înălțimii. Chiar dacă tracii erau mai înalți decât reprezentanții celorlalte rase, înălțimea lor era semnificativ mai mică decât a primilor pelasgi, de dinaintea Potopului. Urme ale unor uriași cu înălțime de patru – cinci metri se întâlnesc pe toată suprafața Pământului, mai ales în țara lor de origine, România de astăzi. În Bucegi s-a găsit un tunel cu schelete de uriași, ce prezintă un nivel ridicat de radioactivitate. La marginile Bucureștiului s-au descoperit rămășițele a optzeci de uriași cu înălțimea între trei și cinci metri. În necropola de la Argedava / Argedavon, vechea capitală dacică, în anii 1940 – 1950 s-au găsit scheletele a optzeci de uriași, unii având chiar cinci metri înălțime. Necropola zeilor de la Nucer, din Coția Buzăului, este cunoscută tot pentru morminte ale uriașilor. În satul Stroiasca din județul Buzău s-au descoperit galerii subterane cu „lumini eterne”, săli de două sute de metri lungime, o sursă de radioactivitate și mai schelet_uriasmulte schelete de uriași înalți de trei – patru metri. La Muzeul Brukenthal din Sibiu se află un coif enorm, provenit din zona Sighișoara – Făgăraș, despre care Vasile Pârvan scria că este pentru „un cap de uriaș”. La Doboli de Jos s-a găsit o spadă enormă, cu un mâner de 1,13 metri, considerată a fi de origine scitică. În satul Colțea din județul Brăila au fost descoperite schelete umane de peste 2,5 metri, numite de localnici „oase de căpcăuni”. Schelete de uriași au mai fost dezgropate la Polovragi, la Cetățeni și la mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung-Muscel, personaj despre care se spunea că avea o statură impunătoare. Iar în octombrie 1989, la Pantelimon – Lebăda au fost scoase din pământ douăzeci de schelete de uriași.

Mulți săteni dintre cei care au dezgropat aceste schelete spun că au fost amenințați cu moartea, pentru a nu dezvălui nimănui ceea ce au văzut. În 2009, o echipă a televiziunii Antena 1, ce realiza o anchetă pe tema uriașilor din Bucegi, a primit un telefon de amenințare, a cărui înregistrare a fost făcută publică ulterior. Un bărbat misterios le-a „recomandat” jurnaliștilor să sisteze dezvăluirile, deoarece au intrat „într-un joc periculos”. „Nu mai vorbiţi despre Bucegi. Sunt informaţii care trebuie să rămână la nivelul unor structuri şi nu trebuie făcute publice. Să nu vă doriţi să ne cunoaşteţi, să daţi interviuri la noi. Atât am avut de spus”, a continuat misteriosul personaj. Iar aceste amenințări nu fac decât să dovedească faptul că adevărata istorie a lumii este ascunsă omenirii de către cei ce dețin puter1017428_10151559165413687_259549070_nea de prea mult timp. Însă, așa cum susține Evanghelia lui Luca, „nu este nimic ascuns, care să nu se dea pe faţă şi nimic tainic, care să nu se cunoască şi să nu vină la arătare” (8:17). Să sperăm că indianul Sundar Singh avea dreptate atunci când profețea că „în cele din urmă toţi duşmanii României vor îngenunchia la hotarele acestei ţări şi plini de umilinţă vor recunoaşte misiunea ei spirituală ce se va manifesta prin intermediul teribilei puteri a lui Dumnezeu”. Toate la timpul lor…

Biserica subterană Sfânta Solomonia, copacul magic și lacul sfânt

Posted in Fotografiile mele with tags , , , , , on 11 August, 2013 by Claudiu-Gilian Chircu

Orașul Pafos din Cipru conține multe catacombe datând din perioada creștină timpurie, deși nu puțini sunt cei care consideră că au fost realizate în secolul patru î.e.n. Una dintre ele, cea mai cunoscută, a fost transformată în biserica Sfânta Solomonia. În interior s-au păstrat rămășițele unei fresce din secolul al doisprezecelea. Legenda spune că Sfânta Solomonia, care a respins păgânismul în favoarea creștinismului, s-a refugiat în catacombă pentru a scăpa de persecuția romanilor. Aceștia au sigilat intrarea, condamnând-o pe Solomonia la o moarte lentă și chinuitoare. După două sute de ani intrarea a fost desigilată iar Sfânta Solomonia a ieșit la lumină vie și nevătămată. Chiar dacă această poveste este doar o invenție evidentă, la fel ca toate legendele creștinismului (doar dacă Solomonia n-o fi făcut parte din clanul MacLeod), biserica subterană din Pafos nu duce lipsă de vizitatori, atrăgând turiști din toate colțurile lumii.

DSCF2304

DSCF2305

DSCF2306

DSCF2307

DSCF2308

DSCF2309

DSCF2310

DSCF2311

DSCF2312

DSCF2317

Într-una dintre peșteri se găsește un lac subteran cu apă sfințită, care reprezintă o adevărată capcană pentru vizitatori. Din cauza lipsei luminii în interiorul peșterii, lacul este aproape invizibil, nu puțini fiind turiștii care s-au scăldat neintenționat în apa sfințită. Trebuie să recunosc că și eu am căzut victimă lacului-capcană, băgându-mi picioarele în ea de apă sfințită (până la genunchi). Turiștii prezenți acolo în acel moment au părut pentru o clipă șocați de apariția din peșteră a unui om cu apa șiroindu-i pe picioare, ce înjura cu foc în cea mai pură română posibilă, însă probabil blasfemiile sunt permise în astfel de cazuri extreme. Poate ar trebui ca Sfânta Solomonia să intre în Cartea Recordurilor, fiind biserica din care au răsunat cele mai multe înjurături de-a lungul timpului.

DSCF2313

DSCF2314

DSCF2316

Deasupra bisericii se află un copac sacru, vechi de câteva secole, despre care se crede că ar avea proprietăți vindecătoare. Chiar și astăzi, localnicii și turiștii agață în ramurile pomului obiecte personale, de obicei batiste, pentru a scăpa de suferințe fizice ori psihice. Nu știu dacă a vindecat vreodată copacul magic pe cineva, însă știu că la câteva ore după ce i-am lăsat o ofrandă, mi-a căzut un dinte aparent fără niciun motiv. Poate asta a fost modalitatea copacului de a mă pedepsi pentru că mi-am băgat picioarele în apa lui sfințită…

DSCF2302

21. Pacea

Posted in Secretele zeilor with tags , , , , , , on 10 August, 2013 by Claudiu-Gilian Chircu

Pacea este o tranziţie spre un nou război.” – Octav Bibere

 world-peace-090420w

 Conform Bibliei, la un an de la declanșarea Potopului (30.000 î.e.n.) s-a întors pe Pământ Noe / Enoh împreună cu restul supraviețuitorilor. Cum în scrierile vechi era întotdeauna vorba despre ani divini, putem presupune că întoarcerea lor a avut loc după trei sute șaizeci de ani pământeni, adică în anul 29.640 î.e.n. Scrierile antice susțin că tot atunci s-au întors pe Terra și Veghetorii, dând startul Bătăliei Piramidelor. La finalul acestei lupte de la Giza, Enki a capitulat iar Marduk a fost închis în Marea Piramidă. Însă mărturia lui Enoh a făcut ca Enki să fie condamnat și închis din nou în lumea subterană, iar Marduk eliberat și trimis în exil. Dintr-un text sumerian știm că Marduk a fost exilat timp de douăzeci și patru de ani în țara Hatti, ceea ce înseamnă că s-a întors în jurul anului 21.000 î.e.n., douăzeci și patru de ani divini fiind egali cu opt mii șase sute patruzeci de ani pământeni. Atunci a avut loc incidentul Turnului Babel, Marduk încercând să construiască o nouă „poartă stelară” în orașul tatălui său, Eridu, pentru a părăsi Pământul. Enlil a aflat și a distrus Turnul, ceea ce ar fi putut da startul unui nou război. Însă, pentru a pune capăt odată pentru totdeauna mult prea îndelungatului conflict, Ninhursag a hotărât să acționeze. Pentru acest lucru avea nevoie de sprijinul conducătorului suprem, împăratul Anu. Și cea mai bună metodă pentru a primi susținerea tatălui său era de a-l seduce.

Egiptenii au păstrat un mit în care zeul suprem Ra s-a închis într-o zi în camera sa, fiind supărat din cauza conflictului fără sfârșit dintre Seth (Enlil) și Horus (Marduk), refuzând să mai lumineze lumea. Fiica sa, Hathor (Ninhursag), zeița iubirii și a frumuseții, a intrat în camera lui hotărâtă să îl înveselească. Hathor a dansat goală pentru tatăl ei, apoi a început să îSekhmet-43239785916l gâdile, ceea ce l-a înveselit pe bătrânul zeu, care și-a reluat apoi mersul pe bolta cerească. Nu știu ce au înțeles vechii egipteni din această poveste dar când o zeiţă goală îl pipăie pe zeul Soarelui, iar acesta iese din cameră foarte bine dispus, nu putem decât să ne gândim la sex. Se pare că preoţii ştiau adevărul din moment ce, în cadrul unei procesiuni din templul lui Hathor din Dendera, statuia ei era dusă din interiorul sanctuarului până pe acoperiş, unde fusese construită o capelă specială pentru ceremonia unirii zeiţei cu discul solar. Japonezii aveau o legendă asemănătoare, în care Amaterasu omikami, zeița Soarelui, s-a închis într-o grotă cerească, lăsând lumea în întuneric. Ceilalți zei au creat tot felul de obiecte pentru a o convinge pe Amaterasu să iasă, însă fără succes. Zeița Ame-no-Uzume-no-Mikoto („Fata Cerului”) s-a urcat pe un poloboc răsturnat, s-a dezbrăcat complet și a început un dans obscen și distractiv. Curioasă, auzind larma de afară, Amaterasu a părăsit grota. Acest mit fiind aproape identic cu cel egiptean, putem presupune că japonezii au copiat povestea egiptenilor și au modificat-o, în ambele însă fiind vorba despre modul în care Ninhursag l-a sedus pe tatăl său. Sumerienii confirmă acest fapt, susținând că zeița iubirii și a frumuseții a devenit la un moment dat consoarta lui An, primind cu această ocazie epitetul Anunitum („Cea iubită de An”), devenit Antum pentru akkadieni și babilonieni. De altfel, cei doi erau venerați împreună în templul Eanna din orașul Uruk. De ce și-a sedus Ninhursag tatăl? Cea mai plauzibilă variantă este cea a încercării de a obține susținerea lui pentru încheierea conflictului de pe Pământ. Și se pare că a obținut-o.

La fel ca orice mare război din istorie, și îndelungatul conflict al zeilor s-a sfârșit printr-un tratat de pace. Detalii se regăsesc într-un text descoperit de reverendul și profesorul canadian George Aaron Barton pe un cilindru de argilă spart, fiind varianta akkadiană a unui text sumerian mult mai vechi. Barton a tras concluzia că cilindrul de argilă a fost depus de regele Naram-Sin în jurul anului 2.300 î.e.n., cu ocazia refacerii templului lui Enlil din Nippur. Comparând textul mesopotamian cu cele egiptene din acea perioadă, care se concentrau asupra regelui, Barton a remarcat că textul akkadian „se preocupa de comunitatea zeilor”. În ciuda fragmentării textului, mai ales la început, este clar că zeii cei mari s-au reunit în urma unui mare război la Harsag („Muntele Înalt”), care nu poate fi decât Marea Piramidă de la Giza. Zeița Ninhursag juca rol de pacificator, deși autorul textului se referă la ea în repetate rânduri cu epitetul Tsir, care înseamnă „șarpe”, sugerând că ea ar fi fost de partea Veghetorilor. Versurile introductive descriu pe scurt ultimile momente ale războiului precum și condițiile din piramida asediată. Din continuarea textului aflăm că Ninhursag a convocat conferința de pace în tabăra lui Enlil, acolo fiind acuzată că îi ajută pe „demoni” (Veghetorii). Zeița a negat acuzațiile, răspunzând: „Casa mea e curată”. Un zeu a cărui 6 other mythologyidentitate rămâne ascunsă (probabil Ninurta) i-a replicat: „Dar casa cea mai făloasă și strălucitoare din toate tot curată este?”, referindu-se la Marea Piramidă. „Despre aceea nu pot vorbi, strălucirea ei Gibil o slujește”, a răspuns zeița. După ce spiritele s-au mai potolit, a avut loc o ceremonie simbolică de iertare. Ninhursag a fost botezată cu apă din Tigru și Eufrat, simbolizând faptul că a fost reacceptată în rândul zeilor celești. Enlil a atins-o cu „strălucitorul sceptru” iar „puterea ei nu a fost răsturnată”. Enki și copiii săi au fost aduși în Harsag, acolo unde erau așteptați de Enlil și Ninurta. Anunțând că acționa în numele „marelui domn Anu (…) Anu arbitrul” (ceea ce dovedește că primise acordul conducătorului ceresc pentru a încheia pacea), zeița a efectuat o ceremonie proprie. A aprins șapte focuri, câte unul pentru fiecare zeu conducător sau Anunnaki: Anu, Enki, Marduk, Iștar, Ninhursag, Enlil și Ninurta. Pentru fiecare foc aprins a rostit câte o incantație: „O ofrandă arzătoare lui Enlil din Nippur… lui Ninurta… lui Enki cel venit din Abzu… lui Nergal cel venit din Meslam”. La apusul Soarelui, toate flăcările erau aprinse: „precum a soarelui era marea lumină aprinsă de zeiță”. Apoi, Ninhursag a făcut apel la înțelepciunea zeilor și a lăudat beneficiile păcii: „Mărețe sunt roadele zeului înțelept; marele râu divin spre vegetația lui va veni (…) revărsarea lui va face ca o grădină zeiască”. A subliniat abundența de plante și animale și beneficiile unei „omeniri cu întreită încolțire” ce se înmulțea după Potop, planta, clădea și îi slujea pe zei, toate acestea fiind posibile doar în urma păcii. După ce zeița și-a terminat pledoaria, Enlil a luat cuvântul. „Înlăturată este nenorocirea de pe fața pământului” a spus el, referindu-se, evident, la Diluviu. „Măreața Armă s-a ridicat”, a completat Enlil, probabil sugerând că Luna a fost înlăturată din calea Soarelui, sfârșind astfel era glaciară. Iar lui Enki i-a permis să rămână la suprafață: „Edin va fi locul pentru a ta Sfântă Casă”, cu suficient teren în jur pentru a însămânța câmpiile. Auzind acestea, Ninurta a obiectat. „Să nu vină!”, a zbierat „prințul lui Enlil”. Ninhursag a luat din nou cuvântul, explicându-i fiului ei că trudise „zi și noapte cu putere” pentru a da posibilitatea oamenilor de a crește vitele și a cultiva pământul, amintindu-i cum a „ridicat fundațiile, a umplut, a înălțat”, apoi uriașa inundație a distrus „totul, în întregime”. „Domn al vieții, zeu al roadelor, lasă berea cea bună să curgă cu îndoită măsură! Fă să fie lână din belșug!”, i-a cerut ea. Până la urmă, Ninurta s-a lăsat înduplecat: „O, mama mea, luminoaso! Continuă; făina nu o voi ține pe loc (…) în împărăție, grădina se va reface (…) Pentru a pune capăt suferinței eu mă rog cu cinste”.

Continuarea negocierilor de pace se găsește în textul Cânt cântarea mamei zeilor. Primul care a luat cuvântul a fost Enki:

Enki i-a adresat lui Enlil cuvinte de laudă:

«O, tu, cel ce ești fruntaș între frați,

Taur al Cerului, care ține în mâini soarta omenirii.

Pe pământurile mele pustietatea larg s-a întins;

Toate sălașurile sunt pline de amărăciune

Din cauza atacurilor tale»”.

Pentru a încheia pacea, Enki a fost de acord să-i cedeze fratelui său câteva teritorii pentru totdeauna:

Îți voi acorda poziția conducătorului

În Zona Interzisă a zeilor;

Locul ce radiază, în mâna-ți îl încredințez!”.

La rândul său, Enlil i-a oferit lui Enki Egiptul: „pentru formidabila Casă care e ridicată ca o movilă (Marea Piramidă), l-a numit pe prințul a cărui strălucitoare soție (Iștar) din conlocuirea cu Tsir (Ninhursag) se născuse. Pe puternicul prințSeth & Osiris care e ca un țap sălbatic în toată firea – pe el l-a numit și i-a poruncit să păzească Locul Vieții”. Apoi i-a oferit titlul Ningișzida („Domnul Artefactului Vieții”). După ce și-au stabilit teritoriile, zeii au trasat planurile pentru modul în care pământurile aveau să fie ocupate de oameni. Enki a desenat pe pământ „la picioarele lui Enlil” un plan pentru înființarea așezărilor umane pe teritoriul lui. Enlil a acceptat și a răspuns desenând „la picioarele lui Enki” planul pentru restaurarea orașelor antediluviene din Sumer. Enki a pus totuși o condiție: să i se permită accesul liber în Mesopotamia și să primească înapoi Eridu, primul său oraș. Enlil a fost de acord cu această condiție: „în țara mea, sălașul tău să dureze veșnic; din ziua când vii în preajma mea, masa încărcată să răspândească pentru tine delicioase arome”. Și-a exprimat speranța că Enki va ajuta la revenirea prosperității în teritoriul său: „toarnă-ți belșugul peste țară, fiecare an să-i înmulțească bogățiile”. Din păcate, textele mesopotamiene nu descriu decât vag această împărțire a teritoriilor și a oamenilor, ceea ce ne obligă să aflăm singuri detaliile.

În acele vremuri, pe Pământ exista o singură rasă a oamenilor, cea a supraviețuitorilor Potopului, ce formau un singur popor și vorbeau o singură limbă. Știm că din punct de vedere genetic erau „puri”, având un ADN mult mai apropiat de cel al zeilor decât restul raselor umanoide distruse de Potop. Urmași ai lui Enoh / Noe, acești oameni blonzi, cu piele albă și ochi albaștri, aidoma zeilor, reprezintă primii Homo Sapiens Sapiens. Grecii îi numeau pelasgi și le atribuiau în poeme epitetul „dioi” („divin”), considerându-i oameni cu însușiri supranaturale, asemenea zeilor. În India și Persia erau numiți arieni, fiind acea rasă pură din punct de vedere genetic despre care vorbeau teosofii și naziștii lui Hitler.

Dacă primii oameni erau albi, cum au apărut celelalte rase umane, cea etiopiană sau neagră, cea mongoloidă sau galbenă și cea indiană sau roșie? Observăm că aceste patru culori sunt atribuite în miturile egiptene principalilor zei aflați în conflict: Ra era galben, Seth roșu, Osiris negru iar Horus alb. Egiptologii susțin că egiptenii antici cunoșteau cele patru rase umane, ei considerându-se cei roșii, asiaticii erau galbenii, locuitorii de la izvoarele Nilului erau cei negri iar oamenii din nord, albii. Prin urmare, este posibil ca egiptenii să fi atribuit fiecăruia dintre acești zei câte o rasă umană. Știm că zeii și-au împărțit oamenii, așadar este plauzibil ca ei să fi creat pe cale genetică celelalte rase pentru a-și „marca” supușii, astfel încât să fieHuman_race_jpg ușor de recunoscut. Dacă înainte de Potop zeii își însemnau oamenii cu propriile simboluri pe frunte sau pe mână, metoda culorilor diferite pare mult mai eficientă. Astfel, Enki / Osiris a primit rasa neagră, Enlil / Seth pe cea roșie, Anu / Ra pe cea galbenă iar Marduk / Horus a păstrat-o pe prima, cea albă a pelasgilor. Vechiul Testament confirmă această ipoteză, susținând că, după Potop, „în vremea aceea era în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi” (Facerea 11:1). După incidentul Turnului Babel „a amestecat Domnul limbile a tot pământul şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului” (Facerea 11:9). Adică imediat după ce Marduk a încercat să construiască o nouă „poartă stelară”, fiind oprit de Enlil, au luat naștere diferitele rase, ce aveau limbaje proprii, care au fost împrăștiate pe toată suprafața Pământului. Această împărțire a fost stabilită la tratatul de pace al zeilor, din jurul anului 21.000 î.e.n. Am văzut că, atunci, zeii nu și-au împărțit doar oamenii, ci și teritoriile. Vechiul Testament mai confirmă o dată acest lucru: „Iar lui Eber i s-au născut doi fii: numele unuia era Peleg, pentru că în zilele lui s-a împărţit pământul, şi numele fratelui său era Ioctan” (Facerea 10:25). Nu știm nimic despre acest Peleg și nici nu ni se oferă amănunte despre acea împărțire a Pământului. Însă numele lui e foarte asemănător cu cuvântul „pelasg”. Prin urmare, citatul biblic poate fi citit astfel: „în zilele pelasgilor s-a împărțit Pământul”, exact ceea ce am descoperit din sursele mesopotamiene.

Observăm că, atunci când au fost create rasele umane, nu doar culoarea pielii a fost modificată, ci și cea a părului și a ochilor. La origine, oamenii albi aveau părul blond și ochii albaștri (aidoma zeilor), cei negri părul și ochii negri, cei roșii părul roșcat și ochii verzi iar galbenii părul șaten și ochii căprui. În timp, prin împerecheri inter-rasiale, aceste caracteristici nu au mai aparținut în mod exclusiv anumitor rase umane, ci s-au transmis și la celelalte. În general rasa albă, cea primordială, a pelasgilor, poate conține toate culorile de păr și de ochi. Celelalte sunt limitate, mai rar întâlnindu-se indivizi negri, galbeni sau roșii cu păr blond și ochi verzi ori albaștri.

Nu doar culoarea părului și a ochilor se află într-o strânsă legătură cu rasele umane, ci și grupele sanguine. Dintr-un strămoș comun al omenirii, numit Noe sau Enoh de către evrei, nu puteau apărea patru grupe sanguine pe cale naturală, ci doar prin modificare genetică. Grupa 0 I pare a fi cea mai veche dintre ele, un individ cu această grupă putând dona sânge tuturor celorlalte grupe sanguine, prin urmare e posibil ca prima rasă umană de după Potop, cea a pelasgilor, să fi avut grupa sanguină 0 I. În timp, prin amestecul dintre rase pe cale naturală și prin nenumărate încrucișări genetice realizate de zei, grupa 0 I nu a mai aparținut în mod exclusiv rasei caucaziene. Astăzi, la rasa albă apare în cea mai mare proporție grupaBloodViscosity sanguină A II, B III la rasa mongoloidă și 0 I la rasa roșie (prezentă la 95% dintre amerinidieni). Grupa AB IV există în cea mai mică proporție, fiind prezentă la aproape 5% din populația lumii. Din punctul de vedere al cercetătorilor, acest lucru nu poate însemna decât că este cea mai nouă grupă sanguină. Însă, conform logicii, nu este obligatoriu ca AB IV să fie cea mai nouă, ci poate a fost redusă pe parcurs prin cauze naturale ori pe cale artificială, din diferite motive. Pe lângă aceste patru grupe, mai există o componentă a sângelui ce poate dovedi că rasele umane au fost create de către zei pe cale genetică: Rh-ul. În globulele roșii din sânge există un antigen numit D, cei care îl au fiind persoane cu Rh pozitiv, iar cei fără antigen D având Rh negativ. Iată distribuția tipurilor de sânge pe Pământ:

Rh pozitiv:

– 0 I – 37%

– A II – 36%

– B III – 9%

– AB IV – 3%

Rh negativ:

– 0 I – 7%

– A II – 6%

– B III – 1%

– AB IV – 1%

Acest factor negativ al Rh-ului este considerat de cercetători o mutație de „origini necunoscute”, ce s-a petrecut inițial în Europa, în prezent existând la doar 15% din populația Terrei. Printre trăsăturile pe care le pot avea cei cu Rh negativ se numără: temperatură a corpului mai scăzută, o vertebră în plus, presiune a sângelui mai mică, abilități mentale analitice crescute, o vedere mai bună și simțuri aparte, rezistență mai mare împotriva bacteriilor, sensibilitate la căldură sau la lumina Soarelui. Majoritatea celor cu Rh negativ au păr blond ori roșcat, nu pot fi clonați și adesea spun că au avut multe experiențe extrasenzoriale ori întâlniri de gradul III cu extratereștri. Toate aceste trăsături ne duc cu gândul la sângele reptilian al lui Enki și al urmașilor săi. Rasele umane au fost create prin modificări genetice ale ADN-ului lui Enoh / Noe, care era urmaș al lui Enki (prin urmare avea sânge reptilian). Însă el a avut și copii pe cale naturală, care au păstrat nealterate genele sale „divine”, moștenite de la Enki, urmașii acestora fiind persoanele cu Rh negativ. Rh-ul pozitiv dovedește manipularea genetică a omenirii, prin eliminarea antigenului D, spre deosebire de Rh-ul negativ, care s-a transmis pe cale naturală.

Cum au fost create rasele umane? Cu ajutorul unui pigment organic, numit melanină. La om, acesta este prezent în piele, păr și membranele ochilor. Melanina determină culoarea pielii și a părului și dă irisului nuanțe întunecate. La rasa negroidă, celulele pielii produc multă melanină, la rasa caucaziană aceasta aproape nu se produce, iar la celelalte rase producerea melaninei este intermediară. Un alt element ce diferențiază rasele umane este ochiul asiatic alungit, ce se deosebește de cel al celorlalte rase. Forma ochilor rasei mongoloide sunt rezultatul unui mic ligament ce trage pleoapa puțin în jos. Acest ligament există la toți nou-născuții, el dispărând însă de obicei după jumătate de an la rasele caucaziană, negroidă și roșie, rămânând doar la cea mongoloidă. Destul de rar, ochii asiatici se regăsesc la caucazieni și la fel de rar acest ligament dispare la mongoloizi, fiind doar o urmare a încrucișărilor genetice rasiale. Așadar, crearea raselor umane nu pare deloc un proces complicat pentru entități mult dezvoltate tehnologic, experte în genetică.

A fost oare o împărțire simbolică a Pământului, prin trasarea unor granițe pe hartă, sau este vorba despre una fizică? Geologii susțin că, în urmă aproximativ un miliard de ani, exista pe Pământ un singur supercontinent. După două sute cincizeci de milioane de ani, acesta s-a divizat în trei părți,10.-pangea_politik între care s-au format oceane. Ele s-au reunit mai târziu, în cadrul mișcării de orogeneză Pan-Africane, care a durat aproximativ șaizeci de milioane de ani, și au format supercontinentul Pannotia. Acum circa cinci sute cincizeci de milioane de ani, Pannotia s-a divizat din nou în mai multe fragmente, cele mai importante fiind Laurentia (din care avea să se formeze America de Nord), Baltica (din care urma să ia naștere Europa de Nord), Siberia și Gondwana (sursa formării Chinei, Indiei, Africii, Americii de Sud și Antarcticii). De-a lungul a peste două sute de milioane de ani, multe dintre fragmentele mici s-au unit, formând un continent de mari dimensiuni, numit Laurasia. Acesta s-a reunit cu Gondwana cu două sute de milioane de ani în urmă, dând naștere supercontinentului Pangeea. Pangeea s-a rupt în mai multe continente, pe care astăzi le cunoaștem ca Europa, Asia, Africa, America de Nord, America de Sud, Australia și Antarctica. Geologii consideră că fenomenul de rupere a supercontinentului Pangeea continuă și în prezent, contribuind la mărirea Oceanului Atlantic, la finalul procesului de rupere urmând să se formeze un nou supercontinent.

Oare așa stau lucrurile în realitate? Continentele chiar se unesc și se despart neîncetat, pe parcursul sutelor de milioane de ani, din cauze naturale? Calculele geologilor rămân în stadiul de ipoteze, deoarece nu pot fi demonstrate. Și sunt mari șanse să fie greșite, deoarece ignoră un aspect pe care anticii ni l-au transmis de mii de ani: planeta noastră nu se poate comporta precum un corp natural, deoarece a fost creată artificial de către zei. Prin urmare, dacă în mod normal este nevoie de câteva sute de milioane de ani pentru a se forma continentele pe care le știm astăzi dintr-un singur supercontinent, altfel stau lucrurile în cazul unei planete artificiale,AtlantisTheMyth controlate de entități superioare tehnologic. Miturile străvechi sugerează că suprafața Terrei a fost formată dintr-un singur continent, așa-numitul Pangeea, până la tratatul de pace de acum douăzeci și trei de milenii. Platon a ascuns acest lucru în povestea Atlantidei. O insulă sau un continent pe care locuiau oameni foarte dezvoltați tehnologic, cuprinsă de un mare război și scufundată la un moment dat în mare nu poate fi decât Pangeea înainte de Potop, continentul Terrei pe care locuiau zeii alături de semizei și oameni, care au pornit un teribil război sfârșit printr-un Diluviu ce a inundat toată planeta. Dacă miturile diferitelor popoare sugerează că Potopul s-a datorat topirii bruște a zăpezii și gheții în timpul încălzirii globale din mijlocul erei glaciare, Platon propune o nouă ipoteză, cea a scufundării continentului în apă. Ținând cont că planeta noastră este una artificială, controlată de zei care îi pot accelera sau încetini viteza de rotație în jurul axei sale ori în jurul Soarelui, devine posibil ca suprafața uscatului să poată fi scufundată în mod deliberat. De altfel, miturile afirmă că, în timpul bătăliei finale dintre Enlil și Marduk, chiar înainte de Potop, tot Pământul a fost ars de către bombele nucleare lansate de cei doi combatanți. Prin urmare, scufundarea uscatului în apă sau Diluviul ar putea reprezenta o acțiune de salvare, pentru stingerea flăcărilor nimicitoare, nicidecum o metodă de nimicire a tuturor viețuitoarelor.

Ipoteza despărțirii continentelor abia în urma tratatului de pace al zeilor e susținută de Biblie, care afirmă că pe vremea pelasgilor a avut loc împărțirea Pământului. Și este una logică, de altfel. Atunci, zeii și-au împărțit teritoriile și oamenii. Zeii conducători sunt în număr de șapte, continentele de asemenea. Dacă au creat rase diferite pentru o delimitare concretă a supușilor fiecăruia, de ce n-ar fi existat și o delimitare concretă a teritoriilor? Observăm că cele patru rase se află pe continente diferite: rasa albă în Europa, rasa neagră în Africa, cea galbenă în Asia iar cea roșie în America. Acest lucru nu poate fi considerat o coincidență, ci doar rezultatul împărțirii teritoriale; zeii și-au împărțit Pământul în continente și oamenii în diferite rase, fiecare mutându-și rasa umană pe teritoriul propriu.

Ipoteza prezentată mai sus rezolvă problema migrației oamenilor, pe care cercetătorii nu au fost în stare să o explice într-un mod satisfăcător. Părerea lor este că oamenii au apărut în sudul Africii, de acolo migrând în epoca de piatră în toate colțurile lumii. Putem înțelege migrația, oamenii căutând locuri cu condiții de trai mai favorabile decât cel din care au plecat. Însă de ce să se fi deplasat chiar și mii de kilometri pentru acest lucru? Și cum? Cum au reușit acei oameni subdezvoltați să traverseze mări și oceane pentru a se stabili în locuri precum America ori Australia? De ce s-au stabilit în locuri cu condiții vitrege de trai, cum ar fi Scandinavia ori Siberia? Aceste întrebări rămân fără răspunsuri satisfăcătoare, oricât de mult și-ar dori oamenii de știință să ne convingă de veridicitatea ipotezei lor. Singura variantă plauzibilă este cea care susține că oamenii au fost duși de către zeii lor în teritoriile respectivilor zei. Exact acest lucru susține și Biblia: după ce limbile oamenilor au fost amestecate, „i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului”. Cu alte cuvinte, oamenii nu au migrat de bunăvoie, ci au fost gold airplane south americaîmprăștiați de către „Domnul” pe toată suprafața Terrei. Eschimoșii păstrează în memoria lor colectivă chiar și astăzi acel moment, ei susținând că strămoșii lor au fost transportați în nord de către uriașe „păsări de fier”. Ce ar putea fi aceste „păsări de fier” dacă nu aparate de zbor ale zeilor, asemănătoare avioanelor noastre? De altfel, în 1891, arheologii francezi au descoperit în mormântul lui Pa-di-Imen din Saqqara (care a trăit în secolul al treilea î.e.n.) o machetă de lemn a unui avion, iar într-un cimitir vechi de peste o mie cinci sute de ani, aparținând civilizației precolumbiene Tolima, s-a găsit o duzină de obiecte funerare asemănătoare unor avioane în miniatură. Să nu uităm de „pasărea neagră” cu care, pentru sumerieni, se deplasa zeul Ninurta, fiul lui Enlil.

Se pare că nu toți oamenii au fost duși cu nave pe noile teritorii ale zeilor lor, ci unii s-au deplasat singuri. Există câteva relatări antice despre popoare ce au migrat spre un anumit teritoriu, la ordinul unui zeu. Cea mai cunoscută este cea biblică, a exodului israeliților din Egipt către Canaan, la ordinul lui Yahweh. Într-o legendă a popoarelor din munții Anzi se povestește despre o uriașă flotă alcătuită din ambarcațiuni din lemn de plută și stuf. În barca din fruntea flotei se afla o piatră verde cu ajutorul căreia zeul oamenilor transmitea ordine șefului lor, Namylap, ghidându-l către tărâmul ales. Migranții au ajuns la Capul Santa Elena din Ecuador, unde Namylap a primit aripi, pentru a ajunge la zeul care vorbea prin piatră. În mod asemănător, în Biblie, Yahweh îi vorbea conducătorului israeliților, Moise, prin intermediul Chivotului Legământului. Manuscrisul Popol Vuh susține că strămoșii mayașilor au venit „din cealaltă parte a mării”. Episcopul Landa scria că strămoșii mayașilor au venit de la Est, fiind îndrumați de către Dumnezeu, care le-a deschis douăsprezece drumuri pe mare. Iar în Historia de las cosas de la Nueva Espana, călugărul Bernardino de Sahagun nota, inspirându-se din unele texte originale scrise în limba nahuatl, că din Aztlan (sălașul primului cuplu patriarhal) au plecat șapte triburi, îndreptându-se către Panotlan (Guatemala de astăzi). De acolo s-au îndreptat către Sălașul Șarpelui-nor, împrăștiindu-se pe drum. Unii dintre ei, printre care toltecii și aztecii, au ajuns în Teotihuacan, orașul zeilor. La un moment dat, triburile au început să părăsească orașul sfânt. Primii au plecat toltecii, care și-au construit propriul oraș, Tollan. Ultimii au plecat aztecii, conduși de Mexitliaztecdailylife („Cel uns”), ce au primit ordinul de a migra de la zeul lor, Huitzilopochtli, care le-a promis că vor găsi un pământ unde sunt „case cu aur și argint, bumbac multicolor și o mie de feluri de cacao”. Acolo trebuiau să se stabilească și să se numească „Mexica” („poporul uns”), deoarece erau poporul ales, ursit să domnească peste alte triburi, exact același lucru susținându-l și Yahweh despre evreii săi. Aztecii au ajuns la Tollan, unde nu au fost primiți cu brațele deschise de tolteci. Au trăit timp de aproape două secole pe malurile mlăștinoase ale lacului central, până și-au construit propriul oraș, Tenochtitlan („orașul lui Tenoch”). Numele acestui oraș poate fi explicat prin faptul că aztecii se considerau „tenochas”, adică descendenții lui Tenoch, care este nimeni altul decât ebraicul Enoch, confirmându-se astfel că el este Noe, strămoșul omenirii de după Potop.

Continente animale 2Cum și-au împărțit zeii continentele? După rasele care le populează, ale căror culori au fost atribuite de egipteni zeilor, putem concluziona că Enki a primit Africa, Marduk Europa, Enlil America (păstrând-o pe cea de sud pentru el și cedându-i-o pe cea de nord fiului său, Ninurta) iar Anu Asia (pe care i-a lăsat-o spre administrare noii sale amante, Ninhursag). Iștar a primit Australia iar Antarctica a devenit un teritoriu neutru, pentru viitoarele tratate ale zeilor, fiind acoperită cu gheață pentru a împiedica accesul oamenilor. În 1929 s-a descoperit harta amiralului turc Piri Reis, ce a trăit în secolul al XVI-lea, pe care era reprezentată Antarctica fără gheaţă. Și harta lui Orontius Finnaeus prezintă Antarctica în detaliu, tot fără gheață, cu sute de ani înainte să fie descoperită. Aceste două hărți demonstrează că Antarctica a fost acoperită cu gheață nu acum câteva milioane de ani, așa cum susțin oamenii de știință, ci mult mai recent, pe vremea când oamenii existau deja. Textul Cânt cântarea mamei zeilor afirmă că lui Enki i-a fost oferit Egiptul, confirmându-se că Africa a devenit noul lui teritoriu, lucru pe care îl susțin și miturile egiptene în care zeul Ptah a sosit în acea zonă după Potop și a scos pământul de sub ape, dar și legendele diferitelor triburi africane, în care Enki era zeul suprem (de exemplu, zeul masailor din estul Africii se numea En-kai iar dogonii şi-au numit tribul după denumirea lui Enki din Canaan, Dagon / Dogon, zeul lor suprem fiind Amma, nume derivat din egipteanul Ammon). În Asia îl găsim pe Anu ca fiind zeu suprem, însă cultul său nu a fost unul la fel de puternic dezvoltat în comparație cu cel al altor zei, ceea ceContinente animale 6 ar putea fi explicat prin lipsa sa fizică din acel teritoriu. În plus, s-a descoperit că religia primordială din acea zonă era una centrată în jurul unei zeițe-mamă a Pământului, nimeni alta decât Ninhursag. De exemplu, indienii venerau doar zeița-mamă până la sosirea arienilor, care le-au impus un cult complex, al mai multor zeități. Grecii antici susțineau că Apollo locuia în nordul Europei, printre hiperboreeni, confirmând astfel că acest continent îi aparținea lui Marduk. Iar atribuirea Australiei zeiței Iștar reiese din forma continentului, ce seamănă izbitor cu un cap de felină (unul dintre simbolurile ei). De altfel, privindu-ne planeta de sus, observăm că mai multe zone ale uscatului au diferite forme de animale, cum ar fi de cal ori de șarpe, ceea ce nu poate fi o coincidență, ci doar o realizare intenționată a acelor forme, pentru a indica zeitățile căreia îi aparțin respectivele teritorii.

Cele mai multe dovezi ale împărțirii continentale între zei se întâlnesc în cazul lui Enlil, care a păstrat America de Sud, oferindu-i-o pe cea de Nord fiului său. Marele Templu din Tenochtitlan are în vârf două turnuri gemene, cel din nord fiind închinat lui Tlaloc, zeul furtunii, iar cel din sud lui Huitzilopochtli, zeul războiului, nimeni alții decât Enlil și Ninurta. Pe țesăturile și vasele de ceramică din Lurin, Pisco, Nazca, Paracas, Ancon și Ica, personajul central este Rimac, un zeu care ține o baghetă într-o mână, un aruncător de fulgere în cealaltă iar pe cap o coroană cu raze. Pentru scriitorul Zecharia Sitchin, numele lui Rimac „atât din punct de vedere semantic, cât și fonetic, seamănă cu numele Raman, numele sub care îl220px-Viracocha cunoșteau popoarele semite pe Adad”. Iar Raman și Adad erau două dintre epitetele lui Enlil. În plus, numeroase legende din America centrală și de Sud susțin că zeul Viracocha – pe care l-am identificat cu Enlil – a sosit pentru a-i civiliza pe băștinași la scurt timp după Potop. Pe un versant în Golful Paracas este desenat un fulger, vizibil atât din aer cât și de pe mare, care simbolizează că acela era pământul zeului furtunii. Iar legenda lui Votan, povestită de numeroși cronicari spanioli (printre care episcopul Nunez de la Vega și călugărul Ramon Ordonez y Aguiar), vorbește despre sosirea în peninsula Yucatan a „primului om pe care Dumnezeu l-a trimis în acest colț de lume pentru a popula și împărți pământul pe care noi îl cunoaștem astăzi sub numele de America”. Numele său era Votan, el fiind un „urmaș al Veghetorilor din rasa lui Can. Era de fel dintr-un loc numit Chivim”. Deși Nunez de la Vega era convins că Votan venea din vecinătatea Babilonului, Ramon Ordonez a tras concluzia că acel loc, Chivim, era pământul hiviților, pe care Biblia îi consideră fii ai lui Canaan și veri ai egiptenilor. Însă ceea ce acești cronicari nu au observat este faptul că numele Votan este aproape identic cu Wotan (scris uneori și Wodan ori Woden), numele atribuit de triburile germanice conducătorului panteonului lor, pe care scandinavii l-au transformat în Odin. Iar Wotan / Odin era numit de sumerieni Enlil.

Se pare că zeii și-au împărțit oamenii primordiali, fiecare creându-și rasa pe teritoriul său, urme ale pelasgilor întâlnindu-se pe toată suprafața Pământului. Miturile peruane susțin că, după Potop, Viracocha (Enlil) a locuit în Tiahuanaco, de acolo mergând în Cuzco pentru a face omenirea să se înmulțească. După împărțirea teritoriilor și a oamenilor, zeii au lucrat împreună pentru a reciviliza pământenii, miturile sumeriene susținând că Enki i-a învățat pe oameni creșterea animalelor, iar Enlil agricultura. Zeița Ninkasi chiar i-a învățat cum să fabrice berea. Anu a hotărât să le ofereEnki oamenilor și orzul din cer dar Enlil nu a fost de acord și l-a ascuns. Însă frații Ninazu și Ninmada, ajutați de Utu (Marduk) au găsit orzul și l-au adus pământenilor. Se pare că împărțirea porțiunii de uscat a Terrei, crearea raselor pe cale genetică, mutarea lor în noile teritorii ale zeilor și recivilizarea lor au fost procese de durată, de la tratatul de pace din 21.000 î.e.n. până la primele urme ale agriculturii scurgându-se aproximativ treisprezece milenii sau circa treizeci și cinci de ani divini. Chiar dacă se părea că acest tratat va reuși să mențină pacea câștigată cu greu, nu toți zeii erau mulțumiți. Cele patru rase ale oamenilor au fost împărțite între Anu, Enlil, Enki și Marduk, care au ales și cele mai mari continente. Iștar a primit Australia, un teritoriu mai mic decât al celorlalți, și a trebuit să-și creeze o rasă proprie, cea australoidă, încrucișând oamenii roșii ai lui Enlil cu cei galbeni ai lui Anu. Nefiind mulțumită de rezultat, mai târziu a creat rasa semită, cu care a invadat teritoriile celorlalți zei. De altfel, acest lucru reiese din numele Israel, cu care evreii și-au numit poporul și mai târziu țara, care se traduce corect prin „Iștar, zeița conducătoare”. Nu doar Iștar și-a dorit mai multă putere, ci și Enki, care și-a trimis oamenii pe continentul lui Enlil (ce au fost numiți olmeci de către cercetători), dar și Marduk, care și-a răspândit rasa ariană pe teritoriile vecine, înființând marele imperiu pelasg ce se întindea din Europa până în India și China, încluzând și nordul Africii. Aceste evenimente au dus la noi conflicte, noi tratate de pace și noi împărțiri teritoriale, toate ca urmare a dorinței de putere a zeilor.

20. Încrucișările zeilor

Posted in Secretele zeilor with tags , , , , , on 6 August, 2013 by Claudiu-Gilian Chircu

 998045_532584806810998_1532671546_n

În majoritatea culturilor antice și chiar în religiile actuale, Enki, conducătorul zeilor exilați pe Pământ, era supranumit „Şarpele”. De ce a primit acest epitet? În Vechiul Testament, cuvântul pentru şarpe este „nahash”, care provine din rădăcina „NHSH”, ce înseamnă „a descifra, a afla”. Cu alte cuvinte, îl descrie pe zeul înţelepciunii, Enki. În al doilea rând, e posibil ca Enki să-şi fi luat supranumele „Şarpele” pentru a sublinia victoria sa asupra „şerpilor uriaşi” din vechime, dinozaurii. Exista în vremurile de demult obiceiul ca învingătorul să ia numele învinsului, pentru a-i fi recunoscut meritul de a fi câştigat confruntarea. Publius Cornelius Scipio s-a autodenumit Scipio Africanul după ce l-a învins pe Hannibal Barca la Zama, în 202 î.e.n. În acest caz, „Africanul” nu înseamnă „locuitor al Africii”, ci „învingător al Africii”. Împăratul roman Marcus Ulpius Traianus şi-a schimbat numele în Imperator Caesar Divi Nervae filius Nerva Traianus Optimus Augustus Germanicus Dacicus Parthicus, pentru a arăta victoria sa asupra germanilor, dacilor şi parţilor. Împăraţii Caligula, Claudius şi Nero şi-au atribuit numele Germanicus după victoriile lor împotriva triburilor germanice. În acest caz, „Şarpele” ar putea să însemne „învingător al şerpilor”. O a treia variantă ar fi cea în care șarpele reprezintă spermatozoidul. Spermatozoidul crează viaţă, iar Enki era creatorul oamenilor. Forma spermatozoidului este cea a unserpents-copyui şarpe mic, prin urmare Enki poate fi considerat „şarpele” care crează viaţa. Ținând cont că el a făcut nu doar omul, ci întreaga faună a Terrei pe cale genetică, cei doi șerpi încolăciți, reprezentați pe caduceul său în culturile sumeriană, greacă și romană, ar putea simboliza ADN-ul. Totodată, el și Ninhursag, alături de care a creat oamenii, au fost identificați cu cele două lanțuri organice ale ADN-ului (sau cei doi „șerpi”), fiind considerați gemeni divini. Însă niciuna dintre aceste trei variante nu pare a fi satisfăcătoare. Însă există încă una care ar putea explica natura supranumelui lui Enki.

Folosind scrierea cuneiformă, sumerienii reprezentau atât cerul, cât și pe divinitatea supremă a acestuia, printr-o cruce. Acest simbol a fost preluat de multe culturi ulterioare, ce i-au păstrat de cele mai multe ori semnificația originală. Indiferent dacă vorbim despre zvastica lui Brahma în hinduism, cross-silhouette1crucea în creștinism ori ankh-ul egiptean, toate sunt simboluri ale divinităților celeste ori ale lumii din care acestea provin. Dacă cerul în care locuiau zeii este în realitate planeta lor de origine, crucea reprezintă simbolul planetei sau chiar al speciei zeilor. În acest caz, drumul crucii din creștinism, dusă în spate de Iisus, ar putea semnifica orbita planetei zeilor conduse de Enlil. De ce au ales anticii să reprezinte planeta zeilor printr-o cruce? Ce înseamnă în realitate acest simbol? Cele două linii perpendiculare ne duc cu gândul la o intersecție sau o răscruce. Însă ce s-ar putea intersecta în casa zeilor? Două drumuri? Două lumi? Două orbite? Ce fel de drumuri sau lumi ori orbite? Miturile antice sau discuțiile moderne cu extratereștri nu ne oferă niciun indiciu în această privință. Prin urmare, e posibil ca acest simbol să nu reprezinte o intersecție, ci altceva. Cel mai probabil, o încrucișare, cuvânt care are ca rădăcină, de altfel, crucea. Despre ce fel de încrucișare ar putea fi vorba?

Am aflat deja că zeii / extratereștrii se ocupă cu crearea și modificarea genetică constantă a animalelor și plantelor. Enki a făcut acest lucru de multe ori pe planeta noastră. Aceste modificări genetice au fost realizate adeseori prin încrucișarea mai multor specii, ce au dus la îmbunătățirea unora, ori la apariția altora noi. Ținând cont de acest lucru, putem considera că rasa zeilor este cea a încrucișărilor, lucru simbolizat cel mai bine printr-o cruce. Totuși, experimentele lor genetice nu s-au realizat întotdeauna prin încrucișarea unor specii, prin urmare crucea nu poate fi simbolul care i-ar defini la modul general. Așadar, este posibil ca încrucișarea să nu reprezinte ceea ce fac zeii, ci ceea ce sunt. Adică rasa lor să fi fost realizată prin încrucișarea cu alte specii. Dacă așa stau lucrurile, cine să-i fi creat prin încrucișare genetică? Probabil nu este vorba despre crearea lor în acest mod, ci de modificarea proprie în timp. Fiind specialiști în genetică, poate că zeii, de-a lungul timpului, au încercat să-și îmbunătățească specia prin Ganesharepetate încrucișări cu speciile animalelor pe care le-au creat, cu scopul de a căpăta anumite însușiri ale respectivelor animale. Dacă sunt capabili de astfel de încrucișări, așa cum am văzut, de ce nu le-ar realiza pe ei înșiși? În sprijinul acestei idei, avem în mai toate culturile antice reprezentarea zeilor ca hibrizi între oameni și animale. Zeii egiptenilor aveau adeseori capete de animale, în alte culturi aveau aripi de păsări ori corpuri de animale și capete umane. Mai peste tot divinitățile aveau animale sacre ca simboluri. Poate că acesta era modul omului antic de a sugera faptul că zeii erau în realitate hibrizi între umanoizi și animale. De asemenea, foarte mulți oameni, creați „după chipul și asemănarea” zeilor, prezintă trăsături fizice animalice (faţă ca de cal sau de câine, nas acvilin, etc.), ceea ce nu poate fi decât o reminiscenţă genetică a acelor creaturi. Chiar şi în ziua de astăzi există popoare (cum ar fi indienii din America de Nord) care cred în comuniunea om-animal; fiecare indian îşi alege un animal ca totem, sufletul lui contopindu-se cu cel al animalului respectiv. În plus, boșimanii din deșertul Kalahari din sudul Africii intră în transă pentru a crea o legătură cu animalele, ei considerând că o stare profundă de transă îi transformă în animale. Mai exact, îi face să atingă partea animalică ce există în fiecare dintre noi.

yz516a105cAceastă ipoteză poate explica motivul pentru care Enki a fost numit „Șarpele”: a fost creat prin încrucișarea cu o reptilă. Adepții teoriei reptilienilor ar putea considera că această teorie dovedește faptul că zeii antici sau extratereștrii de astăzi sunt reptile în realitate. Însă aspectul fizic al zeilor era uman, așa cum ne-au relatat anticii de nenumărate ori. Prin urmare, încrucișarea a constat în inserarea de ADN animalic, ori a unor organe, care nu le-ar fi modificat aspectul fizic, ci doar le-ar fi oferit însușiri diferite. Enki nu era un reptilian în sensul fantezist promovat de scriitori precum David Icke, ci un umanoid. Ținând cont că oamenii au fost creați după ADN-ul său ori, așa cum spune Biblia, „după chipul și asemănarea” sa, privindu-ne pe noi ne putem da seama că Enki nu era o șopârlă. Și tot privindu-ne pe noi putem afla ce organ reptilian i-a fost inserat: creierul reptilian, nucleul fundamental al sistemului nostru nervos.

Din punct de vedere anatomic, creierul uman este alcătuit din patru „subcomputere” diferite, care s-au dezvoltat în timp, cel mai vechi fiind creierul reptilian, pe care îl întâlnim și la șopârle și dinozauri. El este responsabil cu cele mai simple și vitale elemente ale vieții: reproducerea, securitatea, respirația și digestia. În creierul reptilian își au originea câteva hqdefaultcomportamente umane: cel obsesivo-compulsiv, superstițiile, conformismul față de legile străvechi, încrederea obedientă în acte normative, reacția la reprezentări parțiale și înșelătoria. De asemenea, tot ceea ce numim artă își are originea în acest creier, acolo unde iau naștere și visele. Reptilele sunt animale teritoriale iar comportamentele umane care au la bază teritorialismul (cum ar fi ritualurile, ceremoniile, arta, comportamentele agresive și altele compulsive precum dorința de putere și de dominare) își au originea în creierul reptilian. De fapt, de la reptile am moștenit, pe lângă instinctul de reproducere, două judecăți fundamentale: dorința de putere și compulsivitatea teritorială. Pentru reptile, sexul, agresivitatea și teritorialitatea sunt același lucru. Principalele emoții emanate din creierul reptilian sunt afecțiunea animalică, ura, frica și dezmățul. Atunci când suntem cuprinși de sentimente negative, cum ar fi ura, creierul reptilian este cel care oprește componenta elevată a rațiunii emisferei cerebrale stângi. Pe scurt, creierul reptilian controlează comportamentele esențiale pentru supraviețuirea speciei, instinctele, reflexele și comportamentele sexuale. Datorită lui, un teritoriu trebuie obținut prin forță, apoi apărat, iar la agresiune se răspunde prin agresiune ori fugă.

Privind faptele lui Enki, menționate în scrierile antice, observăm că ele sunt doar rezultatul creierului reptilian. Teritorialismul reiese din îndărjirea cu care s-a luptat cu fratele său pentru păstrarea și, mai apoi, recuperarea tronului Pământului. Comportamentul agresiv, dorința de putere și dominarea sunt unele dintre principalele lui caracteristici. Înșelătoria, de asemenea. Conform anticilor, el este creatorul artelor și al ritualurilor preoțești. Apetitul său sexual ieșit din comun a fost cel care i-a cauzat exilul pe planeta noastră, dar și cel care i-a determinat pe antici să-l reprezinte grafic adeseori cu un penis uriaș în erecție. Limbajul creierului reptilian este green_snake_23835imaginativ, simbolist, acesta fiind motivul pentru care primele forme ale scrisului, pe care oamenii l-au învățat de la Enki, erau simbolice, cum ar fi scrierea cuneiformă sau cea hieroglifică (în care într-un simbol era cuprinsă nu o literă, ci o idee). Șerpii sunt animale care hibernează; în miturile sumeriene, Enki era descris de multe ori ca dormind în lumea subterană. Reptilele își mențin metabolismul la un nivel mult mai scăzut și sunt deosebit de longevive, ceea ce ar putea explica durata îndelungată de viață a lui Enki. Reptilele dispun de emisfere cerebrale mari, iar Enki era considerat zeul inteligenței și al înțelepciunii. De asemenea, șerpii au văzul, auzul şi mirosul foarte dezvoltate, fiind și foarte agili, dând dovadă de rapiditate în mişcare, atât pe pământ cât şi în apă. Aceste însușiri fizice probabil i-au oferit lui Enki avantaje deosebite în lupte, miturile considerându-l un războinic feroce, cu care doar Enlil a îndrăznit să-și măsoare forțele.

Se pare că Enki nu a primit doar creierul reptilian, ci și sângele rece specific reptilelor. Din mituri știm că, pentru a fi pedepsit, Enki era închis de cele mai multe ori în lumea subterană. Și nu oriunde, ci în sursa apelor freatice. De ce Anu și Enlil alegeau această formă de pedeapsă? Deoarece animalelor cu sânge rece, printre care se numără și reptilele, temperatura scăzută le încetinește timpul de reacție și acțiunea receptorilor vizuali, până în punctul în care nu mai pot detecta mișcarea. De exemplu, vederea și reflexele crocodilului și ale marelui rechin alb variază în funcție de temperatură. Înainte de a ataca, marele rechin alb redirecționează căldura către mușchii din jurul ochilor, iar crocodilul stă la soare pentru a se încălzi. Prin urmare, Enki era închis în apele reci din subteran, departe de căldura Soarelui, pentru a fi ținut într-o stare în care percepția vizuală și timpul de reacție îi erau mult încetinite, ceea ce îl făcea incapabil de a ataca. În aceste condiții, șerpii intră de obicei în stare de hibernare. În mod asemănător, pentru a compensa lipsa hranei, șopârlele cu guler din Australia intră într-o stare de semi-amorțeală, încetinindu-și metabolismul.

Din miturile antice am dedus că Anu l-a creat pe Enki în laborator, însă până în acest moment nu am știut motivul exact pentru care era necesar acest mod de concepție. Însă lucrurile sunt clare acum: Enki nu a fost creat pe cale naturală pentru a-i fi inserate părți reptiliene care l-ar fi făcut să-și ducă misiunea la capăt. Creierul reptilian nu i-a oferit doar inteligența de care avea thulsa-doom-snake-300x239nevoie pentru a găsi o modalitate de a înlocui dinozaurii pe Terra cu alte specii de animale, ci l-a făcut și să aibă o relație sexuală cu sora sa, oferind astfel Consiliului Zeilor un motiv bun pentru a-l exila pe Pământ. În plus, creierul reptilian i-a creat și simțul teritorial dezvoltat, ceea ce ar fi trebuit să îl țină pe planeta noastră, departe de cea a zeilor, dar și agresivitatea necesară pentru a fi în stare să distrugă specii întregi de dinozauri. Însă socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, planul împăratului Anu reușind doar într-o anumită proporție.

Se pare că lui Enki nu i-au fost inserate doar părți reptiliene, ținând cont că era asociat și cu alte animale, cum ar fi peștele și țapul. Despre țapi știm că sunt foarte activi în timpul sezonului de montă, putând lovi practic din orice poziție, fără a avea nevoie de avânt, producând răni grave. Forța loviturii este foarte mare mai ales dacă se ridică pe membrele posterioare, în cădere împingând cu toată greutatea corpului. Indiferent dacă vorbim despre inserarea de ADN ori despre o parte a creierului, încrucișarea lui Enki cu un țap i-a oferit forța de care avea nevoie în luptă. Iar de la pești probabil a primit branhii, pentru a fi capabil să respire sub apă, locul în care locuia după cum susțineau miturile multor culturi antice.

Știm că Ninhursag a fost creată tot de Anu și tot în laborator, fiind clona lui Enki. Însă cei doi nu erau identici, ci aproape, ea fiind încrucișată cu alte specii de animale. Fiind asociată cu felinele (pisici sau leoaice) și vitele și reprezentată adeseori cu aripi pe spate, putem presupune că acestea erau animalele cu care a fost încrucișată. Fiind clona lui Enki, Ninhursag avea aceleași părți reptiliene ca și el, genialitatea ei fiind rezultatul aceluiași creier reptilian. Însă se pare că organul ei reptilian a fost modificată. Zoologii consideră că, de-a lungul unei perioade mari de timp, anumite specii de reptile s-au transformat în păsări, existând o serie de asemănări între ele. Ninhursag era reprezentată cu aripi pe spate și uneori chiar cu gheare, ceea ce înseamnă că partea ei reptiliană a fost modificată într-una aviară. Una dintre marile diferențe dintre cele două specii este că reptilele au sânge rece, în timp ce păsările au sânge cald. Sângele rece al lui Enki reprezenta o metodă prin care putea fi controlat, atunci când era închis în locuri reci. Scopul împăratului Anu era de a-l controla doar pe el, prin urmare nu era nevoie ca și ea să aibă sânge rece. Însă principalul motiv pentru care latura reptiliană moștenită de la Enki a fost transformată într-una aviară este următorul: această transformare a redus comportamentele negative, precum teritorialismul, dorința de putere și de dominare, dar și sentimentele negative, cum ar fi ura și frica. În plus, însușirile aviare i-ar fi oferit lui Ninhursag calități superioare fratelui său, necesare în cazul unui conflict între cei doi (ne amintim că planul lui Anu era să fie exilat doar Enki, însă Ninhursag a ales să rămână alături de fratele / iubitul ei). MulțumităIsis 2 zoologilor, știm că vederea păsărilor este superioară vederii noastre. Și ele văd lumea în culori, dar multe percep nuanțe suplimentare, cum ar fi ultravioletele. Se crede că păsările văd modelele de polarizare ale luminii solare, care în ultraviolet sunt mai vizibile decât în orice altă lungime de undă. Acestea formează o hartă a cerului pe care este indicată poziția Soarelui, ajutând astfel păsările să-și găsească cuibul. Retina ochilor păsărilor conține senzori magnetici specializați, care detectează o pată de culoare ce indică poziția polului magnetic. Păsările au auzul foarte ascuțit, ele detectând tunetul la o frecvență aflată mult sub aria noastră de percepție. Păsările migratoare, precum gâștele, au în urechea internă un barometru natural, sensibil la schimbările atmosferice. Păsările pot percepe intervale de timp mai mici. Pentru un porumbel, de exemplu, o clipă trece mai încet decât pentru noi, ceea ce îi poate conferi viteză de reacție superioară. Toate aceste însușiri căpătate de la păsări au transformat-o pe Ninhursag într-un luptător feroce. Însă, pentru a fi un războinic de neoprit, i-au fost inserate și părți de felină și de bovină (ea fiind adeseori simbolizată ca o vacă, acesta fiind motivul pentru care respectiva bovină a devenit animalul sacru al Indiei). De la vite, mai mult ca sigur, a moștenit forța. Știm că, deși mărimea și localizarea pe glob a felinelor diferă, toți membrii acestei familii au caracteristici comune, atât fizice cât și legate de comportamentul social. Felinele posedă vedere binoculară, ce le oferă acuratețe vizuală superioară. Văzul lor este de aproximativ șase ori mai puternic decât al omului, putând distinge chiar și culori. Ochii pisicilor dispun de o a treia membrană oculară, ce le permite să vadă în condițiile unei iluminări foarte slabe. Atunci când vânează, felinele nu se bazează doar pe văzul extrem de ascuțit, ci și pe simțul tactil și auzul deosebit. De asemenea, mirosul lor este mult mai dezvoltat decât cel al omului. Pisicile pot sări de la de șapte ori propria înălțime și aleargă cu viteze apropiate de 50 de kilometri pe oră, în timp ce ghepardul, cel mai rapid animal de pe Pământ, poate atinge viteza de 120 kilometri pe oră (însă numai pe distanțe scurte). Pisicile, care au un creier mai apropiat ca structură de cel al oamenilor, sunt foarte afectuoase și se atașează foarte mult de stăpânii lor. Această afecțiune ieșită din comun reiese din mituri, unde Ninhursag era considerată zeița iubirii. Iar atașamentul față de stăpân se observă din relația cu tatăl ei, împăratul Anu.

Fiind o clonă a mamei sale, Iștar avea și ea toate aceste însușiri. Dacă felinele sunt vânători excepționali, să ne amintim că în Grecia și Roma antică Iștar era considerată zeița vânătorii, sub numele Artemis sau Diana. Însă genele primite de la tatăl său au făcut-o diferită de Ninhursag. Din cauza creierului reptilian, Iștar avea dezvoltate atât dorința de putere și de dominare, cât și sentimentele negative. Și ea a fost considerată zeița iubirii, însă mai mult a iubirii fizice, sexuale. Iar atașamentul față de stăpân a făcut-o să-și părăsească mama și să treacă de partea tatălui său.

Enlil era fiul lui Ninhursag, prin urmare a moștenit de la mama sa ADN-ul animalelor cu care ea a fost încrucișată genetic. Și el era asociat cu păsări, tauri și lei. Știm că taurii au o forță ieșită din comun, pe care, mai mult ca sigur, a primit-o și Enlil. Iar de la lei a moștenit atât forța, cât și ferocitatea. Despre lei mai știm că sunt singurele feline cu adevărat sociale, ce formează grupuri compuse dintr-un singur mascul ori o coaliție de masculi, până la douăzeci de femele și pui. Cel mai adesea, un grup are doi masculi ce apără femelele și teritoriul de animale străine, competiția pentru șefie fiind foarte dură. Știm despre Enlil că, alături de fiul său, Ninurta, a condus grupul zeilor care li se opunea Veghetorilor. De asemenea, știm că a dus lupte crâncene pentru conducerea Pământului atât împotriva fratelui său, cât și împotriva nepotului său, Marduk. De obicei leoaicele participă la vânătoare, masculiiEgyptian-Goddess-Sekhmet făcându-și apariția după ce prada a fost omorâtă, ei participând doar în cazul în care este nevoie de forța lor pentru a pune la pământ animale mai mari. Miturile egiptene susțin că, în timpul revoltei oamenilor împotriva zeului suprem, a fost trimisă leoaica Sekhmet (Ninhursag) pentru a-i pedepsi. De asemenea, în timpul Bătăliei Piramidelor, tot ea este cea care a luptat cu Veghetorii închiși în Marea Piramidă de la Giza, Enlil făcându-și apariția abia la final. Aceste întâmplări confirmă caracterul moștenit de la feline al lui Enlil și al mamei sale. Despre lei mai știm că, atunci când un mascul reușește să cucerească un grup iar femelele au deja pui, ele nu acceptă să se împerecheze cu noul mascul. Prin urmare, pentru a se împerechea, acesta ucide atât vechii masculi, cât și puiii leoaicelor. Și aceste trăsături de caracter se întâlnesc în povestea lui Enlil, amintindu-ne că, atunci când a sosit pe Pământ, a luat-o pe Ninhursag de soție și a început un război împotriva fostului ei soț, Enki. Tot leii exclud din grup masculii ajunși la pubertate, aceștia trăind în sălbăticie, căutându-și propria familie. Pentru a deveni membrii unui nou grup, masculii tineri poartă bătălii sângeroase cu masculii dominanți ai grupului vizat, pentru a le lua locul. Într-un mod similar, pe vremea când Marduk era considerat fiul lui Enlil, și-a părăsit grupul, a trecut de partea Veghetorilor apoi a încercat să-și detroneze unchiul, ducând împotriva lui un teribil război.

Despre Marduk știm că era clona lui Enki, însă a primit și însușiri ale mamei sale, Ninhursag, din ADN-ul moștenit de la ea. Fiind un zeu-șarpe, la fel ca tatăl său, creierul său reptilian i-a creat atât teritorialismul dus la extrem, dorința de putere și inteligența superioară, cât și sentimentele negative și înclinația către sexualitate (Herodot scria că, în fiecare an, zeul apărea în Babilon pentru a se împerechea cu o virgină). De la mama sa a primit părți de taur, pasăre și leu. Numele său sumerian, Amar Utu, înseamnă „vițelul solar”, egiptenii, atunci când îl numeau Horus, îl reprezentau ca o zeitate cu cap de șoim iar în Mesopotamia era numit uneori „tânărul leu”. Dacă de la tauri a moștenit forța excepțională iar Anubis 2de la lei ferocitatea, vederea superioară și auzul ascuțit sunt însușirile primite de la păsări. În plus, se pare că Enki l-a încrucișat cu un nou animal: câinele. Dacii, care locuiau în teritoriul lui Marduk, aveau ca stindard șarpele cu cap de lup, iar egiptenii susțineau că fiul cel mare al lui Osiris era Anubis, zeul cu cap de câine sau de șacal. Încrucișarea lui Marduk cu un câine a avut un singur scop: inserarea principalei calități a caninelor, și anume fidelitatea. Când l-a creat pe Marduk, Enki nu a dorit doar un adversar pentru Enlil, superior atât fizic, cât și intelectual, ci și un urmaș care să îi fie fidel. Și știm prea bine că Marduk a urmat întotdeauna ordinele tatălui său, exact ca un câine credincios.

Așa cum am mai spus, nu doar acești zei au fost încrucișați cu animale, ci toată rasa lor. Nu știm exact despre ce animale este vorba, dar putem intui măcar unul. Anticii i-au atribuit adesea lui Anu berbecul. Enki a fost și el uneori echivalat cu acest animal, prin urmare, fiind clona tatălui său, e Egyptian_-_Bust_of_a_Ram-Headed_God_(Khnum_( ))_-_Walters_22330posibil să fi moștenit de la el ADN-ul ovin. De asemenea, în creștinism, Enlil este numit adeseori „mielul”, adică puiul berbecului. Dacă nu doar Anu, ci întreaga lor specie a fost încrucișată cu ovinele, de ce zeii ar fi făcut asta? Se știe că oile au un puternic instinct de turmă, care le face să-l urmeze orbește pe cel din fața lor. Când o oaie hotărăște să meargă undeva, celelalte o urmează, chiar dacă nu este o decizie bună. De exemplu, dacă o oaie sare de pe o stâncă, sunt mari șanse ca restul din turmă să o urmeze. Prin urmare, dacă întreaga populație a planetei zeilor a fost încrucișată cu animale, ovina pare a fi cea mai bună alegere. Știm că societatea lor nu este una democratică, ei fiind conduși de un împărat. Așadar, un împărat nu are decât de câștigat atunci când supușii săi îl urmează necondiționat, fără a crâcni. Dacă într-adevăr conducătorii planetei zeilor și-au încrucișat propria populație cu animale, astfel au realizat cea mai eficientă metodă de a o controla.

Observăm așadar că acele părți animalice care le-au fost inserate zeilor, indiferent dacă vorbim despre ADN ori despre anumite organe, sunt responsabile pentru majoritatea acțiunilor lor. Prin urmare, pentru a le afla adevăratele caractere, nu este necesară doar psihologia umană, ci și cunoștințe zoologice, care ne pot ajuta să înțelegem adevărata esență a zeilor dar și modul în care gândesc. Doar astfel vom putea să le cunoaștem adevărata față, ascunsă mii de ani în spatele unor mituri, devenite pentru majoritatea doar simple povești, și poate chiar să le anticipăm viitoarele mișcări în marele lor „joc de șah” în care a fost inclusă și planeta noastră.

19. Apocalipsa

Posted in Secretele zeilor with tags , , , , , , on 2 August, 2013 by Claudiu-Gilian Chircu

Dacă vreţi sa scăpaţi de sfârşitul lumii, mergeţi către începuturile ei.” – Octav Bibere

apocalypse-x-more-324474

Apocalipsa lui Ioan

Din multitudinea de texte vechi referitoare la sfârșitul lumii, Apocalipsa lui Ioan din Noul Testament, ultima carte biblică, este cea mai cunoscută dar și cea mai controversată. Agnosticul Robert G. Ingersoll o numea în secolul al nouăsprezecelea „cea mai nebunească dintre toate cărțile”, George Bernard Shaw a calificat-o drept „o descriere ciudată a viziunilor unui drogat” iar Thomas Jefferson, unul dintre fondatorii Statelor Unite ale Americii, o descria ca fiind „nălucirile unui maniac, nu mai demnă și nici mai capabilă de a fi explicată decât incoerența viselor noastre nocturne”. Însă, pentru cei mai mulți, Apocalipsa este considerată parte a cuvântului lui Dumnezeu pentru oameni, fiind de secole bune privită ca un adevăr indubitabil și o profeție sigură despre viitor. Interpretată în mii de moduri, Apocalipsa lui Ioan a înspăimântat omenirea veacuri întregi cu amenințarea iminentei Judecăți de Apoi. Însă, așa cum ne-au obișnuit textele vechi, și în această carte biblică lucrurile nu sunt ceea ce par a fi. La fel ca Ragnarokul scandinavilor, Apocalipsa lui Ioan nu prezintă evenimente din viitor, ci dintr-un trecut îndepărtat, din timpul celui de-al doilea mare război al zeilor, care s-a încheiat cu distrugerea vieții pământene printr-o inundație globală. În plus, în această carte nu este vorba despre o revelație sacră a divinității, ci doar de evenimente ale trecutului înfățișate unui muritor în timpul unei petreceri „divine”. Cuvântul „apocalipsă” nu înseamnă „revelație”, așa cum ni se spune, ci exact ceea ce pare: „epoca lipsă”, adică perioada dinainte de Potop, ce a dispărut din istoria oficială a omenirii.

Autorul susține că, într-o duminică, se afla „în duh” pe insula Patmos din marea Egee. Nu știm ce înseamnă a fi „în duh”, prin urmare nu putem decât să presupunem că Ioan ori dormea, ori medita (lucru mai puțin probabil pentru un grec al acelor timpuri), ori era beat ori chiar drogat. La un moment dat a auzit în urma sa „glas mare de trâmbiţă” care i-a spus: „Ceea ce vezi scrie în carte şi trimite celor şapte Biserici: la Efes, şi la Smirna, şi la Pergam, şi la Tiatira, şi la Sardes, şi la Filadelfia, şi la Laodiceea” (1:11). Întorcându-se pentru a vedea persoana care i se adresează, Ioan a observat șapte sfeșnice de aur, în mijlocul cărora se afla „Cineva asemenea Fiului Omului, îmbrăcat în veşmânt lung până la picioare şi încins pe sub sân cu un brâu de aur” (1:13). Deși părerea generală este că Iisus este cel care îi vorbea lui Ioan, autorul subliniază că era vorba de cineva asemănător lui, nu de el însuși. În plus, Fiul Omului nu este o referire strictă la Iisus, fiind un epitet des aplicat oamenilor. Prin urmare, Ioan susține că vizitatorul său semăna cu un om (dar nu era identic cu unul). Aspectul fizic al acestui personaj este cel puțin14-offb1 bizar: „Capul Lui şi părul Lui erau albe ca lâna albă şi ca zăpada, şi ochii Lui, ca para focului. Picioarele Lui erau asemenea aramei arse în cuptor, iar glasul Lui era ca un vuiet de ape multe; În mâna Lui cea dreaptă avea şapte stele; şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, iar faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în puterea lui” (1:14-16). Părul său „ca lâna albă şi ca zăpada” ne indică faptul că avea aspectul fizic al unuia dintre zeii din vechime, care erau reprezentați în mituri cu podoabe capilare de culori deschise, blonde sau chiar albe. Culoarea roșie a ochilor și a picioarelor, fața strălucitoare și sabia care îi ieșea din gură dau de înțeles că respectivul personaj purta un costum și o cască. E drept că ni-l putem imagina cu o sabie cu două tăișuri în gură, dar nu putem găsi niciun motiv logic pentru care cineva ar purta un asemenea accesoriu. Cel mai probabil este vorba despre o cască prevăzută cu două furtunuri în dreptul gurii, asemănătoare măștilor de gaze. Această cască poate fi răspunzătoare și pentru vocea metalizată a personajului, acel „glas mare de trâmbiţă” sau „vuiet de ape multe”. Nu știm ce era dispozitivul luminos din mâna sa de forma a „şapte stele”, dar putem bănui că acele „şapte sfeşnice de aur” în mijlocul cărora și-a făcut apariția reprezintă un mijloc de transport.

Văzând misterioasa apariție, Ioan a „căzut la picioarele Lui ca un mort”. Vizitatorul l-a sfătuit să nu se teamă și să scrie mesaje pentru îngerii a șapte biserici din Asia. Trebuie remarcat faptul că mesajele nu erau pentru conducători umani ai respectivelor biserici, Apocalipsa numindu-i „îngeri”. Celui din Efes i-a transmis următoarele: „adu-ţi aminte de unde ai căzut şi te pocăieşte şi fă faptele de mai înainte; iar de nu, vin la tine curând şi voi mişca sfeşnicul tău din locul lui, dacă nu te vei pocăi” (2:5), ceea ce sugerează că era vorba despre unul dintre îngerii decăzuți sau un Veghetor. Orașul Efes, aflat pe coasta de vest a Asiei mici, a fost locul în care se găsea una dintre cele șapte minuni ale lumii antice, și anume templul zeiței Artemis, numit Artemision în limba greacă. În Efes au avut loc trei sinoade bisericești în anii 190, 431 și 449, iar tradiția creștină susține că orașul a fost vizitat de apostolul Pavel dar și că aici au fost înmormântați Maria Magdalena și evanghelistul Luca. Să fie oare Artemis (Iștar) „îngerul Bisericii (templului) din Efes”?

Îngerului Bisericii din Smirna”, Ioan trebuia să-i transmită următoarele: „Nu te teme de cele ce ai să pătimeşti. Că iată diavolul va să arunce dintre voi în temniţă, ca să fiţi ispitiţi, şi veţi avea necaz zece zile. Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii” (2:10). Smirna, numit astăzi Izmir, locul nașterii poetului grec Homer, se află în sud-vestul Turciei, pe țărmul Mării Egee.

Mesajul pentru îngerul bisericii din Pergam era: „știu unde sălăşluieşti: unde este scaunul satanei; şi ţii numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa Mea, în zilele lui Antipa, martorul Meu cel credincios, care a fost ucis la voi, unde locuieşte satana. Dar am împotriva ta câteva lucruri, că ai acolo pe unii care ţin învăţătura lui Balaam, cel ce învăţa pe Balac să pună piatră de poticneală înaintea fiilor lui Israel, ca să mănânce care jertfită idolilor şi să se dea desfrânării. Astfel ai şi tu pe unii care, de asemenea, ţin învăţătura nicolaiţilor. Pocăieşte-te deci, iar de nu, vin la tine curând şi voi face cu ei război, cu sabia gurii Mele” (2:13-16). Orașul Pergamon din Turcia de astăzi avea temple închinate zeităților Dionissos, Hera, Athena, Demetra, Asclepios și Serapis. Mitologia creștină susține că în anul 92, în templul lui Serapis a fost ucis Sfântul Antipa, primul arhiepiscop al Pergamului, ars de viu înăuntrul unui taur în flăcări ce îl reprezenta pe egipteanul Apis. Cum Serapis și Apis erau manifestări ale sumerianului Enki, numit Lucifer de creștini, putem intui că acest templu era locul „unde este scaunul satanei”.

„Îngerului” bisericii din Tiatira (oraș închinat zeităților Apollo și Artemis, numit astăzi Akhisar), vizitatorul i-a reproșat tolerarea unei femei numite Izabela, ce se considera prooroc și îi învăța pe oameni „să facă desfrânări şi Rev John Writes4să mănânce cele jertfite idolilor” (2:20). Nu știm de ce era atât de importantă această femeie încât să merite atenția unor entități superioare, însă e posibil ca ea să fie doar o copie a Izabelei din Vechiul Testament, soția regelui Ahab, care promova închinarea la Baal și persecuta profeții lui Yahweh. Tot pentru acest „înger”, vizitatorul mai are un mesaj cel puțin ciudat: „Şi celui ce biruieşte şi celui ce păzeşte până la capăt faptele Mele, îi voi da lui stăpânire peste neamuri. Şi le va păstori pe ele cu toiag de fier şi ca pe vasele olarului le va sfărâma, precum şi eu am luat putere de la Tatăl Meu. Şi-i voi da lui steaua cea de dimineaţă” (2:26-28). Cu alte cuvinte, cei care îi vor rămâne fideli vor primi stăpânirea omenirii, pe care o vor strivi „ca pe vasele olarului”, în același mod în care interlocutorul lui Ioan a luat putere de la tatăl său. Ba, mai mult, el le va oferi adepților săi planeta Venus. Această preluare a puterii pare o uzurpare de tron, iar singurul despre care știm că a preluat tronul în acest mod este Enki, care și-a atacat tatăl. Tot el este cel al cărui simbol era planeta Venus sau luceafărul de dimineață. Să fi fost Enki cel care îi vorbea lui Ioan?

Al cincilea „înger” era cel din Sardes (fosta capitală a regatului Lidiei, aflat pe teritoriul Turciei de astăzi), mesajul către el fiind: „Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort. Priveghează şi întăreşte ce a mai rămas şi era să moară. Căci n-am găsit faptele tale depline înaintea Dumnezeului Meu. Drept aceea, adu-ţi aminte cum ai primit şi ai auzit şi păstrează şi te pocăieşte. Iar de nu vei priveghea, voi veni ca un fur şi nu vei şti în care ceas voi veni asupra ta” (3:1-3). Îndemnul „priveghează” ne duce cu gândul tot la un Veghetor, căruia misteriosul personaj îi sugera să-și facă treaba pentru care se afla pe Pământ.

Celui de-al șaselea „înger”, cel din Filadelfia (aflat tot în Turcia și numit în prezent Alașehir), i s-a spus: „îţi dau din sinagoga satanei, dintre cei care se zic pe sine că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată, îi voi face să vină şi să se închine înaintea picioarelor tale şi vor cunoaşte că te-am iubit” (3:9). Despre această iubire vorbește chiar și numele orașului, Filadelfia traducându-se ca „iubire frățească”.

Ultimul mesaj îi era adresat „îngerului” din Laodicea: „Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte (…) Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol! Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogăţeşti, şi veşminte albe ca să te îmbraci şi să nu se dea pe faţă ruşinea goliciunii tale, şi alifie de ochi ca să-ţi ungi ochii şi să vezi” (3:15-18). Cu această ocazie, vizitatorul lui Ioan și-a declinat identitatea: „Acestea zice Cel ce este Amin, martorul cel credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu” (3:14). Cuvântul românesc „amin” se scrie „amen” în latină, greacă şi ebraică. Varianta oficială a Bisericii este că „amen” înseamnă „aşa să fie”, ceea ce ar transforma citatul biblic în „acestea zice Cel ce este aşa să fie”. Privind lucrurile din acest unghi, fraza nu are niciun sens, nici măcar pentru cei mai fanatici creştini. Prin urmare, traducerea este greşită. Amen, Amun și Amon sunt numele zeității egiptene numite de greci Ammon și de cartaginezi Ba’al-Hamon. Prin urmare, cel care l-a trimis pe Ioan la îngerul bisericii ding-amun-d Laodicea nu folosea fraze ambigue, ci şi-a declinat identitatea: el era marele Amen / Amon al egiptenilor. De asemenea, acest zeu sub forma Amen (sau Amin în română) este pomenit la sfârşitul fiecărei rugăciuni creştine. Care ar fi motivul? Răspunsul îl găsim în cartea Despre Isis şi Osiris a istoricului Plutarh: „Aproape toţi cred că Amun, pe care grecii l-au făcut Amon, era pentru egipteni numele propriu al lui Jupiter. Manethon Sebenitul crede că acest cuvânt indică ceea ce este ascuns, sau chiar faptul de a te ascunde. Hecateu din Abdera însă spune că egiptenii se foloseau de acest nume pentru a se striga unul pe altul; că din firea lui acest cuvânt este o chemare; că acest popor crede că cel dintâi dintre zei, pe care îl confundă cu universul, este un zeu ascuns şi necunoscut şi că îl roagă să li se arate rostind «Amun»; pe atât este neamul egiptean de reţinut şi de secret în ce priveşte filosofia lui religioasă. Şi toate acestea sunt adeverite unanim de către cei mai înţelepţi dintre greci, ca Solon, Thales, Platon, Eudoxiu, Pitagora urmaţi, printre mulţi alţii, de Licurg însuşi, care toţi au călătorit în Egipt şi acolo au stat în preajma preoţilor din această ţară”. Aşadar, toţi aceşti înţelepţi greci pomeniţi de Plutarh consideră că egiptenii foloseau foarte des numele Amun / Amen, în speranţa că astfel li se va arăta zeul. Acesta este adevăratul motiv pentru care, la sfârşitul fiecărei rugăciuni, milioanele de credincioşi din ultimii două mii de ani îl pomenesc pe Amon, fără să fie conştienţi de acest lucru. Întemeietorii creştinismului au preluat o parte din cultul lui Amon şi l-au introdus în religia lui Iisus, sperând în continuare că zeul li se va arăta dacă numele lui va fi rostit de un număr suficient de ori. Zeul egiptean Amon era Enki al sumerienilor, ceea ce sugerează de altfel și mesajul către „îngerul” din Tiatira.

După ce a notat mesajele pentru cei șapte „îngeri” din Anatolia, Ioan spune că „m-am uitat şi iată o uşă era deschisă în cer şi glasul cel dintâi – glasul ca de Apocalypse_by_pierremassinetrâmbiţă, pe care l-am auzit vorbind cu mine – mi-a zis: Suie-te aici şi îţi voi arăta cele ce trebuie să fie după acestea. Îndată am fost în duh; şi iată un tron era în cer şi pe tron şedea Cineva. Şi Cel ce şedea semăna la vedere cu piatra de iasp şi de sardiu, iar de jur împrejurul tronului era un curcubeu, cu înfăţişarea smaraldului” (4:1-3). Cel mai probabil, Ioan a fost luat cu o navă și dus înaintea altui personaj cu înfățișare stranie, asemănător unor pietre prețioase ale căror culori naturale sunt brun, negru și roșu. Aspectul său fizic ciudat se poate explica tot printr-un costum similar celui purtat de primul personaj care l-a vizitat pe Ioan. „În mijlocul tronului şi împrejurul tronului” se aflau „patru fiinţe, pline de ochi, dinainte şi dinapoi”, identice celor zărite de Iezechiel în Vechiul Testament: una asemănătoare leului, una asemănătoare vițelului, una cu chip de om și ultima cu aspect de vultur (4:6-7). „Şi din tron ieşeau fulgere şi glasuri şi tunete; şi şapte făclii de foc ardeau înaintea tronului” (4:5), o adevărată feerie de lumini și sunete. În fața tronului se afla ceva „ca o mare de sticlă, asemenea cu cristalul” (4:6), adică un ecran, iar în jurul tronului erau douăzeci și patru de scaune pe care stăteau douăzeci și patru de bătrâni „îmbrăcaţi în haine albe şi purtând pe capetele lor cununi de aur” (4:4). Putem presupune că Ioan îi considera bătrâni din cauza culorii albe a părului lor, o culoare obișnuită, alături de cea galbenă, la rasa „zeilor”. Aceștia, care probabil constituiau Consiliul zeilor descris de miturile multor popoare, „căzând înaintea Celui ce şedea pe tron, se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor şi aruncau cununile lor înaintea tronului” (4:10).

În mâna celui de pe tron, Ioan a văzut o carte „scrisă înăuntru şi pe dos, pecetluită cu şapte peceţi” (5:1). Un „înger puternic” a întrebat cine este vrednic să rupă pecețile și să deschidă cartea. Cum nimeni nu s-a oferit, Ioan a început să plângă. Îngerul l-a liniștit și i-a arătat „un Miel, ca înjunghiat, şi care avea şapte coarne şi şapte ochi” (5:6). Creatura a luat cartea din mâna celui ce ședea pe tron, moment în care „cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinţilor” (5:8). Aceștia „cântau o cântare nouă”, alături de ei auzindu-se „glas de îngeri mulţi, de jur împrejurul tronului şi al fiinţelor şi al bătrânilor, şi era numărul lor zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii” (5:11). Să fi fost Ioan martorul unei slujbe religioase sau a nimerit în mijlocul unei petreceri? Această ipoteză nu ar fi una extravagantă, ținând cont că miturile antice ale majorității popoarelor descriau adeseori petreceri ale zeilor. Să nu uităm că țelul suprem al vikingilor era de a ajunge în Valhalla, unde să petreacă alături de zei.

Cei douăzeci și patru aveau în mâini pahare și instrumente muzicale. Cântau și se tot aruncau la pământ, ceea ce ar putea fi metoda lui Ioan de a descrie dansul. Nu doar aceștia cântau, ci se auzea „glas de îngeri mulţi, de jur împrejurul tronului şi al fiinţelor şi al bătrânilor”; cu alte cuvinte, muzica răsuna în toată sala. „Din tron ieşeau fulgere şi glasuri şi tunete; şi şapte făclii de foc ardeau înaintea tronului”, aceste sunete și jocuri de lumini fiind extremGods2 de asemănătoare cu cele dintr-un club ori o discotecă. Prin urmare, cel care stătea pe „tronul” înconjurat de lumini ar putea fi DJ-ul. Biblia susține că acesta chiar a comandat mâncare și alcool, Ioan auzindu-l spunând: „măsura de grâu un dinar, şi trei măsuri de orz un dinar. Dar de untdelemn şi de vin să nu te atingi” (6:6). Deși adeseori ignorat acest pasaj, nu poate reprezenta decât o negociere a prețurilor grâului (pâinii), untdelemnului (uleiului), orzului (berii) și vinului. Ce mai, o adevărată petrecere cu muzică, dans, mâncare și băutură! Nu lipsesc nici țigările, Ioan susținând că „a venit un alt înger şi a stat la altar, având cădelniţă de aur, şi i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur dinaintea tronului (pupitrul DJ-ului). Şi fumul tămâiei s-a suit, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor” (8:3-4). De ce ar fi avut nevoie acele ființe de tămâie? Respectivul „înger” nu a fost trimis să ducă tămâie „pe altarul de aur dinaintea tronului”, ci țigări DJ-ului. Ioan nu văzuse țigări în viața lui, prin urmare nu le putea descrie. După cunoștințele lui, tămâia era cea care scotea un asemenea fum, așadar nu putea fi vorba decât despre așa ceva. Însă noi astăzi putem recunoaște o țigară ca fiind acel obiect din mâna „îngerului”, care scotea fum. Se pare că Ioan a făcut cunoștință tot atunci și cu ciocolata. Un glas din cer l-a trimis la un înger să-i ceară „o carte mică, deschisă”, pe care o ținea în mână. Îngerul i-a spus: „Ia-o şi mănânc-o şi va amărî pântecele tău, dar în gura ta va fi dulce ca mierea. Atunci am luat cartea din mâna îngerului şi am mâncat-o; şi era în gura mea dulce ca mierea, dar, după ce-am mâncat-o pântecele meu s-a amărât” (10:9-10). Nu știm ce era acea „cărticică”, dar sunt mari șanse să fi fost o banală bucată de ciocolată, care să-i fi făcut gura „dulce ca mierea” și să-l fi stricat la burtă („pântecele meu s-a amărât”).

Când mielul cu „şapte coarne şi şapte ochi” a rupt primele patru peceți ale cărții luate de la DJ-ul de pe „tron”, lui Ioan i s-au arătat cei patru călăreți apocaliptici. Primul, călare pe un cal alb, era înarmat cu un arc „şi i s-a dat lui cunună şi a pornit ca un biruitor ca să biruiască” (6:2). Celui de-al doilea, care călărea un cal roșu, „i s-a dat să ia pacea de pe pământ, ca oamenii să se junghie între ei; şi o sabie mare i s-a dat” (6:4). Al treilea, înfățișat pe un cal negru, „avea un cântar în mâna lui” (6:5). Ultimul avea un cal galben-vânăt iarfour-horsemen-of-the-apocalypse numele său era „Moartea; şi iadul se ţinea după el; şi li s-a dat lor putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabie şi cu foamete, şi cu moarte şi cu fiarele de pe pământ” (6:8). Pentru a afla cine sunt acești patru călăreți apocaliptici, care au înfricoșat nenumărate generații de aproape două milenii, nu trebuie decât să aruncăm o privire în mitologia egipteană. Aici, actorii principali ai marilor conflicte divine erau în număr de patru, fiecare având o culoare specifică: Ra era galben, Osiris era negru, Seth era roșu iar Horus, alb. Aceștia au fost identificați cu Anu, Enki, Enlil și Marduk ai popoarelor mesopotamiene. Primul călăreț, cel ce avea calul alb, era înarmat cu un arc. Marduk / Horus prezenta adeseori aspecte ale unei divinități războinice. Biblia afirmă că „i s-a dat lui cunună şi a pornit ca un biruitor ca să biruiască”, în timp ce lui Marduk i s-a oferit conducerea Pământului, după care a pornit cel de-al doilea război al zeilor împotriva unchiului său. Celui care călărea un cal roșu „i s-a dat să ia pacea de pe pământ, ca oamenii să se junghie între ei; şi o sabie mare i s-a dat”. Popoarele antice susțineau că epoca de Aur a omenirii, perioada de pace și armonie, s-a sfârșit odată cu sosirea lui Enlil / Seth. Venirea sa pe planeta noastră a dus la începerea primului război al zeilor. Despre călărețul calului negru Biblia afirmă că „avea un cântar în mâna lui”. În Cartea egipteană a morților, Osiris / Enki era judecătorul lumii de dincolo, în fața căruia inima fiecărui defunct era cântărită într-o balanță. În plus, acțiunile sale au pus în balanță suveranitatea Pământului în repetate rânduri, atunci când și-a atacat tatăl, când a pornit revolta Veghetorilor și când a trimis oamenilor religia prin Enoh, toate aceste evenimente chiar având loc în era Balanței. Apocalipsa lui Ioan îl numește Moartea pe călărețul calului galben. Anu / Ra este cel care a aprobat moartea oamenilor în timpul celui de-al doilea război al zeilor, atât prin molime cât și prin Potop. Despre acești patru cavaleri (adică nobili, diferențiindu-se de restul) apocaliptici, Biblia afirmă că „li s-a dat lor putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabie şi cu foamete, şi cu moarte şi cu fiarele de pe pământ”. Din miturile antice știm că al doilea război al zeilor, precum și molimele sau foametea din acea perioadă au cuprins toată porțiunea de uscat a Pământului, care reprezintă astăzi 29,2% din suprafața totală a planetei noastre. Adică aproximativ un sfert din suprafața Terrei sau, după cuvintele Bibliei, „a patra parte a pământului”.

Când a fost ruptă a cincea pecete, Ioan a văzut „sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o” (6:9), adepții lui Enlil uciși în acel mare război, ce așteptau răzbunarea: „până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ?” (6:10). Apocalipsa susține că „fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei” (6:11).

După ce a fost ruptă cea de-a șasea pecete, „s-a făcut cutremur mare, soarele s-a făcut negru ca un sac de păr şi luna întreagă s-a făcut ca sângele, și stelele cerului au căzut pe pământ, precum smochinul îşi leapădă smochinele sale verzi, când este zguduit de vijelie. Iar cerul s-a dat în lături, ca o carte de piele pe care o faci sul şi toţi munţii şi toate insulele s-au mişcat din locurile lor. Şi împăraţii pământului şi domnii şi căpeteniile oştilor şi bogaţii şi cei puternici şi toţi robii şi toţi slobozii s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor, Strigând munţilor şi 07stâncilor: Cădeţi peste noi şi ne ascundeţi pe noi de faţa Celui ce şade pe tron şi de mânia Mielului; Că a venit ziua cea mare a mâniei lor, şi cine are putere ca să stea pe loc?” (6:12-17). Aceste întâmplări par a descrie exact perioada celui de-al doilea mare război al zeilor, anticii susținând că atunci a fost acoperit Soarele (ceea ce a dat naștere erei glaciare), stelele au căzut pe Pământ iar bătălia finală dintre armatele lui Enlil și Marduk a fost precedată de un cutremur devastator. În a doua versiune a legendei Luanei din munții Buzăului, ea i-a învățat pe oameni să se ascundă în stânci pentru a se salva din calea flăcărilor aruncate de dușmani, ca dovadă existând mulțimea de așezări rupestre din zona Carpaților de curbură, în special între Colți și Bozioru. Ioan susține că tot atunci a văzut patru „îngeri” ce țineau „cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici peste mare, nici peste vreun copac” (7:1). Un alt „înger” „care se ridica de la Răsăritul Soarelui şi avea pecetea Viului Dumnezeu” (7:2) le-a ordonat celor patru să țină vânturile în frâu până când vor fi pecetluiți „pe frunţile lor” o sută patruzeci și patru de mii de oameni, dintre „robii Dumnezeului nostru”, câte douăsprezece mii din fiecare trib al lui Israel. Această descriere a îngerilor ce țineau vânturile în frâu amintește de perioada de secetă menționată de Epopeele lui Ghilgameș și Atra-Hasis, cea din urmă afirmând că

Ploile zeilor în lăcașul lor să rămână;

Jos, pe Pământ, apele să nu mai curgă din izvoare.

Și vântul să bată, pământul să usuce,

Și norii să se facă mari, dar apa să nu-și lase”.

După ce a fost ruptă ultima pecete, „s-a făcut tăcere în cer, ca la o jumătate de ceas” (8:1). Apoi, Ioan a văzut șapte „îngeri” cărora li s-a dat câte o trămbiță. Un alt „înger” și-a făcut apariția și a aruncat foc pe Pământ. Imediat după „s-au pornit tunete şi glasuri şi fulgere şi cutremur” (8:5). Primind semnalul, cei șapte au început să sufle în trâmbițele lor. „Şi a trâmbiţat întâiul înger, şi s-a pornit grindină şi foc amestecat cu sânge şi au căzut pe pământ; şi a ars din pământ a treia parte, şi a ars din copaci a treia parte, iar iarba verde a ars de planets-full-hd-blue-space-apocalypse-collisions-950292tot. A trâmbiţat, apoi, al doilea înger, şi ca un munte mare arzând în flăcări s-a prăbuşit în mare şi a treia parte din mare s-a prefăcut în sânge; Şi a pierit a treia parte din făpturile cu viaţă în ele, care sunt în mare, şi a treia parte din corăbii s-a sfărâmat. Şi a trâmbiţat al treilea înger, şi a căzut din cer o stea uriaşă, arzând ca o făclie, şi a căzut peste izvoarele apelor. Şi numele stelei se cheamă Absintos. Şi a treia parte din ape s-a făcut ca pelinul şi mulţi dintre oameni au murit din pricina apelor, pentru că se făcuseră amare” (8:7-11). Despre focul care a căzut din cer arzând o mare parte a planetei noastre vorbesc miturile multor popoare, care specifică însă că această întâmplare a avut loc înainte de Potop, mai exact în timpul bătăliei finale dintre armatele lui Enlil și Marduk. De exemplu, pentru indienii hopi, „prima lume a fost distrusă, ca pedeapsă pentru ticăloşia oamenilor, de către un foc a-toate-nimicitor”, pentru scandinavi uriașul Surtr a dat foc universului în timpul Ragnarokului iar în Ramayana prințul Rama a lansat împotriva demonului Ravana arma „aducătoare de moarte prin foc ceresc”. După ce a trâmbițat al patrulea „înger”, Apocalipsa susține că „a fost lovită a treia parte din soare, şi a treia parte din lună, şi a treia parte din stele, ca să fie întunecată a treia parte a lor şi ziua să-şi piardă din lumină a treia parte, şi noaptea tot aşa” (8:12). În capitolul al doisprezecelea, coada unui balaur roșu „târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ”. O întâmplare asemănătoare se găsește în scrierea persană Bundahish, unde Angra Mainyu a „atacat şi tulburat cerul”, stăpânind „a treia parte din cer, împânzind-o cu întunecime”. În acelaşi timp, planetele s-au răsculat împotriva cerului, stârnind haos în tot Cosmosul. Acest episod a avut loc în timpul marelui război al zeilor, după „îngheţul pustiitor şi necruţător” (era glaciară). Vedem așadar din nou că Apocalipsa lui Ioan nu reprezintă o profeție a viitorului, ci amintirea trecutului. De ce a fost lovită a treia parte din cer? Răspunsul se găsește la sumerieni, pentru care cerul era împărțit în trei regiuni: partea superioară era a lui Enlil, partea mediană a lui An iar cea inferioară a lui Enki. În timpul celui de-al doilea mare război al zeilor, Marduk a luat locul tatălui său. Prin urmare, acea parte de cer împânzită „cu întunecime” de Angra Mainyu (Enlil) sau de îngerii Apocalipsei era cea moștenită de Marduk.

Ce erau acel „munte mare arzând în flăcări” care a căzut în mare, prefăcând în sânge a treia parte a ei, și acea „stea uriaşă, arzând ca o făclie”, numită Absintos, care „a căzut peste izvoarele apelor”, făcând amară a treia parte din ele? Mulți au interpretat aceste două obiecte în fel și chip, considerându-le asteroizi, meteoriți sau chiar planete de mici dimensiuni. Însă un corp ceresc natural nu ar putea face o parte din ape roșii sau amare. Cel mai probabil este vorba despre arme ale „zeilor”, bombe chimice, lansate din nave în cel de-al doilea mare război al lor. Miturile antice ne spun că Enlil a lovit omenirea cu diferite molime, însă nu ni s-a oferit nicio descriere a modalității în care acest lucru s-a întâmplat. Dacă a fost vorba de viruși artificiali, creați în laborator, Apocalipsa lui Ioan tocmai ne-a descris modalitatea în care aceștia au fost împrăștiați pe Pământul măcinat deja de cumplitul război.

După ce al cincilea „înger” a sunat din trâmbiță, Ioan a văzut „o stea căzută din cer pe pământ şi i s-a dat cheia fântânii adâncului. Şi a deschis fântâna adâncului şi fum s-a ridicat din fântână, ca fumul unui cuptor mare, şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii” (9:1-2). Și din acest pasaj reiese descrierea unei bombe teribile, asemănătoare „muntelui înflăcărat” și „stelei” Absintos. O astfel de „stea” căzută din cer, care a penetrat scoarța terestră, ajungând până în lumea subterană (cartierul general al Veghetorilor), se întâlnește și în Ramayana. Numită „Arma Strămoșului”, pe care prințul Rama o primise de la Agastya și „o ținuse pentru împrejurarea supremă”, era o bombă nemaintâlnită până în acel moment: „săgeata aceasta care avea adunată în ea energia tuturor ființelor, strălucea ca Soarele. Ea putea să răzbată un munte, putea trăsni după aceea un șir de o sută de elefanți, și apoi putea să prefacă în pulbere alt șir de o sută de care, iar în cele din urmă tot mai putea să sfărâme, la o depărtare de zece yoiana, o cetate de granit”. Conform miturilor, această armă a fost lansată de Enlil la începutul bătălieiarmageddondfd finale dintre el și Marduk, chiar înainte de Potop. Atacând lumea subterană, ea a cauzat enorme mișcări tectonice, descrise de strămoșii noștri ca o serie de cutremure devastatoare. Astfel, Marduk și Veghetorii săi au fost nevoiți să-și părăsească ascunzătoarea și să înfrunte armata lui Enlil. Epopeea lui Ghilgameș, descrie acest episod astfel: „La primele licăriri ale zorilor, un nor negru (nava lui Enlil) s-a ivit în slava cerului, tuna acolo unde Adad, stăpânul furtunii (Enlil), călărea pe nori. Peste dealuri și câmpii, zeii Șullat și Haniș, crainicii Furtunii, o călăuzeau. Apoi zeii din hăurile Infernului (Veghetorii) se ridicară. Nergal (Marduk) deschise zăgazurile apelor din lumea de dincolo, Ninurta, stăpânul războiului, deschise canalele, iar cei șapte judecători ai Infernului, Anunnaki (căpeteniile Veghetorilor), înălțară torțele lor, aprinzând toată țara cu flacăra lor strălucitoare (au lansat arme asemănătoare rachetelor). În Apocalipsa biblică, după ce „steaua” a lovit „fântâna adâncului”, din care s-a ridicat fum similar unei ciuperci atomice, „din fum au ieşit lăcuste pe pământ şi li s-a dat lor putere precum au putere scorpiile pământului. Şi li s-a poruncit să nu vatăme iarba pământului şi nici o verdeaţă şi nici un copac, fără numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor” (9:3-4). Aceste „lăcuste” venite din lumea subterană nu erau insecte obișnuite, aspectul lor fizic fiind mai mult decât straniu: „înfăţişarea lăcustelor era asemenea unor cai pregătiţi de război. Pe capete aveau cununi ca de aur, şi feţele lor erau ca nişte feţe de oameni. Şi aveau păr ca părul de femei şi dinţii lor erau ca dinţii leilor. Şi aveau platoşe ca platoşele de fier, iar vuietul aripilor era la fel cu vuietul unei mulţimi de care şi de cai, care aleargă la luptă. Şi aveau cozi şi bolduri asemenea scorpiilor; şi puterea lor e în cozile lor, ca să vatăme pe oameni cinci luni” (9:7-10). Cel mai probabil, „lăcustele” din Adânc sunt navete de luptă de mici dimensiuni, asemănătoare avioanelor noastre, trimise de Veghetori în luptă ca urmare a atacului armatei lui Enlil împotriva cartierului lor general subteran. Apocalipsa dezvăluie în mod clar identitatea conducătorului „lăcustelor”: „au ca împărat al lor pe îngerul adâncului, al cărui nume, în evreieşte, este Abaddon, iar în elineşte are numele Apollion” (9:11). Nu încape nicio îndoială că acest Apollion este zeul numit de greci și romani Apollo, nimeni altul decât Marduk, fiul lui Enki, conducătorul Veghetorilor în cel de-al doilea război al zeilor. Un alt text apocaliptic, descoperit la Marea Moartă și intitulat Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului, susține că Belial va fi conducătorul „fiilor întunericului” în bătălia sfârșitului lumii. Numele Belial provine din babilonianul Bel („Domnul”), unul dintre epitetele lui Marduk, pe care canaanienii l-au transformat în Baal. Prin urmare, și acest manuscris descrie Apocalipsa din trecut, indicându-l tot pe Marduk ca fiind conducătorul Veghetorilor.

După ce a sunat din trâmbiță cel de-al șaselea „înger”, „au fost dezlegaţi cei patru îngeri, care erau gătiţi spre ceasul şi ziua şi luna şi anul acela, ca să omoare a treia parte din oameni” (9:15). Aceștia fuseseră „legaţi la râul cel mare, Eufratul” (9:14). Nu știm cine i-a legat pe acești „îngeri” lângă Eufrat, cum nu știm nici dacă este vorba despre patru zei mesopotamieni. Ar putea fi vorba despre Azazel / Enki și ajutoarele sale, ținând cont că, în Cartea lui Enoh, Dumnezeu i-a spus arhanghelului Mihail: „Du-tarmaghedone, leagă-l pe Semjaza și pe ajutoarele lui care s-au împreunat cu femeile, spurcându-se cu ele în necurăția lor. Iar când fiii lor se vor fi omorât unul pe celălalt, și când ei vor vedea nimicirea celor iubiți de ei, leagă-i trainic timp de șaptezeci de neamuri pe câmpiile Pământului, până în ziua judecății și sfârșitului lor, până la judecata ce va fi pentru vecii vecilor. În acele zile ei vor fi aruncați în prăpastia de foc, în chinurile temniței în care vor rămâne pe vecie. Și toți aceia care vor fi osândiți și nimiciți vor fi de acum încolo legați de ei până la sfârșitul tuturor neamurilor” (10:11-16). De asemenea, în mitologia scandinavă, Loki și copiii săi, zeița Hel, lupul Fenrir și șarpele Jormungadr, au fost legați în lumea subterană până la Ragnarok; odată eliberați, ei au început cruntul război împotriva zeilor Aesir, ce a dus la distrugerea lumii. La fel ca în miturile scandinave, și acești patru „îngeri” ai Apocalipsei creștine au pornit la război după ce au fost dezlegați. „Şi numărul oştilor era de douăzeci de mii de ori câte zece mii de călăreţi, căci am auzit numărul lor” (9:16), povestește Ioan, indicându-ne numărul exact al soldaților implicați în acel război: două sute de milioane. „Şi aşa am văzut, în vedenie, caii şi pe cei ce şedeau pe ei, având platoşe ca de foc şi de iachint şi de pucioasă; iar capetele cailor semănau cu capetele leilor şi din gurile lor ieşea foc şi fum şi pucioasă. De aceste trei plăgi: de focul şi de fumul şi de pucioasa, care ieşea din gurile lor, a fost ucisă a treia parte din oameni. Pentru că puterea cailor este în gura lor şi în cozile lor; căci cozile lor sunt asemenea şerpilor, având capete, şi cu acestea vatămă” (9:17-19). Acești „cai” cu capete de lei și cu „platoşe ca de foc şi de iachint şi de pucioasă”, din gurile cărora ieșea „foc şi fum şi pucioasă” nu par a fi animale obișnuite ci, mai degrabă, mijloace de transport probabil de genul motocicletelor de astăzi, dotate cu aruncătoare de rachete. Acești „cai” motorizați, alături de navetele „lăcuste”, au luptat în bătălia finală ce a precedat Potopul, ucigând o treime din populația Pământului.

Ioan afirmă că a văzut și „alt înger puternic, pogorându-se din cer, învăluit într-un nor şi pe capul lui era curcubeul, iar faţa lui strălucea ca soarele şiapocalypse_by_chevsy-d4i4zz6 picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc, și în mână avea o carte mică, deschisă. Şi a pus piciorul lui cel drept pe mare, iar pe cel stâng pe pământ, Şi a strigat cu glas puternic, precum răcneşte leul. Iar când a strigat, cele şapte tunete au slobozit glasurile lor” (10:1-3). Acest „înger” ce stătea „pe mare şi pe pământ”, ce ne duce cu gândul la colosul din Rhodos, „şi-a ridicat mâna dreaptă către cer și s-a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, Care a făcut cerul şi cele ce sunt în cer şi pământul şi cele ce sunt pe pământ şi marea şi cele ce sunt în mare, că timp nu va mai fi” (10:6). În acest fragment, Ioan pare a descrie aterizarea lui Enlil la locul bătăliei finale, existând în descrierea „puternicului înger” o serie de elemente specifice zeului furtunii: Soarele, focul, partea dreaptă, numărul șapte, norii și tunetele sunt simboluri ale lui Enlil, întâlnite în majoritatea religiilor antice.

Lui Ioan i s-a dat apoi „o trestie, asemenea unui toiag” și i s-a cerut să măsoare cu ea „templul lui Dumnezeu şi altarul şi pe cei ce se închină în el”, dar nu și curtea din afara templului, deoarece aceasta „a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare cetatea sfântă patruzeci şi două de luni” (11:2). Dacă acest templu este cel al lui Solomon, atunci este vorba de Marea Piramidă din Egipt, așa cum am demonstrat deja în urmă cu câteva capitole. Biblia nu ne oferă detalii despre motivul călcării în picioare a „cetății sfinte” de către neamuri, timp de trei ani și jumătate („patruzeci şi două de luni”), însă acest episod pare a descrie Bătălia Piramidelor, în care Enlil și armata sa au atacat Veghetorii baricadați în Marea Piramidă de la Giza imediat după Potop. Cineva, probabil un „înger”, i-a spus lui Ioan că „voi da putere celor doi martori ai mei şi vor prooroci, îmbrăcaţi în sac, o mie două sute şi şaizeci de zile (patruzeci și două de luni a câte treizeci de zile, adică tot trei ani și jumătate)”. Acești doi martori „sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice care stau înaintea Domnului pământului”, o referire clară la Enki, al cărui nume înseamnă „Domnul Pământului”. Nu poate fi vorba despre oameni obișnuiți, deoarece „dacă voieşte cineva să-i vatăme, foc iese din gura lor şi mistuieşte pe vrăjmaşii lor; şi dacă ar voi cineva să-i vatăme, acela trebuie ucis. Aceştia au putere să închidă cerul, ca ploaia să nu plouă în zilele proorociei lor, şi putere au peste ape să le schimbe în sânge şi să bată pământul cu orice fel de urgie, ori de câte ori vor voi” (11:5-6). Cel mai probabil, aceste două personaje, care stau înaintea lui Enki, sunt soli ai lui Enlil trimiși pentru a-i convinge pe Veghetori să se predea. Însă, după cum am văzut, Marduk a refuzat să renunțe la luptă, fiind în cele din urmă închis în Marea Piramidă. Exact același lucru ni-l sugerează și Apocalipsa lui Ioan: „când vor isprăvi cu mărturia lor, fiara care se 4horsemen1ridică din adânc va face război cu ei, şi-i va birui şi-i va omorî” (11:7). Ba, mai mult, ne indică locul exact în care s-a petrecut acțiunea: „și trupurile lor vor zăcea pe uliţele cetăţii celei mari, care se cheamă, duhovniceşte, Sodoma şi Egipt, unde a fost răstignit şi Domnul lor” (11:8). Dacă cel răstignit este Iisus, așa cum susține creștinismul, locul ar trebui să fie Ierusalimul, iar varianta oficială iudeo-creștină este că Sodoma s-a aflat undeva la sudul Mării Moarte. Aceste două locații nu sunt în Egipt, oricum le-am lua în calcul. Însă Apocalipsa afirmă că cetatea cea mare „se cheamă, duhovniceşte” Sodoma și Egipt, adică la modul figurat. Dacă este vorba despre Marea Piramidă din Egipt, atacul împotriva ei la scurt timp după Potop poate semăna cu atacul asupra Sodomei, descris în Vechiul Testament. La finalul conflictului, după capitularea lui Enki și a restului Veghetorilor, în Marea Piramidă a fost sacrificat Marduk, care a refuzat să se predea, ceea ce ar putea însemna acea „răstignire” la care se referea Ioan. Despre cei doi soli uciși de Marduk, Apocalipsa spune că „locuitorii de pe pământ se vor bucura de moartea lor şi vor fi în veselie şi îşi vor trimite daruri unul altuia, pentru că aceşti doi prooroci au chinuit pe locuitorii de pe pământ” (11:10). După trei zile și jumătate, cadavrele celor doi au fost reanimate și luate la cer: „duh de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei şi s-au ridicat pe picioarele lor şi frică mare a căzut peste cei ce se uitau la ei. Şi din cer au auzit glas puternic, zicându-le: Suiţi-vă aici! Şi s-au suit la cer, în nori, şi au privit la ei duşmanii lor” (11:11-12). Să mai susțină creștinismul că Iisus este singurul care a înviat după trei zile și s-a ridicat la cer… După plecarea celor doi în „nori”, „s-a făcut cutremur mare şi a zecea parte din cetate s-a prăbuşit şi au pierit în cutremur şapte mii de oameni, iar ceilalţi s-au înfricoşat şi au dat slavă Dumnezeului cerului” (11:13), acesta fiind probabil momentul în care Veghetorii s-au predat.

După ce al șaptelea „înger” a suflat în trâmbița sa, „s-au pornit, în cer, glasuri puternice care ziceau: Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său şi va împărăţi în vecii vecilor” (11:15). Cei douăzeci și patru de bătrâni din Consiliul zeilor i-au mulțumit conducătorului lor pentru că a preluat puterea și pentru că îi va pedepsi pe inamici: „neamurile s-au mâniat, dar a venit mânia Ta şi vremea celor morţi, ca să fie judecaţi, şi să răsplăteşti pe robii Tăi, pe prooroci şi pe sfinţi şi pe cei ce se tem de numele Tău, pe cei mici şi pe cei mari, şi să pierzi pe cei ce prăpădesc pământul” (11:18). Apoi „s-a deschis templul lui Dumnezeu, cel din cer, şi s-a văzut în templul Lui chivotul legământului Său, şi au fost fulgere şi vuiete şi tunete şi cutremur şi grindină mare” (11:19), din care reiese, fără să ne supunem la un exercițiu de imaginație prea dificil, descrierea aterizării unei nave.

Capitolul al doisprezecelea al Apocalipsei descrie alte evenimente importante din istoria Pământului, pe care le-am întâlnit deja în miturile antice, cum ar fi nașterea lui Enlil. Ioan susține că din cer i s-a arătat un semn: „o femeie înveşmântată cu soarele şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta cunună din douăsprezece stele. Şi era însărcinată şi striga, chinuindu-se şi muncindu-se ca să nască” (12:1-2). Apoi a văzut un alt semn: „iată un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne, şi pe capetele lui, şapte cununi împărăteşti” (12:3). Acesta „stătu înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când se va naşte”, întocmai ca titanul Kronos din miturile grecești, care își înghițea copiii imediat după nașterea lor. Acea femeie „a născut un copil de parte bărbătească, care avea să păstorească toate neamurile cu toiag de fier. Şi copilul ei fu răpit la Dumnezeu şi la tronul Lui, iar femeia a fugit în pustie, unde are loc gătit de Dumnezeu, ca să o hrănească pe ea, acolo, o mie două sute şi şaizeci de zile” (12:5-6). Acestă femeie „înveşmântată cu soarele” adică de partea luminii, a binelui, a taberei lui Anu și Enlil (simbolizată de Soare), ce călca Luna în picioare (adică era o inamică a taberei lui Enki, simbolizată de Lună), nu poate fi decât Ninhursag, care și-a părăsit familia, trecând de partea lui Anu și Enlil. Unul dintre epitetele ei în Mesopotamia era „regina cerului” și exact acest lucru semnifică acea „cunună din douăsprezece stele” pe care o purta pe cap. „Balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea”, care a fost aruncat pe Pământ împreună cu îngerii săi și care aștepta să înghită copilul nou-născut este „șarpele” Enki sau Kronos al grecilor. Acel „copil de parte bărbătească, care avea să păstorească toate neamurile cu toiag de fier”, abia născut de Ninhursag, este Enlil. Știm deja că Anu a fecundat-o artificial pe Ninhursag după vizita sa pe Pământ; Enki a aflat și a încercat să-și ucidă rivalul la tron în jurul anului 426.000 î.e.n. Însă „copilul ei fu răpit la Dumnezeu şi la tronul Lui”, adică dus pe planeta zeilor, acolo unde a stat până în momentul în care a fost gata să se întoarcă pe Terra, pentru a-și învinge fratele. Ninhursag „a fugit în pustie, unde are loc gătit de Dumnezeu”, dându-i-se „cele două aripi ale marelui vultur, ca să zboare în pustie, la locul ei, unde e hrănită acolo o vreme şi vremuri şi jumătate de vreme, departe de faţa şarpelui” (12:14). Enki a urmărit-o, încercând să obțină și el un fiu de la ea. „Şi şarpele a aruncat din gura lui, după femeie, apă ca un râu ca s-o ia apa” (12:15), ne spune Apocalipsa. „Şi pământul i-a venit femeii întangel-vs-dragon-wallpapersfreedesktop.com_1r-ajutor, căci pământul şi-a deschis gura sa şi a înghiţit râul pe care-l aruncase balaurul, din gură. Şi balaurul s-a aprins de mânie asupra femeii şi a pornit să facă război cu ceilalţi din seminţia ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Iisus. Şi a stat pe nisipul mării” (12:16-18), continuă Ioan. Ninhursag a stat ascunsă „o mie două sute şi şaizeci de zile”, adică trei ani (divini) și jumătate, până când Enlil a sosit pe planeta noastră pentru a-l ataca pe Enki. Apocalipsa ne descrie și lupta dintre cei doi frați: „Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui. Şi n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el” (12:7-9). Această „cădere” a lui Enki, exilul său pe planeta noastră, dovedește fără echivoc faptul că lui Ioan i s-au arătat evenimente din trecut, nicidecum dintr-un viitor apocaliptic.

Ioan afirmă că, pe când Balaurul Enki stătea pe nisipul mării, a văzut „ridicându-se din mare o fiară, care avea zece coarne şi şapte capete şi pe coarnele ei zece cununi împărăteşti şi pe capetele ei: nume de hulă. Şi fiara pe care am văzut-o era asemenea leopardului, picioarele ei erau ca ale ursului, iar gura ei ca o gură de leu. Şi balaurul i-a dat ei puterea lui şi scaunul lui şi stăpânire mare” (13:1-2). Cu şapte capete şi zece coarne, această Fiară are un aspect fizic identic cu cel al Balaurului. Ținând cont că Balaurul este Enki, Fiara identică cu el nu poate fi decât Marduk, fiul și moștenitorul său, ce era totodată și clona sa. Faptul că Fiara Marduk a moștenit tronul Balaurului Enki reiese și din pasajul „Balaurul i-a dat ei puterea lui şi scaunul lui şi stăpânire mare”. Ioan susține că „unul din capetele fiarei era ca înjunghiat de moarte, dar rana ei cea de moarte fu vindecată şi tot pământul s-a minunat mergând după fiară” (13:3), dar și că Fiara „a fost rănită cu sabia şi a rămas în viaţă” (13:14), miturile antice confirmând faptul că, în timpul celui de-al doilea război al zeilor, Marduk a fost rănit de către unchiul său, Enlil.

Despre această Fiară se mai spune că „şi-a deschis gura sa spre hula lui Dumnezeu, ca să hulească numele Lui şi cortul Lui şi pe cei ce locuiesc în cer. Şii s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască şi i s-a dat ei stăpânire peste toată seminţia şi poporul şi limba şi neamul” (13:6-7). Iar noi știm din legendele antice că Marduk a pornit cel de-al doilea război al zeilor împotriva unchiului său și că el a fost pentru o bună perioadă de timp conducătorul Pământului. Oamenii „s-au închinat balaurului, fiindcă i-a dat fiarei stăpânirea; şi s-au închinat fiarei, zicând: Cine este asemenea fiarei şi cine poate să se lupte cu ea?” (13:4). Într-adevăr, Enki și Marduk au fost venerați împreună. În Babilon, deşi a preluat atributele şi funcţiile celorlalţi zei, Marduk nu a făcut acelaşi lucru şi cu tatăl său, Enki fiind mereu la loc de cinste, alături de fiul său. Acest lucru se observă din turnurile gemene, foarte des întâlnite în arhitectura arabă care, deşi pentru arabi îi simbolizează pe Avraam şi pe fiul său, Ismael, în realitate sunt simboluri ale lui Enki și Marduk. Acelaşi lucru reiese şi din cele două mari piramide din Ghiza, considerate de unii morminte ale celor doi zei: cea a lui Kefren este mai mică decât cea a lui Keops dar, fiind ridicată pe un teren mai înalt, se află la aceeaşi înălţime cu aceasta. Evreii, care îl venerează pe Marduk sub numele Yahweh, au avut grijă să introducă în scrierile lor numărul 40 (echivalentul titlului de Mare Prinţ) al lui Enki, ca omagiu pentru tatăl zeului lor: Potopul a durat 40 de zile şi 40 de nopţi; spionii israeliţi au explorat Canaanul timp de 40 de zile; Eli, Saul, David şi Solomon au domnit câte 40 de ani; israeliţii au rătăcit în deşert timp de 40 de ani; la 40 de ani, Moise a fugit din Egipt, s-a întors după 40 de ani pentru a-şi lua poporul şi a murit după alţi 40; Moise a petrecut pe muntele Sinai trei perioade de câte 40 de zile şi 40 de nopţi; Otniel a fost judecător 40 de ani; sub Ghedeon au fost 40 de ani de pace; filistenii i-au asuprit pe israeliţi timp de 40 de ani; Ilie a mers 40 de zile prin pustiu până la muntele Horeb; Isac şi Esau s-au căsătorit la vârsta de 40 de ani; Iisus a petrecut 40 de zile în deşert; s-a înălţat la cer după 40 de zile de la învierea sa. Coarnele de berbec folosite de preoţii evrei sunt tot simbolul lui Enki. În plus, la mijlocul secolului al XX-lea, Brigada 35 de Paraşutism din cadrul Forţelor Defensive Israeliene avea ca siglă un şarpe înaripat de culoare verde. Şarpele înaripat e Lucifer sau Quetzalcohuātl iar verdele e culoarea zeului egiptean Osiris, care sunt doar trei dintre numele alternative ale lui Enki. Cu alte cuvinte, Apocalipsa lui Ioan nu minte atunci când susține că oamenii „s-au închinat balaurului, fiindcă i-a dat fiarei stăpânirea; şi s-au închinat fiarei”.

În capitolul al șaptesprezecelea, Ioan a fost dus „în duh, în pustie”, unde a văzut „o femeie şezând pe o fiară roşie, plină de nume de hulă, având şapte capete şi zece coarne. Şi femeia era îmbrăcată în purpură şi în stofă stacojie şi împodobită cu aur şi cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, având în mână un pahar de aur, plin de urâciunile şi de necurăţiile desfrânării ei. Iar pe fruntea ei scris nume tainic: Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului. Şi am văzut o femeie, beată de sângele sfinţilor şi de sângeleLady of the Apocalypse - Rodney Matthews mucenicilor lui Iisus” (17:3-6). „Îngerul” care îl însoțea i-a spus că acea fiară călărită de femeie „era şi nu este şi va să se ridice din adânc şi să meargă spre pieire. Şi se vor mira cei ce locuiesc pe pământ ale căror nume nu sunt scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, văzând pe fiară că era şi nu este, dar se va arăta” (17:8). Iar „cele şapte capete sunt şapte munţi deasupra cărora şade femeia. Dar sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul mai este, celălalt încă nu a venit, iar când va veni are de stat puţină vreme. Şi fiara care era şi nu mai este – este al optulea împărat şi este dintre cei şapte şi merge spre pieire. Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi, care încă n-au luat împărăţia, dar care vor lua stăpânire de împăraţi, un ceas, împreună cu fiara” (17:9-12). În plus, „apele pe care le-ai văzut şi deasupra cărora şade desfrânata, sunt popoare şi gloate şi neamuri şi limbi. Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe desfrânată şi o vor face pustie şi goală şi carnea ei o vor mânca şi pe ea o vor arde în foc” (17:15-16), iar „femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare care are stăpânire peste împăraţii pământului” (17:18). Dacă interpretarea dată de „înger” imaginilor prezentate este reală, apare inevitabil întrebarea: de ce era nevoie să i se arate lui Ioan simboluri, în loc de lucruri concrete? De ce i s-a arătat o femeie pe o fiară, în loc de o cetate pe șapte munți, alături de zece conducători? După cum se vede din textul biblic, Ioan nu a putut înțelege imaginile ce i-au fost prezentate, fiind nevoie de explicațiile „îngerului” de lângă el. Ținând cont de nivelul tehnologic mult evoluat al zeilor și de involuția unui simplu muritor de acum două milenii, chiar nu se găsea o metodă mai simplă de transmitere a unei informații? Astăzi, dacă un părinte ar încerca să-și învețe copilul câteva lucruri despre un oraș și despre conducătorii săi, nu ar apela la desene cu femei și balauri cu zece coarne. Prin urmare, logica ne spune că imaginile văzute de Ioan nu erau inutile, ci explicația lor e cea falsă. Fiara care „era şi nu este şi va să se ridice din adânc”, ce avea culoare roșie, șapte capete și zece coarne, este aceeași din capitolul al treisprezecelea, adică Marduk. Desfrânata împodobită cu pietre scumpe (ce denotă faptul că era de viță nobilă), „beată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Iisus (Enlil)”, ce îl călărea pe Marduk și pe fruntea căreia era scris numele Babilonului, nu poate fi decât marea zeiță a Babilonului, „curtezana zeilor”, „vulva cerului” sau „prostituata divină”, nimeni alta decât Iștar, sora și consoarta lui Marduk. Reprezentarea ei călare pe Marduk poate fi o metodă de a simboliza relația sexuală dintre cei doi. După cum am văzut, Iștar a luptat alături de Enki și Marduk în cel de-al doilea mare război al zeilor. Ea este cea din viziunea apocaliptică a lui Ioan, „Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului”.

Ioan povestește că a văzut și „o altă fiară, ridicându-se din pământ, şi avea două coarne asemenea mielului, dar grăia ca un balaur și toată stăpânirea celei dintâi fiare ea o pune în lucrare, în faţa ei. Şi face pământul şi pe locuitorii de pe el să se închine fiarei celei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Şi face semne mari, încât şi foc face să se pogoare din cer, pe pământ, înaintea Pope Benedict XVI thanks World Youth Day volunteers at a ceremony at The Domain in Sydneyoamenilor, și amăgeşte pe cei ce locuiesc pe pământ prin semnele ce i s-au dat să facă înaintea fiarei, zicând celor ce locuiesc pe pământ să facă un chip fiarei care a fost rănită cu sabia şi a rămas în viaţă. Şi i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei, ca chipul fiarei să şi grăiască şi să omoare pe toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei” (13:11-15). Această „fiară” mai mică a fost numită „Antihrist” de către literatură creștină ulterioară – deși Apocalipsa nu folosește nici măcar o singură dată acest cuvânt – și echivalată cu o mulțime de personaje de-a lungul timpului. În Apocalipsa lui Ezdra, înfățișarea Antihristului este asemănătoare unei fiare sălbatice; pe chip are scris cuvântul „Antihrist”; ochiul său drept este precum luceafărul dimineții, în timp ce stângul stă nemișcat, are gura largă de un cot, dinții de o palmă, degetele ca niște coase iar urmele pașilor săi sunt late de două palme. În realitate, identitatea sa este mult departe de cea intuită de cercetători și teologi. Simbolizarea sa ca „fiară” denotă o legătură de rudenie cu prima fiară, Marduk. Singura rudă a lui Marduk care „face pământul şi pe locuitorii de pe el să se închine fiarei celei dintâi” este fiul acestuia, Enoh / Nabu. Din miturile antice știm că Enoh a fost un slujitor devotat al tatălui său, lucru exemplificat de Ioan prin „toată stăpânirea celei dintâi fiare ea o pune în lucrare, în faţa ei”, el fiind totodată cel care care a adus oamenilor prima religie. Tot lui i s-au încredințat secretele magiei, astfel reușind să facă „semne mari, încât şi foc face să se pogoare din cer, pe pământ, înaintea oamenilor, și amăgeşte pe cei ce locuiesc pe pământ prin semnele ce i s-au dat să facă înaintea fiarei”. Enki, cel numit „Balaurul” în Apocalipsă, era considerat zeul înțelepciunii; ulterior, în viziunea anticilor, Enoh a preluat acest atribut de la bunicul său. Ioan subliniază această idee prin expresia „grăia ca un balaur”. Nu cu voce groasă, așa cum am fi tentați să credem, ci cu înțelepciune, precum „Balaurul” Enki. Așadar, „antihristul” de care se tem sute de milioane de oameni nu este decât Enoh / Nabu, fiul și moștenitorul lui Marduk.

Apocalipsa susține că Fiară cea mică, Enoh, „îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei. Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase” (13:16-18). Ce înseamnă cu adevărat acest număr, care reprezintă unul dintre cele mai mari mistere ale omenirii de aproape două milenii? S-au dat sute de explicaţii mai mult sau mai puţin plauzibile, însă nimeni n-a reuşit să-i afle adevărata semnificație. Figuri dominante ale diverselor epoci au fost asociate cu acest „număr al fiarei”, ca de exemplu Nero, Napoleon Bonaparte, Hitler sau Papa (oricare dintre ei). Citatul lui Ioan Teologul nu doar a băgat în ceaţă milioane de oameni, ci a și creat hexakosioihexekontahexafobia sau frica de numărul 666.

În matematică, 666 este suma primelor 36 de numere, fiind un număr triunghiular. Numerele triunghiulare sunt cele care pot forma un triunghi echilateral. Acesta este primul indiciu în decodificarea numărului. 666 este, de asemenea, suma pătratelor primelor şapte numere prime. În general, acest număr este privit ca unul malefic, fiind asociat cu Satan datorită citatului biblic. Acesta este cel de-al doilea indiciu.

Puţini ştiu că, pentru traci în general şi pentru daci în special, 666 a fost un număr extrem de important. Legendele lor susţineau că Gemenii Divini Zalmoxis revin pe Pământ odată la 666 de ani. În timpul lui Burebista s-a decis ca primul an al calendarului dac să fie considerat anul naşterii Gemenilor Divini (adică 713 î.Hr.), iar cel de-al 666-lea (47 î.Hr.) să fie anul 666-celebrity-wallpaperreformelor politico-religioase. Acest număr apare pe tot felul de inscripţii de pe întreg teritoriul tracilor, ca SSS, CCC (C = 6 grec) sau VIVIVI (VI = 6 latin). De exemplu, o rugăciune a unei femei gete, zalmoxiană, a fost găsită pe o placă de marmură de la Tomis: „Ayrelia Beneria Symforo Syn dio Syn ze sase tri Kai tethi gatri Ayris nonam Niascharian”. Această rugăciune se traduce astfel: „Strălucitoare, curată, măreaţă Doamnă, sunt credincioasă, sunt cu trei de şase, dar atât te rog: cândva să mă ajuţi să renasc”. Numărul 666 nu este întâlnit doar în textul curent („trei de şase”), ci şi ascuns. Citind doar majusculele, reiese „AB SSS K AN”, ce se traduce „cu 666 de ani”. Conform doctorului Napoleon Săvescu, acesta era semnul la care se închinau tracii întorşi la adevărata religie, semn pe care îl purtau pe mâna dreaptă sau pe frunte. În cartea Dacia Secretă, Adrian Bucurescu prezintă mai multe astfel de exemple. Pe o placă de marmură descoperită în oraşul Tetova din Macedonia se află următoarea inscripţie: „Sunt cu numărul trei de şase, care pentru mine e sfânt. Mi-ar plăcea să mă înalţ în Tărâmul Zeilor”. Pe un opaiţ de la Drobeta scrie, de la dreapta la stânga: „E NAMOR SSS” („cu numărul 666”). Pe un opaiţ descoperit în cetatea veche de la Celei-Corabia (judeţul Olt) este scris „CVIVI”, combinaţie între 6 grecesc (C) şi 6 latinesc (VI). Tot în astfel de combinaţii apare 666 pe cărămizi şi ţigle găsite la Bumbeşti-Jiu, precum şi în alte cetăţi dacice.

Aşadar, tracii asociau acest număr cu Gemenii Divini. Acesta este cel de-al treilea indiciu al nostru, care ne poate ajuta să descifrăm unul dintre cele mai bine păstrate coduri ale istoriei. Vă vine sau nu să credeţi, răspunsul a fost chiar în faţa noastră în tot acest timp.

Pentru strămoşii noştri, indiferent de cultura din care făceau parte, anumite numere (1,3,7,9,12, etc.) erau foarte importante. Aceste numere şi-au păstrat importanţa chiar şi ziua de azi. Deşi numerologii dau tot felul de explicaţii pentru aceste numere, o ignoră pe cea mai importantă: numerele reprezintă divinităţi. 1 este zeul suprem, indiferent de religie. 2 este un cuplu de zei, ce îi semnifică de obicei pe Gemenii Divini (Enki și Ninhursag, Marduk şi Iştar, Apollo şi Artemis, Freyr şi Freyja). Cifra 3 este o trinitate, întâlnită în majoritatea religiilor. De exemplu, prima trinitate din Mesopotamia era formată din Anu, Enlil şi Enki. A fost urmată de cea de-a doua, formată din Enki şi copiii săi, Marduk şi Iştar. În brahmanism avem Trimurti compusă din Brahma, Vişnu şi Şiva, în creştinism Sfânta Treime, și așa mai departe. Cifra 4 reprezintă familia „satanică”, adică pe Enki şi Ninhursag, alături de copiii lor, Marduk şi Iştar. Pentru egipteni, cifra 8 reprezenta marea Ogdoadă din Hermopolis iar 9, Marea Enneadă din Heliopolis (grupuri de opt, respectiv nouă zei). 12 este numărul titanilor şi al zeilor olimpieni în Grecia antică, numărul zeilor conducători sumerieni, numărul apostolilor lui Iisus în creştinism, etc. În concluzie, numerele „magice” reprezintă entităţi superioare oamenilor, pe care le-au numit zei. Prin urmare, sunt mari şansele ca şi 666 să reprezinte una sau mai multe astfel de zeităţi. Ioan spunea că „este număr de om”, prin om înţelegându-se o persoană, o entitate sau o fiinţă.

În Apocalipsă, 666 e asociat cu Răul, cu Satan, cu Fiara sau cu Antihristul. La traci, era asociat cu Gemenii Divini, adică Marduk (cel numit de creştini Satan) şi sora sa, Iştar. Ioan scria: „cine are pricepere să socotească numărul fiarei”, dându-ne un indiciu foarte important în aflarea semnificaţiei reale a acestui număr. Pentru a socoti „numărul fiarei”, este necesar să apelăm la matematică.

Triada satanicaDupă cum ne-a relevat matematica, 666 este un număr triunghiular, adică poate fi simbolizat printr-un triunghi echilateral. Iar acest triunghi asociat cu răul nu poate fi decât triada „satanică” ce a pornit din Mesopotamia, formată din Şarpele Enki şi copiii săi, gemenii Marduk şi Iştar, aşa cum se poate observa alături. Marduk şi Iştar, fiind gemeni, sunt pe poziţii egale, pe aceeaşi linie. Enki, tatăl lor, fiindu-le superior, este reprezentat mai sus decât ei. Toţi trei sunt egali (unghiurile şi laturile sunt egale), de aceea trinitatea a fost reprezentată printr-un triunghi echilateral. Însă, pentru a arăta că Enki este puţin mai sus decât copiii săi, el reprezintă unghiul de sus.

Această trinitate reprezintă un întreg iar membrii ei, câte un procent din acest întreg. Dacă ţinem cont de regula de mai sus, că toţi trei sunt egali, ar trebui să considerăm că fiecare dintre cei trei reprezintă 33,33333% din acest întreg. Însă, trebuie să ne amintim că Enki este aproape egal cu copiii săi, fiind puţin mai sus. Prin urmare, împărţirea trinităţii în procente se poate realiza într-un mod foarte simplu: Marduk şi Iştar reprezintă câte 33% (fiind egali) iar tatăl lor, care este aproape egal cu ei dar puţin mai sus, 34%. Astfel se explică importanţa numărului 33 în satanism şi masonerie: 33 este zeul lor, Marduk sau Satan, o parte din trinitatea „satanică”, cele 33 de procente.

Prin varianta de mai sus se arată o diferenţă de 1% între Enki şi copiii săi. Dar dacă vrem să micşorăm diferenţa dintre ei? Atunci apelăm la zecimale. Marduk şi Iştar, care sunt gemeni (deci egali), vor reprezenta câte 33,3% din întreg. Iar tatăl lor, care este puţin mai sus decât ei, 33,4%. Prin urmare, diferenţa dintre ei este de doar 0,1 procente, ceea ce se apropie mai mult de ideea de triunghi echilateral, cu toate părţile sale (unghiuri sau laturi) egale.

Din câte ne spun miturile multor popoare, în timpul celui de-al doilea mare război al zeilor, Marduk a devenit conducătorul pământenilor și al Veghetorilor, alături de sora sa, care i-a devenit consoartă. Exprimând în procente partea fiecăruia din întreg, ar însemna că ei împreună reprezintă 66,6% din trinitate. Sau, în prima metodă de calcul, 66%. Prin urmare, 666 poate reprezenta ori numărul de procente ale celor doi conducători ai Terrei, fără virgulă (în antichitate, matematica cu zecimale nu era la îndemâna omului simplu, ci doar a iniţiaţilor), ori pe cei doi de zece ori mai puternici (66,6 X 10 = 666). Pe vremuri se practica această exagerare. Zeul egiptean Thoth era numit de greci Hermes Trismegistos, adică „Hermes de trei ori mare”, Iisus era numit de gnosticii setieni „cel de trei ori bărbat”, etc. Așadar, este posibil ca 666 să îi reprezinte pe Marduk şi Iştar (66,6) de zece ori mai puternici. Dacă folosim prima metodă de calcul, cea fără zecimale, suma procentelor Gemenilor este 66. Iar în viziunea masonilor, sataniştilor, ocultiştilor şi numerologilor, 66 are aceeaşi valoare ca şi 666.

Putem trage concluzia că 666 îi reprezintă pe cei doi copii ai Şarpelui original, Marduk şi Iştar, conducătorii Pământului, indiferent dacă sunt sau nu de zece ori mai puternici. După cum am văzut, numărul 666 era asociat cu Gemenii Divini în viziunea tracilor, iar în Apocalipsa lui Ioan cu Răul, fiind numărul Fiarei, fiul Balaurului. Aşa se explică şi de ce Marduk, după ce a renunţat la Babilon, şi-a ales Ierusalimul, un oraş ale cărui coordonate însumate dau 66°60’ (31°47′N + 35°13′E), sau de ce slujitorul său, Solomon (Enoh), primea anual un tribut de 666 talanţi de aur (Cartea a doua a Regilor 10:14).

Este posibil totuși ca acest număr să nu îi reprezinte pe Marduk și Iștar? Am văzut că 666 este un număr triunghiular; prin urmare simbolizează o trinitate, și nu un cuplu. Pentru a afla semnificația numărului 666, trebuie întâi să o descoperim pe cea a cifrei 6.

În majoritatea religiilor, zeii erau echivalați cu corpuri cerești. Strămoşii noştri îşi vedeau zeii venind din cer şi plecând în acelaşi loc. Cum tot ce vedeau pe cer erau stelele şi planetele, logica le-a spus că acestea nu puteau fi decât respectivii zei. Planetele poartă chiar şi astăzi numele unor zei. Un bun exemplu este Cartea lui Enoh, în care îngerii sunt consideraţi stele (cei decăzuţi sunt stele căzătoare) iar oamenii, animale. Adeseori anticii foloseau stelele pentru a-și reprezenta grafic zeitățile. Numărul razelor stelelor reprezintă numărul planetei echivalate cu un zeu, numărând din exterior către Soare. Steaua cu patru raze este Saturn, a patra planetă din sistemul nostru Solar, steaua cu cinci este Jupiter (a cincea planetă), cea cu şase este Marte (a şasea planetă), cea cu șapte este Pământul, cea cu opt, Venus, iar cea cu nouă raze, planeta Mercur. De multe ori steaua cu raze era înlocuită cu un cerc înconjurat de puncte, numărul lor având aceeaşi semnificaţie ca numărul razelor stelelor. Nu cred că mai există cercetători care să nu recunoască faptul că steaua cu opt raze era simbolul zeiţei sumeriene Inanna sau al Afroditei, zeități identificate cu planeta Venus, a opta din sistemul nostru solar.

Iudaismul sau mozaismul a păstrat această tradiție. Iniţial, simbolul evreilor era steaua cu cinci colţuri, adică Jupiter, a cincea planetă din exterior către Soare. Romanul Jupiter sau grecul Zeus, numit de sumerieni Enlil, a fost primul dumnezeu al evreilor, introdus de Moise / Akhenaton sub numele Aton. După întoarcerea lor din exilul babilonian, evreii au adoptat ca simbol steaua cu șase raze, adică Marte, a şasea planetă. Marte al latinilor era Martu al sumerienilor sau Marduk al babilonienilor, noul dumnezeu al evreilor, pe care l-au numit Yahweh („cel care a devenit Luna”). Numele acestui zeu se scrie întotdeauna YHWH, cele patru litere simbolizând faptul că este al patrulea conducător al Terrei, după Anu, Enki şi Enlil. Numărul 6 a devenit echivalent al zeului evreilor, Yahweh, evreii folosindu-l în toate acțiunile lor importante. Dacă Marduk era reprezentat numeric prin cifra 6, tatăl său, Enki, considerat egalul său (așa cum am văzut mai devreme), era reprezentat prin aceeași cifră însă doar în raport cu Marduk. Anticii îi simbolizau pe Enki și Marduk în două moduri. Când era vorba doar de ei, cei doi zei erau reprezentați prin numărul 12 (suma celor doi 6). Însă Enki și Marduk de cele mai multe ori făceau parte dintr-o trinitate, alături de Iștar, așa cum se observă cel mai bine în Babilon. În acest caz, cei doi zei 6 erau alăturați, formând numărul 66, care în același timp reprezintă numărul lor de procente din respectiva trinitate. Prin urmare, numărul triunghiular 666 este format din cei doi zei 66, Enki și Marduk, alături de încă unul, egal cu ei. Cine ar putea fi această divinitate dacă nu Iștar, cea alături de care formau marea trinitate a Babilonului, cea de-a treia mare conducătoare a Veghetorilor în cel de-al doilea mare război al zeilor? Prin urmare, numărul care a stârnit groaza multor generații de creștini îi reprezintă pe Enki, Marduk și Iștar.

Apocalipsa afirmă că Fiară cea mică „îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei”. Cei care consideră Apocalipsa lui Ioan o previziune a viitorului se tem că vor fi obligați să poarte microcipuri sau acte cu coduri de bare ce conțin numărul 666, fără a realiza că „profeția” lui Ioan nu e decât o amintire a unui trecut demult uitat. După cum demonstra doctorul Napoleon Săvescu, tracii întorşi la religia primordială purtau numărul 666 pe mâna dreaptă sau pe frunte, întocmai cum susține Apocalipsa. Nu doar tracii, ci și alte popoare apelau la simboluri asemănătoare desenate sau chiar tatuate pe frunte. Chiar și astăzi, hindușii își desenează pe frunți un cerc roșu ce simbolizează al treilea ochi, deschis de către șarpele Kundalini. Ochiul este simbolul Veghetorilor iar al treilea ochi poate semnifica al treilea Veghetor (o parte dintr-o trinitate) sau chiar trei Veghetori (întreaga trinitate), întocmai ca 666. Să ne amintim că Fiara din Apocalipsă este descrisă ca având culoare roșie, aceeași pe care o folosesc și hindușii.

De unde provine obiceiul desenării simbolului Veghetorilor pe frunte? Hindușii îl imită pe unul dintre principalii lor zei, Șiva (Enki al sumerienilor), cel care este întotdeauna reprezentat cu al treilea ochi deschis. Tot el este și 64718_433393026748501_1891906117_nșarpele Kundalini, energia care ajută la deschiderea acestui ochi (cu alte cuvinte, este Veghetorul care aduce cunoașterea). Unii practicanți Reiki își desenează pe frunte simbolul Nin Giz Zida („șarpele de foc” în tibetană), denumire preluată din limba sumeriană, Ningişzida („domnul copacului cel bun”) fiind unul dintre epitetele lui Enki. La fel ca hindușii și practicanții Reiki, tracii au preluat acest obicei de la zeul lor suprem, Zamolxis (același Enki), care, după o tradiție geto-dacă, a fost tatuat în frunte de niște răufăcători, din acest motiv umblând legat la cap. Din păcate nu știm nici cine erau acei răufăcători și nici motivul pentru care zeul a fost tatuat pe frunte, însă putem afla folosind miturile altor popoare. În cartea Facerea din Vechiul Testament, după ce Cain și-a ucis fratele, a fost izgonit de către Dumnezeul său, nu înainte de a primi un semn: „și a pus Domnul Dumnezeu semn lui Cain, ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare” (4:15).  Nu se știe ce fel de semn era acela, însă teologii iudei și creștini bănuiesc că era transmis tuturor urmașilor lui Cain. În limba sumeriană, Kain înseamnă „gura care acuză” iar în Apocalipsa lui Ioan, Balaurul Enki este numit de către îngeri „pârâşul fraţilor noştri, cel ce îi pâra pe ei înaintea Dumnezeului nostru, ziua şi noaptea” (12:10). Fără îndoială că pedeapsa lui Cain este în realitate cea a exilatului Enki / Zamolxis, semnul pe care l-a primit fiind acel „tatuaj” din frunte, despre care aminteau dacii. Metoda însemnării pe frunte a unui răufăcător nu este ieșită din comun, ci una des utilizată în antichitate. Goții își însemnau sclavii prin tatuaje. De asemenea, romanii își tatuau sclavii și infractorii, cel mai adesea pe frunte sau pe mâna dreaptă. În zona mării Mediterane, tatuajele au devenit asociate cu criminalitatea la mijlocul secolului al treilea, pe frunțile condamnaților fiind inscripționate infracțiunile de care s-au făcut vinovați, pedeapsele și numele victimelor lor. În Grecia și Roma antică, sclavii tatuați nu puteau deveni cetățeni ai țărilor respective nici măcar dacă își cumpărau libertatea. În principiu, tatuajele erau semne permanente ale vinovăției, degradante pentru cel care le purta. În timp, infractorii au devenit mândri de tatuajele lor, chiar și astăzi fiind considerate semne ale onoarei în lumea infracțională (ca exemplu, membrii mafiei japoneze Yakuza își acoperă corpurile cu tatuaje). În concluzie, Apocalipsa lui Ioan ne spune că în vremea celui de-al doilea mare război al zeilor, Enoh i-a convins pe majoritatea pământenilor să poarte tatuaje la vedere, pe frunte sau pe mâna dreaptă, simboluri ale lui Enki și Marduk. Scopul acestor însemnări era de a recunoaște adepții Veghetorilor și de a-i diferenția de cei care îi urmau pe Anu și Enlil în marele război al zeilor. Teologii consideră că semnul lui Cain s-a transmis urmașilor săi iar Apocalipsa lui Ioan confirmă acest lucru, susținând că ambii copii ai lui Enki aveau frunțile însemnate: Fiara Marduk avea „pe capetele ei: nume de hulă” iar pe fruntea lui Iștar era „scris nume tainic: Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului”. Aceste „nume de hulă” de pe frunțile zeilor, la fel ca tatuajele infractorilor din antichitate, nu erau decât semne umilitoare și permanente ale vinovăției.

Se pare că nu doar Veghetorii își însemnau adepții prin această metodă, ci și zeii din cealaltă tabără. Ioan spune că a văzut pe muntele Sion Mielul (Iisus / Enlil) „şi cu El o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau numele Lui şi numele Tatălui Lui, scris pe frunţile lor” (14:1). Acești o sută patruzeci și patru de mii de virgini („care nu s-au întinat cu femei, căci sunt feciorelnici”) au fost „răscumpăraţi dintre oameni, pârgă lui Dumnezeu şi Mielului” (14:4). Nu știm prețul plătit Veghetorilor de către Anu și Enlil pentru acei virgini, însă Apocalipsa susține în mod explicit, chiar de două ori, că acei o sută patruzeci și patru de mii „fuseseră răscumpăraţi de pe pământ” (14:3). După ce un „înger” „care zbura prin mijlocul cerului” i-a amenințat pe pământeni că a sosit ceasul judecății, un al doilea „înger” a anunțat că „a căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul furiei desfrânării sale” (14:8). Cum Babilonul original era Eridu, primul oraș al lui Enki, probabil la distrugerea sa se referă mesajul „îngerului”. Un al treilea „înger” și-a făcut apariția pentru a-i amenința cu chinuri veșnice pe cei care au primit semnul Veghetorilor pe frunte sau mână. Apoi, Ioan a văzut un „înger” ce ședea pe un nor alb, care a aruncat o seceră pe Pământ „şi pământul a fost secerat”, iar un alt „înger”, care „a ieşit din templul cel ceresc”, a aruncat un cuțitaș „şi a cules via pământului şi strugurii i-a aruncat în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Şi teascul a fost călcat afară din cetate şi a ieşit sânge din teasc, până la zăbalele cailor, pe o întindere de o mie şase sute de stadii” (14:19-20). Acestă seceră amintește de cea folosită de Kronos pentru a-l castra pe tatăl său în mitologia greacă, o armă neobișnuită. Prin urmare, secera și cuțitașul aruncate de „îngeri” pe Pământ ar putea fi două dintre teribilele arme folosite în cel de-al doilea mare război al zeilor, descrise în miturile multor popoare antice.

Ioan susține că a văzut apoi „în cer, alt semn, mare şi minunat: şapte îngeri având şapte pedepse – cele de pe urmă – căci cu ele s-a sfârşit mânia lui Dumnezeu” (15:1) și „ca o mare de cristal, amestecată cu foc, şi pe biruitorii fiarei şi ai chipului ei şi ai numărului numelui ei, stând în picioare pe marea de cristal şi având alăutele lui Dumnezeu” (15:2), care cântau. După acestea, „s-a deschis templul cortului mărturiei din cer” (nava lui Anu) din care au ieșit cei șapte „îngeri” cu cele șapte pedepse. Una dintre cele patru creaturi de lângă tronul ceresc le-a dat „cele şapte cupe de aur pline de mânia lui Dumnezeu” (alte arme?) iar „templul se umplu de fum, din slava lui Dumnezeu şi din puterea Lui, şi nimeni nu putea să intre în templu, până ce se vor sfârşi cele şapte urgii ale celor şapte îngeri” (15:8). Cei șapte au primit ordin să verse „cupele de aur”. Primul a vărsat-o pe Pământ, „și o bubă rea şi ucigătoare s-a ivit pe oamenii care aveau semnul fiarei şi care se închinau chipului fiarei” (16:2). Al doilea „a vărsat cupa lui în mare, şi marea s-a prefăcut în sânge ca de mort, şi orice suflare de viaţă a murit, din cele ce sunt în mare” (16:3). Al treilea „a vărsat cupa lui în râuri şi în izvoarele apelor şi s-au prefăcut în sânge” (16:4). Al patrulea „a vărsat cupa lui în soare şi i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui” (16:8). Al cincilea „a vărsat cupa lui pe scaunul fiarei şi în împărăţia ei s-a făcut întuneric şi oamenii îşi muşcau limbile de durere” (16:10), însă în continuare „au hulit pe Dumnezeul cerului din pricina durerilor şi a bubelor lor, 1-miscellaneous-digital-art-zombie-apocalypse-wallpaperdar de faptele lor nu s-au pocăit” (16:11). Al șaselea „a vărsat cupa lui în râul cel mare Eufrat şi apele lui au secat, ca să fie gătită calea împăraţilor de la Răsăritul Soarelui” (16:12), moment în care Ioan a văzut „ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura proorocului celui mincinos trei duhuri necurate ca nişte broaşte” (16:13), care „sunt duhuri diavoleşti, făcătoare de semne şi care se duc la împăraţii lumii întregi, să-i adune la războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu, Atotţiitorul” (16:14). Armatele s-au adunat „la locul ce se cheamă evreieşte Harmaghedon” (16:16). După ce și-a vărsat „cupa” în aer cel de-al șaptelea „înger”, „s-au pornit fulgere şi vuiete şi tunete şi s-a făcut cutremur mare, aşa cum nu a fost, de când este omul pe pământ, un cutremur atât de puternic.Şi cetatea cea mare s-a rupt în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit, şi Babilonul cel mare a fost pomenit înaintea lui Dumnezeu, ca să-i dea paharul vinului aprinderii mâniei Lui. Şi toate insulele pieriră şi munţii nu se mai aflară. Şi grindină mare, cât talantul, se prăvăli din cer peste oameni. Şi oamenii huliră pe Dumnezeu, din pricina pedepsei cu grindină, căci urgia ei era foarte mare” (16:18-21). Toate aceste urgii, de la molime, secetă, otrăvirea apelor sau întuneric până la cutremure devastatoare, s-au întâmplat, conform cronicilor mesopotamiene (și nu numai) în timpul celui de-al doilea război al zeilor. Ne amintim din Epopeea lui Atra-Hasis că Enki este cel care i-a sfătuit pe oameni să nu îi mai venereze pe zeii „cerești”, Anu și Enlil, ceea ce reiese și din Apocalipsa lui Ioan. Harmaghedon, locul unde cei mai mulți așteaptă să aibă loc bătălia finală a Apocalipsei într-un viitor nu prea îndepărtat, a fost identificat cu Tell Megiddo din actualul Israel. Acolo au avut loc câteva mari bătălii de-a lungul timpului, „împăraţii lumii” adunându-și armatele în trecut. Prima consemnată de istorie este cea din anul 1.478 î.e.n., când faraonul Tuthmosis al III-lea a învins o coaliție a statelor vasale canaaniene, condusă de regele din Kadeș. A doua mare bătălie de la Meggido a avut loc în anul 609 î.e.n., când faraonul Necho al II-lea, alături de aliații săi asirieni, a pornit la război împotriva babilonienilor. Regele iudeu Iosia nu le-a permis egiptenilor să treacă prin teritoriul său, așa că a fost nevoit să îi înfrunte la Meggido, unde și-a pierdut viața. Ultima mare luptă în acel loc a avut loc la finalul Primului Război Mondial, în 1918 trupele Imperiului Britanic, Franței și regatului Hedjaz înfruntându-le pe cele ale Imperiului Otoman și ale Germaniei.

După ce i-a fost arătată „mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului” (17:5), Iștar, Ioan a văzut „un alt înger, pogorându-se din cer, având putere mare, şi pământul s-a luminat de slava lui” (18:1), ce a strigat: „A căzut Babilonul cel mare şi a ajuns locaş demonilor, închisoare tuturor duhurilor necurate, şi închisoare tuturor păsărilor spurcate şi urâte” (18:2). După multe laude aduse lui Iisus și tatălui său, Ioan a „văzut cerul deschis şi iată un cal alb, şi Cel ce şedea pe el se numeşte Credincios şi Adevărat şi judecă şi se războieşte întru dreptate. Iar ochii Lui sunt ca para focului şi pe capul Lui sunt cununi multe şi are nume scris pe care nimeni nu-l înţelege decât numai El. Şi este îmbrăcat în veşmânt stropit cu sânge şi numele Lui se cheamă: Cuvântul lui Dumnezeu. Şi oştile din cer veneau după El, călare pe cai albi, purtând veşminte de vison alb, curat. Iar din gura Lui ieşea sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea. Şi El îi va păstori cu toiag de fier şi va călca teascul vinului aprinderii mâniei lui Dumnezeu, Atotţiitorul. Şi pe haina Lui şi pe coapsa Lui are nume scris: Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” (19:11-16). După această apariție armageddondin cer a lui Iisus (Enlil) și a armatei sale, lui Ioan i s-a arătat „fiara şi pe împăraţii pământului, şi oştirile lor adunate, ca să facă război ce Cel ce şade pe cal şi cu oştirea Lui” (19:19). Această bătălie finală a celui de-al doilea război al zeilor, ce a avut loc înaintea Potopului, s-a încheiat cu victoria lui Enlil, lucru confirmat și de Apocalipsă: „fiara a fost răpusă şi, cu ea, proorocul cel mincinos, cel ce făcea înaintea ei semnele cu care amăgea pe cei ce au purtat semnul fiarei şi pe cei ce s-au închinat chipului ei. Amândoi au fost aruncaţi de vii în iezerul de foc unde arde pucioasă. Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia care iese din gura Celui ce şade pe cal, şi toate păsările s-au săturat din trupurile lor” (19:20-21). În Epistola a doua către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel apare o idee asemănătoare: „atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale” (2:8). La finalul acestui mare război, Enki a fost închis din nou în temnița sa subterană. Ioan susține la rândul său că a „văzut un înger, pogorându-se din cer, având cheia adâncului şi un lanţ mare în mâna lui. Şi a prins pe balaur, şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana, şi l-a legat pe mii de ani. Şi l-a aruncat în adânc şi l-a închis şi a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai amăgească neamurile, până ce se vor sfârşi miile de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat câtăva vreme” (20:1-3). Miturile ne spun că, după marele război, Enki a fost din nou eliberat. Apocalipsa afirmă și ea că „și către sfârşitul miilor de ani, satana va fi dezlegat din închisoarea lui. Şi va ieşi să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, şi să le adune la război; iar numărul lor este ca nisipul mării. Şi s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită. Dar s-a pogorât foc din cer şi i-a mistuit. Şi diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor” (20:7-10). După ce Balaurul a fost închis, Ioan spune că a văzut „sufletele celor tăiaţi pentru mărturia lui Iisus şi pentru cuvântul lui Dumnezeu, care nu s-au închinat fiarei, nici chipului ei, şi nu au primit semnul ei pe fruntea şi pe mâna lor. Şi ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos mii de ani” (20:4). Această înviere a 1-miscellaneous-digital-art-zombies-zombie-crowd-wallpapermorților este descrisă și în Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, unde se spune că „trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba” (15:52), dar și în Epistola întâia către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel, unde același apostol declară că „însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi, după aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul” (4:16-17).

După ce a asistat la judecata morților și aruncarea păcătoșilor în „iezerul cel de foc”, Ioan a „văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este” (21:1). Ultima parte a acestui verset („şi marea nu mai este”) indică în mod clar că Pământul cel nou și cerul cel nou au apărut după retragerea apelor Potopului. Incașii din regiunea peruană Cuzco afirmau și ei că, după Potop, zeul Viracocha a refăcut Soarele, Luna și stelele (un nou cer), apoi „a reînnoit populaţia omenească a Pământului”. În Scandinavia, după cruntul 62668_432501636846792_543373669_nRagnarok, zeii supraviețuitori și-au refăcut casa cerească Asgard. Iar conform poemului Voluspa:

Se vede iar ieșind

Pentru a doua oară

Pământul din mare,

Gingaș înverzit.

Cu alte cuvinte, doar după al doilea război al zeilor și Potop și-au făcut apariția un „cer nou şi pământ nou”.

Ioan susține că a observat și aterizarea unei nave: „am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei” (21:2). A auzit și un glas puternic din dreptul tronului ceresc, care spunea: „Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (21:3-4). Acest pasaj ne amintește de Epopeea lui Ghilgameș, unde se spune că supraviețuitorii Potopului, Utnapiștim și soția sa, au primit nemurirea dar și privilegiul de a locui în Grădina zeilor. Cel care ședea pe tron i-a spus lui Ioan: „celui ce însetează îi voi da să bea, în dar, din izvorul apei vieţii” (21:6). Conform cronicilor antice, așa cum vom vedea, acest izvor al vieții se afla în Grădina zeilor, acolo unde a fost mutat Utnapiștim. După o descriere detaliată a navei numite „noul Ierusalim”, ni se dă de înțeles că ea a aterizat în Grădina zeilor, Ioan afirmând că apa vieții „izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului, și în mijlocul pieţei din cetate, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vieţii” (22:1-2). În această Grădină a zeilor, Apocalipsa spune că „noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor” (22:5). N-ar trebui să ne pară fantastică această afirmație, cronicile fiind pline cu descrieri ale unor „sori” artificiali ce luminau cetățile zeilor. Însă, la fel ca mai toate „profețiile” din această carte biblică, și sferele luminoase au existat pe Pământ în trecut, nu în viitor.

Cine e personajul care l-a însoțit pe Ioan în toată această călătorie cerească? „Eu, Iisus, am trimis pe îngerul Meu ca să mărturisească vouă acestea, cu privire la Biserici. Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, steaua care străluceşte dimineaţa640x398_3504_Apocalypse_Rider_2d_fantasy_horse_apocalypse_rider_mount_evil_picture_image_digital_art(22:16), spune el. În altă versiune a Bibliei, expresia „steaua care străluceşte dimineaţa” este înlocuită cu „luceafărul de dimineață”. Zeul identificat cu planeta Venus sau cu luceafărul de dimineață era, în majoritatea culturilor antice, Enki. Să ne amintim că în capitolul al treilea și-a mai declinat o dată identitatea, susținând că el este Amon, unul dintre numele egiptene ale aceluiași Enki. Prin urmare, nu Iisus / Enlil era cel care i-a arătat lui Ioan evenimentele din cel de-al doilea război al zeilor, ci fratele acestuia, Enki.

Apocalipsa Evangheliei lui Matei

Apocalipsa lui Ioan nu este singurul text neotestamentar referitor la sfârșitul lumii. În capitolul 24 al Evangheliei lui Matei, Iisus a fost întrebat de către ucenicii săi care va fi „semnul venirii” sale „şi al sfârşitului veacului”. Acesta le-a răspuns: „veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul. Căci se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri. Dar toate acestea sunt începutul durerilor” (24:6-8). Într-adevăr, Potopul a avut loc după aproximativ nouăzeci și trei de milenii de la începutul marelui război al zeilor, timp în care pământenii au avut de suferit și din cauza molimelor trimise de Enlil, foametei și cutremurelor. Iisus spune că atunci vor apărea „hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi”, care vor încerca să-i amăgească pe cei aleși. „Hristos” înseamnă „cel uns”, unși fiind în vechime doar regii, iar proorocul este o persoană cu inspirație divină care prezice viitorul. Prin urmare, Iisus se referă la regi și profeți mincinoși, ceea ce amintește de evenimentul care a dus la începerea celui de-al doilea război al zeilor: Marduk s-a declarat fiul lui Enki și a cerut tronul Pământului, ocupat în acel moment de Enlil. Miturile egiptene ne-au relevat că a avut loc un o îndelungată judecată a Consiliului zeilor, lui Horus / Marduk fiindu-i acordat titlul de rege după ce Thoth / Enoh (cel căruia divinitățile i-au arătat viitorul) a demonstrat că, din punct de vedere genetic, este într-adevăr fiul lui Osiris / Enki. Seth / Enlil nu a fost de acord cu această decizie a Consiliului, ceea ce a dus la un mare război între el și nepotul său. Din punctul său de vedere, Marduk și Enoh erau un rege și un prooroc mincinos, ceea ce reiese și din Evangheliei lui Matei. Iisus mai spune că, în acea perioadă, zilele vor fi scurtate „iar îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui” (24:29), aceleași detalii des întâlnite în multe culturi despre perioada celui de-al doilea război al zeilor. „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă. Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini” (24:30-31), mai spune Iisus / Enlil, povestind despre începutul bătăliei finale dintre el și Marduk. Nu lipsește nici judecata finală de la finalul războiului: „Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre” (25:31-32). Dacă am ajuns la concluzia că aceste „profeții” ale Apocalipsei viitoare se referă în realitate la cea din trecut, din timpul marelui război al zeilor încheiat cu Potopul, surprinzător este faptul că Iisus compară aceste două evenimente, sugerând că sunt identice: „Şi precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi venirea Fiului Omului. Căci precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, și n-au ştiut până ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi, la fel va fi şi venirea Fiului Omului” (24:37-39).

Apocalipse apocrife creștine

Pe lângă aceste texte ale Noului Testament, există o mulțime de alte scrieri apocaliptice creștine, inspirate din cele biblice, care prezintă același sfârșit al lumii din trecut. Una dintre ele, numită Revelația lui Ioan Teologul sau Apocalipsa lui pseudo-Ioan, spune că „În zilele acelea, spicul grâului va da o litră de făină (aproximativ o jumătate de kilogram) iar o singură mlădiță va rodi o mie de ciorchini de struguri, iar un ciorchine va da o jumătate de vas de vin. Însă în anul ce va urma acestuia, nu se va găsi pe fața pământului nici măcar o jumătate de litră de făină ori o jumătate de vas cu vin” (perioada de foamete din timpul celui de-al doilea război al zeilor). Apoi se vor arăta Tăgăduitorul și Antihristul (cele două fiare din Apocalipsa lui Ioan), care vor face răutăți timp de trei ani. Enoh și Ilie (cei doi martori din capitolul unsprezece al cărții biblice) se vor întoarce pe Pământ pentru a-l demasca pe Antihrist, iar acesta îi va omorî pe altar. După aceea, toți oamenii vor muri, însă Mihail și Gavril vor sufla în coarnele berbecului ce aleargă pe nori iar oamenii vor învia. Îngerii vor duce în cer toate icoanele, crucile și cărțile sfinte, toți oamenii vor fi răpiți pe nori, duhurile rele se vor uni sub stăpânirea Antihristului și se vor ridica pe nori iar îngerii vor pârjoli Pământul, care va rămâne curat. „Atunci voi trimite îngerii Mei peste toată fața Pământului din care vor pârjoli 8.500 de coți iar munții cei înalți vor fi mistuiți de foc; toate stâncile vor fi topite de pară și se vor preface în praf, toți pomii vor ajunge cenușă. Se va șterge urma oricărei fiare ce umblă pe fața pământului și a oricărei târâtoare ce mișună, și nicio pasăre ce zboară-n văzduh nu va mai fi; nimic nu va mai mișca pe pământ, iar pământul va rămâne nemișcat”, spune Dumnezeul autorului textului. Zeul Savaot va coborî pe Pământ cu oștile cerești și îi va învinge pe cei răi. La fel ca în Apocalipsa biblică, după ce Mielul va rupe pecețile Cărții, stelele vor cădea din ceruri, Luna se va ascunde, Soarele își va opri lumina, cerurile vor dispărea, Pământul se va rupe, jumătate din mare va dispărea iar iadul se va arăta. „Apoi Domnul va mătura păcatul de pe pământ, care va rămâne în urmă alb ca zăpada, făcându-se curat precum o foaie de hârtie, fără peșteri, munți, dealuri ori stânci; drept și alb ca zăpada va fi pământul de la un capăt la celălalt. Iar frâiele pământului vor fi arse în foc”.

Îngerul Temeluh va strânge la un loc mulțimea păcătoșilor, după care va lovi Pământul, care se va desface în mai multe părți, păcătoșii fierbând în grozave chinuri. În final, demonii și oamenii vor fi judecați, ceea ce ne duce cu gândul la procesul Veghetorilor de la finalul Bătăliei Piramidelor, ce a avut loc după retragerea apelor Potopului. Să remarcăm și prezența lui Enoh în timpul evenimentelor acestei Apocalipse, despre care știm deja că a jucat un rol important în cea din trecut.

prorok_ezdraÎntr-un alt astfel de text creștin, intitulat Apocalipsa lui Ezdra, „Dumnezeu a zis: «Mai întâi voi aduce un cutremur pentru pieirea tuturor fiarelor cu patru picioare şi a oamenilor; iar când vei vedea că fratele îşi lasă fratele pradă morţii, că fiii se vor ridica împotriva părinţilor, că femeia va uita de soţul ei, că un popor se va porni împotriva altuia cu război, atunci vei şti că sfârşitul este aproape. În zilele acelea, fratele nu se va mai îndura de frate, nici bărbatul de femeia lui, nici prietenii de prieteni, nici robul de stăpânul lui; fiindcă cel care este vrăjmaşul omului va ieşi din Tartar şi îi va învăţa multe răutăţi pe oameni”. Așa cum am văzut, eliberarea „vrăjmaşului” Enki din lumea subterană, războiul și marele cutremur au avut loc în trecutul îndepărtat al planetei noastre. „Apoi va răsuna trâmbița, iar mormintele se vor deschide și morții vor învia întru nestricăciunea vieții. Atunci vrăjmașul, auzind înfricoșătoarea amenințare, se va ascunde în întunericul cel mai dinafară. Iar cerul, pământul și mările vor fi nimicite. Apoi voi arde optzeci de părți din cer și opt sute de părți din pământ”, spune Dumnezeul care îi vorbea profetului. Întrebat de Ezdra cum a păcătuit Pământul, acel Dumnezeu a răspuns: „Pentru că vrăjmașul se va ascunde la auzul trâmbiței, este destul acest lucru ca să topesc pământul dimpreună cu toți vrăjmașii spiței omenești”, ceea ce confirmă faptul că distrugerea vieții pe Pământ prin molime, război și o inundație globală a avut ca scop doar înfrângerea lui Enki și a Veghetorilor săi.

Apocalipsa Vechiului Testament

Elemente ale sfârșitului lumii se întâlnesc și în multe dintre cărțile Vechiului Testament, toate referindu-se, de asemenea, la cel de-al doilea război al zeilor care a avut loc acum aproximativ treizeci și două de mii de ani. „Şi tu, fiul omului, spune: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeul ţării lui Israel: Vine, vine sfârşitul asupra celor patru laturi ale pământului. Iată îţi vine sfârşitul! Trimite-voi împotriva ta mânia Mea şi te voi judeca după căile tale şi după toate ticăloşiile tale te voi pedepsi. Ochiul Meu nu te va cruţa, nici nu te va milui, ci-ţi voi răsplăti după căile tale, ticăloşiile tale vor fi peste tine şi vei cunoaşte că Eu sunt Domnul” (Cartea lui Iezechiel 7:1-3). Acest „Ochi” al Domnului pare a fi Ochiul lui Ra din mitologia egipteană, leoaica Sekhmet, pe care conducătorul zeilor a trimis-o pentru a pedepsi pământenii răzvrătiți. „Râurile vor bate din palme, deodată, munţii se vor bucura de faţa Domnului, că vine, vine să judece pământul. Judeca-va lumea cu dreptate şi popoarele cu nepărtinire” (Psalmul 97:10-11); „Mulţimi şi iar mulţimi în Valea Judecăţii. Căci aproape este ziua Domnului în Valea judecăţii! Soarele şi luna se întunecă şi stelele îşi pierd lumina lor. Din Sion Domnul va striga puternic şi din Ierusalim va slobozi tunetul Său: pământul şi cerurile se vor cutremura atunci” (Cartea lui Ioel 4:14-16). Acest loc al judecății finale este amintit și în Apocalipsa lui Ezdra, unde zeul care își anunța întoarcerea declara: „îmi voi întinde braţul şi voi apuca lumea din cele patru colţuri şi îi voi aduna pe toţi în Valea lui Ieosafat şi voi şterge sămânţa oamenilor ca lumea să nu mai fie”. În scripturile evreiești, de obicei momentul Apocalipsei este numit „ziua Domnului”: „Iată ziua Domnului, ea vine aprigă, mânioasă şi întărâtată la mânie ca să pustiiască pământul şi să stârpească pe păcătoşi de pe el. Luceferii de pe cer şi grămezile de stele nu-şi vor mai da lumina lor; soarele se va întuneca în răsăritul lui şi luna nu va mai străluci. Atunci voi pedepsi lumea pentru fărădelegile ei şi pe cei nelegiuiţi pentru păcatele lor. Voi smeri mândria celor îngâmfaţi şi obrăznicia celor cruzi o voi arunca la pământ. Voi face ca oamenii să fie mai rari decât aurul cel mai scump, mai căutaţi decât aurul de Ofir. Pentru aceasta voi prăbuşi cerurile; şi pământul se va clătina din locul lui, din pricina mâniei Domnului Savaot, în ziua iuţimii mâniei Lui” (Cartea lui Isaia 13:9-13); „Iată că vine ziua Domnului, când se vor împărţi prăzile tale în mijlocul tău. Şi voi aduna toate neamurile pentru război împotriva Ierusalimului, şi cetatea va fi luată, casele vor fi jefuite şi femeile necinstite. Atunci jumătate din cetate va fi dusă în robie, iar restul poporului Meu Apocalypse_Wallpaper_by_evilapenu va fi stârpit din cetate. Atunci Domnul va ieşi la luptă şi se va război împotriva acestor popoare, ca în vreme de luptă, ca în vreme de război” (Cartea lui Zaharia 14:1-3); „Tăceţi toţi înaintea Domnului Dumnezeu, că aproape este ziua Lui, că Domnul a pregătit ospăţ şi a sfinţit pe cei chemaţi ai Lui!” (Cartea lui Sofonie 1:7). „Ziua Domnului” este menționată și în Noul Testament, unde Iisus spune: „Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat” (Evanghelia lui Ioan 8:56), referindu-se la momentul distrugerii Sodomei și Gomorei, ceea ce confirmă faptul că aparține trecutului, nicidecum viitorului. „În ziua aceea Domnul se va năpusti cu sabia Sa grea, mare şi puternică, asupra leviatanului, a şarpelui care fuge, asupra leviatanului, a şarpelui încolăcit, şi va omorî balaurul cel din Nil” (Cartea lui Isaia 27:1). Această ucidere a balaurului este descrisă și în Apocalipsa lui Ioan, fiind momentul în care Mihail l-a învins și l-a aruncat pe Pământ, dar și în mitologia egipteană, unde „Şarpele Nilului” sau „Şopârla malefică” Apophis a fost învinsă de protectorii lui Ra, conduși de Seth. Așadar este vorba tot despre un eveniment din trecut. „În ziua aceea, va fi un jertfelnic în mijlocul pământului Egiptului şi un stâlp de pomenire la hotarul lui, pentru Domnul. Acesta va fi un semn şi o mărturie pentru Domnul Savaot în pământul Egiptului. Când vor striga către Domnul în strâmtorările lor, atunci El le va trimite un mântuitor şi un răzbunător care-i va mântui. Domnul se va face ştiut în Egipt şi Egiptenii vor cunoaşte pe Domnul în ziua aceea” (Cartea lui Isaia 19:19-21), o aluzie evidentă la Bătălia Piramidelor de după Potop. „În vremea aceea nu va mai fi lumină, ci frig şi ger. Va fi o zi deosebită pe care Domnul singur o ştie; nu va fi nici zi şi nici noapte, ci în vremea serii va fi lumină” (Cartea lui Zaharia 14:6-7), pasaj în care întâlnim o menționare a erei glaciare în timpul căreia a avut loc cel de-al doilea război al zeilor și adevărata Apocalipsă. „«Voi nimici totul de pe faţa pământului», zice Domnul. «Voi nimici oamenii şi dobitoacele, păsările cerului şi peştii mării! Voi face să se poticnească nelegiuiţii şi voi pierde pe oameni de pe faţa pământului», zice Domnul” (Cartea lui Sofonie 1:2-3), „Nici aurul, nici argintul nu vor putea să-i izbăvească în ziua mâniei Domnului, căci tot pământul va fi mistuit de focul mâniei Lui; căci El va distruge, da, va pierde într-o clipă pe toţi locuitorii pământului” (Cartea lui Sofonie 1:18), „Atunci Domnul va fi înfricoşător pentru ei, căci El va distruge pe toţi dumnezeii pământului şi înaintea Lui se vor închina locuitorii ţinuturilor celor mai de departe, fiecare din locul său” (Cartea lui Sofonie 2:11). Într-adevăr, o mare parte a zeilor a fost distrusă în cruntul război dinainte de Potop.

Apocalipsa de la Marea Moartă

Am văzut în Apocalipsa lui Ioan că nu Balaurul Enki a fost conducătorul armatei ce a luptat împotriva lui Enlil, ci fiul său, Fiara Marduk, Ioan susținând că a văzut „fiara şi pe împăraţii pământului, şi oştirile lor adunate, ca să facă război ce Cel ce şade pe cal şi cu oştirea Lui” (19:19). Același lucru l-au afirmat și popoarele antice care au păstrat amintirea celui de-al doilea război al zeilor de dinaintea Potopului: Marduk era conducătorul Veghetorilor, al semizeilor și al oamenilor. În literatura ebraică mai există un text care afirmă acest fapt, descoperit în apropierea Mării Moarte, numit Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului. Manuscrisul începe astfel: Luis royo - fantasy art - dragon and unicorn (lovecry org)Prima luptă a fiilor luminii împotriva fiilor întunericului – adică împotriva oștirii lui Belial – va fi un atac asupra oștirilor edomiților, moabiților, amoniților, filistenilor, asupra kiteenilor din Asiria și împotriva călcătorilor Legământului care le-au dat ajutor. Când fiii luminii, care acum sunt în exil, se vor întoarce din «pustia neamurilor», așezându-și tabăra în deșertul Ierusalimului, copiii lui Levi, Iuda și Beniamin vor purta război împotriva tuturor acestor neamuri. După acest război, ei vor năvăli asupra kiteenilor din Egipt. La scurtă vreme, ei vor porni război împotriva regilor din nord, fiind porniți în mânia lor să-și nimicească vrăjmașii și să le ia puterea”. După cum am mai spus, numele Belial este format din babilonianul Bel („Domnul”), unul dintre epitetele lui Marduk, pe care canaanienii l-au transformat în Baal, și particula „el”, care înseamnă „zeu”, Belial traducându-se cel mai corect prin „Domnul zeu” sau „Dumnezeu”. De asemenea, în Cartea lui Ieremia din Vechiul Testament, zeul care îi vorbea profetului anunța o luptă împotriva aceluiași personaj: „voi pedepsi pe Bel în Babilon şi voi smulge din gura lui cele înghiţite de el; popoarele nu se vor mai îngrămădi spre el de acum înainte” (51:44), iar în Cartea lui Sofonie, același zeu spunea: „voi distruge din locul acesta pe Baal până la ultimele lui rămăşiţe, numele slujitorilor săi, împreună cu al preoţilor” (1:4). La fel ca în Apocalipsa lui Ioan, textul Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului susține că oamenii vor lupta alături de zei: „În ziua căderii kiteenilor, luptă aprigă și vărsare de sânge va fi dinaintea Domnului lui Israel, căci aceasta e ziua hărăzită de El pentru cea de pe urmă luptă împotriva Fiilor Întunericului. Iar puterile cerești se vor alătura oștirilor oamenilor, Fiii Luminii luptând împotriva Fiilor Întunericului cu adevărată putere dumnezeiască, în mijlocul strigătelor de război ale zeilor și oamenilor, în ziua prăpădului”. Deși „Fiii Luminii” și „Fiii Întunericului” sunt considerați îngeri de către teologi, expresia „în mijlocul strigătelor de război ale zeilor și oamenilor” ne indică faptul că ei erau vechii zei ai Pământului, între cei doi termeni neexistând vreo diferență pentru antici. Echivalarea îngerilor cu zeii reiese și dintr-un text descoperit la Nag Hammadi în 1945, numit Ascensiunea lui Isaia, într-un pasaj ce se referă, de asemenea, la Apocalipsă: „Atunci tu vei judeca și vei nimici prinții, îngerii, zeii acestei lumi și lumea condusă de aceștia, căci m-au negat și au spus: «Suntem doar noi și nu mai există nimeni în afară de noi»” (10:12-13). Manuscrisul Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului abundă în informații clare și detaliate, spre deosebire de restul textelor apocaliptice: „Când aceștia vor lupta cu kiteenii… și vărsării de sânge, Fiii Luminii vor avea sorți de izbândă de trei ori pentru a nimici puterile vrăjmașe, însă tot de trei ori vor fi puși pe fugă de oștile lui Belial. Atunci, puterea lui Dumnezeu le va întări inimile și la cel de-al șaptelea atac mâna Domnului va birui până la urmă… pe toți îngerii și pe toți bărbații… El va apărea… și va face ca adevărul… aducând blestem asupra Fiilor Întunericului… și ei se vor da prinși”. Capitolul intitulat Despre succesiunea campaniilor aduce chiar mai multe informații: „Din cei treizeci și cinci de ani de război, primii șase sunt pentru adunarea oștirii, toată comunitatea luând parte la acesta. Pentru cei douăzeci și nouă de ani rămași, războiul va fi purtat în mai multe campanii separate. În primul an… vor lupta în Mesopotamia; în cel de-al doilea, împotriva lidienilor; în cel de-al treilea, împotriva restului Siriei, împotriva lui Uț, Hul, Togar și Maș (copiii lui Aram, menționați în Facerea 10:23), care se află de-a lungul Eufratului; în cel de-al patrulea și al cincilea an, împotriva lui Arpacșad; în timpul celui de-al șaselea și al șaptelea an, împotriva tuturor asirienilor, persanilor și răsăritenilor până la Marele Deșert; în cel de-al optulea an, împotriva Elamului; în cel de-al nouălea an, împotriva fiilor lui Ismael și Ketura (din Arabia de Sud, enumerați în Facerea 25:1-5). Pentru următorii zece ani, lupta va fi dusă împotriva hamiților, oriunde aceștia își vor avea sălașul; și pentru anii rămași, vor lupta împotriva tuturor… oriunde li s-ar afla așezările”.

Deși este privit ca un text apocaliptic, și acest manuscris se pare că se referă la marele război al zeilor din trecut. Pe lângă faptul că Marduk conduce armata „Fiilor Întunericului” și a oamenilor împotriva „Fiilor Luminii”, întocmai ca în războiul de dinaintea Potopului, descrierea exactă a evenimentelor și detaliile numeroase nu par a fi rezultatul unor viziuni ale viitorului – care de obicei sunt vagi și neclare -, ci cronica unui eveniment care a avut loc deja. Textul descrie organizarea și strategia militară, modul în care se va desfășura lupta, armele care vor fi folosite, echipamentele purtate și chiar textele inscripționate pe steaguri, arme și armuri: „Linia trebuie să fie alcătuită din o mie de oameni. Fiecare linie-de-front trebuie să aibă o adâncime de șapte bărbați, unul în spatele celuilalt. Toți trebuie să poarte scuturi din bronz, strălucind precum oglinzile (…) Fiecare scut trebuie să fie de doi coți și jumătate lungime și de doi coți și jumătate lățime. Bărbații trebuie să poarte în mâini o suliță și o lance. Lungimea suliței trebuie să fie de șapte coți, din care un cot și jumătate trebuie să fie lama (…) După ei, trei detașamente de pedestrime vor warhammer-mark-of-chaos-628înainta și vor lua poziție între linii. Primul detașament va arunca șapte sulițe în liniile vrăjmașe. Pe ascuțișul fiecărei sulițe vor scrie: «Tăișul vădește puterea Domnului». Iar pe cea de-a doua lance vor scrie: «Zvâcnirile sângelui îi nimicește pe ucigași prin mânia Domnului». Iar pe cea de-a treia suliță vor scrie: «Focul sabiei va nimici răul prin judecata lui Dumnezeu». Toți aceștia vor arunca sulițele de șapte ori și apoi se vor întoarce la pozițiile lor. După ei vor înainta celelalte două detașamente ale oștirii și vor lua poziție între cele două linii. Primul… va purta sulițe și scuturi iar celălalt sulițe și săbii, pentru a nimici vrăjmașul prin dreapta judecată a lui Dumnezeu și pentru a cuceri linia dușmanului (…) Cele șapte linii de bătaie vor fi flancate în stânga și în dreapta de călărime. Fiecare linie va fi însoțită de două sute de călăreți și astfel vor fi în total șapte sute de-o parte și șapte sute de cealaltă parte”. Nu putem să ignorăm folosirea în acest război apocaliptic a săbiilor, sulițelor, scuturilor, cailor, steagurilor și preoților, elemente specifice trecutului, nicidecum unui viitor în care luptele se vor duce cu arme automate, bombe, avioane, elicoptere și vapoare. De altfel, generalul Yigael Yadin, șef al Marelui Stat Major al Armatei Israeliene în perioada 1949-1952, observa că războiul descris în acest manuscris corespunde standardelor romane cu privire la organizare militară, proceduri și strategie. Prin urmare, face parte din trecut, nicidecum din viitor. Probabil cea mai clară dovadă în acest sens îl reprezintă un pasaj din același text, în care este folosit timpul trecut: „Tu ai pogorât asupra noastră biruința mâinii Tale – Tu ai purtat război împotriva vrăjmașilor noștri și a oștirilor lui Belial – cele șapte neamuri netrebnice – pentru a cădea în mâinile poporului sărman pe care Tu l-ai răscumpărat prin puterea-ți măreață și… în pace și siguranță”.

Războiul dintre cele două tabere a fost unul crunt, așa cum ne-au descris deja anticii. „Când Belial se va încinge spre a-i ajuta pe Copiii Întunericului, astfel ca prin tainica voință a Domnului «aurul să fie pus la încercare», trupurile pedestrașilor vor începe să cadă; atunci preoții vor suna semnalul de adunare pentru ca a doua linie să se avânte în luptă”. După lupte îndelungate, „Fiii Întunericului” conduși de Marduk au fost înfrânți: „Când mâna lui Dumnezeu se va ridica împotriva lui Belial și a tuturor puterilor aflate în stăpânirea lui, spaima îi va împresura; iar când strigătele de luptă ale Israelului și ale îngerilor se vor auzi, vor prigoni Asiria; și când fiii lui Iafet nu vor mai putea nicicând să se ridice, și când kiteenii vor fi nimiciți… apoi… când mâna Domnului lui Israel va birui oștile lui Belial, preoții vor trâmbița sunetul aducerii aminte, și cu toții vor primi partea cuvenită de pradă”. Deși acest manuscris ne dă de înțeles că Dumnezeul ceresc a luptat în marele război, se pare că altcineva a condus armata „Fiilor Luminii” în luptă: „Aceasta este ziua pe care Dumnezeu a hotărât-o pentru… Domniei Nelegiuite. Însă el îi va ajuta veșnic pe cei părtași la izbăvirea Lui prin puterea lui Mihail, căpetenia îngerilor (…) Astfel, domnia lui Mihail va fi slăvită asupra îngerilor”. În mitologia iudeo-creștină, Mihail este mâna dreaptă a conducătorului Universului; același lucru îl sugerează și acest manuscris, Mihail fiind „mâna lui Dumnezeu” care se va ridica împotriva lui Belial”. De asemenea, în Cartea lui Daniel din Vechiul Testament se spune că „în vremea aceea se va scula Mihail, marele voievod care ocroteşte pe fiii poporului tău, şi va fi vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele şi până în vremea de acum” (12:1). Dacă în aceste două texte el este conducătorul „Fiilor Luminii” în lupta împotriva „Fiilor Întunericului” și a oamenilor, iar Iisus în Apocalipsa lui Ioan, ambele nume îl reprezintă pe sumerianul Enlil, cel care în cel de-al doilea război al zeilor l-a învins pe Marduk și armata acestuia formată din Veghetori, semizei și oameni.

Din miturile antice ne amitim că, în bătălia finală dintre Enlil și Marduk, pământul a fost pârjolit, apoi inundat. Un alt manuscris descoperit la Marea Moartă, numit Cartea imnurilor sau Psalmii recunoștinței, sugerează același lucru, menționând atât focul, cât și Potopul în timpul bătăliei finale a Apocalipsei:

Când vremea judecății va veni

Când mânia Domnului se va arăta

Asupra celor părăsiți,

Când mânia Lui se va pogorî asupra celor nelegiuiți,

Când mânia judecății de apoi

Va cădea asupra tuturor lucrărilor lui Belial,

Când torentele Morții vor cuprinde,

Atunci nu va mai fi scăpare;

Când râurile lui Belial

Se vor învolbura

– Râuri ce sunt ca focul

Mistuind tot ceea ce apele sale au tras,

Râuri ale căror valuri nimicesc

Copacii uscați și pe cei înverziți,

Râuri ce sunt ca focul

Și care mătură cu scânteieri arzătoare

Înghițind tot ceea ce poartă apele lor

– Un foc ce mistuie

Toată temelia de lut,

Și orice trainică fundație;

Când temeliile munților

Devin cârpe în flăcări,

Când rădăcinile de granit sunt schimbate

În râuri de smoală,

Când pârjolul va mistui

Înăuntru, în marele adânc,

Când potopul lui Belial se va revărsa

Asupra iadului însuși;

Când adâncimile abisului vor fi tulburate,

Aruncate în noroiul gros,

Când pământul plânge în chinuri

Pentru nenorocirile făcute în lume,

Când adâncurile sale sunt zguduite,

Și toate cele sunt înspăimântate

Tremurând de cumplita soartă;

Când cu al Său strigăt

Dumnezeu se face auzit,

Iar tăriile Sale răsună

Căci al Său adevăr este arătat,

Și oștile cerului dau glas strigătului lor

Și temelia lumii se clatină;

Când bătălia purtată de ostașii cerului

Cuprinde lumea întreagă

Până la judecata de apoi.

– Oare fost-a vreodată

Luptă ca aceasta?”.

De fapt a fost una exact ca aceasta, acum aproximativ treizeci și două de milenii…

Apocalipsa lui Enoh

Cea mai clară dovadă că profețiile apocaliptice se referă nu la viitor, ci la trecut, o întâlnim în Cartea lui Enoh, descoperită tot la Qumran, în apropierea Mării Moarte. Încă din primul capitol, manuscrisul afirmă: „Cel Mare și Sfânt va veni din sălașul Său, și Dumnezeul veșnic va umbla pe pământ pe muntele Sinai. Și va apărea din sălașul Lui și se va ivi în toată puterea măreției sale din cartea-lui-enohcerul cerurilor. Și toți vor fi loviți de spaimă, și Veghetorii se vor cutremura, și mare frică și groază îi va cuprinde pe toți din toate părțile pământului. Și munții cei înalți se vor zgudui, iar dealurile înalte vor fi făcute mici, și se vor topi precum ceara dinaintea flăcării. Și pământul va fi zdrobit cu totul, și tot ce se află pe fața pământului va pieri, și va fi o judecată a tuturor. Dar cu cei drepți El va face pace. Și îi va feri pe cei aleși, și mila va coborî asupra lor (…) Și iată! El vine însoțit de zece mii dintre sfinții Săi pentru ca El să aducă judecată împotriva lor și să-i nimicească pe toți nelegiuiții. Și pentru a osândi toate făpturile pentru faptele nelegiuite pe care le-au săvârșit în răutatea lor, și pentru toate lucrurile rele pe care păcătoșii nelegiuiți le-au vorbit împotriva Lui” (1:3-9). Nu doar în primul capitol, ci și în multe altele, manuscrisul prezintă elemente ale sfârșitului lumii: „În ziua aceea Alesul Meu se va afla pe tronul de slavă și le va cerceta faptele (…) Atunci voi face ca Alesul Meu să locuiască printre ei. Și voi schimba cerul și voi face din el binecuvântare și lumină veșnică, și voi schimba pământul și voi face din el o binecuvântare” (45:3-5); „În zilele acelea, când El va aduce un foc cumplit asupra voastră, voi unde veți fugi și unde veți găsi scăpare? (…) Toți luminătorii se vor înspăimânta și întreg pământul se va înfricoșa și se va cutremura” (102:1); „În zilele acelea Domnul le-a poruncit să strângă pe copiii pământului și să le mărturisească din înțelepciunea lor: Arătați-o lor pe aceasta, căci voi sunteți călăuzele lor și răsplata de pe tot pământul. Căci Eu și fiul Meu ne vom uni cu ei pe veci pe căile dreptății din viețile lor; și voi veți avea pace, bucurați-vă, copii ai dreptății” (105:1-2). Observăm în această carte aceleași evenimente descrise de restul textelor apocaliptice: sosirea lui Dumnezeu și a fiului său în fruntea unei armate pentru a pedepsi divinitățile malefice și pe adepții lor umani, un mare război, distrugerea Terrei, judecata finală și salvarea celor drepți, care vor locui cu zeii benefici pe un nou Pământ, sub un nou cer. Spre deosebire de restul scrierilor ce compun literatura apocaliptică, acest manuscris prezintă detaliat cauzele sfârșitului lumii. Acum foarte mult timp „venise o vreme când copiii oamenilor se înmulțiseră și în acele zile li se născuseră fiice frumoase și pline de grație. Și îngerii, copiii cerului, le-au văzut și au poftit după ele, și și-au spus între ei: «Veniți să ne alegem femei dintre oameni și să avem copii cu ele»” (6:1-2). Departe de a fi o coincidență, tot primele două versete ale aceluiași capitol șase (numărul lui Marduk) descriu același eveniment în Facerea biblică: „Iar după ce au început a se înmulţi oamenii pe pământ şi li s-au născut fiice, Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit” (6:1-2). În Cartea lui Enoh, Azazel (Enki) și Veghetorii săi au făcut copii cu pământencele, apoi le-au împărtășit oamenilor și semizeilor o serie de „taine ale cerului”. Aflând de la Enoh toate acestea, conducătorul suprem ceresc a hotărât pedepsirea Veghetorilor și a adepților lor umani: „Du-te, leagă-l pe Semjaza și pe ajutoarele lui care s-au împreunat cu femeile, spurcându-se cu ele în necurăția lor. Iar când fiii lor se vor fi omorât unul pe celălalt, și când ei vor vedea nimicirea celor iubiți de ei, leagă-i trainic timp de șaptezeci de neamuri pe câmpiile Pământului, până în ziua judecății și sfârșitului lor, până la judecata ce va fi pentru vecii vecilor. În acele zile ei vor fi aruncați în prăpastia de foc, în chinurile temniței în care vor rămâne pe vecie. Și toți aceia care vor fi osândiți și nimiciți vor fi de acum încolo legați de ei până la sfârșitul tuturor neamurilor. Nimicește tot răul de pe fața Pământului și fă ca toată fărădelegea să se sfârșească, și fă ca răsadul dreptății și al adevărului să iasă la iveală și va fi ca o binecuvântare; iar faptele dreptății și ale adevărului vor aduce bucurie veșnică” (10:11-16). Întocmai ca și călăreții din Apocalipsa lui Ioan, cei patru arhanghelii însărcinați cu distribuirea pedeapsei „divine” i-au legat pe Veghetori în lumea subterană și i-au făcut pe semizei să se lupte între ei, antrenând astfel Pământul într-un crunt război. Nu toți arhanghelii au fost de acord cu sentința, însă și-au îndeplinit misiunea: „Și în ziua aceea Mihail i-a zis lui Rafael: «Puterea duhului mă face să mă cutremur din pricina asprimii judecății lucrurilor tainice, a judecății îngerilor; cine poate să îndure judecata aspră care a fost îndeplinită, și în fața căreia se risipesc?». Și Mihail i-a zis din nou lui Rafael: «Cine să fie cel a cărui inimă să nu fie înmuiată de toate acestea, și a cărui liniște să nu fie tulburată de acest cuvânt de judecată ce a fost coborât asupra lor din pricina celor care i-au adementi astfel?». Și când Mihail se afla în fața Domnului Duhurilor, i-a zis lui Rafael astfel: «Nu le voi ține partea în fața Domnului, căci Domnul Duhurilor s-a mâniat pe ei că s-au purtat ca dumnezeii. De aceea, tot ce stă ascuns va veni asupra lor în vecii vecilor; căci nici înger nici om nu vor avea parte, ci numai ei și-au primit judecata în veci»” (68:2-5). După ce le-a descris Veghetorilor pedeapsa care îi așteaptă, Enoh a făcut același lucru și cu adepții lor umani: „Vai vouă, păcătoșilor, pentru cuvintele gurii voastre și pentru faptele nelegiuite ale mâinilor voastre ce din necredința voastră s-au născut. Veți fi mistuiți în văpăi ce ard mai rău decât focul. Aflați că el îi va chema pe îngeri despre faptele voastre, va întreba soarele, luna și stelele despre păcatele voastre, căci voi ați făcut judecată asupra celor drepți pe pământ” (100:9-10). În Apocalipsa lui Pavel, versetele de la patru la șase susțin că Soarele, Luna, stelele și marea i-au cerut lui Dumnezeu să-i lase să distrugă omenirea. „Și va chema să aducă mărturie fiecare nor, fiecare ceață, fiecare ploaie; căci ele vor fi oprite să coboare asupra voastră din pricina voastră, și ele vor păstra păcatele voastre. Și acum dați daruri ploii ca ea să nu se oprească în a coborî peste voi, și picăturilor de rouă dați-le aur și argint ca să coboare și ele. Și promoroaca și zăpada împreună cu frigul lor, și toate furtunile de zăpadă cu toate nenorocirile lor se vor năpusti asupra voastră (era glaciară), și în acele zile nu veți putea să le stați în cale” (100:11-13), a continuat Enoh. Care erau acele păcate pentru care oamenii trebuiau pedepsiți? Vechiul Testament este zgârcit în explicații, spunând doar că „răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele” (6:5). Însă Cartea lui Enoh ne oferă răspunsul concret: „Domnul a dat o poruncă pentru cei ce sălăşluiesc pe Pământ – ca ei să piară căci au aflat toate tainele îngerilor, toate silniciile demonilor, toate puterile lor – cele mai tainice dintre ele – toate puterile celor care practică magia, puterea vrăjitoriei şi puterea celor care făuresc chipuri turnate pretutindeni pe Pământ. Şi cum este produs argintul din ţărâna pământului, şi cum metalul moale poate fi extras din pământ” (65:6-7). În plus, povestește Enoh, „El mi-a zis: «Din pricina nelegiuirilor lor (oamenilor), li s-a hotărât judecata şi aceasta nu va fi înlăturată de Mine nicicând. Din pricina vrăjitoriilor ce le-au căutat şi le-au învăţat, Pământul şi cei ce se află pe el vor fi nimiciţi». Şi aceştia (Veghetorii) nu vor avea niciodată loc de căinţă, căci ei le-au arătat tainele şi ei sunt cei osândiţi” (65:10-11). Prin urmare, „păcatul” omenirii nu era răutatea, ci dezvoltarea sa în urma informațiilor primite de la Veghetori. În plus, acei „păcătoși” „vor ajunge fără credință din cauza smintelii inimilor lor” (99:8), această pierdere a credinței fiind explicată în Epopeea lui Atra-Hasis, unde Enki i-a învățat pe oamenii loviți de molime, foamete și secetă să nu se mai închine zeilor cerești, confirmându-se din nou perioada apocaliptică. La fel ca în Biblie, în Cartea lui Enoh Dumnezeu a hotărât distrugerea pământenilor printr-un Potop, fiind salvați doar Enoh, Noe și familia acestuia, ei fiind singurii oameni „neprihăniți” care meritau să locuiască alături de zei.

Păcatele Bisericii creștine

În concluzie, cei care așteaptă sfârșitul lumii de câteva milenii îl așteaptă inutil, ținând cont că el a avut loc acum foarte mult timp, toate profețiile apocaliptice referindu-se la Potop. A doua sosire a lui Iisus / Enlil pe Pământ a avut loc cu puțin timp înainte de acea catastrofă globală, el întorcându-se pentru a-l pedepsi pe Enki pentru că a civilizat omenirea și pentru a se lupta cu Veghetorii conduși de Marduk. Religiile, al căror unic scop este manipularea maselor, au modificat evenimentele istoriei reale a planetei noastre. Pentru un control eficient al omenirii, e nevoie de o amenințare constantă; prin urmare, au mutat Apocalipsa din trecut într-un viitor care poate sosi dintr-o clipă în alta. „Păcatul” omenirii distruse de Potop a fost doar acceptarea civilizării oferite de către Veghetori. Religiile au ascuns acest lucru, inventând alte „păcate” pentru a ține constant omenirea în jug. Bineînțeles, doar reprezentanții oficiali ai religiilor dețin modalitatea ștergerii respectivelor „păcate”, pe care o oferă turmelor de dreptcredincioși de cele mai multe ori contra cost… Dacă aceste „păcate” erau la început într-un număr extrem de mic, ca de exemplu nerespectarea celor zece porunci ale 58927_607941609238446_185791965_nlui Moise, în timp s-a ajuns la sute, majoritatea fiind extrem de aberante. Cele recunoscute de Biserica Ortodoxă au fost publicate în Sfânta taină a spovedaniei pe înțelesul tuturor (1997) de Ioachim Pârvulescu unde, pe lângă cele șapte păcate capitale – „mândria (trufia), iubirea de argint și zgârcenia, desfrânarea, zavistia (ura, invidia, viclenia, perfidia), lăcomia (neînfrânarea), mânia (supărarea, ținerea de minte a răului), lenea (trândăvia)” – întâlnim alte aproape trei sute de „păcate” de care doar preoții ne pot „elibera”. „Păcate au existat de când este omul pe pământ, însă puterea de iertare a venit numai acum aproape 2000 de ani, prin Mântuitorul Iisus Hristos și numai prin Biserica Sa, prin preoții Săi și prin Tainele instituite de El”, declară protosinghelul Pârvulescu, adăugând că „toate răutățile și păcatele ce se întâmplă în lume, care produc mari pagube omenirii, sunt datorate lipsei de Spovedanie”. Iată câteva dintre „păcatele” pe care trebuie să le recunoască cei ce se tem de pedeapsa divină, conform acestei cărți ce se dorește a fi „un îndrumător cât mai actual pentru Spovedanie”, pentru a nu fi chinuiți în iad pentru eternitate:

Păcate ale copiilor:

– „Nu am învățat rugăciunile pe de rost: Înger, îngerașul meu, Tatăl nostru și altele.”

– „Nu m-am rugat înainte de a-mi face temele și înainte de a merge la școală pentru a-mi lumina Dumnezeu mintea ca să pot învăța bine.”

– „Am mâncat dulciuri Miercurea și Vinerea, fără să mă uit la ele dacă sunt de post sau nu.”

– „Am copiat la școală.”

– „Am dat diavolului.”

– „M-am mândrit și m-am dat mare înaintea colegilor la școală că am haine frumoase și că am bani.”

– „M-am uitat la reviste și la poze pornografice spurcându-mi vederea.”

– „M-am uitat, din curiozitate, la filme pornografice și mi-am întinat vederea, mintea și inima.”

– „Nu mi-am făcut metaniile (10-20) în fiecare zi.”

– „Când am trecut pe lângă biserică nu m-am închinat tot timpul.”

– „Nu am purtat tot timpul cruciuliță la gât ca să mă ferească Dumnezeu de rele.”

– „Câteodată diavolul mi-a dat o lenevie și o plictiseală fiind în biserică de m-a scos afară în timpul slujbei.”

– „Am fost la discotecă fără să-mi dau seama că acolo este casa diavolului care își bate joc și râde de toți tinerii ce merg acolo.”

– „Mi-am pierdut timpul uitându-mă la televizor la filme distructive și neinstructive.”

– „Fiind băiat am sărutat o fată și am îmbrățișat-o, luându-ne după oamenii maturi.”

Păcate împotriva Duhului Sfânt:

– „Am interpretat din Biblie versete după mintea mea, fără să cercetez învățăturile Sfinților Părinți.”

– „Mi-am otrăvit sufletul citind cărți eretice.”

– „Am crezut în reîncarnare și am zis că nu există suflet, rai, iad, viață viitoare etc.”

– „Am râs de preoți că sunt inculți.”

– „Am zis câteodată că atâtea rele se întâmplă în lume și Dumnezeu nu ia măsuri.”

– „Am judecat pe preoți că una spun și alta fac punându-mă eu pe scaunul de judecată în locul lui Dumnezeu, fără să-mi dau seama ce este preoția în esență și că preoții au și ei aceleași legi ale firii, însă posedă mari daruri supraomenești, depășind chiar și pe îngeri în această putere sfințitoare.”

– „Am adus ață de la mort și apă de la vrăjitor în casă să-mi meargă bine.”

Păcate strigătoare la cer:

– „Fiind căsătorit(ă) ne-am ferit de a face copii căzând în păcatul onaniei.”

– „Am făcut malahie (masturbație) înainte de căsătorie și în timpul căsătoriei. Fac și în prezent.”

– „Am făcut sodomie și gomorie (perversități sexuale) cu soția mea, cu alte femei, cu rude.”

– „Am făcut bărbat cu bărbat și femeie cu femeie.”

Păcate împotriva celor zece porunci:

– „N-am crezut că Taina Botezului iartă păcatul strămoșesc.”

– „Am avut îndoieli în puterea Sfintelor Taine.”

– „M-am căsătorit cu un(o) sectar(ă), cu un(o) catolic(ă).”

– „Ca femeie m-am împreunat cu bărbatul meu înainte de cununia religioasă la biserică. Nu am știut că dacă o femeie face asemenea păcat al curviei înainte de cununie nu mai are voie să îmbrace haina albă de mireasă, ce simbolizează curățenia trupească și sufletească.”

– „Am grăit glume cu colegi și prieteni folosind cuvinte sfinte.”

– „Am privit la diferite priveliști păcătoase, jocuri, râsuri.”

– „De rușine nu m-am închinat tot timpul când am trecut pe lângă biserici.”

– „Mi-a fugit mintea în altă parte în timpul rugăciunii și nu m-am luptat să o aduc înapoi.”

– „Din neștiință, am zis uneori că toate religiile sunt bune și de la Dumnezeu lăsate, neștiind că, în esența lor, foarte multe sunt împotriva lui Dumnezeu, Singurul Mântuitor, așa cum ne învață Biserica Ortodoxă.”

– „Ca femeie m-am rujat, pudrat, pensat, machiat, desfigurându-mi astfel chipul firesc pe care mi l-a lăsat Dumnezeu.”

– „Ca femeie am purtat cercei, inele, mărgele, diferite zorzoane pentru așa-zisa înfrumusețare, neglijând că Dumnezeu ne-a dat fiecăruia frumusețea naturală pe care trebuie să o păstrăm.”

– „Ca femeie am smintit mulți bărbați în viața mea datorită nesimțirii mele sufletești, deoarece puteam foarte ușor să evit orice privire, orice gest, orice cuvânt, orice atingere de la bărbați, însă nu am făcut-o. De aceea mă simt vinovată înaintea lui Dumnezeu.”

– „Ca femeie am purtat îmbrăcăminte indecentă (fustă și rochie scurtă, crăpată sau transparentă). Nu mi-am dat seama că prin acest port am ispitit mulți bărbați și i-am făcut să păcătuiască în mintea și în inima lor cu mine când m-au văzut așa dezvelită.”

– „Când eram fetiță (15-16 ani) de asemenea m-am purtat indecent în familie față de tata și frații mei.”

– „Am luat din terenul bisericii.”

– „Nu am cedat din terenul meu pentru biserică.”

– „Am fost la nuntă, am jucat și am dansat.”

– „M-am mândrit că sunt cineva.”

– „Am lovit pe tata sau mama fără să-mi dau seama că este un păcat foarte mare și, așa cum spun Sfinții, risc să nu-mi putrezească (atunci când voi muri) mâna cu care am lovit pe părinții mei.”

– „Am vândut vin sau țuică împreunată cu apă pentru a lua bani mai mulți.”

– „Miercurea și Vinerea nu am ținut post tot timpul vieții mele.”

– „Am ascultat pe la uși sau pe la ferestre ce se vorbea.”

– „Am trimis sau am primit scrisori de dragoste (după căsătorie).”

– „În ziua când m-am împărtășit am vomat.”

– „Am fumat și fumez încă.”

– „Nu m-am rugat în toate momentele vieții, atât la bucurii, cât și la necazuri și strâmtorări.”

– „Am râs, vorbit, dormit mult.”

– „Am ascultat, am cântat și am învățat și pe alții cântări lumești.”

– „Am cheltuit mulți bani pentru bijuterii. Cu acești bani puteam să fac mult bine oamenilor dându-mi de pomană din această viață și strângându-mi comoara în ceruri, care este veșnică.”

– „Am jucat cărți de noroc și la diferite jocuri electronice de noroc.”

– „Fără să știu sau cu știință am mâncat sau băut lucruri necurate (în care căzuseră un șoarece, o pisică).”

– „M-am uitat la televizor la filme pornografice și de sexualitate spurcându-mi mintea, inima și trupul cu acele imagini pe care mi le-a întipărit diavolul în mintea mea, cu voia mea.”

– „Am vândut sau am dat gratuit (în loc să le ard) reviste, poze sau casete pornografice, producând astfel mult rău oamenilor.”

– „Ca femeie am folosit prezervative, pastile anticoncepționale sau sterilet pentru a nu rămâne gravidă.”

– „Ca femeie am intrat în biserică cu capul descoperit, atrăgând astfel atenția bărbaților asupra mea și smintindu-i.”

– „Ca bărbat, am intrat în biserică când am avut scurgere noaptea și fără să fac 50 de metanii mari.”

– „Am visat că am făcut păcate cu cineva și când m-am trezit eram exact ca și cum aș fi făcut păcatul.”

– „Am trecut cu vederea greșelile copiilor mei și nu i-am bătut la timpul potrivit.”

– „Nu am știut și nu știu încă să mă spovedesc cum trebuie. În loc să fiu la obiect cu explicarea păcatului, fac multe introduceri, parafrazări și divagații înaintea duhovnicului în Scaunul de Spovedanie și astfel îl plictisesc pe duhovnic.”

Păcate împotriva milosteniei trupești:

– „N-am mers să cercetez pe cel din închisoare.”

– „N-am primit pe cel străin în casa mea.”

– „N-am îmbrăcat pe cel gol.”

Citind absurditățile de mai sus observăm cu ușurință că, după părerea Bisericii, absolut orice om păcătuiește încontinuu. Cum doar Biserica pare a fi cea care ne scapă de „păcate”, manipularea maselor prin această metodă este evidentă. Din păcate, nu doar creștinismul apelează la aceste „păcate” inventate și la amenințările unei pedepse divine ce va lovi atât după moartea individului, cât și după Apocalipsă, ci mai toate cultele religioase. Dacă ar ști lumea că „păcatul” omenirii din ochii divinităților cerești a fost doar acceptarea civilizării oferite de către Veghetori, restul fiind pure invenții umane, s-ar elibera din jugul religiilor…

 

Apocalipsa mayașă

Nu doar reprezentanții religiilor profită de pe urma unei amenințări a Apocalipsei, ci și organizații secrete precum masoneria, diferite guverne și, mai nou, scriitori sau realizatori de filme, deoarece sfârșitul lumii s-a dovedit a fi o afacere foarte profitabilă. Ne amintim de nebunia din anul 2000, când eram intoxicați cu „prezicerile” lui Nostradamus și presupuse alinieri ale unor planete ce ar fi trebuit să aducă Armaghedonul, dar și de cea din 2012, „prezisă” de mayașii care și-ar fi încheiat calendarul în respectivul an. Știm prea bine că lumea nu s-a sfârșit nici în 2000, nici în 2012, și nici nu a trecut printr-o schimbare majoră, așa cum se profețea. Manipulatorii maselor susțin că acest lucru se datorează nu vreunei erori de calcul, ci doar că Apocalipsa a fost amânată din diferite motive (au oprit-o extratereștrii sau i s-a făcut milă lui Dumnezeu de noi). Și totuși, au prezis mayașii că se va sfârși lumea în 2012? Chiar s-a terminat calendarul lor în acel an?

ÎCalendarul mayasn primul rând, mayaşii nu aveau un calendar, ci trei. Calendarul solar, numit Haab, era împărţit în 18 luni a câte 20 de zile, plus alte cinci zile la final, rezultând anul de 365 de zile. Al doilea, Tzolkin, era Calendarul Anului Sacru, în care cele 20 de zile principale erau rotite de 13 ori, rezultând un an de 260 de zile. Cele două calendare erau contopite pentru a crea Marele Ciclu Sacru de 52 de ani. Acest ciclu de 52 de ani era sfânt nu doar pentru mayaşi, ci pentru toate popoarele din America Centrală şi de Sud. Acest lucru se datorează zeului Quetzalcoatl, care le-a dăruit oamenilor calendarul şi le-a promis că se va întoarce la finalul unui astfel de ciclu. Cele două calendare aveau formă circulară, prin urmare fără început sau sfârşit. La fel şi cel al Marelui Ciclu Sacru, obţinut prin contopirea celor două.

Cel de-al treilea calendar este denumit Numărătoarea Lungă. Cercetătorii au stabilit că prima zi a sa este 11 august 3114 î.Hr., dată la care probabil mayaşii considerau că au fost creaţi oamenii. Numărătoarea Lungă nu este un calendar propriu-zis, ci o enumerare a unor date importante. În fiecare oraş mayaş s-au descoperit stele de piatră pe care era inscripţionat acest „calendar”, dar de obicei datele difereau. Lucru absolut firesc, ţinând cont că fiecare comunitate îşi nota cele mai importante evenimente proprii (cum ar fi domniile regilor, războaiele cu alte triburi, molime, etc.). De exemplu, Numărătoarea Lungă de pe Stela 2 din Chiapa de Corzo începe cu data de 6 decembrie 36 î.Hr., cea de pe Stela C din Tres Zapotes cu 1 septembrie 32 î.Hr., cea de pe Stela 1 din El Baul cu 2 martie 37, iar cea de pe statueta Tuxtla de lângă La Mojarra începe cu data de 12 martie 162. Există şi date comune mai multor inscripţii, cum ar fi 11 august 3114 î.Hr. sau datele unor eclipse. Mult prea comentata zi de 20 decembrie 2012 se pare că există într-o singură inscripţie de pe Monumentul 6 din El Toruguero. Unii au interpretat-o ca fiind ultima zi a erei prezente. Alţi cercetători au considerat data de 21 decembrie 2012 ca fiind ziua în care zeul mayaș Bolon Yokte’ K’uh va reveni pe Pământ. Ţinând cont că există o singură menţionare a anului 2012 pe o inscripţie obscură, pe care fiecare cercetător a interpretat-o după capacităţile imaginaţiei sale, aceasta nu poate fi considerată o profeţie veritabilă a mayaşilor. De exemplu, în Templul Inscripţiilor din Palenque apare într-o porţiune din text data de 21 octombrie 4772. După logica celor care susţin ideea de Apocalipsă în 2012, unii ar putea considera 4772 ca fiind anul sfârşitului. În concluzie, calendarul mayaş nu se termină în 2012 (fiind un cerc nu are început sau sfârşit) şi nici nu credeau mayaşii că în acel an va veni Apocalipsa. Doar unul singur credea că se va întâmpla ceva în acel an, mai exact cel care a lăsat acea inscripţie dubioasă. Iar istoria ne învaţă că de-a lungul timpului au existat numeroşi astfel de „profeţi”, ale căror previziuni nu s-au împlinit. În măsura în care nici măcar mayaşii nu au luat în seamă această „profeţie” (care există pe o singură inscripţie, din miile lăsate în urmă), de ce ar face asta oamenii secolului XXI? În plus, remarcabil este faptul că, din multitudinea de cercetători ai culturii Maya, până acum câţiva ani nici măcar unul singur nu a pomenit ceva despre anul 2012. Dacă mayaşii ar fi preconizat că se va întâmpla ceva în acel an, ciudat este că nimeni nu a observat acest lucru, deşi cultura mesoamericană a fost studiată intens de nenumăraţi cercetători. În realitate, cei care conduc lumea ne-au manipulat constant prin câteva aşa-zise Apocalipse, menite doar să creeze panică în rândul maselor, frica fiind cea mai eficientă metodă de control.

Zeul Bolon Yokte’ K’uh, despre care mayaşul din El Toruguero „profeţea” că se va întoarce în 2012, este de fapt nu o divinitate, ci un grup, al celor Nouă Zei Subpământeni ai Nopţii, numiţi de obicei Bolon Ti Ku, nimeni alții decât Veghetorii. Prima partea a numelui acestui grup de divinități provine din aceeași particulă Bel (unul dintre epitetele lui Marduk în Babilon) ca și Baal, Baldur sau Belial, Marduk fiind unul dintre personajele principale ale Apocalipsei. Chiar dacă nu avem de a face cu o profeție apocaliptică, cercetătorii au găsit o legătură cu un personaj central al respectivelor evenimente. Dar dacă mayașii nu știau prea multe despre Apocalipsa din trecut, poate predecesorii lor aveau mai multe informații.

Mayașii au preluat atât calendarul, cât și cunoștințele astrologice și scrisul de la olmeci, care au reprezentat prima mare civilizație a Mexicului. Datările cu carbon radioactiv din orașul mexican La Venta au indicat faptul că olmecii s-au stabilit aici între anii 1.500 și 1.100 î.e.n., dispărând brusc în jurul anului 400 î.e.n. În anii 1940, arheologul american Matthew Stirling a descoperit în La Venta o stelă de piatră înaltă de mai bine de patru metri, lată de doi și groasă de aproape un metru, care a fost numită „Stela Bărboșilor”. Pe ea era reprezentată întâlnirea dintre doi bărbați înalți, cu veșminte bogate și încălțări elegante, ce aveau vârfurile întoarse. Eroziunea sau mutilarea deliberată a distrus complet chipul unuia dintre ei. Celălalt, un bărbat caucazian, cu nasul proeminent și o barbă lungă și stufoasă, pe care arheologii l-au botezat „Unchiul Sam”, era intact. „Stela Bărboșilor” era îngropată lângă piramida conică, între șase sute de coloane de bazalt, înalte de trei metri. În cartea Amprentele zeilor, Graham Hancock scria: „scena întâlnirii, pe care o înfățișa, trebuie să fi fost – cine știe din ce motiv? – de o importanță capitală pentru olmeci, de unde și această stelă grandioasă și formidabilul scut de coloane ridicate ca s-o protejeze”. Într-adevăr, dimensiunile stelei sugerează faptul că era vorba despre două personaje importante. Aspectul fizic al celor doi bărbați – trăsături caucaziene, bărbi, înălțime și haine bogate – sugerează că este vorba despre doi dintre zeii vechi. Această întâlnire foarte importantă, pe care olmecii au hotărât să o ascundă între șase sute de coloane de bazalt înalte de trei metri, nu poate fi decât una singură: cea dintre Marduk și tatăl său. „Profețiile” apocaliptice iudeo-creștine vorbesc despre eliberarea „Balaurului” și reuniunea sa cu „Fiara”. Așa cum am văzut deja, la scurt timp după începerea celui de-al doilea război al zeilor, Marduk l-a eliberat pe Enki, ce fusese crucificat pe Vârful Omu din munții Bucegi. Reuniunea celor doi a dus la un crunt și îndelungat război, în care omenirea a avut cel mai mult de suferit, terminat cu o inundație globală. E posibil ca olmecii să fi reprezentat această întâlnire care, indiferent dacă era privită ca una din trecut ori din viitor, le-a părut a fi înfricoșătoare, cauzatoare de imense distrugeri. Drept pentru care au ales să o îngroape înconjurată de șase sute (șase e numărul lui Marduk) de coloane foarte înalte – pentru a fi siguri că nimeni nu va avea acces la această informație -, nu înainte de a distruge chipul unuia dintre zei, pentru a nu fi recunoscut în cazul în care cineva ar fi recuperat, totuși, „Stela Bărboșilor”. Probabil un conducător olmec a ordonat realizarea stelei după ce a primit informația despre întâlnirea divină de la vreun profet, iar un predecesor al său o ordonat ascunderea stelei, considerând-o a fi un eveniment mult prea crunt pentru a rămâne la vedere.

Dacă într-adevăr profețiile apocaliptice despre viitor sunt în realitate amintiri ale trecutului, cum s-a putut întâmpla o asemenea confuzie? Dacă anumite persoane au privit spre viitor, cu ajutorul divinităților ori prin metode de clarviziune / șamanism, cum de au văzut trecutul? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să înțelegem timpul.

Timpul

Alături de spațiu, timpul reprezintă o noțiune de bază a fizicii, ambele fiind miezul multor structuri. Însă nimeni nu știe ce sunt ele cu adevărat. Încă din antichitate, numeroși filosofi și oameni de știință au încercat să descopere natura timpului. Sfântul Augustin din Hippo remarca faptul că „încercarea de a defini timpul se manifestă prin înșiruirea unor cuvinte ce se vor pierde fără a reuși, însă, să contureze un portret al acestuia”, în acea vreme oamenii considerând că timpul și spațiul ne-au fost date de Dumnezeu. Însă acest lucru nu i-a oprit pe cercetători. Galileo Galilei a fost primul om de știință care a demonstrat că timpul este un parametru-cheie în legile mișcării, el descoperind în 1637 principiul ceasului cu pendul jucându-se cu un felinar Infinity-Time1pe care îl pendula în timpul unei slujbe religioase plictisitoare. În 1686 Isaac Newton și-a fondat teoria despre timp, considerând că Universul este asemănător unui mecanism de ceasornic, părțile acestuia mișcându-se cu precizie matematică, stabilită de legi fixe și previzibile. Din punctul său de vedere, timpul era absolut și universal, fiind același pentru toată lumea. Alexander Friedman a demonstrat că un Univers infinit, aflat în continuă expansiune, poate avea un început localizat în timp. La începutul secolului XX, Albert Einstein a răsturnat toate teoriile existente, demonstrând că timpul este relativ și că variază în funcție de mișcare și de gravitație. Teoria sa a deschis calea către studiul găurilor negre, al găurilor de vierme și al călătoriilor în timp. Hermann Minkowski a arătat că teoria lui Einstein despre relativitatea timpului implică o legătură între spațiu și timp, cele două noțiuni neputând fi separate. El afirma că „de acum înainte, timpul și spațiul în sine sunt sortite să se veștejească până vor ajunge simple umbre”. Fizicianul John Archibald Wheeler, inventatorul termenului de „gaură neagră”, considera găurile negre niște țesături infinite ale timpului. „Timpul este modalitatea prin care natura a făcut ca lucrurile să nu se întâmple toate deodată”, declara el. 

Totuși, aceste încercări de definire a timpului nu au oferit răspunsurile necesare. Are timpul un început și un sfârșit? De ce se mișcă într-o singură direcție? Și, de fapt, ce este timpul? Demonstrația lui Albert Einstein, conform căreia timpul este relativ, a cauzat un șoc pentru comunitatea științifică și cea religioasă. Nu era ușor de acceptat ideea că intervalul de timp dintre două puncte stabile nu este fix, ci depinde de contextul în care este măsurat. Însă în 1971, doi fizicieni au instalat două ceasuri atomice într-un satelit care urma să se învârtă în jurul Pământului, ele înregistrând o diferență de 59 de nanosecunde față de ceasurile de pe Pământ, demonstrându-se astfel acuratețea teoriei lui Einstein. La începutul mileniului al treilea, majoritatea fizicienilor sunt convinși că timpul nu se scurge ireversibil și că în curând vom avea instrumentele necesare descoperirii adevăratei naturi ale timpului, care ar putea fi mai complexă decât bănuim. În plus, pentru fizica modernă, noțiunile de trecut, prezent și viitor nu mai au sens, considerându-le doar etichete menite să ne organizeze viețile. Einstein mai spunea că „trecutul, prezentul și viitorul sunt doar iluzii” iar fizicienii moderni, la fel ca filosofii din toate timpurile, se întreabă dacă scurgerea timpului este un adevărat efect fizic, ori doar o iluzie. Multe relatări despre întâlniri cu extratereştri conțin afirmații de genul: „timpul nostru este altfel” sau „noi trăim concomitent trecutul, prezentul și viitorul”. Este oare posibil așa ceva?

În Tunelul timpului, Rodica Bretin prezenta mai multe întâmplări în care trecutul și prezentul s-au intersectat. Una dintre ele îl are ca protagonist pe francezul Nicolas Gautier, care pe 4 septembrie 1923 a plecat în Cambodgia, 437xla Angkor („Orașul zeilor”). În a zecea zi de vizită, Gautier a văzut în Angkor Vat o dansatoare apsara, care i-a dansat până când au apărut niște războinici cu lănci și scuturi, care au prins-o. Aceștia au aruncat cu o lance spre Gautier, însă arma a trecut prin el ca prin aer. Speriați, războinicii și apsara au fugit. După 31 de ani de la această întâmplare, arheologii francezi au descoperit un basorelief ce înfățișa condamnarea unei frumoase apsara la moarte prin strivirea de către un elefant. Iar într-o cronică, ambasadorul tibetan Rgya Nysho nota că în anul 1.171 a fost martorul execuției unei apsara, fiica unui nobil, condamnată pentru că nu și-a îndeplinit menirea. Ea dansase în fața unui zeu fără nume, apărut noaptea în templu, pe care gărzile l-au făcut să dispară. Dansatoarea a fost strivită de un elefant, exact ca în basorelieful descoperit în 1954.

Și John D. Ralphs în Explorând a patra dimensiune (1992) descria un caz similar, în care trecutul și prezentul s-au intersectat, însă nu doar o dată, ci în repetate rânduri. Mediumul Matthew Manning relata în 1978 că, după ce s-a mutat într-o casă veche, a conversat de mai multe ori cu Robert Webbe, proprietarul casei cu două secole și jumătate în urmă. Fiecare dintre ei îl auzea pe celălalt, fără să îl vadă, considerând că celălalt este o fantomă. Când Manning i-a spus lui Webbe că el murise în 1736, iar ei se aflau în 1968, Webbe i-a replicat că totul e o aiureală, deoarece lumea se afla abia în 1726, adăugând că probabil a înnebunit, din moment ce îi tot auzea în cap vocea interlocutorului său. Și totuși, niciunul dintre ei nu era nebun și nici nu era vorba despre fantome. Din cauze necunoscute, în acel loc se intersectau adeseori trecutul și viitorul, fiecare dintre cei doi trăind în propriul său prezent, aflat în anul 1726 și, respectiv, 1968.

Chiar dacă omenirea se încăpățânează să considere timpul a fi liniar, fizicienii și filosofii îl consideră ciclic. De altfel, ciclic îl credeau și anticii. De exemplu, în China se spunea că au trecut zece kis (epoci pierite) de la începutul timpului până la Confucius. După cum scria Gustav Schlegel în Uranographie chinoise din 1875, la sfârșitul fiecărui kis, „într-o convulsie generală a naturii, marea iese din matca ei; munții țâșnesc din pământ, râurile își schimbă cursurile, ființele omenești și toate celelalte sunt nimicite, iar vechile urme se șterg”. Scripturile budiste vorbesc despre cei „șapte Sori”, fiecare dintre ei încheiat prin apă, foc sau vânt. La finalul celui de-al șaptelea Soare, actualul „ciclu al lumii”, se așteaptă ca „pământul să izbucnească în flăcări”. Tradițiile aborigene din Sarawak și Sabah reamintesc că odinioară cerul se afla „jos” și ne spun că „șase Sori au pierit… în prezent lumea este luminată de al șaptelea Soare”. Oracolele Sibiline vorbesc despre „nouă Sori și nouă vârste” și profețesc alte două vârste care vor urma. Aztecii credeau că au fost patru ere, numite tot Sori, înainte de a noastră. Indienii hopi din Arizona consemnează trei Sori precedenți, fiecare sfârșindu-se printr-o uriașă hour-glassanihilare urmată de renașterea treptată a omenirii. Conform World Mythology, miturile lor spun că „prima lume a fost distrusă, ca pedeapsă pentru ticăloșia oamenilor, de către un foc a-toate-nimicitor, care a venit de sus și de jos. A doua lume s-a sfârșit când globul pământesc s-a răsturnat de pe axă și totul s-a acoperit de gheață. A treia lume s-a terminat cu un potop universal. Lumea actuală este a patra. Soarta ei depinde de purtarea locuitorilor săi, dacă va fi sau nu conformă cu planurile Creatorului”. Scripturile sacre indiene Purana vorbesc despre patru ere ale Pământului, numite yuga, care totalizează doisprezece mii de „ani divini” sau „Era Mare” Mahayuga. Grecii antici aminteau și ei de patru ere ale omenirii. Calendarele din America Centrală și de Sud, asemănătoare cu cel egiptean, erau bazate pe cicluri de câte cincizeci și doi de ani. Toate acestea prezintă timpul ca pe un ciclu ce se repetă la infinit, reprezentat grafic ca un cerc, numit de obicei „roata timpului”. Această „roată” a dus la nașterea cercului zodiacal despre care vorbește și Rigveda când amintește de „o roată cu doisprezece spițe, pe care s-au așezat 720 de fii ai lui Agni” (1:64). Dacă timpul ar fi circular, deplasându-se într-un singur sens, atunci absolut toate evenimentele s-ar repeta. Prin urmare, un punct ce se deplasează pe acel cerc într-o singură direcție va trece la un moment dat prin locul pe care tocmai l-a părăsit. Astfel, viitorul devine trecut iar trecutul, viitor. Prin această ipoteză am putea înțelege de ce oamenii cărora li s-a arătat viitorul au văzut trecutul și, în același timp, am putea înțelege și de ce se consideră că istoria se repetă. În acest caz, am putea înțelege și ipoteza destinului, prezentă în multe religii dispărute și contemporane. Dacă evenimentele se repetă identic ori aproape identic în fiecare ciclu temporal, înseamnă că se urmează de fiecare dată același „scenariu”, pe care îl putem numi destin. Și tot prin ipoteza timpului ciclic am reuși să înțelegem de ce, în Apocalipsa lui Ioan, Balaurul Enki va fi închis, apoi eliberat și din nou închis.

Dacă evenimentele se repetă încontinuu și, după cum se vede, cu aceleași personaje, putem explica și teoria reîncarnării, prezentă astăzi mai ales în culturile orientale. Adepții acestei credințe nu cunosc nici regulile după care un spirit se reîntrupează pe Pământ, nici durata de timp la care o face. Însă considerând că evenimentele se repetă identic, în fiecare ciclu temporal, prin urmare și ființele, putem presupune că reîncarnările au loc o dată în fiecare ciclu. Fizica cuantică oarecum confirmă teoria reîncarnării, diferența dintre ea și religiile orientale reprezentând-o posibilitatea ca fiecare om să primească exact corpul pe care l-a avut în precedenta viață. De exemplu, dacă o persoană ar fi închisă într-o cutie vidată și impenetrabilă, ar muri prin asfixiere în scurt timp; însă mișcarea aleatorie a moleculelor care o compun ar face ca, peste un număr de ani (ce se scrie ca un 1 urmat de un milion ori un miliard ori un miliard de zerouri), respectiva persoană să fie recompusă în starea moleculară pe care o avea înaintea morții și să învie pur și simplu. Exact acest lucru afirmă toate textele apocaliptice: după sfârșitul lumii și judecata finală, morții vor învia într-o nouă lume. Totuși, privind spre istoria Pământului de la exilul Veghetorilor până la Potop, observăm că, deși anumite evenimente par să se repete, nu sunt totuși identice. Prin urmare, ori este vorba despre un ciclu temporal mult mai mare, care încă nu s-a sfârșit, ori de unul mai mic, care se repetă într-un mod asemănător, însă nu identic.

Dar dacă timpul este într-adevăr ciclic, dar reprezentarea sa grafică nu ar trebui să fie în formă de cerc? Și dacă nu se scurge întotdeauna în aceeași direcție și cu aceeași viteză? Știm că pământenii au fost la un moment dat deosebit de avansați tehnologic, în timp au involuat apoi au reevoluat. Prin urmare, se respectă ciclul temporal. Considerăm timpul ca un oval așezat vertical, un punct din partea sudică reprezentând punctul maxim al Sundial in Sanddezvoltării civilizației, iar unul de la polul opus fiind punctul minim al dezvoltării. Deplasându-ne într-un sens pe acest oval, să spunem în cel al acelor de ceasornic, omenirea trece încontinuu de la involuție la evoluție și viceversa. Dacă timpul se scurge din punctul de jos spre cel de sus pe o porțiune din oval, oare revine la punctul sudic pe un drum diferit sau pe unul asemănător? Dacă din acel punct timpul se scurge în sens invers? Această idee, oricât de trăsnită ar părea, e folosită chiar și astăzi în măsurarea timpului. Stabilind ca punct de referință presupusa naștere a lui Iisus, până în acel moment calculăm anii în mod descrescător, iar după, în sens invers, crescător. Dacă istoria într-adevăr se repetă, putem ști cu siguranță că o face după parcurgerea unui ciclu temporar? Ori după parcurgerea a jumătate de ciclu și în sens invers? Dacă timpul s-ar scurge astfel, ar face-o oare cu aceeași viteză în ambele sensuri? Dacă pe ovalul imaginat de noi urcă de la punctul maxim al evoluției la cel minim cu o anumită viteză și coboară cu una diferită? Vedem că astăzi, din punct de vedere tehnologic, omenirea pare să avanseze mult mai repede decât acum câteva secole. Prin urmare, o trecere a timpului cu viteze diferite poate fi posibilă, cel puțin teoretic, Einstein chiar susținând că timpul este relativ, viteza sa fiind influențată de mișcare și de gravitație. În plus, ne amintim că, pentru sumerieni, un an divin era egal cu 3.600 de ani pământeni, în timp ce pentru egipteni și indieni, anul divin era de zece ori mai mic, având doar 360 de ani pământeni. E oare posibil ca timpul să se scurgă până într-un punct cu o viteză, iar din acel punct cu o viteză de zece ori mai mare? Evanghelia lui Matei din Noul Testament afirmă un lucru asemănător, referindu-se la perioada Apocalipsei: „Şi de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa nici un trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta acele zile” (24:22). Dacă timpul își schimbă viteza, cum s-ar putea realiza acest lucru? Prin cel puțin trei metode. Prima, cea mai puțin probabilă, se referă la creșterea gravitației Pământului și a Soarelui de zece ori mai mult, o dată la câteva milenii. A doua, mai realistă, presupune o creștere a vitezei de rotație a Pământului atât în jurul axei sale, cât și în jurul Soarelui. Dacă într-adevăr Terra este un corp artificial, creat de ființele pe care le numim zei ori extratereștri, schimbarea vitezei de rotație ar fi una posibilă pentru ei. Și chiar nedetectată de noi, dacă ar avea loc treptat, pe parcursul a câteva milenii. Oamenii de știință ne oferă o a treia metodă, și anume deplasarea axei Pământului în urma unui cutremur cu magnitudine mare, așa cum s-a întâmplat în 2004, când un cutremur de 9,1 grade, ce a provocat un tsunami în Oceanul Indian, a modificat axa Terrei cu aproximativ 6,67 centimetri, scurtând ziua cu 6,8 microsecunde. Această teorie poate fi plauzibilă, mai ales amintindu-ne că miturile lumii vorbesc despre cutremure devastatoare înainte de Potop, însă modificarea axei nu ar modifica trecerea timpului, ci doar durata zilelor. Pământul ar efectua o rotație completă în jurul axei sale în mai puțin de douăzeci și patru de ore, însă timpul nu și-ar schimba la propriu viteza. Prin urmare, rămâne în picioare modificarea intenționată a vitezei de rotație a Pământului, atât în jurul axei sale cât și în jurul Soarelui, de către „zei”. Parcă pentru a confirma această ipoteză, Vechiul Testament afirmă despre Yahweh că „El este Cel care schimbă timpurile şi ceasurile, Cel care dă jos de pe tron pe regi şi Cel care îi pune” (Cartea lui Daniel 2:21).

Cât durează un ciclu temporal? În astrologie există conceptul de Mare An, un ciclu ce durează 25.920 de ani pământeni, timp în care planeta noastră străbate toate cele douăsprezece case zodiacale, parcurgând câte 2.160 de ani în fiecare zodie. Dacă acest Mare An nu se referă la trecerea planetei prin dreptul unor constelații, ci la ciclul temporal al Pământului? Dacă acest ciclu ar dura 25.920 de ani? În acest caz, am putea presupune că timpul parcurge o jumătate de cerc cu o viteză constantă în zece cicluri mici de câte 2.160 de ani, cealaltă jumătate cu o viteză de zece ori mai timemare – adică un ciclu de 2.160 de ani -, ultimul ciclu rămas fiind împărțit în două, reprezentând perioada în care Pământul își schimbă viteza (1.080 de ani pentru accelerare și alți 1.080 pentru decelerare, situați grafic la polii ovalului imaginat de noi). O schimbare treptată a vitezei Pământului pe parcursul a mai bine de un mileniu nu poate fi detectată în vreun fel de pământeni și, din păcate, nici nu poate fi verificată, cel puțin nu în prezent. Însă, pe viitor, să sperăm că tehnologia ne va oferi răspunsurile care ne frământă de mii de ani despre timp și despre secretele pe care le ascunde. Până în acel moment, însă, putem doar să înțelegem de ce viziunile viitorului, apocaliptice ori nu, sunt de fapt amintiri ale trecutului. Și viceversa.

Ar fi posibil ca lumea să treacă prin cicluri temporale de câte 25.920 de ani? Dacă da, înseamnă că fiecare astfel de ciclu ar trebui să se încheie cu o mare distrugere sau o apocalipsă, atunci când omenirea se află în punctul maxim de dezvoltare tehnologică. Cum după calculele noastre Potopul a avut loc acum aproximativ treizeci și două de milenii, finalul unui ciclu temporal ar trebui să provoace o altă catastrofă în jurul anilor 5.000 – 4.000 î.e.n. Și se pare că exact așa au stat lucrurile. În 1997, cercetătorii William Ryan şi Walter Pitman de la Universitatea Columbia au ajuns la concluzia că Marea Neagră a fost un lac cu apă dulce inundat ulterior de un masiv torent de apă, acum șapte milenii. La rândul său, oceanograful Robert Ballard, cel care a descoperit epava Titanicului, a ajuns în 2012 la concluzia că acum aproximativ șapte milenii a avut loc într-adevăr un Potop ce a dus la apariția Mării Negre, cauzat de topirea ghețarilor în timpul unei perioade de încălzire globală. Dacă după fiecare apocalipsă ia naștere o nouă lume, exact în acea perioadă consideră creaționiștii că a apărut Pământul. Să nu uităm că, tot atunci, s-a dezvoltat practic peste noapte civilizația sumeriană, urmată la scurt timp de cea egipteană și cea indiană.

Se scurge timpul în tot Universul în același mod ca pe Terra? Puțin probabil, Einstein demonstrând deja că timpul este relativ, fiind influențat de factori precum mișcarea sau gravitația. Iar în capitolul Stargate am văzut că timpul pe planeta zeilor este diferit de al nostru, călătorii umani printr-o „poartă stelară” nesuportând defazajul temporal dintre aceste două locații. Prin urmare, dacă timpul pe Pământ se scurge într-un mod diferit, este posibil ca nature-black-white-zombie-hand-wallpaperdoar planeta noastră să fie prinsă în acea buclă temporală. Dacă așa stau lucrurile în realitate, cine ar fi putut creat bucla? Nimeni alții decât „zeii”, care „schimbă timpurile şi ceasurile”. Când au creat această buclă temporală și în ce scop? Nu putem ști cu siguranță, însă putem intui. Dacă Pământul a devenit închisoarea Veghetorilor, împăratul Anu trebuia să fie sigur că aceștia nu pot părăsi planeta. Am văzut deja că și-au construit „porți stelare” cu care voiau să evadeze. Prin urmare, era nevoie de o măsură de securitate mai eficientă. O buclă temporală ar putea reprezenta exact acea măsură. În timp ce pe planeta zeilor timpul se scurge într-un anumit mod, probabil chiar liniar, evoluând pe măsura trecerii anilor, Pământul închis într-o sferă a timpului ar fi ținut pe loc, condamnat să-și repete istoria la infinit. Sau, cel puțin, până la distrugerea totală a planetei.