24. Izvorul vieții


 NAN7658

Şi a zis Domnul Dumnezeu: «Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!…» De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat”, spune Geneza biblică. Povestea unei grădini primordiale, în care se află sursa nemuririi, a înfierbântat mințile oamenilor din toate timpurile. Dar mai ales în Evul Mediu, când fanatismul creștin a atins cote maxime, lucru demonstrat de Inchiziție și cruciade. Nebunia acestei perioade a început în 1145 atunci când, după cum relata episcopul german Otto de Freising în Chronicon, Papa a primit o scrisoare misterioasă de la un conducător creștin din India. Cel care i-a înmânat Papei scrisoarea era episcopul Hugh din Gebal, un oraș de pe coasta mediteraneană a Siriei. Semnatarul scrisorii era un necunoscut ce își spunea Ioan Bătrânul, despre care se credea că era un descendent al magilor ce i-au adus daruri lui Iisus și că a întemeiat un puternic regat creștin la capătul lumii, după ce i-a învins pe regii musulmani din Persia. Acesta îi declara Papei că unul dintre râurile Edenului curge prin țara sa, India. E drept că nimeni nu auzise până în acel moment de părintele Ioan sau de un puternic regat creștin în estul Asiei. Însă când regii mongoli au atacat granițele imperiului musulman, învingându-l în 1141 pe sultanul Sanjar, Papei i-a fost prezentată vestea ca o victorie a unui rege creștin ce îi atacase pe musulmani din partea cealaltă a Asiei. Prin urmare, existența părintelui Ioan și a regatului său erau pentru europeni cât se poate de plauzibile. Imediat după ce a aflat de existența misteriosului Ioan și a unuia dintre râurile Paradisului, Papa Eugeniu al III-lea a cerut organizarea unei noi cruciade. Mai ales că acest lucru se întâmpla după ce, cu un an înainte, creștinii fuseseră înfrânți de către musulmani la Edessa. Musulmanii au obținut o nouă victorie și în 1146, iar armatele creștine, conduse de francezul Ludovic al VII-lea și de germanul Conrad al III-lea, au plecat către Asia Mică un an mai târziu, la ordinul Papei. Turcii au reușit să nimicească oștile creștine și totul părea pierdut. Însă, conform cronicilor vremii, părintele Ioan a trimis în 1165 o scrisoare împăratului Bizanțului, împăratului Sfântului Imperiu Roman și altor regi, prin care își declara intenția de a veni cu armata sa în Țara Sfântă. Din nou și-a descris regatul ca fiind locul în care se află poarta Raiului și prin care curge unul dintre râurile Paradisului. Ajutorul promis nu a venit niciodată, spre dezamăgirea lumii creștine. Ba chiar Saladin, sultanul Egiptului și al Damascului, a unit lumea musulmană sub conducerea sa și a cucerit Ierusalimul în 1187, ceea ce a dus la o nouă cruciadă, condusă de regii Angliei și Franței, Richard Inimă de Leu și Filip al II-lea August, și împăratul Germaniei, Frederic I Barbarossa.

În timp ce luptele cu musulmanii continuau, drumul către India rămânea închis pentru europeni, iar credința că în acea țară curgeau apele Edenului înflorea. La sfârșitul secolului al doisprezecelea și-a făcut apariția lucrarea Romance of Alexander, o biografie a lui Alexandru Macedon care vorbea despre trei fântâni miraculoase. Una îi întinerea pe cei bătrâni, a doua oferea nemurirea iar ultima învia morții. Erau picaturalocalizate în regiuni diferite, una dintre ele izvorând din Tigru și Eufrat (în Orient), alta din Nil (Egipt) iar cea de-a treia din Gange (India), acestea fiind în viziunea Europei medievale cele patru râuri ce izvorau din Grădina Edenului. Cartea susținea că Alexandru a descoperit Fântâna Tinereții, din care au băut cincizeci și șase dintre însoțitorii săi. Însă cum ar fi putut ajunge creștinii europeni la acea fântână, din moment ce drumul către India era blocat de musulmani? Papii au încercat de nenumărate ori să comunice cu părintele Ioan, „ilustrul și magnificul rege al Indiei și mult iubit fiu al lui Hristos”. În 1245, Papa Inocențiu al IV-lea la trimis pe Giovanni da Pian del Carpini prin sudul Rusiei la conducătorul mongolilor, pe care îi considera nestorieni (o sectă creștin-ortodoxă) iar pe han ca fiind părintele Ioan. În 1254, armeanul Haithon a călătorit degizat spre Mongolia, prin estul Turciei. El consemna trecerea printr-o trecătoare din apropierea Mării Caspice, numită Porțile de Fier, ceea ce a dus la speculația că acea călătorie era asemănătoare celei a lui Alexandru, despre care se spunea că a turnat fier topit pentru a închide o trecătoare. Emisarii papali ce căutau țara părintelui Ioan au fost însoțiți de aventurieri, precum frații Niccolo și Maffeo Polo, Marco Polo (fiul lui Maffeo) sau cavalerul german William de Boldensele. Cavalerul englez John Maundeville scria că a descoperit Paradisul biblic în cartea The Voyages and Travels of Sir John Maundeville, Knight, ce a devenit un adevărat bestseller în Europa medievală.

Deoarece rutele terestre erau blocate de dușmani, regatele creștine europene au căutat o nouă rută către către apele miraculoase din India. La mijlocul secolului al cincisprezecelea, regatul Portugaliei încerca să ajungă în India pe mare, înconjurând Africa. În 1445, portughezul Dinas Dias a ajuns la gurile fluviului Senegal, despre care nota că „se spune că izvorăște din Nil, fiind unul din glorioasele râuri ale pământului, fiindcă își are izvorul în paradisul terestru, Grădina Eden”. A fost urmat de alți exploratori, care au ajuns până la Capul Bunei Speranțe, până în 1499 când Vasco da Gama a reușit să înconjoare Africa și să ajungă în India mult-visată. Cu toate acestea, nu portughezii au fost cei care câștigat întrecerea. Spaniolul Cristobal Colon sau Cristofor Columb, italian la columborigine, a descoperit că poate ajunge în India mult mai repede navigând spre vest, după ce a cercetat hărți și scrieri vechi. Deși i-au respins de trei ori propunerea, regele Spaniei, Ferdinand al II-lea de Aragon, și soția sa, Isabela I, i-au permis într-un final lui Columb să plece în căutarea Indiilor prin vest. Astfel, în octombrie 1492, Columb a ajuns la insulele Bahamas, despre care credea că sunt cele din țara legendarului părinte Ioan. Două decenii mai târziu, regele Ferdinand i-a cerut aventurierului Ponce de Leon să găsească fără întârziere apele ce întinereau. Acesta a interogat și chiar torturat numeroși „indieni”, pentru a-i forța să dezvăluie locul în care se afla izvorul miraculos. În 1511, unii băștinași i-au mărturisit că pe insula lor exista un izvor din care a băut un bătrân, căruia imediat „i s-a întors bărbăția și putea să facă tot ce făcea un bărbat tânăr, s-a însurat și a făcut și copii”. În raportul său către regele Ferdinand, consemnat de istoricul oficial al Curții, Peter Martyr de Angleria, Ponce de Leon declara că băștinașii din insulele Lucayos sau Bahamas povesteau că „există o insulă… în care se află un izvor etern, ale cărui puteri magice constau în faptul că, dacă cineva bea din el, probabil și însoțit de o anumită dietă, devine tânăr din nou”. Pe 23 februarie 1512, Ferdinand i-a acordat aventurierului un Patent de Descoperire, ordonându-i să găsească respectiva insulă. Pe fiecare dintre cele câteva sute de insule din Bahamas, marinarii lui Ponce de Leon au fost nevoiți să bea apa nenumăratelor pârâuri, în căutarea celei miraculoase. Au fost interogați alți „indieni” care, prin legendele lor, confirmau existența apei ce întinerește. Pentru că expediția nu a avut succesul scontat, în 1521 regele spaniol l-a trimis pe Ponce de Leon într-o nouă căutare, de această dată în Florida. Referindu-se la scopul acestei misiuni, istoricul Antonio de Herrera y Tordesillasa scria în Historia general de las Indias că „el a plecat în căutarea Sfintei Fântâni, atât de renumită printre indieni, și a râului ale cărui ape îi întinerea pe cei bătrâni”. În locul tinereții veșnice, Ponce de Leon a găsit moartea, cauzată de o săgeată indiană. Iar căutarea organizată, pe baza unui decret regal, a încetat pentru totdeauna. Nu și căutarea individuală, însă. Cel mai bun exemplu îl reprezintă alchimia, care a cunoscut un avânt deosebit în Evul Mediu, influențată și de Kabbalah evreiască ce în acea perioadă a fost așternută în scris.

Să fi fost căutătorii nemuririi sau a tinereții veșnice o adunătură de naivi, ce urmăreau fantasmele unor basme? Ei nu se considerau astfel. Într-o Europă creștină, cuvintele Bibliei nu erau puse la îndoială. Iar Biblia vorbea încă din prima sa parte despre o grădină udată de patru râuri, în care creștea un pom ce oferea nemurirea. În plus, miturile păgânilor susțineau existența unor fructe sau ape de acest gen. Celții, vechii locuitori ai Irlandei, povesteau că zeița Iduon păzea niște mere magice, pe care le mâncau zeii pentru a redeveni tineri. Pentru grecii antici, oracolul din Delphi i-a prezis semizeului Herakles (numit Hercules de cătrewater-magic romani) că „atunci când toate acestea se vor încheia, tu vei deveni unul dintre nemuritori”, iar penultima dintre muncile acestuia a constat în găsirea unor mere de aur din grădina hesperidelor, un loc aflat la capătul Pământului, departe de ochii muritorilor, întocmai ca grădina biblică a Edenului. Grecii și romanii ne-au lăsat și alte mituri ce vorbesc despre simpli oameni ce au primit sau refuzat nemurirea. Tantalus a devenit nemuritor după ce a furat ambrozia și nectarul zeilor. Odysseus a refuzat imortalitatea oferită de nimfa Calypso, preferând să se întoarcă la soția lui. Zeul Apollo a uns trupul lui Sarpedon încât acesta să trăiască mai multe generații. Zeița Afrodita i-a oferit lui Phaon o poțiune magică, ce l-a transformat într-un tânăr „care a aprins inimile tuturor femeilor din Lesbos”. Și Demophon, uns cu ambrozie de Demetra, ar fi devenit nemuritor dacă mama sa nu ar fi întrerupt procedura. Pescarul Glaukos a observat că un pește prins de el a înviat după ce a atins o anumită iarbă și a sărit în mare. Luând respectiva iarbă în gură, Glaukos a sărit în apă exact în același loc, iar zeii Okeanos și Tethis l-au primit în rândul lor, făcându-l zeu. Despre o astfel de iarbă aminteau și mesopotamienii în Epopeea lui Ghilgameș, eroul descoperind-o pe fundul unei ape din tărâmul zeilor. Tot mesopotamienii susțineau că preotului Adapa i-a fost oferită nemurirea de către zeul Anu și supraviețuitorilor Potopului de către Enlil. Iar pentru evrei, Enoh și Ilie au fost luați la cer, unde au primit imortalitatea. Prin urmare, cum ar fi putut considera căutătorii nemuririi că nu există un sâmbure de adevăr în toate aceste legende? Mai ales când Apocalipsa lui Ioan, ultima carte biblică, vorbește și ea despre „râul şi apa vieţii, limpede cum e cristalul şi care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului și în mijlocul pieţei din cetate, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vieţii, făcând rod de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-şi rodul; şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor”?

Anul 1492, când Columb a descoperit America, a fost și cel în care s-a încheiat dominația musulmanilor în peninsula Iberică, prin capitularea maurilor la Granada. De-a lungul a opt secole, în mod evident, cultura creștină și cea musulmană din peninsulă au interacționat. Povestea din Coran despre fântâna vieții era cunoscută în ambele tabere. Iar faptul că se asemăna cu legenda lui Glaukos reprezenta pentru oamenii acelormoses timpuri o dovadă a veridicității ei. În Sura XVIII, Moise, însoțit de un ajutor, trebuia să ia cu el un pește uscat. Locul în care peștele va învia și va sări în apă va fi cel în care va întâlni un personaj misterios, un „servitor al Domnului”. Ajunși la „întretăierea dintre două râuri”, peștele a înviat și a sărit în apă, iar Moise l-a întâlnit pe enigmaticul personaj. Tot în această sură, Moise este dus întâi în vest, apoi în est și, în cele din urmă, în ținutul în care Gog și Magog plănuiau nelegiuiri împotriva omenirii. Moise, numit aici Du-al’karnain („Cel cu două coarne”), a astupat trecătoarea dintre munți cu blocuri de fier, acoperite cu plumb topit, creând o barieră pe care Gog și Magog nu puteau să o răzbată. În ebraică și arabă, cuvântul „karnain” înseamnă atât „coarne duble”, cât și „raze duble”. În Ieșirea 34:29, „când se pogora Moise din Muntele Sinai, având în mâini cele două table ale legii, el nu ştia că faţa sa strălucea, pentru că grăise Dumnezeu cu el”. Prin urmare, el poate fi Du-al’karnain, ținând cont că razele din Biblie au fost confundate adeseori cu coarne din cauza traducerilor defectuoase, cel mai bun exemplu fiind sculptura lui Michelangelo din biserica romană San Pietro. Însă cele trei călătorii precum și epitetul „Cel cu două coarne” i-au fost atribuite în Evul Mediu lui Alexandru Macedon, care în secolul al IV-lea î.e.n. a cucerit o mare parte din lume, ajungând până în India. Aceste credințe populare, care îl înlocuiau pe Moise cu Alexandru, erau răspândite în Europa și Orientul Apropiat, bazându-se pe scrierile istoricului grec Callisthenes din Olynth, care l-a însoțit pe Alexandru în expediția sa. Unul dintre primele episoade din scrierile istoricului grec explică confuzia dintre cele două personaje: se pare că Alexandru a încercat să plece din Egipt asemenea lui Moise, despărțind apele și traversând marea pe jos. Se presupune că aventurile regelui macedonean au început după cucerirea Egiptului, însă din texte nu rezultă nici în ce direcție a pornit Alexandru, nici dacă episoadele sunt aranjate în ordine cronologică.

Ajungând la o mare, Alexandru a cerut să se construiască în mijlocul acesteia un zid de plumb topit, care să se ridice până deasupra apei. După ce zidul a fost terminat, au fost trimiși înainte niște prizonieri, pentru a-l testa. Când au ajuns la mijlocul zidului, „valurile mării au căzut asupra lor și marea i-a înghițit, pierind cu toții… Când Cel-cu-două-coarne a văzut asta, tare s-a înfricoșat de puterea apelor” și a renunțat la acea alexandru-cel-maremetodă. Nu însă și la ideea de a vizita „întunericul” de dincolo de mare. Alexandru a făcut câteva ocolișuri, în timpul cărora a vizitat izvoarele fluviilor Tigru și Eufrat, studiind „secretele cerurilor, stelelor și planetelor”. Lăsându-și trupele în urmă și luându-și cu el doar câțiva însoțitori, Alexandru s-a întors în Ținutul Întunericului, ajungând la un munte numit Mushas. Acolo și-a părăsit însoțitorii și a plecat singur. După douăsprezece zile și nopți de mers, „a zărit aura strălucitoare a unui înger”, dar când s-a apropiat a observat că era „un foc pârjolitor”. Atunci, Alexandru și-a dat seama că ajunsese la muntele care domina întreaga omenire. „Cine ești tu și de ce ai venit aici, muritorule?”, l-a întrebat îngerul. „Cum ai reușit să pătrunzi în întuneric, căci nimeni n-a făcut-o până acum?”. Alexandru i-a răspuns că Dumnezeu i-a ghidat pașii în acea direcție și i-a dat putere ca „să ajungă în acest loc, care este Paradisul”. După o discuție lungă despre oameni și Divinitate, îngerul i-a cerut lui Alexandru să părăsească locul respectiv, însă acesta a insistat să afle secretele Cerului și Pământului, cerând să i se ofere ceva ce nu mai primise niciun om până în acel moment. Atunci, „îngerul îi zise: «Îți voi spune ceva astfel încât să trăiești fără a muri». Cel-cu-două-coarne zise: «Spune-mi». Iar îngerul îi spuse: «În ținutul Arabiei, Dumnezeu a făcut un întuneric, în care a ascuns comoara cunoștințelor sale. Tot acolo se află o fântână ale cărei ape sunt numite apele vieții și cel care bea din ea, chiar și o singură picătură, nu va muri în veci»”. Îngerul a atribuit acelor ape și alte însușiri, cum ar fi „puterea de a zbura prin ceruri asemenea îngerilor”. „În care sfert al Pământului se află fântâna?”, a întrebat Alexandru, nerăbdător. „Întreabă-i pe aceia care sunt moștenitorii cunoștințelor”, i-a răspuns îngerul, care i-a oferit apoi un ciorchine de strugure pentru a-și hrăni oamenii. Întors la soldații săi, Alexandru le-a povestit despre întâlnirea sa de gradul III și le-a oferit câte un bob de strugure. De fiecare dată când rupea un bob, altul apărea în locul lui, astfel reușind regele macedonean să-i hrănească pe toți. Alexandru cel Mare a adresat tuturor înțelepților pe care i-a putut găsi aceeași întrebare: „Ați aflat cumva, în cărțile voastre, că Dumnezeu a făcut un loc întunecat în care a pus toate cunoștințele și în acel loc se află o fântână numită Fântâna Vieții?”. În versiunea greacă a textului, el a fost nevoit să meargă până la capătul Pământului pentru a-l găsi pe înțeleptul care cunoștea răspunsul. Varianta etiopiană susține că acesta, pe nume Matun, se afla deja în armata macedoneană. Acel loc, spunea Matun, „se află în apropierea soarelui, când răsare pe partea dreaptă”. Ba chiar l-a condus pe Alexandru în locul respectiv, de asemenea un ținut al întunericului. După o lungă călătorie, regele macedonean l-a trimis pe înțelept înainte, să găsească drumul. Pentru a vedea în întuneric, i-a dat o piatră magică, pe care o primise la rândul său de la un rege bătrân care trăise printre zei, o piatră adusă din Eden de Adam. Pentru că s-a rătăcit, Matun a scos piatra magică, care a început să lumineze în momentul în care a atins pământul. Astfel, înțeleptul a reușit să zărească un puț, fără să-și dea seama că tocmai descoperise Fântâna Vieții. Versiunea etiopiană a textului lui Callisthenes spune că Matun „luase cu el un pește uscat și fiindu-i foarte foame s-a dus cu el la apă să-l spele pentru a-l găti. Dar, când peștele a atins apa, a țâșnit în ea și a fugit. Când Matun a văzut asta, s-a dezbrăcat și s-a aruncat în apă după el”. Realizând că a descoperit Apa Vie, Matun s-a spălat și a băut, devenind El-Khidr („veșnic tânăr”). Întorcându-se în tabăra macedoneană, nu a suflat nimănui o vorbă despre descoperirea sa. Atunci, Alexandru însuși a pornit în căutarea fântânii și a descoperit piatra uitată de Matun „strălucind în întuneric și având acum doi ochi care aruncau lumină”. Dându-și seama că e pe calea cea bună, regele a grăbit pasul, însă a fost oprit de către o voce care l-a certat pentru ambițiile sale și l-a anunțat că, în loc de viață veșnică, va găsi în curând moartea. Speriat, Alexandru cel Mare s-a întors la oamenii săi și a renunțat la căutare. În altă variantă a legendei, vocea alexander_the_greataparținea unei păsări cu chip uman, care l-a obligat să se întoarcă atunci când a ajuns într-un loc „bătut în smaralde, safire și iacinte”. În scrisoarea lui Alexandru către mama sa, Olympias, era vorba de doi oameni-pasăre care i-au blocat trecerea. În versiunea greacă a textului lui Callisthenes, Andreas, bucătarul lui Alexandru, a fost cel care a spălat peștele uscat în fântâna „ale cărei ape luceau cu lumini”. Când peștele a atins apa, a înviat și a fugit, iar bucătarul, realizând ce a descoperit, a băut din respectiva apă și a păstrat puțină într-un vas de argint. Nici el nu a dezvăluit nimănui ceea ce descoperise. Când Alexandru (care în această versiune era însoțit de 360 de oameni) a ajuns într-un loc care strălucea deși nu se vedeau nici Soarele, nici Luna și nici stelele, calea i-a fost blocată de două păsări cu trăsături umane. Una dintre ele i-a spus: „întoarce-te, fiindcă pământul pe care calci aparține numai lui Dumnezeu. Întoarce-te, nefericitule, fiindcă în Țara Binecuvântaților tu nu poți pune piciorul!”. Înfricoșați, Alexandru și oamenii săi s-au întors, nu înainte de a-și lua ca suveniruri câteva pietre și o palmă de praf. Ajunși la lumină, după ce au ieșit din Țara Nopții Veșnice, au văzut că praful și pietrele pe care le luaseră erau praf de aur și pietre prețioase. Abia atunci bucătarul Andreas a povestit despre peștele care înviase, evitând totuși să recunoască faptul că el băuse și păstrase din Apa Vieții. Auzind acestea, Alexandru l-a bătut și l-a alungat din tabără. Însă Andreas nu voia să plece singur, deoarece se îndrăgostise de fiica regelui macedonean. Așa că i-a povestit fetei secretul și i-a dat să bea apa păstrată în vasul de argint. Când Alexandru a aflat, a alungat-o și pe ea. „Ai devenit făptură zeiască, căpătând nemurirea”, i-a spus el, trimițând-o în Țara Binecuvântaților. Iar pe bucătarul Andreas l-a aruncat în mare cu piatră legată de gât. Însă, în loc să se înece, bucătarul s-a transformat într-un demon al mării. „Și așa se încheie povestea bucătarului și a fecioarei”, ne spune versiunea greacă a textului istoricului Callisthenes.

Se știe că scrierile originale ale lui Callisthenes au dispărut, textele latinești care circulau în Europa medievală fiind considerate traduceri ale scrierilor originale. În paralel cu acestea circulau în Orientul Mijlociu și în nordul Africii versiuni în mai multe limbi, printre care etiopiana, araba, persana, siriana, armeana și greaca. Cercetătorii au ajuns la concluzia că toate aceste texte, scrise în perioade diferite, au o sursă comună, poate scrierile originale ale lui Callisthenes. Este evidentă influența creștină în povestea lui Alexandru; cu trei secole înaintea erei noastre nu putea vorbi despre Dumnezeu, din moment ce era adeptul unei religii politeiste, în care nu exista acest concept. Mama sa îl considera fiul zeilor Dionysos sau Zeus, iar preoții egipteni l-au declarat fiul lui Amon. Prezența îngerului în poveste este rezultatul aceleiași influențe creștine, la fel ca încercarea lui Alexandru de a-l imita pe Moise. Unii pot considera că vestitul cuceritor a aflat despre Moise, Dumnezeu și îngeri de la evrei, însă acest lucru este imposibil. Cărțile Vechiului Testament au fost traduse pentru prima oară din ebraică în greacă în Alexandria, în timpul lui Ptolemeu al II-lea (285 – 247 î.e.n.), la câteva decenii după moartea lui Alexandru. Chiar dacă regele macedonean ar fi cunoscut religia evreilor după cucerirea Ierusalimului, nu există nici măcar un indiciu în multele sale biografii și epistole care să susțină vreo influență iudaică. Așadar, legenda lui Alexandru Macedon, care circula în Europa medievală, a fost fără doar și poate modificată de creștinii respectivelor vremuri, pentru a se potrivi crezului lor religios. Nu poate fi vorba despre o lucrare compusă în totalitate de acei creștini, deoarece unele dintre versiunile legendei aparțin secolului al doilea î.e.n., la care se adaugă scrisorile lui Alexandru către mama sa și către mentorul său, filosoful Aristotel. Prin urmare, influența creștină se rezumă doar la înlocuirea zeilor păgâni cu Dumnezeu și îngeri. Indiferent de zeitățile prezente în poveste, diferitele versiuni nu făceau decât să confirme autenticitatea și vechimea legendei lui Alexandru pentru europenii medievali. Iar aceasta, pe lângă mențiunile biblice și cele din miturile păgâne, alături de scrisorile părintelui Ioan, a reușit să înfierbânte dorința papilor și a regilor de a descoperi secretul nemuririi. Însă unde se aflau acele ape miraculoase? Să fi fost în Orient, în apropierea Tigrului și Eufratului? Sau în peninsula Sinai de la granița cu Egiptul? Ori în India, acolo unde a ajuns Alexandru la finalul expediției sale? Niciuna dintre aceste variante nu este plauzibilă, pentru că cercetătorii ignoră cel mai important lucru: istoria oficială a lui Alexandru Macedon.

Istoria ne spune că în anul 335 î.e.n., înainte de a-și începe celebra campanie în Grecia, Egipt, Imperiul Persan și India, Alexandru Macedon a atacat Dacia din motive necunoscute. Istoricul Arthur Weigall scria despre această expediție a lui Alexandru că „fusese întreprinsă în mare parte pentru a putea afirma că el traversase marele fluviu (Dunărea), care fusese ca o barieră pentru aventurile septentrionale ale lui Filip și formase linia admisă între lumea cunoscută a grecilor și nordul neștiut. Alexandru însuși considera acest fapt ca fiind de mare importanță, căci pe țărmul marelui fluviu el celebra un impresionant serviciu religios, oferind sacrificii lui Zeus, Herakles și divinității Dunării”. După ce a rugat zeii să îl ierte pentru sacrilegiul de a călca pământul considerat sfânt Alexander_The_Great_Wallpaper_JxHyde întreaga lume antică, Alexandru a trecut Dunărea în toiul nopții, însoțit de doar cinci mii cinci sute de soldați din cei treizeci de mii pe care îi avea cu el, un număr mic în comparație cu cel al dacilor care îi așteptau pe malul nordic (aproximativ paisprezece mii de oameni). Deși luați prin surprindere de oastea macedoneană, apărută pe neașteptate la adăpostul întunericului, dacii nu s-au pierdut cu firea și au luptat crâncen, însă au fost nevoiți să se retragă. Alexandru i-a urmărit până în zona Carpaților de Curbură, apoi a părăsit în grabă teritoriul zeilor, luând cu el bunurile pe care dacii nu reușiseră să le transporte. Această expediție a lui Alexandru reprezintă unul dintre marile mistere ale istoriei. De ce a atacat Dacia când avea de înăbușit revolte în Tracia și Grecia, iar planul său era să cucerească Imperiul Persan? De ce a stat atât de puțin în Dacia, fără a obține absolut nimic (în afara câtorva bunuri pe care dacii le-au lăsat în urmă)? Dacia nu reprezintă singura enigmă din povestea lui Alexandru. De ce a cucerit Egiptul din sud, dacă scopul său era să învingă Imperiul Persan din est? De ce a străbătut drumuri istovitoare, uneori prin deșert, pentru a consulta oracolul zeului Amon de la oaza Siwa sau pe cel al lui Apollo de la Delphi? De ce, imediat după ce a părăsit Tracia, s-a dus în Troia, pentru a obține scutul semizeului Achilleus (Ahile în română)? Dacă își dorea să cucerească lumea, de ce nu a încercat să supună și alte mari puteri, precum Roma sau Cartagina? Și de ce s-a aventurat tocmai până în India? Răspunsurile sunt simple, atât timp cât nu uităm scopul său suprem: Alexandru nu voia doar să cucerească lumea, ci și să obțină nemurirea. Se știe că a purtat cu el toată viața o copie a Iliadei lui Homer, operă ce îl avea ca personaj central pe Achilleus, idolul lui Alexandru care, de asemenea, își dorea nemurirea. Legendele spun că semizeul a fost primit în rândul zeilor după moarte și a locuit în insula Leuke (astăzi Insula Șerpilor) din Dacia, teritoriul cu care Alexandru și-a început celebra campanie. Căutarea nemuririi se observă cu lejeritate din teritoriile pe care le-a vizitat – Dacia, Egiptul, Babilonul, India, Persia – locurile în care trăiau cele mai vechi civilizații ale lumii, păstrătoare ale secretelor zeilor. Alexandru a vizitat oracole atât în Egipt cât și în Grecia și înțelepți precum Diogene nu din dorința de a-și diversifica existența, ci pentru a afla secretul nemuririi. Această dorință se pare că îi era alimentată de mama sa, Olympias, care l-a făcut să creadă că nu era un simplu muritor, ci un semizeu, asemenea lui Achilleus. Oracolul egiptean i-a confirmat acest lucru, numindu-l fiu al zeului Amon. Prin urmare, nu e de mirare faptul că Alexandru cel Mare și-a dedicat întreaga viață căutării imortalității.

Unde și-a început el căutarea? Conform istoriei, în Dacia. De ce a ales acel loc? Pentru că întreaga lume antică îl considera tărâmul zeilor. Prin urmare, e normal ca Alexandru să-și fi început căutarea direct la sursă, în locul în care au trăit zeii, acolo unde Prometheus a fost crucificat, unde titanul Atlas susținea cerul pe umerii săi, unde Achilleus a fost dus după moarte, locul din care argonauții au furat lâna de aur iar Herakles merele de aur ale hesperidelor. E posibil ca întâmplările din legenda lui Alexandru și a Apei Vieții să fi avut loc în Dacia? Nu e doar posibil, ci și foarte probabil. În legendă, Alexandru a plecat singur până la muntele Mushas, pe care l-a traversat printr-un tunel, ajungând „în acest loc, care este Paradisul”, la muntele care domina întreaga omenire, ce era păzit de un „înger”. Istoricii spun că Alexandru a petrecut câteva zile pe malul alexsands-the-great-by-kirsi-salonenDunării până să se hotărască să o traverseze. De ce? Nimeni nu știe. Se știe că Alexandru a ajuns până în sudul Moldovei. Iar cel mai sudic punct al Moldovei este Galațiul, acolo unde se află un tunel pe sub Dunăre. De fapt, Galațiul e recunoscut pentru rețeaua sa complexă de tuneluri antice. E posibil ca Alexandru să fi traversat fluviul prin acel tunel până în Galați, ajungând de acolo (poate prin alt tunel) până la Vârful Omu, considerat de antici a fi Axis Mundis sau Columna Cerului, locul în care se intersectau Cerul și Pământul. În apropierea Vârfului Omu se află Sfinxul din Bucegi, celebrul paznic al tărâmului zeilor, care ar putea fi „îngerul” ce i-a interzis lui Alexandru accesul. În religia ebraică, sfincșii erau numiți heruvimi, deveniți îngeri în creștinism. După ce „îngerul” i-a confirmat existența unei fântâni „ale cărei ape sunt numite apele vieții”, regele macedonean s-a întors la oamenii săi. Apoi, aflând locația Apelor Vieții, legenda spune că Alexandru a plecat în Ținutul Întunericului însoțit de câțiva soldați, lăsându-și armata în urmă. Conform istoricilor, în Dacia a pătruns noaptea, la adăpostul întunericului, fiind însoțit de un număr mic de soldați, în timp ce restul armatei sale rămăsese pe malul sudic al Dunării. Macedonenii au ajuns până la Carpații de Curbură, de unde s-au întors în cea mai mare grabă. Se știe că munții Carpați sunt străbătuți de numeroase tuneluri ce duc până în Ardeal, „lumea de dincolo” sau „grădina zeilor”, locația cea mai probabilă a fântânii cu Apă Vie. Probabil la capătul unui astfel de tunel, într-un loc „bătut în smaralde, safire și iacinte”, au fost întâmpinați macedonenii de către acele „păsări cu chip uman” care le-au blocat trecerea. „Întoarce-te, fiindcă pământul pe care calci aparține numai lui Dumnezeu. Întoarce-te, nefericitule, fiindcă în Țara Binecuvântaților tu nu poți pune piciorul!”, i-a spus una dintre ele lui Alexandru, iar macedonenii au fugit înfricoșați către tabăra lor. Această grabă reiese și din cronicile istoricilor care povesteau că, după ce i-au urmărit pe daci până în apropierea Carpaților, macedonenii s-au retras rapid, părăsind țara în aceeași zi. Dacă legenda susține că, înainte de a fugi, macedonenii și-au luat ca suveniruri câteva pietre și o palmă de praf, ce s-au dovedit a fi praf de aur și pietre prețioase, istoricii afirmă că, înainte de a părăsi Dacia, soldații lui Alexandru au prădat bunurile lăsate în urmă de daci. Prin urmare, celebra legendă care a înfierbântat regii și aventurierii Evului Mediu se referă la scurta campanie a lui Alexandru Macedon în Dacia. Iar Apa Vieții, căutată prin India, America, Egipt sau Orientul Apropiat, se află în adevărata Grădină a zeilor, Ardealul dacilor. Speriat de paznicii tărâmului zeilor, Alexandru Macedon a încercat să obțină nemurirea prin alte mijloace. A vizitat preoții celor mai vechi civilizații ale lumii, precum cea egipteană, babiloniană și indiană, a consultat oracole ale zeilor și înțelepți ca Diogene sau Aristotel, în speranța că va găsi o altă metodă de a obține nemurirea. Însă răspunsul mult dorit întârzia să apară, iar destinul lui Alexandru urma să fie identic cu cel al idolului său, Achilleus, macedoneanul pierzându-și viața în tinerețe, după fapte de vitejie ieșite din comun, ce i-au asigurat nemurirea în paginile istoriei universale.

Se pare că Alexandru cel Mare nu a avut un singur idol, pe Achilleus, ci doi. Expediția sa a fost inspirată din cea a lui Ghilgameș, cel mai mare erou al OrientuenkiduGilgamesh200polui Apropiat, care se aseamănă destul de mult cu eroul războiului troian. Și Ghilgameș și Achilleus erau două treimi zei și doar o treime muritori, mamele ambilor fiind zeițe, iar tații fii ai unor semizei. Ambii au descoperit că pot deveni nemuritori doar prin faptele lor de vitejie, care să rămână veșnic în amintirea omenirii. Amândoi eroii au avut relații de strânsă prietenie transformată în homosexualitate (Ghilgameș cu Enkidu și Achilleus cu Patroklos), acei parteneri fiind considerați „suflete-pereche” ale eroilor. Alexandru le-a urmat exemplul, având o relație identică cu Hephaestion, garda sa de corp. În toate cele trei cazuri, partenerii au murit înaintea eroilor. Și Ghilgameș și Achilleus au avut de înfruntat câte un adversar redutabil, neînvins până în acel moment (Humbaba, paznicul Pădurii de Cedri și Hector, eroul troienilor). Amândoi au fost urâți de către zeița iubirii, numită Afrodite în Grecia și Iștar / Inanna în Mesopotamia.

De unde provine admirația lui Alexandru Macedon pentru acest semizeu mesopotamian? Între Ghilgameș, Herakles (cel mai mare erou al grecilor) și Samson al evreilor există o serie de asemănări, ce sugerează posibilitatea de a fi vorba despre una și aceeași persoană în toate cele trei cazuri. Deși se pregătea să devină un nou Achilleus încă de mic, Alexandru s-a declarat urmaș al lui Herakles după mamă. Adică al celui numit de sumerieni Ghilgameș. Din acest motiv, a încercat să-i calce strămoșului său pe urme. Ca și Ghilgameș, împăratul macedonean a rătăcit printr-un „ținut al întunericului” de pe tărâmul zeilor, în căutarea nemuririi. Ghilgameș a locuit cu mama sa în Uruk, acolo unde a devenit rege după moartea tatălui său. Alexandru, care și el a devenit rege după moartea tatălui său, a locuit cu mama sa până și-a început celebra campanie. Epopeea lui Ghilgameș susține că eroul a ajuns la un moment dat în Liban. În timpul campaniei împotriva perșilor, Alexandru a ajuns și el în Liban, unde a asediat orașul Tyr timp de șase luni în anul 332 î.e.n. Asediul a avut loc ca urmare a refuzului localnicilor de a-i permite să aducă ofrande zeului Melkart, pe care grecii îl identificaseră cu Herakles (adică același Ghilgameș). După Tyr, Alexandru a trecut în Palestina, acolo unde în 2011 arheologii au descoperit o statuie a lui Herakles (mai 2012-02-23-hercules_the_last_thracian-e1330040047185-1024x772exact în Valea Jezreel). Apoi a asediat Gaza, locul în care tradiția evreiască susține că Samson a fost capturat de filisteni, după ce a fost trădat de prostituata Dalilah. Conform istoricului roman Quintus Curtius Rufus, Alexandru l-a ucis pe Batis, comandantul fortăreței din Gaza, întocmai ca Achilleus pe Hector în războiul troian: l-a legat de un car și l-a târât în jurul zidurilor cetății. Din acel loc, oastea macedoneană s-a îndreptat către Egipt, acolo unde grecii îl identificaseră pe Herakles cu una dintre zeitățile locale, numite Som, Dsom, Chon sau Maceris. Conform lui Ptolemaeus Hephaestion, egiptenii l-au numit inițial Nilus pe Herakles. Potrivit unei tradiții, înainte de a pleca într-o călătorie, zeul Osiris l-a însărcinat pe Herakles cu guvernarea Egiptului. De acolo, Alexandru s-a îndreptat către Mesopotamia, unde Herakles era cunoscut ca Ghilgameș. După victoria de la Gaugamela din 331 î.e.n. împotriva perșilor, Alexandru s-a proclamat rege al Asiei. A fost primit ca atare nu doar în Babilon și Susa, așa cum ne indică istoricii, ci și în Uruk, orașul condus de Ghilgameș în urmă cu câteva milenii. Ca mărturie stă Lista regilor din Uruk, în care Alexandru (numit aici Aliksaandar) este acreditat cu o domnie de șapte ani. Din Mesopotamia macedonenii au plecat în India, acolo unde grecii considerau că a ajuns la un moment dat Herakles. De altfel, grecii l-au identificat pe semizeul lor cu Vajrapani al indienilor, protectorul lui Buddha. Interesant este că, atât Enkidu al lui Ghilgameș, cât și Hephaestion al lui Alexandru, au murit înaintea celor doi eroi, fiind răpuși în același mod, de către boli incurabile. Destinul lui Alexandru a fost și el identic cu al lui Ghilgameș până la capăt, amândoi fiind răpuși de febră la capătul unor expediții glorioase. Regele macedonean a căzut în timp ce bea din cupa de doisprezece litri a lui Herakles. În cazul său chiar s-a vorbit despre otrăvire, așa cum considera Olimpias, mama lui Alexandru. Dacă această ipoteză ar fi adevărată, moartea lui Alexandru ar fi identică cu cea a lui Herakles, care a fost la rândul său otrăvit. Însă cele mai evidente asemănări dintre Alexandru Macedon și idolul său semizeu se întâlnesc în căutarea nemuririi.

În Epopeea lui Ghilgameș, eroul a plecat către „Țara Dilmun, grădina Soarelui” sau Dacia, la fel ca Alexandru. Ghilgameș a traversat muntele Masu printr-un tunel care „în lungime măsoară douăsprezece mile de întunecime, în interiorul său nu-i nici un pic de lumină; iar în inima lui domnește beznă deplină”, la capătul căruia „creșteau tufișuri cu nestemate pe crengile lor”, ghimpii și scaieții „erau din pietre de gilgameshhematită, din nestemate rare și agate, ba erau și perle din adâncul mării”. Alexandru a traversat muntele Mushas printr-un tunel întunecat, timp de douăsprezece zile, la capătul căruia a găsit un loc „bătut în smaralde, safire și iacinte”. În Epopeea lui Ghilgameș, „la porțile muntelui stăteau de pază făpturi jumătate-om, jumătate balaur, Scorpionii; fața lor era înfricoșătoare, privirea lor ucidea oamenii”. Alexandru Macedon a întâlnit la capătul tunelului, în Grădina Zeilor, „păsări cu chip uman”. Acele creaturi i-au permis accesul lui Ghilgameș, care era două treimi zeu și o treime muritor, însă l-au gonit pe Alexandru, ceea ce rezolvă problema presupusei descendențe divine a macedoneanului. Cum în Grădina Zeilor aveau acces doar zeii și copiii lor, Alexandru nu era fiul lui Zeus, Dionysos sau Amon, așa cum se credea, ci al unui muritor, cel mai probabil al regelui Filip. Ceea ce a contat prea puțin pentru cineva care voia din tot sufletul să se considere un urmaș al zeilor, cât și pentru cei ce l-au urmat în îndelungata sa expediție.

Dacă sursa nemuririi era în Dacia, nu ar trebui să ne mire faptul că acest aspect se întâlnește și în folclorul românesc. Cel mai bun exemplu îl constituie basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Eroul, pe nume Făt Frumos, a plecat din împărăția tatălui său, călare pe un cal înaripat (asemănător lui Pegasus al grecilor), în căutarea nemuririi. După câteva zile de mers, a ajuns pe un tărâm locuit de creaturi îfat-frumos1nfricoșătoare, precum Gheonoaia sau Scorpia, unde niciun muritor nu se aventurase până în acel moment. După ce au traversat o pădure deasă, eroul și calul fermecat au ajuns pe teritoriul unor zâne, unde au descoperit viața veșnică mult dorită. Acolo au trăit vreme îndelungată, până când Făt Frumos, ajuns întâmplător în Valea Plângerii, și-a amintit de părinții săi. S-a întors acasă, descoperind cu stupoare că a lipsit câteva secole, deși pentru el trecuseră doar câteva zile. Chiar dacă nemurirea aici nu este dată de vreo apă fermecată, ca în celelalte legende, ci de un anumit loc, putem concluziona că acțiunea se petrece în același tărâm al zeilor din Dacia. Trebuie amintit și faptul că, despre acest basm, Constantin Noica afirma că ne aflăm „în fața unui dar nesperat al culturii noastre folclorice adus umanității… Nu cunoaștem o altă operă în proză a geniului omenesc să aibă atâta miez, de la primul la ultimul gând, și atât de riguroasă rostire”.

Într-o legendă din munții Buzăului, împăratul Luana își tămăduia supușii folosind leacuri numai de el știute, cu apele vii și moarte din Valea Izvoarelor. În acea zonă trece râul Slănic, localnicii folosindu-i chiar și astăzi apele pentru a-și trata diferitele afecțiuni. Apele miraculoase se întâlnesc în multe basme românești, a căror acțiune se petrece în același fat_frumos_din_lacrima-2tărâm dacic. În Voinicul cel fără de tată, cules de Petre Ispirescu, eroul este tăiat în bucăți de către un zmeu. O zână „luă bucățică cu bucățică, os cu os, și le așeză una lângă alta, fiecare la locșorul lor. După aceea turnă apă moartă peste dânsele. Ele se închegă, lipindu-se una de alta; pielea se făcu ca piftia, întrupându-se. Îl stropi cu apă vie și se însufleți”. În basmul Voinic de Plumb, Voinicul de Fier îl ucide în același mod pe cel de plumb. Eroul poveștii este adus la viață de Moș Călugăr, care „spală trupul alb cu un fel de apă și îndată s-a sculat Voinic de Plumb”. În povestea Pescăruș-Împăratul, eroul este ciopărțit și ars într-un cuptor de către doisprezece zmei, apoi reînviat cu ajutorul apei fermecate. În Țugulea, fiul unchiașului și al mătușei, personajul principal, ucis de frații săi, este adus la viață cu ajutorul Apei Vii de către un urs și un vultur. O altă poveste populară românească este Pipăruș Petru și Florea Înflorit unde zmeul, aflat în punctul de a fi ucis, spune: „Lasă-mă în pace că-ți înviu pe cei doi frați (…) Și merse zmeul și-i dezgropă, și le puse inimile la loc, și-i stropi cu apă vie și se sculară mai frumoși de cum au fost”. În Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă, eroul este decapitat de către spân. Fiica împăratului Roș „repede pune capul lui Harap-Alb la loc, îl înconjură de trei ori cu cele trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă, să stea sângele și să se prindă pielea, apoi îl stropește cu apă vie, și atunci Harap-Alb îndată învie”. Din toate aceste povești reies două feluri de ape miraculoase: cea moartă, care vindecă sau regenerează, și cea vie, care readuce la viață. Într-un procentaj mic al basmelor, Apa Moartă este otrăvitoare pentru orice organism viu care o consumă. În general, Apa Vie are și alte proprietăți, fiind capabilă să întinerească sau să vindece dorul. De exemplu, în Fântâna Sticlișoarei, eroului i se cere să aducă apă de la respectiva fântână, deoarece „cu apa doamnei Sticlișoare, dacă se spăla omul, se făcea copil de doisprezece ani: Cum puse mâna pe sticla de apă, împăratul se spălă pe ochi și se făcu taman ca și cum ar fi fost de doisprezece ani”. Această apă era atât de prețioasă, încât împăratul a fost dispus să ofere în schimbul ei jumătate din propria sa împărăție. În Viteazul cu mâna de aur, personajul principal, aflat în căutarea fraților săi ce fuseseră încremeniți sub o stană de piatră, ajunge 264410-harap-alb-2la o bătrână care îl supune unei încercări: „Când ăi veni, să-mi aduci d-acolo amândouă vasele pline: cofa cu apă-vie, sticla cu apă-moartă; cu apa-vie să pot întineri pe oricine, cu apa moartă să pot îmbătrâni pe oricine”. Și aici se găsește funcția dublă a apei miraculoase, pe care eroul o folosește pentru a-și trezi frații împietriți: „Cu apa din cofă stropi mai întâi caii, care se deșteptară, se scuturară și-ncepură să râncheze de se zguduia locul. Când stropi pe voinici, întâi se roșiră la față, apoi se deșteptară ca din amorțeală”. Iar în povestea Voinicul cel fără de tată, culeasă de Petre Ispirescu, zmeul l-a sfătuit pe erou să folosească Apa Vie pentru a vindeca dorul mamei sale de părinți și de casă. „În țara de unde sunt eu, oamenii pătimași de asemenea boală fac tot ce se poate de aduc apă vie și apă moartă de la munții ce se bat în capete. Această apă este leacul cel mai bun”, spunea zmeul. Imaginea munților ca paznici ai locului unde se află Apa Vie apare și în basmul Spaima zmeilor. De asemenea, în Epopeea lui Ghilgameș și în legenda lui Alexandru Macedon am văzut că Apa Vie se afla dincolo de munți, în Ardealul dacilor.

La fel ca în poveștile românești, Apa Vie este prezentă și în mitologia slavă, care o consideră băutura zeilor. Cel care o bea obține tinerețea veșnică și, implicit, nemurirea. Pentru popoarele slave, Apa Vie izvora din Fântâna Fermecată de pe muntele Hvangur din Paradis, ce era păzită ori de Șarpele Alb și Fecioarele Albe, ori de zeii Siva și Jiva. Grecii antici au înlocuit Apa Vie cu ambrozia, o băutură „mai dulce ca mierea”, după cum o descria Alexandru Mitru în Legendele Olimpului, destinată exclusiv zeilor. Cei care beau această licoare sau gustau nectarul divin deveneau nu doar nemuritori, ci chiar zei. Cel mai bun exemplul este Tantalus, care a căpătat viața veșnică după ce a furat ambrozia și nectarul zeilor. Demphon, uns cu ambrozie de zeița Demetra, ar fi devenit nemuritor dacă mama sa nu ar fi întrerupt procedura. Zeul Apollo a uns trupul lui Sarpedon (posibil tot cu ambrozie) încât acesta să trăiască mai multe generații. Iar zeița Afrodita i-a oferit lui Phaon o poțiune magică ce l-a întinerit, realizată probabil tot din ambrozie, care are aceleași proprietăți ca Apa Vie din basmele românești. În mitologia indiană, băutura zeilor, care oferea nemurirea, se numea Soma (nume ce provine din românescul Someș). Se spune că zeii Deva s-au luptat la începutul timpului cu demonii Asura pentru acest elixir, în final zeii fiind cei ce l-au câștigat. Se pare că Soma avea și alte proprietăți, la fel ca Apa Vie din folclorul românesc. Se spune că zeul Indra bea nectarul divin uneori pentru a căpăta puteri în lupte, Soma ajutându-l să crească foarte mult, ajungând la proporții gigantice. Nu doar Soma avea aceste proprietăți, indienii strecurând Apa Vie din folclorul dacic în povestea zeului Krișna, a cărui piele a devenit impenetrabilă după ce a fost scăldat de mama sa în apa unui râu. Singurul loc vulnerabil al zeului era călcâiul de care l-a ținut mama sa în timp ce l-a scufundat în apă. Grecii au preluat acest mit al lui Achilles-Heel-Shri-KrishnaKrișna și i l-au atribuit lui Achilleus, eroul războiului troian și idolul lui Alexandru Macedon. Pentru ei, semizeul a fost scăldat în apele Stixului (unul dintre râurile care înconjurau Tartarul) de către mama sa, zeița Thetis, devenind astfel invincibil. Singurul său punct vulnerabil era călcâiul de care a fost ținut, pe care Paris i l-a săgetat la sfârșitul războiului troian. Cum Tartarul grecilor se afla în Ardealul dacilor, Styxul ce oferea invincibilitatea pare a fi aceiași apă a vieții pe care au căutat-o Ghilgameș, Alexandru Macedon și mulți alții după ei.

Existența acestei ape miraculoase pe teritoriul dacilor ne este sugerată până și de părintele istoriei, Herodot, care scria că, înainte de a ajunge la Istru (Dunăre), Darius al perșilor i-a supus mai întâi pe geții care se credeau nemuritori. Din alte traduceri reiese că, în viziunea lui Herodot, geto-dacii nu se credeau nemuritori, ci deveneau astfel. Nemurirea dacică se întâlnește în învățăturile lui Zamolxis, referindu-se la viața veșnică a sufletului, însă poate avea legătură cu apele miraculoase de pe teritoriul Daciei, ce ofereau longevitate, tinerețe veșnică, vindecarea bolilor și chiar izvorul-vietii-1247nemurire, prezente din abundență în poveștile populare daco-române. Dincolo de mituri, aceste ape există în număr mare pe teritoriul dacilor. De exemplu, izvoarele de la Scropoasa și Herculane fac adevărate miracole pentru longevitate și sănătate, cea de la periferia Bârladului s-a dovedit a fi o reală minune terapeutică, iar cele de la Comarnic au atras până și atenția experților NATO prin puritatea lor. Cei care beau apă dintr-o fântână de la marginea satului Runc cresc brusc în înălțime iar izvorul de la Sâmbăta de Sus este considerat un dar de la Dumnezeu de către cei ce s-au vindecat de boli socotite incurabile. În 1696, Constantin Brâncoveanu și frații săi au ctitorit lângă acest izvor mănăstirea Sâmbăta de Sus, primul Hram al ei fiind numit „Izvorul Tămăduirii”. În prezent, în România există aproximativ o sută șaizeci de stațiuni cu potențial balnear, ce folosesc proprietățile curative ale apelor minerale, cum ar fi Amara, Borsec, Băile Tușnad, Călimănești – Căciulata, Covasna, Govora, Slănic-Moldova sau Sângeorz-Băi. Dintre toate acestea, care este apa căutată de numeroase generații de-a lungul mileniilor, adevăratul izvor al vieții?

În zona numită „Șapte Izvoare” din Munții Bucegi, pe Valea Ialomiței, există o sursă de apă ce a fost studiată în laborator încă din anul 1927. Atunci, Grigore Marinescu atrăgea atenția că apa din acea zonă este una dintre cele mai curate din lume. George Murceanu a continuat studiile începând cu 1930, iar din 1935 o societate franceză. Toate testele au arătat că apa de la „Șapte Izvoare” este unică în lume, numărul său de bacterii precum și poluarea cu azotați și azotiți fiind egale cu zero. Alte studii au hot-springsavut loc între martie 1981 și februarie 1982, Nicolae Ceaușescu cerând să fie închisă în acea perioadă respectiva zonă. Doctorul inginer Ion Olteanu, unul dintre cercetătorii fenomenelor stranii din Bucegi, declara: „Președintele de atunci a fost informat că această sursă de apă este cunoscută de peste două mii de ani și că se găsește în zona inițiatică a dacilor, în Masivul Bucegi, că scrierile vechi pomenesc despre o apă din care a băut Zamolxe înainte de a deveni zeu, și că există un simbol al celor șapte izvoare pe scuturile dacice redate pe Columna lui Traian. Lui Ceaușescu i-a sunat bine mai ales faptul că acolo s-ar afla zona nemuririi, adică un punct energetic pozitiv. Dosarele de la Șapte Izvoare au fost redeschise după 1990, iar testele recente au arătat că informațiile lui Ceaușescu nu erau chiar departe de realitate”. Din faptul că bacteriile nu supraviețuiesc în această apă înțelegem că ea este Apa Moartă din folclorul popular. Investigațiile au arătat că izvorăște dintr-o grotă în care se află un imens lac subteran, debitul ei fiind de aproximativ patru mii de litri pe secundă. Cercetătorii au avansat ipoteza potrivit căreia puritatea apei se datorează unei anomalii geo-magnetice deși, conform credinței populare, izvorul are această proprietate deoarece trece peste o comoară masivă de argint. Totuși, această apă izvorăște din subteranul vârfului Omu, cel mai încărcat punct energetic de pe glob, considerat de întreaga lume antică locul în care se uneau Pământul și Cerul. Din același loc izvorăsc toate cele șapte izvoare dacice (printre care se află și cel al Apei Vii), cu proprietăți curative. Energiile vârfului Omu au vindecat de-a lungul NAN7662timpului diferite afecțiuni ale vizitatorilor, unele considerate din punct de vedere medical incurabile. Tot acolo se află așa-numita „Gură de Rai”, un loc în care organismul nu obosește ci, dimpotrivă, se revigorează, indiferent de efortul fizic depus. Prin urmare, proprietățile vindecătoare ale celor șapte izvoare se datorează doar energiilor muntelui pe care cândva a fost crucificat Prometheus din același motiv (în legendele grecilor, ficatul titanului se regenera zilnic). Iar izvorul vieții, vânat de Ghilgameș, Alexandru Macedon, papi, regi și aventurieri, curge în continuare nestingherit pe tărâmul dacilor, vegheat fără încetare de privirea ageră a Sfinxului din Bucegi, la ordinul Marelui Zeu Zamolxis.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: