25. Hercule cel voinic și merele de aur


Ca merele de aur pe poliţi de argint, aşa este cuvântul spus la locul lui.” (Pildele lui Solomon 25:11)

 golden-apples-e1379421190673

Cel mai mare erou al Greciei antice a fost Herakles („gloria Herei”), numit de romani Hercules. Primind la naştere numele Alcaeus sau Alcide, şi l-a schimbat în Herakles la sfatul Oracolului din Delphi după ce şi-a omorât copiii, într-o criză de nebunie datorată aparent zeiței Hera. Se spune că Herakles s-a născut în Theba, fiind fiul lui Zeus şi al reginei Alcmene, strănepoata semizeului Perseus şi soţia regelui Amphitryon. El şi-a dobândit gloria după cele douăsprezece misiuni pe care le-a dus la capăt datorită în primul rând forţei sale ieşite din comun. Nu mai puţin importante sunt prezenţa lui alături de argonauţi în căutarea lânii de aur şi participarea la războiul zeilor olimpieni împotriva giganţilor.

Conform legendelor grecești, se pare că Herakles și-a petrecut o mare parte din viață în teritoriile tracilor, mai ales în Dacia, lucru care reiese în special din cele douăsprezece munci ale sale. Prima dintre ele a reprezentat uciderea leului din Nemea, un oraș grecesc din nord-estul peninsulei Peloponez. Însă nu știm să fi existat vreodată lei în Grecia. Chiar istoricul Herodot susținea despre Dacia că „numai în aceste ținuturi se nasc lei în Europa”. Și Ghilgameș, conform celebrei sale epopei, afirma același lucru, referindu-se la același teritoriu: „în munții aceștia văzut-am odinioară lei”. Prin urmare, sunt mari șanse ca respectivul leu să fi fost ucis de Herakles ori undeva în Africa, ori în Dacia, nicidecum în Grecia. În cea de-a doua misiune, eroul a ucis Hidra din Lerna, o regiune aparent tot din Grecia antică. Însă miturile spun că părinții monstrului erau Typhon și Echidna, care locuiau în subteranul Carpaților Occidentali, iar rolul Hidrei era de a păzi intrarea către lumea de dincolo, adică Ardealul. Așadar, este posibil ca și a două muncă a semizeului să fi avut loc tot pe tărâmul dacilor. În cea de-a treia, Herakles a prins căprioara cu coarne de aur a zeiței Artemis în țara numită Istria de lângă Pontul Euxin (Marea Neagră). Istria nu poate fi decât teritoriul traversat de Istru (Dunărea), pentru poetul Pindar fiind ținutul hiperboreilor, adică vherculesechea Dacie. În cea de-a opta muncă, Herakles a furat iepele carnivore ale gigantului Diomedes, regele Traciei, care locuia pe țărmul Mării Negre. În următoarea misiune, eroul a furat brâul de aur al Hippolytei, regina amazoanelor. Se știe că amazoanele făceau parte tot din neamul tracilor, locuind de asemenea în apropierea Mării Negre. Pentru a-și îndeplini cea de-a zecea misiune, Herakles a furat cireada gigantului Geryon, al cărui sălaș era în ținutul hesperidelor, aflat la capătul lumii, acolo unde titanul Atlas ținea cerul pe umerii săi. Pentru grecii antici, vârful Omu din munții Bucegi era numit Atlas, fiind considerat locul în care pământul se unește cu cerul. În următoarea misiune, Herakles s-a întors în același ținut al hesperidelor, de unde a furat merele de aur ce creșteau într-o grădină fermecată, asemănătoare Grădinii Edenului din Biblie. Iar grădina biblică nu era decât Ardealul dacic. Ultima dintre cele douăsprezece munci ale semizeului a constat în răpirea paznicului lumii de dincolo, câinele cu trei capete, Kerberos, lumea de dincolo, în viziunea anticilor, fiind același Ardeal. Pe lângă acestea, Herakles a făcut și alte vizite în Dacia. A participat alături de zeii olimpieni la războiul împotriva giganților, despre care grecii antici considerau că a avut loc în munții dacilor. L-a eliberat pe titanul Prometheus de pe muntele Atlas (vârful Omu), după cum amintea și gramaticul Apollodor. Și, nu în ultimul rând, a participat alături de argonauții lui Iason la expediția din ținutul hiperboreilor / dacilor, pentru capturarea lânii de aur.

Herodot îl considera pe Herakles protopărintele agatârșilor, sciților și gelonilor. El spunea că grecii de lângă Pontul Euxin (Marea Neagră) povesteau că semizeul, întorcându-se spre Grecia cu cirezile lui Geryon, a ajuns în țara sciților. Acolo, în timp ce dormea, i-au dispărut iepele de la car. Herakles a pornit în căutarea iepelor și, cutreierând toate ținuturile din jur, a ajuns într-o zonă numită Păduroasa. Aici locuia într-o peșteră nimfa Echidna, ce domnea peste Sciția, o ființă mixtă, ce myth_to_life__echidna_by_redphoenix621-d6716vtavea partea inferioară a corpului de șarpe, iar cea superioară de femeie. Echidna i-a spus eroului că iepele lui sunt la ea și că i le va restitui numai după o partidă de amor. Herakles a acceptat și, după un timp, Echidna i-a născut trei fii: Agathyros, Gelonos și Scythes. Aceștia au devenit, după părerea lui Herodot, întemeietorii dinastiilor regale a agatârșilor (din Ardeal), a gelonilor (din părțile Podoliei) și a sciților din nordul Mării Negre. Părintele istoriei considera că regiunea Hylea sau Păduroasa, patria Echidnei, se afla în apropiere de râul Borysthene (Nipru). Însă tradițiile grecești anterioare lui Herodot susțineau că reședința nimfei se afla în ținutul arimilor de la nordul Istrului (Dunării). Hesiod povestea că Echidna a fost obligată de zei să locuiască într-o peșteră din ținutul arimilor, aflată sub o stâncă dintr-o vale înconjurată de munți, fiind vorba, cel mai probabil, de orașul subteran din Munții Apuseni.

Întâlnirea semizeului cu nimfa s-a păstrat până astăzi în baladele românești, moștenite de la vechii daci. Eroul, numit aici Iovan Iorgovan, un mare viteaz din părțile estice, vine în munții Cărunți (ai Cernei), în munții Vergii sau ai Covergii, pentru a vâna cerbi și căprioare. În alte variante, el caută o fată frumoasă în Munții-de-Aur (aceiași munți Apuseni). În acele vremuri, Cerna era un râu sălbatic, cu apa neagră și cu valuri uriașe, ce curgea cu un urlet înfiorător. Negăsind nicio barcă cu care să ajungă pe malul celălalt, Iorgovan a rugat râul să-și îmblânzească valurile și să-i arate pe unde poate traversa, deoarece el a sosit în acel loc pentru a găsi o fată sălbatică, mândră și voinică, după cum îi fusese ursit la naștere. Înduplecat, râul Cerna i-a arătat locul prin care apa poate fi traversată dar și unde o poate găsi pe mândra fată. Herakles 2Ascultând povețele râului, eroul o găsește ascunsă sub o stâncă pe fecioara cu față ca luna, cu păr auriu, cu „glas mângâios” și cu „grai frumos”. Îndată ce a văzut-o, vrăjit de frumusețea ei, Iorgovan i-a mărturisit că a cutreierat lumea în lung și în lat, însă nu a găsit nicio femeie care să semene cu ea. Fata i-a amintit eroului că ei se cunoșteau deja. Demult, pe când se aflau amândoi în slujba unei mândre crăiese, el a lăsat-o însărcinată. De rușine, ea s-a pedepsit, retrăgându-se în sălbăticie. Văzând că fata nu vrea să iasă din peșteră, Iorgovan și-a asmuțit asupra ei câinii și șoimii. În zadar tânăra i-a cerut plângând să-și cheme animalele, care o zgâriau și pe ea, și pe copilul ei. Iorgovan, turbat de furie, nu dorea nimic altceva decât să o omoare pe cea care l-a refuzat. Cu ultima suflare, fata l-a blestemat pe Iovan Iorgovan, care s-a transformat într-o stană de piatră. În Odyssea, poetul Homer amintea de acea statuie din valea Cernei, menționând un curios simulacru al lui Herakles, o figură reală dar fără viață a eroului, pe care o numește „idolul puterii lui Herakles”. Acea formă fără suflet a semizeului, care nu era o statuie cioplită de mână omenească, se afla în părțile extreme ale Dunării, în țara hiperboreilor după Platon, acolo unde Hesiod susținea că Zeus l-a aruncat într-o peșteră adâncă pe balaurul Typhon. „Este, așadar, fără îndoială că idolul puterii lui Hercule, de care ne vorbește Homer, această statuie primitivă de lângă Oceanos Potamos era unul și același simulacru tradițional cu figura cea împietrită a eroului de pe valea Cernei, de care amintesc cântecele noastre eroice”, nota Nicolae Densușianu în Dacia Preistorică. Din punct de vedere al cercetătorilor, acea figură împietrită a lui Herakles nu putea fi decât o statuie primitivă, săpată în stâncă în epoca preistorică. În ținuturile tracilor (inclusiv în Dacia), Herakles, privit ca un erou național, avea statui încă din cele mai îndepărtate timpurilor. Cea mai veche statuie din Italia (teritoriu locuit inițial de traci), după cum scria Plinius, a fost cea a lui Hercules din Forum Boarium, consacrată de Evandru. Pausania nota că în satul Hyett Sfinxul-de-la-Toplet-Valea-Cerneidin Beoția, locuit de pelasgi / traci, exista un statuie primitivă a lui Hercules / Herakles, care nu era decât un bolovan inform. Tradițiile antice romane susțin că în valea Cernei a existat odată un chip colosal al lui Hercules, un monument vechi, pe care cântecele populare dacice îl legau de legenda unei frumoase fecioare ce locuia într-o peșteră. Acest monument al lui Herakles se găsea exact în locul unde se spune că Iovan Iorgovan a fost transformat într-o stană de piatră, de unde rezultă că este vorba despre unul și același personaj. Pentru romani, Hercules era zeul tutelar al regiunilor Cernei, unde era adorat ca Hercules Invictus („neînvinsul”), Hercules Sanctus („sfântul”) sau Hercules Salutiferus („vindecătorul”). Într-adevăr, în acea regiune s-a descoperit un număr semnificativ de statui ale semizeului. La fel ca în legendele grecești, în cântecele populare daco-române Iorgovan este eroul care a cutreierat lumea în lung și în lat, care s-a luptat cu leul, cu balaurul gigantic (Hidra) și cu Marcoci (Marte al romanilor sau Marduk al babilonienilor), care a avut relații amoroase cu șerpoaica (Echidna) și care a urmărit ciuta gălbioară (căprioara cu coarne de aur a zeiței Artemis) prin munții Jiului și ai Oltului. Este numit „braț de buzdugan”, „mândru falnic căpitan” sau „Iovan cel tare și mare”, fiind mereu prezentat ca un călător, descrieri ce se potrivesc perfect lui Herakles al grecilor.

Despre moartea semizeului, Homer și Hesiod nu scot niciun cuvânt. Însă narațiunile culese de gramaticul Apollodor, identice cu legendele romane, susțin că adevărata cauză a morții eroului a fost trecerea peste un râu periculos dintr-o zonă muntoasă. Apollodor ne spune că Herakles și soția sa, Deianira, au ajuns într-o zi la sălbaticul râu Even. El a traversat apa fără frică, însă pe Deianira i-a încredințat-o centaurului Giambologna_herculesenessoNessus care obținuse de la zei misiunea de a trece călătorii peste acea apă, bine înțeles contra cost. În timpul traversării râului, centaurul a încercat să o violeze pe Deianira însă Herakles, ajuns pe celălalt mal, i-a străpuns pieptul cu o săgeată înmuiată în veninul Hidrei. Pentru a se răzbuna, cu ultima suflare, Nessus a învățat-o pe Deianira să pregătească din sângele său înveninat o alifie de dragoste pentru Herakles. După un timp, când semizeul se pregătea să aducă un sacrificiu lui Zeus pe promontoriul Cenaeon din Eubea, soția sa i-a trimis o cămașă unsă cu alifia preparată după învățăturile centaurului. În timpul ceremoniei, din cauza apropierii de foc, cămașa s-a încălzit iar veninul Hidrei, cu care fusese infectat sângele lui Nessus, a pătruns în corpul eroului. Dându-și seama că nu va scăpa cu viață, Herakles și-a construit un rug pe muntele Oeta, s-a așezat pe el și a început să roage trecătorii să-i pună capăt suferințelor, aprinzând rugul. Nu știm de ce nu l-a aprins singur, însă probabil avea motivele lui. Nimeni nu a îndrăznit să-i accepte rugămintea, în afară de păstorul Poias. Drept mulțumire, semizeul i-a dăruit arcul său. La vestea că Herakles arde de viu, conform lui Herodot, râul Dyras din Thessalia a ieșit din matca sa și s-a îndreptat rapid către locul de suferință al eroului, pentru a-i salva viața stingând rugul cu apele sale.

Atât versiunea lui Apollodor, cât și cea a lui Herodot, pun moartea semizeului în legătură cu o apă curgătoare, la fel ca în balada dacică a lui Iovan Iorgovan. Deianira, cu care Herakles dorea să traverseze râul sălbatic, nu este decât un derivat al Diernei, numele vechi al Cernei. Până și promontoriul Cenaeon, locul morții eroului, ne duce cu gândul la același nume Cerna. Iar denumirea Even, pe care grecii antici o atribuiau respectivului râu, traversat de erou, este în realitate numele semizeului în teritoriul din nordul Dunării, adică Ivan sau Iovan. Prin urmare, moartea lui Herakles a avut loc în Dacia, acolo unde și-a petrecut o mare parte a vieții. Și astfel apare o nouă întrebare: unde s-a născut?

Grecii, care l-au adoptat ca erou național, susțineau că semizeul s-a născut în patria lor, mai exact în Theba. Însă nu toți au fost convinși că lucrurile stăteau într-adevăr așa. Unul dintre sceptici a fost istoricul Herodot care, în călătoriile sale prin Egipt și Fenicia, a încercat să afle originea cultului lui Herakles. Însă, după cum a mărturisit în scrierile sale, nu a putut afla nici de la egipteni, nici de la fenicieni, adevărata patrie a semizeului, ci doar faptul că era foarte vechi cultul acestui erou. Ținând cont că Herakles a luptat în cel de-al doilea război al zeilor, împotriva giganților, într-o vreme în care nu exista orașul Theba, fără îndoială că povestea grecilor este una inventată. Oare nu s-ar fi putut naște în teritoriul în care și-a petrecut o mare parte a vieții și unde și-a găsit și sfârșitul, adică în nordul Dunării, pe pământul cunoscut mai târziu ca Dacia? Grecii îl considerau strămoșul tracilor agatârși, geloni, sciți și latini. Epitetele de râmlean, român, mocan și craiovean, rs_560x415-131122144029-1024.Kellan-Lutz-Hercules-The-Legend.jl.112213_copyce i se dau în legendele românești, viața sa ca păstor, agricultor și luptător cu arcul, cu buzduganul, cu măciuca, cu paloșul sau cu sulița, călătoriile sale prin munți pentru a căuta porci sălbatici, lei, cerbi, balauri sau fete, cultul său în valea Cernei precum și atributele sale fizice (statură uriașă, forță ieșită din comun, barbă deasă) ni-l prezintă ca fiind un erou pelasg din nordul Dunării, așa cum a observat și Nicolae Densușianu. În plus, Herakles era un semizeu, iar pentru antici pelasgii (și dacii, urmașii lor) erau considerați semizei. Prin urmare, nu poate fi deplasat să considerăm că locul nașterii lui Herakles / Hercules era tărâmul zeilor, Dacia. Pentru a afla zona exactă a nașterii sale, nu trebuie decât să privim spre mitologia greacă. Mama sa era numită de autorii greci Alcmene, forma coruptă a numelui Al(c)mana sau Armana, după cum însuși semizeul era numit de vechii germani Almannus. Prin urmare, patria în care s-a născut (sau „mama” lui) Herakles era ținutul arminilor / arimilor din vechea Dacie. Primul său nume din folclorul românesc, Iovan, ne indică faptul că era fiul lui Iovis / Jovis / Jupiter, denumirea dată de romani lui Zeus al grecilor. Al doilea său nume, Iorgovan, provine din grecescul „georgos” („agricultor”) și sugerează ori că era fiul lui Zeus Georgos (una dintre denumirile date de greci conducătorului panteonului lor), ori că Herakles a fost cel care a arat cu plugul pentru prima oară. În creștinism, el a devenit Sfântul Gheorghe (derivat din același „georgos” al grecilor), victoria sa asupra Hidrei fiind celebrată prin binecunoscutul episod al uciderii balaurului. În anul 394, Theodosiu cel Mare, în lupta cu Eugeniu (al cărui stindard era icoana Sfântului Gheorghe), chiar le spunea soldaților săi: „în fruntea oștirilor noastre este crucea, iar în fruntea gloatelor inamice este imaginea lui Hercules”. Numele dat de greci, Herakles, a fost tradus prin „gloria Herei”, însă se pare că provine din aceeași rădăcină ca și numele Hercules, Hercoles sau Hercles ale romanilor și Hercele, Herce ori Ercle ale etruscilor, care nu poate fi decât „arkhles”. Sub acest nume îl întâlnim în lista conducătorilor Egiptului din dinastia regilor păstori (în poeziile populare românești, Iovan Iorgovan este numit „ficior de mocan”). În plus, preotul Manethon scria că, la un moment dat, Osiris l-a lăsat pe Herakles la conducerea Egiptului. Cuvântul „arkhles”, din care au derivat numele Herakles, Hercules sau Ercle, provine la rândul său dintr-un vechi cuvânt pelasg, rădăcina românescului „arcaș”. Epitet care i se potrivește perfect semizeului, ținând cont că, după Odyssea lui Homer, era cel mai bun în lupta cu arcul, grecii antici numindu-l adeseori „arcașul”.

Se pare că Herakles era cunoscut și în Mesopotamia, unde a fost numit Ghilgameș. Deși poveștile celor două personaje sunt diferite în mare Gilgameshparte, există o serie de asemănări ce demonstrează că este vorba despre unul și același semizeu. Faptele lui Ghilgameș seamănă cu cele ale omologului său grec, cum ar fi lupta cu taurul ceresc, cu leul sau călătoria în Dacia. Ambii aveau o forță ieșită din comun și erau îmbrăcați în piei de leu. Înarmați adesea doar cu o ghioagă, amândoi au devenit celebri datorită călătoriilor lor pline de aventuri. De asemenea, în Israel, Samson pare a fi același personaj. Dotat de asemenea cu o forță ieșită din comun, născut după ce mama sa a fost vizitată de un „înger”, Samson a avut o viață plină de lupte mai ales cu filistenii, dușmanii israeliților. De asemenea, și el s-a luptat cu un leu, lucru puțin ciudat pentru pământul Israelului, unde nu există și nici nu au existat vreodată aceste feline. Prin urmare, poveștile celor trei, diferite în aparență, par a descrie un singur personaj, numit Iovan Iorgovan în folclorul nostru.

Luptând de partea zeilor celești ai lui Zeus / Enlil, împotriva fraților săi, giganții (pelasgii), și eliberându-l pe Prometheus / Enki de pe vârful Omu, Herakles a devenit un trădător. A demonstrat acest lucru și ulterior, când s-a întors în Dacia pentru a fura diverse comori, cum ar fi merele de aur din grădina hesperidelor, brâul de aur al amazoanei Hippolyta, căprioara cu coarne de aur a zeiței Artemis, iepele carnivore Herakles 1ale gigantului Diomedes, cireada gigantului Geryon și câinele cu trei capete, Kerberos, paznicul lumii de dincolo (Ardealul). După terminarea celor douăsprezece munci, Herakles s-a întors din nou în Dacia, alături de argonauți, pentru a fura lâna de aur a pelasgilor din pădurea sfântă a zeului războiului. Nedreptățile împotriva poporului din care făcea parte nu s-au oprit aici, grecii susținând că Herakles și argonauții au jefuit Troia (cetate pelasgă) înainte de războiul descris de Homer în Iliada. Semizeul i-a învins pe bebrici (un trib tracic ce locuia în Bithynia), le-a ucis regele, pe Mygdon, și le-a luat pământul, pe care l-a oferit prințului Lycus din Mysia. I-a ucis pe Lepreus, Alastor și Periclymenus, nepoții zeului Poseidon, pe semizeii Eryx, Linus și Augeias și pe giganții Cycnus, Porphyrion, Mimas, Albion, Bergion și Antaeus, cu toții din același neam al pelasgilor ca și el.

Se pare că Zeus / Enlil nu a depus mult efort pentru a-l convinge pe Herakles să-și trădeze poporul. Miturile antice ni-l prezintă nu doar ca fiind un mare erou al omenirii, ci și o persoană fără scrupule, extrem de violentă, arogantă, sadică, instabilă psihic, cu porniri ucigașe și pofte sexuale ieșite din comun. L-a ucis pe Linus, cel care l-a inițiat în tainele muzicii, deoarece sărmanul profesor a îndrăznit să-i corecteze greșelile. Într-un meci demonstrativ de box l-a omorât pe celebrul Eryx din Sicilia. Din cauza nebuniei și-a omorât copiii pe care îi avea cu prima sa soție, Megara. Tot din cauza nebuniei și-a aruncat cel mai bun prieten, pe Iphitus, de pe zidul uriaș al unei cetăți. Într-o zi, pe când dffdsdgTheiodamas, regele driopilor, își ara pământul, Herakles i-a ucis un bou pentru că îi era foame; deoarece a îndrăznit să se împotrivească, regele a fost, la rândul său, asasinat, iar driopii obligați să ducă un război crunt împotriva semizeului. Tot grecii spuneau că fiul lui Zeus a răpit-o pe prințesa Iole din Oechalia, după ce i-a ucis acesteia tatăl și frații. În baladele românești,  pe valea Cernei și-a asmuțit câinii și șoimii asupra fetei care l-a refuzat. În Vechiul Testament, el a ucis treizeci de oameni, cărora le-a furat hainele pentru a plăti un pariu pierdut. Mai târziu a prins trei sute de vulpi, le-a legat de cozi câte două și între ele câte o torță aprinsă, lăsând bietele animale să moară în chinuri groaznice. În Epopeea lui Ghilgameș este descris ca un tiran care „îi chinuie fără încetare” pe locuitorii cetății Uruk, „îngrămădește asupra lor corvezi”, îi trezește când vrea „în sunetul tobei”, îi obligă să construiască zidurile cetății, „întinde mreje pentru a prinde oamenii” și se culcă cu orice femeie dorește, spre disperarea taților și soților acestora, deoarece semizeul „ține în mâinile sale întreaga putere a Urukului” iar zeii „i-au hărăzit să domnească asupra popoarelor”. Acest apetit sexual deosebit de ridicat a fost evidențiat și de grecii antici. Pe lângă cele patru soții și numeroasele amante (printre care și șerpoaica Echidna), Herakles a avut și nouă iubiți de sex masculin. În Eroticos, istoricul Plutarh susținea că iubiții semizeului erau nenumărați. Tot grecii povesteau că Herakles s-a culcat într-o singură noapte cu cele cincizeci de fiice ale  regelui Thespius din Thespiae, pe toate lăsându-le însărcinate. În Biblie, pe lângă soția sa filisteană, s-a iubit și cu Dalila din valea Sorec și cu o prostituată din Gaza. În aceste condiții, nu e de mirare că în legenda românească din valea Cernei asmute câinii și șoimii asupra fetei care i-a Herakles vs. Cerberusrespins avansurile sexuale. În concluzie, Herakles nu a fost marele erou al antichității, așa cum și-ar fi dorit unii să credem, ci doar un despot trădător de neam, cu probleme psihice, sadic, nemilos, violent, cu porniri ucigașe și cu un apetit sexual ieșit din comun. E drept că a ucis câteva creaturi, însă nu a făcut-o pentru a salva omenirea de acei monștri, ci doar pentru a-și îndeplini misiunile. De exemplu, a ucis leul din Nemea, Hidra din Lerna și păsările stimfaliene și a capturat mistrețul de pe muntele Erymanthus, căprioara zeiței Artemis, taurul din Creta, iepele lui Diomede, boii lui Geryon și pe Kerberos din Tartar doar la ordinele regelui Eurystheus din Argos. Ce mai, un adevărat apărător al omenirii…

De ce s-a întors trădătorul Herakles atât de des în Dacia? Ținând cont că a furat lâna de aur, merele de aur, brâul de aur al Hippolytei și căprioara cu coarne de aur, putem presupune că scopul vizitelor sale erau bogățiile materiale. Însă de ce ar face asta? E drept că Dacia a fost dintotdeauna un ținut plin de aur, însă semizeul nu ducea lipsă de averi, pe care le putea obține din orice colț al lumii. Dar dacă scopul său nu era boris_vallejo_126îmbogățirea? Oracolul din Delphi i-a prezis că „atunci când toate acestea se vor încheia, tu vei deveni unul dintre nemuritori”. În Epopeea lui Ghilgameș, el s-a dus în Dacia pentru a afla secretul nemuririi. Se pare că imortalitatea era o dorință timpurie a semizeului, grecii susținând că, după ce s-a născut, Herakles a fost dus pe ascuns la zeița Hera, pentru a-i suge din sân laptele nemuririi. Când l-a observat pe cel mic la pieptul său, Hera l-a aruncat, întrerupând procesul, laptele vărsat transformându-se în ceea ce numim astăzi Calea Lactee. Prin urmare, e posibil ca adevărata sa misiune în Dacia, acolo unde se află Izvorul Nemuririi, să fie obținerea imortalității, Herakles considerând că este un drept care i se cuvine, în calitatea sa de fiu al regelui zeilor. Și cum acest drept i-a fost refuzat la scurt timp după naștere, e posibil ca semizeul să fi încercat să-l obțină după ce a crescut, astfel petrecându-și aproape întreaga viață pe pământul zeilor, cunoscut ulterior ca Dacia. Dacă pentru popoarele din Mesopotamia el a descoperit secretul nemuririi, pe care a pierdut-o din cauza unui șarpe, grecii antici susțineau că Herakles a primit imortalitatea mult dorită la finalul aventurilor sale, fiind mutat apoi alături de zei pe muntele Olimp. Dacă într-adevăr în Dacia a descoperit secretul nemuririi, cum și în ce condiții s-a întâmplat acest lucru?

În Epopeea lui Ghilgameș, semizeul nu a descoperit imortalitatea în Apa Vieții, ci într-o plantă care creștea în respectiva apă. În mitologia greacă, singura descoperire a lui Herakles din aria botanicii o reprezintă merele de aur. Confor960987-kevinsorbo2m legendelor, acestea creșteau în grădina hesperidelor, un ținut aflat la capătul lumii, departe de ochii muritorilor (întocmai ca grădina biblică a Edenului), în apropierea locului unde titanul Atlas susținea Cerul pe umerii săi. Am văzut deja că muntele Atlas era pentru vechii greci vârful Omu din munții Bucegi. Legenda susține că Herakles l-a eliberat pe titanul Prometheus care, în semn de recunoștință, i-a dezvăluit locația secretă a merelor de aur. Pentru a le putea obține, semizeul l-a rugat pe titanul Atlas să i le aducă. Titanul a acceptat, cu condiția ca fiul lui Zeus să țină Cerul pe umeri, în locul său. Întors cu merele, Atlas a refuzat să-și reia rolul de susținător al poverii. Herakles l-a păcălit, rugându-l să țină Cerul pentru câteva clipe, cât își ia el blana leului pe umeri. În momentul în care titanul și-a reluat poziția inițială, ținând Cerul, Herakles a fugit cu merele de aur, pe care i le-a dus regelui Eurystheus. Deoarece merele nu puteau fi decât în posesia zeilor, regele s-a văzut nevoit să i le dea Athenei, zeița înțelepciunii, care le-a dus înapoi, în grădina hesperidelor.

Conform grecilor antici, merele de aur din această grădină erau ale zeiței Hera, care le primise la nunta sa cu Zeus de la Gaia, zeița Pământului. Afrodita i-a dăruit lui Milanion trei dintre aceste mere, cu ajutorul cărora el a câștigat mâna fecioarei Atalanta. Vestită pentru iuțeala picioarelor sale, Atalanta anunțase că se va căsători cu cel care va alerga mai repede decât ea. În timpul cursei, Milanion a lăsat să-i cadă merele de aur primite de la Afrodita. Neputându-și stăpâni curiozitatea, ea s-a oprit să le culeagă, și astfel a fost învinsă. Cei doi s-au căsătorit și au trăit fericiți până în ziua în care au făcut sex într-un sanctuar al lui Zeus, care i-a transformat în lei ca pedeapsă pentru sacrilegiul comis. Însă cel mai celebru măr de aur din grădina hesperidelor este acela care a dus la începerea războiului troian. Supărată pentru că nu a fost invitată la TheGoldenApples-TF06-JP-VGnunta zeiței Tethys cu regele Peleu, Eris, zeița discordiei, a aruncat în mijlocul nuntașilor un măr de aur, pe care era scris „celei mai frumoase”. Zeițele Hera, Athena și Afrodita l-au revendicat, fiecare considerând că este mai frumoasă decât celelalte. Văzând că nu se poate ajunge la o înțelegere, Zeus, regele zeilor, i-a cerut lui Paris, unul dintre prinții Troiei, să decidă învingătoarea concursului de frumusețe. Fiecare dintre zeițe a încercat să-l convingă pe Paris că merită mărul de aur. Hera i-a promis putere și bogăție, Athena – victorii militare și slavă războinică iar Afrodita, zeița iubirii, i-a făgăduit-o pe Elena, regina Spartei, fiica muritoare a lui Zeus și cea mai frumoasă dintre femei. Prințul i-a oferit mărul Afroditei, care a făcut-o pe Elena să se îndrăgostească de el. Deoarece Elena a fugit în cetatea iubitului său, soțul ei, regele Menelaus, împreună cu fratele său, regele micenian Agamemnon, au pornit un război împotriva cetății troiene, care a durat nu mai puțin de zece ani.

Dacă merele de aur creșteau în Dacia, ar fi firesc să le întâlnim și în folclorul daco-românesc. Într-adevăr, ele există aici din abundență. În mitologia românească, Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri și Sfânta Duminică (întocmai precum cele trei nimfe hesperide ale grecilor) sunt trei bătrâne cu puteri miraculoase, care îngrijesc animalele sălbatice și ajută călătorii la nevoie. Ele dețin un tezaur de obiecte fermecate, pe care le dăruiesc în împrejurări speciale, printre care se găsesc perii ce se transformă în păduri, o furcă de aur care toarce singură și, bineînțeles, mere de aur. Merele sunt considerate de români fructele Sfântului Ilie; pe 20 iulie, ziua în care este sărbătorit sfântul, femeile cheamă copii străini sub un măr, pe care îl scutură pentru a da de pomană fructele căzute. În această zi merele sunt duse la biserică pentru a fi sfințite, crezându-se că doar în acest mod ele vor deveni mere de aur pe lumea cealaltă. Merele de aur se întâlnesc și în colindele moștenite de la daci: „Crescutu-mi-au, / Florile dalbe, / Născutu-mi-au  / Fir de măr aurel, / Mândru și frumușel” sau „Florile pe care le-am cules azi-noapte / Vor rodi în brazda sufletelor toate / Merele de aur, merele visatea-golden_apples-778768 / De colindătorii veacurilor toate, / Dalbe și iar dalbe, flori adevărate”. O urătură de Anul Nou din Botoșani spune: „Pe mulţi boieri am urat; / Şi pe Irod am urat. / El tare s-a bucurat, / Fuga afară a alergat, / Douăsprezece mere de aur a aruncat, / Iar noi bucuroşi ne-am înturnat”. Într-un colind din zona Ialomiței, pomul cu mere de aur rodește în fiecare vară, însă fructele sale nu apucă să se coacă, fiind mâncate de un duh: „Vântulețul Mării Negre, / Măru-i merișor de aur, / La dalbele mănăstiri / Mi-a sădit un fir de aur, / Fir de măr dintr-aurel; / Făcea mere în toate vere; / Geaba face, nu le coace, / Din pricina a duh de măru”. Acest duh ar putea fi dulful, singura entitate mitologică marină a românilor, un pește ce iese din apa mării și se transformă în om pentru a încerca să fure mere de aur dintr-un pom crescut pe o insulă. Nu se știe originea acestui nume, însă ar putea fi o contopire dintre termenii „delfin” și „duh”. O legătură dintre o creatură marină și merele de aur se întâlnește și în mitologia greacă, în povestea celor douăsprezece munci ale lui Herakles, unde respectivele mere erau păzite de dragonul Ladon (spre deosebire de dulful daco-român, care încearcă să le fure). Fără îndoială, Ladon este copia lui Lotan din miturile ugaritice, dragonul maritim cu șapte capete, învins de zeul furtunii, Baal Hadad. Grecii l-au metamorfozat pe Lotan în Ladon prin transformarea literei „t” în „d” și inversarea literelor „a” și „o”.

Merele de aur, atât de des întâlnite în folclorul românesc, nu puteau lipsi din basme. Cel mai cunoscut este cel cules de Petre Ispirescu, Prâslea cel voinic și merele de aur. Se spune că, în vremuri demult apuse, un împărat puternic avea în grădina sa un pom care făcea o dată pe an mere de aur. Însă împăratul nu apuca niciodată să se bucure de fructe deoarece, înainte să se coacă, venea cineva de fiecare dată și i le fura. Cei doi fii ai săi mai mari au încercat să prindă hoțul, însă au eșuat. Cel mai mic, Prâslea și-a încercat și el norocul. Nu doar a reușit să salveze mult râvnitele mere, ci chiar l-a săgetat pe hoțul ascuns la prasleaadăpostul întunericului. A doua zi, împreună cu frații săi mai mari, a plecat în căutarea tâlharului. Luându-se după urmele de sânge căzute pe pământ, cei trei au ajuns la marginea unei prăpăstii. Prâslea a coborât cu ajutorul unor funii și a ajuns pe Tărâmul Celălalt. Acolo a întâlnit trei prințese, care fuseseră răpite din casa tatălui lor de trei zmei, aceiași care furaseră și merele de aur (la fel ca dulful din folclorul românesc). Prâslea i-a ucis pe cei trei zmei (întocmai ca Herakles pe Ladon) apoi s-a întors cu prințesele la frații săi, care îl așteptau la marginea prăpastiei. Înainte de a pleca, a luat din palatele zmeilor câte un bici care, atunci când era pocnit în fiecare colț al palatului, făcea să apară câte un măr. Pocnind din bice, Prâslea a făcut un măr de aramă pentru fata cea mare, căreia i-a dat și un bilețel în care scria că va fi soția fratelui său cel mare. Pentru fata mijlocie, promisă fratelui mijlociu, Prâslea a făcut un măr de argint. Iar pentru fata cea mică, pe care și-o dorea pentru el, băiatul a făcut să apară un măr de aur. Pe care însă nu i l-a dat fetei, ci l-a păstrat. Frații lui le-au ridicat pe cele trei prințese cu ajutorul frânghiilor cu care coborâse Prâslea, iar lui i-au întins o capcană. În timp ce îl trăgeau în sus, au dat drumul frânghiilor de la mare înălțime. Bănuind că frații săi îi pregăteau ceva, mezinul legase din timp de funii o piatră, pe care își așezase căciula. Crezând că Prâslea e mort, cei doi frați au plecat acasă cu prințesele. S-au căsătorit cu fetele cele mai mari, însă mezina a refuzat cu încăpățânare să-și aleagă un soț. Cu ajutorul unei zgripsoroaice, căreia i-a salvat puii de un balaur, Prâslea a părăsit Tărâmul Celălalt și s-a întors în lumea oamenilor. Sosit în cetatea sa, îmbrăcat în haine țărănești pentru a nu fi recunoscut (întocmai ca eroul Odysseei lui Homer), băiatul a aflat că logodnica sa era silită să se mărite. Însă ea, la fel ca Penelopa lui Odysseus, își supusese pețitorii la o încercare imposibilă: cel care îi dorea mâna era nevoit să-i aducă o furcă cu caierul și fusul de aur, care să toarcă singură. Prâslea a devenit ucenicul argintarului căruia împăratul îi ceruse să realizeze respectiva furcă de aur, și a scos furca din mărul de aur pe care îl făcuse în palatul unuia images-GoldenApple_B2dintre zmei. Văzând furca de aur care torcea singură, adusă de argintar, fata de împărat și-a dat seama că Prâslea a supraviețuit. Drept pentru care, pentru a fi sigură de acest lucru, a cerut și o cloșcă cu pui de aur. Prâslea a recurs la același truc, scoțând cloșca și puii din mărul de aur. Văzând păsările de aur ciugulind mei tot din aur, prințesa și-a dorit să îl cunoască pe adevăratul făurar deoarece, spunea ea, „cine a făcut aste două lucruri trebuie să aibă și mărul de aur al zmeului”. Adus în fața Curții, Prâslea a scos la iveală respectivul măr, iar fata și împăratul l-au recunoscut. Ca pedeapsă pentru cei doi frați ai săi, care au încercat să îl omoare, Prâslea a apelat la pedeapsa divină: toți trei fiii împăratului au tras câte o săgeată în sus, lăsându-l pe Dumnezeu să le hotărască soarta. Dacă săgeata mezinului a căzut la distanță, ale fraților săi li s-au înfipt în capete, cei doi murind pe loc. Prâslea s-a însurat cu aleasa inimii sale, iar după moartea tatălui său a devenit împărat, „și împărăți în pace de atunci și până în ziua de astăzi, de or fi trăind”, după cum încheia Ispirescu.

O altă poveste în care întâlnim merele de aur, culeasă din popor tot de Petre Ispirescu, este Lupul cel năzdrăvan și Făt-Frumos. La fel ca în basmul lui Prâslea, este vorba tot despre un împărat care avea în grădina sa un pom ce făcea mere de aur, pe care nu apuca să le guste din cauza unui hoț. Și aici cei doi fii mai mari ai săi au eșuat în încercarea de a prinde tâlharul, care a fost rănit doar de prințul cel mic, numit Făt-Frumos. Și în această poveste mezinul a plecat în căutarea hoțului care, după cum a aflat de la un lup uriaș, cu fruntea de aramă, era împăratul păsărilor. Acea pasăre se afla în împărăția vecină, închisă într-o cușcă de aur, de unde le ordona celor mai rapizi supuși ai săi să-i aducă merele de aur ale tatălui lui Făt-Frumos. Încercând să fure pasărea cu tot cu colivie, prințul a fost prins în fapt și dus în fața conducătorului suprem al acelui tărâm. Fiind pasibil de pedeapsa cu moartea pentru furt, eroul a căzut de acord să plece într-o misiune, întocmai ca Herakles în povestea celor douăsprezece munci. Pentru a scFat_Frumos_din_Lacrima-2ăpa și de pedeapsă, dar și pentru a primi pasărea din colivia de aur, prințul a fost nevoit să îi aducă împăratului iapa sălbatică a împăratului vecin. Încercând să fure iapa, Făt-Frumos a fost prins în flagrant și de această dată. Pentru a-l absolvi de pedeapsă, și acest împărat l-a trimis într-o misiune: să i-o aducă pe Zâna Crăiasă. Ajutat de lupul fermecat cu fruntea de aramă, flăcăul o răpește pe Zâna Crăiasă dar, îndrăgostindu-se de ea, se hotărăște să o păstreze pentru el. Lupul ia înfățișarea fetei iar eroul i-l duce celui de-al treilea împărat, primind în schimb iapa nărăvașă. După ce Făt-Frumos s-a îndepărtat cu Zâna Crăiasă și cu iapa, lupul și-a reluat adevărata înfățișare și a plecat după ei. La curtea celui de-al doilea împărat, povestea s-a repetat, flăcăul primind pasărea și colivia de aur în schimbul lupului transformat în iapă. Astfel, băiatul s-a întors acasă și cu iapa nărăvașă, și cu împăratul păsărilor, și cu frumoasa zână. În împărăția tatălui său a construit un grajd falnic pentru iapă, a așezat în grădină colivia cu pasărea, apoi s-a căsătorit cu Zâna Crăiasă. „După care trăiră în fericire, fiindcă Făt-Frumos nu mai avea ce pofti. Şi or fi trăind şi astăzi, de n-or fi murit”, încheie Petre Ispirescu, la fel ca în basmul precedent.

Povești asemănătoare cu acestea există nu doar în Europa, ci și în Asia până în India și China, în Africa de nord, în America de Sud, în Mexic, în Canada și chiar la indienii din America de Nord. Schema este întotdeauna aceeași, precum în basmul lui Prâslea: dintr-o grădină se fură niște fructe rare, fiii proprietarului o păzesc pe rând însă doar cel mai mic reușește să rănească hoțul, pe care îl urmărește până pe Tărâmul Celălalt. Acolo îl ucide, salvează trei surori prințese, frații săi încearcă să îl omoare și, după ce se întoarce în lumea oamenilor, se face recunoscut iar frații săi sunt pedepsiți. Acest lucru demonstrează nu doar că toate au o sursă comună, dar și faptul că povestea lui Făt-Frumos, ce are începutul și sfârșitul identic, e o adaptare ulterioară Herakles vs. leul din Nemea 1a basmului lui Prâslea. Din cele două povești populare, culese de Petre Ispirescu, reiese că acțiunea se petrece în Dacia. Prezența lupului în basmul lui Făt-Frumos întărește această idee, fiind cunoscut faptul că acest animal era animalul sacru al dacilor. Eroul a mers doar câteva zile până a ajuns pe Tărâmul Celălalt, ceea ce înseamnă că împărăția tatălui său se afla în apropierea Ardealului. Deși acea lume pare una subterană, ținând cont că a fost nevoit să coboare cu ajutorul unor funii, aparențele înșeală și de acestă dată. Pentru a ajunge în Ardeal, Prâslea / Făt-Frumos a fost nevoit să traverseze munții Carpați; prin urmare, coborârea sa cu ajutorul frânghiilor putea avea loc de pe munte, nu neapărat într-o lume subterană. Zmeii, acele ființe jumătate șerpi și jumătate oameni, apar aici ca hoți ai merelor de aur, la fel ca dulful din folclorul daco-românesc, spre deosebire de balaurul Ladon din mitologia grecilor, care le păzea. Însă diferența există doar în aparență. Din basmul lui Prâslea reiese de fapt că zmeii furaseră merele de la oamenii care le achiziționaseră prin metode necunoscute, pentru a le duce în lumea lor, Ardealul. Acest fapt îi transformă în paznici ai merelor de aur (la fel ca Ladon), care ar fi trebuit să rămână în lumea lor, nicidecum în cea a oamenilor. O idee asemănătoare întâlnim și în mitologia greacă unde, după ce a primit de la Herakles merele de aur, regele Eurystheus i le-a dat zeiței Athena pentru a le duce înapoi în grădina hesperidelor, deoarece nu puteau fi în posesia muritorilor. Zmeii, ca paznici ai Grădinii Zeilor, se întâlnesc și în Epopeea lui Ghilgameș, unde „la porțile muntelui stăteau de pază făpturi jumătate-om, jumătate balaur, Scorpionii; fața lor era înfricoșătoare, privirea lor ucidea oamenii”. Dacă în basmul lui Făt-Frumos zmeii au fost înlocuiți cu păsări, se spune că Alexandru Macedon a întâlnit în Grădina Zeilor „păsări cu chip uman” atunci când a încercat să-i calce lui Ghilgameș pe urme, traversând Carpații printr-un tunel. Prima ființă pe care a întâlnit-o Prâslea pe Tărâmul Celălalt a fost una dintre cele trei fiice de împărat răpite de zmei, la fel cum Ghilgameș a întâlnit-o pe zeița Siduri la scurt timp după ce a pășit în Grădina Zeilor. În Lupul cel năzdrăvan și Făt-Frumos, eroului i se dau câteva misiuni, asemănătoare cu muncile lui Herakles. Furtul iepei sălbatice amintește de cea de-a opta muncă a lui Herakles, și anume capturarea iepelor antropofage ale lui Diomede, regele Traciei. Iapa era albă și „avea căpăstrul aurit şi împodobit cu pietre nestemate, de lumina ca soarele”, foarte asemănător cu brâul fermecat al reginei amazoanelor, Hippolyta,  pe care Herakles l-a furat pentru a-și duce la capăt cea de-a noua muncă. Ajutat de lupul fermecat (care pare a fi inspirat din câinele Kerberos, pe care semizeul l-a capturat în cea de-a douăsprezecea misiune), poza-350px-tezaurul-pietroasaFăt-Frumos o răpește pe Zâna Crăiasă, întocmai ca Herakles pe frumoasa prințesă Iole din Oechalia. Până și păsările ce furau merele de aur ne duc cu gândul la păsările stimfaliene, pe care semizeul le-a ucis în cea de-a șasea sa misiune. Ținând cont de toate aceste asemănări, putem presupune că aceste basme, precum și celelalte asemănătoare, din restul lumii, s-au inspirat din povestea semizeului Herakles / Ghilgameș. Trebuie remarcată și cloșca cu pui de aur, din povestea Prâslea cel voinic și merele de aur, o parte reală a tezaurului de la Pietroasa, ceea ce confirmă sâmburele de adevăr din spatele basmului popular.

Merele de aur apar și în două basme din secolul al XIX-lea, ale fraților Jacob și Wilhelm Grimm. Cei doi frați folcloriști, filologi, lingviști și doctori în drept au descoperit merele în folclorul antic și le-au ascuns în spatele unor povești, Pasărea de aur și Pomul cu merele de aur. Prima dintre ele este o copie evidentă a basmului daco-românesc Lupul cel năzdrăvan și Făt-Frumos. Frații Grimm povesteau că, într-o țară îndepărtată, un rege avea în grădina sa un pom cu mere de aur. Deoarece în fiecare noapte cineva fura câte un măr, grădinarul regelui și cei doi fii ai săi mai mari au încercat să stea de pază, fără succes însă. Venind rândul fiului cel mic al grădinarului, acesta a reușit să săgeteze hoțul, căruia i-a căzut o pană de aur. Regele i-a cerut grădinarului să prindă hoțul, iar acesta și-a trimis fiii pe rând să îndeplinească misiunea. Cu toții s-au întâlnit cu un vulpoi, care i-a sfătuit ca, în primul sat pe care îl vor întâlni, să înnopteze într-un han urât și trist. Fiii cei mari au gonit vulpoiul și i-au ignorat sfatul, alegând să se cazeze într-un han frumos. Din cauza plăcerilor oferite de acel loc, și-au uitat misiunea. Spre deosebire de frații săi, mezinul grădinarului a ales să-l asculte pe 4vulpoiul fermecat, care i-a dezvăluit că într-un castel negru va găsi o pasăre de aur într-o colivie de lemn, alături de care se află o colivie de aur. L-a sfătuit să ia pasărea în colivia de lemn în care se găsea pentru că, dacă ar încerca să o schimbe cu cea de aur, va regreta. Băiatul însă nu putu rezista tentației și încercă să plece și cu colivia de aur, moment în care pasărea măiastră a început să țipe, alertând gărzile. Fiul grădinarului a fost capturat și dus în fața stăpânului castelului, care l-a amenințat cu moartea dacă nu îi va aduce un cal care aleargă ca vântul. Pentru că nu știa încotro s-o apuce, băiatul a fost din nou ajutat de vulpoiul fermecat, care i-a spus că într-un castel alb se află calul căutat. „Calul va avea doua șei, una nouă și alta veche, dar tu alege-o pe cea veche și vei vedea”, l-a sfătuit vulpoiul. Din nou fiul grădinarului a cedat în fața ispitei, alegând șeaua cea nouă. La fel ca pasărea de aur, calul a făcut zgomote, alertând paznicii, iar băiatul a fost din nou capturat. Și stăpânul acestui palat l-a trimis într-o misiune, pentru a nu-l decapita: să i-o aducă pe fiica regelui. Vulpoiul l-a ajutat din nou, sugerându-i ca, la miezul nopții, când prințesa face baie, să îi sărute mâna iar ea îl va urma, atât timp cât nu apucă să-și ia rămas bun de la părinți. De acestă dată, băiatul a urmat întocmai instrucțiunile și astfel a putut să-și ducă misiunea la bun sfârșit. Pentru a rămâne și cu prințesa, și cu calul, și cu pasărea, vulpoiul l-a mai sfătuit: „Când vei ajunge în fața stăpânului palatului alb, îi vei cere calul în schimbul prințesei și când te vei urca pe cal, să ridici prințesa pe șa și să ieși în fugă, fără să te poată prinde nimeni. Când vom ajunge la castelul negru, intri tu singur cu calul și spui că vrei să examinezi pasărea, să te convingi că e cea adevărată. Când o vei avea în mâinile tale, să fugi mâncând pământul și să ni te alături”. Fiul grădinarului a făcut așa cum i s-a spus, apoi s-a întors la palatul regelui care, deoarece nu avea fii, l-a ales pe el moștenitor al tronului. După moartea bătrânului rege, mezinul grădinarului a ocupat tronul și a trăit fericit până la adânci bătrâneți alături de fiica fostului rege, care i-a devenit soție.

Dacă această poveste nu este decât o copie a basmului Lupul cel năzdrăvan și Făt-Frumos, cel de-al doilea al fraților Grimm, Pomul cu merele de aur, pare a fi total diferit de restul care abordează această temă. Se spune că o femeie avea trei fete. „Pe cea mare o chema Un-ochi, pentru că avea un singur ochi şi era aşezat ochiul acesta tocmai în mijlocul frunţii; pe cea mijlocie o chema Doi-ochi, pentru că avea doi ochi, iar pe cea mai mică, Trei-ochi, cel de-al treilea fiind aşezat tot în mijlocul frunţii”. Deoarece Doi-ochi era identică din punct de vedere fizic cu oamenii, mama și surorile ei nu o puteau suferi. Și nu scăpau nicio ocazie de a-i face fetei viața un calvar. Într-o zi, plecată fiind cu capra la păscut, a început să plângă pentru că surorile ei îi puseseră în traistă foarte puțină mâncare. O zână a văzut-o și a învățat-o ca, atunci când îi este foame, să îi spună caprei: „Capră, behăie, Masă, pune-te!”. De fiecare dată când rostea aceste cuvinte, apărea o masă plină cu cele mai alese mâncăruri. Aflând într-un final secretul fetei, mama sa i-a înjunghiat capra. Zâna a apărut din nou în fața lui Doi-ochi și a învățat-o să îngroape măruntaiele caprei în fața uși04i. În acel loc, a doua zi a apărut un falnic pom cu frunze de argint și mere de aur. Mama și cele două fiice ale sale au încercat zadarnic să pună mâna pe fructele de aur; de fiecare dată crengile se ridicau iar ele rămâneau cu mâinile goale. Doi-ochi și-a încercat și ea norocul și, spre surprinderea tuturor, crengile nu s-au retras din calea ei ci chiar au coborât, pentru a-i fi fetei mai ușor să culeagă merele. Bineînțeles că mama sa i-a luat mult râvnitele fructe. Într-o zi, pe când un tânăr se apropia de casa lor, cele două preferate ale mamei lor au ascuns-o pe Doi-ochi într-un butoi, alături de merele de aur. Vrăjit de frumusețea pomului, acel „voinic de flăcău, tare mândru la chip” le-a spus celor două că îi va îndeplini orice dorință proprietarei copacului, în schimbul unei crenguțe. În zadar au încercat fetele să rupă o creangă; povestea s-a repetat și, de fiecare dată, copacul și-a ridicat ramurile pentru a nu putea fi ajunse. Doi-ochi dădu drumu din butoi unor mere, care au ajuns la picioarele flăcăului. Dorind să afle de unde au apărut acele fructe nemaivăzute, cele două surori au fost nevoite să o scoată pe Doi-ochi din butoi. Văzând-o, tânărul s-a îndrăgostit instantaneu de ea. Și pentru că fata a reușit să-i dea o crenguță din pomul fermecat, el i-a îndeplinit cea mai mare dorință: a luat-o cu el, scăpând-o astfel de chinurile pricinuite de mama și surorile ei. Acestora nici măcar copacul nu le-a rămas; a doua zi pomul nu se mai găsea în fața ușii lor, ci în dreptul iatacului lui Doi-ochi. După mulți ani, cele două surori au ajuns să cerșească la poarta castelului în care locuiau Doi-ochi și soțul ei. Recunoscându-le, ea le-a primit cu brațele deschise, uitând de neplăcerile din trecut. „Iar cele două surori haine, văzând atâta bunătate din partea ei, se căiră amarnic pentru răul pe care i-l făcuseră în tinereţe”. Cam târziu…

Nu știm locul acțiunii acestui basm al fraților Grimm, dar îl putem intui. Pomul cu merele de aur nu creștea în lumea oamenilor, ci într-un tărâm populat de ființe fantastice, cum ar fi mama și cele două surori ale eroinei. Una dintre ele avea un singur ochi în frunte, aidoma ciclopilor, iar cealaltă avea trei ochi, la fel ca zeul Șiva din folclorul indian sau monstruoasa pasăre Zu din Mesopotamia. Doi-ochi era privită de familia ei ca o ciudățenie, deoarece aspectul său fizic era identic cu cel al oamenilor. Prin urmare, putem concluziona că acțiunea s-a petrecut într-o lume a creaturilor, cum ar fi Tărâmul Celălalt din miturile multor hercules_mq_2002popoare, adică Ardealul dacic. Cele trei surori par a fi nimfele hesperide din miturile grecilor, fiicele titanului Atlas care păzeau merele de aur, sau Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri și Sfânta Duminică din folclorul românesc. Dacă în multe basme și legende ale lumii un erou (Prâslea / Făt-Frumos / Herakles / Ghilgameș) a sosit în Ardeal pentru a căuta merele de aur, un astfel de voinic apare și în această poveste. În toate versiunile basmului, tânărul întâlnea o frumoasă fată (fie că era vorba despre o prințesă, o zeiță sau șerpoaica Echidna), de care se îndrăgostea și pe care o lua cu el, în lumea oamenilor. Același lucru se întâmplă și aici, unde acel „voinic de flăcău, tare mândru la chip” (o descriere ce amintește de Făt-Frumos al daco-românilor) se îndrăgostește de Doi-ochi, pe care o ia cu el în palatul său. Cum toate acele povestiri descriu călătoria lui Herakles în căutarea merelor de aur, și acest basm pare a se referi la aceeași întâmplare, povestită de frații Grimm dintr-un alt unghi.

Merele de aur apar și în mitologia scandinavă, povestea lor fiind asemănătoare cu cea din folclorul dacic, grec și germanic. În Edda în proză, scrisă în secolul al XIII-lea de Snorri Sturluson, zeița Idunn era paznica merelor de aur care acordau tinerețea veșnică. Zeii Asgardului veneau adesea în grădina zeiței Idunn pentru a mânca din respectivele mere, rămânând astfel etern tineri. Într-o zi, gigantul Thjazi (adică unul dintre pelasgi, strămoșii dacilor, asemenea lui Herakles) l-a obligat pe zeul Loki să o atragă pe Idunn într-o pădure. Acolo o aștepta uriașul care, transformat într-un vultur uriaș, a răpit-o și a dus-o în palatul său. Absența zeiței a cauzat îmbătrânirea celorlalți zei ai Asgardului care, într-un final, și-au dat seama că Loki era responsabil pentru dispariția ei. Acesta a promis că o va recupera și s-a ținut de cuvânt. Transformat într-un șoim, a găsit-o peidunn_by_el_andyjack-d5b5381 Idunn singură în casa lui Thjazi, a transformat-o într-o nucă și a adus-o înapoi în Asgard, lumea zeilor. Dându-și seama că zeița a dispărut, uriașul s-a transformat din nou în vultur și, furios, a pornit pe urmele lui Loki (cele două personaje transformate în păsări ne duc cu gândul la păsările de aur din basmele Pasărea de aur și Lupul cel năzdrăvan și Făt-Frumos). Pentru a-l opri pe uriaș, zeii au construit un rug care i-a ars penele. Astfel, zeii au reușit să îl omoare pe uriașul prăbușit la pământ. Acest final al poveștii amintește de rugul pe care și-a găsit sfârșitul Herakles în mitologia greacă. Răpirea zeiței din grădina merelor de aur, aflată pe tărâmul zeilor, seamănă izbitor cu povestea de dragoste dintre eroul basmelor și frumoasa pe care o ia cu el în lumea oamenilor. O interpretare satisfăcătoare a numelui ei nu a putut fi oferită nici până în ziua de astăzi. E posibil ca, prin inversarea primelor litere, Idunn să provină din Diunn, nume derivat din Diana, zeița vânătorii la romani, numită Artemis de către greci (cea despre care se spunea că petrecea mult timp în țara hiperboreenilor / pelasgilor, a cărei căprioară cu coarne de aur a fost ucisă de Herakles în același teritoriu) sau Dana / Danu la celți (care a dat numele latin al Dunării, Danubius). Idunn / Diunn sau Diana / Dana, zeița din cauza căreia a fost ucis gigantul Thjazi, pare să aibă aceeași rădăcina ca și Deianira, cea care a cauzat moartea lui Herakles în același mod, sau ca Dalila din Vechiul Testament, care a dus la capturarea și apoi uciderea lui Samson. Și din nou se pare că avem aceeași poveste dacică întâlnită în toate colțurile lumii.

De ce erau atât de dorite aceste mere de aur care creșteau în Ardeal? Mitologia scandinavă susține că ofereau tinerețea veșnică. Legendele egiptenilor și ale altor popoare antice considerau mărul arborele sfânt sau copacul ceresc al vieții. Din acele vremuri este un simbol al lumii vegetale, necesar unei vieți sănătoase, de unde și zicala: „Un măr pe zi the-tree-of-life-hd_75229-1600x1200ține doctorul departe de casă”. În Geneza biblică, în Grădina Edenului  se afla, pe lângă Pomul Cunoașterii, și cel al Vieții. Chiar dacă nu se specifică că ar fi vorba despre un măr, un Copac al Vieții în Grădina Zeilor nu poate fi decât pomul cu mere de aur, prezent în folclorul universal, cel ce oferea viața veșnică. În Biblie, zeul suprem i-a gonit pe oameni din Grădina Edenului pentru ca aceștia să nu guste din fructul Pomului Vieții. În miturile din întreaga lume, merele de aur erau rezervate exclusiv zeilor. „Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieţii”, afirmă Biblia, în timp ce miturile celorlalte popoare confirmă acest lucru, susținând că teritoriul în care se aflau merele de aur era locuit doar de ființe supranaturale (zei, nimfe, balauri, zmei, zâne), care păzeau respectivele fructe (așa cum ar fi hesperidele, balaurul Ladon sau zmeii, de exemplu). Merele de aur sunt amintite clar în Vechiul Testament, într-una dintre Pildele lui Solomon: „Ca merele de aur pe poliţi de argint, aşa este cuvântul spus la locul lui” (25:11).

Este posibil ca merele de aur din Dacia să ofere nemurirea? Teoretic, este posibil. În Ardeal curge Izvorul Vieții, pe care l-au căutat de-a lungul timpului oameni precum Ghilgameș sau Alexandru Macedon, care are capacitatea de a oferi viața veșnică. Un pom crescut pe malul acestui izvor, cu rădăcinile udate de Apa Vieții, ar putea prelua proprietățile respectivei ape. Chiar dacă acest lucru poate părea de domeniul fantasticului, se pare că unii oameni au luat legenda merelor de aur în serios, precum precum prințul moștenitor al Marii Britanii.

În 1759, Walter Baltazar, istoriograful lui Mihai Viteazul, scria despre satele din Ardeal că „sunt sate avute datorită fructelor multe și dulci asemeni fructelor din Polonia Mare și Germania”. Ofițerul francez Dupont, din armata lui Sobieschi, descria în 1688 pustiirea Moldovei de către turci, subliniind că „nu se cunosc locurile în care au fost sate și târguri decât prin mulțimea pomilor roditori din jurul caselor”. Tot în aceeași perioadă, Dimitrie Cantemir publica date prețioase despre răspândirea pomilor și calitatea superioară a fructelor în Ardeal și Moldova, accentuând necesitatea consumului de mere pentru o viață sănătoasă. Pe teritoriul fostei Dacii, în special în Ardeal, se întâlnesc din abundență livezi de mere domnești, considerate a fi cel mai bun soi autohton. Fructele sunt mari, de culoare gălbuie-portocalie, cu gust dulce-acidulat și cu o aromă discretă, adevărate mere de aur, precum în legende. Prințul Charles al Marii Britanii, care de câțiva ani vizitează România în mod regulat, a descoperit la Mălâncrav (în județul Sibiu), ascunsă printre dealuri, o livadă cu mere de aur și o fabrică de suc delicios de mere. Imediat a decis să-și achiziționeze în acel loc o reședință de vacanță. Ba, mai mult, prin fundația pe care o patronează, „Mihai Eminescu Trust”, Charles a achiziționat și respectiva fabrică. Directorul fundației, Caroline Fernolend, a recunoscut într-un interviu că „Mihai article-1024254-017CB91F00000578-748_468x443Eminescu Trust” plătește o arendă foarte mare pentru livada aflată pe o suprafață de 108 hectare de teren, dar și că are proiecte asemănătoare în derulare și în alte localități din județul Sibiu, cum ar fi Biertan, Richiș, Moșna și Alma Vii. Inevitabil apare întrebarea: de ce este interesat prințul Charles de merele din Ardeal? Se află cumva în căutarea celebrelor mere de aur? Scepticilor li s-ar putea părea amuzantă această ipoteză, fără îndoială. Însă această variantă nu este atât de fantezistă pe cât pare. Din toamna anului 2013, angajații Fundației „Mihai Eminescu Trust” au început recensământul merilor, perilor și prunilor din soiuri tradiționale, din sate aflate în trei județe din Ardeal: Sibiu, Brașov și Mureș. După ce vor afla unde se află pomii fructiferi tradiționali, angajații fundației vor încerca să planteze acele soiuri vechi în livezile prințului Charles. Acest proiect va avea un buget de un sfert de milion de franci elvețieni, bani oferiți de câteva bănci elvețiene, aparent pentru conservarea soiurile tradiționale de pomi fructiferi. „Scopul proiectului nu e doar conservarea, este şi identificarea varietăţii soiurilor tradiţionale de meri, peri, pruni. Dorim să contribuim la conservarea lor, in situ, creând o pepinieră la livada pe care fundaţia o are în Mălâncrav, pe urmă vrem să plantăm în livada noastră, dar şi în alte livezi”, declara pentru Presă Michaela Türk, reprezentantă a Fundației „Mihai Eminescu Trust”. Despre livezile din localitățile sibiene Fântânele și Sibiel, Dumitru Ungureanu (preşedintele Federaţiei TraiVerde, fostul director general al Agenţiei Regionale de Protecţia Mediului Sibiu) spunea: „Problema este că în zona respectivă sunt merii şi perii de o sută de ani, deci sunt soiurile cele mai vechi. Avem acolo o valoare genetică foarte valoroasă”. Potrivit acestuia, „bolile se mută din zonele calde, în cele reci”, sugerând că merele din pomii tradiționali sunt mai rezistente la schimbările climatice, în mod natural. Bineînțeles că oamenii întregi la minte nu pot crede că prințul Charles este interesat atât de mult de bolile pomilor, încât să pornească un proiect de o asemenea avergură. La fel și băncile elvețiene, care sunt dispuse să investească peste 200.000 de euro doar pentru conservarea unor pomi vechi din Ardeal. Despre familia regală britanică se spune că s-ar afla în fruntea masoneriei (grupare ce se consideră deținătoarea secretelor zeilor) europene, Elveția fiind locul unde această organizație își ascunde finanțele, departe de ochii lumii. Dacă este adevărat, înseamnă că masoneria este interesată de merii vechi din Ardeal, mai ales de cei din soiul domnesc (așa-numitele mere romapjhghjfgde aur), ceea ce nu poate decât să ridice semne de întrebare. Ce ar putea căuta Charles dacă nu celebrele mere de aur? La o privire mai atentă pe harta României, se observă că județele în care fundația prințului își realizează recensământul pomilor se află exact în centrul României (pe care Papa Ioan Paul al II-lea a numit-o „Grădina Maicii Domnului”), implicit în mijlocul Ardealului, regiune considerată de antici Grădina Zeilor sau Tărâmul Celălalt. Conform miturilor din vechime, acolo se află pomul cu merele de aur, ce oferă viața veșnică, după cum susține și Vechiul Testament: „iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Facerea 2:9). Cine ar fi crezut că prințul Charles îi va călca pe urme semizeului Herakles?

De ce caută merele de aur din legende? Bineînțeles, pentru a obține dacă nu nemurirea, măcar longevitatea. Se pare că se urmărește prepararea unei substanțe din ele, sau a unui elixir, după cum sugerează cel mai bine Dicționarul de francmasonerie din 2006 al istoricului francez Daniel Ligou: „Ucenicii şi Calfele nu au voie să depăşească pragul tabernacolului, Maeştrii nu au voie să depăşească Sfânta, doar «adevăraţii Masoni scoţieni» pot intra în Sfânta Sfintelor unde învaţă arta secretă de a transmuta metalele în aur şi de a prepara elixirul vieţii”. Trebuie menționat faptul că familia regală britanică face parte din Ritul Scoțian Antic și Acceptat, ceea ce îl transformă pe prințul Charles într-unul dintre „adevăraţii Masoni scoţieni” care au învățat „arta secretă” de a „prepara elixirul vieţii”. Ca o curiozitate, Marea Lojă a Angliei a fost înființată în anul 1716 în taverna Mărul, aflată pe strada Charles, una dintre cele patru loje masonice fondatoare chiar numindu-se The Apple-Tree („Mărul”), nume schimbat ulterior în Loja Curajului și a Vechiului Cumberland.

Ce ar putea fi folosit acest elixir preparat din merele de aur? Se pare că oamenii de știință au identificat deja gena nemuririi în ADN-ul uman. După ce au studiat hidra de apă dulce, care este nemuritoare, cercetătorii germani și-au dat seama că secretul imortalității ei constă în gena FoxO, pe care o au toate animalele și omul. Interesant e că, în three-golden-apples_fullmitologia greacă, până să ajungă la merele de aur, Herakles a ucis Hidra (o creatură nemuritoare, ale căror capete se regenerau), paznica Lumii de Dincolo (Ardealul), fiica lui Typhon (care a fost închis în subsolul Munților Apuseni) și a Echidnei (care locuia în ținutul arimilor de la nordul Dunării). Acea genă menține celulele stem în stare activă, din acest motiv țesuturile reînnoindu-se în permanență. În prezent, cercetătorii germani încearcă să stabilească factorii care influențează activitatea genei FoxO, pentru a o putea activa la oameni. Să fie oare acesta rolul elixirului vieții, pe care învață să-l prepare masonii din merele de aur românești? Se știe deja că oțetul de mere împiedică procesele de îmbătrânire și de degenerare a pielii. Conform medicilor, consumul zilnic a o sută de mililitri de oțet de mere are efectul unui tonic general, ținând la distanță bătrânețea. Mai mult, prin tamponarea pielii cu oțet de mere, așa-numitele „pete de îmbătrânire” dispar. Prin urmare, un „elixir” al vieții realizat din merele legendare, care să activeze gena FoxO, pare să rezolve problema tinereții veșnice. Cel puțin în teorie.

În încercarea de a afla secretul nemuririi, savanții de la Institutul Wistar din Philadelphia au descoperit o genă a cărei absență poate regla regenerarea țesuturilor la mamifere, în același mod în care salamandrele își regenerează cozile, atunci când rămân fără ele (sau ca Hidra din legenda lui Herakles, căreia îi creșteau la loc capetele tăiate). Cercetătorii au făcut această descoperire observând cobaii de laboratori, ale căror urechi amputate au crescut complet în doar câteva zile, nelăsând nici urme, nici cicatrici. Aceste animale au ceva în comun: lipsa genei p21, care obligă celulele să se comporte într-un mod straniu, ca și cum ar fi celule-mamă embrionare, în loc de celule adulte. Descoperirea  a fost publicată în revista Proceedings of the National Academy of Sciences și oferă noi perspective pentru vindecarea umană. „Scoaterea unei gene ar fi un procedeu mult mai dificil decât introducerea ei”, apreciază cercetătorii americani, care cred că extracția respectivei gene din structura umană ar putea crea specimene care își vor regenera încontinuu organele. „Nu știm dacă și din punct de vedere moral va fi posibilă crearea unor astfel de oameni. Probabil că va fi o lungă dezbatere, exact cum a fost cu clonarea”, consideră savanții de la Institutul Wistar.

Nici oamenii de știință de la prestigioasa universitate Harvard nu au stat cu mâinile în sân. Pe 28 noiembrie 2010, o echipă de cercetători anunța că a reușit inversarea procesului de îmbătrânire la mamifere prin activarea telomerazei. Atunci când este activată, gena hTERT, localizată Golden applesîn cromozomul 5p15.33, produce enzima numită telomerază, datorită căreia celulele trăiesc în continuare și se divid la nesfârșit. În 2009, premiul Nobel pentru medicină a fost acordat pentru descoperirea telomerazei. La scurt timp după anunțul cercetătorilor de la Harvard a apărut produsul TA-65, despre care se spune că activează telomeraza, extinzând viața celulelor pe termen nelimitat, după cum anunță producătorul medicamentului, T.A. Sciences. Nu știm dacă oamenii de știință au reușit prin acest produs să descopere secretul nemuririi, deoarece nu îi cunoaștem adevăratele efecte. Însă putem intui că, dacă ar fi făcut-o, mai mult ca sigur nu ar fi încercat în continuare să activeze gena FoxO sau să elimine gena p21. Iar prințul Charles nu ar fi căutat în Ardeal merele de aur, din care să realizeze elixirul tinereții. Ca o curiozitate, dacă Ghilgameș a fost nevoit să-și anunțe natura divină înainte de a păși în Grădina zeilor iar Herakles era pelasg născut în același teritoriu, în 2011 prințul Charles s-a declarat urmaș al marelui domnitor Vlad Țepeș, sugerând astfel că are sânge daco-pelasg. Gândindu-se, probabil, că doar urmașilor direcți ai zeilor li se permite căutarea nemuririi pe teritoriul vechii Dacii, la fel ca în vremurile demult apuse.

Nu știm dacă prințul va descoperi merele sau dacă acestea vor avea efectul scontat. Grecii antici susțineau că Herakles, chiar dacă a pus mâna pe respectivele fructe, și-a găsit totuși sfârșitul. Abia apoi a fost dus pe muntele Olimp, unde a trăit veșnic alături de zei. Deși tradițiile vechi susțin că el a trăit înainte de Potop, se pare că s-a întors pe Pământ de câteva ori. Cercetătorii au stabilit că ar fi trăit în Grecia între anii 1264 și 1226 î.e.n. După Herodot, a trăit în jurul anului 1300 î.e.n. În Egipt, sub numele Arkhles, îl întâlnim în jurul anului 1600 î.e.n. Același lucru se observă și la Ghilgameș: deși Manuscrisele de la Marea Moartă îl consideră unul dintre giganții de dinaintea Potopului, miturile sumeriene susțin că el a fost al cincilea rege din prima dinastie postdiluviană din Uruk, iar anumite inscripții i-au stabilit domnia prin secolul XXVIII î.e.n. Pentru budiști, Herakles a apărut pe Pământ și prin secolul al VI-lea î.e.n. sub forma lui Vajrapani, protectorul lui Buddha. Împăraţii romani Commodus şi Maximian s-au declarat reîncarnările lui Herakles, dar nu putem considera adevărate aceste afirmații, fiind mai firesc să le pHerakles vs. Hydra 1unem pe seama aroganței celor doi împărați. Rămâne un mister cum a murit Herakles, iar apoi a trăit veșnic pe muntele Olimp, alături de zei, unde s-a căsătorit cu Hebe. Putem presupune că a devenit nemuritor spiritul său, însă pare improbabil ca Herakles să fi trăit ca spirit într-un loc material, alături de ființe materiale, chiar căsătorindu-se cu una dintre ele. Devine astfel plauzibilă următoarea ipoteză: aflat pe rugul aprins, în imposibilitatea de a-și pierde viața datorită nemuririi oferite de merele de aur, Herakles a fost luat de tatăl său și dus pe muntele Olimp, alături de ceilalți nemuritori. Pentru cei prezenți la eveniment, semizeul a fost mistuit de flăcări, apoi înviat de către Zeus și răpit, întocmai ca Ilie în Vechiul Testament. Însă arderea corpului său poate fi privită în sens metaforic, flăcările mistuind partea muritoare a eroului, care a devenit astfel nemuritor. Doar acceptând această ipoteză putem înțelege de ce Herakles, devenit acum zeu, s-a putut întoarce de nenumărate ori printre muritori.

Cine a fost el cu adevărat? Vechiul Testament îl amintește pe Nimrod, „cel dintâi viteaz pe pământ” (Facerea 10:8), fiul lui Cuș și strănepotul lui Noe. „El a fost vânător vestit înaintea Domnului Yahweh; de aceea se şi zice: «Vânător vestit ca Nimrod înaintea Domnului Yahweh»”(Facerea 10:9), continuă Biblia. Cartea întâia a Cronicilor afirmă, la rândul ei: „Lui Cuş i s-a mai născut de asemenea şi Nimrod. Acesta a început să fie puternic pe pământ” (1:10). Primul mare erou al lumii, după legendele grecilor, a fost Herakles, devenit celebru în primul rând pentru forța sa ieșită din comun. Ca vânător ne este prezentat atât în folclorul daco-român, cât și în mitologia greacă. Gânditori evrei din primul secol al erei noastre, precum Philo din Alexandria sau Yochanan ben Zakai, au interpretat pasajul biblic „vânător vestit ca Nimrod înaintea Domnului Yahweh” ca semnificând „împotriva Domnului Yahweh”, idee întâlnită mai apoi la Pseudo-Philo și la Symmachus. De nimrod (2)asemenea, istoricul evreu Flavius Josephus l-a descris pe Nimrod ca fiind un om ce s-a opus lui Yahweh. Unii rabini chiar au conectat numele Nimrod cu cuvântul „rebel”. Despre Herakles știm că a luptat în cel de-al doilea război al zeilor alături de tatăl său, împotriva giganților / pelasgilor conduși de Marduk / Yahweh. De altfel, în folclorul daco-român, unul dintre inamicii lui Iovan Iorgovan / Herakles este Marcoci, nimeni altul decât Marduk / Yahweh. În unele tradiții antice, Nimrod a fost venerat ca zeu, același lucru întâmplându-se și cu Herakles. Lucrarea Capitole ale rabinului Eliezar din anul 833 relatează o tradiție evreiească veche, conform căreia Nimrod a moștenit de la tatăl său veșmintele lui Adam și Eva (croite din piei de animale), care îl făceau invincibil. În miturile grecești, Herakles purta pielea leului din Nemeea care, de asemenea, îi asigura invincibilitatea. Ca să nu mai vorbim de nemurirea oferită de merele de aur. Alte tradiții spun că, în timpul războiului împotriva lui Avraam, un țânțar i-a pătruns lui Nimrod în creier, înnebunindu-l. În mitologia greacă, Herakles a înnebunit de două ori, prima oară ucigându-și copiii, iar a doua, cel mai bun prieten. În Divina Comedie a lui Dante Alighieri, scrisă în secolul al XIV-lea, Nimrod este descris ca fiind unul dintre giganții închiși în Cercul Trădării din Iad. Iar Herakles, după cum am văzut, și-a trădat neamul pelasg, considerat un popor de giganți de către întreaga lume antică. În concluzie, putem presupune că biblicul Nimrod, „cel dintâi viteaz pe pământ”, este nimeni altul decât Herakles.

Nimrod a fost identificat de numeroși cercetători cu primul împărat din istorie, Șarru-kinu („adevăratul rege” ori „regele legitim”) sau Sargon cel Mare, fondatorul imperiului akkadian, care a trăit aproximativ între anii 2334 și 2279 î.e.n. Despre Nimrod, Biblia susține că „împărăţia lui, la început, o alcătuia: Babilonul, apoi Ereh (Uruk), Acad (Akkad) şi Calne din ţinutul Senaar (Sumer). Din pământul acela, el trecu în Asur, unde a zidit Ninive, cetatea Rehobot, Calah și Resen, între Ninive şi Calah. Aceasta e cetate mare” (Facerea 10:10-12). Sargon este cel care a construit Babionul și Agade / Akkad, apoi a cucerit Mesopotamia, unde a înființat imperiul akkadian. Dacă Sargon / Șarru-kinu este într-adevăr biblicul Nimrod, înseamnă că avem de a face cu o nouă apariție a lui Herakles în mijlocul muritorilor. În autobiografia sa, împăratul Sargon susține că mama sa era o preoteasă, iar tatăl necunoscut. Unii cercetători au concluzionat că afirmația despre tatăl lui Sargon s-ar traduce cel mai bine prin „nevăzut”, sugerând că ar fi vorbSargon_anciena despre o divinitate. Ne amintim că Herakles era fiul unei muritoare și a lui Zeus, numit Enlil de către sumerieni. De altfel, Sargon s-a autointitulat „preot investit al lui Anu” și „mare ensi (conducător) al lui Enlil”. Mai mult, unul dintre fiii săi se numea Shu-Enlil, nume format din cel al zeului atât în egipteană, cât și în sumeriană. În tăblițele de lut akkadiene se povestește că împăratul Sargon cel Mare a reușit de trei ori să ajungă până la Marea de Sus (Marea Neagră), unde a capturat ținutul Tilmun (Ardealul). În Epopeea lui Ghilgameș, eroul a plecat către „Țara Dilmun, grădina Soarelui” pentru a afla secretul nemuririi. Iar legendele antice ne-au arătat că Herakles a făcut numeroase călătorii în Grădina Zeilor din Dacia, același Ardeal. În autobiografia sa, Sargon afirma că, până a deveni paharnicul regelui Ur-Zababa din Kiș, a avut în grijă o grădină în care zeița Iștar obișnuia să se plimbe. Din câte ne-au transmis anticii, Grădina Zeilor era, așa cum am mai spus, Ardealul. Lista regilor sumerieni afirmă că tatăl lui Sargon era un grădinar, ceea ce a fost interpretat adesea prin sensul propriu al cuvântului, de îngrijitor al unei grădini. Însă e posibil ca, în realitate, epitetul „grădinar” să desemneze un locuitor al Grădinii Zeilor, ceea ce ne duce tot la tatăl „nevăzut” al împăratului, zeul Enlil. În cartea As it Was din 1976, Cyril Henry Hoskins, autodeclarat reîncarnarea călugărului tibetan Lobsang T. Rampa, chiar vorbea despre entități venite dintr-o realitate paralelă, care veghează asupra evoluției omenirii, ce poartă numele „Grădinarii Pământului” – probabil o referire la aceeași grădină edenică din Dacia. De asemenea, în basmul Lupul cel năzdrăvan și Făt-Frumos al fraților Grimm, eroul (alter ego-ul lui Herakles) este fiu de grădinar. Și Sargon cel Mare s-a aflat în conflict cu zeul Marduk, inamicul lui Enlil, la fel ca Herakles. Cronica regilor timpurii susține că împăratul a construit orașul Akkad / Agade pe pământ adus din Babilon, cetatea lui Marduk. Pentru această faptă, „marele stăpân Marduk s-a înfuriat și i-a distrus poporul prin foamete”. Într-o inscripție din palatul său din Khorsabad, Sargon afirma: „în furia inimii mele am numărat toate armatele zeului Assur, am privit ca un leu în ambuscadă și am avansat pentru a ataca aceste țări”. Iar în autobiografia sa, declara că „la vârsta de 55 de ani, toate ținuturile s-au revoltat împotriva mea și m-au asediat în Agade, dar bătrânul leu încă are dinți și gheare”. Leul cu care se asemăna era unul dintre simbolurile zeului Enlil. De altfel, Herakles a fost reprezentat de vechii greci acoperit cu o blană de leu.

Unii cercetători ai Bibliei, precum profesorul Ronald Hendel de la Universitatea California, au ajuns la concluzia că Nimrod nu este decât o distorsionare a lui Ninurta, zeul războiului în religiile mesopotamiene, fiul lui Enlil și al lui Ninhursag. Numit inițial Ningirsu, Ninib sau Ninip, 5247ninurtaNinurta făcea parte în Nippur dintr-o triadă sfântă, alături de părinții săi. Consoarta sa era zeița Ugallu sau Bau. Un număr foarte mare de imnuri și incantații i-au fost dedicate, unde este prezentat ca un erou ce salvează lumea de boli și de influența demonilor. La fel ca Herakles, Ninurta a învins o serie de monștri, cunoscuți sub numele „Eroii uciși”, cum ar fi Războinicul Dragon, Regele Palmier, Stăpânul Saman-ana, Taurul-Bizon, Sirena, Șarpele cu șapte capete, Berbecul sălbatic cu șase capete sau pasărea Anzu. Aceste creaturi se aseamănă cu cele învinse de Herakles pe parcursul călătoriilor sale. Războinicul Dragon – Hydra din Larnea, Șarpele cu șapte capete – Ladon (sau Lotan în mitologia ugaritică), Taurul-Bizon – Taurul lui Poseidon (ori Taurul ceresc în Epopeea lui Ghilgameș), pasărea Anzu – păsările stimfaliene. În Mesopotamia, Ninurta era reprezentat cu aceleași arme ca și Herakles: un arc, o sabie curbată (armă tracică) și o ghioagă numită Sharur, care poate vorbi și lua forma unui leu înaripat. Mentorul lui Ninurta era unchiul său, Enki. Despre Herakles știm că s-a născut și și-a petrecut tinerețea în Dacia, tărâmul familiei lui Enki, până când a trecut de partea tatălui său, trădându-și neamul. Ultima soție a lui Herakles, Hebe, era zeița tinereții, misiunea sa fiind de a servi zeilor pe muntele Olimp ambrozie și nectar, cele două elemente ce acordau viața veșnică. Printre epitetele consoartei lui Ninurta, Nintinugga / Bau / Baba / Gula, se găsea și Nm-din-dug („doamna care redă viața”), ea fiind zeița vindecătoare care, după Potop, a redat omenirii „suflu de viață”. Numele lui Ninurta se poate traduce ca „domnul brazdei”, ce ne duce cu gândul la Brazda lui Novac, care traversează Dacia de la vest la est. Așa cum ninurta__anzu.128190935_stdam mai spus, numele daco-român al lui Herakles, Iorgovan, provine din grecescul „georgos” („agricultor”). O curiozitate ignorată de cercetători este prima parte a numelui lui Ninurta. În realitate, „nin” este de gen feminin, înseamnând „doamnă”, un epitet bizar pentru un zeu. Exlicația s-ar putea găsi în miturile grecilor, care susțineau că Herakles a fost timp de un an sclavul prințesei Omphale din Lydia, care l-a obligat să poarte doar haine femeiești și să se ocupe doar cu îndeletniciri feminine. Poate această experiență l-a făcut să fie atras și de bărbați, după cum tot grecii afirmau. Dacă ținem cont și de faptul că tatăl amândurora era Enlil / Zeus, putem presupune că Ninurta și Herakles sunt unul și același personaj. Astfel, ajungem la concluzia că Herakles a fost primul fiu al lui Enlil și moștenitorul tronului acestuia, născut printre pelasgii din Dacia, devenit nemuritor după descoperirea merelor de aur din Ardeal, cel care și-a ajutat tatăl în nesfârșita luptă împotriva Veghetorilor lui Enki și Marduk, jucând un rol important în modelarea istoriei reale a Pământului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: