Arhivă pentru Februarie, 2014

Zâmbet virtual (Scrisoare netrimisă)

Posted in Serioase şi plictisitoare on 14 Februarie, 2014 by Claudiu-Gilian Chircu

smile

Nu ne cunoaștem, deși suntem „prieteni” virtuali de vreo trei ani. Nu am schimbat niciun cuvânt până acum, în afară de câteva replici scurte prin diferite comentarii. Și asta recent, pentru că, până de curând, nici nu știam că exiști. Nici acum nu sunt sigur de asta…

Totul s-a întâmplat după finalul unei îndelungate relații, care s-a sfârșit anul trecut, la finalul verii. Moment în care lumea mea s-a sfârșit și a trebuit să încep să-mi construiesc una nouă. Însă, după cum spunea cineva, după o astfel de relație ești ca un nou născut. Te trezești aruncat în viață, încerci să înveți să mergi… Cazi de multe ori, te ridici apoi iarăși cazi… Te agăți de orice și de oricine, în speranța că vei reuși să stai drept. Însă de multe ori te agăți de cine nu trebuie… Care, în loc să te învețe să mergi, te ajută să cazi din nou. Iar fiecare căzătură e parcă mai dureroasă decât precedenta… La fel am făcut și eu: m-am agățat de cine nu trebuia și m-am trezit din nou singur în mijlocul drumului vieții, acoperit de praful rece ca răsuflarea morții…

N-am avut de ales decât să încerc să merg în continuare, pentru că singura direcție e înainte. Însă, de această dată, n-am mai fost în stare să mă ridic pe propriile picioare… M-am târât, rătăcind pe un drum mai întunecat ca niciodată, fără a ști măcar dacă a mai rămas vreo urmă de viață prin străfundul unui suflet sfâșiat de prea multe ori… Iar târâtul nu e o metodă de a-ți urma drumul vieții, în care nu contează destinația, ci călătoria…

Totul până într-o zi când ți-am găsit fotografia aruncată în praful drumului. Brusc, totul s-a înseninat iar picioarele mele și-au găsit puterea de a-mi susține greutatea. Mai ales pe cea sufletească… Totul parcă s-a lăsat cuprins de lumină iar drumul a devenit mai clar decât niciodată. Nu știu ce anume a schimbat totul. Aș vrea să spun că frumusețea chipului tău, însă n-ar fi adevărat. Un chip frumos poate ascunde niște răni, însă nu le poate închide. Aș vrea să spun că ochii tăi m-au fascinat, însă nici ei nu sunt responsabili pentru asta. Poate privirea ta care mi-a pătruns până în cele mai negre unghere ale sufletului, răscolind totul în calea ei, și care mi-a permis să fac același lucru: să pătrund dincolo de ea, pentru a descoperi un suflet cald, deși rănit, plin de lumină divină. Sau poate zâmbetul tău e „vinovat” de această metamorfoză, reușind să aducă primăvara în mijlocul unei aprige ierni interioare. Nu știu care e adevăratul motiv și, sincer să fiu, nici nu vreau să-l știu. Mi-e de ajuns că o parte din tine m-a ajutat să mă ridic și să încep să merg. Singur, fără a mă agăța de nimeni și de nimic. Nici măcar de mine.

Am vrut să vorbesc cu tine, însă ce rost ar avea? Ce aș putea să-ți spun și cu ce scop? Să-ți spun că zâmbetul tău mă ajută să simt în fiecare zi adevăratul gust al vieții și că e ultimul lucru care îmi aleargă prin minte înainte să adorm? Să-ți spun că privirea ta îmi dă puterea de a lupta cu viața, cu toți ce-mi blochează drumul și mai ales cu mine? Că pierzându-te în ea simți cum viața ți se scurge printre degete în fiecare clipă, doar pentru a reînvia de fiecare dată mai pur decât credeai că este posibil? N-are niciun rost să îți spun toate astea. Probabil le-ai auzit de multe ori. În plus, mi-e teamă că, dacă ți le-aș spune, aș putea descoperi că dincolo de imaginea găsită în praf nu se ascunde ceea ce cred. Sau, mai rău, că nu e nimic dincolo de a mea… Și n-aș vrea să-mi pierd lumina acum, după ce am reînvățat să merg. Poate cândva…

Până atunci, rămân un Don Quijote veșnic rătăcitor, care tocmai și-a găsit o Roxanne căreia să-i dedice victoriile sale iluzorii. Iar pe tine te voi păstra așa cum te-am găsit: doar ca un zâmbet… virtual.