39. Amurgul zeilor


 Odin 3

În antichitate, oamenii nu credeau, ca în prezent, în divinități omnipotente, omnisciente, omniprezente și eterne, fără început și sfârșit, atribute ce depășesc barierele logicii. Zeii anticilor erau asemănători oamenilor. Aveau defecte și calități, slăbiciuni și puncte forte, se nășteau, iubeau, urau și, bineînțeles, mureau. E drept că mureau doar corpurile lor materiale, spiritele dăinuind etern. Ceea ce se spune și despre oameni, de altfel.

Religiile antice sunt pline de zeități care au murit și, cel mai adesea, au înviat. De exemplu, în Babilon, Marduk a omorât-o pe Tiamat, zeița primordială, din corpul căreia a făcut lumea. În Sumer, Dumuzi (numit Tammuz de către semiți) a fost ucis de cinci demoni galla în stâna surorii sale. Iubita sa, Inanna, a fost și ea ucisă în Lumea de Dincolo de zeița Ereșkigal, apoi înviată de către Enki. Cel578572_530919973663332_1513300174_n mai iubit zeu al egiptenilor a fost Osiris, cel care a fost ucis de către fratele său, Seth, ajungând astfel să conducă Lumea de Dincolo. A fost mumificat de Anubis, ceea ce i-a permis să învie pentru scurt timp, cât să-și lase soția însărcinată. Și sumerianul Dumuzi a fost mumificat de către Inanna pentru ca, într-o zi, să se poată întoarce la ea. În Fenicia și Siria exista cultul lui Adonis, zeul mort și înviat, asemănător cu Attis al frigienilor. În Canaan, Baal a fost omorât de către Mot, zeul morții. Sora și iubita lui Baal, Anat, „l-a apucat pe credinciosul Mot și cu o sabie l-a tăiat”, ceea ce a dus la învierea lui Baal. Pentru scandinavi, zeul orb Hodur l-a ucis pe Baldur în urma unui șiretlic al înșelătorului Loki. La Ragnarok, apocalipsa nordicilor, majoritatea zeilor și-au găsit sfârșitul. Baldur a înviat după Ragnarok, pentru a conduce lumea alături de puținii zei supraviețuitori. Pe lângă Adonis, pe care l-au preluat de la fenicieni, grecii aveau în miturile lor și alte divinități care și-au găsit moartea. Dionysos, numit Bacchus de către romani, a fost mâncat de titani și recreat apoi de Zeus. Titanul Prometheus, crucificat pe Vârful Omu, era ucis în fiecare zi de vulturul lui Zeus, care îi mânca ficatul, și reînviat în următoarea. Semizeul Herakles a devenit zeu după ce și-a găsit sfârșitul în flăcările unui rug aprins. Pentru azteci, zeul Quetzalcoatl s-a sinucis dându-și foc din cauza remușcărilor, el culcându-se cu sora sa după o noapte de beție. Iar Coyolxauhqui și cei patru sute de frați ai săi și-au decapitat mama, pe zeița Coatlicue. Decapitată a fost și zeița egipteană Isis, de către fiul ei, Horus, și înviată de zeul Thoth, care i-a înlocuit capul cu unul de vacă. În Japonia, marea zeiță Izanami a murit după nașterea zeului focului, în urma arsurilor provocate de acesta. În mitologia filipineză, zeul Ulilang Kaluluwa, șarpele uriaș care trăia în nori, a fost ucis în luptă de către zeul Bathala, îngrijitorul Pământului. Câțiva ani mai târziu, zeul înaripat Galang Kaluluwa a murit în regatul lui Bathala în urma unei boli. Pentru budiști, Siddhartha Gautama sau Buddha a murit la 80 de ani iar în creștinism, Iisus a fost crucificat la 33 de ani, înviind după două zile.

Secretul învierii morților nu era la îndemâna oricui. Un text sumerian arată că, odată, Marduk s-a plâns tatălui său, Enki, că nu i-a predat toate cunoștințele pe care le deține. „Fiule”, a răspuns Enki, „ce anume nu cunoști? Ce ți-aș mai putea da?”. Informația ascunsă, a arătat Marduk, era secretul învierii din morți. Într-adevăr, după cum indică textele antice, Enki deținea acel secret. În Coborârea Inannei în Infern, el este cel care a înviat-o pe zeița ucisă de Ereșkigal. Enki a trimis două creaturi (cel mai probabil bio-roboți cenușii) să recupereze cadavrul Inannei, pe care l-au conectat la două dispozitive misterioase. Apoi,

Peste corpul care a fost lovit,

De 60 de ori Mâncarea Vieții,

De 60 de ori Apa Vieții,

Ei au stropit peste el

Și Inanna s-a ridicat”.

Într-o poveste egipteană, păstrată pe Papirusul Westcar, faraonul Khufu / Keops a aflat de la unul dintre fiii săi despre un bătrân care „a fost inițiat în misterele lui Thoth”, printre care se afla și capacitatea de a învia morți. Ne amintim că Thoth era unul dintre numele atribuite de egipteni lui Enki. Pentru a verifica informația primită, faraonul a poruncit să-i fie tăiat capul unui prizonier, provocându-l pe bătrân să readucă omul la viață. Bătrânul a refuzat să folosească acea „magie a lui Thoth” pe o ființă umană și a tăiat capul unei gâște. Apoi „a spus anumite cuvinte de putere” din Cartea lui Thoth, iar capul tăiat s-a alăturat corpului gâștii, care a început să scoată sunete ca înainte. Conform miturilor egiptene, Thoth este cel care a înviat-o pe Isis în același mod, înlocuindu-i capul tăiat de Horus cu unul de vacă.

Enki nu era singurul care deținea secretul învierii morților, ci și fosta sa soție, Ninhursag. Într-un mit egiptean, după ce a fost tăiat în bucăți de Seth, Osiris / isis_ifx_finalEnki a fost mumificat de către Anubis. Apoi, soția sa, Isis / Ninhursag, și-a folosit magia pentru a-l aduce la viață. În Mesopotamia, Inanna / Ninhursag este cel care l-a îmbălsămat pe Dumuzi / Enki, pregătindu-l pentru reîntoarcerea la viață. În Canaan, Baal a fost înviat de sora și soția sa, Anat, după ce aceasta l-a ucis pe zeul morții, Mot. În Japonia, Okuninushi (Marduk), fiului zeului exilat Susano-o (Enki), a fost ucis de fraţii săi de două ori, în lupta pentru supremaţia Pământului, și înviat de fiecare dată de către mama sa (Ninhursag). În textele sumeriene despre facerea omului, Enki este prezentat dormind în Lumea de Dincolo, iar zeița mamă Ninmah / Ninhursag îl trezește pentru a-i cere ajutorul. În unele religii, precum creștinismul, decedații nu sunt considerați morți, ci adormiți pe lumea cealaltă, așteptând să fie treziți la Judecata de Apoi. În același mod și Enki este „adormit” în textul sumerian, Ninhursag fiind cea care îl „trezește” din morți pentru a-l aduce în lumea noastră.

Ninhursag nu a păstrat secretul învierii morților doar pentru ea, ci l-a împărtășit și lui Enlil, primul său fiu și cel de-al doilea soț. Ca Iisus și Viracocha, Enlil a înviat adeseori defuncți, după cum susțin textele creștine și legendele incașe. În mitul crucificării lui Prometheus, Zeus / Enlil îl aducea zilnic pe titan la viață, pentru a fi chinuit la nesfârșit de vulturul care îi devora ficatul. În legendele egiptene, Seth / Enlil a demonstrat că știe cum să împiedice învierea fratelui său, Osiris / Enki, tăindu-i corpul în 13 părți pe care le-a împrăștiat în tot Egiptul. Mai mult, conform mitologiei creștine, Iisus / Enlil a reușit, la rândul său, să învie a treia zi după crucificarea sa.

Primul conducător al Pământului, Enki, cel ucis și înviat de câteva ori, la un moment dat și-a găsit sfârșitul. Miturile din întreaga lume susțin că a fost ucis de către fratele său, Enlil, ocazie cu care Marduk, fiul lui Enki, a primit conducerea Terrei. Iar Enlil, alături de Celeștii săi, a părăsit planeta, îndreptându-se către casa tatălui său din Ceruri. Când a avut loc moartea lui Enki? Încă o dată, arheologia, istoria și mitologia ne pot ajuta să deslușim misterul. Pentru a înțelege când și de ce a fost ucis zeul, trebuie să aflăm evenimentele care au dus la acel moment, începute în Sumer la jumătatea mileniului al III-lea î.e.n.

Cronica Weidner spune că, în timpul domniei regelui Puzur-Nirah din Akșak, pescarii templului Esagila din Babilon, care au pescuit șapte sau opt zile pentru masa zeului Marduk, au intrat într-o zi în taverna cârciumăresei Kug-Bau sau tumblr_mjkvbwEK3i1rkqh3eo1_1280Kubaba. Văzându-i obosiți, ea i-a hrănit și s-a oferit să le gătească peștele pentru templu. Încântat peste măsură de masa pregătită de cârciumăriță, Marduk a hotărât să îi ofere conducerea lumii și a înscăunat-o ca regină a cetății Kiș. Lista Regilor Sumerieni susține că Kug-Bau a domnit timp de un secol. Este una dintre cele mai proeminente figuri ale istoriei antice, ținând cont că a guvernat singură Sumerul într-o perioadă patriarhală, când lumea era condusă doar de bărbați. După moarte a fost zeificată; în toată Mesopotamia s-au ridicat altare în cinstea ei. În zona hurrienilor a fost identificată cu Kebat / Hepat, unul dintre epitetele zeiței-mamă Hannahannah. Nouă secole după moartea ei, la începutul perioadei hitiților, a fost numită zeița tutelară a orașului Karkemiș. Cultul său s-a răspândit iar numele ei i-a fost atribuit principalei zeități din Anatolia. Lidienii au numit-o Kuvav sau Kufav iar grecii i-au modificat numele în Kybebe și au considerat-o fiica lui Zeus. E posibil ca anticii să fi avut dreptate, iar Kug-Bau să fi avut într-adevăr o origine divină. Durata sa de viață este una mult superioară muritorilor de rând, ea ocupând tronul Kișului timp de o sută de ani. Nu știu cât de bine gătea, însă e puțin bizar ca Marduk să o fi înscăunat doar pentru că i-a plăcut mâncarea ei. Ținând cont de originea ei necunoscută, de ascensiunea ei nefirească, de longevitate și de zeificare, putem bănui că, în realitate, era fiica lui Marduk.

După moartea reginei Kug-Bau, în 2.365 î.e.n., tronul Sumerului a revenit fiului ei, Puzur-Suen, care a păstrat scaunul de domnie în Kiș. Nu se cunosc multe despre el, în afara faptului că a domnit un sfert de veac. În timpul guvernării lui Puzur-Suen, în orașul Azupiranu s-a născut Sargon sau Șarru-Kinu. Conform autobiografiei lui Sargon, mama sa era Mare Preoteasă, iar tatăl său un necunoscut. După ce l-a născut pe Sargon în secret, preoteasa l-a aşezat într-un coş de papură uns cu bitum şi i-a dat drumul pe fluviul Eufrat. A fost găsit în Kiș de Akki, grădinarul regelui Puzur-Suen, care l-a adoptat. Potrivit Listei Regilor Sumerieni, Sargon a devenit paharnicul regelui Ur-Zababa, 8RR7-W2zXDIO07Ul_ZkZQbRJwD2ehcL1V5tEDby2BkmvLcyQlSMybw==fiul lui Puzur-Suen, care a primit tronul în 2.340 î.e.n. Legenda lui Sargon spune că, înainte de aceasta, băiatul a fost grădinar, la fel ca tatăl său adoptiv. În acea vreme. Sargon a dat într-o zi peste Iștar, care se odihnea în grădina regelui. Zeița l-a plăcut și i-a devenit amantă. „Pe când eram grădinar, Iștar m-a învrednicit cu iubirea ei”, se lăuda el. În alt text a detaliat povestea amoroasă dintre el și zeiță:

Într-o zi regina mea,

După ce a străbătut Cerul, a străbătut Pământul – Inanna.

După ce a străbătut Cerul, a străbătut Pământul,

După ce a străbătut Elamul și Șuburul,

După ce a străbătut (…)

S-a apropiat obosită, a adormit.

Am văzut-o de la marginea grădinii;

Am sărutat-o, cu ea m-am împreunat”.

Domnia lui Ur-Zababa a fost scurtă, de doar șase ani. Regele Lugal-Zage-Si din Umma l-a ucis, după ce i-a cucerit cetatea, alături de alte orașe-state sumeriene, precum Lagaș, Nippur, Ur, Larsa și Uruk. Se presupune că Sargon a fost implicat în moartea regelui din Kiș, însă nu există nicio dovadă în această privință. Într-o inscripție, Lugal-Zage-Si anunța că zeul Enlil este cel care i-a oferit „toate pământurile dintre mările de sus și de jos”. Prin urmare, s-a autodenumit rege 1469971_416709431790149_350364920_nal Sumerului și și-a stabilit capitala la Uruk. Nu a apucat să se bucure de regatul său; a fost prins de Sargon care, după ce a convins armata din Kiș să îl urmeze, a capturat Urukul, căruia i-a dărâmat zidurile. Pe Lugal-Zage-Si l-a dus în Nippur, unde l-a târât în lesă în fața templului lui Enlil. În 2.334 î.e.n. și-a început domnia și, prin cucerirea nu doar a Sumerului, ci a întregii Mesopotamii, a înființat primul imperiu al lumii, Imperiul Akkadian, la ordinul zeiței Iștar. Un text denumit Cronica lui Sargon declară că „Sharru-Kinu, regele Agadei, s-a înălțat în era lui Iștar”. Pentru a-și clădi imperiul, Sargon a fost ajutat de zeiță, iubita sa de pe vremea când era grădinar. Lucru absolut firesc, ținând cont că era semit, prin urmare adept al Veghetorilor. Într-o campanie întreprinsă peste munții Zagros, în timp ce „intra în țara lui Warahși (…), când înainta în beznă (…), Iștar a făcut o lumină să-i strălucească”. Astfel, Sargon a putut „răzbi prin întuneric”, ducându-și trupele prin trecători, până în Lurdistanul de astăzi. Regele a avut grijă să-și arate recunoștința și i-a ridicat un templu în Agade, capitala imperiului său. Oraș închinat tot ei, de altfel. „În Agade și-a înălțat sfânta Inanna un templu ca nobil sălaș; în Ulmaș a ridicat un tron”, spune un text sumerian. Se pare că, într-un final, domnia lui Sargon a primit și aprobarea Celeștilor. Cel puțin asta susținea regele. Un text bilingv, sumeriano-akkadian, înscris pe o statuie a lui Sargon, pusă înaintea lui Enlil în templul său din Nippur, anunță că Sargon era nu doar „Atoate-Veghetorul cuprinzător” al lui Iștar, ci și „preot uns al lui Anu” și „mare regent al lui Enlil”, Enlil fiind cel care „îi dăduse puterea și domnia”. Un alt text declara că „Enlil nu lăsa pe nimeni să i se împotrivească lui Sargon, regele țării; de la Marea de Sus până la Marea de Jos, Enlil i-a dat totul”. Exact același lucru îl susținea și Lugal-Zage-Si din Umma înainte de a fi ucis de Sargon.

Cincizeci și cinci de ani a domnit Sargon, care a fost supranumit „Cel Mare”. Soția sa, Tashlultum, i-a dăruit o fiică, Enheduanna, și patru fii: Rimuș, Maniștușu, Șu-Enlil sau Ibarum și Illaba’is-takal. După moartea lui Sargon din 2.279 î.e.n., Rimuș a preluat tronul imperiului, pe care l-a condus timp de nouă ani. A urmat fratele său, Maniștușu, care a domnit timp de cincisprezece ani, tumblr_msvjxthuZt1rmg7i0o1_1280până în 2.255 î.e.n., când a fost asasinat de către membrii curții sale regale. Se presupune că și Rimuș a avut un sfârșit asemănător. Pe Enheduanna, Sargon a numit-o Mare Preoteasă a lui Nanna / Enki în Ur, pentru a-și cimenta puterea în sudul Sumerului. Prințesa și-a menținut postul până în timpul domniei lui Rimuș, când a fost expulzată din cauza implicării sale într-o formă de tulburare politică și reinstalată în cele din urmă ca Mare Preoteasă. Deși preoteasă a lui Enki, prințesa o prefera pe zeița Iștar, căreia i-a compus un număr semnificativ de imnuri. Este prima deținătoare a titlului de „Preoteasă En” consemnată de istorie, un rol de o deosebită importanță politică, deținut adesea de prințese, de-a lungul timpului. După moarte, Enheduanna a continuat să reprezinte o personalitate marcantă, fiindu-i atribuit chiar un statut semi-divin.

Cine era cu adevărat Șarru-Kinu sau Sargon cel Mare? Atât mama, cât și fiica sa, au deținut funcția de Mare Preoteasă, iar el se declarase „preot uns al lui Anu”. În acele vremuri, fiind considerat locțiitorul zeilor pe Pământ, Marele Preot avea o influență atât de mare, încât putea chiar înscăuna regi. Din acest motiv, acest rol nu se atribuia oricui, ci doar membrilor caselor regale. Nu cunoaștem nimic tumblr_mw86r4Yv6g1rfyiu4o1_1280despre părinții lui Sargon, însă despre mama sa putem intui că, prin prisma funcției deținute, era de viță regală. Sargon s-a născut pe vremea când rege al Sumerului era Puzur-Suen, fiul divinei Kug-Bau / Kubaba, fiica lui Marduk, cea care a domnit o sută de ani. Deși nu avem dovezi pentru a sprijini această ipoteză, sunt mari șanse ca mama lui Sargon să fi făcut parte din familia regală a lui Puzur-Suen, ținând cont de funcția ei supremă în preoțime. Fiind cam de aceeași vârstă cu regele, e posibil să fi fost chiar sora lui, prin urmare fiica reginei Kug-Bau / Kubaba. Ceea ce l-ar face pe Sargon strănepotul zeului Marduk. Rămâne un mister pentru istorici numirea unui simplu grădinar în funcția de paharnic al regelui Ur-Zababa, rol atribuit doar nobilimii, care însă se poate explica prin descendența lui Sargon din casa regală a divinei Kug-Bau. Tot un mister îl reprezintă și motivul pentru care zeii au ajutat un simplu grădinar să ajungă pe tronul Sumerului și să formeze primul imperiu din istorie, Iștar chiar devenindu-i amantă. Însă totul capătă sens acceptând posibilitatea ca Sargon să fi fost strănepotul lui Marduk, zeu care i-a adus sfârșitul.

La finalul îndelungatei sale domnii, Sargon a construit orașul Agade / Akkad, pe care l-a desemnat capitală a imperiului. Etimologia numelui este necunoscută premade_background_007_by_hauntingvisionsstock-d4f8zercercetătorilor, care sunt siguri însă că nu are o origine akkadiană ci, probabil, sumeriană sau hurriană. Originea non-akkadiană a numelui orașului sugerează că locul era deja populat în vremea lui Sargon, lucru care reiese și din menționarea sa într-o inscripție pre-sargonică. Cel mai probabil, din motive necunoscute, regele a transformat un sat sau un orășel în ditamai orașul, capitală a unui imperiu. Nici locația orașului nu a putut fi stabilită până în prezent, exact ca în cazul locului natal al lui Sargon, Azupiranu. Este posibil ca Agade și Azupiranu, cele două cetăți necunoscute cercetătorilor, despre care se știe doar că erau pe malul Eufratului, să fie unul și același. Pare logic ca Sargon să-și fi construit o capitală în locul său natal, ceea ce rămâne însă doar o ipoteză, în lipsa dovezilor.

Cronica regilor timpurii susține că regele a ridicat Agade pe pământ adus din Babilon, cetatea lui Marduk. Scopul era sfințirea orașului; un oraș sfânt, precum Babilonul, era construit pe pământ sfânt. Cum nu a găsit un teren sfințit pe care să-și ridice capitala, cea mai firească soluție era să aducă astfel de sol din Babilon. Gest care l-a înfuriat la culme pe Marduk:

Ținând seamă de sacrilegiul astfel făptuit de Sargon,

Marele domn Marduk s-a mâniat

Și i-a nimicit poporul prin înfometare.

De la răsărit la apus i-a înstrăinat de Sargon;

Iar lui i-a dat pedeapsa de a nu-și afla odihna”.

Istoria consemnează foamete, războaie și revolte în întreg imperiul pe finalul domniei lui Sargon. În autobiografia sa, regele chiar declara: „toate ținuturile s-au revoltat împotriva mea și m-au asediat în Agade, dar bătrânul leu încă are dinți și gheare”. A murit în 2.279 î.e.n., până atunci negăsindu-și odihna, în conformitate cu pedeapsa lui Marduk.

Imperiul Akkadian a ajuns la apogeu în timpul domniei lui Naram-Sin, fiul lui Maniștușu și nepotul lui Sargon, care a urcat pe tron în 2.255 î.e.n., după asasinarea tatălui său. „Rege al celor patru părți ale lumii”, după cum s-a intitulat, Naram-Sin era, ca toți semiții, un adept al Veghetorilor. Numele său conține unul dintre epitetele akkadiene ale lui Enki, Sin (Nanna la sumerieni). Regele mărturisea că Marduk i-a dat câteva teritorii dar și „Arma Zeului”, cu care și-a învins dușmanii. Într-o inscripție despre marșul lui Naram-Sin spre Liban, îi sunt recunoscute meritele lui Marduk:

Deși din epoca domniei omului

Niciun rege nu a distrus vreodată Armanul și Ebla,

Acum zeul Nergal (Marduk) deschis-a calea viteazului Naram-Sin,

I-a dat Ebla și Armanul, i-a dăruit Amanusul

Și Muntele Cedrilor și Marea de Sus”.

Marea greșeală a lui Naram-Sin, care a dus la distrugerea Imperiului Akkadian, a fost jefuirea templului lui Enlil din Nippur, Ekur, la ordinul zeiței Iștar. Imediat după acest sacrilegiu, ea și-a părăsit templul din Agade, capitala akkadienilor, ascunzându-se de mânia lui Enlil:

Cuvântul Ekurului plutea peste Agade

Ca o tăcere de moarte;

Agade tremura tot;

Templul său, Ulmaș, era înfiorat;

Ea, care locuia acolo, a părăsit orașul.

Fecioara și-a uitat odaia,

Sfânta Inanna (Iștar) și-a uitat altarul din Agade”.

Zeița avea un motiv foarte bun pentru această acțiune sfidătoare. Un text, intitulat Regina tuturor ME-urilor, recunoaște că Iștar încerca să spulbere Vechea Ordine Divină și să instaureze o Nouă Ordine Mondială. Hotărâtă să devină zeitate supremă, ea a sfidat autoritatea lui Anu și a lui Enlil, precum și legile date de ei. Anunțând că „a devenit mai mare decât mama care i-a dat naștere (…) mai mare chiar decât Anu”, Iștar a ocupat templul E-Anna („Casa lui Anu”) din Uruk:

Cereasca monarhie a fost răpită de o femeie (…)

A schimbat complet legile Sfântului Anu,

Nu s-a temut de marele Anu.

I-a luat lui Anu E-Anna,

Casa cu farmec fără egal, cu durabilă noblețe.

Acelei case i-a adus nimicirea;

Inanna își atacă oamenii, îi face prizonieri”.

Lovitură de stat a zeiței se desfășura pe două fronturi. În timp ce ea cucerea templul lui Anu din Uruk, Naram-Sin îl ataca pe cel al lui 1536538_676447932411285_7269488320305047029_nEnlil din Nippur. Conform textului intitulat de savanți Blestemul Akkadului, după ce a primit ordinul pe care îl așteptase șapte ani, regele akkadian

A sfidat cuvântul lui Enlil;

I-a strivit pe slujitorii lui Enlil,

Și-a mobilizat trupele și

Ca un erou deprins cu despotismul

A prins Ekurul în mână de fier”.

Cucerind cu ușurință Nippurul, Naram-Sin „ca un tâlhar l-a prădat”. A intrat cu forța în templul Ekur, „ridicând mari scări pe zidul Casei”. A ajuns în Sfânta Sfintelor, loc permis doar preoților lui Enlil. „Acum, oamenii i-au văzut chilia sacră, o încăpere ce nu cunoștea lumina; akkadienii au văzut sfintele vase ale zeului”, pe care regele „le-a azvârlit în foc”. Pentru ca sacrilegiul să fie complet, a „tras bărci mari la cheu lângă Casa lui Enlil și a luat averile orașului”.

Blestemul Akkadului mai spune că, pentru sacrilegiul comis de Naram-Sin, Enlil a blestemat Imperiul Akkadian. A provocat o secetă, foametea cuprinzând tot imperiul. Bogații erau jefuiți, oamenii se luptau între ei pentru mâncare, statuile zeilor erau arse. Deși blestemul lui Enlil a fost considerat multă vreme un eveniment fictiv, la sfârșitul secolului trecut, după ce a examinat solul mesopotamian, arheologul Harvey Weiss a ajuns la concluzia că, în jurul anului 2.200 î.e.n., a avut loc o îndelungată secetă, care a uscat solul și a provocat foamete, confirmând astfel mitul mesopotamian. E posibil ca schimbările climaterice să fi fost cauzate de cometa Hale-Bopp, care a trecut pe lângă Pământ în 2.215 î.e.n. Această schimbare climaterică sau „blestem” nu a fost de ajuns pentru zeul dornic de răzbunare. Mânios peste măsură, „fiindcă iubitul său Ekur fusese atacat”, Enlil i-a chemat în Mesopotamia pe gutieni, daci maramureșeni din Munții Gutâi, pentru a nimici Imperiul Akkadian slăbit de foamete, secetă și revolte. În 2.193 î.e.n., după moartea lui Șar-Kali-Șarri, fiul lui Naram-Sin, hoardele gutienilor au năvălit „în număr mare, ca lăcustele (…) nimic n-a scăpat brațului lor”. Mulți akkadieni au fost măcelăriți fără milă: „cel ce dormea pe acoperiș, pe acoperiș a murit; cel ce dorm398150_10151347365364666_597115581_nea în casă n-a fost dus la groapă (…) capete erau zdrobite, guri erau strivite (…) sângele trădătorilor curgea peste sângele credincioșilor”. Pentru a împiedica devastarea întregii zone, opt dintre zeii cei mari au hotărât ca Agade, „orașul care a îndrăznit să atace Ekurul”, să fie distrus, iar celelalte cruțate. „Lovește în Agade cu un blestem de ură”, i-au spus lui Enlil, numai să lase în viață celelalte regiuni. Enlil a acceptat iar hoardele gutiene au șters de pe fața pământului capitala akkadienilor, i-au gonit pe semiți, apoi au condus Mesopotamia, Lagaș fiind cartierul lor general. Sosirea lor în Mesopotamia a avut loc cu puțin înainte de trecerea din Era Taurului în cea a Berbecului. După ce gutienii au preluat conducerea Mesopotamiei, Anu și Enlil au implantat în cetatea Kiș arma Șuhadaku iar Ninurta a refăcut agricultura și sistemul de irigații, distruse de „blestemul” lui Enlil. Multe orașe au fost reclădite și repopulate, doar Agade a rămas pustiu pentru totdeauna. Același Ninurta, fiul lui Enlil, i-a cerut gutianului Gudea (2.144 – 2.124 î.e.n.), regele din Lagaș, să-i construiască un nou templu, numit E.Ninnu. Ba chiar i-a oferit și planul templului, pe care Gudea l-a respectat întocmai. Când templul a fost gata, după cum nota regele, Ninurta a apărut alături de alți doi zei, cu toții stând lângă „pasărea divină a vântului turbat” (nava zeului), pe care a închis-o în templu, unde a fost în permanență păzită de două „arme zeiești”. Și se părea că Mesopotamia era din nou în mâinile Celeștilor prin adepții lor, arienii. Însă Veghetorii nu au acceptat înfrângerea prea ușor.

În anul 2.119 î.e.n., Utu-Hengal, guvernatorul orașului Uruk, s-a răzvrătit împotriva gutienilor conduși de regele Tirigan, pe care i-a învins și i-a gonit din Mesopotamia, apoi s-a înscăunat ca rege al Sumerului. Astfel a început perioada sumeriană renascentistă, care a dus la nașterea Imperiului Neo-Sumerian. Utu-Hengal nu a rezistat mult timp pe tron, după numai șapte ani locul lui fiind luat de Ur-Nammu (2.112 – 2.094 î.e.n.), ginerele său și guvernatorul de până atunci al orașului Ur. Deși arieni, acești regi sumerieni nu ascultau ordinele Celeștilor, ci erau adepți ai Veghetorilor. Utu-Hengal conține în numele său unul dintre epitetele sumeriene ale lui Marduk, Utu. Ur-Nammu, care se proclamaseFantasy-tower semizeu, susținând că mama sa era zeița Ninsun, a început să construiască în orașul Ur un mare ziggurat închinat lui Enki, numit Etemennigur („casa a cărei fundație creează teroare”). Zigguratul a fost terminat de Șulgi, fiul regelui, care și el a dus câteva războaie cu gutienii. Ur-Nammu scria că zeul său, Nanna / Enki, i-a ordonat să-i construiască acel templu, pentru care i-a dat măsuri precise, oferindu-i chiar și o prăjină și o sfoară de măsurat. Șulgi se lăuda că a petrecut cu Marduk și cu Iștar în templul lui Anu din Uruk și chiar a făcut sex cu zeița. Fiul său, Amar-Sin, a înființat la Eridu (orașul lui Enki) o reședință regală și a adoptat funcții preoțești. Iar ultimii trei regi ai Sumerului, Amar-Sin, Șu-Sin și Ibbi-Sin, și-au inclus în nume unul dintre epitetele akkadiene ale lui Enki, Sin. De ce Anu și Enlil au permis ca gutienii lor să fie izgoniți iar Mesopotamia să fie condusă de susținători ai Veghetorilor? Răspunsul ni-l dă Codul lui Ur-Nammu, cel mai vechi cod de legi descoperit până în prezent, care începe astfel: „După ce An și Enlil au predat regalitatea cetății Ur lui Nanna (Enki), în acea vreme a făcut Ur-Nammu, fiul născut al lui Ninsun, pentru mama sa iubită care l-a purtat în pântec, în conformitate cu principiile sale de echitate și adevăr…”. Chiar așa să fi stat lucrurile? Să-i fi predat Anu și Enlil de bună voie conducerea lui Enki? Sau căpetenia Veghetorilor a preluat-o din proprie inițiativă? În teorie, este logic ca Enki să fi încercat să recapete puterea în era sa, cea a Berbecului, și să fi ales arieni în locul semiților săi, care în acele vremuri nu aveau forța necesară pentru a recuceri Mesopotamia.

Și în Egipt s-au produs evenimente de importanță majoră, asemănătoare și contemporane cu cele din Mesopotamia. După căderea Regatului Vechi, în jurul anului 2.181 î.e.n., Egiptul a intrat în Prima Perioadă Intermediară, o perioadă 1466176_328128117325227_483066320_nîntunecată a istoriei egiptene. Haosul, foametea, revoltele și luptele pentru putere au cuprins pământul faraonilor timp de aproximativ un secol. Templele erau vandalizate, statuile regilor erau distruse, în timp ce dinastiile din Theba (oraș al lui Enki) și Herakleopolis (închinat lui Ninurta) se luptau pentru putere, împărțindu-și Egiptul în două. Schimbările climaterice au adus seceta egiptenilor și, implicit, o perioadă de foamete, exact la fel ca în Imperiul Akkadian și exact în același timp. În jurul anului 2.055 î.e.n., în ultimii ani de domnie ai lui Șulgi în Sumer, pe tronul Thebei a urcat Mentuhotep II, care a unificat Egiptul. Odată cu domnia lui Utu-Hengal a luat naștere Imperiul Neo-Sumerian, în timp ce Mentuhotep II este considerat fondatorul Regatului Mijlociu al Egiptului. Și faraonul era un adept al Veghetorilor, capitala sa, Theba, fiind principalul centru de cult al lui Amon / Enki. Mentuhotep II chiar era reprezentat în artă purtând coroana lui Amon. Dacă Șulgi a terminat de construit în Ur un mare ziggurat închinat lui Enki, Mentuhotep II și-a ridicat un uriaș templu morturar, închinat aceleiași divinități. Totul se petrecea aproape identic, și aproximativ în același timp, în Egipt și în Mesopotamia.

Schimbări majore în această perioadă au avut loc și în China. Conform Proiectului Cronologic Xia-Shang-Zhou din 1996, în jurul anului 2.070 î.e.n. a fost înființată dinastia Xia, prima tradițională a Chinei. Fondatorul ei a fost Yu cel Mare, urmașul Împăratului Galben Huangdi (un personaj divin considerat tumblr_mvk84sbAc41rfyiu4o1_1280inițiatorul civilizației chineze). Înainte de a ajunge pe tronul Chinei, Yu a inventat un sistem de control al inundațiilor care loviseră țara în același timp cu schimbările climaterice menționate de egipteni și de mesopotamieni, provocate probabil de apariția cometei Hale-Bopp (ori de mânia zeului Enlil). Miturile spun că Yu a oprit inundațiile tăind creasta unui munte cu ajutorul unei arme divine, pentru a crea un canal de scurgere a apei. Alte legende susțin că a fost ajutat de un dragon galben și de o țestoasă neagră. Folclorul chinezesc mai afirmă și că Yu l-a ucis pe Xiangliu, șarpele cu nouă capete al zeului apelor Gong Gong, care devasta pământurile Chinei. La fel ca Mesopotamia și Egipt, și China acelor vremuri era lovită de lupte interne, care aveau loc frecvent între triburile Xia și Chi You. Pentru că a oprit inundațiile și a refăcut agricultura, Yu a primit tronul Chinei, înființând astfel dinastia Xia. Spre deosebire de Mentuhotep II, care a unificat Egiptul, Yu cel Mare a împărțit China în nouă provincii.

Ținând cont de toate aceste evenimente similare din Mesopotamia, Egipt și China, la care adăugăm și construirea Seahenge din Marea Britanie în 2.049 î.e.n., nu putem să nu ne întrebăm ce s-a întâmplat în acea perioadă. Mai mult ca sigur, un eveniment important a avut loc, cu repercursiuni în întreaga lume. Răspunsul poate fi găsit în Egipt, tărâmul faraonilor.

În timpul domniei lui Mentuhotep II, la scurt timp după ce Enki a preluat conducerea Egiptului și Mesopotamiei, puțin după 2.050 î.e.n. a apărut cultul lui Osiris (2)Osiris, un alter-ego al lui Enki. În religia osiriană, zeul, primul conducător al lumii, a fost ucis de către fratele său, Seth (Enlil), care i-a luat tronul. După o luptă cu unchiul său, Horus (Marduk), fiul lui Osiris, a primit mult-râvnitul tron și, implicit, conducerea întregii lumi. Apoi, Ra (Anu) l-a luat cu el pe Seth, pentru a-l însoți în Barca Milioanelor de Ani, cu care zeul suprem se plimba în Cer. Un mit asemănător au dogonii din Mali, unde zeul răzvrătit Nommo a fost tăiat în bucăți de către tatăl său și împrăștiat pe toată suprafața Pământului. Religia lui Osiris a luat naștere în orașul Abydos, numit Abdju de către egipteni. Abdju provine din Abzu, casa subterană a lui Enki în religia sumeriană. Prin urmare, egiptenii considerau orașul Abydos casa terestră a zeului. Chiar susțineau că în acel loc se afla, la loc de cinste, capul lui Osiris, zeul care a fost închis într-o cutie apoi tăiat în bucăți de către fratele său, bucăți împrăștiate în tot Egiptul.

Apariția în acel moment al cultului lui Osiris, zeul ucis, poate însemna un singur lucru: crima a avut loc cu puțin timp înainte. Iar motive pentru acea crimă erau. Enki tocmai preluase Mesopotamia și Egiptul din mâinile lui Enlil, căruia încă nu-i trecuse supărarea pentru jefuirea templului său din Nippur, pentru care responsabili erau akkadienii, adepții lui Enki. Conflictul dintre Celești și Veghetori era unul îndelungat, iar aceste ultime fapte ale lui Enki nu au reprezentat decât picăturile care au umplut paharul. Iar după aceasta întâmplare, începând cu perioada din jurul anului 2.000 î.e.n., aparițiile zeilor printre oameni s-au rărit considerabil. Atât Celeștii cât și Enki au dispărut, singurii care și-au mai făcut apariția, conform cronicilor antice, fiind Veghetorii. Iar odată cu zeii au dispărut și sumerienii, după cum susțin istoricii.

Plecarea Celeștilor de pe Pământ nu poate fi pusă decât pe seama unui ordin al lui Anu. Trimiși aici de împărat, s-au retras fără îndoială tot la porunca sa. Cel mai probabil, pentru uciderea lui Enki, Anu a hotărât să-l ia pe Enlil în casa zeilor, iar Terra să rămână sub stăpânirea fiului celui ucis, Marduk. Înscăunarea lui Marduk ca rege al Pământului reiese din mai multe surse antice. Pe lângă mitul egiptean al lui Horus, care a primit tronul de la zeul suprem Ra, există poemul babilonian Enuma Eliș, care descrie alegerea lui Marduk în fruntea panteonului, și prologul Codului lui Hammurabi, care începe cu afirmația: „Când exaltatul Anu, rege pentru Anunnaki şi Ellil (Enlil), stăpân al Cerului şi Pământului… a acordat stăpânirea divină a multitudinii de oameni lui Marduk, fiul prim-născut al lui Ea (Enki), el l-a preamărit printre Igigi (Veghetori)”. În cronicile japoneze, Okuninushi a devenit conducătorul Pământului, primind titlul de „stăpân al Terrei”, după ce tatăl său s-a mutat în Lumea Cealaltă. Pentru scandinavi, Baldur a ajuns conducătorul panteonului după Ragnarok, apocalipsa care a adus moartea majorității zeilor. Grecii nu au păstrat mituri care să explice ascensiunea la tron a lui Marduk, însă au lăsat să sAnubis 8cape un indiciu, numindu-l pe Apollo moștenitorul lui Zeus (Enlil), deși Ares (Ninurta) era mâna dreaptă a zeului suprem. Pentru perși, Ahura Mazda sau Ormuzd a ajuns zeul suprem al panteonului odată cu apariția zoroastrismului, iar pentru musulmani Allah a devenit singurul dumnezeu. După întoarcerea din Babilon, evreii l-au adoptat pe Marduk ca unic zeu, atribuindu-i numele Yahweh. În Noul Testament, care îl numește Satan pe Marduk, zeul este considerat stăpânul acestei lumi (Evanghelia după Matei) și „dumnezeul veacului acestuia” (A Doua Epistolă către Corinteni 4:4). Iar în Apocalipsa lui Ioan, Marduk este Fiara căreia „Balaurul i-a dat ei puterea lui şi scaunul lui şi stăpânire mare” (13:2), autorul adăugând că „i s-a dat ei stăpânire peste toată seminţia şi poporul şi limba şi neamul” (13:7). Adepții lui Marduk au exagerat uneori importanța zeului lor. De exemplu, pentru babilonieni, Marduk a devenit conducătorul tuturor zeilor cerești și pământeni, în textul sumerian Enki şi ordinea lumii este scris că „lui i-a dat Enki în grijă întregul univers”, iar pentru akkadieni și asirieni el era „stăpânul Cerului şi al Pământului”. În realitate, Anu și-a păstrat funcția de conducător suprem al imperiului, lui Marduk lăsându-i doar tronul Pământului.

Moartea lui Enki în jurul anului 2.050 î.e.n., plecarea Celeștilor și accederea lui Marduk pe tronul Terrei au acoperire istorică. În acea perioadă, amoriții și elamiții (semiți, prin urmare adepți ai Veghetorilor) au invadat Mesopotamia, ceea ce a dus la dispariția sumerienilor (arieni care s-au retras din zonă, rămași fără protecția zeilor lor). După domnia lui Șulgi, fiul lui Ur-Nammu, Imperiul funny-sexy-hot-picsNeo-Sumerian a fost condus de regi cu nume akkadiene (adică semite): Amar-Sin (2.048 – 2.039 î.e.n.), Șu-Sin (2.039 – 2.030 î.e.n.) și Ibbi-Sin (2.030 – 2.006 î.e.n.). Cu toții și-au inclus în nume unul dintre epitetele akkadiene ale lui Enki, Sin, în onoarea zeului lor suprem care tocmai decedase. Înainte de domnia acestor trei regi, Șulgi a terminat de construit marele templu al lui Enki din Ur, început de tatăl său, iar regele asirian Ușpia, care a domnit în jurul anului 2.030 î.e.n., a ridicat pentru același zeu un templu în orașul Așșur din Asiria. Babilonul, fondat în secolul al XXIII-lea î.e.n. (undeva între 2.286 î.e.n. și 2.231 î.e.n., conform diferitelor cronici antice) și închinat lui Marduk, a fost transformat de amoriți dintr-un biet orășel în ditamai capitala Imperiului Babilonian. În secolul al XVIII-lea, cel de-al șaselea rege al Babilonului, amoritul Hammurabi, susținea că a primit de la Marduk un cod de legi și o armă foarte puternică. „Zeii Ea şi Bel m-au strigat pe nume pe mine, Hammurabi, destoinic domnitor, cu frică de zei, ca să dau în ţară puterea dreptăţii, ca să nimicesc pe cel rău şi viclean, ca cel puternic să nu asuprească pe cel slab, ca să mă înfăţişez oamenilor asemenea Soarelui spre a lumina ţara – eu, Hammurabi, păstorul chemat de zeul Bel, eu care dau bogăţii şi averi… Când zeul Marduk mi-a încredinţat cârma lumii şi să aduc ţărilor dreptate, atunci am făurit eu însumi dreptul şi dreptatea în limba ţării, făcându-i pe oameni să se bucure”, scria regele în codul său. Ba chiar a sculptat momentul în care Marduk i-a încredințat legile. Predarea unor legi de către Marduk nu reprezintă un caz izolat, cu puțin timp în urmă el dându-i un cod asemănător regelui sumerian Ur-Nammu iar mai târziu, conform Bibliei, și lui Moise pe muntele Sinai. Tot la ordinul zeului său, Hammurabi a înălțat zidurile Babilonului și a construit temple pentru principalii tumblr_mut44odPuY1rfyiu4o1_1280zei, Marduk, Ea / Enki și Iștar, care au înlocuit triada supremă originală, formată din An, Enlil și Enki. Probabil folosindu-se de arma primită de la zeul său, Hammurabi și-a cucerit vecinii și a format Imperiul Babilonian. A decretat Babilonul ca fiind „cel mai sfânt oraș” din Mesopotamia, titlu deținut până în acel moment de Nippurul lui Enlil. Cultul lui Marduk s-a răspândit rapid iar în perioada neo-babiloniană s-a dezvoltat atât de mult, încât zeul a ajuns fără rival. În timpul lui Hammurabi, preoții propovăduiau că Marduk, odată ajuns în fruntea panteonului, a preluat toate titlurile și atributele lui Enlil. Iar sora și consoarta sa, Iștar, a făcut același lucru cu mama ei, Ninhursag. Singurul considerat egalul lui Marduk a fost tatăl său, Ea / Enki. Acest lucru se observă în turnurile gemene, foarte des întâlnite în arhitectura arabă. Deşi pentru arabi îi simbolizează pe Avraam şi pe fiul său, Ișmael, în realitate este vorba despre Enki şi fiul său, Marduk. Acelaşi lucru reiese şi din cele două mari piramide din Ghiza, considerate morminte ale celor doi zei: cea a lui Kefren este mai mică decât cea a lui Keops dar, fiind ridicată pe un teren mai înalt, se află la aceeaşi înălţime cu aceasta. Numărul 40, ce semnifică titlul de Mare Prinț al lui Enki, este unul dintre cele mai des întâlnite numere în scripturile evreilor, folosit ca omagiu adus tatălui zeului lor. Transformarea religiei lui Marduk în henoteism a fost pasul decisiv pentru trecerea de la politeism la monoteism, cea mai logică dezvoltare a cultului stăpânului acestei lumi. „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!” a devenit astfel prima poruncă a zeului pentru toți supușii săi.

Dacă într-adevăr Enki a fost ucis de către fratele său în jurul anului 2.050 î.e.n., cum a murit? Primul indiciu ni-l dau tot egiptenii antici, care au consemnat cele mai multe detalii despre moartea zeului. În scrierile lor, sufletele morților mergeau la Osiris, în lumea subterană pe care o conducea. În mod bizar, sufletele se îndreptau spre Cer pentru a ajunge în împărăția din interiorul Pământului. Mai exact, spre centura Orion, echivalată de egipteni cu Osiris. osiris_lv11_by_concept_art_house-d6i4ck9Câțiva egiptologi moderni au ajuns la concluzia că Duat, lumea subterană a lui Osiris, a devenit la un moment dat o parte a cerului. Ba chiar i-au identificat coordonatele cerești. În anii 1940, egiptologul Selim Hassan a fost primul care a încercat să identifice acele coordonate. După un studiu minuțios al multor texte funerare și referitoare la înviere, el a stabilit că Duat a fost imaginat de vechii egipteni „în partea răsăriteană a Cerului”, putând fi descoperit atunci când steaua Sirius și constelația Orion deveneau vizibile înaintea zorilor. „Orion a fost învăluit de Duat în timp ce acela care trăiește la orizont se purifică. Sothis (Sirius) a fost învăluită de Duat în timp ce acela care trăiește la orizont se purifică”, spune unul dintre textele funerare, din care Hassan a dedus că se bazează pe observații astronomice, ce duc la concluzia că Duat se afla localizat în Cer. „Am trecut de căile lui Osiris; acestea sunt la limita Cerului”, spune unul dintre Textele Sarcofagelor, manuale pentru călăuzirea sufletelor în Viața de Apoi, scrise cu puțin înainte de 2.040 î.e.n., la câțiva ani de la moartea lui Enki / Osiris. În drumul său spre Orion și spre Osiris, sufletul decedatului se oprea în Centura de Asteroizi dintre Marte și Jupiter. Cum a ajuns zeul de sub pământ în Cer? Și de ce sufletele se opreau în Centura de Asteroizi, dacă zeul le aștepta în Centura Orion? Să fi văzut egiptenii antici vreo legătură între meteoriții din Centură și corpul dezmembrat al lui Osiris?

Întinsă pe aproximativ 2 – 3,4 Unități Astronomice, Centura de Asteroizi aflată între Marte și Jupiter are o origine necunoscută. Oamenii de știință au emis câteva ipoteze care să încerce să explice proveniența asteroizilor, însă niciuna satisfăcătoare. Nu poate fi vorba despre rămășițele vreunei planete, deoarece masa totală a asteroizilor din Centură ajunge la aproape 4% din masa Lunii, ceea ce ar însemna un corp ceresc mai mic decât Charon, satelitul planetei Pluto. Abelt-CREDIT-NASAPentru a forma o planetă de mărimea Terrei ar fi nevoie de aproximativ două mii de astfel de centuri de asteroizi. Dacă ar fi fost vorba totuși despre un astfel de corp ceresc, apare următoarea întrebare: ce sau cine l-a spart? Se pare că asteroizii din Centură nu pot fi atrași de planeta Marte din cauza gravitației lui Jupiter și viceversa, ceea ce înseamnă că se află exact în punctul în care gravitațiile celor două planete acționează asupra lor în mod egal, pentru a-i menține constant în același loc. Ceea ce ar fi o coincidență cam mare, dacă am pune-o pe seama întâmplării. Orbitele principalilor asteroizi din Centură sunt eliptice, spre deosebire de planete, care au orbite aproape circulare. Pe Ceres, planeta pitică a Centurii, cât și pe câțiva asteroizi, a fost descoperită gheață, a cărei proveniență ridică, de asemenea, semne de întrebare. Mai mult, unii cercetători au calculat că întreaga masă a asteroizilor din Centură ar încăpea perfect în Groapa Marianelor din Oceanul Pacific ce are, de asemenea, o proveniență necunoscută.

Groapa Marianelor se află în apropiere de Japonia, la circa două mii de kilometri est de Insulele Filipine și la sud de insula Guam. La nord se continuă cu groapa Bonin care, la rândul ei, continuă tot în nord cu groapa Japoniei. Fiind cel mai adânc punct de pe suprafața Pământului, cu o adâncime de 10.994 de metri, explorarea fundului Gropii Marianelor este aproape imposibilă, presiunea exercitată de apă fiind de aproape două tone pe centimetru pătrat. Cu alte cuvinte, la acea adâncime, organismul uman ar fi supus unei presiuni echivalente cu greutatea a douăzeci de avioane de mare capacitate. Nimeni nu știe cum s-a format, ipoteza acceptată momentan de mediul academic considerând-o opera unui meteorit. Care însă nu se găsește acolo, la drept vorbind. „Este un loc cu aspect selenar, dezolant, foarte izolat. Sentimentul a fost unul de izolare faţă de întreaga umanitate”, spunea regizorul James Cameron, care a explorat-o în 2012. Groapa Marianelor se află pe locul unde se presupune că s-a scufundat un continent mitic, Marianatrenchmapnumit Lemuria, Mu sau Kumari Kandam, pe care ar fi trăit o civilizație mult avansată, ipoteză desființată de teoriile moderne privind plăcile tectonice. Cu toate astea, Oceanul Pacific conține în jur de 25.000 de insule, mai mult decât conțin toate celelalte oceane împreună, iar în apropiere de Groapa Marianelor au fost descoperite orașe și structuri piramidale scufundate. Groapa se află într-o regiune de o mare instabilitate tectonică, numită Cercul de Foc al Pacificului, cea mai întinsă și activă zonă vulcanică de pe Pământ, ce conține 62% dintre vulcanii activi existenți în prezent pe planeta noastră. Tot aici se află punctul de îmbinare a trei plăci tectonice, placa Pacificului, placa Filipinelor și placa Euroasiatică. De asemenea, Groapa Marianelor se află în Triunghiul Dragonului sau Marea Diavolului, o zonă misterioasă, aflată pe același meridian cu Triunghiul Bermudelor din Oceanul Atlantic. În ambele triunghiuri au avut loc numeroase cazuri de dispariții de vapoare, bărci sau avioane, precum și de apariții ale unor nave fantomă și OZN-uri. Supraviețuitorii povesteau că, în acea zonă misterioasă, aparatura nu le mai funcționa, o ceață apărută pe neașteptate le-a redus vizibilitatea iar timpul a început să se scurgă mult mai repede. Vladimir Ajaja, unul dintre cei mai respectați ufologi ruși, afirma: „Cinzeci la sută din întâlnirile OZN au legatură cu oceanele. Alte cincisprezece cu lacurile. Astfel OZN-urile tind să se asocieze cu apa”, adăugând că „au fost incidente în care oamenii de știință au văzut obiecte neidentificate în Groapa Marianelor”. Prin urmare, nu putem să nu ne întrebăm ce se întâmplă în acea zonă. Și cum s-a format Groapa Marianelor?

Într-o legendă japoneză, pescarul Urashima Taro a salvat o broască țestoasă din mâinile unor copii care o torturau. Drept mulțumire, o țestoasă mai mare l-a dus în Ryugu-jo, palatul de pe fundul mării al lui Ryujin, împăratul dragonilor și zeul apelor. Ajuns în palatul submarin, pescarul a aflat că țestoasa pe care o salvase underwater-castle_wideera prințesa Toyatama-hime sau Otohime, fiica împăratului dragonilor. Urashima Taro a petrecut trei zile în palatul de sub ape, apoi s-a întors în satul său, unde a aflat că a fost dispărut trei sute de ani. Conform acestei legende, palatul submarin se afla în Triunghiul Dragonului, în apropiere de Groapa Marianelor. Împăratul dragonilor și zeul apelor nu poate fi decât Enki. Și pentru greci, ca Poseidon, locuia pe fundul mării, iar babilonienii, care îl numeau și Oannes, considerau că locuiește în adâncul Golfului Persic. În Sumer se credea că Enki locuiește în Abzu, sursa apelor freatice. Această casă a sa din interiorul Pământului era unul dintre orașele regatului subteran numit Agartha sau Shamballa. Fiind considerat sursa apelor freatice, Abzu era localizat sub scoarța terestră, sub o mare sau un ocean, acesta fiind adevăratul motivul pentru care anticii considerau că zeul locuiește pe fundul apei, iar în zilele noastre jumătate dintre OZN-uri sunt văzute ieșind sau intrând în oceane. Ca exemplu, în Apocalipsa lui Ioan, Fiara din Adânc vine în lumea oamenilor „ridicându-se din mare” (13:1). Departe de a fi o coincidență, din Abzu, locul subteran în care a fost obligat Enki să locuiască, fiind închis acolo de către fratele său, provine cuvântul „abis”, iar Groapa Marianelor mai este numită „Marele Abis”. În limba greacă, „abyssos” înseamnă „adânc” sau „prăpastie fără fund”, denumiri ce se potrivesc perfect Gropii din Pacific. Grecii au botezat Abydoss orașul egiptean Abdju după cuvântul „abyssos”, Abdju provenind, la rândul său, din sumerianul Abzu. Iar Abdju / Abydoss era principalul centru de cult al zeului Osiris / Enki, zeul ucis de fratele său și trimis în lumea subterană. În Noul Testament, „abyssos” apare de nouă ori, desemnând locuința demonilor (Evanghelia după Luca 8:31), locuința morților (Epistola către Romani a Apostolului Pavel 10:7), locul din care provin Fiara sau îngerul Abaddon / Apollion, precum și închisoarea celui considerat „balaur, şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana” (Apocalipsa lui Ioan). În A Doua Epistolă Sobornicească a Apostolului underground-city-2227Petru 2:4, pentru închisoarea îngerilor păcătoși a fost preferat cuvântul sinonim „tartaros”. În mitologia greacă, „Tartaros” era cea mai joasă regiune a lumii, în care erau închiși titanii, un loc de pedeapsă a păcătoșilor, umani sau divini. A fost descris de grecii antici ca un loc întunecat, umed și trist, o descriere asemănătoare cu cea a Gropii Marianelor, făcută de James Cameron: „un loc cu aspect selenar, dezolant, foarte izolat. Sentimentul a fost unul de izolare faţă de întreaga umanitate”. Prin urmare, sunt mari șanse ca Groapa Marianelor să fie locul unde se găsea cândva Abzu, orașul subteran al lui Enki. Se potrivesc acestei ipoteze și miturile continentului dispărut în acel loc, Lemuria / Mu, populat cândva de ființe mult evoluate tehnologic și spiritual, care au adus civilizația omenirii. În cartea sa din 1926, scriitorul britanic James Churchward chiar afirma că Osiris provenea de pe continentul Mu din Pacific. Dacă e așa, unde a dispărut orașul?

După cum au concluzionat unii cercetători, asteroizii din centura aflată între Marte și Jupiter ar încăpea perfect în Groapa Marianelor. Pe scurt, din Oceanul Pacific a dispărut o mare bucată de pământ, iar între Marte și Jupiter a apărut aceeași cantitate, dar fărâmițată. Oare nu ar fi posibil ca misterioasa Centură de Asteroizi să provină din Oceanul Pacific? Este o ipoteză îndrăzneață însă, în același timp, și logică. Știm din mituri că Enlil și-a ucis fratele, care era închis în Lumea Subterană. Știm și că l-a mai asasinat de câteva ori înainte, însă de fiecare dată Enki a înviat. Prin urmare, pentru a pune capăt conflictului odată pentru totdeauna, Enlil avea nevoie de o soluție permanentă. Pentru a fi sigur că nu va mai putea fi înviat, Enlil și-a smuls fratele cu tot cu orașul subteran în care se afla și cu pământul care îl înconjura, trimițând totul în spațiu, dep27994_542091265819939_574915684_narte de Terra, după Marte, unde l-a sfărâmat în bucați, cel mai probabil printr-o explozie. Scandinavii chiar considerau că Loki (Enki) a murit ars, în urma lui rămânând doar un pumn de cenușă. Nu cunoaștem metoda prin care Enlil a reușit acest lucru. Însă o civilizație atât de avansată tehnologic încât să creeze pe cale artificială atât Pământul, cât și Luna, capabilă să călătorească prin Univers și să creeze viață, ar reuși fără prea mari dificultăți să lanseze un oraș în spațiu. Mitul egiptean al lui Osiris pare să susțină această variantă. Seth l-a închis pe Osiris într-o cutie (care ar putea reprezenta orașul subteran în care a fost închis Enki de către fratele său), apoi l-a tăiat în bucăți și l-a împrăștiat în toată lumea sau, cu alte cuvinte, l-a aruncat în aer cu tot cu „cutie” (și cu bucata de pâmânt în care era înfășurat), împrăștiindu-l între Marte și Jupiter, formând astfel Centura de Asteroizi. Și dogonii din Mali au mitul zeului răzvrătit Nommo, care a fost rupt în bucăți și împrăștiat în toată lumea. Unii asteroizi încă prezintă urme de apă înghețată, ceea ce se poate explica prin proveniența lor din Oceanul Pacific. Alții, precum 16 Psyche, sunt metalici, conținând cantități uriașe de fier, fiind probabil rămășițe ale „cutiei” (orașul subteran) lui Osiris / Enki. Astfel înțelegem și de ce sufletele morților egipteni nu se mai duceau sub pământ, la zeul lor, ci în Centura de Asteroizi.

Ipoteza orașului lui Enki spulberat în spațiu reiese din concepțiile religioase ale anticilor. Babilonienii susțineau că există un Babilon în cer, identic cu cel de pe Pământ. Tot ei considerau Babilonul copia orașului Eridu, casa pământeană a lui Enki. Prin analogie rezultă că, pentru babilonieni, exista în cer un oraș al lui Enki. În Apocalipsa lui Ioan din Noul Testament se spune că va coborî pe Pământ un imens oraș, numit Noul Ierusalim: „Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă,new-jerusalem2 împodobită pentru mirele ei” (21:2). Acest oraș coborât din cer, în care locuiau divinitățile, „este în patru colţuri şi lungimea ei este tot atâta cât şi lăţimea. Şi a măsurat cetatea cu trestia: douăsprezece mii de stadii. Lungimea şi lărgimea şi înălţimea ei sunt deopotrivă” (21:16). Douăsprezece mii de stadii înseamnă 2.220 de kilometri, care nu reprezintă lungimea fiecărei laturi ale cetății (ce ar da o arie de 4.928.400 de kilometri pătrați, adică aproape 1% din suprafața totală a Pământului), așa cum se consideră în mod eronat, ci aria cetății. O construcție cu aria de aproape cinci milioane de kilometri pătrați ar ocupa foarte mult spațiu. Ca o comparație, orașul american New York are o suprafață de doar 831,4 kilometri pătrați. Așadar, o arie de 2.220 de kilometri pătrați este mai acceptabilă. Ținând cont că Groapa Marianelor are o suprafață de 2.540 de kilometri pătrați, putem considera că Noul Ierusalim al Apocalipsei lui Ioan este orașul subteran smuls din acel loc și distrus între Marte și Jupiter. Ierusalim se traduce ca „așezarea lui Șalim”, acesta fiind zeul canaanian al amurgului, ce avea ca simbol Luceafărul de seară, fiul zeului suprem El. Aceste caracteristici ale sale îl identifică pe Șalim cu Enki. Conform tradiției biblice, Ierusalimul a fost construit de către regele David, scris în ebraică „Dwd” și în egipteană „Tht”, nimeni altul decât zeul înțelepciunii Thoth, un alter-ego egiptean al lui Enki.

Dacă trupul lui Enki a fost fărâmițat printre asteroizi, nu ar trebui să ne mire faptul că un asteroid a primit numele său. 1923 Osiris sau 4011P-L este numele atribuit unui asteroid descoperit pe 24 septembrie 1960 de către Cornelis Johannes van Houten și de Ingrid van Houten-Groeneveld. Un alt asteroid, depistat pe 11 septembrie 1999, a primit numele 101955 Bennu sau 1999 RQ36, Bennu fiind în mitologia egipteană o divinitate pasăre asociată cu Osiris și cu Ra. OsirisRexSpacecraftTripToAsteroidBennuÎn prezent se construiește naveta spațială OSIRIS REx, care va fi lansată în septembrie 2016 pentru a colecta probe de sol din asteroidul 101955 Bennu. NASA a anunțat că, dacă va dispune de fonduri, va construi și naveta OSIRIS REx 2, care va studia sateliții naturali ai planetei Marte, Phobos și Deimos (despre care se crede că provin din Centura de Asteroizi). Deși OSIRIS REx reprezintă inițialele a „Origins Spectral Interpretation Resource Identification Security Regolith Explorer”, în limba latină înseamnă „regele Osiris”. Sonda spațială Rosetta (botezată după orașul egiptean în care a fost descoperită celebra piatră care le-a permis francezilor să decodifice hieroglifele egiptene), lansată pe 2 martie 2004, care a studiat asteroizii 1 Ceres și 21 Lutetia din Centură, deține un sistem de imagistică științifică intitulat OSIRIS („Optical, Spectroscopic and Infrared Remote Imaging System”). În aprilie 2015, pe 1 Ceres va ajunge și sonda spațială Dawn, lansată de NASA pe 27 septembrie 2007. De asemenea, planeta HD 209458 b din constelația Pegasus a fost numită neoficial Osiris. Iar NASA se pregătește să lanseze în spațiu până în 2016 un mini-satelit numit OSIRIS-3U („Orbital Satellite for Investigating the Response of the Ionosphere to Stimulation and Space Weather”). După cum am mai spus, egiptenii antici îl echivalaseră pe Osiris cu Centura Orion. Deloc surprinzător, următoarele misiuni ale NASA se vor numi Orion. Același nume l-a purtat și modulul lunar al 357863main_apollo-insigniamisiunii Apollo 16, iar sigla misiunilor Apollo conține cele trei stele ale Centurii Orion. Mitul grecesc al lui Orion este diferit de cel egiptean, pentru greci Orion fiind ucis de Artemis, zeița Lunii, din cauza înșelăciunii lui Apollo, zeul al cărui nume l-au purtat misiunile NASA pe Lună. Și nu putem să nu remarcăm cât de des apare Osiris în legătură cu spațiul cosmic și, mai ales, cu asteroizii… Scriitorul american Richard Charles Hoagland chiar susținea că NASA este condusă de o elită secretă formată din adoratori ai lui Osiris. Este posibil să aibă dreptate, ținând cont de folosirea repetată a numelui zeului egiptean. În plus, prima aselenizare a unui om pe Lună a avut loc pe 20 iulie, dată la care începea calendarul egiptean vechi (fiind, de asemenea, și ziua în care s-a născut Alexandru Macedon). De asemenea, egiptenii considerau că în luna iulie s-a născut Osiris. Șapte ani mai târziu de la prima aselenizare, exact în aceeași zi, ajungea pe Marte pentru prima oară o sondă pământeană, Viking 1. Pentru egiptenii antici, Osiris a fost ucis în cea de șaptesprezecea zi a lunii Athyr sau Hathor, corespunzând zilei de 26 noiembrie în calendarul gregorian, după cel egiptean reformat (sau 4 octombrie după cel vechi); ultima misiune NASA cu echipaj uman a fost Apollo 17, iar următoarea va fi Orion 17. Luna Athyr era cea de-a treia a calendarului egiptean; sigla misiunii Orion 17 conține trei luni. Iar Apollo, după cum susțineaOrion_logou numeroși cronicari greci, a fost echivalat cu Horus, fiul lui Osiris. Ca o curiozitate suplimentară, pe 4 octombrie, ziua în care a fost ucis Osiris, a decedat și fizicianul Max Planck, cel care a dat numele unui societăți ce se ocupă cu cercetarea în optzeci și trei de domenii, unul dintre ele fiind spațiul cosmic. Institutul Max Planck pentru Cercetarea Sistemului Solar este principalul colaborator al NASA. Și tot ca o curiozitate, pe 4 octombrie, când în Egiptul antic se considera că a murit Osiris, creștinii îl sărbătoresc pe Sfântul Amun sau Ammon, acesta fiind numele unui zeu egiptean care, la fel ca Osiris, a fost echivalat cu Enki.

Nu puteau să lipsească ciudățeniile din Centura de Asteroizi. Pe lângă obiectele zburătoare neidentificate care au fost surprinse în Centură de câteva ori, un scriitor american, Richard Charles Hoagland, susține că a observat formeheic1320c_625 geometrice pe suprafața asteroidului Vesta, surprinse în timpul misiunii Dawn. Iar în august 2013, o echipă de astronomi, condusă de profesorul universitar David Jewitt, a observat în Centură un „obiect straniu, năucitor”, diferit de meteoriți, ce se învârte în jurul propriei axe ca un aspersor, expulzând praf. Obiectul, considerat asteroid și numit P/2013 P5, are șase cozi luminoase. Deși arată ca o cometă, profesorul Jewitt a insistat că toate dovezile sugerează că este vorba despre un asteroid. Care are totuși șase cozi de cometă și își schimbă aspectul periodic. „Acesta este un obiect extraordinar pentru noi și cu siguranță vom mai descoperi și altele”, a mai spus profesorul Jewitt, care nu a reușit să găsească o explicație rațională pentru aspectul misteriosului asteroid.

Poate cea mai mare ciudățenie legată de Centura de Asteroizi este menționarea ei în Biblie, chiar la început. „Şi a zis Elohim: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!” Şi a fost aşa. A făcut Elohim tăria şi a despărţit Elohim apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. Tăria a numit-o genesisElohim cer. Şi a văzut Elohim că este bine” (Facerea 1:6-8). Ce ar putea fi acea „tărie” numită „cer”, care a despărțit apele? E drept că anticii își imaginau Cerul ca fiind o suprafață solidă, care acoperă Pământul ca o cupolă. Însă ar putea fi o referire la Centura de Asteroizi? Cuvântul ebraic pentru „tărie” este „rakia” sau „raqiya”, care desemnează ceva întins. În sumeriană, „ra.ki.a” poate fi tradus ca „pământul aruncat din apă”, ceea ce ne duce cu gândul la porțiunea de pământ luată din Pacific cu tot cu orașul lui Enki și împrăștiată în spațiu. Poate că această formulare este interpretabilă, însă Biblia conține și alte indicii care sprijină ipoteza formării Centurii de Asteroizi, bine ascunse de ochii cititorului. Cele 27 de cărţi ale Noului Testament pot fi grupate în patru părţi, în funcţie de conţinutul lor, şi anume: cele 4 Evanghelii, Faptele Apostolilor, cele 21 de Epistole şi Apocalipsa. În limba latină, folosită de Conciliul de la Nicea din anul 325, când s-a format Biblia, cele patru grupe poartă numele Evangeliums, Acta Apostolorum, Epistolas şi Apocalypsis. Iniţialele acestora sunt EAEA, adică de două ori Ea, numele atribuit de babilonieni lui Enki. Noul Testament începe cu cele patru evanghelii, cea după Matei, după Marcu, după Luca şi după Ioan, aşezate exact în această ordine. Iniţialele celor patru evanghelişti sunt MMLI, ceea ce înseamnă 2051, scris cu numere latine. Ar fi posibilă aşezarea evangheliilor într-o ordine care să redea un număr latin? Conciliul de la Niceea, care a stabilit această ordine, s-a format la porunca unui împărat roman. În acea fază, creştinismul se pregătea să devină religia oficială a Imperiului Roman iar Biblia, cartea sfântă a Imperiului. Dacă Biblia a fost compilată pentru Imperiul Roman, din ordinul unui împărat roman, sunt mari şanse să se fi ascuns în ea un număr latin. Ce ar putea să semnifice acel număr? Cel mai probabil, un an. Ținând cont că Enki a fost ucis în jurul anului 2.050 î.e.n. iar numele său babilonian se află ascuns în inițialele celor patru părți ale Noului Testament, sunt mari șanse ca numărul reieșit din inițialele celor patru evangheliști, 2051, să fie anul exact al morții sale (î.e.n.). În Biblie doar patru cărți conțin capitolul 51 (Psalmii, Cartea lui Isaia, Cartea lui Ieremia şi Ecclesiasticul), toate sugerând ideea ruperii bucății de pământ din Pacific, în care se afla casa lui Enki, și împrăștierea ei în spațiu:

– Psalmul 51: „Ce te făleşti întru răutate, puternice? Fărădelege toată ziua, nedreptate a vorbit limba ta; ca un brici ascuţit a făcut vicleşug. Iubit-ai răutatea mai mult decât bunătatea, nedreptatea mai mult decât a grăi dreptatea. Iubit-ai toate cuvintele pierzării, limbă vicleană! Pentru aceasta Dumnezeu te va doborî până în sfârşit, te va smulge şi te va muta din locaşul tău şi rădăcina ta din pământul celor vii”. Acel viclean puternic, care se fălește întru răutate și care iubește nedreptatea și răutatea, este în toate religiile Enki. A fost doborât de un zeu, smuls și mutat din locuința sa, la fel și rădăcina sa aflată în pământ.

– Cartea lui Isaia: „Dreptatea mea este aproape, vine mântuirea mea şi braţul meu va face dreptate popoarelor, întru mine vor nădăjdui ţinuturile cele depărtate, că de la braţul meu aşteaptă scăparea”; „Ridică-te, scoală-te, îmbracă-te cu tărie, braţ al Domnului! Înalţă-te ca odinioară, ca în veacurile trecute! N-ai zdrobit tu pe Rahab şi n-ai spintecat tu balaurul?”; „Aşa grăieşte Stăpânul, Domnul Dumnezeul tău, care se luptă pentru poporul său”. Zeul lui Isaia se întoarce pentru a se lupta, pentru a face dreptate. Sunt menționate victoriile sale împotriva lui Rahab (monstru marin al mărilor, dragon ce reprezintă abisul primordial) și a balaurului, ambele creaturi simbolizându-l pe Marele Șarpe și zeul apelor, Enki. „Ridicaţi la ceruri ochii voştri şi priviţi jos pămâposeidon_by_jinjorz-d30nqqcntul; cerurile vor trece ca un fum şi pământul ca o haină se va învechi (…) Şi să dai uitării pe Domnul, Ziditorul tău, Care a întins cerurile şi a întemeiat pământul?”. Două pasaje în care se vorbește despre cum au fost întinse cerurile precum și despre un fum în ele, ceea ce ar putea fi referiri la explozia care a dus la formarea Centurii de asteroizi. Nu lipsesc nici menționările mării din care a fost smuls Enki și locașul său: „Nu eşti Tu, oare, Cel ce ai secat marea şi apele adâncului celui fără fund, Cel ce adâncimile mării le-ai prefăcut în cărare largă pentru cei răscumpăraţi ai Tăi? (…) Eu sunt Domnul Dumnezeul Care stârnesc marea şi face să mugească valurile ei”. Ne este indicat în acest psalm chiar și orașul care a suferit mânia zeului: „Trezeşte-te, trezeşte-te, scoală-te, Ierusalime, tu care ai băut din mâna Domnului paharul urgiei Lui”, Ierusalimul fiind, așa cum am văzut, „așezarea lui Șalim”, zeul amurgului, ce avea ca simbol Luceafărul de seară.

– Cartea lui Ieremia: „Aşa zice Domnul: Iată, voi ridica împotriva Babilonului şi a locuitorilor ţării Caldeii un duh nimicitor. Şi voi trimite la Babilon vânturători, care-l vor vântura şi vor pustii ţara lui, căci în ziua nenorocirii vor năvăli asupra lui din toate părţile”. După cum am mai spus, babilonienii își considerau cetatea copia orașului Eridu, casa pământeană a lui Enki. În același timp, ei susțineau că există un Babilon în cer, identic cu cel de pe Pământ, prin urmare o casă cosmică a lui Enki. Despre acest Babilon susține Cartea lui Ieremia că a fost nimicit de către Domnul. „Căzut-a fără de veste Babilonul, şi s-a zdrobit (…) Cei puternici ai Babilonului au încetat lupta, şed în întăriturile babylon-angellor; secătuitu-s-a puterea lor şi au ajuns ca femeile; locuinţele lor sunt arse şi zăvoarele sfărâmate (…) Zidurile cele groase ale Babilonului le voi dărâma până la temelie şi porţile lui cele înalte vor fi arse cu foc” descriu soarta orașului distrus în spațiu: distrus, sfărâmat și ars. „De aceea iată vin zile când voi pedepsi pe idolii Babilonului şi toată ţara lui va fi ruşinată” ne indică cine erau cei pedepsiți din Babilonul ceresc: idolii, adică zeii Veghetori. „Că Domnul va pustii Babilonul şi va pune capăt glasului celui mândru al lui”, cel mândru fiind, fără îndoială, stăpânul orașului, adică Enki. „Voi pedepsi pe Bel în Babilon şi voi smulge din gura lui cele înghiţite de el; popoarele nu se vor mai îngrămădi spre el de acum înainte”. „Bel” este un epitet akkadian al zeilor, tradus prin „Domnul”; prin urmare, Bel al Babilonului este Domnul / zeul acelui oraș. În timp ce în Babilonul pământean Bel era Marduk, în cel ceresc acest epitet i se aplica lui Enki. Nu lipsesc nici de aici referirile la marea sub care se afla orașul subteran: „O, tu, cel ce locuieşti lângă apele cele mari şi eşti plin de comori, venit-a sfârşitul tău şi măsura lăcomiei tale ţi s-a umplut! (…) Suna-vor valurile lor, ca apele cele mari, răsuna-va glasul lor (…) Iată Eu iau apărarea pricinii tale şi te voi răzbuna şi voi seca marea lui și canalele lui le voi usca”. Ba chiar există o referire și la întinderea cerurilor sau crearea Centurii de Asteroizi: „El a făcut pământul cu puterea Sa, a întemeiat lumea cu înţelepciunea Sa şi cu mintea Sa a întins cerurile”. Despre ridicarea orașului la cer și despre pedeapsa lui în cer vorbesc următoarele pasaje: „Am voit să vindecăm Babilonul, dar nu s-a vindecat! Lăsaţi-l şi haideţi să mergem fiecare în ţara noastră, pentru că osânda lui s-a ridicat până la nori şi a ajuns până la cer! (…) De s-ar ridica Babilonul până la cer şi de şi-ar întări întru înălţime cetatea sa, tot vor veni din porunca Mea pustiitorii, zice Domnul”. Este menționată și aruncarea orașului: „Voi întinde împotriva ta mâna mea, te voi arunca jos de pe stânci şi te voi face munte dogorit de soare, zice Domnul”. Acest capitol al Cărții lui Ieremia ne oferă indicii și pentru identificarea zeului responsabil cu pedepsirea orașului: „La glasul Lui freamătă apele în ceruri şi El ridică nori de la marginile pământului; făureşte fulgerele în mijlocul ploii şi The_Fall_of_BabylonCAscoate vânturile din vistieriile Sale”. Această descriere nu se poate potrivi decât unei singure zeități: Enlil, zeul furtunii. Motivul distrugerii Babilonului este, conform acestui capitol, răzbunarea: „Fugiţi din Babilon, şi fiecare să-şi scape viaţa, ca să nu pieriţi pentru fărădelegile lui, căci acesta este timpul răzbunării pentru Domnul, căci El îi va da răsplată”. Despre ce răzbunare este vorba aflăm din același loc: „Aceasta este răzbunarea Domnului, răzbunarea pentru templul Său”. Și ne amintim că evenimentele care au dus la sfârșitul lui Enki au început cu jefuirea templului lui Enlil din Nippur de către akkadienii conduși de Naram-Sin. Atunci, Enlil a blestemat Imperiul Akkadian provocând secetă, foamete și revolte, ceea ce a dus la nimicirea imperiului. Enki însă nu s-a lăsat și a revenit la putere atât în Mesopotamia, cât și în Egipt, aceasta fiind picătura care a umplut paharul răbdării lui Enlil. „Ne ruşinam când auzeam ocara, şi necinstea acoperea obrazul nostru, când străinii au venit în locul cel sfânt al templului Domnului” mai spune textul, o referire la akkadienii care au invadat și jefuit templul lui Enlil.

Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul): „Şi m-ai scăpat din laţul limbii ocărâtoare şi de buzele celor care grăiesc minciună, şi Te-ai făcut mie ajutor împotriva vrăjmaşilor mei. Şi m-ai izbăvit pe mine după mulţimea milei şi a numelui Tău, de la cei care răcneau gata să mă mănânce; din mâna celor care căutau sufletul meu, din multe necazuri care le-am avut; din înecăciunea fumului de primprejur şi din mijlocul focului pe care nu-l hell_forever_and_everaprinsesem eu; din adâncul pântecelui locuinţei morţilor şi de limba necurată şi de cuvântul mincinos şi de limba cea nedreaptă cu pâră la împărat. S-a apropiat până la moarte sufletul meu şi viaţa mea era aproape de fundul împărăţiei morţii. M-au înconjurat de toate părţile şi nu era cine să-mi ajute, am căutat ajutorul oamenilor şi nu era (…) Am chemat pe Domnul, Tatăl Domnului meu, ca să nu mă lase fără de ajutor în zilele necazului şi în vreme de jale grea”. Anticii credeau că în lumea subterană a lui Enki ajungeau sufletele oamenilor după moarte. Acest Isus, fiul lui Sirah, pare că a scăpat din acea lume, pe care o numește „adâncul pântecelui împărăţiei morţilor”, unde niște entități malefice îi căutau sufletul, pe care doreau să i-l devoreze. Zeul său, pe care l-a chemat în ajutor, l-a salvat „în zilele necazului şi în vreme de jale grea”. 23-min-in-hell-bill-wiese-demons-hell-lake-of-fire-corprate-logos-lindsy-williams-lady-gaga-next-album-mary-k-baxter-revalation-of-hell--hell-vision-Jesus -is-lordCoborârea lui Enlil / Iisus în lumea subterană și eliberarea sufletelor captivilor există în mitologia creștină. Ioan Damaschinul, considerat sfânt de către creștini, scria acum treisprezece secole: „Pogorâtu-te-ai în cele mai de jos ale pământului și ai sfărâmat încuietorile cele veșnice, care țineau pe cei legați, Hristoase”. Un alt sfânt al creștinismului, Ioan Gură de Aur, amintea la rândul său de distrugerea lumii subterane. El nota că, atunci când Iisus a coborât în lumea de jos, iadul „s-a amărât… s-a stricat… a fost batjocorit… a fost omorât… s-a surpat… a fost legat”. Datorită acestui episod, creștinii consideră că, la întoarcerea pe Pământ a lui Iisus / Enlil, morții vor învia și vor ieși din morminte. Această idee nu este una originală, creștinii preluând-o din zoroastrism, religie ale cărei scripturi susțin că „a cincea parte dintre morți vor ieși din morminte, cu același trup și înfățișare pe care le-au avut în clipa morții. Chiar din locul acela unde suflarea le-a părăsit trupul”.

Conform arheologilor, vulcanul Mariveles din Insulele Filipine a erupt ultima oară în jurul anului 2.050 î.e.n. Cum insulele sunt în apropierea Gropii Marianelor, erupția vulcanului în acea perioadă nu poate fi decât rezultatul catastrofei din 2.051 î.e.n., când orașul lui Enki a fost smuls de pe fundul Oceanului Pacific. Legendele filipinezilor chiar vorbesc despre un oraș fermecat, numit Biringan, care reprezintă o poartă către altă lume. Se spune că este locuit de engkantos, ființe capricioase și răutăcioase care răpesc oameni și provoacă boli. Locația orașului este necunoscută, deoarece Biringan apare și dispare din când în când. Nu lipsește nici Enki din folclorul filipinez; numit Bakunawa, este zeul lumii subterane, ce are aspect de dragon sau de șarpe marin gigantic. Prezența sa și a orașului său în miturile filipineze dovedesc de fapt prezența sa în zonă cu mult timp în urmă. Din acel episod s-a născut o superstiție a localnicilor, păstrată până în ziua de astăzi: pentru filipinezi, un singur huruit de tunete anunță moartea unei persoane importante. Cel mai probabil, superstiția amintește de zeul furtunii, ale cărui arme erau fulgerul și tunetul, care l-a ucis pe zeul exilat Enki, primul conducător al Terrei.

Nu putem ști cu siguranță dacă Enki a fost ucis în 2.051 î.e.n. sau dacă Centura de Asteroizi provine din Groapa Marianelor. Știm însă că Enlil a părăsit Pământul acum patru milenii, care i-a revenit lui Marduk. Fără îndoială, uciderea lui Enki l-a determinat pe împăratul Anu să-și retragă fiul cel mic de pe planeta noastră. Nu a fost de acord cu nesfârșita luptă dintre Celești și Veghetori. Le-a ordonat să încheie un tratat de pace, le-a împărțit teritoriile și oamenii, a acceptat unele calamități precum Potopul sau cele două mari războaie. Însă se ajunsese prea departe. Moartea unuia dintre Anunnaki, zeii cei mari, era o încălcare gravă a legilor. Pedeapsa maximă a unui Anunnaki era 1.-Sony-Odin-Its-a-Beast-Image-Courtesy-Android-Authorityexilul. Zeii puteau fi încarcerați, torturați, exilați, însă niciodată uciși. Enlil a încălcat această regulă, așa că Anu nu a avut de ales decât să îi retragă titlul de rege, pe care să i-l ofere lui Marduk, fiul zeului ucis. Nu a fost o alegere ușoară, Enlil fiind preferatul său și moștenitorul tronului imperiului. Însă legile erau făcute pentru toți, iar un împărat care le-ar încălca de dragul fiului său și-ar pierde încrederea supușilor. Astfel, Anu a hotărât ca Enlil să se întoarcă pe planeta zeilor. Veghetorii au rămas în continuare exilați pe Terra, mai exact în lumea subterană, însă li s-a interzis cu desăvârșire amestecul în viețile oamenilor. Din acest motiv, textele antice, inclusiv cele biblice, susțin că zeii, începând cu acea perioadă, nu s-au mai înfățișat aleșilor lor în carne și oase, ci pe ascuns, cel mai adesea în vis. Întâlnirile de gradul III ale extratereștrilor din ziua de astăzi precum și răpirile oamenilor au loc întotdeauna noaptea, la adăpostul întunericului, din cauza aceleiași reguli ale lui Anu. Pentru că zeii n-au acceptat sub nicio formă să-și piardă supușii, ci au învățat să se ascundă mai bine. Veghetorii nu au fost lăsați pe Pământ de capul lor. O parte a Celeștilor a rămas aici, cel mai probabil pe Lună, pentru a-i supraveghea pe zeii exilați de la distanță, fără a fi reperați de oameni (din cauza aceleiași reguli ale lui Anu de a nu interveni în vreun fel în existența muritorilor). În Rig-Veda se spune că toți cei care părăsesc Pământul se opresc pe Lună, care este poarta lumii cerești, doar cine răspunde la întrebările ei fiind autorizat să meargă mai departe. Ceea ce înseamnă că, probabil, Celeștii și-au stabilit baza pe Lună, acolo unde se află și „Poarta Stelară”, calea de acces către lumea zeilor. Și poate pentru că au descoperit baza Celeștilor pe Lună, din 1972 oamenii n-au mai îndrăznit să viziteze satelitul natural al Pământului. În cele șase misiuni cu echipaj uman pe Lună, astronauții au petrecut acolo în total 80 de ore, 32 de minute și 11 secunde sau 289.931 de secunde. Cum în jurul anului 289.200 î.e.n. a luat naștere Homo Sapiens, putem presupune că 289.931 î.e.n. este anul în care Enki și Ninhursag au început să lucreze la crearea omului, prima ființă băștinașă a planetei care conținea și ADN-ul zeilor. Celeștii și-au făcut treaba conștiincioși, având grijă ca Veghetorii să respecte regulile, mai ales pe cea care le interzicea intervenția directă în outer-space-space-shuttle-1920x1200-wallpaper_www.artwallpaperhi.com_7existența omenirii. O întâmplare din 1991 ne prezintă o mostră de conștiinciozitate din partea lor. Într-un film realizat pe 15 septembrie 1991, în cadrul misiunii STS-48 a navetei spațiale Discovery, se observă cam o duzină de puncte luminoase ce se deplasează în direcții diferite, cu viteze variabile. La un moment dat, unul dintre obiecte s-a apropiat de navetă. După o izbucnire de lumină, obiectul și-a schimbat brusc traiectoria într-un unghi de 120 de grade și, accelerând, a dispărut în spațiu. Peste numai două secunde, locul ocupat mai înainte de acel obiect a fost traversat de două dâre luminoase. Putem presupune că obiectul luminos care s-a apropiat de Discovery era o navă a Veghetorilor, pusă pe fugă de un „foc de avertisment” al Celeștilor.

O inscripție a regelui babilonian Hammurabi conține ordinul lui Anu de a-i ceda lui Marduk conducerea Terrei. Regele babilonian scria că Anu

Hotărâte de Marduk, primul născut al lui Enki,

Sarcinile lui Enlil peste toată omenirea,

L-a făcut pe el mare printre zeii Veghetori.

Numit Babilon ce urmează să fie înălțat,

L-a făcut suprem în lume;

Și a stabilit pentru Marduk, în mijlocul său,

Domnia veșnică”.

Acest text al lui Hammurabi confirmă relatarea Apocalipsei lui Ioan, unde Fiarei „i s-a dat ei stăpânire peste toată seminţia şi poporul şi limba şi neamul” (13:7). Încoronarea este descrisă în poemul babilonian Enuma Eliș. Într-o adunare a marilor Anunnaki, a celor „7 zei ai Destinului” și a sute de zeități de rang minor, a avut loc o ceremonie festivă. Enlil i-a oferit lui Marduk arma sa divină, arcul. Apoi a avut loc transferul puterilor lui Enlil și a numărului 50, adică rangul de rege. Acesta s-a făcut prin recitarea celor „50 de nume” pe care le-a primit noul 3f7d8e42e22f233ffc43089b1e85067b-d6anq02rege al Pământului cu această ocazie. Toate puterile celorlalți zei erau incluse în acele nume, despre care cercetătorii consideră că ascund mesaje secrete, codate, pe care nu le putem încă descifra. Unul dintre ei, asirologul Ephraim Avigdor Speiser, sublinia că „etimologiile care însoțesc efectiv fiecare nume de pe lista lungă par să aibă un sens mai degrabă simbolic și cabalistic decât unul strict lingvistic”. Se pare că există într-adevăr un sens „cabalistic” al acestor nume primite de Marduk, despre care Enki afirma: „Toate instrucțiunile mele sunt incluse în cele 50 de nume”. În cartea Die funfzig Namen des Marduk („Cele 50 de nume ale lui Marduk”), Franz Böhl scria că, în timpul ceremoniei de încoronare a lui Marduk, primele nouă nume au fost rostite de părinții lui Anu; trei dintre ele conțin fiecare câte un triplu înțeles. Dintr-un astfel de înțeles aflat în cadrul altui înțeles reiese capacitatea de a „reînvia zeii morți” pe care a primit-o în sfârșit Marduk. Următoarele trei nume (cele de la 10 la 12) conțin variante ale epitetului „asar” („prințul apelor”), numele egiptean al lui Osiris / Enki. Astfel, noul conducător al Pământului sau „dumnezeul veacului acestuia”, cum îl numește A Doua Epistolă către Corinteni, a primit și secretul pe care i-l refuzase tatăl său până atunci: capacitatea de a învia morții. Secret pe care Marduk încearcă din răsputeri să-l pună în aplicare, pentru a-și învia tatăl.

Obligat să-și părăsească teritoriul și supușii, Enlil s-a văzut nevoit să respecte ordinul tatălui său. Însă nu a plecat fără a distruge Sumerul înainte de a i-l ceda lui Marduk, la fel cum dacii pârjoleau totul în calea invadatorilor atunci când erau atacați. Cinci texte mesopotamiene, numite Lamentații, descriu catastrofa provocată de Enlil, care a lovit sub forma unei furtuni. Unul dintre aceste texte, intitulat Lamentație pentru Ur, reprezintă jelirea orașului de către zeița Ningal, după ce aceasta l-a rugat pe Enlil să-și retragă furtuna distrugătoare. Ea descrie transformarea Urului într-un oraș-fantomă, amintește de furia furtunii lui Enlil și invocă protecția zeului Nanna (Enki) împotriva unor posibile viitoare calamități. Zeița i-a rugat pe Anu și pe Enlil să se răzgândească cu privire la distrugerea orașului, atât în particular cât și în fața Consiliului zeilor Anunnaki: 1978613_479598608812234_619589237_nMi-am încrucișat picioarele, i-am ținut de mâini, sincer am vărsat lacrimi în fața lui An, sincer m-am închinat în fața lui Enlil: «Fie ca orașul meu să nu fie devastat», le-am spus, «fie ca Ur să nu fie devastat»”. Consiliul zeilor însă a decis ca dinastia conducătoare din Ur a Imperiului Neo-Sumerian să ajungă la final. Visteria templului a fost golită de către invadatorii elamiți iar centrul puterii imperiului s-a mutat în Isin. Sunt enumerate câteva clădiri distruse de furtuna lui Enlil, părăsite de zeitățile lor protectoare, cum ar fi sanctuarele Agrun-kug și Egal-mah, templul Ekur al lui Enlil, Iri-kug, Eridug și Unug. Distrugerea E-kic-nu-jal, pusă pe seama invadatorilor, este descrisă în detalii. „Din păcate, furtună după furtună au distrus împreună țara: marea furtună a Cerului, furtuna mereu urlătoare, furtuna răufăcătoare care a spulberat țara, furtuna care a distrus orașe, furtuna care a distrus case, furtuna care a distrus grajduri, furtuna care a ars stâne, care a pus mâna pe ritualurile sfinte, care a spurcat consiliul cu greutate, furtuna care a tăiat tot ce este bun în țară”, este notat în Lamentația pentru Ur. „Stepa mea, făcută pentru voie bună, a fost arsă ca într-un cuptor”, completează zeița orașului. „Secerătoarea furtună se târa prin toată țara. Ca un uragan a distrus complet orașul. Furtuna care anihilează țara a adus orașul la tăcere. Furtuna care va face totul să dispară a venit să facă rău. Furtuna care lumina ca focul și-a îndeplinit misiunea deasupra oamenilor. Furtuna comandată de ura lui Enlil, furtuna care duce tărâmul departe, a 48255__thundergod-zeus-perhaps_pacoperit cetatea Ur ca un veșmânt, s-a întins peste ea ca o pătură (…) Cel care fugea de ea era copleșit de furtună; oamenii gemeau. Cei slabi și cei puternici ai Urului au murit de foame. Mamele și tații care nu și-au părăsit casele au fost înghițiți de flăcări. Micuții ce stăteau în brațele mamelor lor au fost duși de apă ca niște pești”, mai spune textul. Urmările furtunii au fost dezastruoase: „Oameni, nu cioburi. Acopereau ce era în apropiere. Pereții au înghițit porțile înalte, drumurile erau pline cu cadavre. La marginea drumurilor, unde se adunau ciorile pentru ospăț, ele stăteau împrăștiate. Pe marginile tuturor străzilor și drumurilor se găseau cadavre. Câmpuri, pline cândva cu dansatori, s-au umplut cu grămezi de corpuri. Sângele țării umple găurile, cum umple metalul o matriță. Cadavrele s-au dizolvat ca grăsimea lăsată la soare”. Nu știm ce fel de furtuni au fost cele care au cauzat distrugerea Sumerului. Vânt puternic, ploaie, inundații, flăcări, toate au fost corelate cu atacurile elamiților, care nu păreau deranjați și nici afectați de aceste furtuni. Cert este că supraviețuitorii au părăsit Sumerul, împrăștiindu-se pe unde au apucat. Unul dintre ei, conform Bibliei, Coranului și Talmudului, a fost Abram (Avram în română), care a plecat înainte de începerea catastrofei, mulțumită zeului său.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: