40. Abraam, prințul akkadian


Abraham_by_JoshauKaitlyn_zps89454518

Abram / Abraam este considerat strămoșul israeliților și al arabilor, deținând un loc foarte important în iudaism, islamism și creștinism, religii care au fost numite abrahamice după numele său. Cercetătorii biblici l-au plasat pe Abram în jurul anului 2.000 î.e.n. Conform Bibliei, el s-a născut cu 1.200 de ani înainte de construcția Templului lui Solomon (fixată de tradiția evreiască la 968 î.e.n.), adică în 2.168 î.e.n., și a trăit 175 de ani. Tradiția biblică nu reprezintă o dovadă a existenței lui Abram, însă acea dovadă ar putea veni din Babilon. Capitolul 14 al Facerii susține că „în zilele lui Amrafel (Amraphel în ebraică), regele Senaarului (Sumerului), ale lui Arioc (Ariokh), regele Elasarului, ale lui Kedarlaomer (Khedorla’omer), regele Elamului şi ale lui Tidal (Tidhal), regele din Gutim, s-a întâmplat să facă aceştia război cu Bera, regele Sodomei, cu Birşa, regele Gomorei, cu Şinab, regele Admei, cu Şemeber, regele Țeboimului, şi cu regele din Bela sau Țoar”, război la care a participat și Abram. Niciunul dintre acești regi nu avea acoperire istorică, prin urmare au fost considerați personaje mitologice până în 1987, când o serie de tăblițe babiloniene a schimbat părerea cercetătorilor. Descoperirea lor a fost anunțată în acel an într-o conferință a lui Theophilus Pinches la Institutul Victoria din Londra. În ele se spunea că regele Elamului, Kudur-Laghamar, conducea o alianță de regi care îi includea și pe Eri-Aku („Servitor al lui Aku”) din Larsa și Tud-ghula din Gutium. Nu a fost dificilă echivalarea lui Kudur-Laghamar cu Khedorla’omer, lui Eri-Aku cu Ariokh și a lui Tud-ghula cu Tidhal. În plus, s-a reușit și stabilirea perioadei războiului acestor regi, după ce a fost identificat „Amrafel, regele Senaarului”. În 1875, comparând lectura tradițională a numelui cu articularea sa în traducerile biblice timpurii, asirologul și arheologul François Lenormant sugera în La Langue Primitive de la Chaldée că ar fi corect să se citească „Amar-Pal”, așa cum este scris fonetic în Septuaginta (traducerea Torei în amraphelgreacă din secolul al II-lea î.e.n.). Doi ani mai târziu, savantul victorian Daniel Henry Haigh, care a adoptat și el varianta „Amar-Pal”, afirmând în Zeitschrift für Ägyptische Sprache und Altertumskunde că „al doilea element (din numele regelui) este un nume al Zeului-Lună (Sin)”, a declarat: „De mult eram convins de identitatea lui Amar-pal ca fiind unul dintre regii Urului”. În 1916, și Franz Böhl a sugerat în Die Könige von Genesis 14 ca numele regelui să fie citit ca în Septuaginta, „Amar-Pal”, explicând că însemna „Văzut de Fiu”, un nume regal în spiritul altor nume regale din Orientul Apropiat, la fel ca egipteanul Thoth-mes („Văzut de Thoth”). Astfel, putem concluziona că biblicul Amraphel sau Amar-Pal este Amar-Sin, regele Imperiului Neo-Sumerian între 2.048 și 2.039 î.e.n. Documentele istorice descriu o alianță între sumerieni și vecinii lor, cu doar câțiva ani înainte de domnia lui Amar-Sin. În cel de-al douăzeci și optulea său an de domnie (2.066 î.e.n.), predecesorul său, regele Șulgi, și-a dat fiica de soție viceregelui Elamului, oferindu-i orașul Larsa ca zestre. În schimb, viceregele i-a pus lui Șulgi la dispoziție o legiune de trupe elamite. Acele trupe au fost folosite de regele sumerian pentru a supune provinciile apusene, inclusiv Canaanul în cel de-al patruzeci și unulea an al său de domnie, adică în 2.053 î.e.n. Prin urmare, în ultimii ani ai domniei lui Șulgi și în primii ai succesorului său, Amar-Sin, găsim nișa de timp istoric în care se înscrie consemnarea biblică, războiul regilor, la care a participat și Abram.

Geneza biblică susține că Terah, un urmaș al lui Șem (unul dintre cei trei fii ai lui Noe), care locuia în Ur, a avut trei fii: Abram, Nahor (care purta numele bunicului său, tatăl lui Terah) și Haran. Cel din urmă, care avea un fiu pe nume Lot, a murit înaintea tatălui său și a fost îngropat în orașul Ur. Abram și-a luat-o ca soție pe Sarai iar Nahor pe Milkha, fiica lui Haran. La un moment dat, „a luat Terah pe Avram, fiul său, şi pe Lot, fiul lui Haran şi nepotul său, şi pe Sarai, nora sa, şi femeia lui Avram, fiul său, şi a plecat cu ei din Urul Caldeii, ca să meargă până în ţara Canaanului; dar au mers până la Haran şi s-au aşezat acolo”. Harran din nordul Mesopotamiei este orașul în care Terah și-a găsit sfârșitul. Pe când Abram avea șaptezeci și cinci de ani, Yahweh i-a spus să-și ia familia și să plece în Canaan, teritoriu pe care i-l va lăsa lui și urmașilor săi. Abram l-a ascultat și a părăsit Sumerul. De ce a fost ales el de Yahweh? Cine era Abram cu adevărat?

Conform Bibliei, Abram era un urmaș al lui Șem, unul dintre cei trei fii ai lui Noe, strămoșul rasei semite. Prin urmare nu era un sumerian pur-sânge sau arian, ci făcea parte din rasa semită. În Facerea 14:13 este numit „Abram Evreul”, termenul biblic fiind „ibri”, cuvânt care provine din numele lui Eber, unul dintre strămoșii săi. Sufixul biblic „i”, aplicat unei persoane, înseamnă „născut în”. Cum prefixul „n” era adesea înlăturat în traducerile semite din sumeriană, „ibri” se traduce prin „născut în Nibru”, acesta fiind numele abraham2sumerian al orașului Nippur. Abram era un „ibri” sau un „nibri”, adică originar din Nippur, orașul lui Enlil. Biblia nu afirmă că Terah și familia sa ar fi fost din Ur (doar pentru Haran este menționat ca loc al nașterii), ci doar că locuiau acolo la un moment dat. Ceea ce înseamnă că, după cum arată epitetul „ibri”, proveneau din Nippur, acolo unde neamul lor a locuit începând cu Eber, și s-au mutat mai târziu în Ur. Vechiul Testament nu oferă informații despre tatăl lui Abram. Culegerea evreiască Midraș îl consideră un preot idolatru, făuritor de idoli. Într-o zi, Abram – care nu îi împărtășea convingerile religioase – i-a spart toți idolii din prăvălie. O întâmplare asemănătoare este povestită în Coran, unde Abram sparge idolii comunității sale. Numele lui Terah în akkadiană este Tirhu, care semnifică un artefact sau un vas cu scopuri magice. Semnul cuneiform pentru Tirhu, în sumeriană, origina din cel al cuvântului Dug.namtar, care se traduce prin „Vorbitor al sorții”. Punând cap la cap aceste informații, putem presupune că Terah era preot oracular în Nippur, adică cel care vorbea cu Enlil, una dintre cele mai importante funcții preoțești. Astfel ne putem da seama de ce s-a mutat din Nippur în Ur și de acolo în Harran.

În 2.112 î.e.n., Ur-Nammu s-a așezat pe tronul Sumerului și a transformat cetatea Ur în capitala Imperiului Neo-Sumerian. Acela este momentul în care Terah a părăsit Nippurul pentru a-i sta regelui alături, probabil la dorința lui Enlil de a avea un spion în Ur, fiind cunoscut faptul că regele era un adept al lui Enki. Încoronarea lui Ur-Nammu chiar a avut loc la Nippur, unde a fost uns ca rege de preoții lui Enlil (printre care probabil s-a aflat și Terah). Noul rege a transformat orașul Ur nu doar în capitala administrativă a imperiului, ci și în cea religioasă, în defavoarea Nippurului. Prin urmare, mutarea din Nippur în Ur a preotului oracular este firească. Legătura dintre familia lui Terah și casa regală a Sumerului reiese și din numele părților feminine menționate în Biblie: fiica lui Haran, fratele lui Abram, se numea Milcah („Regina”), iar soția lui Abram și sora sa după tată purta numele Sarai („Prințesa mea”). Pe lângă acestea, mai există o legătură între numele feteleor și regalitate, neobservată de cercetători.

Despre mama lui Abram, Biblia nu spune niciun cuvânt. Talmudul babilonian o numește Amsalai, fiica lui Karnevo. Nu știm nimic despre acest Karnevo, cum nu știm nici despre fiica sa. Însă putem deduce singuri adevărul. Conducătorul Imperiului Akkadian, Naram-Sin, care a domnit între anii 2.255 – 2.218 î.e.n., nepotul lui Sargon cel Mare, a jefuit templul lui Enlil din Nippur. După domnia fiului său, Șar-Kali-Șarri (2.218 – 2.193 î.e.n.), odată cu nașterea lui Terah a image1început o perioadă de anarhie, care a slăbit imperiul. Gutienii au atacat Akkadul iar la tron au urmat patru regi – Igigi, Imi, Nanum și Ilulu – a căror domnie a însumat doar trei ani. După ei, la conducere a ajuns Dudu care, în cei douăzeci și unu de ani de domnie, nu a reușit să readucă ordinea în imperiul lovit de foamete și revolte. Ultimul rege al Imperiului Akkadian a fost Șu-Turul / Șu-Durul (2.169 – 2.154 î.e.n.), care a reușit să restaureze o parte a autorității centralizate, însă nu a putut împiedica prăbușirea imperiului său în fața raidurilor gutienilor aduși în Mesopotamia de Enlil. Fără îndoială că, în încercarea de a reface ordinea, a încercat să-i împace pe preoții din Nippur ai lui Enlil. Mai ales deoarece aceștia promovau ideea că haosul din imperiu era rezultatul blestemului zeului, care voia răzbunare, după cum susțin texte din acea perioadă, precum Blestemul Akkadului. O alianță puternică între casa regală akkadiană și preoțimea sumeriană din Nippur nu se putea realiza decât printr-un singur mod: căsătoria unui preot cu o urmașă a lui Naram-Sin. Inscripțiile vremii ne arată că trei dintre fiicele lui Naram-Sin au ocupat funcția de Mare Preoteasă până în acel moment: Tutanapșum în Nippur, Enmenanna în Ur și Șumșoni în Sippar. Înaintea lor, Enheduanna, fiica lui Sargon cel Mare și mătușa lui Naram-Sin, a ocupat această funcție în Ur. De asemenea, și mama lui Sargon în orașul Azupiranu. Înclinația femeilor din casa regală a lui Sargon către preoție era una firească și chiar tradițională. Cea aleasă pentru căsătoria aranjată a fost numită Amsalai de către Talmud. Prima parte a numelui ei, „am”, este varianta ebraică a sumerianului „en”, care indică funcția de Mare Preoteasă în Ur, la fel ca predecesoarele ei, Enheduanna și Enmenanna. Iar „salai” este o variantă a numelui ebraic „sarai” („prințesa mea”), purtat de soția lui Abram, care provine din akkadianul „șar” („regină”). Tatăl ei este numit Karnevo în Talmud, care se mai scrie și Kar-nebo, adică „Mielul lui Nabu”. Singura prințesă din acea perioadă care se potrivește descrierii este fiica lui Șar-Kali-Șarri și a reginei sale, Tuta-Șar-Ibbiș. Remarcăm că numele ambilor conține particula „șar” („rege”), întâlnit și în numele mamei lui Abram. Știm din inscripțiile vremii că, până să urce pe tronul Imperiului Akkadian, Șar-Kali-Șarri a fost guvernatorul Nippurului, instalat în acea funcție de tatăl său, pentru controlul preoțimii. Fiind semit, prin urmare adept al Veghetorilor, fiul lui Naram-Sin putea adopta titlul Kar-nebo / Karnevo, adică „mielul lui Nabu”, care era fiul și moștenitorul lui Marduk. Este posibil ca el, în acea vreme, să fi numit semiți de-ai săi ca preoți în Nippur, pentru a deține controlul tagmei preoțești. Știm deja că sora sa, Tutanapșum, era Mare Preoteasă. În acea vreme se aflau în Nippur Nahor, Serug și Ragau, tatăl, bunicul și străbunicul lui Terah, tatăl lui Abram. Sunt mari șanse ca măcar unul dintre ei (dacă nu chiar toți) s26-199x300ă fi devenit preoți din ordinul lui Șar-Kali-Șarri, ceea ce ar explica modul în care a ajuns Terah să dețină rolul de preot oracular al lui Enlil, fiind știut faptul că funcția de preot se transmitea din tată în fiu. Cel care a ales-o pentru căsătoria aranjată pe acea prințesă, nepoata lui Naram-Sin, a fost negreșit Șu-Turul, ultimul conducător al Imperiului Akkadian, în încercarea sa de a readuce ordinea în țară. Soțul prințesei akkadiene a fost ales Terah, preotul semit din Nippur, născut în anul morții lui Șar-Kali-Șarri și al invaziei gutienilor. Poate motivul mutării familiei lui Terah în Ur odată cu înscăunarea lui Ur-Nammu în 2.112 î.e.n. a fost prințesa Amsalai. Odată eliberat Sumerul de akkadieni și gutieni iar Urul redevenit capitală, fosta Mare Preoteasă din Ur se putea întoarce acasă, unde să-și continuie munca începută în tinerețe. Sau poate chiar își dorea să recapete tronul strămoșilor ei. Descendența lui Abram din casa regală akkadiană ar putea explica numele Milcah („Regina”) și Sarai („Prințesa mea”), averile pe care le deținea Abram încă de la plecarea din Sumer, mica armată pe care o conducea, dar și legăturile sale cu regii din câmpia Iordaniei, cu cel filistean, cu cel al Salemului și cu cel al Egiptului Inferior. Însă cea mai bună dovadă o reprezintă tot Geneza biblică. La moartea Sarrăi, fiii lui Het din Hebron i-au dat lui Abraam cel mai bun loc de înmormântare pentru soția sa deoarece, după cum i-au mărturisit, „tu aici la noi eşti un voievod al lui Yahweh”. Iar „voievod” nu este decât un sinonim pentru „domnitor” sau „rege”.

O dovadă suplimentară a originii akkadiene a lui Abram o reprezintă chiar numele său și al soției sale. Numiți inițial Abram și Sarai, zeul lor le-a schimbat numele în Abraham (Avraam în română) și Sarah sau Sara în 2.024 î.e.n., pe când erau în Canaan. Unii cercetători consideră că, astfel, cei doi au renunțat la numele lor sumeriene în favoarea unora semite, devenind oficial semiți. O ipoteză logică, din moment ce, în acea vreme, sumerienii erau în pragul dispariției, în timp ce semiții se pregăteau să ocupe întregul Orient Mijlociu. Abram și familia sa, semiți la origine, trebuiau să renunțe la tot ce îi lega de Sumer, inclusiv la nume, să se adapteze vremurilor și traiului din Canaan. Oricât de logică pare această ipoteză, realitatea este total opusă. Abram nu este un nume sumerian, ci semit. Fiind compus din „ab” („tată”) și „ram” („măreț, en2006lp.nfo o 73suprem”), se traduce ca „tatăl suprem”, un nume firesc pentru un membru al unei case regale. Soția sa avea tot un nume semit, compus din „sar” („prinț”) și „ai” („al meu”), traducându-se corect prin „prințesa mea”. Fiind akkadieni, cei doi aveau nume akkadiene. În Canaan, zeul le-a oferit nume așa-zis semite, Abraham și Sarah / Sara („prințesă”). În realitate, numele primite erau Ab.ra.am și Sar.ra, nume sută la sută sumeriene, redactorii Vechiului Testament modificându-le pentru a avea sens în ebraică. În sumeriană, „sar” are înțelesul de „gonit”, iar printre multiplele sensuri ale cuvântului „ra” se numără și „a conduce”, folosit și de egipteni pentru a-și denumi zeul din fruntea panteonului. Așadar, Sarra se numește „conducătoarea izgonită”, nume care i se potrivește, fiind nevoită să-și părăsească țara pentru a se așeza în Canaan, după câțiva ani de nomadism. La Abraam, lucrurile sunt puțin mai încurcate. Scris cu cuneiforme, cuvântul „ab” („fereastră, deschizătură, nișă”) era reprezentat prin același semn folosit pentru „eș” („a unge”) și „aba” („lac, mare”). Prin urmare, prima silabă ar putea fi oricare dintre cele trei variante. „Ra” înseamnă „a acompania, a conduce, a purta”. Ultima silabă, „am”, scrisă după un substantiv, înseamnă „a fi”. În rest, are același înțeles ca și „aga”, adică „diademă, coroană” (cu sensul de simbol al regalității). Astfel, cea mai corectă traducere a numelui Abraam este „cel uns pentru a purta coroana”, un nume ce i se potrivea perfect. Făcea parte din casa regală akkadiană, fiind un urmaș al lui Sargon cel Mare, al mamei acestuia, divina Kug-Bau, și chiar al lui Marduk. Numele său, primit cel mai probabil de la mama sa, prințesa akkadiană, ne arată că aceasta își dorea tronul Sumerului dacă nu pentru ea, măcar pentru fiul ei. Așadar, acesta este adevăratul motiv al mutării familiei lui Terah în Ur odată cu înscăunarea lui Ur-Nammu în 2.112 î.e.n.

Cine era Sarai cu adevărat? În Facerea 11:29 se spune: „Iar Avram şi Nahor şi-au luat femei; numele femeii lui Avram era Sarai, iar numele femeii lui Nahor era Milca, fata lui Haran, tatăl Milcăi şi al Iscăi”. Acesta este singura menționare biblică a Iscăi, fiica lui Haran, sora Milcăi și a lui Lot. Unii cercetători au ajuns la concluzia Talmudului și a altor surse rabinice că Egyptian-princessIscah nu este decât un alt nume sau un titlu al Sarăi. Cuvântul „iscah” este un derivat al rădăcinii aramaice folosite pentru văz, prin urmare a fost tradus ca însemnând „cea care vede”, o referire la clarviziune. În tradiția evreiască, prin prisma acestui epitet, Sarai este considerată un profet la fel de mare sau chiar mai mare decât Abram, deoarece putea vedea viitorul. În consecință, Iscah este privit ca un alter-ego al soției lui Abram, ce se referă doar la partea ei profetică. Rabinul Isaac Luria Așkenazi, considerat tatăl Kabbalei contemporane, scria în secolul al XVI-lea: „Iscah a fost Sarra, dar de ce era numită Iscah? Deoarece vedea viitorul grație inspirației divine”. În zilele noastre, folcloristul american Howard Schwarz o descria pe Iscah ca fiind o „extensie a personalității Sarăi dincolo de limitele ei normale”.

Dacă Sarai și Iscah sunt una și aceeași persoană, apare o problemă. Iscah este fiica lui Haran și nepoata lui Abram. În Facerea 20:12, Abram spune despre Sarai: „Cu adevărat ea mi-e soră după tată, dar nu ştiu după mamă, iar acum mi-e soţie”. Era ea într-adevăr fiica lui Terah? În Facerea 11:31 scrie: „a luat 6308c597fcd40331d74fa11b17fe50f5Terah pe Avram, fiul său, şi pe Lot, fiul lui Haran şi nepotul său, şi pe Sarai, nora sa, şi femeia lui Avram, fiul său”. Dacă era fiica lui Terah, autorul biblic ar fi menționat asta, așa cum a făcut cu Abram; în schimb, o numește nora sa. Afirmația lui Abram este una dubioasă dacă observăm contextul în care a fost formulată. Biblia spune că, atât în Egipt cât și în Gherara, Abram a declarat că Sarai îi este soră, nu soție, de teamă să nu fie ucis de eventuali pretendenți ai ei. După ce i-a apărut Yahweh în vis pentru a-i cere să-i înapoieze soția lui Abram, regele Abimelech l-a întrebat pe patriarh de ce nu a spus adevărul. Prins cu minciuna, e normal ca Abram să fi încercat să se apere într-un fel. Așa că nu e exclus să-i fi oferit regelui o nouă minciună, care să includă și o parte din adevăr. Prin urmare, afirmația că Sarai îi este soră după tată, în acest context, nu poate fi privită decât cu suspiciune. Deși trebuie să luăm în calcul și varianta că ar putea fi adevărată. În acest caz, cum ar putea Sarai să fie și fiica lui Terah, și a lui Haran?

Ținând cont că a murit primul, cu mult înaintea celorlalți, Haran pare a fi cel mai mare dintre fiii lui Terah. Abram, care a trăit cel mai mult dintre frați, pare să fi fost mezinul. În Geneza biblică, unde se spune că lui Terah „i s-au născut Avram, Nahor şi Haran”, ordinea enumerării celor trei nu a fost stabilită în funcție de vârstă, ci de importanță. Abram este unul dintre cele mai importante personaje pentru iudaism, islamism și creștinism, fiind considerat părintele israeliților și al arabilor. Prin urmare, e normal să fie notat primul. Haran e cel mai puțin important dintre frați, ținând cont că a murit primul, neluând astfel parte la peregrinările familiei. Așadar, în listă a fost trecut ultimul. După moartea lui Haran, rămase orfane de tată, Sarai și Milcah au fost adoptate de către bunicul lor, Terah. Legile vremurilor specificau foarte clar că orice familie avea nevoie de un cap, care era întotdeauna soțul / tatăl copiilor. Atunci când deceda tatăl, noul cap al familiei sau tată al copiilor devenea, din punct de vedere legal, tatăl defunctului sau bunicul copiilor după tată. În acest mod Sarai și Milcah au devenit fiicele adoptive ale lui Terah. Cei doi fii rămași ai lui Terah, Abram și Nahor, le-au luat de neveste, după cum cerea tradiția vremurilor. Probabil nunțile lor au avut loc în același timp, fiind vorba despre căsătoria a doi frați cu două surori. După nuntă, fetele nu mai aveau nevoie de un tată din punct de vedere legal, deoarece capi ai familiilor deveneau soții lor. Astfel se explică de ce mai târziu, la plecarea din Ur în Harran, Sarai este numită nora lui Terah, și nu fiica sa. Cu ajutorul numelor celor două fete putem stabili o430e17f63e87b63400ceee50f64db676-d4ae8nxrdinea nașterii lor. Cum „Milcah” („Regina”) reprezintă un rang mai mare decât Sarai („Prințesa mea”), ea a fost prima fiică a lui Haran. La fel ca soțul ei, Sarai era mezina. Astfel se explică și modul în care s-au stabilit cele două cupluri: Nahor, fratele mai mare, a ales-o pe Milcah, sora mai mare, în timp ce lui Abram, fratele mai mic, i-a rămas Sarai, sora mai mică. Se pare că a fost potrivirea perfectă, cel puțin pentru mezinul lui Terah: Abram putea vorbi cu zeii, la fel ca tatăl său; soția lui era clarvăzătoare, având capacitatea de a vedea viitorul. Părinții lui au fost preoți, mama sa ocupând chiar funcția supremă. La fel ca strămoșii lor, proveniți din regina Kug-Bau: Sargon cel Mare, mama și fiica sa, precum și fiicele lui Naram-Sin. În aceste condiții, nu e de mirare că au primit o misiune divină.

În 2.094 î.e.n., când regele Ur-Nammu a murit, fiul său, Șulgi, a preluat tronul. Deși în primii ani s-a implicat în construirea de temple și chiar a terminat zigguratul lui Nanna / Enki, început de tatăl său, Șulgi nu era un mare credincios. Ci dimpotrivă. A intervenit în afacerile templelor din tot Sumerul, Ur_Shulgi_by_Damnansprobabil banii fiind principalul motiv pentru care le-a construit. Der este unul dintre orașele cu temple în afacerile cărora Șulgi a intervenit în prima parte a domniei sale, însă pe care l-a distrus în 2.075 î.e.n., aparent ca pedeapsă din voința zeilor. Cronici timpurii, precum Cronica Weidner, criticau nelegiuirile regelui, cum ar fi faptul că „nu efectua corect ritualurile, și-a spurcat ritualurile de purificare”. Textul CM 48 îl învinuiește de influențare necorespunzătoare a riturilor, compunând „stele mincinoase, scrieri insolente”. Cronica Regilor Timpurii îl acuză de „porniri criminale, iar bunurile templului Esagila și ale Babilonului le-a luat ca pradă”. S-a proclamat zeu în cel de-al douăzeci și treilea an al său de domnie, iar timpul și l-a petrecut compunându-și imnuri autolaudative. Se pare că aceste „nelegiuiri” erau pe placul Veghetorilor, Iștar invitându-l în Uruk, unde l-a făcut „un om ales pentru vulva Inannei”. Au făcut sex în templul lui Anu, după o petrecere privată, la care a participat și Marduk, după cum recunoștea însuși Șulgi:

Cu viteazul Utu (Marduk), prieten ca și frate,

Am băut licoare tare

În templul întemeiat de Anu.

Menestrelii mi-au cântat cele șapte cântări de dragoste.

Inanna (Iștar), regina, vulva Cerului și a Pământului,

Îmi era alături, benchetuind în templu”.

Actul sexual sfidător în templul sacru al unui zeu Celest nu era nefiresc pentru Șulgi, el însuși fiind conceput pe altarul lui Enlil din templul său din Nippur, printr-o uniune dintre regele Ur-Nammu și Marea Preoteasă a lui Enlil. Un astfel de rege nu avea cum să fie pe placul unui preot credincios lui Enlil, precum Terah. Știind ce va urma, ori poate îndemnat de zeul său, în 2.094 î.e.n., când Șulgi a urcat pe tron, Terah și familia sa au plecat în Harran, orașul geamăn al Urului. Nu a luat cu el toată familia, după cum susține Geneza biblică, ci a fost însoțit doar de Abram, Sarai și Lot, fiul lui Haran. Nu știm ce s-a întâmplat cu soția lui Terah, dacă a rămas în Ur ori a plecat și ea în orașul din nordul Sumerului. Este posibil ca tot ea să fi fost motivul plecării din Ur după moartea lui Ur-Nammu și înscăunarea noului rege; arogantului Șulgi, care nu avea respect pentru zei, îi lipsea toleranța tatălui său față de străini, mai ales față de membrii fostei case regale akkadiene. Mai mult ca sigur, pentru a nu fi în pericol, prințesa Amsalai și-a luat familia și a fugit în Harran, departe de palatul regal. Sau poate, odată cu înscăunarea lui Șulgi, prințesa și-a dat seama că nu mai are nicio șansă să preia tronul strămoșilor săi, așa că a plecat.

Când Șulgi a căzut, în 2.048 î.e.n., Yahweh i-a vorbit pentru prima oară lui Abram. Zeul i-a cerut să părăsească Harranul și să se îndrepte către Canaan, ținutul pe care a promis că îl va dărui urmașilor lui Abram. Era la scurt timp după moartea lui Enki, iar rege al Sumerului devenise Amar-Sin, primul dintre cei trei care au adoptat epitetul akkadian al zeului în numele lor, ca omagiu adus divinității defuncte. De asemenea, Amar provine din Amar Utu, numele sumerian al lui Marduk, așa că e evidentă apartenența regelui la cultul Veghetorilor. Biblia spune că Abram avea șaptezeci și cinci de ani când a părăsit Harranul, prin urmare s-a născut în 2.123 î.e.n. Tatăl său a mai trăit șaizeci de ani, așadar s-a născut în 2.193 î.e.n. și a murit în 1988 î.e.n., în Harran, la vârstaabraham1 de două sute cinci ani. A luat Abram „pe Sarai, femeia sa, pe Lot, fiul fratelui său, şi toate averile ce agonisiseră ei şi toţi oamenii, pe care-i aveau în Haran, şi au ieşit, ca să meargă în ţara Canaanului şi au ajuns în Canaan”. Apartenența sa la fosta casă regală i-a adus beneficii: avere, slujitori și chiar soldați. Termenul biblic folosit pentru a desemna oamenii lui Abram este „naar”, care a fost tradus în diferite moduri, ca „slugi”, „tineri” sau „oameni”. Însă, în limba huriană, acest cuvânt desemna călăreți. De altfel, în textele militare mesopotamiene se găsesc printre soldații cu care și cavalerie „lu.nar”-ii („oamenii-nar”), călăreții rapizi. În plus, în Cartea Întâia a Regilor din Vechiul Testament, regele David a atacat tabăra unor amaleciți, „şi nimeni din ei n-a scăpat, afară de patru sute de tineri („Iș-Naar” în original, adică „oameni-nar” sau „lu.nar”) care s-au suit pe cămile şi au fugit” (30:17). Numindu-i pe oamenii lui Abram „oameni-nar”, Biblia ne informează că a părăsit Sumerul cu un corp de cavalerie care, probabil, folosea cămile, nu cai, cămilele fiind mult mai potrivite pentru zonele aride din Canaan și Sinai.

Prezența soldaților sub comanda lui Abram ne indică faptul că, după moartea lui Șulgi, își dorea să atace capitala Ur pentru a prelua în forță tronul strămoșilor săi. Poate visa chiar la restaurarea Imperiului Akkadian. În timpul petrecut în Harran și-a strâns mica armată, pe care n-a mai apucat să o folosească pentru lovitura de stat plănuită. Zeul său i-a schimbat planurile, trimițându-l în Canaan. Pentru acest lucru, i-a promis un nou teritoriu: „Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu. Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare”. Abram s-a lăsat convins și, cu gândul la noul ținut, a renunțat la ideea de a conduce Sumerul.

În Canaan, la locul numit Sichem, lângă stejarul Mamvri, i s-a arătat din nou zeul, ocazie cu care Abram a ridicat un altar. Singurul motiv pentru care zeul i s-a înfățișat a fost să-i arate teritoriul promis: „ţara aceasta o voi da urmaşilor tăi”. Apoi, Abram a pornit spre viitorul oraș Ierusalim, numit Salem în acele zile, până la muntele Moriah, „care e la răsărit de Beth-El” („casa zeului”), unde a mai ridicat un altar. De acolo a plecat spre sud, până în Egipt, care în acel Moses_before_Pharaoh_with_snakemoment era împărțit în două: Egiptul de Sus era condus de Mentuhotep II din Theba iar Egiptul de Jos de către Merikare din Herakleopolis. Veniți din Canaan, cel mai probabil Abram, Sarai și Lot au ajuns la curtea lui Merikare. Fermecat de frumusețea soției lui Abram, faraonul a luat-o de nevastă, știind că ea e sora lui. A cumpărat-o de la Abram, dându-i pe ea „oi, vite mari şi asini, slugi şi slujnice, catâri şi cămile”. Tradiția evreiască spune că au stat cinci ani în Egipt. În Biblie, „Domnul însă a lovit cu bătăi mari şi grele pe Faraon şi casa lui, pentru Sarai, femeia lui Avram”. Speriat, Merikare i-a dat lui Abram soția înapoi și i-a gonit din Egipt, permițându-le să păstreze averea primită. E posibil ca plecarea lui Abram, Sarai și Lot din Egipt să nu se datoreze unui faraon speriat de Yahweh, ci conflictului dintre dinastiile din Theba și Herakleopolis, care tocmai izbucnise. În încercarea de a cuceri regiunea Thinis, Merikare a profanat necropola sacră a lui Osiris / Enki din Abydos. Mentuhotep II din Theba nu a putut lăsa nepedepsit acest sacrilegiu, prin urmare și-a trimis armatele în nord, l-a atacat și învins pe Merikare, apoi a unificat Egiptul. Sunt mari șanse ca Merikare să fi murit în lupta cu Mentuhotep II, care a avut loc în jurul anului 2.040 î.e.n. Acesta pare cel mai plauzibil motiv pentru plecarea lui Abram din Egipt: teama de conflictul armat în care era implicat faraonul sub protecția căruia se aflase până în acel moment. Dacă relatarea din Cartea Jubileelor este adevărată, după cinci ani (adică în 2.042 î.e.n.) au părăsit Egiptul, din cauza războiului dintre dinastiile regale din Theba și Herakleopolis.

Întorcându-se pe unde venise, Abram a ajuns la muntele Moriah, între Beth-El și Hai, unde ridicase un altar pentru Yahweh. Acolo s-a despărțit de nepotul său, Lot, care a plecat spre Sodoma din câmpia Iordanului, iar Abram a rămas în Canaan. După plecarea lui Lot, zeul i-a apărut din nou lui Abram, pentru a-i cere să verifice acel teritoriu, amintindu-i că îl va lăsa urmașilor lui. Acesta s-a întors la stejarul Mamvri din Hebron, unde a mai ridicat un altar. Nu a petrecut mult timp acolo deoarece „în zilele lui Amrafel, regele Senaarului”, a avut loc expediția militară a regilor răsăriteni, împotriva celor canaaniți. Aceasta pare să fi avut loc în 2.039 î.e.n., în ultimul an de domnie al lui Amar-Sin. Facerea 14:5 susține că războiul a avut loc la paisprezece ani după ce elamiții, sub conducerea lui Kedarlaomer / Kudur-Laghamar, îi subjugaseră pe regii canaaniți. 095Într-adevăr, trecuseră paisprezece ani de când regele sumerian Șulgi, predecesorul lui Amar-Sin, la sfatul oracolului zeului Nanna / Enki, a lansat campania militară din 2.053 î.e.n., din Canaan, condusă de elamiți. După ce i-au învins pe refaimi, pe zuzimi, pe emimi, pe horei, pe amaleciți și pe amorei, Kudur-Laghamar / Khedorla’omer, Eri-Aku / Ariokh, Tud-ghula / Tidhal și Amar-Sin / Amraphel s-au luptat în Valea Sidimului cu cinci regi din Câmpia Iordanului: Bera, Birșa, Șinab, Șemeber și regele din Bela / Țoar. Învingători, regii mesopotamieni au jefuit Sodoma și Gomora și au plecat. L-au luat cu ei și pe Lot, pe care l-au capturat în Sodoma. Aflând că nepotul său a fost înrobit, Abram a plecat cu trei sute optsprezece călăreți „naar”. I-a ajuns pe regii mesopotamieni la Dan, unde i-a atacat și învins în timpul nopții, eliberându-l astfel pe Lot și recuperând prada de război luată din Sodoma. Pentru această victorie incredibilă, a fost felicitat atât de Bera, regele Sodomei, cât și de Melhisedec, cel al Salemului. Mai mult, noaptea i-a apărut zeul său în vis, pentru a-l asigura că îi va lăsa moștenire acel ținut. Învinși, regii mesopotamieni au fost detronați. Amar-Sin și-a pierdut viața pe drumul spre casă, fiind ucis de înțepătura unui scorpion, tronul primindu-l fratele său, Șu-Sin. Prin victoria în fața lui Naram-Sin și a aliaților său, Abram putea considera că s-a răzbunat pe cel care i-a ocupat tronul care i se cuvenea, cel al Sumerului.

La zece ani după sosirea în Canaan, adică în 2.038 î.e.n., pentru că Sarai era stearpă, Abram s-a culcat cu slujnica ei, egipteanca Hagar. Se întâmpla la scurt timp după moartea lui Amar-Sin și înscăunarea fratelui său, Șu-Sin, pe tronul Imperiului Neo-Sumerian. Din dorința lui Abram de a avea un copil imediat după ce a aflat de moartea lui Amar-Sin înțelegem că își dorea un fiu care să urce pe tronul Sumerului. Doar făcea parte din familia regală akkadiană, strămoșii săi conducând Mesopotamia timp de două secole. Prin urmare, avea 1d086c4cc3798a276181a05e57e9362fdreptul de a cere tronul. Momentul era cel mai potrivit, Sumerul fiind slăbit, mai ales după destrămarea alianțelor cu vecinii săi. Nici mama viitorului copil nu a fost aleasă întâmplător; deși Biblia susține că era o simplă slujnică, o veche legendă evreiască, amintită de Louis Ginzberg în Legends of Jews, o consideră pe Hagar fiica faraonului, pe care Merikare i-a dat-o lui Abram în schimbul Sarăi, alături de „oi, vite mari şi asini, slugi şi slujnice, catâri şi cămile”. Devine tot mai evident faptul că Abram își dorea un fiu care să primească tronul Sumerului, având ambii părinți cu sânge regal. După nouă luni, Hagar a născut un băiat pe care l-a botezat Yișma’el (Ismael în română), după cum i-a poruncit un înger, pe care ea l-a numit Ata-El-Roi. Era în 2.037 î.e.n., Abram având atunci 86 de ani.

Ajuns pe tronul Sumerului în 2.039 î.e.n., Șu-Sin a găsit marea alianță a regilor mesopotamieni destrămată, iar pe foștii aliați ai Urului atacându-i imperiul aflat în descompunere. Regele nu a avut de ales decât să ceară ajutorul zeilor săi, Veghetorii. La începutul domniei sale, se lăuda într-o inscripție că „Sfânta Inanna (Iștar), cea înzestrată cu uimitoare calități, prima fiică a lui Sin (Enki)”, i-a oferit arme cu care să „atace în luptă țara dușmană care e nesupusă”. Însă ajutorul zeiței era insuficient, iar Șu-Sin și-a oferit loialitatea celeilalte tabere divine. Pe măsură ce creșteau presiunile din vest, regele a început să le ceară iertare și ajutor zeilor cei mari din Nippur, adică lui Enlil și soției sale, Ninhursag. Textele rămase din acea vreme și excavațiile arheologice au dezvăluit că Șu-Sin a întreprins lucrări masive de reconstrucție în Nippur. Disperat, a înălțat și o stelă pentru Enlil și soția sa, „o stelă cum niciun rege nu mai durase”. Zeul însă nu era prezent, pentru a-i răspunde; doar Ninlil / Ninhursag i-a auzit implorările. Cuprinsă de compasiune, „pentru a prelungi bunăstarea lui Șu-Sin, a-i întinde vremea coroanei”, zeița i-a dat o „armă care cu radiație lovește (…) a cărei înspăimântătoare străfulgerare ajunge până la cer”. Un text al lui Șu-Sin, catalogat sub indicativul Colecția B, susține că, după ce a făcut Harranul să „tremure de spaima armelor lui”, regele a încercat să facă pace. A trimis-o pe fiica sa ca mireasă, probabil conducătorului regiunii. Fata s-a întors în Sumer, „înființând un oraș pentru Enlil și Ninlil (Ninhursag) pe hotarul Nippurului”. Era prima dată „din zilele când s-au hotărât sorții, ca un rege să construiască un oraș pentru Enlil și Ninlil”, după cum se lăuda Șu-Sin. Regele chiar și-a atribuit rolul de Mare Preot în Nippur, însă toate aceste eforturi ale sale au fost în zadar. Enlil refuza să-i ofere ajutorul, iar Imperiul Neo-Sumerian se apropia de iminentul său sfârșit. Într-un ultim gest disperat de a atrage protecția Celeștilor, Șu-Sin a construit pentru Enlil și Ninhursag „o mare barcă de croazieră, potrivită pentru cele mai late râuImage converted using ImgCvtri”, pe care „a împodobit-o desăvârșit cu pietre prețioase”, a înzestrat-o cu vâsle din cel mai fin lemn și a mobilat-o cu tot confortul, inclusiv cu un pat nupțial. Apoi, a „pus barca de croazieră în bazinul larg din fața Casei Plăcerilor lui Ninlil”. Se pare că, în sfârșit, regele a găsit formula câștigătoare; Enlil s-a lăsat înduplecat și s-a întors în Nippur:

Când Enlil a auzit

De la o zare la alta s-a grăbit,

Din miazăzi în miazănoapte a călătorit;

Prin văzduh, peste pământ a gonit,

Mult să se bucure cu iubita-i regină, Ninlil”.

Lipsesc câteva rânduri dinspre finalul tăbliței, prin urmare nu putem ști ce s-a întâmplat. Însă ultimele rânduri ale textului se referă la „Ninurta, marele războinic al lui Enlil, care l-a buimăcit pe intrus”, după ce a descoperit pe barcă „o inscripție, o scriere rea”, probabil folosită pentru a arunca un blestem asupra lui Enlil și Ninhursag. Nu s-a găsit niciun text despre reacția lui Enlil la acest complot, însă se pare că a plecat din nou din Nippur, de această dată luându-și soția cu el. Nu peste mult timp, în februarie 2.031 î.e.n., o eclipsă totală de Lună a fost interpretată de către preoții din Nippur ca un semn rău. I-au scris lui Șu-Sin că era o prevestire „către regele care domnește peste cele patru regiuni: zidul său va fi distrus, Urul va rămâne pustiu”. Nemaiavând ce pierde, respins de zeii Celești, Șu-Sin i-a sfidat pentru ultima oară. A construit în Nippur, orașul lui Enlil, un templu pentru un zeu tânăr, numit Șara („Prinț”), un fiu al lui Iștar. În inscripția lăsată în templu, Șu-Sin se declara tată al tânărului zeu: „Divinului Șara, ceresc erou, iubitul fiu al Inannei: tatăl său, Șu-Sin, puternicul rege, rege al Urului, rege al celor patru regiuni, i-a construit templul Șagipada, iubitul lui altar; trăiască regele”. N-a mai trăit mult regele, acela fiind ultimul său an de domnie.

Nici ultimul rege al Sumerului, Ibbi-Sin, nu a reușit să oprească decăderea imperiului. Urcat pe tron după moartea tatălui său, în 2.030 î.e.n., nu a putut decât să accelereze construirea zidurilor și fortificațiilor din centrul Sumerului, în jurul Urului și al Nippurului, restul țării rămânând fără apărare. Mesajele de loialitate de la centrele urbane subordonate au încetat să mai sosească, rând pe rând. În cel de-al doilea an al său de domnie s-a numit Mare Preot al templului lui Iștar din Uruk, însă de la oracole nu primea decât mesaje de distrugere și pedeapsă. În al patrulea an de domnie i s-a spus că „Fiul de la apus se va ridica (…) e un semn pentru Ibbi-Sin: Urul va fi judecat”. În al cincilea an, regele a devenit Mare Preot al lui Iștar la templul ei din Ur, însă nici această funcție nu Sumeri-a fost de folos. A fost ultimul an în care celelalte orașe din Sumer au trimis tradiționalele animale de sacrificiu pentru templul lui Enki din Ur. Autoritatea centrală din Ur, zeii săi Veghetori și marele său templu-ziggurat nu mai erau recunoscute. În al șaselea an de domnie, adică în 2.024 î.e.n., sfârșitul părea tot mai iminent. „Când vine anul al șaselea, locuitorii Urului vor fi prinși în capcană”, anunța unul dintre oracole. Calamitatea urma să vină „când, pentru a doua oară, cel ce-și spune Suprem, ca unul căruia i-a fost uns pieptul, va veni de la apus”. În același an, după cum arată mesajele primite de rege de la frontiera vestică, „apuseni ostili intraseră pe câmpia” Mesopotamiei, fără a întâmpina vreo rezistență. În scurt timp ei au „intrat în interiorul țării, ocupând una după alta toate marile fortărețe”. Chiar înainte de terminarea anului al șaselea, s-au oprit și din Nippur inscripțiile care îl onorau pe regele din Ur. Dușmanul Sumerului, „cel ce-și spune Suprem”, ajunsese în inima imperiului. Acesta nu putea fi decât noul rege al Pământului, Marduk, care se întorcea în Mesopotamia pentru a se înscăuna în Babilonul său mult iubit.

În autobiografia sa, Marduk susține că a fost exilat timp de douăzeci și patru de ani în țara Hatti:

În țara Hatti am întrebat un oracol

[Despre] tronul și domnia mea;

În toi: «Până când?

Douăzeci și patru de ani, în toi, am cuibărit».

După cel de-al douăzeci și patrulea an

Zilele mele [de exil] erau încheiate

Spre orașul meu am [pornit];

Templul meu Esagila ca un munte [să-l înalț],

Veșnicul meu sălaș să-l [reînființez].

Am luat-o la picior

Prin (…) țări spre orașul meu

Pentru ca (…) să i-l hotărăsc,

Un rege în Babilon să [înscăunez]

În casa legământului meu (…)

În Esagilul ca un munte (…)

De Anu creat (…)

În Esagil (…)

O platformă să ridic (…)

În orașul meu (…)

Bucurie (…)”.

Tăblița deteriorată înșiră apoi orașele prin care a trecut Marduk în drumul spre Babilon. Intrase într-adevăr în Mesopotamia de la vest, așa cum preziseră oracolele, însoțit de semiții săi amoriți. Însă lucrurile nu au mers pentru el ca pe roze. Împotriva Babilonului un zeu „își dezlănțuise mânia”. Numele lui e declarat la începutul unei coloane din text, din care însă nu se distinge decât prima parte: „Divinul Nin…”, care nu poate fi decât Ninurta, fiul lui Enlil. Din păcate, deteriorarea tăbliței nu ne permite să aflăm acțiunile lui Ninurta împotriva Babilonului. Însă continuarea o găsim în cea de-a treia tăbliță a Textelor lui Khedorlaomer, unde trupele amorite ale lui Marduk au năvălit spre Nippur, oraș în care le așteptau cele elamite, mobilizate de Ninurta. În timpul confruntării, Nippurul a fost devastat iar Ekur, templul lui Enlil, profanat din nou. Ninurta i-a acuzat pe discipolii lui Marduk de această faptă, însă textul îl consideră pe fiul lui Enlil adevăratul autor, pe care îl numește Erra („Cel care aduce ucidere”):

Erra, cel nemilos,

A intrat în incinta sacră.

S-a oprit în incinta sacră,

A privit Ekurul.

Gura a deschis, tinerilor lui le-a spus:

«Luați prada din Ekur,

Luați odoarele,

Distrugeți-i temelia,

Spargeți îngrăditura altarului!»”.

Când Enlil a aflat că i-a fost profanat templul, că „în sfânta sfintelor voalul era sfâșiat”, s-a întors într-un suflet în Nippur. „În fața lui goneau zei înveșmântați în raze”; el însuși „răspândea o strălucire ca a fulgerului” când a coborât din cer. „Și-a cutremurat locul sfânt” când a aterizat în templu, apoi l-a întrebat pe fiul său, „prințul Ninurta”, cine i-a pângărit locul sfânt. Bineînțeles că Ninurta nu și-a mărturisit vina, ci a arătat cu degetul către Marduk și amoriții săi. Textul mai susține că Ninurta nu îi adresa tatălui său respectul cuvenit: „Fără a se teme pentru viața sa, nu și-a scos tiara”; lui Enlil „urât i-a vorbit (…) nu era dreptate; distrugerea se zămislea”.

De ce i-ar fi profanat Ninurta templul tatălui său? Fără îndoială, pentru a-l atrage în lupta împotriva lui Marduk. Ninurta, care ar fi trebuit să moștenească tronul lui Enlil, nu era mulțumit de decizia lui Anu, de a-i oferi lui Marduk conducerea Terrei. Mai mult decât atât, nu era deloc mulțumit că tatăl său a acceptat hotărârea împăratului, renunțând la tron fără luptă. Ninurta era un războGodOfWar3_Hero_vf1inic, învățat să lupte până la capăt, să nu cedeze sub nicio formă. Nu putea accepta înfrângerea, mai ales în fața Veghetorilor, cu care a luptat întreaga sa viață. Mai ales în fața lui Marduk, rivalul său direct la tron. A învățat să lupte până la final de la tatăl său, care acum ceda. Ceea ce a făcut să-i scadă respectul pentru Enlil, din acest motiv „nu și-a scos tiara” și „urât i-a vorbit”. Nu era corect să primească Marduk ceea ce i se cuvenea lui, adevăratul fiu al lui Enlil. Și nu era corect ca tatăl său să nu facă nimic în această privință. Însă Enlil accepta în continuare ordinul împăratului Anu, chiar și după ce templul din Nippur i-a fost devastat.

În Epopeea lui Erra, Consiliul Zeilor s-a întrunit și a discutat „preț de o zi și o noapte, fără încetare”. Anunnaki, marii zei, i-au amintit lui Ninurta de decizia lui Anu: „Acum că Prințul Marduk s-a ridicat, acum că oamenii pentru a doua oară i-au ridicat chipul, de ce continuă Erra cu împotrivirea?”. Furios, văzând Games_Warrior_018668_că nu primește sprijin din partea nimănui, Ninurta s-a hotărât să își facă singur dreptate. „Consultându-se cu sine însuși”, zeul s-a decis să dezlănțuie niște arme teribile. „Pământurile le voi nimici, morman de pulbere voi face din ele; cetățile le voi prăpădi, în pustiu le voi preface; munții îi voi netezi, animalele le voi face să dispară; mările le voi agita, viețuitoarele din ele le voi decima; oamenii îi voi face să piară, sufletele lor le voi preschimba în vapori; nimeni nu va fi cruțat”, și-a spus el. Dintr-un text catalogat cu indicele CT-xvi-44/46 aflăm că un zeu minor l-a anunțat pe Marduk de planul distructiv al lui Erra / Ninurta. Într-o noapte, pe când marii zei se retrăseseră pentru a se odihni, zeul „aceste cuvinte lui Marduk i le-a grăit”, în legătură cu „șapte arme cumplite care de Anu au fost create (…) Pustiirea acestor șapte contra ta se pregătește”. Alarmat, Marduk a vrut să afle unde se aflau armele. „Aceste șapte, unde s-au născut, unde au fost create?”, a întrebat el. Zeul cel mic i-a dezvăluit faptul că erau ascunse sub pământ:

Aceste șapte în munți sălășluiesc,

Într-o scobitură din pământ se găsesc.

Din acel loc cu strălucire vor năvăli,

De pe Pământ la Cer, în groază înzăuate”.

Nefiind lămurit, Marduk a insistat să afle locația exactă a armelor, însă i s-a răspuns că „până și zeilor înțelepți, și lor le e necunoscut”.

Mai departe, în Epopeea lui Erra apare un zeu, numit Ișum. Nu se cunoaște identitatea acestui personaj, al cărui nume akkadian s-ar traduce prin „înțeleptul învățător al Muntelui”. Știm doar că sumerienii îl numeau Endursaga („Domnul prietenos și supus al legăturii”), considerându-l mesagerul zeilor și fratele lui Marduk. Acesta nu poate fi decât Enoh / Nabu, zeul înțelepciunii după moartea lui Enki și mesagerul zeilor, cel numit de unii fiul lui Enki, iar de alții al lui Marduk. Din mituri știm deja că Nabu a părăsit tabăra Veghetorilor, trecând de partea Celeștilor. De asemenea, știm și că în cel de-Al Doilea Război al Zeilor a jucat adesea rolul de mediator între cele două tabere aflate în conflict. Același rol îl joacă și aici, încercând să-l convingă pe Ninurta să renunțe la planul de a folosi teribilele arme împotriva oamenilor nevinovați:

Îi vei distruge tu, cel drept, pe cei drepți?

Îi vei distruge pe cei care împotrivă-ți au păcătuit

Laolaltă cu cei care împotrivă-ți nu au păcătuit?

Însă Ninurta, plin de ură, era hotărât. „Voi anihila fiul și voi lăsa tatăl să-l îngroape; apoi îl voi ucide pe tată, fără a lăsa pe nimeni să-l îngroape!”, a strigat el. În cele din urmă, Ișum / Nabu l-a înduplecat. Ninurta a acceptat să excludă din atac Mesopotamia, promițând să atace doar locurile în care s-ar putea ascunde Marduk:

Din oraș în oraș un emisar voi trimite;

Fiul, sămânța tatălui, nu va scăpa;

Mama lui se va opri din râs (…)

La locul zeilor, acces nu va avea”.

Se pare că planul lui Ninurta a fost aprobat de Enlil. Fără a mai pierde timpul, Ninurta și Nabu s-au hotărât să treacă la acțiune:

Atunci eroul Erra a venit în fața lui Ișum,

Amintindu-și cuvintele lui;

Și Ișum a venit în față, după cuvântul dat,

Cu o strângere de inimă”.

Primul care a lansat una dintre bombe a fost Nabu:

Ișum spre Muntele Cel Mai Suprem porni;

Îngrozitoarele Șapte, fără egal,

Se târau în urmă-i.

La Muntele Cel Mai Suprem eroul sosi;

Ridică mâna

Muntele fu spulberat;

Câmpia de lângă Muntele Cel Mai Suprem

O șterse el apoi;

În pădurile sale, nicio tulpină de copac nu mai rămase în picioare”.

Ninurta nu s-a lăsat mai prejos:

Atunci, imitându-l pe Ișum,

Erra Drumul Regilor îl urmă.

Orașelor sfârșitul li-l aduse,

În pustietate le prefăcu.

În munți întinse înfometarea,

Animalele le făcu să piară”.

Un document cunoscut drept K.5001, publicat în Oxford Edition of Cuneiform Texts, vol. VI, scris în sumeriană și în akkadiană, adresat unui zeu a cărui identitate nu reiese din fragment, confirmă atacul devastator:

Domn, purtător al Pârjolitorului

Care a făcut scrum inamicul;

Care a nimicit țara neascultătoare;

Care a veștejit viața urmașilor Cuvântului Rău;

Care a plouat cu pietre și foc peste dușmani”.

Astfel de arme teribile, precum cele șapte ale lui Ninurta, asemănătoare celor atomice, sunt descrise și în scripturile indiene. În Bhagavad-Gita, „un singur proiectil încărcat cu toată puterea Universului” a distrus trei cetăți, lăsând în urmă „o coloană incandescentă de fum și flăcări, strălucitoare cât o mie de sori”, care „s-a ridicat în toată splendoarea ei peste întreg pământul”. Drona destruction-of-america-matte-painting-henry-gruverParva susține că „un proiectil în flăcări, cu strălucirea unui foc fără fum, fu lansat. O obscuritate subțire înconjură deodată cerurile. Norii urcară cât mai sus, lăsând să cadă o aversă de sânge. Lumea, arsă de căldura acestei arme, păru cuprinsă de febră”. În Mahabharata se vorbește despre o armă care a provocat secetă într-o țară timp de doisprezece ani, iar o alta distrugea „fătul în pântecele mamei”. În cartea a opta, „de la bordul unei puternice vimana, aflată în aer la o mare înălțime, Gurkha a aruncat un singur proiectil asupra cetății dușmanilor. Un fum alb strălucitor, de zece mii de ori mai luminos decât Soarele, s-a ridicat având o incandescență insuportabilă (…) Totul s-a petrecut de parcă ar fi fost o dezlănțuire a elementelor: Soarele se învârtea în cerc. Pârjolită complet de dogoarea armei, lumea umbla buimacă în văpaie. Arși de văpaie, elefanții fugeau înnebuniți care-ncotro, căutând o scăpare din fața groaznicului flagel. Apa clocotea, animalele mureau iar dușmanii erau secerați; pârjolul cuprindea arborii, care se prăvăleau în șir ca într-o pădure cuprinsă de flăcări. Mugind îngrozitor, elefanții se prăbușeau răpuși. Caii și carele de luptă ardeau, totul arăta ca după un uriaș incendiu. Mii de case au fost distruse apoi, pe mare și pe uscat, se așternu o liniște totală (…) Priveliștea era înfiorătoare. Cadavrele celor căzuți se zgârciseră într-atât din cauza căldurii nemaiîntâlnite, încât nici nu mai arătau a oameni”. În Ramayana, în timpul unui război, „sute de meteori căzură din cer” iar „sulițele, securile, scuturile se învolburau. Un fum stăruitor și gros ca noroiul înnăbușea oamenii și animalele care încercau să iasă pe străzi. Orașul Lanka, arzând, lumina marea”. Arma Strămoșului, pe care prințul Rama o primise de la Agastya și „o ținuse pentru împrejurarea supremă”, era o armă teribilă: „săgeata aceasta care avea adunată în ea energia tuturor ființelor, strălucea ca Soarele. Ea putea să răzbată un munte, putea trăsni după aceea un șir de o sută de elefanți, și apoi putea să prefacă în pulbere alt șir de o sută de care, iar în cele din urmă tot mai putea să sfărâme, la o depărtare de zece yoiana, o cetate de granit”. După ce Rama a lansat arma, „cele două oști crezură că venise sfârșitul lumii. Zdruncinarea văzduhului le-a prăbușit. Pământul s-a cutremurat până în măruntaiele lui de foc. Multe stele s-au desprins de pe cer”. În capitolul Victoria, Khara a folosit o armă la fel de distrugătoare împotriva lui Rama: „un disc negru acoperi Soarele (…) Numaidecât, ziua fu înlocuită de un întuneric total (…) Peștii stăteau nemișcați în iazurile unde lotusul începea să se ofilească. Toții arborii își pierdură frunzele. Pământul se zgudui”.

Nu doar textele antice susțin folosirea armelor atomice, ci și descoperirile arheologice. În lume se găsesc multe locuri ce prezintă urme ale unor atacuri nucleare. În Peru, la trei sute de metri de un monolit gigant, ce cântărește peste douăzeci de mii de tone, din fortificațiile de la Sacsayhuaman, se pot vedea numeroase roci vitrificate întinzându-se pe câteva sute de metri în șase direcții diferite. În Irak și în deșertul Gobi, lângă Hara-Hoto, au fost găsite nisipuri vitrificate sticloase, care nu se puteau forma decât la niște temperaturi fantastice. În Liban s-au descoperit sute de tektite negre, mari, ce conțineau izotopi radioactivi de aluminiu, unele prezentând în interior plante surprinse în momentul vitrificării. În Franța, Scoția, Chile, India, Australia și Africa de Sud au fost găsite numeroase tektite sticloase foarte dure, negre, bogate în aluminiu și beriliu. Analizele au arătat că ele suferiseră cu mii de ani în urmă puternice bombardamente radioactive, fiind expuse la temperaturi de circa cinci – șase mii de grade Celsius. În preajma Mării Moarte există unele zone cu un nivel ridicat de radioactivitate a solului, în care nu există vegetație sau animale. În Death Valley din Nevada se află ruinele unui oraș vechi de câteva milenii, distrus de o mare cnuclear-explosionatastrofă. Un suflu extrem de puternic a dărâmat clădirile de piatră, nisipul s-a vitrificat, rocile s-au transformat în tektite iar pe unele ziduri s-au impregnat ciudate siluete negre, ca niște umbre de fum. În zonă nu există vulcani, analizele chimice au demonstrat că nu poate fi vorba despre un meteorit iar un incendiu nu ar putea vitrifica rocile și nisipul. Nu există în zonă forme de viață animală sau vegetală, cu excepția unor microorganisme. Temperatura de peste șase mii de grade celsius, necesară pentru a vitrifica rocile, nu se poate obține decât printr-o explozie nucleară. În Mohenjo-Daro din sudul Pakistanului, oraș cu un nivel ridicat de radiații, s-au găsit patruzeci și patru de schelete perfect conservate, îngropate sub stradă, cu fața în jos, ținându-se de mâini, de care animalele au refuzat să se apropie. Cercetătorul britanic David Davenport susținea în 1997 că a găsit un epicentru de aproape cincizeci de metri, unde totul a fost topit prin vitrificare. În anii 1940-1950, arheologii au descoperit același lucru în orașele indiene Kot Diji și Harrapa (aflat pe paralela de 30 de grade, la fel ca Eridu și Giza, locuri unde se găseau la un moment dat „porți stelare”). Iar în Țara Luanei din Munții Buzăului (România), pe un mare platou s-au găsit ruinele unei cetăți gigantice antice. Cercetătorii au stabilit că așezarea a fost distrusă instantaneu de un foc mistuitor, solul fiind ars pe o adâncime de aproximativ jumătate de metru. Nu cresc plante în zonă iar animalele refuză să se apropie. De asemenea, cercetătorii au descoperit un nivel ridicat de radiații. O legendă locală spune că, demult, acolo se afla o cetate cu ziduri imense, care a fost distrusă de năvălitori veniți din Cer.

Dumnezeul lui Mahommed, cel ce folosește de obicei pluralul atunci când vorbește despre sine (implicând faptul că este vorba despre mai multe zeități, nu doar despre una), se laudă în Coran adeseori cu distrugerea multor cetăți: „Câte cetăți am pierdut noi și le-a ajuns pedeapsa noastră noaptea sau când se odihneau de amiază” (7:3); „Și acele cetăți le-am dărâmat noi, pentru că au fost nelegiuite, și le-am dat o veste despre pieirea lor” (18:58); „Și câte cetăți am făcut noi fărâme, pentru că erau nelegiuite, și am ridicat alt popor în urma lor? Și când simțiră mânia noastră, fugiră de ea” (21:11-12); „Și câte cetăți care erau nelegiuite am pierdut noi și ele stau dărâmate pe temeliile lor! Și câte fântâni sunt deșerte și câte cetăți înalte!” (22:44); „Și câte cetăți, care se încredeau în prisosința lor, am dărâmat Noi!” (28:58). Să fie vorba oare despre cetățile care prezintă urme ale unor bombe atomice? Poate chiar acelea distruse de cele șapte bombe ale lui Ninurta în 2.024 î.e.n.?

Exact în acel an, conform Genezei biblice, lui Abram i s-a arătat din nou zeul său. Ca de fiecare dată, i-a reamintit că va lăsa moștenire Canaanul urmașilor săi. Apoi i-a schimbat numele din Abram în Abraam (Avraam în română), iar soției sale din Sarai în Sarah. Atunci a aflat Abraam că fiul său, Yișma’el, nu îi va fi moștenitor. „Iată, te-am ascultat şi pentru Ismael, şi iată îl voi binecuvânta, Egyptian Circumcision Sceneîl voi creşte şi-l voi înmulţi foarte, foarte tare; doisprezece voievozi se vor naşte din el şi voi face din el popor mare. Dar legământul Meu îl voi încheia cu Isaac, pe care-l va naşte Sarra la anul pe vremea aceasta!”, i-a spus zeul. Nu a plecat fără a încheia un legământ cu Abraam, cerându-i în schimb să se circumcidă; nu doar el, ci „toţi cei de parte bărbătească ai voştri să se taie împrejur”. Acest obicei al „tăierii împrejur” era unul egiptean. Miturile spun că zeul suprem Ra (Anu) și-a tăiat penisul, din sângele și sperma sa curse pe pământ născându-se Șu, zeul aerului, și Tefnut, zeița umidității, nimeni alții decât Enlil și Enki. Șu-Sin, penultimul rege al Sumerului, a preluat numele unuia dintre acești doi zei egipteni, ceea ce dovedește că religia egipteană depășea granițele țării. Circumcizia era un gest simbolic de solidaritate cu zeul, menit să aducă urmași precum ai zeului. În realitate, mitul egiptean e derivat din episodul castrării lui Anu de către fiul său, Enki, pe care grecii și hitiții l-au păstrat nealterat (la greci, Ouranos a fost castrat de Kronos, iar la hitiți Anu de Kumarbi).

Imediat după ce „au fost tăiaţi împrejur toţi cei de parte bărbătească din casa lui Avraam, născuţi în casa lui sau cumpăraţi cu argint de la cei de alt neam”, zeul, însoțit de alți doi, a apărut în fața lui Abraam. De fapt, cele trei divinități erau în trecere prin fața cortului său, fără să aibă vreun gând să-l viziteze. Abraam „cum i-a văzut, a alergat din pragul cortului său în întâmpinarea Lor şi s-a închinat până la pământ”. I-a convins să se oprească puțin, cât să mănânce și să se odihnească. La masă le-a servit un vițel, oferindu-ne astfel un indiciu în deslușirea identității „Domnului”: vițelul era simbolul celui numit adeseori „taurul ceresc”, adică Enlil. După ce au terminat de mâncat, zeul i-a amintit lui Abraam că va avea un fiu peste un an. Apoi i-a dezvăluit motivul vizitei sale: „Strigarea Sodomei şi a Gomorei e mare şi păcatul lor cumplit de greu. Pogorî-mă-voi deci să văd dacă faptele lor sunt cu adevărat aşa cum s-a suit până la mine strigarea împotriva lor, iar de nu, să ştiu”. După ce însoțitorii Domnului au plecat spre Sodoma, Abraam a încercat să-l convingă pe Enlil să nu comită un asemenea genocid, întocmai ca Nabu pe Ninurta în Epopeea lui Erra: „Nu se poate ca tu să faci una ca asta şi să pierzi pe cel drept ca şi pe cel fără de lege şi să se întâmple celui drept ce se întâmplă celui necredincios! Departe de abraham-angels-Lieferinxetine una ca asta! Judecătorul a tot pământul va face, oare, nedreptate?”. A încercat chiar să-l înduplece folosind numărul atribuit lui Enlil, echivalentul titlului de rege: „Poate în cetatea aceea să fie cincizeci de drepţi: pierde-i-vei, oare, şi nu vei cruţa tot locul acela pentru cei cincizeci de drepţi, de se vor afla în cetate?” Primind un răspuns satisfăcător, Abraam a continuat negocierea, scăzând din ce în ce mai mult numărul „drepților”, ajungând într-un final la zece. „Pentru cei zece nu o voi pierde”, l-a asigurat Enlil, apoi „s-a dus, iar Avraam s-a întors la locul său”. Capitolul 19 ne spune că se făcuse deja seară când cei doi trimiși ai lui Enlil, cel mai probabil Ninurta și Nabu, au ajuns în Sodoma. Acolo au fost întâmpinați de Lot, nepotul lui Abraam, care i-a invitat în locuința sa. Inițial au refuzat, preferând să stea pe stradă. Însă, la insistențele lui Lot, au acceptat în cele din urmă. Locuitorii Sodomei, „de la tânăr până la bătrân”, au înconjurat casa, cerându-i pe cei doi ca să-i „cunoască”. În zadar le-a oferit Lot pe cele două fiice ale lui, sodomiții îi vroiau neaparat pe noii veniți. Când mulțimea a vrut să spargă ușa, cei doi zei l-au tras pe Lot înauntru „iar pe oamenii care erau la uşa casei i-au lovit cu orbire de la mic până la mare”. Apoi l-au anunțat pe nepotul lui Abraam de planul distrugerii cetății, sfătuindu-l să-și ia familia și să fugă. În zori, cei doi i-au spus lui Lot să se grăbească. „Dar fiindcă el zăbovea, îngerii, din mila Domnului către el, l-au apucat de mână pe el şi pe femeia lui şi pe cele două fete ale lui”. Scoțându-l afară, l-au sfătuit să fugă din fața urgiei: „Mântuieşte-ţi sufletul tău! Să nu te uiţi înapoi, nici să te opreşti în câmp, ci fugi în munte, ca să nu pieri cu ei!”. Pentru că nu aveau timp să ajungă la munte, Lot și familia sa au ales să se ascundă într-un loc numit Țoar / Zoar. După ce au fost în siguranță, „Domnul a slobozit peste Sodoma şi Gomora ploaie de pucioasă şi foc din cer de la Domnul și a stricat cetăţile acestea, toate împrejurimile lor, pe toţi locuitorii cetăţilor şi toate plantele ţinutului aceluia”. Uitându-se spre locul unde erau Sodoma și Gomora, Abraam „a văzut ridicându-se de la pământ fumegare, ca fumul dintr-un cuptor”, locul rămânând „pustietate pentru totdeauna”, după cum susține Cartea lui Sofonie 2:9. Efectul pedepsei divine a fost devastator, chiar soția lui Lot prefăcându-se într-un stâlp de sare, termenul ebraic fiind „netsiv melah”.

Într-un articol prezentat Societății Orientaliste Americane în anul 1918 și într-o continuare în Beiträge zur Assyriologie, asirologul Paul Haupt a demonstrat că, întrucât primele surse de sare din Sumer au fost bălțile de lângă Golful Persic, termenul sumerian „nimur” s-a ramificat, ajungând să însemne atât „sare”, cât și „vapori”. De vreme ce Marea Moartă se numește în ebraică Marea Sărată, probabil naratorul evreu al Bibliei a interpretat greșit termenul sumerian și a scris „stâlp de sare”, când soția lui Lot a devenit de fapt „o coloană de vapori”. În textele ugaritice, precum povestea canaanită a lui Aghat, sfârșitul unui muritor de mâna unui zeu era descris ca „scăparea sufletului ca un abur, ca fumul pe nări”. În Epopeea lui Erra, moartea oamenilor a fost descrisă de zeu astfel: „Oamenii îi voi face să se mistuiască, sufletele lor le voi preface în abur”. Deși aflat la vreo optzeci de kilometri distanță, Abraam nu s-a simțit în siguranță, Biblia spunându-ne că și-a strâns cortul și s-a mutat mai departe, spre apus, instalându-se la Gherar. De asemenea, niciodată după aceea nu s-a mai aventurat în peninsula Sinai. Chiar și peste ani, când Yitskhak a vrut să se ducă în Egipt din cauza foametei din Canaan, Domnul i-a interzis să facă acest lucru, semn că radiațiile din zonă încă erau periculoase.

Cercetătorii consideră că Sodoma și Gomora se aflau în sudul Mării Moarte, parte ce încă mai poartă supranumele local de Marea lui Lot. În anii 1920, zona a fost explorată de către o misiune științifică sponsorizată de Institutul Bibilic Pontifical de la Vatican, după cum susține Alexis Mallon în Voyage d’Exploration au sud-est de la Mer Morte. Arheologi reputați, ca William Foxwell Albright și James Penrose Harland, au descoperit că așezările din munții înconjurători au fost abandonate brusc în secolul al XXI-lea î.e.n., fără a mai fi reocupate timp de câteva secole. Și până în zilele noastre, în apele izvoarelor din jurul Mării Moarte s-au găsit contaminări radioactive, „suficiente pentru a provoca sterilitatea și alte boli aferente la toate animalele și oamenii care le absorb pe parcursul unui număr de ani”, după cum nota Ian M. Blake în The Palestine Exploration Quarterly. Toate indiciile arată că zona Sodomei și Gomorei a fost distrusă cu o bombă nucleară. Epopeea lui Erra pare să descrie crearea noii porțiuni sudice a Mării Moarte, prin spargerea țărmului de miazăzi și eliminarea tuturor formelor de viață:

A scobit prin mare,

Întregimea i-a împărțit-o.

Tot ce trăia într-însa,

Până și crocodilii,

I-a veștejit.

Ca și cu focul a pârjolit viețuitoarele,

Grânele le-a osândit să se facă pulbere”.

Conform Epopeei lui Erra, în 2.024 î.e.n., Ninurta și Nabu au distrus câteva locuri cu ajutorul a șapte arme teribile, cel mai probabil atomice, în căutarea lui Marduk. În Biblie, Abraam a fost martorul distrugerii Sodomei și Gomorei exact în același an, de unde reiese că sudul Mării Moarte a fost devastat de cei doi zei. Modul de lansare a armelor este identic: în tăblița sumeriană K.5001a plouat cu pietre și foc peste dușmani”, iar în BiblieDomnul a slobozit peste Sodoma şi Gomora ploaie de pucioasă şi foc din cer”. La fel și efectele armelor, în ambele texte locurile rămânând pustii, „morman de pulbere”, ocolite de animale, cu munții retezați și mările agitate. Prezența lui Nabu în Sodoma e confirmată de un text mesopotamian, în care zeul „spre marea cea mare a pornit”. Apoi,

Dar când fiul lui Marduk

În țara de pe coastă era,

Cel-al-Vântului-Rău

Cu pârjol țara de câmpie a ars-o”.

Știm din mitul sumerian că Ninurta a primit în cele din urmă aprobarea lui Enlil pentru a folosi armele, cu condiția ca ele să fie folosite doar în locurile în care se confirmă prezența lui Marduk. În povestea biblică, Enlil îi însoțește pe Ninurta și Nabu până aproape de Sodoma, după cum a declarat chiar el: „pogorî-mă-voi deci să văd dacă faptele lor sunt cu adevărat aşa cum s-a suit până la mine strigarea împotriva lor, iar de nu, să ştiu”. Cu alte cuvinte, pentru a verifica dacă într-adevăr inamicul lor se ascundea acolo. Ce făceau în stradă cei doi zei, înainte de a intra în casa lui Lot? În Epopeea lui Erra, Ninurta spunea: „Din oraș în oraș un emisar voi trimite; Fiul, sămânța tatălui, nu va scăpa”. Mai mult ca sigur, verificau dacă Marduk se află în Sodoma. Când au primit confirmarea, au intrat în casa lui Lot. Se pare că Marduk a aflat de prezența celor doi inamici și și-a trimis supușii, „sodomenii, locuitorii cetăţii Sodoma, tot poporul din toate marginile; de la tânăr până la bătrân”, să-i captureze. „Unde sunt Oamenii, care au intrat să mâie la tine? Scoate-i ca să-i cunoaştem!”, i-au sodom_gomorrah_2strigat ei lui Lot după ce au înconjurat casa în care se aflau zeii. Însă Ninurta și Nabu nu puteau fi învinși de o gloată de simpli muritori; „pe oamenii, care erau la uşa casei, i-au lovit cu orbire de la mic până la mare, încât în zadar se chinuiau să găsească uşa”. Dimineață au părăsit orașul, împreună cu Lot și cu familia acestuia, apoi au lansat cumplita bombă nucleară. În zadar, însă. Marduk a reușit să scape și de această dată iar Ninurta, după consumarea inutilă a celor șapte bombe, a fost nevoit să accepte înfrângerea, la fel ca tatăl său.

După catastrofă, „a ieşit Lot din Ţoar şi s-a aşezat în munte, împreună cu cele două fete ale sale, căci se temea să locuiască în Ţoar, şi a locuit într-o peşteră, article-1212499-02F2169400000578-270_468x519împreună cu cele două fete ale sale” (Facerea 19:30). Vechiul Testament spune că fetele s-au hotărât într-o zi să-și îmbete tatăl și să se culce cu el, pentru a avea urmași deoarece, spuneau ele, „nu-i nimeni în ţinutul acesta, care să intre la noi, cum e obiceiul pământului”. Au făcut întocmai cum și-au propus și, culcându-se cu Lot după ce l-au îmbătat, au rămas însărcinate. Fiecare dintre ele a născut câte un băiat; primul a fost numit Moab și a devenit strămoșul moabiților, iar al doilea Ben-Ammi, strămoșul amoniților. Dacă această întâmplare biblică este reală, cu siguranță a fost deformată de către redactorii scripturilor evreiești, pentru a se ascunde descendența lui Lot din familia regală akkadiană a lui Sargon cel Mare. Lucru care reiese cu ușurință din inadvertențele povestirii. Biblia spune că fetele au ales incestul de frică să nu rămână fără urmași, nefiind alți bărbați prin zonă. Însă cu câteva versete înainte am aflat că Lot a părăsit de teamă Țoarul, oraș neafectat de bomba nucleară: „a ieşit Lot din Ţoar şi s-a aşezat în munte, împreună cu cele două fete ale sale, căci se temea să locuiască în Ţoar”. De ce se temea Lot? Sau de cine? Nu cumva de locuitorii orașului? Biblia spune că Țoarul a fost protejat de efectele bombei, prin urmare locuitorii săi au supraviețuit. Dacă orașul nu era populat doar de femei, lucru imposibil, sub nicio formă nu puteau considera fetele lui Lot că „nu-i nimeni în ţinutul acesta, care să intre la noi, cum e obiceiul pământului”. În al doilea rând, cum a reușit Lot să facă sex? Era bătrân și atât de beat încât nu și-a putut aminti nimic din cele două nopți de incest. „Acesta n-a simţit când s-a culcat şi când s-a sculat ea”, spune Biblia. Dacă era într-o stare de ebrietate atât de avansată, care nu i-a permis să-și dea seama ce face sau să-și amintească ceva după, cum a putut aveatumblr_ndt9haBcfl1s5o46so1_500fake erecție în aceste condiții? Mai ales că avea și o vârstă înaintată, la care problemele sexuale sunt inevitabile. Aceste două absurdități ascund o realitate deloc sfântă, așa cum este considerat Lot: incestul a fost realizat în mod conștient. Casele regale obișnuiau să-și păstreze genele divine în familie (sau „sângele albastru”), prin urmare membrii lor se căsătoreau între ei. Făcând parte din casa regală akkadiană, Lot a păstrat tradiția. Rămas fără soție, pentru a fi sigur că va avea moștenitori care să ducă mai departe genele divine ale lui Sargon, nu putea să se împerecheze decât cu fiicele sale. Acest obicei exista deja în familia sa, după cum confirmă chiar Biblia: Abram și Nahor s-au căsătorit cu nepoatele lor. Mai târziu, Yitskhak, fiul lui Abraam și al Sarrăi, a luat-o de soție pe Rebekah, fiica vărului său, Bethuel. La rândul său, Ya’akov, fiul lui Yitskhak, s-a căsătorit cu fiicele lui Bethuel, Le’a și Rebekah. După cum spuneam, singurul motiv pentru aceste căsnicii între membrii aceleiași familii era păstrarea genelor divine ale lui Marduk, transmise prin regii Imperiului Akkadian.

Din cauza zonei iradiate, a plecat Abraam „de acolo spre miazăzi şi s-a aşezat între Cadeş şi Sur şi a trăit o vreme în Gherara”, ținutul filistenilor. În acel loc s-a repetat povestea din Egiptul Inferior: Abraam a susținut că Sarra era sora sa, nu soția, iar regele Abimelech i-a luat-o. Tot ca în Egipt, zeul lui Abraam i-a old_warrior_by_ivany86-d73kgg6.pngapărut regelui în vis, i-a lovit țara cu sterilitate și i-a cerut să-i înapoieze proorocului său femeia. Speriat, Abimelech a luat „o mie de sicli de argint, vite mari şi mici, robi şi roabe şi a dat lui Avraam; şi i-a dat înapoi şi pe Sarra, femeia sa”. Deși Biblia afirmă că regele „însă nu se atinsese de ea”, la scurt timp Sarra a născut un băiat, care a fost numit Yitskhak. Cam mare coincidența, ținând cont că Abraam nu a reușit să o lase însărcinată în câteva decenii de căsnicie, însă ea a născut imediat după ce a petrecut cel puțin o noapte cu Abimelech… Era anul 2.023 î.e.n., când Abraam împlinise un secol de viață iar Sarra, consoarta lui, nouă decenii. Imediat după nașterea lui Yitskhak, Abraam i-a izgonit pe Hagar și pe Yișma’el, la dorința soției sale, care își dorea ca fiul ei să fie singurul moștenitor. În deșertul Beerșeba, „îngerul lui Dumnezeu” a făcut să apară o fântână, pentru ca mama și copilul ei să nu moară de sete. Au trăit o vreme în pustiul Paran iar, după ce Yișma’el a crescut și a devenit vânător, mama sa i-a găsit o soție egipteancă, din țara ei natală, cu care băiatul a avut doisprezece fii și o fiică. Tot la Beerșeba, Abraam și Abimelech au făcut un legământ, iar Abram și-a însușit meritele săpării făntânii făcute de înger pentru a-i salva pe Hagar și Yișma’el. „Aceste şapte mieluşele să le iei de la mine, ca să-mi fie mărturie, că eu am săpat fântâna aceasta!”, i-a spus el regelui filistenilor. După legământul cu Abimelech, Abraam „a sădit o dumbravă” la Beerșeba „şi a chemat acolo numele Domnului Yahweh cel veşnic”.

După câțiva ani în care Abraam și familia sa au trăit în ținutul filistenilor, a fost contactat din nou de zeul său. Acesta i-a cerut să-l sacrifice pe Yitskhak pe muntele Moriah, unde Abraam construise un altar după plecarea din Harran în 2.048 î.e.n. Nu știm câți ani avea băiatul în acel moment, însă putem intui că era destul de mare, din moment ce a luat Abraam „lemnele cele pentru jertfă” și „le-a pus pe umerii lui Isaac”, lemne ce nu erau nici puține și nici ușoare. După ce și-a legat fiul de altar, când se pregătea să-l înjunghie, „îngerul Domnului a abraham-and-isaacstrigat către el din cer” și i-a cerut să se oprească, pentru că Domnul s-a convins de fidelitatea sa. Abraam și Yitskhak s-au întors în Beerșeba, însă n-au găsit-o pe Sarra acolo. O legendă evreiască spune că îngerul decăzut Samael a anunțat-o că Abraam i-a sacrificat fiul, iar ea a murit de supărare. Într-o altă variantă a legendei, deghizat într-un bătrân, Satan a anunțat-o același lucru. Auzind asta, Sarra a plecat să-și caute soțul. A ajuns în Hebron, unde Satan i s-a înfățișat din nou, tot în formă umană, pentru a-i spune că Yitskhak nu fusese ucis și că se va întoarce în curând cu tatăl său. Iar Sarra a murit… de bucurie. Negăsind-o acasă în Beerșeba, Abraam și Yitskhak au urmat-o până în Hebron, unde au găsit-o moartă. Vechiul Testament susține că Sarra și-a găsit sfârșitul la vârsta de o sută douăzeci și șapte de ani. Fiind cu zece ani mai tânără decât Abraam, adică născută în 2.113 î.e.n., înseamnă că a decedat în 1.986 î.e.n. Și astfel am mai dezlegat un mister: în momentul în care era pe punctul de a fi sacrificat, Yitskhak era în vârstă de treizeci și șapte de ani. Iar această întâmplare a avut loc la doi ani după moartea lui Terah, rămas în Harran.

Episodul sacrificării lui Yitskhak este unul dintre cele mai controversate din Biblie. De ce l-ar fi supus la o asemenea încercare o entitate superioară? De ce era necesar ca patriarhul să-și demonstreze fidelitatea? Era într-adevăr acesta motivul sacrificiului? Ori altul nebănuit? Pentru a înțelege cine era zeul care i-a Abraham_Sacrificing_Isaaccerut să-și ucidă fiul, apoi s-a răzgândit, e de ajuns să urmărim povestea biblică, ce susține că nu a fost implicat un singur zeu, ci doi! Primul, cel care i-a dat ordinul, este numit Yahweh de redactorul Bibliei: „După acestea, Yahweh a încercat pe Avraam şi i-a zis…”. Cel care l-a oprit înainte de sacrificiu nu era același zeu, ci un altul, numit de autor înger: „Atunci îngerul Domnului a strigat către el din cer şi a zis…”. Tot un înger i-a salvat pe Hagar și pe Yișma’el în 2.037 î.e.n., pe care ea l-a numit Ata-El-Roi. În 2.024 î.e.n., înainte de distrugerea Sodomei și Gomorei, Abraam a fost vizitat de trei zeități, pe care le-am identificat cu Enlil, Ninurta și Nabu. Ținând cont că este vorba despre mai multe divinități, pentru a înțelege episodul sacrificării lui Yitskhak trebuie să aflăm cine era zeul lui Abraam, cel care l-a luat din Mesopotamia pentru a-i oferi Canaanul.

Ar putea fi Enlil, zeul tatălui său, care astfel i-a răsplătit lui Terah fidelitatea salvându-i familia din Sumerul aflat în pragul colapsului? După cum am văzut, Enlil este cel care i-a apărut în 2.024 î.e.n. Însă putem ști cu siguranță că tot el este zeul care l-a luat din Harran? Sunt șanse aproape nule ca Abram să fi fost ales de Enlil din moment ce, conform folclorului iudaic și islamic, el nu împărtășea convingerile religioase ale tatălui său. Atât culegerea evreiască Midraș, cât și Coranul, povestesc că Abraam a spart statuile zeilor lui Terah. Zeul și-ar fi ales, fără îndoială, un om fidel lui. În plus, plecarea din Sumer în Canaan nu se potrivește planurilor zeului. Se întâmpla la trei ani după moartea lui Enki, când împăratul Anu hotărâse ca Marduk să primească tronul Pământului iar Enlil să-și facă bagajele pentru a pleca acasă. Aflat pe picior de plecare, Enlil nu avea de ce să-și facă un plan pentru Canaan și, mai ales, nu avea de ce să încredințeze o misiune unui adept al Veghetorilor. Prin urmare, nu poate fi el zeul lui Abraam.

Vechiul Testament susține că este vorba despre Yahweh / Marduk, variantă susținută și de Coran. În Sura 6 este scris despre Abraam: „Și după ce l-a acoperit noaptea, văzu el o stea: el zise: «Acesta e Domnul meu!» (…) Și văzu el Luna răsărind, zise el: «Acesta este Domnul meu!» (…) Și când văzu el Soarele răsărind, zise el: «Acesta este Domnul meu, aceasta este mai mare!»” (76-78). 6f2e35a3b6b40de1fc84d72ed5543c44Cum puteau fi Luna, Soarele și o stea zeul lui Abraam? Inițial, Marduk a fost considerat zeu-soare, numit Utu de sumerieni și Șamaș de akkadieni. Când a trecut de partea tatălui său, Enki, a devenit membru al grupului ce avea ca simbol Luna, la fel ca restul Veghetorilor. Yahweh chiar înseamnă „cel care a devenit Luna”. Lui Marduk îi era atribuită planeta Marte, simbolizată printr-o stea cu șase raze, fiind a șasea planetă din sistemul nostru solar. Prin urmare, afirmația lui Abraam din Coran îl descrie pe Marduk, confirmând astfel varianta biblică. Zeul i-a vorbit prima oară lui Abraam în 2.048 î.e.n., pe când acesta se afla cu familia sa în Harran. Oraș important din nordul Mesopotamiei, Harran era „fratele-geamăn” al cetății Ur, ambele fiind închinate zeului Lunii, Nanna / Enki. Atât în Ur, cât și în Harran, cultul copiilor zeului, gemenii Utu / Marduk și Inanna / Iștar, era la mare cinste. Într-un asemenea oraș, aparținând Veghetorilor, era normal să își facă apariția una dintre aceste divinități, nicidecum una din tabăra rivală. Zeul a luat legătura cu Abraam în 2.048 î.e.n., anul în care, conform autobiografiei sale, Marduk își începea cei douăzeci și patru de ani de exil în țara Hatti. Cum Harran se afla la granița dintre Sumer și Hatti, rezultă că Marduk se afla exact în locul în care se afla Abraam și exact în momentul în care acestuia i-a vorbit zeul său pentru prima oară. Așadar, nu încape nicio îndoială despre ce divinitate este vorba.

Din legendele evreiești și musulmane reiese că Abraam nu se înțelegea foarte bine cu tatăl său, probabil din cauza diferențelor religioase. În schimb, era preferatul mamei sale, un avantaj pe care îl au adesea mezinii. Fără îndoială că a aflat de la ea istoria familiei lor, descendența din Marduk, domnia de un secol a reginei Kug-Bau, înfințarea Imperiului Akkadian de către Sargon cel Mare și distrugerea lui în urma blestemului lui Enlil. Aceste lucruri nu au avut ca efect decât apariția dorinței băiatului de a ajunge cândva pe tron, la fel ca strămoșii săi, și poate chiar de a restaura defunctul Imperiu Akkadian. În același timp, i-a fost insuflată aversiunea față de Celești și loialitatea pentru Veghetori, zeii mamei lui. Prințesa, fiica fostului rege Șar-Kali-Șarri și nepoata lui Naram-Sin, a avut grijă ca fiul ei să-i urmeze pe zeii familiei sale, nu pe cei ai lui Terah, lucru demonstrat de numele pe care i l-a dat băiatului. Abram, care se traduce ca „tatăl măreț / suprem”, mai are un sens ascuns. Citit invers devine Marba, cuvânt format din „mar”, care provine din numele lui Marduk (numit în Sumer Amar Utu, Utu sau Martu), și „ba”, scris și „bar”, care înseamnă „suflet” (cuvânt preluat cu același înțeles și de egipteni). Pentru toți ceilalți, fiul ei cel mic era „mărețul tată”; pentru ea era „sufletul lui Marduk”. În aceste condiții, nu e de mirare că Marduk l-a ales pe Abraam pentru a-i încredința o misiune.

În 2.112 î.e.n., după moartea lui Utu-Hengal, cel care a luat puterea din mâinile gutienilor, a fost înscăunat ginerele acestuia, Ur-Nammu, care a numit Urul capitala Sumerului. În acel moment, prințesa Amsalai și-a luat familia din Nippur și s-a mutat în Ur, noua capitală sumeriană. Mutarea a avut ca scop apropierea de tron, pe care să încerce să-l obțină pentru Abram, urmașul regilor akkadieni. În acea vreme, mezinul familiei avea doar unsprezece ani iar viitoarea sa soție, Sarai, fiica fratelui său, Haran, abia împlinise primul an de viață. Optsprezece ani mai târziu, regele a murit iar pe tron a urcat fiul său, Șulgi. Dându-și seama că nu are nicio șansă să preia puterea, prințesa și-a luat familia și a plecat în Harran, orașul geamăn al Urului. Nu putea face nimic împotriva 4-Abraham-journey-2noului rege care era protejat de Veghetori, zeii ei. În 2.048 î.e.n., aflând că Șulgi a murit, Abram s-a hotărât să plece spre Ur cu un corp de cavalerie, pentru a prelua tronul Sumerului prin forță. Însă zeul Marduk, abia ajuns în zonă, l-a oprit și l-a trimis în Canaan. Pentru a-l convinge să renunțe la tronul Sumerului, zeul i-a făgăduit un nou teritoriu. „Tot pământul, cât îl vezi, ţi-l voi da ţie şi urmaşilor tăi pentru vecie” (Facerea 13:15), i-a promis zeul. Mai mult, l-a asigurat și de protecția sa: „Nu te teme, Avrame, că Eu sunt scutul tău şi răsplata ta va fi foarte mare!” (Facerea 15:1). Cei doi au încheiat un pact: „în ziua aceea a încheiat Domnul legământ cu Avram, zicând: «Urmaşilor tăi voi da pământul acesta de la râul Egiptului până la râul cel mare al Eufratului»” (Facerea 15:18). În schimbul fidelității sale, Abraam urma să primească un regat care nu ar fi avut soarta imperiului strămoșilor săi, ci ar fi rămas al familiei sale pentru totdeauna: „și-ţi voi da ţie şi urmaşilor tăi pământul în carte pribegeşti acum ca străin, tot pământul Canaanului, ca moştenire veşnică, şi vă voi fi Dumnezeu” (Facerea 17:8). Pentru a-l asigura pe noul său profet de seriozitatea ofertei sale, Marduk i-a schimbat mai târziu numele în „cel uns pentru a purta coroana”, iar pe al soției sale în „conducătoarea izgonită”. Abraam, prințul akkadian, a acceptat și a renunțat la Sumer pentru Canaan. La rândul său, pentru a-și demonstra fidelitatea față de Veghetori, și-a botezat ambii copii după Iștar, sora și soția lui Marduk; prima silabă a numelor lui Yișma’el și Yitskhak este identică cu cea a numelui zeiței. A avut grijă să-și mărească și averea pe seama faraonului Merikare și a regelui filistean Abimelech, de la care a plecat cu nenumărate bogății. Același lucru l-a făcut mai târziu și Yitskhak, fiul său, tot în Gherara filistenilor. Abraam și-a ales bine victimele, cei doi regi făcând parte din tabăra opusă, fiind adepți ai Celeștilor. Merikare își avea reședința în Herakleopolis, oraș închinat lui Ninurta, iar Abimelech era filistean, adică făcea parte din rasa ariană, cea supusă Celeștilor. În 2.039 î.e.n., după războiul regilor din Valea Sidimului, Abraam a primit șansa de a se răzbuna pe Naram-Sin, cel care a ocupat tronul Sumerului la moartea lui Șulgi, tron pe care și-l dorea prințul akkadian. Cincisprezece ani mai târziu, înainte de distrugerea Sodomei și Gomorei, când l-a întâlnit pe Enlil, l-a tratat cu respectul cuvenit unui zeu. La rândul său, datorită fidelității lui Terah, Enlil i-a acceptat invitația la masă și chiar i-a împărtășit planul distrugerii cetăților.

Abraam și-a ales cu grijă femeile care să-i nască fii, urmași ai conducătorilor Imperiului Akkadian, prinți ce aveau să moștenească un regat de la Marduk. Hagar, mama primului fiu, Yișma’el, avea sânge regal, fiind fiica faraonului Egiptului Inferior. Iar Sarra, mama lui Yitskhak, se trăgea și ea din dinastia 362d201f972518cf65ff54bd7786cfc4regală din Akkad. Moștenitorul regatului din Canaan, oferit de Marduk, trebuia să-și păstreze genele divine sau „sângele albastru”. De aceea, când a venit momentul să-l însoare pe Yitskhak, Abraam și-a trimis sluga să-i găsească o soție din neamul său rămas în Harran: „vei lua femeie pentru feciorul meu din rudele mele şi din casa tatălui meu”. Slujitorul i-a adus-o lui Yitskhak pe „Rebeca, fecioara care se născuse lui Batuel, fiul Milcăi, femeia lui Nahor, fratele lui Avraam”. Fiului său, Ya’akov, Yitskhak i-a dat același ordin, de a se căsători cu o rudă: „mergi în Mesopotamia în casa lui Batuel, tatăl mamei tale, şi-ţi ia femeie de acolo, din fetele lui Laban, fratele mamei tale”. Aceste încrucișări repetate între membrii aceleiași familii au avut un efect nedorit: sterilitatea. Până la optzeci și nouă de ani, Sarra, soția lui Abraam, a fost stearpă. La fel și Rebekah, consoarta lui Yitskhak. „Şi s-a rugat Isaac Domnului pentru Rebeca, femeia sa, că era stearpă; şi l-a auzit Domnul şi femeia lui Rebeca a zămislit” după douăzeci de ani de căsnicie. N-au scăpat de sterilitate nici nurorile lor, nevestele lui Ya’akov: Lia a fost stearpă timp de șapte ani, până când Yahweh „a deschis pântecele ei, iar Rahila fu stearpă”. De unde tragem concluzia că s-a defectat ceva în codul lor genetic, de era nevoie de intervenția directă a zeului pentru a le scăpa de sterilitate.

De ce l-a trimis Marduk pe Abraam în Canaan? Ținta sa era un anume loc, muntele Moriah din Ierusalimul de astăzi, aflat pe atunci în vecinătatea orașului Salem. Ajuns pentru prima oară în Canaan, după ce a ridicat un altar lângă stejarul Mamvri din Sichem, Abraam s-a îndreptat către muntele Moriah, „care e la răsărit de Beth-El” („casa zeului”), unde a mai ridicat un altar. Tot pe același munte a vrut să-l sacrifice pe Yitskhak. Conform Bibliei, în același loc i-a apărut zeul regelui David și tot acolo a construit Solomon un templu, în care era ținut Chivotul Legământului, un dispozitiv prin care preoții comunicau cu Yahweh. bible-archeology-exodus-mt-sinai-sinai-drawingPentru musulmani, de pe acest munte s-a ridicat profetul Muhammad la cer. În primii ani ai islamului, profetul le cerea adepților săi să se roage cu fața spre muntele Moriah, numit astăzi și Sion sau Muntele Templului. În Cartea lui Isaia 8:18, se spune că Domnul „locuieşte în Muntele Sionului”. E posibil ca Marduk să-și fi ales acel loc deoarece era un centru energetic important. Kabbalah consideră muntele Sion un punct spiritual, din care se naște realitatea. Coordonatele sale însumate dau 66°60’ (31°47′N + 35°13′E), un număr cu o conotație negativă, ce reprezintă triada supremă a Veghetorilor. Ținând cont că Ierusalimul e locul în care s-a vărsat cel mai mult sânge din toată istoria lumii, se pare că energia negativă emanată din acel centru energetic este reală. Iar Marduk are nevoie de ea într-un mod rămas necunoscut. Cel puțin deocamdată…

Este Marduk zeul care i-a cerut lui Abraam să-și sacrifice fiul? N-ar fi avut de ce să facă asta. Marduk a încheiat un pact cu Abraam, prin care el și urmașii acestuia ar fi avut în grijă Canaanul. Yitskhak era urmașul cel mai potrivit pentru această misiune. Ambii lui părinți se trăgeau din regina Kug-Bau, fiica lui Marduk. Dacă băiatul ar fi murit, moștenitor al lui Abraam ar fi devenit Yișma’el, a cărui mamă era prințesa egipteană Hagar. La fel ca restul membrilor caselor regale egiptene, și ea făcea parte din rasa ariană, cea închinată Celeștilor. În plus, provenea din Herakleopolis, oraș aflat sub tutela lui Ninurta. Marduk n-ar fi acceptat sub nicio formă un asemenea urmaș, prin urmare avea tot interesul ca Yitskhak să trăiască și să se înmulțească. Cei care ar fi avut de câștigat de pe urma morții lui Yitskhak și ridicarea lui Yișma’el la rang de moștenitor ar fi fost Celeștii. Însă întâmplarea a avut loc în 1.986 î.e.n., când Enlil părăsise Pământul. Câțiva Celești rămăseseră aici, pentru a-i păzi în continuare pe Veghetori, conducătorul lor fiind Ninurta. Ținând cont ca mama the_spirit_of_a_warrior_by_sasha_fantom-d5enmqylui Yișma’el era una dintre adeptele sale, devine tot mai posibil ca Ninurta să fi fost zeul care i-a ordonat lui Abraam să-l ucidă pe Yitskhak. Motivul era unul banal și poate chiar pueril pe alocuri: o mică răzbunare. Abraam avea atunci o sută treizeci și șapte de ani, iar soția sa o sută douăzeci și șapte. Dacă ar fi murit Yitskhak, părinții săi n-ar fi fost în stare să dea naștere unui alt moștenitor, oricât s-ar fi chinuit Marduk. Iar Yișma’el ar fi fost singurul moștenitor al lui Abraam, prin urmare ar fi primit teritoriul dăruit de zeu. Ar fi fost o lovitură teribilă pentru noul rege al Pământului, căruia i s-ar fi năruit întregul plan legat de acea zonă. Iar Ninurta ar fi fost satisfăcut măcar într-o mică măsură. Însă socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg; Marduk a aflat și a reușit să-l salveze la timp pe Yitskhak. Totuși, Ninurta a avut parte de o mică satisfacție. Cel mai probabil, el este acel înger decăzut din legendele evreiești care i-a cauzat moartea Sarrăi, anunțând-o că i-a murit fiul. Însă acest deces nu avea să schimbe nimic; Yitskhak rămânea în continuare moștenitorul lui Marduk, cel care avea să-i ducă mai departe planul la îndeplinire.

Nu putem să nu remarcăm faptul că familia lui Abraam nu era una obișnuită. În primul rând, caracteristica principală pare a fi longevitatea, mai ales a strămoșilor săi din partea tatălui. El însuși a trăit o sută șaptezeci și cinci de ani; fii săi, o sută treizeci și șapte și o sută optzeci; tatăl său a ajuns chiar la vârsta de două sute cinci ani. La fel par să stea lucrurile și în familia mamei sale, regina Kug-Bau domnind o sută de ani. Toate copiile Listei Regilor Sumerieni susțin că princessfinalnepotul ei, Ur-Zababa, a domnit patru sute de ani, mai puțin o singură copie, cea acceptată de cercetători, care îi atribuie doar șase ani. Pe lângă longevitate, se pare că membrii acestei familii aveau un aspect fizic extrem de atrăgător. Biblia spune că Rebekah, nepoata lui Nahor, fratele lui Abraam, „era foarte frumoasă la chip”. La fel și Rakhel, strănepoata lui Nahor, care „era chipeşă la statură şi tare frumoasă la față”. Biblia spune că Yosef, strănepotul lui Abraam, era și el „chipeş la statură şi foarte frumos la față”. Era atât de atrăgător, încât soția egipteanului care l-a cumpărat a vrut neapărat să se culce cu el. Conform Coranului, din cauza frumuseții lui, femeile din cetate „când îl văzură, îl preamăriră și-și tăiară mâinile și ziseră: «Doamne ferește, acesta nu e om, acesta e un înger cinstit!»” (12:31). Să nu o uităm pe Sarra, soția lui Abraam, a cărei frumusețe la șaizeci și șase de ani l-a înnebunit pe faraonul Merikare, iar la optzeci și nouă pe regele Abimelech. În Manuscrisele de la Marea Moartă, un text atribuit lui Abraam povestește că „trei egipteni de vază” au venit la ei „și au continuat să-i spună vorbe frumoase lui Sarai despre grația ei minunată și a sa înțelepciune”. Întorși la palatul regal, acei nobili i-au vorbit faraonului despre Sarra: „Cât de gingaș e chipul ei, cât (…) și de subțiri sunt buclele ei! Cât de frumoși ochii! Cât de delicat îi este nasul și întreaga ei înfățișare! Cât de frumoși îi sunt sânii și cât de albă îi este fața! Cât de gingașe îi sunt brațele, cât de desăvârșite mâinile, cât de încântătoare îi sunt picioarele, cât de gingașe palmele, cât de lungi și subțiri îi sunt degetele! Nicio fecioară sau mireasă nu este mai minunată decât ea! Frumusețea ei este mai 52cb5decb4e2c5ef180dfe03f834d399presus de a oricărei femei! Dincolo de toate, pe lângă frumusețe, ea este înțeleaptă iar (…) a mâinilor ei este într-adevăr minunată!”. Deși descrierea pare a fi a unei zeițe, în realitate este a unei femei de șaizeci și șase de ani! Remarcăm că nu doar frumusețea ei este lăudată, ci și înțelepciunea. Calitate care se regăsește și la strănepotului ei, Yosef, căruia un faraon îi mărturisea: „nu se află om mai înţelept şi mai priceput decât tine”. În plus, ea mai era numită și Iscah, sau „cea care vede”, fiind dotată cu darul clarviziunii. Capacitățile extrasenzoriale par a fi comune familiei lui Abraam. Terah a fost preot oracular, ce recepta mesajele zeilor. Abraam, fiul său, Yitskhak, și nepotul Ya’akov au fost profeți, cu toții fiind capabili să comunice cu zeii. Ya’akov (Iacov în română) a văzut poarta Cerului într-un vis în care i-a vorbit zeul său dar și „oştirea lui Yahweh tăbărâtă, căci l-au întâmpinat îngerii lui Yahweh” pe drumul dinspre Harran. Yosef, strănepotul lui Abraam, avea capacitatea de a prevesti viitorul prin interpretarea viselor. Capitolul 32 al Genezei biblice susține că Ya’akov s-a luptat cu Yahweh „până la revărsatul zorilor” iar despre Abraam știm că a învins alianța regilor mesopotamieni în 2.039 î.e.n., pe care nu au putut-o înfrânge armatele celor cinci regi iordanieni.

Longevitate, frumusețe ieșită din comun, înțelepciune și forță superioare oamenilor de rând, capacități extrasenzoriale… Toate aceste însușiri, întâlnite doar la semizei, ne indică o familie de supra-oameni. Știm că, prin mama sa, Abraam a moștenit genele lui Marduk, datorită descendenței din fiica zeului, regina Kug-Bau. Familia tatălui său se trăgea din Noe / Nabu, după cum susține Vechiul Testament. Este posibil ca nu doar acele gene să fi fost responsabile pentru însușirile supraumane. Despre fiul și nepotul lui Abraam, Allah / Marduk spunea în Coran: „Și noi i-am dat lui în dar pe Isaac și pe Iacov, și pe toți i-am făcut cinstiți. Și noi i-am făcut pe ei prototipuri, ca să ocârmuiască după porunca noastră și le-am descoperit facerea binelui și împlinirea rugăciunii și darea milosteniilor și ei ne-au fost robi” (21:72-73). Biblia arată că, din cauza sterilității femeilor din neamul lui Abraam, era necesară adeseori intervenția lui Marduk pentru a le oferi urmași. Fără îndoială este vorba despre o intervenție medicală. În Coran, zeul chiar se laudă că el i-a creat pe Yitskhak și pe Ya’akov dar și că i-a „făcut pe ei prototipuri”. De unde înțelegem că Marduk, creatorul 06lor, era cel care intervenea genetic adeseori, dându-le astfel gene divine, responsabile cu însușirile lor supra-umane. Chiar și aspectul fizic al membrilor acestei familii îi trădează, frumusețea ieșită din comun fiind un atribut al zeilor și al semizeilor. În plus, conform Manuscriselor de la Marea Moartă, Sarra nu avea pielea ușor închisă la culoare, ca restul semiților, nobilii egipteni mirându-se „cât de albă îi este fața”, culoare obținută, de asemenea, prin intermediul genelor divine. Poate că Marduk își folosea ADN-ul propriu pentru a-și îmbunătăți adepții (care oricum aveau genele lui prin descendența din Kug-Bau). Dacă e așa, înțelegem în sfârșit de ce Abraam a fost numit de către mama sa „sufletul lui Marduk”.

Ibbi-Sin a fost ultimul rege al Sumerului. Încă din primii ani de domnie, începută în 2.030 î.e.n., a avut de înfruntat nenorocirile care îi loveau imperiul. Întâi a pierdut sprijinul financiar al orașelor sumeriene, care în cele din urmă și-au declarat independența. Apoi, începând cu 2.017 î.e.n., a avut de suferit de pe urma invaziei amoriților, semiții apuseni ai lui Marduk, care cucereau Mesopotamia pentru noul rege al Pământului. Din cauza lor, foametea a început din nou să pună stăpânire pe țară. Iar lovitura de grație a fost dată de furtuna distrugătoare a lui Enlil, care nu voia să-i lase lui Marduk Mesopotamia întreagă. În 2.004 î.e.n., amoriții au cucerit capitala Ur, pe care au distrus-o, ceea ce a însemnat sfârșitul Sumerului. Ibbi-Sin a reușit să scape și a murit în exil în țara Anșan, pe care el însuși o devastase cu puțin timp în urmă. Odată Sumerul distrus, Enlil a părăsit Pământul, la ordinul tatălui său, iar Marduk s-a întors în Babilonul său mult iubit.

Abraam a murit la vârsta de o sută șaptezeci și cinci de ani, în 1.948 î.e.n. Yitskhak și Yișma’el l-au îngropat lângă Sarra, „în peştera Macpela, din ţarina lui Efron, fiul lui Ţohar Heteeanul, în faţa stejarului Mamvri”. Yitskhak s-a căsătorit cu Rebekah, „fecioara care se născuse lui Batuel, fiul Milcăi, femeia lui Nahor, fratele lui Avraam”, care i-a născut doi gemeni: pe Esav și pe Ya’akov. Ya’akov, care a fost numit Israel de către zeul său, i-a furat fratelui său binecuvântarea paternă și l-a păcălit să-i dea dreptul de prim născut. S-a căsătorit cu verișoarele sale, Le’a și Rakhel, fiicele lui Lavan din Harran, care i-au dăruit opt fii și o fiică. Israel a mai avut patru fii de la cele două servitoare ale soțiilor lui. Preferatul său a fost Yosef, unul dintre cei doi fii ai Rakhelei, ceea ce a atras invidia celorlalți copii. Pe când Yosef avea șaptesegyptprezece ani, frații săi l-au vândut unei caravane de ismaeliți, care l-a dus în Egipt. Unsprezece ani mai târziu, a ajuns vizirul Egiptului, după ce i-a interpretat visele faraonului. După opt ani, din cauza foametei, Ya’akov și familia sa s-au mutat în Egipt. Yosef le-a dat israeliților ținutul Goșen din Delta Nilului. În 1.817 î.e.n. a murit Ya’akov, iar cincizeci și cinci de ani mai târziu și-a găsit sfârșitul și vizirul Yosef.

Conform cronologiei biblice, în 1.854 î.e.n. a ajuns Yosef în Egipt iar în 1.841 î.e.n. a devenit vizir. În acea vreme, faraon era Senusret III din Dinastia a XII-a, care împărțea tronul cu fiul său, Amenemhat III. Într-un fragment dintr-un papirus din timpul domniei lui Amenemhat III este menționat un vizir pe nume Kheti. În textul Instalarea Vizirului este amintit Kheti, un vizir faimos care și-a josephdiscriminat rudele în favoarea egiptenilor, pentru a nu fi acuzat de subiectivism, dând astfel un exemplu de imparțialitate și corectitudine. Iar acest Kheti pare a fi israelitul Yosef. „Kheti” este un cuvânt de origine sanscrită, care înseamnă „agricultură”; după ce a ajuns vizir, Yosef s-a ocupat de agricultură, pentru ca Egiptul să nu sufere din cauza foametei ce urma să vină. Acest nume, sub forma Khety, a fost folosit și de câțiva faraoni ai dinastiilor a IX-a și a X-a, printre care și o rudă îndepărtată a lui Yosef: Wahkare Khety III, tatăl lui Merikare și bunicul prințesei Hagar, cea care i l-a născut lui Abraam pe Yișma’el. În timpul domniei lui Merikare a existat un guvernator al unei nome egiptene, pe nume Khety II; bunicul său, Khety I, a ocupat aceeași funcție. De asemenea, trezorierul lui Mentuhotep II din Dinastia a XI-a, faraonul care l-a ucis pe Merikare, se numea tot Kheti. Conform cronologiei biblice, în 1.833 î.e.n., familia israelită a lui Ya’akov s-a mutat în Egipt din Canaan, Yosef dându-le ținutul Goșen din Delta Nilului. Egiptologii au stabilit că, puțin înainte de 1.800 î.e.n., un grup de semiți din Canaan a migrat în Delta Nilului. Ya’akov a murit în 1.816 î.e.n. Urmașii săi au rămas în Deltă câteva secole, până au fost scoși de acolo de Moise / Akhenaton. Egiptologii au stabilit că, în 1.805 î.e.n., în Delta Nilului a început Dinastia a XIV-a, formată din conducătorii semiților emigrați din Canaan. Primul lor conducător a fost Yakbim. Numele său nu era scris într-un cartuș, așa cum se proceda de obicei cu faraonii. Prin urmare, putem concluziona că Yakbim nu se considera un rege al Egiptului, ci doar un conducător al semiților din Deltă. Nu știm mare lucru despre acest lider semit, însă numele său ne dezvăluie originea sa. „Im” indică pluralul în limbile vest-semitice iar „Yakb” seamănă surprinzător de mult cu Yakob / Ya’akov. Prin urmare, Yakbim era unul dintre iacobiți, adică membru al familiei lui Ya’akov.

În 1.762 î.e.n. a murit vizirul Yosef, la vârsta de o sută zece ani. În Mesopotamia, regele amorit Hammurabi tocmai înființa Imperiul Babilonian, căruia îi stabilea capitala în Babilon. Ceea ce înseamnă că Marduk s-a instalat în sfârșit pe tronul Pământului și se pregătea să-și înceapă domnia ca unic conducător al Terrei. Însă planurile i-au fost date peste cap de către sora și consoarta sa, Iștar, cu care a trebuit să se războiască până în zilele noastre.

Arborele genealogic al lui Abraam

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: