O zi banală la Straja


straja-pano-007f

 (Pentru concursul „Vine iarna, hai la Straja la Vila Alpin”, organizat de http://craiova.blogalinitiative.ro)

Vine iarna – chiar dacă vremea frumoasă nu ne lasă să vedem asta – și, odată cu ea, și vacanța. În căutarea unei destinații pentru o scurtă evadare, am găsit-o în cele din urmă pe cea care îmi face cel mai mult cu ochiul. Iarna asta vreau o vacanță la Straja, în județul Hunedoara! Nu m-am hotărât dacă voi petrece doar un weekend la Straja sau un îndelungat sejur, deși și un Crăciun la Straja sună bine. Important e să ajung acolo, că văd eu când mă întorc acasă. Dacă mă mai întorc…

Parcă mă văd deja în acel loc. Cazat la Vila Alpin, după o ciorbă caldă făcută de doamna Mimi și o porție de papanași ascunsă prin buzunare pentru mai târziu, plec la drum. Am12250075_890113404428906_6696604947681668931_n auzit că în stațiunea Straja se găsesc numeroase puncte energetice conectate la piramide energetice din toate colțurile lumii. La cota cea mai înaltă a vârfului Straja, adică la 1868 metri, se află cea mai puternică legătură cu piramida energetică din munții Retezat. Așa că nu mai stau pe gânduri și plec spre vârf, ca să-mi încarc bateriile. La propriu și la figurat, că bateria de la telefon e aproape consumată. Plec singur, pe jos, încercând să nu mă îndepărtez prea mult de drum. Însă, așa cum era de așteptat, mă trezesc în scurt timp rătăcind prin pădure. După câteva ore de căutat drumul, observ că s-a lăsat întunericul. Odată cu el apare și intuiția, care îmi spune că probabil m-am învârtit în cerc. Bine, la cum merg eu, e posibil să mă fi învârtit în hexagon, dar nu geometria e importantă acum. Încerc să-mi păstrez calmul și să-mi amintesc tehnicile de supraviețuire din școala generală, la care nu am fost prea atent. De fapt, la nimic n-am prea fost atent în școală. Cum oare am absolvit-o? Nu contează. Cotrobăi prin subconștient și îmi amintesc în cele din urmă de busolă. N-am așa ceva și prea puțin ar conta, atât timp cât îmi arată nordul și nu direcția către stațiune. Mușchii cresc pe o anumită parte a copacilor… Dar pe ce parte? Ah, tot nordul ăla care nu mă ajută deloc! Oricum e întuneric, așa că nu văd niciun mușchi. Merg înainte, în speranța că voi ajunge undeva, cândva. Cât de mare poate să fie pădurea asta? Trebuie să se termine la un moment dat. Numai să nu se termine prin Ungaria, căimageResize nu știu maghiară. Poate își dau seama ăia că sunt român și îmi cer Ardealul. Sau autonomie, ceva, nu știu exact ce vor. Și dacă nu le dau, poate mă iau la bătaie. Ce pot eu să fac în fața unei întregi nații? Eu abia mă descurc cu vreo 2-3 mai mici, darămite cu câteva milioane? Văleu! Ce mă fac? Simt că mă apucă panica. Ca să mă calmez, încerc să mă gândesc la altceva. Mușchi! Copacii au mușchi! De ce au mușchi? Oare se duc la sală sau iau steroizi? Cum să se ducă la sală dacă nu au bani? Deși ar putea să fure de la alții, pentru că au mușchi! Până și copacii au mușchi, numai eu nu… Să se ducă ei în Ungaria să se bată cu ăia, nu eu! Eu n-am niciun mușchi! Și mi-e frig! Și vreau la mama…

Deodată aud un zgomot în spatele meu, ca și cum cineva a frânt o crenguță sub greutatea piciorului său. După vreo cincizeci și trei de cruci făcute în minte și vreo trei „Tatăl nostru” spuse pe sărite, îmi fac curaj și mă uit înapoi. Lumina palidă a lunii mă ajută să văd o siluetă destul de înaltă, parcă acoperită cu blană, care se apropie încet de mine. Văleu!bigfoot strig în mintea mea, ca să nu provoc animalul. Dacă e un animal… Dar dacă e ăla… cum îi spune? Bigfoot! Sau era Yeti? Unul era cu zăpada, parcă, și aici e zăpadă. Înalt este, blană are… Ce fac? Mă arunc la pământ și mă prefac că sunt mort. Bigfoot se apropie de mine și, în momentul în care îi simt duhoarea, fără a deschide ochii îl lovesc puternic între picioare. Mă ridic repede și fug, lăsându-l să se tăvălească în zăpadă, înjurând de toți sfinții. Stai puțin… Bigfoot înjură? Știe limba noastră? Nu mai contează, fug în continuare. „Stai, bă!” aud în urma mea, însă nu mă opresc. Alerg în timp ce caut o soluție pentru cazul în care mă ajunge din urmă, până când, deodată, simt cum îmi fuge pământul de sub picioare. După cinci minute de zăcut cu fața în zăpadă, în care mi-au trecut prin minte aproximativ două sute de modalități de a muri, ridic capul și mă uit în jur. Observ că sunt într-o groapă adâncă de vreo zece metri, din fundul căreia se deschide o peșteră. Sau poate e un tunel. Nu cumva o fi intrarea în orașul subteran al zeilor, despre care vorbesc legendele dacilor? Nu cumva o fi casa marelui zeu Zamolxe, care din inima Munților Apuseni așteaptă ca poporul său să se ridice din nou la luptă? Legendele spun că orașul subteran este plin cu aurul pe care dacii l-au ascuns acolo în timpul invaziei romanilor. Fac câțiva pași prin întuneric, încercând să găsesc măcar un lănțișor, ceva. Ar merge și un ghiul, deși nu mai e la modă. Bâjsecret1bâind în întuneric, aud deodată o voce care îmi oprește instantaneu inima și îmi îngheață sângele în vene: „Bă, nebunule, unde te duci? Ieși mai repede de-aici!”. Fără a sta prea mult pe gânduri, mă arunc în genunchi și strig: „Mărite zeu Zamolxe! Iartă-mă pentru că am intrat neinvitat în casa ta! N-ai cumva vreun lănțișor de aur care nu-ți mai trebuie? Că-ți aprind o lumânare când ies de aici, să fie de suflețelul tău!”. Spre surprinderea mea, răspunsul zeului a sosit instantaneu: „Sunt pădurarul Vasile, nebunule! Întoarce-te, că îți arunc o frânghie ca să te scot din groapă!”. Ascultând cu atenție, vocea îmi pare cunoscută. E a lui Bigfoot, care m-a fugărit mai devreme. Mai mult ca sigur încearcă să mă păcălească, dându-se drept pădurar. Dacă mă duc la el, o să mă mănânce. Sau o să mă violeze, că nu știu cum gândește un Bigfoot. Ori poate chiar amândouă… Văleu, ce mă fac? Mă hotărăsc totuși să mă întorc, pentru că am un plan genial în minte. Mă leg cu frânghia pe care mi-a aruncat-o, îl las să mă ridice din groapă și, după ce mă dezleg, îi dau din nou un șut între picioare și o iau la fugă. De data asta, în direcția opusă. Nu înainte de a-i arunca papanașii doamnei Mimi, pe care îi îndesasem în buzunare, ca să aibă ce mânca în locul meu. Îl las să se tăvălească în zăpadă și să mă înjure și accelerez, imaginându-mi că sunt Schumacher în zilele lui bune. Stai, că Schumacher s-a accidentat tocmai într-o zonă ca asta. Bine, nu mai sunt Schumacher, sunt Usain Bolt, cel mai rapid om din lume. Sau Oana Roman când vede reduceri de preț la shaorma. Fug ca vântul și ca gândul, urlând ca o fetiță pentru a speria eventualii prădători…

În timp ce alerg, mintea nu se astâmpără, amintindu-și de prădători. Dacă dau peste urși pe aici? Din câte îmi amintesc, urșii hibernează iarna. Dar dacă au somnul ușor? Și eu mă trezesc noaptea să mă duc la baie, dacă se trezește vreun urs și mă vede? N-a mai mâncat de când s-a dus la culcare, probabil pentru el arăt ca o pizza uriașă care se rostogolește printre copaci. Ursul ca ursul, dar dacă dau peste lupi? Cu ăștia cum măman-running-from-ufo înțeleg? În principiu sunt niște câini mai mari, dar ceva îmi spune că n-or să dea din coadă dacă îi mângâi pe burtă sau dacă le arunc un băț să se joace cu el… Văleu, ce mă fac dacă mor? Și luna asta plină care luminează totul, ca să mă vadă toate lighioanele fomiste… Deși… Sigur e luna? Dacă e un OZN care mă urmărește? Am auzit că extratereștrii vânează mai ales oameni singuri, care umblă prin păduri, pe care îi iau pe navele lor unde îi supun la tot felul de experimente, mai ales de natură sexuală. Am auzit că multe femei s-au trezit însărcinate după ce au fost răpite de OZN-uri și au dat naștere unor mici monștri. Văleu, dacă mă răpesc și pe mine? Dacă mă lasă însărcinat? Ce mă fac? Nu-mi permit să cresc un copil cu salariul minim pe economie. Mai ales dacă arată ca un monstru, cum ies pe stradă cu el? O să râdă toată lumea de mine, mai ales vecinii ăia afurisiți, care ascultă manele la maximum în fiecare noapte și îmi fură preșul de la ușă… Cine mă salvează? La cine să mă rog? Gata, știu! Sfinte părinte Arsenie Boca, scapă-mă de extratereștrii violatori care vor să mă lase însărcinat! Ajută-mă, sfinte Boca, și promit că nu mai înjur, nu mai împing babe pe scări și nu mai fur lumânări din biserică! Domnu’ Boca, ajută-mă…

Deodată, ca prin minune, liniștea nopții fu străbătută de o voce gravă, ușor metalizată: „După o sută de metri faceți dreapta”. I-am mulțumit părintelui Boca și am făcut întocmai cum m-a povățuit. Am parcurs pe nesimțite suta de metri, am făcut dreapta și voceasigla-vila-alpin metalizată s-a auzit din nou: „Cealaltă dreaptă, idiotule!”. Am băgat un „săr’na, părinte” și m-am întors. Am continuat să alerg (de fapt să mă rostogolesc, că m-am împiedicat de o rădăcină, dar sună mai puțin penibil partea cu alergatul) și în scurt timp m-am trezit în Straja. Mă întorsesem cu bine în stațiune, unde mă așteaptă Vila Alpin cu papanașii legendari ai doamnei Mimi și cu un pat moale, în care pot să mă pierd fără a fi găsit de extratereștri, Bigfoot, animale sălbatice sau zei străvechi ai dacilor. Înainte de a intra, în timp ce îmi caut cheia găsesc GPS-ul pe care l-am strivit în timpul rostogolirii mele spre stațiune. Deci nu părintele Boca mă ajutase… Prea puțin contează asta, bine că sunt bine. Sau, vorba lui Gheorghe Hagi, să fie bine ca să nu fie rău.

Cam ăsta e planul meu pentru un sejur la Straja. De fapt, doar pentru prima zi. Pentru următoarele am planuri mari, cu adevărat palpitante, pe care n-are rost să le dezvălui acum. Și toate includ papanașii doamnei Mimi. Straja, pregătește-te că vin!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: