Archive for the Publicate în ziare Category

De ziua ta

Posted in Publicate în ziare, Serioase şi plictisitoare with tags on 22 Martie, 2006 by Claudiu-Gilian Chircu

– publicat în “Altă Viaţă Magazin” pe 25 martie 2006 –

Trăiri, senzaţii, sentimente… Toate se împiedică în cuvinte, silabe, litere… Încearcă să iasă din suflet, să se materializeze pentru tine, dar se lovesc de o nevazută barieră. Sunt vii, traiesc şi cresc în mine în fiecare clipă, din ce în ce mai mult. Au atins bariera infinitului şi au depaşit-o, trecând dincolo de vorbe şi gânduri. Nu există cuvinte care să îţi arate tot ce simt. Cândva, le voi inventa pentru tine…

Când nu eşti lânga mine, timpul pare sa-şi fi pierdut sensul. Clipele par ore, orele par zile iar zilele, ani. Însă, deşi eşti departe, te simt mereu alături. În fiecare rază de soare văd zâmbetul tău, în fiecare strop de ploaie văd ochii tăi, în fiecare foşnet al frunzelor aud glasul tău, în fiecare adiere de vânt simt atingerea ta. Iar când privesc în sufletul meu, te găsesc acolo. Eşti visul meu, poezia mea, cântecul meu de dragoste, îngerul meu păzitor. Eşti în fiecare lacrimă a mea, în fiecare bătaie a inimii, în fiecare suspin de dor, în sângele meu, în întreaga mea fiinţă. Eşti trecutul, prezentul şi viitorul meu, amintirile, visele şi dorinţele mele. Eşti totul…

Astăzi, de ziua ta, te am lângă mine. Nu am ce să-ţi ofer în dar decât inima mea. Din nou, în fiecare clipă, la nesfârşit. Pentru că alături de tine am renăscut, am învăţat să zbor, am găsit curajul de a visa. Abia acum simt că traiesc cu adevărat. Prin tine, pentru tine. Astăzi, două suflete cândva rătăcite vor fi din nou unul singur. Unite pentru totdeauna, dincolo de pragul vieţii şi al morţii, pierzându-se în eternitate. Te iubesc…

Anunțuri

Showbiz la kilogram 19

Posted in Publicate în ziare, Showbiz la kilogram with tags , , on 17 August, 2005 by Claudiu-Gilian Chircu

– publicat în “Altă Viaţă Magazin” pe 20 august 2005 –

Adâncit în crepusculul vidului dintre urechile mele, scufundat în profunzimea lipsei acute de idei , maltratat de sindromul postmenstrual al bolnavei mele imaginaţii, cu defecţiuni pe sistem nervos de ecuaţii fără necunoscute, stau câteodată şi mă întreb: cum ar fi fost dacă televizoarele nu ar fi avut forme dreptunghiulare, ci ovale sau rotunde? Căci în sinergia exhaustivă a faptelor, măi, dragă, se ştie că artiştii sunt cu capul în nori (poate de asta se cred deasupra tuturor). Dar, dacă şi-ar ţine picioarele pe pământ, totul ar fi perfect. Un star mai obişnuit cu camerele de luat vederea decât cu golurile, care ratează în timpul meciului dar înscrie la reluare, este „galacticul” Zinedine Zidane. Cu puţin timp în urmă, el a hotărât să se întoarcă la echipa naţională a Franţei, pentru a o ajuta să se califice la Mondialele de la anul. Recent, Zidane a făcut public motivul revenirii sale. Care credeţi că ar fi el? De vină, cică, ar fi vocile pe care „Zizou” le aude tot mai des. După cum a declarat superstarul într-un interviu, s-a trezit într-o noapte, pe la ora trei, şi a auzit o voce care l-a sfătuit să se întoarcă la naţională. Ori ăsta e un semn clar de schizofrenie, ori antrenorul „Cocoşului Galic” era ascuns sub patul lui Zidane, încercând să-l convingă să-i salveze postul. Probabil că ceea ce a auzit mijlocaşul Realului din Madrid a sunat în halul următor: „Atenţie, vă vorbeşte Big Brother! Aveţi trei săptămâni să vă întoarceţi la naţională, altfel adio reclame, salariu cu multe zerouri, vacanţe în toate colţurile lumii şi prime grase de joc. 3, 2, 1…” Poate că Zidane ar trebui să mai asculte şi glasul raţiunii nu doar vocile din capul său, ca să nu o ia de tot pe arătură. Poate că acele voci îi vor comanda şi să înceapă să joace fotbal, ca să-şi merite statutul de „superstar” şi Realul de echipă „galactică”. Pentru că nu poţi spune hip-hop până nu sari, haideţi să lăsăm fotbalul şi să trecem la muzica, din păcate, românească. Este puţin cam trist episodul cu Cheloo de la Paraziţii care a bătut o fană. Nu este nici primul care face asta (dacă vă mai amintiţi, şi Pepe a trecut printr-o altercaţie asemănătoare) şi, mai mult ca sigur, nici ultimul. Paradoxul poveştii este că Paraziţii sunt cei care, acum puţin timp, încercau culturalizarea poporului, prin campania „Instigare la cultură”. Unde e cultura într-o bătaie de stradă cu o biată femeie? Poate că Paraziţii se refereau la cultura de cartofi sau porumb, purtându-se ca cei de care se leagă în versurile lor („Ţăranul de oraş e cel mai prost animal…”). Nu oi fi eu în măsură să comentez modul de promovare a ultimului lor single, „Violent”, dar poate că e nevoie şi de o campanie de deparazitare a celor cu „fumuri” de vedete. Asta ca să ştie că suntem cu toţii egali.

Adevărul de dincolo de noi

Posted in Publicate în ziare, Serioase şi plictisitoare with tags on 17 August, 2005 by Claudiu-Gilian Chircu

– publicat în “Altă Viaţă Magazin” pe 20 august 2005 –

Poetul persan Muslih-ad-Din Saadi povestea acum multe sute de ani că, undeva prin ţările arabe, un şah a condamnat un ostatic la moarte. La auzul veştii, prizonierul a început să înjure şi să blesteme pe limba sa, cuprins de o adâncă supărare. Curios fiind, şahul a dorit să afle ce spunea condamnatul la moarte. Un vizir bun la suflet i-a răspuns: „O, stăpâne, ostaticul cuvântă: «Fierea celor mânioşi mânia-i, fierea celor blânzi mărinimia-i, ci Allah de-a pururi îl iubeşte doar pe cel ce bine-nfăptuieşte»”. Şahului i se făcu milă şi îl iertă pe bietul om dar un alt vizir îi spuse: „N-au cinstire sfetnicii unui şah, dacă adevărul nu-l rostesc. Ăst ostatic, ce-i aici de faţă, ocărî şi sudui stăpânul”. Auzind aceste vorbe, şahul s-a încruntat şi a replicat: „Mai pe plac mi-a fost «Minciuna» lui, decât «Adevărul» ce mi-l spui, căci «minciuna» binele-l dorea, pe când «adevărul» tău, fapta rea”. Iar înţelepţii timpului au ajuns la concluzia că: „Mai de preţ e minciuna cu gând bun, decât adevărul cu gând rău”.

Aşa să fie, oare? Este posibil ca minciuna să fie pusă la loc de cinste, în locul adevărului? Istoria ne învaţă că, de-a lungul vremii, adevărul şi minciuna au jucat roluri importante în vieţile filosofilor, poeţilor şi scriitorilor. Filosoful german Immanuel Kant susţinea cu tărie datoria absolută de a spune adevărul, chiar şi în cazurile în care o minciună ar putea salva viaţa unui om. Pentru el, „minciuna este dispreţuirea şi, oarecum, nimicirea propriei tale demnităţi umane”. Compatriotul său, Goethe, îl aproba, spunând că „adevărul vindecă răul pe care îl cauzează”. Scriitorul francez Benjamin Constant de Rebeque, însă, nu a fost de acord cu aceste păreri. Pentru el, „nu datorăm adevărul decât faţă de aceia care au dreptul la el”.

Se spune în popor că minciuna are picioare scurte dar, de cele mai multe ori, adevărul şchioapătă. Până la urmă, noi căutăm adevărul sau ne caută el? Cât de important este el pentru noi? Îl recunoaştem atunci când îl întâlnim? Sau, mai bine zis, îl putem suporta? În ce cazuri trebuie spus adevărul şi când o minciună „nevinovată”? (deşi, după părerea lui Jean-Jacques Rousseau, „e greu şi rar ca o minciună să fie perfect nevinovată.”) Dacă, într-adevăr, totul e relativ şi fiecare are propriul său adevăr? Asta face adevărurile celorlalţi mai puţin adevărate? Ce e adevărul?

Sunt întrebări ale căror răspunsuri probabil că nu le vom afla. Mă sperie doar gândul posibilităţii ca adevărul să fie dincolo de noi. În acest caz, s-ar putea să nu reuşim să-l întâlnim vreodată. Şi atunci, care ar fi rostul unei vieţi scufundate în întunericul minciunii?

Showbiz la kilogram 18

Posted in Publicate în ziare, Showbiz la kilogram with tags , , , on 10 August, 2005 by Claudiu-Gilian Chircu

– publicat în “Altă Viaţă Magazin” pe 13 august 2005 –

Continuu cu dezvăluirea secretului succesului în muzică, începută săptămâna trecută, în speranţa că voi reuşi să creez un nou val de „talente” sezoniere. Dacă melodia e gata, ea trebuie trimisă ca demo unui producător. Ţineţi minte, producătorii sunt interesaţi de profit, nu de promovarea talentelor. Aşa că, n-ar trebui să vă faceţi nici un fel de griji. Semnaţi contractul standard fără a-l citi înainte. Sunt acolo o mulţime de termeni juridici care riscă să vă dea dureri de cap. Doar nu vă gândiţi că un producător ar putea încerca să vă păcălească… Următorul pas este alegerea unui nume de scenă. La fete, numele mic va fi de ajuns. Nu contează că mai există câteva mii de Aline sau Elene; tu eşti unică iar publicul îşi va da seama de asta. În plus, numele se poate împodobi cu un y în loc de i, cu un @ sau cu un http://www.ro. Băieţii îşi pot alege câte un pseudonim care să dea fetele pe spate sau, la nevoie, cu capetele de pereţi (Chelu´, Grasu´, Şarpe, Viezure, Giţă Fermecătoru´, Gigi Scândură, Mugurel Puradelul de Platină). Apoi, este absolut necesar să vă ocupaţi de imaginea voastră (pentru că,doar asta contează în showbiz-ul mioritic). La fete – implanturi, liposucţie, machiaj strident, bluze transparente, fuste scurte sau pantaloni decupaţi. La băieţi – ghiuluri şi lanţuri cât cuprinde (pot fi şi din tinichea, nimeni nu va observa diferenţa), tatuaje, frezuri suflate cu gel, şepci întoarse, ochelari de soare (au farmec chiar şi iarna), blănuri, haine colorate strident, cu trei numere mai mari, sau mulate pe oase. Cum nu se poate promovare fără videoclip, trebuiesc găsite câteva fete cât mai despuiate care să-şi agite de zor echipamentele din dotare, un decor slab (un garaj e perfect), lumini colorate, câteva maşini decapotabile şi, neăparat, cel puţin o persoană de culoare (aşa se face în occident, aşa facem şi noi). Să nu uităm de coregrafie, Câteva mişcări sus-jos, maxim doi paşi stânga-dreapta, o pocnire din degete şi o cădere liberă pe spate. Plus un zâmbet fermecător, indiferent dacă melodia e veselă sau de jale. La concerte, play-back-ul e baza. Dacă nu ştiţi versurile care trebuiesc mimate, încercaţi să mestecaţi gumă cu gura deschisă. De la o oarecare distanţă, pare un play-back autentic. Ca bonus, băgaţi şi nişte chiuituri ca la nuntă, ţipaţi că vreţi să vedeţi gălăgie (eu n-am reuşit decât să o aud până acum, dar nu-i timpul pierdut) şi mânuţe în aer. Dacă nu vă place faza cu guma, la o emisiune TV, încercaţi să citiţi versurile de pe un prompter. Merge la ştirişti, de ce nu ar merge şi la voi? Adevărata piatră de încercare o reprezintă interviurile unde, culmea ghinionului, sunteţi nevoiţi să vorbiţi. Tot ce trebuie să faceţi este să zâmbiţi mereu, să povestiţi despre album şi despre planurile de viitor. Incultura generală va trece neobservată dacă veţi da răspunsuri cât mai scurte, de preferat monosilabice. Iar dacă totul merge bine, în trei luni veţi primi un premiu pentru întreaga carieră şi vă puteţi apuca de un album „Best of…”. La festivitatea de decernare a premiului, folosiţi discursul universal: „Vreau să mulţumesc în primul rând bunului Dumnezeu pentru talentul cu care m-a înzestrat, familiei care mi-a fost mereu alături, producătorului, impresarului, organizatorilor, dealer-ului meu şi, nu în ultimul rând, publicului care este extraordinar. Vă mulţumesc din suflet!”. Apoi, se varsă două lacrimi (atenţie la rimel!), se ridică trofeul cât mai sus (la nevoie, se poate folosi şi o scară) pentru a fi sigur/ă că îl văd şi vecinii de la bloc şi se pleacă la beţia (pardon, petrecerea) de după spectacol.
Aceasta este cheia succesului în muzica românească. Sunt sigur că tocmai am ajutat la creerea unei noi generaţii de vedete. Acum, tot ce pot să-mi mai doresc de la viaţă este ca, în momentul în care „copiii” mei vor ajunge sus, să nu am şansa de a-i întâlni / auzi. Oare asta mă face un tată rău?

Showbiz la kilogram 17

Posted in Publicate în ziare, Showbiz la kilogram with tags , , , , , on 3 August, 2005 by Claudiu-Gilian Chircu

– publicat în “Altă Viaţă Magazin” pe 6 august 2005 –

Topit de căldură şi bătut în cap de soare (şi de soartă, de ce nu?), mi-am dat seama de un adevăr: în România, oricine poate ajunge vedetă. Mai ales în muzică. Aşa că, m-am hotărât să dezvălui secretul succesului, pe care nu am apucat să-l întâlnesc decât la alţii. Dacă au ajuns staruri fetele de la Ooops!, Trident, Cheeky Girls, Bordo, Gia, Costi Ioniţă şi mulţi alţii, poate oricine. Chiar şi căţelul meu, dacă l-aş putea convinge să-şi implanteze silicoane, să-şi decupeze blugii la spate şi să facă play-back. Rândurile de mai jos sunt dedicate celor ce aspiră la statutul de vedetă şi la o îndelungată carieră muzicală de două luni. Iată ce trebuie să faceţi:
În primul rând trebuie compus „hitul”. Pentru asta, e nevoie de bani. La fete e mai uşor. Dacă nu aveţi un părinte putred de bogat, nu disperaţi. Căutaţi un sponsor miliardar trecut de cea de-a treia tinereţe şi se rezolvă totul cu două zâmbete şi un infarct. Băieţii au mai mult de muncit. Dar cu un schimb de experienţă de două luni în Italia sau Germania, problema se rezolvă. Odată găsit compozitorul (nu trebuie să căutaţi prea departe, orice puşti cu un calculator poate face muzică), trebuie furată o melodie. Vă recomand cu căldură folclorul grecesc, arăbesc sau american. Greul începe abia la compunerea versurilor. Nu vă alarmaţi că e foarte simplu. Dacă vreţi să cântaţi dance, abordaţi problema iubirii, a despărţirii sau a litoralului (ei, cui nu-i plac piesele cu „la mare, la soare”?). Dacă vreţi hip-hop, vorbiţi despre cartier, străzi, golani şi băutură. Nu uitaţi înjurăturile, ele reprezintă tot farmecul cântecului. Dacă vreţi manele, cântaţi (vorba vine) despre bani, maşini, femei şi dureri de inimă. Sunt obligatorii dezacordurile gramaticale, interjecţiile („oooof”, „cicalaca-cichicea”), versurile albe şi rimele cu acelaşi cuvânt. În fine, dacă vreţi să abordaţi rock-ul, puteţi să cântaţi despre orice. Dacă zdrăngăniţi o chitară electrică şi bateţi o tobă de parcă ar fi proful de mate, vă asigur că nimeni nu va mai auzi nimic altceva. Acum, melodia e aproape gata. A mai rămas înregistrarea vocii. Dar ce vă faceţi dacă nu ştiţi să cântaţi? Nici o problemă. Din nou, acelaşi calculator vă scoate din impas. O multitudine de efecte vă poate face glasul de nerecunoscut. Dacă nici aşa nu merge, puteţi angaja pe cineva să cânte în locul vostru. E drept că această specie de oameni e mai greu de găsit dar, la noi în ţară, totul este posibil. Dacă vă hotărâţi, totuşi, să vă păstraţi propriul glas, nu uitaţi ecoul, accentul şi cel puţin o strofă de rap. În plus, cu cât vocea e mai chinuită, cu atât melodia va ieşi mai mult în evidenţă. Succesul e garantat.
Data viitoare vă voi învăţa cum să vă găsiţi un producător şi cum să vă ocupaţi de imagine, de videoclip, de spectacole. Până atunci, uitaţi-vă la posturile muzicale şi învăţaţi de la cei deja consacraţi. Dacă nu, citiţi o carte. Veţi avea mai mult de câştigat.

Showbiz la kilogram 16

Posted in Publicate în ziare, Showbiz la kilogram with tags , , , on 27 Iulie, 2005 by Claudiu-Gilian Chircu

– publicat în “Altă Viaţă Magazin” pe 30 iulie 2005 –

E noapte. Mă bate gândul să scriu ceva dar îmi bat capul de pomană. Vecinul de deasupra îşi bate joc de liniştea mea, inventând sunete care mai de care mai enervante. Ori bate mingea în dormitor, ori bate toaca, ori îşi bate nevasta. Sau bate covoarele. Poate că îşi exersează talentul de dansator cu un amestec de horă, break-dance şi o bătută de la Moldova. Să mă bată Dumnezeu dacă ştiu ce să fac. M-aş duce până la uşa lui dar tare îmi e că bat drumul degeaba şi propria-mi gură de pomană. Deodată, se aud câteva bătăi în geam. Cine să fie? Că doar stau la etajul trei… Inima începe să-mi bată tot mai tare. Ajung lângă fereastră cât ai bate din palme. Şi, ce să vezi? Nu, nu era poliţia care bătea pe vreunul ci doar vântul ce bătea mai tare decât Olanda pe România la fotbal. Sfârşit.
Haideţi că am început să bat câmpii şi apa sâmbetei în piuă pe tuşa aceluiaşi subiect. De ce atâta violenţă? Păi, n-aţi auzit ce s-a întâmplat luni? Aflată într-un turneu mondial, echipa de fotbal Real Madrid a poposit şi în Ţara Soarelui Răsare. În timpul unui meci care se dorea amical, în compania ultimei clasate în campionatul nipon, David Beckham l-a acuzat pe unul dintre jucătorii adverşi că l-ar fi scuipat. Şi uite aşa au pus-o băieţii de o bătaie generală (cu influenţe de karate, sumo şi trânte greco-romane), în care au fost implicaţi titularii, rezervele, antrenorii, arbitrii şi vreo câţiva spectatori. Nu ştiu exact ce s-a întâmplat între Beckham şi japonez, dar cred că cel din urmă nu a fost rău-intenţionat. Poate că era doar un admirator al căpitanului naţionalei Angliei şi l-o fi scuipat ca să nu-l deoache. Sau o fi vreo formă secretă de salut, cunoscută doar de asiatici. La pauză, „spice boy”, împreună cu doi colegi, Ronaldo şi Salgado, s-a repezit în vestiarul japonezilor să continuie păruiala. Şi din nou, arde-l, dă-i bătaie, faultează-l cu karata la vinclu, dă-i-o cu efect ca la penalty până face karaoke fără dinţi, accidentează-l până nu mai zâmbeşte în reclame, etc… Nu ştiu cine a câştigat bătaia dar cert este că, la fotbal, asiaticii au învins cu trei la zero. Este de remarcat spiritul de luptător (gen Gigi Becali) al „galacticilor”, dar dacă s-ar lupta şi pentru minge la fel, poate că Realul ar începe să câştige meciuri. Cum vorba dulce mult aduce dureri de cap, trebuie să mă pregătesc să închei dar nu înainte de a vă spune despre un alt bătăuş, fost campion mondial la box, nimeni altul decât Mike Tyson. După ce a anunţat că vrea să devină misionar în ţările sărace, Tyson s-a răzgândit. De ce? Pentru că a avut o revelaţie şi acum vrea să devină actor de filme erotice. Of, of, of… Nu e o diferenţă chiar atât de mare, doar a trecut de la a fi misionar, la poziţia misionarului. Asta pare a fi o lovitură sub centura neagră de castitate a boxului mondial. Sper că nu e pudic şi nu o să se apuce să-i crape vreunei fete obrazul de ruşine, confundând-o cu un sac de box în loc de saltea. Vai, dar dacă o sărută data viitoare?

Showbiz la kilogram 15

Posted in Publicate în ziare, Showbiz la kilogram with tags , , on 20 Iulie, 2005 by Claudiu-Gilian Chircu

– publicat în “Altă Viaţă Magazin” pe 23 iulie 2005 –

Pentru că tot a trecut examenul de bacalaureat şi au început cele pentru admiterea la facultate, am stat puţin şi m-am gândit (nu vă miraţi, mai fac şi aşa ceva uneori) la vremea când eram în liceu. Nu de alta, dar voiam să ştiu dacă mi-a mai rămas ceva din timpul şcolii sau am trecut prin ea precum cioara vopsită prin apă. Spre surprinderea mea, mi-au rămas în minte foarte multe lucruri folositoare. La Gramatică am învăţat despre hiperboală, metamforă sau epitaf (parcă era epicentru…). Din Literatură, încă îmi amintesc „Luceafarul Constanţa” şi „Capra cu trei nurori” (sau era „Soacra cu trei iezi”?). La Geometria României am aflat unde sunt situate Muntele lui Venus, Apa Sâmbetei sau Pădurea Spânzuraţilor. Istoria mi-a plăcut. De la domniile funariote, răscoalele ioscoţilor sau rezoluţia paşoptistă, până la Mircea cel Bătrân şi merele de aur, Mihai Vibreazul şi Ştefan cel Moale. Matematica mi-a cam dat de furcă. Păi, la ce îmi foloseşte mie să ştiu despre acolade pătrate, integrame simple sau diabetul cercului circumcis? Nici la Religie nu m-am descurcat prea rău. Cine nu a auzit de Arcul lui Noe sau de sfintele hoaşte ale nu ştiu cui? La Sport eram cel mai tare. Făceam de toate: săritura în lăţime, flotări fără mâini, genoflexiuni cu genunchii la spate, săritura în cap de pe loc, o mie de kilometri garduri, fotbal fără minge, polo pe iarbă, baschet subteran şi handbal nautic. Vedeţi câte ştiu? Încă mă mai întreb cum de am terminat liceul. Sper ca ai noştri conducători să nu voteze o nouă constipaţie prin care să ne oblige să dăm examen de admitere şi la facultăţile mentale. Că s-ar putea să rămână mulţi fără studii superioare sau, mai rău, cu mai puţine clase decât un tren personal. Dar să lăsăm şcoala, să ne bucurăm de vacanţă şi să trecem la starurile noastre.
Cu toţii ştim că, atunci când ajung vedete, mulţi şi-o iau în cap. La fel s-a întâmplat cu Leonardo Stă Caprio Di Caprio, care a şi demonstrat acest lucru la o petrecere la Hollywood. Cum ce şi-a luat în cap? O sticlă de bere, din partea unei femei care, spune ea, l-a confundat cu prietenul ei. Eu cred că, de fapt, nu i-o fi plăcut „Titanicul”. Leo s-a trezit la spital cu capul spart, iar femeia a plecat aceasă fericită pentru că i-a mai căzut un bărbat la picioare. Într-adevăr, alcoolul dăunează grav sănătăţii. E periculos când ţi se urcă la cap, mai ales cu tot cu ambalaj. Lasă, Leo, noi să fim sănătoşi, că bolile vin de la sine. Poate te ajută Dumnezeu şi faci o continuare la „Titanic”, ca să ne vină şi nouă să ne dăm în cap cu ce apucăm. Însă, s-ar putea ca unora să le placă, măcar pentru a vedea din nou cum te îneci. Iar la petrecerea următoare, puneţi o cască. Nu de alta dar s-ar putea să se repete întâmplarea, să-ţi pierzi capul şi, atunci, vai de picioarele tale.