Archive for the Secretele zeilor Category

Avem grup pe Facebook

Posted in Secretele zeilor on 13 decembrie, 2014 by Claudiu-Gilian Chircu

 Avem grup pe Facebook

Gata, s-a încheiat votul. Fără vreun exit poll trecem direct la rezultatul final, cât să nu mai aibă nimeni timp să strige „Mihaela, dragostea mea”. Astfel, dintr-un total de 121 de votanți, 75,21% au fost de acord să facem un grup „Secretele Zeilor” pe Facebook, 9,09% consideră că este o idee proastă, iar 15,7% (printre care și eu) s-au pișat pe el de vot. Majoritatea a decis, așa că am făcut grupul, care se poate găsi aici: https://www.facebook.com/groups/794949720551506/.

Vă aștept în acest grup pe toți cei care aveți ceva de spus, care vreți să socializați sau doar vă plictisiți foarte tare. Cei care încearcă să agațe pe net pot încerca și aici, deși nu le pot promite că vor avea succes. Iar pe cei puși pe ceartă îi sfătuiesc să se abțină, pentru că nu se tolerează insultele de niciun fel. Respectul față de ceilalți este o cerință obligatorie pentru ca un grup să poată funcționa și progresa.

N-o mai lungesc mult, așa că vă spun că vă aștept în acest grup, unde puteți să vă faceți de cap, să discutați despre orice, oricând și oricât (dar nu cu oricine). Îmi place să cred că cititorii fideli ai acestui blog sunt de calitate superioară, prin urmare sunt sigur că și grupul va beneficia de dialoguri de același fel. Mai rămâne să demonstrăm asta.

PS: Nu uitați că blogul are și o pagină de Facebook: https://www.facebook.com/pages/Secretele-Zeilor/278207105579898?ref=bookmarks. Care nu ajută la nimic, doar există și atât. Cu sau fără like-uri.

42. Urzeala tronului

Posted in Secretele zeilor on 6 noiembrie, 2014 by Claudiu-Gilian Chircu

Iron_throne

Ajuns pe tronul Pământului, Marduk nu s-a putut bucura de domnia pe care o visase. Aflat sub stricta supraveghere a Celeștilor, prin urmare limitat în a-și exercita puterea, noul rege s-a văzut nevoit să împartă conducerea Terrei cu sora și consoarta sa, Iștar. Veghetorii s-au trezit împărțiți în două tabere, ce se află într-un război nevăzut de aproape patru milenii. Nevăzut de omenire, care totuși îi simte efectele pe propria piele. Totul din cauza Continuarea

41. Cronologia amurgului zeilor

Posted in Secretele zeilor on 31 octombrie, 2014 by Claudiu-Gilian Chircu

2014_07_03_07_16_24

 Conducătorii Imperiului Akkadian, conform Listei Regilor Sumerieni:

Imperiul Akkadian

Conducătorii Sumerului după perioada gutiană, conform Listei Regilor Sumerieni:

Ultimii regi sumerieni

Genealogia lui Abraam de la Șem, fiul lui Noah, până la Yosef, conform Vechiului Testament:

Genealogia lui Abraam

 

2.465 î.e.n. – Este încoronată de Marduk cârciumărița Kug-Bau în Kiș.

2.402 î.e.n. – Se naște Serug, bunicul lui Terah.

2.365 î.e.n. – Moare regina Kug-Bau. Tronul Sumerului îi revine fiului ei, Puzur-Suen.

2.340 î.e.n. – Moare regele Puzur-Suen. Pe tron urcă fiul său, Ur-Zababa.

2.334 î.e.n. – Regele Ur-Zababa din Kiș este ucis de către Lugal-Zage-Si din Umma. Sargon îl ucide pe Lugal-Zage-Si și se încoronează ca rege al Sumerului.

2.325 î.e.n. – Moare Peleg, stră-străbunicul lui Terah.

2.294 î.e.n. – Moare Eber, stră-stră-străbunicul lui Terah.

2.279 î.e.n. – Moare Sargon. Pe tronul Imperiului Akkadian urcă fiul său, Rimuș.

2.272 î.e.n. – Se naște Nahor, tatăl lui Terah și bunicul lui Abraam.

2.270 î.e.n. – Moare Rimuș, fiul lui Sargon. Tronul îi revine fratelui său, Maniștuștu.

2.255 î.e.n. – Moare Maniștuștu, fiul lui Sargon. Este înscăunat ca rege al Imperiului Akkadian fiul său, Naram-Sin.

2.218 î.e.n. – Moare Naram-Sin, nepotul lui Sargon. Regele Akkadului devine fiul său, Șar-Kali-Șarri.

2.195 î.e.n. – Moare Ragau, străbunicul lui Terah.

2.193 î.e.n. – Moare Șar-Kali-Șarri, fiul lui Naram-Sin și strănepotul lui Sargon. În Nippur se naște Terah, fiul lui Nahor și Iyoska. Începe invazia gutienilor în Mesopotamia. Imperiul Akkadian este condus simultan de patru regi: Igigi, Imi, Nanum și Ilulu.

2.190 î.e.n. – Dudu îi învinge pe cei patru regi și ocupă tronul Akkadului.

2.169 î.e.n. – Moare Dudu iar tronul îi revine fiului său, Șu-Turul, ultimul conducător al Imperiului Akkadian.

2.154 î.e.n. – Moare Șu-Turul. Imperiul Akkadian este distrus de către gutieni.

2.123 î.e.n. – Se naște în Nippur Abraam, fiul lui Terah și Amsalai.

2.119 î.e.n. – Guvernatorul orașului Uruk, Utu-Hengal, se înscăunează ca rege al Sumerului după ce îl învinge pe Tirigan, regele gutienilor.

2.113 î.e.n. – Se naște Sarra, fiica lui Haran, viitoarea soție a lui Abraam.

2.112 î.e.n. – Regele Utu-Hengal moare iar tronul Sumerului îi revine ginerelui său, Ur-Nammu, guvernatorul orașului Ur. Terah și familia sa se mută din Nippur în Ur.

2.094 î.e.n. – Moare regele Ur-Nammu. Pe tron urcă fiul său, Șulgi. Terah și familia sa se mută din Ur în Harran.

2.072 î.e.n. – Moare Serug, bunicul lui Terah. Regele Șulgi se autoproclamă zeu.

2.068 î.e.n. – Moare Nahor, tatăl lui Terah și bunicul lui Abraam.

2.066 î.e.n. – Regele sumerian Șulgi își dă fiica de soție și orașul Larsa ca zestre viceregelui Elamului, primind în schimb o legiune de trupe elamite.

2.053 î.e.n. – Regele Șulgi supune provinciile apusene ale Orientului Mijlociu cu ajutorul legiunii sale elamite.

2.051 î.e.n. – Enlil îl ucide pe Enki. Se formează Centura de Asteroizi și Groapa Marianelor. Anu hotărăște ca Enlil să părăsească planeta iar tronul Pământului să-i revină lui Marduk, fiul lui Enki.

2.048 î.e.n. – Moare regele Șulgi, fiul lui Ur-Nammu. Tronul Sumerului îi revine fiului său, Naram-Sin. La ordinul lui Marduk, Abraam, Sarra și Lot pleacă din Harran în Canaan.

2.047 î.e.n. – Abraam, Sarra și Lot ajung în Herakleopolis, la curtea faraonului Merikare, regele Egiptului Inferior.

2.042 î.e.n. – Abraam, Sarra și Lot pleacă din Egipt în Canaan, din cauza conflictului dintre faraonii Merikare și Mentuhotep II.

2.039 î.e.n. – Regii mesopotamieni Amar-Sin, Kudur-Laghamar, Eri-Aku și Tud-ghula înving alianța regilor iordanieni în Valea Sidimului. Abraam îi învinge la Dan și își eliberează nepotul capturat de mesopotamieni. Pe drumul spre casă moare Naram-Sin, fiul lui Șulgi. Fratele său, Șu-Sin, preia tronul Sumerului.

2.037 î.e.n. – Se naște Yișma’el, fiul lui Abraam și Hagar, fiica faraonului Merikare.

2.030 î.e.n. – Moare regele Șu-Sin, fiul lui Șulgi. Fiul său, Ibbi-Sin, devine ultimul rege al Sumerului.

2.024 î.e.n. – Zeul Ninurta folosește șapte bombe atomice pentru a distruge orașe loiale lui Marduk, printre care Sodoma și Gomora. Abraam și Sarra pleacă în Gherara, la curtea regelui filistean Abimelech.

2.023 î.e.n. – Se naște Yitskhak, fiul lui Abraam și Sarra.

2.004 î.e.n. – Moare Ibbi-Sin, ultimul rege al Sumerului. Enlil părăsește Pământul după ce distruge Sumerul printr-o furtună.

1.988 î.e.n. – Moare în Harran Terah, tatăl lui Abraam.

1.986 î.e.n. – Ninurta îi cere lui Abraam să-l sacrifice pe Yitskhak, însă Marduk intervine la timp. Moare Sarra, soția lui Abraam, mama lui Yitskhak.

1.983 î.e.n. – Yitskhak se căsătorește cu Rebekah.

1.963 î.e.n. – Se nasc gemenii Esav și Ya’akov, fiii lui Yitskhak și Rebekah.

1.948 î.e.n. – Moare Abraam.

1.923 î.e.n. – Esav se căsătorește cu Iudit și cu Basemata.

1.900 î.e.n. – Moare Yișma’el, fiul lui Abraam și Hagar, strămoșul arabilor.

1.894 î.e.n. – Sumu-Abum formează în sudul Mesopotamiei un mic regat amorit ce includea și Babilonul, înființând astfel Prima Dinastie Amorită babiloniană.

1.881 î.e.n. – Moare Sumu-Abum iar pe tronul regatului amorit urcă Sumu-la-El.

1.878 î.e.n. – Moare faraonul Senusret II din Dinastia a XII-a iar tronul Egiptului îi revine fiului său, Senusret III.

1.871 î.e.n. – Se naște Yosef, fiul lui Ya’akov și Rakhel. Ya’akov se hotărăște să se întoarcă în Canaan cu familia sa, unde primește de la Marduk numele Israel.

1.860 î.e.n. – Amenemhat III, fiul lui Senusret III, devine coregent la conducerea Egiptului, alături de tatăl său.

1.854 î.e.n. – Yosef este vândut de frații lui și dus în Egipt.

1.845 î.e.n. – Moare Sumu-la-El iar pe tronul regatului amorit din Mesopotamia urcă fiul său, Sabium.

1.843 î.e.n. – Moare Yitskhak, fiul lui Abraam și Sarra. În Egipt, Yosef ajunge la închisoare, acuzat pe nedrept.

1.841 î.e.n. – Yosef devine vizirul Egiptului. În țară încep șapte ani de bunăstare.

1.839 î.e.n. – Moare Senusret III iar tronul Egiptului îi rămâne fiului său, Amenemhat III.

1.834 î.e.n. – În Orientul Mijlociu încep șapte ani de foamete.

1.833 î.e.n. – Ya’akov și familia sa se mută în Egipt.

1.831 î.e.n. – Moare Sabium iar pe tronul regatului amorit din Mesopotamia urcă fiul său, Apil-Sin.

1.816 î.e.n. – Moare Ya’akov, fiul lui Yitskhak și Rebekah.

1.815 î.e.n. – Amenemhat IV, fiul lui Amenemhat III, devine coregent la conducerea Egiptului, alături de tatăl său.

1.814 î.e.n. – Moare Amenemhat III iar tronul Egiptului îi rămâne fiului său, Amenemhat IV.

1.813 î.e.n. – Moare Apil-Sin iar pe tronul regatului amorit din Mesopotamia urcă fiul său, Sin-Muballit.

1.806 î.e.n. – Moare Amenemhat IV iar tronul Egiptului îi revine surorii sale, Sobekneferu.

1.805 î.e.n. – Pe tronul Avarisului din Delta Nilului urcă Yakbim, unul dintre urmașii lui Ya’akov, fondatorul Dinastiei a XIV-a.

1.802 î.e.n. – Moare regina Sobekneferu. Pe tronul Egiptului urcă Sekhemre Khutawy Sobekhotep, fondatorul Dinastiei a XIII-a, care mută capitala la Memphis.

1.794 î.e.n. – Sin-Muballit abdică iar tronul regatului amorit din Mesopotamia îi revine fiului său, Hammurabi, care înființează Imperiul Babilonian, și transformă Babilonul în capitală, la ordinul lui Marduk.

1.780 î.e.n. – Moare Yakbim iar pe tronul din Avaris urcă Ya’ammu.

 1.770 î.e.n. – Moare Ya’ammu iar pe tronul din Avaris urcă Qareh.

1.762 î.e.n. – Moare vizirul Yosef, fiul lui Ya’akov și Rakhel.

40. Abraam, prințul akkadian

Posted in Secretele zeilor on 30 octombrie, 2014 by Claudiu-Gilian Chircu

Abraham_by_JoshauKaitlyn_zps89454518

Abram / Abraam este considerat strămoșul israeliților și al arabilor, deținând un loc foarte important în iudaism, islamism și creștinism, religii care au fost numite abrahamice după numele său. Cercetătorii biblici l-au plasat pe Abram în jurul anului 2.000 î.e.n. Conform Bibliei, el s-a născut cu 1.200 de ani înainte de construcția Templului lui Solomon (fixată de tradiția evreiască la 968 î.e.n.), adică în 2.168 î.e.n., și a trăit 175 de ani. Tradiția biblică nu reprezintă o dovadă a existenței lui Abram, însă acea dovadă ar putea veni din Continuarea

39. Amurgul zeilor

Posted in Secretele zeilor on 23 octombrie, 2014 by Claudiu-Gilian Chircu

 Odin 3

În antichitate, oamenii nu credeau, ca în prezent, în divinități omnipotente, omnisciente, omniprezente și eterne, fără început și sfârșit, atribute ce depășesc barierele logicii. Zeii anticilor erau asemănători oamenilor. Aveau defecte și calități, slăbiciuni și puncte forte, se nășteau, iubeau, urau și, bineînțeles, mureau. E drept că mureau doar corpurile lor materiale, spiritele dăinuind etern. Ceea ce se spune și despre oameni, de altfel.

Religiile antice sunt pline de zeități care au murit și, cel mai adesea, au înviat. De exemplu, în Babilon, Continuarea

38. Războiul ariano-semit

Posted in Secretele zeilor on 3 octombrie, 2014 by Claudiu-Gilian Chircu

 „Întreaga istorie este un conflict dintre arieni și semiți.” – Houston Stewart Chamberlain

8589130411091-warriors-of-troy-wallpaper-hd

Profitând de haosul creat, în care zeii nu mai țineau cont de teritoriile și rasele primite la tratatul de pace, Iștar și-a creat propria rasă, pe cea semită. Cercetătorii consideră că semiții au apărut în Levant, în jurul anului 3.750 î.e.n. Formați dintr-un amestec al roșiilor lui Enlil și albii lui Marduk, semiții au mai primit un ingredient special la naștere: o parte din ADN-ul zeiței. Dorindu-și o rasă care să îi ofere un avantaj, Iștar a apelat la propriile ei gene, semiții moștenind de la ea nu doar agresivitatea, ci și lipsa scrupulelor, precum și dorința de putere. Nu întâmplător cu toții o considerau zeița-mamă. Evreii, semiți ai căror elite au ales-o pe Iștar ca divinitate supremă (spre deosebire de 80555eef9f151b8b82fba9f7cf5cc71dmase, care i se închină lui Yahweh / Marduk), se consideră copiii lui Dumnezeu. Sau, mai exact, a zeității lor supreme. Chiar și-au botezat poporul (și, mai târziu, țara) după numele mamei lor, Israel fiind format din „is” (prima parte a numelui akkadian Iștar), „ra” („conducător” în limba sumeriană) și „el” („zeu” în limbile semite). Urmele venerării zeiței în Israel se găsesc chiar și în Vechiul Testament. În Cartea a doua a Cronicilor și în cărțile a treia și a patra a Regilor este scris că Astarte era venerată în templul lui Solomon, alături de Yahweh, lucru confirmat și de cronicarul arab Al-Massudi care relata că, în anul 820, oamenii califului Al-Maamun au găsit în Marea Piramidă din Egipt (adevăratul templu al lui Solomon) statuile unui zeu și a unei zeițe. Tot în Vechiul Testament se specifică faptul că regele Solomon a început să o slujească pe Astarte. În plus, Cartea a treia a Regilor descrie concursul dintre profetul Ilie și profeții zeilor Baal și Așera, care a avut loc în Canaan. Relatările biblice sunt confirmate de descoperirile arheologice de la Khirbet el Qom, din inima Iudeei și de la Kuntillet Ajrud, la granița vechiului regat. Într-un mormânt de la Khirbet el Qom, din secolul al VIII-lea î.e.n., s-a găsit pe o inscripție o rugăciune pentru YHWH (Yahweh) și Așera, numele ei fiind invocat de trei ori. La Kuntillet Ajrud, situl arheologic este împânzit cu inscripțiile „YHWH și a sa Așera”, una dintre ele ieșind în evidență: „Pentru YHWH de la Șomron și a sa Așera” (Șomron sau Samaria a fost capitala regatului iudeu în secolele IX – VIII î.e.n.). Iar la Mota au fost descoperite numeroase figurine cu chip feminin, care atestă existența unui cult al unei zeițe ca „religie oficială de stat”, după cum a numit-o Erin Darby, profesor de studii religioase la Universitatea Tennessee – Knoxville.

Cum lupta individuală pentru teritorii s-a dovedit a fi haotică, zeii și-au refăcut vechile tabere: Enlil, Ninurta și Ninhursag pe de o parte, Enki, Marduk și Iștar pe cealaltă. Renunțând la teritoriile și rasele primite inițial, Celeștii lui Enlil au ales rasa albă sau ariană, cea mai evoluată în acel moment. Lucru care nu i-a deranjat deloc pe Veghetori, care au preferat rasa semită, creată de Iștar. Astfel, a început un război îndelungat între cele două rase, condus din umbră de cele două tabere de zeități, război invizibil maselor, însă evident în filele istoriei.

Între 2.900 î.e.n. și 2.300 î.e.n., arienii sumerieni din sud și semiții din nord s-au înfruntat pentru a obține supremația în Mesopotamia. În secolul al XXIV-lea î.e.n., conduși de Sargon cel Mare, akkadienii (semiți) au cucerit Sumerul lui Enlil, la ordinul lui Iștar, formându-și astfel Imperiul Akkadian. Lui Naram-Sin, nepotul lui Sargon, zeul Marduk i-a dat Armanul, Ibla, Amanusul și Muntele Cedrilor. Când Naram-Sin a profanat templul lui Enlil din Nippur la ordinul zeiței Iștar, Enlil le-a cerut hoardelor din Gutium (daci din munții Gutâi din Maramureș) să atace Akkadul. În 2.154 î.e.n., gutienii au distrus Imperiul Akkadian, au șters capitala Agade de pe fața pământului și au condus Mesopotamia timp de nouăzeci și unu de ani și patruzeci de zile. Orașul Lagaș, închinat lui Ninurta, fiul lui Enlil, a fost cartierul lor general. Ca răsplată pentru victoria împotriva semiților, Ninurta a refăcut agricultura și sistemul de irigații, iar Anu și Enlil au implantat în orașul Kiș (de asemenea, oraș al lui Ninurta) arma Șuhadaku. Deși imperiul le-a fost distrus, akkadienii nu au dispărut din Mesopotamia. Au rămas divizați în două nații aparent diferite: asirienii în nord și babilonienii în sud.

În jurul anului 2.400 î.e.n. apar în Canaan și Siria amoriții, un popor semit numit Mar.tu de sumerieni, Tidnum sau Amurru de akkadieni și Amar de egipteni. După cum susțin textele mesopotamiene, ei purtau numele zeității lor supreme. Martu la sumerieni, numit inițial Amar Utu, este Marduk al babilonienilor. În secolul al XXI-lea î.e.n., triburile amorite au migrat în sudul Mesopotamiei, unde au distrus a treia dinastie sumeriană din Ur. Deveniseră o forță atât de impresionantă, încât regele sumerian Șu-Sin a fost nevoit să construiască, pentru a-i opri, un zid lung de 270 de kilometri, de la Tigru până la Eufrat. În textul sumerian Lugalbanda și pasărea Anzu se spune că a fost nevoie de construirea unui zid în jurul orașului Uruk (închinat lui Anu și Ninhursag), pentru a-l proteja de invazia amoriților. Distrugând a treia dinastie din capitala Ur, amoriții au reușit astfel să distrugă Imperiul Sumerian. Au cucerit și alte orașe sumeriene, pe care le-au transformat în orașe-state independente, cum ar fi Isin, Larsa, Kiș sau Babilon. În 1.894 î.e.n. au înființat babylon-04prima dinastie amorită în Babilon. La ordinul zeului lor, Marduk, regii amoriți au ridicat Babilonul (care până atunci era doar un orășel), au construit temple pentru Marduk, Iștar și Ea / Enki, precum și zigguratul Etemenanki sau Turnul Babel. Fiind declarat de către conducătorii săi succesorul fostului oraș al lui Enki, Eridu, Babilonul a devenit orașul sfânt al Mesopotamiei, eclipsând Nippurul lui Enlil. În secolul al XVIII-lea, cel de-al șaselea rege al Babilonului, Hammurabi, susținea că a primit de la Marduk un cod de legi dar și o armă foarte puternică. Probabil ajutat de arma zeului, Hammurabi și-a cucerit vecinii, înființând astfel Primul Imperiu Babilonian.

La începutul celui de-al doilea mileniu î.e.n., în centrul și nordul Anatoliei (Turcia de astăzi) au apărut hitiții (arieni) care, în jurul anului 1.600 î.e.n., și-au format un imperiu. Un secol mai târziu, Imperiul Hitit cuprindea cea mai mare parte a Asiei Mici, nordul Levantului și cel al Mesopotamiei. Hitiții susțineau că și-au extins regatul la porunca zeului furtunii, Teșub (Enlil), conducătorul panteonului lor, care a și luptat adeseori alături de ei. Regele hitit Hattusili I și moștenitorul său, Mursili I, s-au războit cu statele amorite (semite) din Siria. În 1.595 î.e.n., Babilonul a fost cucerit și prădat de hitiții conduși de Mursili I, ceea ce a dus la sfârșitul dinastiei amorite și al Primului Imperiu Babilonian. Hitiții hititinu au încorporat Babilonul în imperiul lor, ci l-au lăsat kasiților (tot arieni), aliații lor, care încercaseră să-l cucerească cu două secole în urmă, fiind atunci învinși de regii amoriți Samsu-iluna și Abi-Eșuh. Deși hitiții au aruncat statuia lui Marduk din Babilon, conducătorii kasiți au adus-o înapoi, iar pe Marduk l-au considerat egalul propriului lor zeu, Shuqamuna. Ba chiar au semnat acorduri de pace cu semiții asirieni în secolele al XVI-lea și al XV-lea î.e.n. Cu toate acestea, se pare că n-au reușit să evite mânia lui Marduk și a celorlalți Veghetori. În 1.365 î.e.n., Așur-uballit I a format Primul Imperiu Asirian (semit). Asirienii au prădat de câteva ori Babilonul, regele Adad-nirari I chiar anexându-l Imperiului Asirian. Regele asirian Tukulti-Ninurta I a cucerit, la rândul său, Babilonul și chiar și-a condus imperiul timp de opt ani din acel loc, din 1.235 î.e.n. până în 1.227 î.e.n. În zadar kasiții au refăcut Nippurul, orașul lui Enlil; Celeștii nu i-au ajutat în lupta cu semiții. În secolul al XII-lea î.e.n., dominația lor asupra Babilonului a ajuns la final, când elamiții l-au învins pe regele kasit Enlil-nadin-ahi. Au recucerit orașul pentru scurt timp, în 1.025 î.e.n., însă după douăzeci și unu de ani au fost învinși de aramei (semiți din Siria de astăzi). Kasiții s-au retras în munții Luristanului, unde au trăit în pace până în 702 î.e.n., când au fost învinși lângă Hulwan (în Iran) de către regele asirian Sennacherib.

În jurul anului 1.650 î.e.n., Egiptul condus de faraoni arieni a fost invadat de hicsoși, un grup semit de nomazi. După ce au condus Egiptul timp de un secol, formând Dinastia a XV-a, hicsoșii au fost expulzați de Ahmose I. O parte dintre ei a ajuns în Canaan, unde au construit Ierusalimul, iar o parte a migrat în Grecia, locuită în acel moment de traci. Această migrație a putut avea loc cu ușurință deoarece tracii se retrăseseră din sudul Europei din cauza erupției vulcanului Santorini, ce a avut loc în jurul anului 1.600 î.e.n.

În secolul al XV-lea î.e.n., faraonul arian Tuthmosis III a cucerit Fenicia, Palestina și Siria, zone locuite de semiți. După aceste victorii, el a transformat Egiptul într-o super-putere mondială, fiind considerat unul dintre cei mai mari regi ai Egiptului. Faraonul susținea că zeul Amon i-a cerut să extindă granițele Egiptului prin cucerirea Orientului Mijlociu. În 1.457 î.e.n., la Meggido, Tuthmosis III a învins o coaliție a regilor canaanieni (semiți) la ordinul aceluiași zeu, care l-a învățat să lanseze un atac frontal îndrăzneț împotriva inamicului. Înfrânți, canaanienii au fost nevoiți să recunoască suveranitatea lui Amon.

Pe o stelă din 1.393 î.e.n., faraonul Tuthmosis IV (pelasg) este numit „cuceritorul Siriei” (teritoriu semit). Un text înscris pe partea inferioară a unui scarabeu menționează prezența zeului Aton în fruntea armatei faraonului în luptă. Pentru a menține pacea, Tuthmosis IV a încheiat o alianță cu statul arian Mitanni (localizat în nordul Siriei și sud-estul Anatoliei), căsătorindu-se cu o prințesă mitanniană. Tuthmosis IV este cel care a restaurat Marele Sfinx de la Gizeh, după ce zeul Horus i-a ordonat într-un vis să facă acest lucru.

În 1.207 î.e.n., faraonul Merneptah a obținut o victorie împotriva israeliților. Aversiunea faraonilor arieni față de semiții israeliți reiese și din Vechiul Testament, unde i-au înrobit pe timpul lui Moise.

Se pare că, după un timp, națiunile pelasge / ariene au început să-și renege rădăcinile și divinitățile și chiar să se lupte între ele. În Egipt, zeul Ra (Anu) a fost înlocuit din fruntea panteonului cu Amon (Enki), odată cu izgonirea hicsoșilor de către alianța prinților tebani, conduși de Ahmose I. Tuthmosis III susținea că a înființat Imperiul Egiptean la ordinul lui Amon. Faraonul Akhenaton a încercat să readucă Egiptul la zeii Celești, interzicând cultul lui Amon și ridicându-l pe Aton (Enlil) la rangul de zeu suprem. Însă, în timpul dp32domniei fiului său, Tutankhamon, zeul Amon și-a recăpătat locul pierdut cu puțin timp în urmă. Ba, mai mult, în 1.286 î.e.n., în bătălia de la Kadeș (în Liban), zeul a apărut pe câmpul de luptă, ajutându-l pe Ramses II. Lupta a avut loc împotriva altor arieni, hitiții. La rândul lor, și aceștia și-au renegat zeii și ordinele primite de la aceștia. În jurul anului 1.500 î.e.n., regele hitit Telepinu s-a aliat cu un stat hurian (tot arian), Kizzuwatna, împotriva altuia, Mitanni. După un secol, și regele hitit Tudhaliya I s-a aliat cu Kizzuwatna, distrugând statele huriene Mitanni și Aleppo. În timpul Regatului Mijlociu, hitiții au adoptat câteva zeități și ritualuri religioase de la hurieni. Iar în timpul Imperiului Hitit, conducătorii hitiților s-au declarat supraoameni (la fel ca regii egipteni), egali cu zeii, supușii lor adresându-li-se cu epitetul „soarele meu”. Aceste fapte ale egiptenilor și hitiților nu au rămas nepedepsite de către restul populațiilor ariene. În jurul anului 1.200 î.e.n. a avut loc invazia Popoarelor Mării, alcătuite din traci, cretani și ionieni din Anatolia, cu toții arieni. Aceștia au lovit doar Egiptul, pe hitiți și zonele ocupate de semiți. După moartea regelui hitit Muwatalli, egiptenii și hitiții au încheiat un tratat de pace, pentru a se proteja de invazia Popoarelor Mării. Cu toate acestea, în 1.198 î.e.n., invadatorii au reușit să distrugă Imperiul Hitit însă, șapte ani mai târziu, invazia lor a fost oprită de către faraonul Ramses III cu ajutorul aceluiași zeu, Amon. O parte dintre Popoarele Mării s-au oprit în Canaan, Biblia numindu-i filisteni, aceștia aflându-se într-un continuu conflict cu israeliții. Tot ei sunt atlanții despre care scria Platon, acel popor mai dezvoltat tehnologic decât restul, care a atacat statele grecești (semite) și Egiptul.

În 1.198 î.e.n., odată cu distrugerea Imperiului Hitit a început războiul troian, sfârșit zece ani mai târziu. Națiunile grecești (semite) s-au unit împotriva cetății ariene din Anatolia. De partea troienilor au luptat multe triburi tracice, printre care și amazoanele din nordul Mării Negre, cu toții aparținând rasei ariene. Cetatea a fost distrusă iar o parte dintre troieni au migrat spre vest, în Italia de astăzi.

Când Asiria (stat semit) a devenit o putere în Orientul Mijlociu, nu a pierdut ocazia de a ataca statele ariene. În 1.365 î.e.n., ajuns pe tronul Asiriei, Ashur-uballit I a cucerit statele Mattiwaza și Mitanni, în ciuda eforturilor regelui hitit Suppiluliuma I de a le apăra. Teritoriile mitannienilor și hurienilor au fost asimilate de asirieni, care au redus astfel influența hitiților în Asia Mică. Regele asirian Adad-nirari I chiar a anexat regatului său orașul Carchemiș, aflat până în assyrians-3acel moment sub controlul hitiților. Fiul acestuia, Șalmaneser I, i-a învins și el pe hurrieni și mitannieni, cărora le-a preluat teritoriile. În zadar hitiții au încercat să sprijine militar regatul mitannian. Speriați de forța asirienilor, regele hitit Hattusili III și faraonul Ramses II au încheiat în 1.258 î.e.n. un tratat de pace la Kadeș. Fiul lui Hattusili III, Tudhaliya IV, a fost ultimul rege hitit destul de puternic pentru a-i ține pe asirieni departe de centrul regatului său, chiar dacă a pierdut teritorii importante, însă a fost învins la Nihiriya de regele asirian Tukulti-Ninurta I. Ultimul rege hitit, Suppiluliuma II, a reușit câteva victorii împotriva asirienilor, însă era prea târziu pentru regatul său. Asirienii cuceriseră până în acel moment o mare parte din teritoriile hitite din Asia Mică și Siria. În plus, atacurile Popoarelor Mării au lăsat regatul hitit vulnerabil. Astfel, în jurul anului 1.180 î.e.n., capitala Hattusa a fost distrusă și, odată cu ea, și regatul hitit. Două decenii mai târziu, regele asirian Tiglath-Pileser I a reușit să-i învingă pe frigienii (arieni, parte din Popoarele Mării) care încercau să cucerească coloniile asiriene din sudul Anatoliei. Chiar dacă regatul hitit a dispărut, în timp au apărut câteva regate neo-hitite în Anatolia și în nordul Siriei, cele mai importante fiind Carchemiș și Milid. Aceste regate neo-hitite au căzut treptat sub controlul Imperiului Neo-Asirian (911 – 608 î.e.n.). Carchemiș și Milid au devenit vasale ale Asiriei sub domnia lui Șalmaneser III (858 – 823 î.e.n.) și au fost asimilate de Asiria în timpul regelui Sargon II (722 – 705 î.e.n.). Șalmaneser III este cel care susținea că a primit arme de la zeii Așșur și Ninurta.

Asirienii nu s-au luptat doar cu popoarele ariene, ci și cu frații lor semiți. Între 705 și 681 î.e.n., tronul Imperiului Asirian a fost ocupat de Sennacherib, fiul lui Sargon II. Prima sa campanie militară a avut loc în 703 î.e.n., împotriva lui Marduk-apla-iddina II, regele Babilonului, care se aliase cu caldeenii, arameii și elamiții (cu toții semiți) împotriva asirienilor. Au urmat și alte campanii împotriva Babilonului, cea din 689 î.e.n. ducând la distrugerea orașului. Sennacherib a înăbușit și revolta iudeilor din 701 î.e.n., ce erau sprijiniți de egipteni și de babilonieni. Deși a asediat Ierusalimul, Sennacherib s-a întors ncd07731brusc în Ninive, renunțând la asediu aparent fără niciun motiv. Cartea lui Isaia din Vechiul Testament susține că „a ieşit îngerul Domnului şi a bătut în tabăra Asiriei o sută şi cincizeci de mii; iar dimineaţa, la sculare, toţi erau morţi. Atunci Sanherib, regele Asiriei, a ridicat tabăra şi a plecat şi s-a oprit la Ninive” (37:36-37). El a mai cucerit Sidon, Tyr, Byblos, Akko, Așdod și Așkalon cu ajutorul unei arme primite de la zeul Așșur. I-a învins și pe egiptenii săriți în ajutorul orașelor cucerite de asirieni. Herodot scria că, atunci când Sennacherib a atacat Egiptul, într-o noapte, din cauza zeului Ptah, „șoarecii de câmp au venit într-un număr foarte mare și le-au distrus tolbele cu săgeți, arcurile și mânerele scuturilor” soldaților asirieni, „într-atât încât dimineața aceștia au fugit dezarmați și mulți dintre ei au fost omorâți”. Într-o cronică a bătăliei de la Halule din 691 î.e.n., redactată în cuneiforme pe o tăbliță de lut, Sennacherib scria că a fost ajutat de zei pe câmpul de luptă: „M-am rugat lui Aşşur, lui Sin, lui Şamaş, lui Bel, lui Nabu, lui Nergal, lui Iştar din Ninive, lui Iştar din Arbailsk – zeilor mei ocrotitori – ca să birui împotriva puternicului vrăjmaș. Zeii mi-au ascultat de îndată ruga și mi-au venit în ajutor”. După ce a cucerit Babilonul în 689 î.e.n., le-a ordonat soldaţilor săi să jefuiască şi să distrugă oraşul, spre deosebire de Ierusalim sau Egipt, acolo unde zeii l-au împiedicat să facă acest lucru. Într-una dintre inscripţiile sale, Asarhaddon, fiul lui Sennacherib, a explicat motivul distrugerii Babilonului de către tatăl său, vinovatul principal fiind „zeul Marduk, zeul principal al Babilonului, care s-a mâniat şi a supus oraşul la grea osândă, drept pedeapsă pentru păcatele locuitorilor săi. Din voinţa lui Marduk, oraşul a fost nimicit din temelii, acoperit de apele canalului Arahtu şi prefăcut într-o mlaştină de nestrăbătut”. Pentru distrugerea Babilonului, Sennacherib a fost ucis de către doi dintre fiii săi, care au încercat să-l omoare și pe fratele lor, Asarhaddon. Însă, după cum nota chiar el, a fost ascuns de către zei, apoi Iștar i-a învins dușmanii. Ajuns pe tronul Asiriei în 681 î.e.n., Asarhaddon a primit de la zeul Așșur „un sceptru neînvins, pentru înfrângerea dușmanilor” și ordinul de a ataca Egiptul, după cum nota regele pe o lespede de piatră, descoperită la Zendjirli (în Siria de nord).

Ultimul mare conducător al Imperiului Neo-Asirian a fost Așșurbanipal, fiul lui Asarhaddon. El nota pe o prismă de argilă arsă, cu zece laturi, că zeul Așșur i-a poruncit să cucerească Manna și Elam. Mai mult, susținea că a folosit Arma Strălucirii, primită de la zei, împotriva egiptenilor. În 667 î.e.n., zeii Așșur, Bel și Nabu au luptat alături de el împotriva faraonului nubian Taharqa. Doborât de dec12bacb3997be83580fe04bf3ace7aaureola lui Așșur și Iștar, Taharqa umbla ca un om scos din minți, după cum notau cronicile asiriene. O inscripție regală asiriană povestește că zeul Așșur i-a apărut regelui lidian Gyges într-un vis, pentru a-i spune că își va învinge dușmanii doar dacă i se va preda lui Așșurbanipal. În 664 î.e.n., în campania asirienilor lui Așșurbanipal împotriva Egiptului, pe drumul spre Theba au dispărut o sută cincizeci de soldați, conduși de Șarru-Kan, cu tot cu carele lor de luptă. Dispariția, consemnată în biblioteca lui Așșurbanipal din Ninive, a fost pusă pe seama zeilor. După moartea lui Așșurbanipal în 628 î.e.n., hoardele aliate ale sciților, cimmerienilor, mezilor și perșilor (cu toții arieni) au invadat Asiria, ceea ce a dus la distrugerea Imperiului Neo-Asirian.

Babilonienii au profitat de situație și, la un an după moartea lui Așșurbanipal, în 627 î.e.n., s-au răzvrătit împotriva asirienilor, sub conducerea caldeanului (semit) Nabopolassar, care a înființat astfel Imperiului Neo-Babilonian. Aliați cu mezii din Persia, babilonienii au cucerit capitala asiriană Ninive în 612 î.e.n. În anul 609 î.e.n., Nabopolassar a cucerit și orașul Harran, unde se refugiaseră forțele asiriene. În 610 î.e.n., Nabopolassar a început un război împotriva Egiptului, care se aliase cu asirienii. În 605 î.e.n., fiul regelui, Nebuchadnezzar II, a învins la Carchemiș armata faraonului Necho II, precum și rămășițele armatei asiriene. Imediat după această victorie, Nabopolassar a abdicat în favoarea fiului său, constructorul grădinilor suspendate din Babilon, una dintre cele șapte minuni ale lumii antice.

Înainte de a abdica, Nabopolassar a început restaurarea zigguratului Etemenanki din Babilon sau Turnul Babel, „poarta stelară” a lui Marduk, la ordinul zeului său, după cum declara într-o inscripţie: „în acea vreme, Marduk mi-a poruncit să împlânt adânc în măruntaiele pământului temeliile turnului Babel, care se cutremurase înaintea domniei mele, gata să se prăbuşească, şi să-i ridic vârful până la cer”. Fiul acestuia, Nebuchadnezzar II, a terminat babylonreconstrucţia turnului, la ordinul aceluiași zeu: „zeul Marduk mi-a poruncit în legătură cu Etemenanki, turnul cu scări monumentale al Babilonului, care înainte de epoca mea fusese dărâmat şi se afla în ruine, să-i consolidez temeliile spirituale în sufletele oamenilor, iar vârfurile sale să atingă cerul”. Conform cronicilor babiloniene, tot Marduk este cel care i-a ordonat lui Nebuchadnezzar II să plece cu armata la vest, în Liban. Vechiul Testament susține că Yahweh i-a poruncit lui regelui babilonian să atace Egiptul și Iudeea. În anul 597 î.e.n., acesta a capturat Ierusalimul, iar în 586 î.e.n. a distrus orașul, deportând apoi o mare parte a populației evreiești în Babilon. Biblia susține că Yahweh / Marduk a hotărât ca pustiirea Ierusalimului să dureze șaptezeci de ani, același lucru hotărându-l și pentru Babilonul său cu ceva timp în urmă, conform cronicilor babiloniene. Motivul pedepsirii iudeilor este faptul că aceștia și-au părăsit zeul, în favoarea altor divinități.

În 556 î.e.n., Nabu-na’id a devenit ultimul conducător al Imperiului Neo-Babilonian. El a scris că încoronarea sa a avut loc când zeul Sin (Enki), utilizând „arma lui Anu”, i-a învins inamicii cu o rază de lumină. Ca mulțumire, Nabu-na’id a reconstruit în Haran templul lui Sin, E.hul.hul, l-a declarat pe Sin zeu suprem și a reînviat cultul celor doi copii ai zeului, Șamaș (Marduk) și Iștar. Mai mult, a adus în templul lui Marduk din Babilon pe vechii zei ai Sumerului și ai Akkadului, ceea ce nu a fost pe placul zeului. Fragmente de manuscrise descoperite la Marea Moartă susțin că Yahweh / Marduk l-a lovit pe Nabu-na’id cu febră timp de șapte ani. Pe 20 martie 538 î.e.n., regele persan Cyrus cel Mare a cucerit Babilonul la porunca lui Marduk, care chiar a mărșăluit alături de rege. Apoi i-a ordonat să pună înapoi în cetățile lor pe toți zeii din Sumer și din Akkad, pe care Nabu-na’id îi adusese în Babilon. Conform Vechiului Testament, Cyrus a fost ales de Yahweh să-i elibereze pe evrei din exilul babilonian, apoi să le reconstruiască Marele Templu din Ierusalim.

Cyrus cel Mare a fondat Imperiul Ahemenid, cucerind imperiul mezilor, pe cel al lydienilor și pe cel neo-babilonian. Deși făcea parte din dinastia ariană a Ahemenizilor, într-o vreme când arienii dispăruseră din Mesopotamia, găsindu-se în număr restrâns doar prin Persia și India, și l-a ales ca zeu suprem cyruspe Marduk, pe care îl numea Ahura Mazda, influențat fiind de profetul Zoroastru. Evreii l-au numit Mesia, considerându-l, conform Vechiului Testament, „unsul lui Yahweh”. La ordinul zeului său, Cyrus a încercat să-și mărească imperiul cucerindu-și frații arieni. În anul 530 î.e.n. a pornit un război împotriva massageților conduși de regina Tomyris, fiind învins și ucis de către aceștia. Fiul său, Cambyses II, a reușit să-i recupereze cadavrul, pe care l-a înmormântat în Parsagadae, capitala imperiului. Mai târziu, acesta a reușit să cucerească și Egiptul. Conform lui Herodot, Cambyses II a trimis 50.000 de soldați pentru a amenința oracolul lui Amon din oaza Siwa. O furtună de nisip i-a îngropat pe toți de vii, în deșert, nelăsând nicio urmă. Tot Herodot scria că regele a fost lovit de zei cu nebunie, deoarece a ucis taurul sacru Apis, nebunia ducând în cele din urmă la moartea sa.

După o scurtă domnie de doar câteva luni a lui Bardiya, fratele lui Cambyses II, tronul Imperiului Persan a fost preluat de Darius I. Deși tot arian, precum predecesorii săi ahemenizi, și el era un adept devotat al lui Ahura Mazda / Marduk, așa cum reiese și dintr-o inscripție descoperită pe Muntele Behistun. Elam_Darius_2Darius I susținea că zeul său i-a oferit tronul Imperiului Persan. Mai mult, el credea că toate revoltele din Imperiul Persan erau rodul forțelor întunecate ale minciunii. A finanțat construirea templului lui Yahweh din Ierusalim, respectând decretul lui Cyrus cel Mare, a construit un templu pentru Amon (Enki, tatăl lui Marduk) în Egipt, a sprijinit preoții elamiți și câteva culte grecești. A fost nevoit să înăbușe revolte în întreg imperiul său, rezultate a faptului că nu avea parte de susținerea maselor. A pedepsit statele grecești Athena și Eretria pentru ajutorul acordat statelor ioniene răzvrătite împotriva perșilor, a cucerit Macedonia, și o mare parte din Tracia, din Egipt și din India. Ba chiar a îndrăznit în 514 î.e.n. să treacă Dunărea și să invadeze Dacia, tărâmul zeilor, însă a părăsit locul în scurt timp, cu mâna goală. Herodot scria că Darius trăgea zilnic câte o săgeată spre cer, cerându-i lui Zeus răzbunare împotriva atenienilor care au sprijinit revolta ioniană. Acest gest amenințător se pare că nu a fost pe placul zeului, deoarece în 490 î.e.n. atenienii i-au învins pe perși ca prin minune la Marathon. Istoricul grec Herodot afirma în Historiai că un număr mare de atenieni l-a văzut pe zeul Pan coborând din ceruri în mijlocul lor, pentru a lupta și a semăna teroare în rândurile perșilor. Atenienii jurau că doar datorită zeului au reușit să obțină victoria. Un alt istoric, Plutarh, nota în Theseus că fantoma semizeului Theseus, fondatorul Athenei, a luptat atunci împotriva armatei lui Darius. După cum scria politicianul și filosoful roman Marcus Tullius Cicero în Despre natura zeilor, cu 9 ani înainte se petrecuse un eveniment asemănător, gemenii divini Kastor și Poludeukes ajutându-i pe romani să-i învingă pe tusculani la lacul Regillus.

La patru ani după această înfrângere, Darius I a murit, lăsându-i tronul imperiului fiului său, Xerxes I. Se pare că noul împărat nu împărtășea convingerile religioase ale tatălui său, punând preț pe zeitățile arienilor. În anul 484 î.e.n. a topit statuia de aur a zeului Marduk din Babilon, ceea ce a dus la o revoltă a babilonienilor, înăbușită de perși abia doi ani mai târziu. Ca răzbunare, XerxesXerxes a ordonat distrugerea parțială a Turnului Babel, zigguratul Etemenanki sau „poarta stelară” a lui Marduk. În plus, a refuzat titlul tatălui său de Rege al Babilonului, preferându-le pe cele de Rege al Persiei și Mediei, Rege al Națiilor sau Rege al Regilor. În 480 î.e.n. i-a atacat pe greci (semiți), continuând ceea ce începuse Darius I. Având cea mai numeroasă armată strânsă de cineva până în acel moment, l-a învins pe regele spartan Leonidas la Thermopylae, apoi a cucerit Athena. Deoarece la Artemisium o mare parte din flota grecilor a fost distrusă de o furtună, Xerxes I și-a continuat atacul, fiind convins că avea zeii de partea lui. Însă lucrurile nu au stat chiar așa, perșii fiind învinși la Salamina, probabil Marduk nelăsând nepedepsită insolența lui Xerxes. Cronicarii vremii notau că, în timpul bătăliei, pe cer și-au făcut apariția câteva obiecte zburătoare neidentificate. Împăratul persan a fost nevoit să-și trimită cea mai mare parte a armatei în Babilon, pentru a împiedica o nouă revoltă, lăsând în Grecia puțini soldați, care au fost înfrânți în anul următor la Plataea. Grecii au distrus și restul flotei persane, ancorate la Mycale. După eșecul din Grecia, Xerxes I și-a îndreptat atenția către terminarea construcțiilor începute de tatăl său, în orașele Susa și Persepolis. În 465 î.e.n., Xerxes I a fost asasinat de către Artabanius, comandantul gărzii regale și cel mai puternic oficial de la curtea persană.

În 336 î.e.n., tronul Macedoniei a fost ocupat de Alexandros III, supranumit „cel Mare”. Mama sa, Olympias, era dacă, iar tatăl său, Fillipos II, macedonean (un amestec de traci și greci). După spusele Olympiei, adevăratul tată al lui Alexandros era zeul Dyonisos (Enki), băiatul însă se considera fiul lui Zeus (Enlil). Cu pielea albă și părul blond, Alexandros Macedon făcea parte, fără alexandruîndoială, din rasa ariană. După o scurtă incursiune în Dacia, unde i s-a interzis accesul către Izvorul Vieții din Grădina Zeilor, Alexandros a căutat nemurirea printre cele mai vechi civilizații din lume, astfel ajungând în Egipt, Babilon și India. Nu părea a fi interesat de războiul ariano-semit, el luptându-se cu toate rasele pe care le-a întâlnit. Cu toate astea, zeii i-au urmărit îndeaproape acțiunile și chiar le-au influențat. În ziua în care s-a născut a ars Templul lui Artemis din Efes, una dintre cele șapte minuni ale lumii antice, istoricul Hegesias din Magnesia considerând că incendiul s-a datorat faptului că zeița supraveghea în acel moment nașterea lui Alexandros. În Dacia a fost gonit de un înger sau de doi oameni-pasăre, conform diferitelor variante ale cronicilor. În timpul asediului cetății Tyr din 332 î.e.n., macedonenii au fost ajutați de cinci „minunate scuturi zburătoare”, aranjate în formă de V, care au spart zidul cetății, după cum susține Istoria lui Alexandru cel Mare. Ajuns în Egipt, oracolul din oaza Siwa l-a declarat fiu al zeului Amon (Enki). După ce i-a învins pe perși în 331 î.e.n. și a cucerit Babilonul, Alexandros și-a propus să restaureze zigguratul Etemenanki al lui Marduk, distrus de Xerxes I, însă nu a mai apucat să o facă. În anul 329 î.e.n., în timp ce armata lui Alexandros se pregătea să traverseze Indusul pentru a ataca India, câteva discuri zburătoare au atacat elefanții macedonenilor. Șase ani mai târziu, Alexandros și-a găsit sfârșitul în palatul lui Nebuchadnezzar II din Babilon.

Dacii au reușit să se răzbune pe macedoneni după nouă ani de la sacrilegiul lui Alexandros. Trogus Pomepius nota că „Zopyrion, pe care Alexandru cel Mare îl lăsase guvernator al Pontului, a socotit că e ruşinos să stea degeaba şi să nu întreprindă el ceva”. La gura râului Hypanis (Bug) a asediat Olbia (Parutino), însă fără succes, sciții din nordul Mării Negre opunând o rezistență dârză. Zopyrion a hotărât să abandoneze asediul și să se retragă, alegând să se întoarcă prin teritoriul dacilor. În momentul în care cei 30.000 de soldați macedoneni au ajuns la Dunăre, dacii i-au atacat și i-au distrus complet, însuși Zopyrion pierzându-și viața. Cronicarii spun că Alexandros Macedon a fost profund mâhnit la auzul veștii înfrângerii lui Zopyrion, însă a ales să-și continuie expediția în Orient, evitând să se întoarcă în Dacia pentru a-i pedepsi pe ucigașii guvernatorului său. După moartea lui Alexandros, Lysimachos (un grec din Thessalia, deci semit) a devenit regele tracilor vecini cu Macedonia. După ce i-a cucerit pe odrizi, Lysimachos i-a atacat pe dacii conduși de Dromichaites. Fiind învins, Lysimachos a fugit iar fiul său, Agatocles, a rămas prizonier. După opt ani, Lysimachos s-a întors cu o armată mai numeroasă, dar a fost din nou înfrânt și chiar capturat. Dus la Helis, cetatea de scaun a lui Dromichaites, Lysimachos a fost nevoit să încheie o pace rușinoasă cu regele dac, cedându-i teritoriul de peste Dunăre. Ba, mai mult, i-a dat-o lui Dromichaites de soție pe propria sa fiică.

În anul 82 î.e.n., pe fostul tărâm al zeilor și-a început domnia Burebista, care a unificat toate triburile dacice, formând regatul Dacia. Unificarea s-a terminat în anul 59 î.e.n., când Burebista a început o campanie militară împotriva celților de pe Dunărea Mijlocie, din Bazinul Panonic. Apoi a eliberat cetățile de pe malul Mării Negre, aflate sub ocupație romană. De aici a organizat expediții până în Macedonia și Illiria, devenind „cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia”, cum îl numește o inscripție greacă. În Geografia, Strabon spunea că Burebista „și-a luat ca ajutor pe Deceneu, un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele semne profetice, datorită cărora susținea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă, de la un timp era socburebistaotit și zeu, așa cum am arătat când am vorbit de Zamolxe”. În timpul războiului dintre Caesar și Pompei, Burebista s-a aliat cu cel din urmă, care însă a fost înfrânt și ucis ulterior în Egipt. După această victorie, Caesar a planificat o campanie împotriva Daciei, conform istoriei vieții împăratului Octavius Augustus, scrisă chiar de el însuși. Caesar nu a mai apucat să-și ducă invazia la îndeplinire, deoarece a fost ucis în anul 44 î.e.n. La fel și Burebista, după o lună și jumătate. Profitând de moartea lui Iulius Caesar, dacii au trecut Dunărea și au năvălit asupra provinciilor romane, devastând și ocupând Macedonia. Senatul roman a adunat o armată numeroasă pentru a-i respinge iar mai târziu, împăratul Octavius Augustus a făcut tot posibilul să încheie o alianță cu dacii, pentru a fi sigur că nu și-i transformă în dușmani. Tacitus spunea că, la înmormântarea lui Caesar, cinci sute de evrei se aflau în fruntea cortegiului, rupându-și hainele de durere, mai mult ca sigur deoarece invadarea Daciei nu a mai avut loc.

În anul 6, romanii (arieni) conduși de Octavius Augustus au cucerit Iudeea (stat semit), transformând-o în provincie romană. În anul 66 a izbucnit revolta iudeilor, care a dus la retragerea trupelor romane din Ierusalim, aparent fără niciun motiv. În Războiul iudeilor, istoricul Flavius Josephus a scris despre motivul retragerii romanilor: „Câteva zile după sărbătoare, în ziua de 21 a lunii artemisius, s-a produs un fenomen de necrezut și uimitor înainte de asfințitul soarelui, mulțimea a putut privi care și oștiri de soldați înarmați, ivite pe neașteptate în văzduh”. Romanii au revenit în anul 70, conduși de Titus, și au asediat Ierusalimul, distrugând templul lui Yahweh / Marduk ca pedeapsă pentru răzvrătire. În 132, sub conducerea lui Simon Bar Kohba, evreii s-au răsculat din nou împotriva stăpânirii romane. Revolta a fost stinsă abia în 135, din acel moment Iudeea fiind numită Palestina de către romani.

Profitând de războiul civil izbucnit la moartea împăratului roman Nero, în anii 68 – 69 dacii s-au aliat cu sarmații și au invadat Moesia. Respinși de romani, ei s-au întors în anul 85, aliați cu sarmații și bastarnii. În anul următor, împăratul Domițian a fost nevoit să își facă apariția personal pe frontul din Moesia. În anul 1incerc2187, Domițian l-a trimis pe prefectul Cornelius Fuscus să atace Sarmizegetusa, capitala dacilor. Fuscus a fost înfrânt la Tapae de către dacii conduși de Diurpaneus, care și-a schimbat ulterior numele în Decebalus. În anul următor, Decebalus a înfruntat tot la Tapae o armată romană condusă de generalul Tettius Iulianus. Cu toate că romanii au învins, împăratul Domițian a fost nevoit să încheie cu Decebalus o pace rușinoasă pentru imperiul roman. Domițian a atacat Dacia doar la îndemnul prietenului și sfetnicului său, evreul Flavius Josephus, care nu a renunțat la visul poporului său de a invada tărâmul zeilor, locul de proveniență al rasei ariene. De ce își doreau atât de mult evreii să subjuge Dacia? Deoarece, conform profețiilor evreiești, pieirea lor va veni de la Gog și Magog, adică geți și masageți. Împrăștiați de romani în toată Europa, evreii au ajuns în cele din urmă și în Dacia, inițial în grupuri mici. În secolul al XIV-lea au migrat în număr ceva mai mare din Europa Centrală în Principatele Dacice, un alt val făcându-și apariția din Ucraina în secolul al XVI-lea. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, până la începutul secolului al XX-lea, și mai mulți evrei s-au refugiat în Moldova și Ardeal, din cauza înăspririi situației în Galiția. După căderea comunismului din Europa, din anii 1989 – 1990, care scosese în afara legii masoneria condusă de evrei, aceștia au reușit să se infiltreze în conducerea României, de unde au început distrugerea fostei Dacii, tărâmul zeilor. Însă, după cum declara Ion Antonescu, fostul conducător al României între 1940 și 1944, „ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi aici şi vom pleca cei din urmă”.

O parte importantă a războiului ariano-semit o reprezintă cruciadele dintre 1096 și 1270, în care s-au înfruntat în numeroase rânduri creștinii europeni (arieni) și musulmanii asiatici (semiți). Proclamate „războaie sfinte”, cele opt cruciade au avut loc sub stindardul crucii (simbolul cerului și, implicit, al zeilor Celești) și cel al semilunii (simbolul Veghetorilor). Nu au lipsit entitățile supranaturale din aceste lupte crâncene, duse în special pentru controlul Ierusalimului, orașul lui Yahweh / Marduk. În timpul primei cruciade, în anul 1099, pe când cruciații asediau Ierusalimul, un cavaler strălucitor a apărut subit pe Muntele Măslinilor, agitând un scut care lucea, chemându-i pe cruciații descurajați să lanseze un nou atac, după cum nota Matthew de Paris în Historia Anglorum. Îmbărbătați de Documente-secrete-schimba-istoria-Cavalerilor-Templieriacel personaj misterios, cruciații au reușit să-și învingă adversarii și să cucerească Ierusalimul. După prima cruciadă a luat naștere la Ierusalim Ordinul Cavalerilor Templieri, despre care se spune că primeau ordine de la demonul Baphomet prin intermediul unui craniu, folosit ca mijloc de comunicare. Desființat în 1312, Ordinul Cavalerilor Templieri reapare în Europa sub numele de Francmasonerie, organizație condusă din umbră de evrei.

Cel mai recent război ariano-semit de amploare se ascunde în spatele celui de-Al Doilea Război Mondial. Ajuns la conducerea Germaniei, Adolf Hitler a început lupta împotriva evreilor, în timp ce încerca să recreeze rasa ariană pură, descendentă a zeilor. Aceste idei îi erau alimentate de către Societatea Thule, care primea ordine de la „o ierarhie a Supraoamenilor – Conducătorii Secreți naziai Celui de-al Treilea Ordin”, numiți extratereștri de către unii sau demoni de către alții, printre care și scriitorul Trevor Ravenscroft. Acesta susținea că respectivele „Inteligențe Malefice” acordau membrilor Societății Thule „puteri magice fenomenale”. Doctorul Wernher Von Braun, comandantul proiectului spațial al lui Hitler și mai apoi unul dintre arhitecții cheie ai NASA, vorbea în 1959, la rândul său, despre niște „forțe mult mai puternice decât am crezut până acum, a căror proveniență ne este în prezent necunoscută”, despre care nu poate spune mai multe, în afara faptului că „suntem angajați într-un proces de contactare a acestor forțe”. În cadrul experimentelor CIA-ului din timpul Războiului Rece, doctorul Andrija Puharich a intrat în contact cu nouă entități care se declarau a fi zeii din vechime. Despre cel de-Al Doilea Război Mondial, Cei Nouă afirmau că atrocitățile lui Hitler au făcut parte din planul lor, evreii uciși în această conflagrație „s-au sacrificat pentru a avertiza planeta că ei sunt cei care vor conduce omenirea”. În aceste condiții, nu ne miră declarația lui Menachem Begin, prim-ministru al Israelului între 1977-1983: „Rasa noastră este Rasa Stăpânitoare. Suntem Zei divini pe această planetă. Suntem diferiți de celelalte rase inferioare, precum acestea sunt diferite de insecte. De fapt, în comparație cu rasa noastră, celelalte rase sunt excremente umane. Destinul nostru este de a conduce rasele inferioare. Regatul nostru pe pământ va fi condus de liderii noștri cu mână de fier. Masele ne vor linge picioarele și ne vor servi ca sclavi”.

Început acum câteva milenii, războiul dintre arieni și semiți continuă și în ziua de astăzi, ascuns de ochii omului de rând. Chiar dacă zeii Celești au părăsit demult Pământul iar semiții s-au împărțit în două tabere, închinate celor două căpetenii ale Veghetorilor, Marduk și Iștar, ura genetică dintre cele două rase a rămas la fel de vie ca la început. Poate lucrurile ar fi evoluat într-o direcție complet diferită dacă nu ar fi avut loc unul dintre cele mai importante evenimente din istoria Pământului: moartea primului conducător al planetei noastre, Enki.

37. Războaiele zeilor și oamenilor

Posted in Secretele zeilor on 7 iulie, 2014 by Claudiu-Gilian Chircu

Piară-ntre zei și-ntre oameni dihonia și învrăjbirea” – Akhilleus (Iliada)

 Wraith_attack

Iliada poetului și rapsodului grec Homer, scrisă prin secolul al VIII-lea î.e.n., descrie un mare război dintre troieni și greci, considerat mitic de către istorici. Evenimentele care au provocat războiul sunt descrise în lucrarea Cipriile, atribuită lui Stasinos din Cipru, prima carte a Ciclului epic troian. Totul a început de la mărul de aur aruncat de zeița Eris, pe care prințul troian Paris a trebuit să îl ofere celei mai frumoase zeițe. Alegând-o pe Aphrodite, Helena-Paris-helena-of-troy-31643009-1280-1024Paris a primit-o în dar pe Helene, regina Spartei, pe care a dus-o în Troia. Soțul Helenei, regele spartan Menelaus, și fratele său, regele micenian Agamemnon, au adunat întreaga lume greacă și au pornit un crunt război împotriva cetății troiene, care a durat nu mai puțin de zece ani. În Cântul 8 din Iliada, numărul troienilor și al aliaților lor era de 50.000, în timp ce unii comentatori consideră că numărul grecilor era de 120.000 sau 140.000. Printre eroii troienilor se numărau Hektor (fiul cel mare al regelui Priam), Paris (fratele lui Hector), semizeul Aineias (fiul zeiței Aphrodite și al prințului Anchises) și Sarpedon (regele Lyciei, fiul lui Zeus și al muritoarei Laodamia), în timp ce campionii aheilor erau Agamemnon (regele micenienilor), Menelaus (regele spartanilor), semizeul Akhilleus (fiul regelui Peleus și al zeiței Thetis), Odysseus (regele insulei Ithaca), Aias Telamonianul (nepotul lui Zeus și vărul lui Akhilleus), Aias Locrianul (conducătorul tribului locrienilor), Diomedes Tydides (unul dintre cei mai puternici luptători, întrecut doar de Akhilleus). Homer susține că până și zeii Olimpului s-au împărțit în două tabere, implicându-se în desfășurarea războiului. Acțiunile lor nu doar au influențat majoritatea evenimentelor pe parcursul celor zece ani, ci au decis chiar soarta îndelungatului conflict.

Deoarece aheii i-au răpit fiica, preotul Hrises l-a rugat pe Apollo să-i pedepsească. Zeul și-a luat arcul și „întâi nemerit-a în muli și-n ogarii cei sprinteni, / Dar mai ținti dup-aceea și-n oaste săgeți otrăvite, / Morții ardeau sumedenii pe ruguri. Și-n vreme de 9 / Zile, prin lagăr zburară săgețile dumnezeirii”. Despre fapta lui Apollo, semizeul Akhilleus îi povestea mamei sale, zeița Thetis: „Vajnic începe să tragă în ahei; de picau din oștire / Morți cu duiumul și-n tabăra mare zburau ucigașe / De pretutindeni săgeți”.

În Cântul 2, pentru ca aheii să-l prețuiască pe Akhilleus, Zeus i-a trimis lui Agamemnon un vis înșelător, prin care îl momea să atace Troia. În vis, Zeus luase forma sfetnicului Nestor. Nici Hera, soția lui Zeus, nu a stat degeaba. Pentru că Agamemnon le-a cerut aheilor să plece acasă, Hera a trimis-o pe Athena să-i oprească. Zeița i-a încredințat această misiune lui Odysseus care, susținut de Nestor, i-a convins pe greci să atace Troia. Athena chiar s-a amestecat printre ahei, încurajându-i: „Cu ochi lucii Athena-ntre dânșii / Scutu-și purta (…) Grabnică, scutul clătinând, ca fulgerul trece prin oaste / Și o silește la mers și-n inima fieștecărui / Pune tărie de fier, ca neobosit să tot lupte”. Luând înfățișarea lui Polite, zeița Iris, trimisă de Zeus, i-a anunțat pe troieni că aheii vin să-i atace.

În Cântul 3, în timpul duelului dintre Menelaus și Paris, regele spartan l-a prins pe prințul troian de coada coifului, sugrumându-l. La adăpostul invizibilității, zeița Aphrodite a rupt cureaua coifului, permițându-i astfel lui Paris să se elibereze. Când Menelaus a încercat să-și lovească inamicul cu lancea, zeița l-a smuls pe Paris și l-a dus „prin negură acasă, / Într-o cămară în iatac”. La rândul său, Paris susținea despre Menelaus că a primit ajutor divin: „Azi dacă el a învins, e doar cu ajutorul Athenei”.

În cântul 4, în sala de aur de pe muntele Olimp, Zeus a cerut sfatul zeilor cu privire la războiul troian. Hera, care dorea răzbunare pentru că nu a primit AthenaPoseidonmărul de aur al zeiței Eris, a propus continuarea conflictului. Drept urmare, Zeus a trimis-o pe Athena să-i ademenească pe troieni să-și încalce învoiala făcută. Zeița a coborât de pe muntele Olimp „ca și o stea luminoasă” care „se lasă-n văzduh și împrăștie o ploaie de raze”, o descriere cât se poate de asemănătoare a OZN-urilor din ziua de astăzi. Ajunsă în Troia, Athena a luat înfățișarea lui Laodocos Antenorianul și l-a convins pe Pandaros să-l săgeteze pe Menelaus. Apoi a deviat săgeata, care doar l-a rănit pe regele spartan. Aflând de atentatul împotriva fratelui său, Agamemnon a ordonat reînceperea luptei, spre mulțumirea Herei și a celorlalți zei olimpieni ce-și doreau războiul, care nu au stat deoparte, ci au participat la luptă. „Ares pe unii-i asmute și Pallas Athena pe alții, / Teama și Groaza și Vrajba cea aprigă peste măsură, / Bună tovarăș-a cruntului Ares și soră de un sânge (…) Gloata străbate, se furiș-acuma-ntre cete și-aprinde / Turba de-o parte și alta, sporindu-le jalea și plânsul”. Văzându-l pe Hektor că intră în luptă, „furia-l prinse pe Apollo / Cum îl văzu din Pergam, și zori pe troieni cu glas tare”. Zeița înțelepciunii, fecioara Athena, era cea mai înverșunată: „Fiica lui Zeus, Athena slăvită, umbla în desime / Și-nflăcăra pe ahei oriunde slăbeau”. Mai târziu, „Pallas Athena din nou înteți pe Tydides Diomedes; / Înimă-i dete și-mbold ca în tabără el să se înalțe / Mult mai presus de ahei și să capete-naltă mărire, / Pară nestinsă pe coif și pe scut îi aprinse zeița; (…) Pallas apoi îl împinse pe unde-a fost toiu-ncleștării”.

În Cântul 5, Athena i-a propus lui Ares să se retragă amândoi din luptă, lăsându-i singuri pe troieni și pe ahei. Însă ea nu a respecat înțelegerea. I-a făcut lui Diomedes mădularele, genunchii și brațul mai ușoare, i-a pus în piept vitejia tatălui lui și i-a luat negura de pe ochi, dându-i astfel darul de a vedea zeii. Când Diomedes și-a aruncat lancea, „Athena o-ndreptă spre nasul, / Ochiul lui Pandaros”. În lupta cu Aineias, Diomedes l-a rănit pe fiul 131169116907_1Aphroditei. Văzând că fiul ei e pe cale de a fi ucis, Aphrodite „îl cuprinse cu brațele albe și-n față-i întinse / Faldul veșmântului ei strălucit ca să-l apere astfel / De lovituri; se temea nu cumva să-l împungă cu lancea / Și să-l omoare danaii. De aceea și-l scoase din luptă”. La porunca Athenei, Diomedes a rănit-o pe zeița iubirii și a frumuseții, iar ea și-a scăpat fiul din brațe, aruncându-l departe. „Dar îl apucă pe el în brațe din norul cel negru / Phoibos Apollo ca nu cumva-n piept să îl înțepe cu lancea / Și să-l omoare danaii”. Rănită, Aphrodite a fugit pe muntele Olimp cu carul lui Ares, ajutată de Iris, unde Diona, mama sa, i-a vindecat mâna. Prinzând curaj, Diomedes l-a atacat și pe Apollo, chiar de trei ori, renunțând doar după ce zeul l-a amenințat. Apollo l-a dus pe Aineias în cetatea Pergam, unde zeițele Leto și Artemis l-au vindecat. Apoi, zeul a plăsmuit o „umbră” aidoma lui Aineias, pe care a trimis-o în luptă în locul semizeului. În plus, l-a rugat pe Ares să-l ucidă pe Diomedes. Zeul războiului a luat înfățișarea lui Acamas, „Domnul tracilor”, și i-a zorit pe troieni. Profitând de lipsa Athenei de pe câmpul de luptă, Apollo i-a pus lui Aineias în inimă curaj și tărie și l-a trimis printre camarazii săi. Ares i-a pregătit o capcană lui Menelaus, împingându-l în luptă împotriva lui Aineias, pentru a-l vedea mort. Însă Antiloh i s-a alăturat lui Menelaus, fiul Aphroditei fiind nevoit astfel să se retragă.

În urma lui Hektor veneau cete puternice „călăuzite de Ares, mânate de crunta Enio; / Ea e-nsoțită de Valma războinica-nfiorătoare. / Ares, cu mâna-nvârtind o lungă năprasnică lance, / Ba înaintea lui Hektor se poartă, ba-n urma lui Hektor”. Văzând că prințul troian este ajutat de Ares, Diomedes și-a anunțat camarazii. Până și Zeus a intervenit în luptă, ferindu-l de moarte pe fiul său, Sarpedon, după ce acesta a fost rănit cu sulița în coapsă de Tlepolem, fiul semizeului Herakles. Profitând de ocazie, Odysseus a încercat să-l ucidă pe fiul lui Zeus, însă Athena i-a îndreptat furia către licieni. screencap-troy-10824943-1920-800Văzându-l pe Ares în luptă de partea troienilor, Hera și Athena s-au hotărât să-i ajute pe ahei. Coborâtă printre ei, Hera a luat înfățișarea lui Stentor pentru a-i încuraja. Având aprobarea lui Zeus pentru a-l înlătura din luptă pe Ares, Athena i-a cerut lui Diomedes să-l atace pe zeul războiului. Când Ares și-a aruncat sulița către Diomedes, Athena (care purta coiful invizibilității al lui Hades, pentru a nu fi văzută de ceilalți zei) i-a deviat-o. Apoi Diomedes, ajutat tot de zeiță, l-a rănit pe Ares, care a fugit pe muntele Olimp, unde a fost vindecat de Peon. Orbit de Zeus, Glaucos a luat de la Diomedes arme de aramă în valoare de nouă boi și i-a dat armele sale aurite, ce valorau o sută de tauri.

Apollo și Athena s-au înțeles să oprească războiul, cerându-i în schimb lui Hektor să lupte cu un aheu. Helenos, un alt fiu al regelui troian Priam, „cu mintea ghicindu-le sfatul / Celor doi zei și știind ce puseră dânșii la cale”, i-a dezvăluit lui Hektor planul divin. Acesta a acceptat învoiala zeilor și s-a luptat cu Aias Telamonianul până când doi crainici le-au cerut să se oprească, deoarece se înnoptase.

Pentru că aheii au ridicat un dig fără să aducă jertfe zeilor, Zeus i-a cerut fratelui său, Poseidon, să-l dărâme după sfârșitul războiului. Tot Poseidon este cel care, alături de Apollo, construise zidul cetății Troia. Apoi, Zeus le-a interzis zeilor olimpieni să se mai amestece în desfășurarea războiului. După ce le-a dat ordinul, regele zeilor a plecat cu un car tras de doi cai cu coame aurite și copite de aramă pe Gargaros, vârful muntelui Ida, de unde „ticsi niște nori” peste cele două tabere de luptători. Acolo a cumpănit soarta troienilor și a aheilor, după care „Zeus atunci de pe Ida vârtos începu să detune / Și fulgera între ahei”. Apoi, „el între nori bubuind, deodată zvârli sclipitorul / Fulger, de-ajunse-naintea sirepilor lui Diomedes. / Flacără groaznic-atunci pufni din aprinsa pucioasă”. Când Teukros Telamonianul a tras cu arcul în Hector, Apollo i-a deviat săgeata, care l-a nimerit pe Arheptolem. Pentru a le întinde o capcană aheilor, Zeus le-a trimis ca semn un vultur ce a aruncat în jertfelnic un pui de cerb, ceea ce i-a făcut pe greci să creadă că regele zeilor luptă de partea lor. Însă Zeus „olimpianul din nou întări pe troieni la bătaie / Și-nghesuiră pe-ahei spre șanțul adânc de la ziduri”. Văzându-și favoriții încolțiți, Hera și Athena au vrut să-i ajute pe ahei, însă au fost oprite de Iris, care le-a transmis amenințările stăpânului suprem. „Zeus trimise la vasele-aheilor pe fioroasa / Zână Eris”. Ea s-a dus pe corabia lui Odysseus „și de-acolo-ncepu cu putere / Zâna să strige grozav și-aheilor să le însufle / Multă virtute ca tot să se bată mereu cu dușmanii. / Strigătul ei auzind, deodată le-a fost tuturora / Lupta mai bună decât pe 145305-strangercorăbii să plece în țară”. Încântat peste măsură de măcel, Zeus a trimis picături de ploaie cu sânge „ca semn că voia din oștire / Suflete multe și tari să trimită pe lumea cealaltă”. Ignorând ordinul lui Zeus, Vrajba, „singură ea din Olimp a venit la război să ia parte”. Însă conducătorul suprem al panteonului olimpian era ocupat: „Hektor de Zeus ferit, din ploaia loviturilor scapă / Teafăr din colb, din măcel, din sânge, din valma bătăii”. Apoi, Zeus a trimis-o pe Iris să îl sfătuiască pe Hektor să stea departe de luptă până când îl va vedea pe Agamemnon. Iar când acesta va fi rănit și va fugi, regele zeilor îi va da prințului troian tărie să-i învingă pe toți și chiar să ajungă până la corăbiile aheilor. Ascunsă sub coiful invizibilității, Athena n-a putut sta departe de luptă. Atunci când Socos, numit de Homer „cel ca un zeu”, și-a aruncat lancea spre Odysseus, doar i-a jupuit acestuia pielea pe la coaste, „căci Pallas Athena / Nu-ngădui-n măruntaiele lui să pătrundă țuguiul”. Din fericire pentru ea, atenția lui Zeus era îndreptată către Aias: „Dar mai la urmă cerescul părinteînspaimă pe Aias”. Apoi, „Zeus din Ida, din munți, porni vijelie ce-aduse / Nouri de colb la corăbii; orbi pe ahei și cu asta / Dete lui Hektor atunci și troienilor toată mărirea”. Mai mult, și-a împins fiul, pe Sarpedon, să năvălească peste ahei. Teukros Telamonianul a încercat să-l oprească printr-o săgeată, „dar Zeus de moarte-și ferește / Fiul Sarpedon, căci nu vrea să cadă ucis la corăbii”. Deoarece „Zeus a dat precădere mai mare lui Hektor”, acesta a reușit să treacă de zidul aheilor. A spart poarta cu o piatră uriașă, pe care Zeus i-a făcut-o ușoară, iar soarta războiului părea pecetluită. Drept pentru care zeul, numit de Odysseus „cârmaciul războaielor lumii”, a hotărât să se retragă din luptă.

Poseidon a profitat de retragerea fratelui său și, luând chipul lui Calhas, i-a încurajat pe cei doi Aias. Apoi i-a atins cu sceptrul său, umplându-i de virtute, „și mai ușoare le-au fost și brațe, și trup, și picioare”. După ce a terminat cu cei doi eroi, i-a îmboldit pe ceilalți ahei. „Zeul întâi se grăbi să încânte pe Teukros, pe Leitos, / Pe Deipilos, pe Toas, pe-alesul voinic Penelaos, / Pe Merione și pe Antilokhos, cei doi meșteri ai luptei”, după cum susține Homer în Cântul 13. Văzându-l mort pe Imbriu, nepotul său, Poseidon „tabără printre ahei la corăbii, ajută, ia parte / Și dă imbold tuturor și troienilor pagub-aduse”. Apoi a luat înfățișarea lui Toas Andremonianul pentru a-l convinge pe Idomeneus să se întoarcă la luptă. Mai târziu, zeul l-a paralizat pe Alcatos. Acesta „nu mai putu să ia fuga și nici să mai scape de moarte” iar Idomeneus, văzându-l împietrit, i-a înfipt lancea în piept. Zeul mărilor l-a ajutat și pe Antilokhos, fiul lui Nestor, regele Pylosului: „Nimeni sub pavăză însă nu-i poate scrijeli trupul / Tânăr, vânjos și rotund, căci zeul cutremur Poseidon / Apără pe Antilokhos de ploaia cea deasă de suliți”.Adamas a încercat să-l lovească, dar Poseidon i-a tocit lancea:„Arma-i ca parul cel ars, o bucată rămase în scutul / Lui Antilokhos, iar alta pe țărnă se lasă ciuntită”. Poseidon a luat înfățișarea unui bătrân pentru a-l încuraja pe Agamemnon, apoi a continuat să-i ajute pe ahei atât cu îndemnuri, cât și participând efectiv la luptă: „Așa-i ajutase pe-ahei cu îndemnul, / Ba și el însuși zorind cu armele, zeul Poseidon”. Văzând că Poseidon a intervenit pentru ahei, Hera a păcălit-oThumb_Ares pe Aphrodite să-i dea puterea iubirii pentru a-i împăca pe Okeanos și Tethys, considerați de Homer tatăl și mama zeilor. Primind de la zeița iubirii colanul cu toate vrăjile de dragoste, Hera l-a convins pe Hypnos să-l adoarmă pe Zeus, promițându-i-o ca soție pe Pasitea, una dintre Grații, drept răsplată. Vrăjit, Zeus s-a culcat cu Hera, fiind apoi adormit de Hypnos, care l-a îndemnat în acest timp pe Poseidon să-i ajute mai repede pe ahei. Zeul mărilor a ascultat sfatul, făcându-și apariția în fruntea oștirii, având în mână „o sabie strașnic de lungă / Care lucea ca un fulger”. Când s-a trezit, Zeus a trimis-o pe Iris la Poseidon, să-i ceară să se retragă din luptă, și la Apollo, să-i ceară să-l vindece pe Hektor, care a fost rănit de ahei. Apollo i-a dat putere prințului, apoi a apărut în fruntea armatei troiene, vânturând scutul dăruit de Hephaestus lui Zeus și scoțând strigăte îngrozitoare pentru a-i înspăimânta pe greci. După aceasta, a dărâmat cu piciorul marginea unui șanț, formând o cale pentru troieni, și a surpat zidul aheilor. Regele zeilor s-a întors în mijlocul luptei, rupându-i lui Teukros struna arcului, deviindu-i astfel săgeata care l-ar fi nimerit pe Hektor. Apollo i s-a alăturat tatălui său, deviind lancea lui Meges dinspre Polidamas, fiul lui Pantus, direct în pieptul lui Cresmos. Înverșunat, Zeus „mereu le dă-mbold și inima-nflacără-ntr-înșii / Moaie smintește pe ahei și le ia biruința din mână”. La rândul ei, Athena le-a luat grecilor de pe ochi „un zăbranic de ceață dată de un zeu”. Conducătorul zeilor a continuat să-l ajute pe Hektor: „Cu mâna-i puternică Zeus / Tot îl împinge din urmă și oastea-mpreună cu dânsul”. Concentrat la prințul Troiei, Zeus a observat prea târziu că fiul său, Sarpedon, a fost ucis, iar vărul acestuia, Glaucos, rănit. Zeus l-a trimis pe Apollo să-l vindece pe Glaucos (care i-a pus și virtute în piept) și să curețe cadavrul lui Sarpedon, apoi le-a cerut lui Hypnos și Thanatos să-i ducă leșul în Licia, unde să fie îngropat de către rude.

De trei ori Patroklos, iubitul lui Akhilleus, a încercat să urce zidul Troiei și de fiecare dată a fost trântit de Apollo. A patra oară zeul i-a cerut să se retragă, deoarece nu-i este dat să cucerească Troia nici lui, nici lui Akhilleus. Patroklos a fost nevoit să cedeze în fața zeului. Apoi, Apollo a luat înfățișarea lui Asiu, Achilles_Rage_by_kimag3500unchiul lui Hektor, și i-a cerut prințului troian să meargă după iubitul lui Akhilleus și să-l omoare. În timpul luptei dintre cei doi, Apollo, ascuns sub o negură deasă, l-a lovit în spate pe Patroklos, i-a desprins platoșa, i-a sfărâmat sulița și i-a aruncat scutul și coiful. Euforb a profitat de ocazie și i-a înfipt eroului dezarmat lancea în spate. În același timp, Hektor i-a împlântat sulița în vintre. Câțiva ahei, printre care și Menelaus, s-au strâns în jurul cadavrului lui Patroklos, pentru a nu fi jefuit de troieni. Apollo a continuat să-și bage coada și a luat înfățișarea lui Mentes, pentru a-l anunța pe Hektor că Menelaus l-a ucis pe Euforb. La rândul său, Zeus a trimis în prințul troian un duh războinic, care i-a umplut trupul de virtute și de vlagă. Apoi a așezat o ceață peste aheii care păzeau trupul lui Patroklos. Apollo și-a continuat campania de manipulare și, luând înfățișarea lui Perifas Epitianul, l-a anunțat pe Aineias că Zeus încă îi sprijină pe troieni. După aceasta, regele zeilor a trimis-o pe Athena să-i incite pe ahei. Ea a coborât între ei sub un nor, apoi a luat chipul lui Fenix și l-a încurajat pe Menelaus, căruia i-a dat curaj și „umerii i-a întărit și genunchii”. Apollo a luat înfățișarea lui Fenops, fiul lui Asiu, și l-a anunțat pe Hektor că Menelaus l-a ucis pe Aetion. Zeus a învăluit muntele Ida în nori și i-a pus pe fugă pe ahei. A dat negura la o parte doar la rugămintea lui Aias Telamonianul.

După ce a aflat că iubitul său Patroklos a fost ucis, Akhilleus și-a dorit răzbunare. Mama sa, zeița Tethis, i-a cerut să nu intre în luptă până când ea nu se va întoarce cu noi arme de la Hephaestus. Trimisă de Hera, Iris i-a cerut movies_brad_pitt_warriors_troy_achilles_m43324lui Akhilleus să iasă în fața troienilor pentru a-i speria. Athena i-a pus pe spate un scut cu ciucuri de aur „și-l încunună c-un nour de aur pe cap și-aprinde / Străluminoasa văpaie din creștetul lui”. Hera a poruncit Soarelui să apună mai devreme, pentru a opri apriga luptă. Athena i-a scos din minte pe troieni, pentru a asculta sfatul prost al lui Hektor, și nu pe cel bun al lui Polidamas. Într-un târziu, Tethis i-a adus lui Akhilleus arme și o armură nouă, făcute de zeul Hephaestus, apoi i-a pus în piept „cutezare nebună”. La porunca lui Zeus, Athena i-a turnat semizeului în piept ambrozie și nectar. Primind darul vorbirii de la Hera, un cal, pe nume Bălanul, i-a spus lui Akhilleus că Apollo l-a ucis în realitate pe Patroklos și că el, la rândul său, va fi ucis de un om și de un zeu. N-a apucat să spună mai multe însă, pentru că Furiile i-au înăbușit glasul.

De teamă că Akhilleus va dărâma zidul Troiei, Zeus le-a cerut zeilor olimpieni să intervină în război: Hera, Athena, Poseidon, Hermes și Hephaestus de partea aheilor, iar Ares, Apollo, Artemis, Afrodita, Leto și Xantos / Scamandru de partea troienilor. În timpul luptei, Athena a început să țipe la ahei iar Ares la troieni, Zeus să bubuie în nori iar Poseidon să cutremure muntele Ida. Ba chiar zeii au început să se lupte între ei: Poseidon cu Apollo, Athena cu Ares, Hera cu Artemis, Hermes cu Leto și Hephaestus cu Xantos.

Luând înfățișarea lui Licaon, Apollo i-a dat semizeului Aineias „avânt și tărie” și i-a spus să îl atace pe Akhilleus. Zeii s-au oprit din luptă și, ascunși sub negură, s-au așezat pentru a privi lupta dintre cei doi semizei. Însă nu s-au mulțumit doar să privească, ci au și intervenit în momentele cruciale. Pentru ca Aineias să nu fie ucis, Poseidon i-a pus lui Akhilleus întuneric pe ochi și sulița lui Aineias la picioare, pe care l-a luat „de jos ridicându-l în aer. / Peste mulțimea de pâlcuri, de cai și de care / Zboară Aineias săltat de a zeului mână și-ajunge / Tocmai la capătul înviforatului zbucium de arme”. Acolo, zeul l-a sfătuit să stea departe de Akhilleus, apoi s-a întors și „de pe ochi lui Akhilleus-i împrăștie repede ceața / Dată de sus”. Văzând că Aineas a dispărut, Hektor i-a luat locul. Când și-a aruncat sulița, „Pallas Athena / Lin a suflat-o și dinspre Akhilleus a-ntors-o la Hektor, / Unde-a căzut la paris-achilles-brad-pitt-hector-helen-troy-movies-best-widescreen-805784picioarele lui”. Akhilleus a ripostat, însă Apollo l-a ascuns pe Hektor într-o negură. Rămas fără adversari, fiul zeiței Thetis a început să-i fugărească pe troieni. Mulți dintre ei s-au înecat în râul Xantos din cauza unei neguri dese create de Hera. Zeul Xantos i-a aprins văpaie în suflet lui Asteropeos pentru a-i ține piept lui Akhilleus, însă semizeul era de neoprit. Văzând acest lucru, Xantos i-a cerut să nu mai ucidă troieni iar lui Apollo să îi protejeze pe aceștia. Pentru că fiul lui Thetis nu l-a ascultat, Xantos și-a năpustit apele spre el. Poseidon și Athena l-au încurajat pe semizeu, iar Hera l-a trimis pe Hephaestus să îl oprească pe Xantos. După ce aceștia s-au luptat, Hera a fost de acord ca Hephaestus și Xantos să se retragă din luptă. Athena l-a învins pe Ares în luptă, pe care l-a salvat Aphrodite, trimisă de Hera ca să o oprească pe zeița înțelepciunii. Însă Athena a bătut-o și pe Afrodita. La rândul ei, Hera a învins-o pe Artemis. Poseidon și Apollo au hotărât să nu se mai lupte. La fel și Hermes, care a refuzat confruntarea cu Leto. Apollo l-a ascuns pe Agenor într-o negură deasă, pentru a nu fi omorât de Akhilleus, apoi a luat înfățișarea acestuia pentru a-l atrage pe semizeu departe de Troia. Când și-a dat seama că a fost păcălit, Akhilleus s-a întors la cetatea asediată, unde l-a găsit pe Hektor, pe care a început să îl fugărească în jurul Troiei. Apollo l-a salvat pe prințul troian, dându-i „inimă aprigă-n piept și repeziciune în picioare”.

Zeus a fost nevoit să pună în cumpănă soarta lui Hektor și a lui Akhilleus, apoi a lăsat-o pe Athena să facă ce vrea, obligându-l în același timp pe Apollo să se retragă din luptă. Primind aprobarea tatălui său, Athena l-a încurajat pe Akhilleus, apoi l-a păcălit pe Hektor. Zeița a luat înfățișarea lui Deiphobos (unul dintre frații lui Hektor și Paris) și i-a spus prințului troian că îl vor învinge împreună pe semizeul mirmidon. Cei trei s-au trezit față în față și au început lupta. Akhilleus și-a aruncat sulița spre Hektor, însă și-a ratat ținta, dar Athena i-a înapoiat-o pe ascuns. La rândul său, Hektor și-a aruncat sulița spre adversarul său, bazându-se pe sprijinul lui Deiphobos. Când și-a dat seama că a fost păcălit de Athena, a fost prea târziu. Dezarmat, a fost ucis de Akhilleus. Aphrodite a păzit trupul prințului troian și l-a miruit, iar Apollo a pus deasupra-i un nor, pentru a nu fi uscat de soare. La rugămintea lui Akhilleus, Iris i-a chemat pe Munteanul și Crivățul ca să aprindă rugul lui troy-duel-wallpapers_9195_1024x768[1]Patroklos. La cursa de care a aheilor, Apollo i-a zburat biciul din mână lui Diomedes Tydides, însă Athena i-a înapoiat biciul și i-a incitat caii la fugă. Iar lui Eumelos, zeița i-a sfărâmat hamul. Pentru ca Odysseus să câștige cursa, Athena i-a făcut sprintene brațele, picioarele și trupul, iar lui Aias Locrianul i-a pus piedică. Akhilleus nu a participat la această cursă de care a aheilor, fiind preocupat să-și umilească adversarul chiar și după moartea acestuia. I-a legat cadavrul lui Hektor de car și i l-a târât în jurul Troiei timp de douăsprezece zile. Apollo nu a putut asista nepăsător la această cruzime și i-a acoperit trupul prințului troian cu o pavăză mare de aur, pentru a nu fi distrus. După douăsprezece zile, Apollo le-a cerut zeilor să-l oprească pe Akhilleus. La porunca lui Zeus, Iris i-a cerut regelui Priam să-și răscumpere fiul, iar Tethis lui Akhilleus să accepte învoiala. Zeus l-a trimis pe Hermes să-l însoțească pe regele Priam până în tabăra mirmidonilor, pentru a se întâlni cu conducătorul acestora, semizeul Akhilleus. Hermes i-a adormit pe paznici, înlesnind astfel accesul regelui Troiei.

Ciclul epic conține amănunte suplimentare ale războiului troian, din care reiese același amestec al zeilor în desfășurarea evenimentelor. Lucrarea Cipriile, atribuită lui Stasinos din Cipru, susține că Zeus și Themis au pus la cale războiul troian, după ce Zeus a dezlănțuit războiul teban. La îndemnul Aphroditei, Paris și-a construit o corabie cu care a plecat spre Sparta, pentru a o întâlni pe frumoasa Helene. Tot Aphrodite este cea care i-a poruncit fiului ei, Aineas, să-l însoțească pe Paris în acea călătorie. Zeița iubirii a împins-o pe Helene în brațele prințului troian. Când cei doi îndrăgostiți au fugit din Sparta pe ascuns, la adăpostul nopții, Hera le-a trimis în cale o furtună, corabia lor fiind împinsă de vânturi în portul Sidonului. Între timp, unul dintre frații Helenei, Kastor, a fost ucis, iar Zeus a fost de acord ca acesta, alături de fratele său geamăn, Poludeukes (sau Pollux), să se bucure de nemurire o dată la două zile. Zeița Iris l-a anunțat pe Menelaus că soția sa a fugit cu prințul Paris. În timp ce flota grecilor se strângea în Aulida, troy 03Agamemnon, fratele lui Menelaus, s-a lăudat că țintește cu arcul mai bine decât zeița Artemis. Cuprinsă de furie, zeița a stârnit furtuni pe mare, pentru a-i împiedica pe greci să plece. Singura modalitate de a potoli mânia zeiței era ca Agamemnon să-și sacrifice fiica. Însă Artemis a răpit-o pe fecioară și a dus-o în Taurida (Crimeea de astăzi), unde i-a oferit nemurirea, după ce a înlocuit-o pe altar cu o căprioară. După începerea războiului, a avut loc o întâlnire secretă între Akhilleus și Helene, cu ajutorul zeițelor Aphrodite și Thetis. În Etiopida, Arctinos din Milet susține că semizeul Memnon, regele Etiopiei, a obținut nemurirea, datorită insistențelor mamei sale, Eos, pe lângă regele zeilor, Zeus. După moartea lui Akhilleus, mama sa, Themis, i-a luat trupul neînsuflețit de pe rug și l-a dus în insula Leuke (Insula Șerpilor de astăzi din Marea Neagră).

Sfârșitul războiului este descris tot în Ciclul epic. După zece ani de lupte, bătălia a ajuns la final doar datorită inteligenței ieșite din comun a lui Odysseus. Câțiva ahei ascunși într-un imens cal de lemn, care a fost dus în Trojan-horse-001Troia, au ieșit noaptea pe ascuns și au deschis porțile cetății, lăsând să intre întreaga armată a grecilor. Troia a fost distrusă, doar câțiva supraviețuitori reușind să se salveze. Unii dintre ei, conduși de semizeul Aineias, au migrat către est, urmașii lor înființând Roma. În timpul bătăliei finale, săgeata lui Paris a fost îndreptată de zeul Apollo către călcâiul lui Akhilleus, singurul său punct vulnerabil, semizeul găsindu-și astfel moartea. Soția lui Zeus, Hera, i-a dus spiritul lui Akhilleus pe Insula Șerpilor din Marea Neagră, acolo unde i-a adus-o și pe frumoasa Helene, pentru a-i fi eroului consoartă pentru eternitate.

Deși în antichitate povestea lui Homer era considerată o cronică a unor evenimente reale, în timp s-a transformat în concepția generală într-o fabulație. Până și celebra cetate Troia a devenit pentru întreaga lume doar un loc fantastic, inventat de poetul grec. Asta până în 1822, când jurnalistul și geologoul scoțian Charles Maclaren a sugerat că Troia a existat în realitate și că ruinele ei s-ar afla pe muntele Hissarlik troy-ruinsdin Turcia. Arheologul amator englez Frank Calvert a început excavările pe respectivul munte, însă cel care a descoperit Troia a fost afaceristul german Heinrich Schliemann, care a continuat munca englezului în anii 1870. Descoperirile arheologice au relevat urmele unui crunt război, întocmai precum cel descris de Homer și ceilalți autori ai Ciclului epic. Descoperirea Troiei a șocat întreaga lume, din acel moment mitologia fiind privită cu alți ochi. Nu ca fabulație, ci ca o posibilă istorie secretă a omenirii. Oamenii au început să-și ridice semne de întrebare: dacă Troia chiar a existat, la fel și războiul din Iliada, ce altceva mai e real din opera lui Homer? Poate chiar zeii?

Oricât de reale ar fi fost Troia și războiul troian, Iliada lui Homer nu reprezintă decât un amestec al celebrelor epopei indiene Mahabharata și Ramayana. Cel mai lung poem epic scris vreodată, Mahabharata, atribuit lui Vyasa, descrie războiul Bharata ce a avut loc în nordul Indiei în jurul anului 17187_1232398225_medium1.400 î.e.n., dintre două clanuri, Kaurava și Pandava. Zeii au participat la război, pe care l-au influențat cât de mult și-au dorit, împărțindu-se la rândul lor în două tabere. Le-au oferit muritorilor arme, strategii și nave (numite vimana), ba chiar s-au implicat în mod direct în luptă. Ca exemplu de arme divine primite de oameni de la divinități, Agnini i-a dăruit lui Vasudeva discul Saora, Șiva i-a oferit lui Arjuna arma Pașupat, Arjuna a mai primit și arma Antaradhana de la Kuvera, iar clanul Kaurava a folosit în luptă arma divină Narayana, împotriva clanului rival. Fondatoarea Societății Teosophice, Helena Petrovna Blavatsky, susținea în The Secret DoctrineMahabharata se referă la conflictul istoric dintre Suryavanași (adoratori ai Soarelui) și Indavansași (adoratorii Lunii).

Ce-a de-a doua sursă de inspirație a lui Homer, Ramayana lui Valmiki, conține nu doar lupta dintre divinități, ci și răpirea soției ca motiv al începerii războiului. În Ramayana, regele din Lanka, demonul Ravana, i-a răpit soția hanuman-and-vanar-sena-build-bridge-of-rocks-across-CH45_lprințului Rama (considerat încarnarea zeului Vișnu). Drept pentru care Rama, alături de unul dintre frații săi și de o armată de maimuțe, condusă de Hanuman, a asediat Lanka. La fel ca în Mahabharata, și aici s-au folosit arme și nave primite de la zei. Și, la fel ca în Iliada, soțul și-a recăpătat soția la finalul îndelungatului război. Se pare că nici Ramayana nu este atât de originală pe cât s-ar crede. În legendele indiene mai există una asemănătoare, mai veche. Aici, Sukra a răpit-o pe Tara, soția căruțașului zeului Indra. Rudra și alți zei au sărit în ajutorul soțului, pornind un crunt război. La final, Tara a născut un fiu, numit Budah, al cărui tată era Soma.

Descoperind Mahabharata, scriitorul grec Dio Crysostomos (care a trăit la începutul primului mileniu al erei noastre) a afirmat că opera lui Homer a ajuns până și în India, sugerând că Iliada a fost tradusă în sanscrită. Totuși, s-a demonstrat că poemul indian este mult mai vechi decât opera homerică. Asemănările dintre Iliada (și restul lucrărilor din Ciclul epic) și cele două poeme indiene mult mai vechi demonstrează un singur lucru: grecii s-au inspirat din literatura indiană pentru a înfrumuseța povestea războiului troian. Unul dintre cele mai bune exemple îl reprezintă călcâiul lui Akhilleus. În mitologia post-homerică, marele erou al războiului troian a fost scăldat la Detail_of_Achilles_thniskonnaștere de mama sa în râul Styx, unul dintre cele șapte care înconjoară lumea de dincolo. Astfel, băiatul a devenit invincibil, singura sa parte vulnerabilă fiind călcâiul de care l-a ținut mama sa, zeița Thetis, în timp ce l-a scufundat în apa Styxului. La finalul războiului troian, Akhilleus și-a găsit moartea fiind săgetat de către Paris, a cărui săgeată a fost deviată de zeul Apollo direct în călcâiul vulnerabil. Akhilleus nu este singurul cu un călcâi vulnerabil, ci și Krișna, unul dintre personajele principale ale epopeii Mahabharata. Scăldat la naștere de mama sa într-un râu, Krișna a devenit invincibil, singura sa parte vulnerabilă fiind călcâiul stâng, de care a fost ținut. După terminarea războiului Bharata, Krișna s-a întors în orașul său, Dvaraka. Acolo, într-o pădure din apropierea orașului, a fost confundat cu o căprioară de către un vânător, care l-a săgetat în călcâiul vulnerabil, zeul găsindu-și astfel moartea. După decesul lui Krișna, spiritul său s-a înălțat în paradisul ceresc Goloka, iar orașul său, Dvaraka, s-a scufundat în ocean, așa cum susține Mahabharata.

Dvaraka lui Krișna a fost identificat cu actualul oraș ce poartă același nume, de pe coasta vestică a Indiei. Aici, arheologii au descoperit urme ale inundării orașului în trecut. Inspirați de această descoperire, și-au extins cercetările și în adâncul apelor de lângă oraș. La numai douăzeci de metri sub apă, scafandrii au găsit urme ale unui port antic prosper, precum străzi pavate și ziduri de gresie. Cercetătorii au ajuns la concluzia că acele ruine scufundate sunt rămășițele legendarului oraș Dvaraka al lui Krișna, unul dintre cele șapte orașe sacre ale hinduismului. Textele antice hinduse susțin că, la un moment dat, un rege din Salwa a atacat Dvaraka cu nava sa, numită Saubha Vimana. Respectivul a folosit arme energetice, asemănătoare fulgerelor, ce au distrus o mare parte din oraș. Krișna a răspuns atacului cu arme la fel de teribile, săgeți ce semănau cu fulgerele sau cu razele Soarelui, care scoteau zgomote asemănătoare tunetelor. Într-un final, zeul a învins, ucigându-și adversarul.

Urme ale luptelor dintre zei, în care s-au folosit arme distrugătoare, se găsesc în Kot Diji și Harrapa din India dar și în Mohenjo Daro din sudul Pakistanului. Aici, nisipul s-a vitrificat iar rocile s-au transformat în tektite, ceea ce implică folosirea unor arme asemănătoare celor atomice. Urme de acest gen se mai întâlnesc și în Peru (la Sacsayhuaman), în Irak, în deșertul Gobi (lângă Hara-Hoto), în Țara Luanei din Buzău, în Death Valley din Nevada, în preajma Mării Moarte, în Liban, în Franța, în Scoția, în Chile, în Australia și în Africa de Sud. Peste tot, războaiele zeilor au lăsat în urmă victime omenești, așa cum e de exemplu Mohenjo-Daro din Pakistan, oraș cu un nivel ridicat de radiații, în care s-au găsit patruzeci și patru de schelete perfect conservate, îngropate sub stradă, cu fața în jos, ținându-se de mâini, de care animalele au refuzat să se apropie.

Parcă pentru a confirma descoperirile arheologice, Allah, zeul profetului Mahommed, cel ce folosește de obicei pluralul atunci când vorbește despre sine (sugerând că este vorba despre mai multe zeități, nu doar despre una), se laudă în Coran adeseori cu distrugerea multor cetăți: „Câte cetăți am pierdut noi și le-a ajuns pedeapsa noastră noaptea sau când se odihneau de amiază” (7:3); „Și acele cetăți le-am dărâmat noi, pentru că au fost nelegiuite, și le-am dat o veste despre pieirea lor” (18:58); „Și câte cetăți am făcut noi fărâme, pentru că erau nelegiuite, și am ridicat alt popor în urma lor? Și când simțiră mânia noastră, fugiră de ea” (21:11-12); „Și câte cetăți care erau nelegiuite am pierdut noi și ele stau dărâmate pe temeliile lor! Și câte fântâni sunt deșerte și câte cetăți înalte!” (22:44); „Și câte cetăți, care se încredeau în prisosința lor, am dărâmat Noi!” (28:58).

În Iliada lui Homer, zeii implicați în război își schimbă înfățișarea, călătoresc în „care” zburătoare, devin invizibili, le insuflă anumite însușiri unora dintre muritori, în timp ce altora le pun bețe în roate, răpesc oameni, manipulează, luptă cot la cot cu muritorii și controlează vremea. Chiar dacă pare totul invenția lui Homer, ce s-a inspirat din Mahabharata și Ramayana indienilor, aceste fapte ale zeilor se întâlnesc în miturile din întreaga lume, inclusiv în cele moderne, legate de fenomenul extratereștrilor. Ele susțin că zeii s-au implicat de multe ori în războaiele oamenilor, pe unele chiar provocându-le. Și, ca de obicei, omenirea a fost cea care a avut cel mai mult de suferit.

În secolul al XXIV-lea î.e.n., Șarru-Kin sau Sargon I a înființat regatul Akkad și capitala Agade. El susținea că zeul Enlil i-a acordat tronul. Într-o campanie peste munții Zagros, Sargon afirma că Iștar i-a luminat calea. Chiar dacă Enlil i-a oferit tronul, Sargon recunoștea că accesiunea sa s-a datorat în primulurl rând zeiței Iștar, căreia i-a fost amant. Printre amanții ei muritori s-au mai numărat regele Shulgi din Ur (care o numea „regina, vulva Cerului și a Pământului”) și regele Iddin-Dagan din Uruk. Se pare că Iștar era una dintre divinitățile cele mai dornice de război. Un text susține că, la un moment dat, ea a atacat Arabia. Într-un altul, a trimis șapte regi din Iran cu trei sute șaizeci de mii de oameni împotriva Akkadului. Iar inscripțiile lăsate de regii asirieni descriu cum ei plecau la război la ordinele zeiței Iștar, cum ea îi sfătuia când să atace și când să aștepte, cum ea mărșăluia adesea în fruntea oștilor și cum, cel puțin o dată, a apărut în fața tuturor. În schimbul loialității lor, Iștar le promitea regilor vieți lungi și succese. Și, probabil, pecetluia înțelegerea cu o partidă de sex… divină.

Naram-Sin, nepotul lui Șarru-Kin / Sargon I, susținea că a primit „Arma Zeului”, cu care și-a învins dușmanii. Zeul Nergal i-a dat Armanul, Ibla, Amanusul și Muntele Cedrilor. La un moment dat, Iștar i-a poruncit regelui să profaneze templul lui Enlil din Nippur. Ca răspuns, Enlil le-a cerut hoardelor din Gutium să atace Akkadul, care astfel i-au răzbunat pe sumerienii cuceriți de akkadieni. Capitala Agade a fost ștearsă de pe fața pământului. Gutienii (daci din munții Gutâi) au condus Mesopotamia timp de nouăzeci și unu de ani și patruzeci de zile, Lagaș fiind cartierul lor general. În acest timp, zeul Ninurta a refăcut agricultura și sistemul de irigații. După victoria gutienilor, Anu și Enlil au implantat în orașul Kiș arma Șuhadaku. Când regele Utu-Hegal a ridicat această armă împotriva orașului pe care îl asedia, a căzut mort.

Tot în secolul al XXII-lea î.e.n., regele asirian Tiglat-Pileser I a luptat la porunca zeilor Așșur și Ninurta. La ordinul zeilor Anu și Adad, regele s-a dus în munții Libanului.

Legende din Fengshen Yanyi („Investitura zeilor”, o nuvelă chinezească din secolul al XVI-lea) fac referiri la un ev al minunilor, care a existat acum patru milenii, în care au avut loc bătălii aeriene. Facțiuni rivale au luptat pentru dominarea Chinei, fiind ajutate de zei care susțineau o tabără sau alta.

Prin 1.800 î.e.n., zeul Marduk i-a dat lui Hammurabi, cel de-al șaselea rege al Babilonului, o armă foarte puternică, pe lângă celebrul cod de legi.

Regatul hitit a înflorit prin 1750 î.e.n., intrând în declin cinci secole mai târziu. Hitiții susțineau că și-au extins regatul la porunca zeului Teșub, care a și luptat adeseori alături de ei. Nu doar Teșub și-a făcut apariția pe câmpul de luptă alături de hitiți, ci și Iștar.

Deși regatul picților s-a constituit în nordul Scoției prin anii 450 – 600, legendele lor menționează ajutorul pe care l-au primit în anul 1.500 î.e.n. de la „un popor care vemea din Extremul Nord în niște corăbii zburătoare”, după cum consemna Rodica Bretin în Dosarele imposibilului.

După spusele faraonului Tuthmosis III, egiptenii au învins la Meggido o coaliție a regilor canaanieni în 1470 î.e.n., la ordinul zeului Amon. Faraonul susținea că zeul i-a cerut să extindă granițele Egiptului prin cucerirea Orientului Mijlociu. La Meggido, Amon i-a propus faraonului să lanseze un atac frontal îndrăzneț împotriva inamicului. Tuthmosis III a reușit astfel să învingă, grație protecției și sfaturilor zeului, iar armata înfrântă a fost nevoită să recunoască suveranitatea lui Amon.

Un text înscris pe partea inferioară a unui scarabeu menționează prezența zeului Aton în fruntea armatei faraonului Tuthmosis IV în luptă, în secolul al XIV-lea î.e.n. Tuthmosis IV este cel care a restaurat Marele Sfinx de la Gizeh, după ce zeul Horus i-a ordonat într-un vis să facă acest lucru. Întâmplarea a fost consemnată pe o stelă care a fost plasată între labele din față ale Sfinxului.

În 1286 î.e.n., în lupta de la Kadeș (în Liban) împotriva hitiților, lângă fluviul Oronte, Ramses II a fost ajutat de Amon. Faraonul povestea că, la un moment dat, s-a trezit singur, înconjurat de două mii cinci sute de care inamice. S-a rugat la Amon, iar zeul i-a dat o putere a mâinii echivalentă cu cea a o sută de mii de soldați, astfel încât Ramses II a reușit să-și croiască singur drum printre inamici. De asemenea, zeița Sekhmet a fost văzută pe caii lui Ramses II suflând flăcări care ardeau trupurile soldaților inamici.

După moartea regelui hitit Muwatalli, egiptenii și hitiții au încheiat un tratat de pace, deoarece erau atacați de „popoarele mării” din Grecia și Creta. Aceștia erau filistenii din Vechiul Testament, pe care faraonul Ramses III spunea că i-a învins cu ajutorul lui Amon-Ra.

În secolul al IX-lea î.e.n., regele asirian Șalmaneser III susținea că a primit arme de la zeii Așșur și Ninurta.

În Iliada, Homer povestea că, deoarece Oineu din cetatea Calidon a dat jertfe din via sa tuturor zeilor, mai puțin ei, Artemis a stârnit pe pământul acestuia un vier colțat care i-a distrus toți pomii. Mistrețul a fost ucis de Meleagru, fiul lui Oineu. Apoi, zeița a iscat „bătălie și zarvă” între etoli și cureți, fiecare cerând blana și capul mistrețului. Meleagru l-a ucis pe fratele mamei sale, iar ea le-a cerut răzbunare zeilor Hades și Persephone. „Hoinara umbrelor, Furia, răzbunătoarea cea cruntă” a ascultat-o, iar cureții au atacat Calidonul. Tot în Iliada, Homer susține că, atunci când orașul Pilos a fost atacat de cei din țara Elidei, zeița Athena i-a chemat noaptea la arme pe locuitorii orașului. Când Nestor a vrut să-i ucidă pe fiii lui Actor, molionii, Poseidon i-a furișat „din război în negură deasă-nvelindu-i”, pentru a-i proteja.

În Vechiul Testament, zeul evreilor provoca adeseori conflicte între muritori. În Ieșirea, el a trimis zece plăgi asupra Egiptului, pentru a-l convinge pe faraon să-i lase pe evrei să părăsească țara. După ce evreii au traversat marea prin mijlocul apelor despărțite de Moise, „a căutat Yahweh din stâlpul cel de foc şi din nor spre tabăra Egiptenilor şi a umplut tabăra Egiptenilor de spaimă. Şi a făcut să sară roţile de la carele lor, încât cu anevoie mergeau carele. Atunci au zis Egiptenii: «Să fugim de la faţa lui Israel, că Yahweh se luptă pentru ei cu Egiptenii!»” (14:24-25). Apoi i-a cerut lui Moise să-și ridice brațul asupra mării, pentru ca apele să-i înece pe egipteni, „și aşa a înecat Yahweh pe Egipteni în mijlocul mării” (14:27). În Cartea lui Iosua, înainte de asediul Ierihonului, în fața lui Iosua a apărut „căpetenia oştirii Domnului” (5:14), care i-a cerut să se descalțe, deoarece acel loc este sfânt. Apoi, zeul l-a învățat pe Iosua să înconjoare timp de șapte zile cetatea, purtând Chivotul Legământului, iar în a șaptea zi să sune preoții din șapte coarne de berbec, după care israeliții să facă gălăgie. Astfel, zidurile Ierihonului s-au prăbușit, walls-of-jericho-fallingiar evreii au reușit să captureze cetatea. În Cartea a patra a Regilor din Vechiul Testament, când sirienii se pregăteau să-i atace pe israeliți, „tot muntele era plin de cai şi care de foc” invizibile. La rugămintea profetului Elisei, Yahweh i-a orbit pe atacatorii sirieni. Armata lui Yahweh a fost văzută și de Iacov în Facerea: „a văzut oştirea lui Yahweh tăbărâtă, căci l-au întâmpinat îngerii lui Yahweh” (32:1). Pornirile războinice ale lui Yahweh împotriva oamenilor reies și din Cartea lui Isaia: „Că Domnul este mâniat asupra popoarelor, cu urgie împotriva oştirii lor. El le nimiceşte şi le dă la junghiere” (34-2). În aceeași carte biblică, profetul Isaia recunoaște că zeul său provoacă războaie pe întreg cuprinsul Pământului: „«Eu am poruncit sfintei Mele oştiri, zice Domnul, chemat-am pe vitejii mâniei Mele, pe cei ce se veselesc de slava Mea». Ascultaţi acest zgomot surd în munţi, vuiet al unui neam fără de număr; auziţi această zarvă de împărăţii, de neamuri adunate; Domnul Sabaoth cercetează oştirea gata de luptă. Ele vin dintr-un ţinut depărtat, de la capătul cerului; vine Domnul şi uneltele mâniei Lui, ca să nimicească tot pământul” (13:3-5).

Într-o cronică a bătăliei de la Halule din 691 î.e.n., redactată în cuneiforme pe o tăbliță de lut, regele asirian Sennacherib scria: „M-am rugat lui Aşşur, lui Sin, lui Şamaş, lui Bel, lui Nabu, lui Nergal, lui Iştar din Ninive, lui Iştar din Arbailsk – zeilor mei ocrotitori – ca să birui împotriva puternicului vrăjmaș. Zeii mi-au ascultat de îndată ruga și mi-au venit în ajutor.(…)Am apucat sargon_senacheribstrâns arcul puternic ce mi-a fost dăruit de Așșur și am luat în mâinile mele săgețile dătătoare de moarte(…)Din porunca lui Așșur, marele stăpân, m-am prăvălit asupra dușmanului din față și din flancuri, așa cum se năpustește furtuna cea cumplită. Cu armele lui Așșur, stăpânul meu, și sub apăsarea luptei mele mânioase, am întors piepturile lor și i-am aruncat înapoi.(…)Bătălia am oprit-o numai după ce s-au scurs de două ori câte două ceasuri”. În 689 î.e.n., Sennacherib a cucerit Babilonul, ordonându-le soldaţilor săi să jefuiască şi să distrugă oraşul. Într-una dintre inscripţiile sale, Asarhaddon, fiul lui Sennacherib, a explicat motivul distrugerii Babilonului de către tatăl său. Vinovatul principal era „zeul Marduk, zeul principal al Babilonului, care s-a mâniat şi a supus oraşul la grea osândă, drept pedeapsă pentru păcatele locuitorilor săi. Din voinţa lui Marduk, oraşul a fost nimicit din temelii, acoperit de apele canalului Arahtu şi prefăcut într-o mlaştină de nestrăbătut”. Sennacherib a mai cucerit Sidon, Tyr, Byblos, Akko, Așdod și Așkalon cu ajutorul unei arme primite de la zeul Așșur. El a subjugat și Iudeea, însă nu a folosit arma lui Așșur împotriva Ierusalimului.

Herodot scria că, atunci când Sennacherib a atacat Egiptul, faraonul Sethos i-a cerut zeului său ajutorul. Zeul i-a apărut în vis și i-a spus să nu-și facă probleme, pentru că îi va trimite ajutor. La Pelusium, într-o noapte, „șoarecii de câmp au venit într-un număr foarte mare și le-au distrus tolbele cu săgeți, arcurile și mânerele scuturilor” soldaților asirieni, „într-atât încât dimineața aceștia au fugit dezarmați și mulți dintre ei au fost omorâți”. În Cartea lui Isaia din Vechiul Testament, această salvare divină nu a avut loc la Pelusium, ci în Ierusalim. Primind cererea de ajutor a faraonului, regele evreu Iezechia s-a rugat zeului său, care i-a transmis prin gura profetului Isaia că se va ocupa de Sennacherib. „Şi a ieşit îngerul Domnului şi a bătut în tabăra Asiriei o sută şi cincizeci de mii; iar dimineaţa, la sculare, toţi erau morţi. Atunci Sanherib, regele Asiriei, a ridicat tabăra şi a plecat şi s-a oprit la Ninive” (37:36-37).

Când frații săi au vrut să-l omoare, Asarhaddon, fiul lui Sennacherib, a fost ascuns de către zei. Apoi Iștar a luptat cu inamicii regelui. Regele Asiriei spunea pe o lespede de piatră, descoperită la Zendjirli (în Siria de nord), că zeul Așșur i-a înmânat „un sceptru neînvins, pentru înfrângerea dușmanilor” și, alături de zeii cei mari, i-a poruncit să atace Egiptul.

În secolul al VII-lea î.e.n., regele asirian Așșurbanipal a folosit Arma Strălucirii, primită de la zei, împotriva egiptenilor. El nota pe o prismă de argilă arsă, cu zece laturi, că zeul Așșur i-a poruncit să cucerească Manna și Elam. În 667 î.e.n., zeii Așșur, Bel și Nabu au luptat alături de el împotriva faraonului nubian Taharqa. Doborât de aureola lui Așșur și Iștar, Taharqa umbla ca un om scos din minți, după cum notau cronicile asiriene. O dec12bacb3997be83580fe04bf3ace7ainscripție regală asiriană povestește că zeul Așșur i-a apărut regelui lidian Gyges într-un vis, pentru a-i spune că își va învinge dușmanii doar dacă i se va preda lui Așșurbanipal. În 664 î.e.n., în campania asirienilor lui Așșurbanipal împotriva Egiptului, pe drumul spre Theba au dispărut o sută cincizeci de soldați, conduși de Șarru-Kan, cu tot cu carele lor de luptă. Dispariția, consemnată în biblioteca lui Așșurbanipal din Ninive, a fost pusă pe seama zeilor. Urmele carelor și ale soldaților se terminau brusc. Egiptenii din zonă povesteau că au văzut un nor uriaș care a coborât pe pământ, probabil el fiind responsabil pentru dispariția soldaților asirieni. Această întâmplare este foarte asemănătoare cu cea a Companiei E din batalionul Royal Norfolk a armatei Marii Britanii care, pe 12 august 1915, a dispărut fără urmă în Dardanele (în apropiere de ruinele Troiei), pe când se pregătea să-și înfrunte inamicul turc. Nimeni nu știe unde și de ce au dispărut cei două sute șaizeci și șase de soldați britanici, cert fiind faptul că nu a fost găsit pe câmpul de luptă trupul niciunuia dintre ei, iar turcii nu au luat prizonieri. Abia în 1965, Frederick Reichardt, un fost genist al armatei din Noua Zeelandă, a povestit că, în acea zi de 12 august 1915, o formațiune de aproximativ opt nori se afla chiar deasupra Companiei E. Norii s-au lăsat încet spre pământ, învăluindu-i pe cei două sute șaizeci și șase de soldați. Când norii s-au ridicat, Compania E nu mai era acolo.

În 660 î.e.n., în timpul luptei dintre armata lui Jimmu-tenno (primul împărat al Japoniei, născut în 711 î.e.n.) și tâlharii lui Nagasune-hiko, dintr-o dată cerul s-a acoperit de nori, vântul a început să bată, burnița și-a făcut apariția iar pe cer s-a ivit un zmeu auriu, ce strălucea ca o planetă uriașă, care a poposit pe arcul împăratului. Lumina strălucitoare pe care o emana i-a orbit pe tâhari, ajutându-l astfel pe împărat să câștige lupta.

Zeul Marduk i-a ordonat lui Nebuchadnezzar II, conducătorul Imperiului Neo-Babilonian (constructorul grădinilor suspendate din Babilon, una dintre cele șapte minuni ale lumii antice), să plece cu armata la vest, în Liban. Vechiul Testament susține că Yahweh i-a poruncit lui Nebuchadnezzar II să atace Egiptul și Iudeea. În anul 597 î.e.n., acesta a capturat Ierusalimul, iar în 586 î.e.n. a distrus orașul, deportând apoi o mare parte a populației evreiești în Babilon. Biblia susține că Yahweh a hotărât ca pustiirea Ierusalimului să dureze șaptezeci de ani, același lucru hotărându-l și Marduk pentru Babilonul său, conform cronicilor babiloniene.

În 556 î.e.n., Nabu-na’id a devenit ultimul conducător al Imperiului Neo-Babilonian. El a scris că încoronarea sa a avut loc „în prima zi a apariției acestuia”, când zeul Sin, utilizând „arma lui Anu”, i-a învins inamicii cu o rază de lumină. Ca mulțumire, Nabu-na’id a reconstruit în Haran templul lui Sin, E.hul.hul, l-a declarat pe Sin zeu suprem și a reînviat cultul celor doi copii ai zeului, Inanna și Utu.

Pe 20 martie 538 î.e.n., regele persan Cyrus cel Mare a cucerit Babilonul la porunca lui Marduk, care a mers chiar alături de rege. Apoi i-a ordonat să pună înapoi în cetățile lor pe toți zeii din Sumer și din Akkad, pe care Nabu-na’id îi adusese în Babilon. Conform Vechiului Testament, Cyrus a fost ales și de Yahweh să-i elibereze pe evrei din exilul babilonian, apoi să le reconstruiască Marele Templu din Ierusalim.

În Despre natura zeilor, politicianul și filosoful roman Marcus Tullius Cicero nota că, în anul 498 î.e.n., gemenii divini Kastor și Poludeukes i-au ajutat pe romani să-i învingă pe tusculani la lacul Regillus.

Istoricii greci Herodot în Historiai și Plutarh în Theseus afirmau că, în anul 490 î.e.n., la bătălia de la Marathon, un număr mare de atenieni a văzut un personaj suprauman care lupta de partea lor împotriva perșilor. Atunci, atenienii au jurat că zeii au coborât din cer și i-au ajutat să obțină victoria. De asemenea, în 480 î.e.n., obiecte zburătoare neidentificate au zburat deasupra zonei Salamina, unde grecii au distrus apoi flota invadatoare a împăratului persan Xerses.

În timpul asediului cetății Tyr din 332 î.e.n., Alexandru Macedon a fost ajutat de niște obiecte zburătoare neidentificate, care au spart zidul cetății. În Istoria lui Alexandru cel Mare se spune că deasupra taberei macedonene au Alexander the Great JPEGapărut cinci „minunate scuturi zburătoare” aranjate în formă de V. După un scurt tur deasupra orașului, „cel mai mare dintre scuturi a eliberat o forță ca un fulger, care a nimerit o parte din ziduri. Acestea s-au spart, apoi au venit și alte fulgere. Zidurile și turnurile se prăbușeau, ca și cum ar fi fost construite din noroi. Astfel, armata asediatoare a putut să intre cu ușurință în oraș”. În anul 329 î.e.n., în timp ce armata lui Alexandru se pregătea să traverseze Indusul pentru a ataca India, niște discuri zburătoare au atacat elefanții macedonenilor. Speriați, generalii lui Alexandru s-au hotărât să renunțe la atac. Se presupune că falangele macedonene au fost atacate cu o armă asemănătoare celor atomice și silite astfel să se retragă.

În anul 66, comandantul roman Cestius și-a retras trupele din Ierusalim aparent fără niciun motiv. Romanii au revenit în anul 70, conduși de Titus, și au asediat orașul. Despre motivul retragerii romanilor în 66 a scris istoricul Flavius Josephus (pe numele său real Yoseph ben Mattatiyahu) în Războiul iudeilor: „Câteva zile după sărbătoare, în ziua de 21 a lunii artemisius, s-a produs un fenomen de necrezut și uimitor înainte de asfințitul soarelui, mulțimea a putut privi care și oștiri de soldați înarmați, ivite pe neașteptate în văzduh”.

În jurul anului 220, zeii i-au cerut într-un vis împărătesei Japoniei, Jingo-kogo, să cucerească ținutul Chosen (Coreea de astăzi). Soțul ei s-a opus, supărându-se pe zei, și a murit imediat în luptă. După moartea împăratului, Jingo a plecat cu trei mii de corăbii și a cucerit Chosenul, așa cum i-au cerut zeii. Zeitățile au apărut în fața și în spatele expediției. Regele corean a fost înspăimântat de invadatorii divini și s-a predat imediat.

Conform lui Lactantius, în anul 312, împăratului roman Constantin i s-a spus într-un vis să așeze „semnul ceresc al lui Dumnezeu pe scuturile soldaților săi”. După Eusebius, în timpul marșului către Roma, Constantin „a văzut cu ochii lui în ceruri o cruce de foc ridicându-se din lumina Soarelui, care purta mesajul In Hoc Signo Vinces sau «cu semnul ăsta vei cuceri»”. În noaptea următoare, Iisus i-a apărut împăratului în vis, cu același semn, și i-a cerut să poarte în fruntea armatei sale un stindard cu aceeași formă. Constantin a făcut așa cum i s-a spus și și-a învins rivalul, pe Maxentius.

În Istoria Britaniei, Nennius relatează că Sfântul Germanus s-a rugat Dumnezeului său timp de trei zile și trei nopți. În cea de-a treia noapte, la ora trei, un foc căzut din cer a aprins întregul castel al lui Vortigern, omorându-l pe acesta și pe toate femeile sale. Episoade asemănătoare apar în Vechiul Testament. În Cartea a doua a Cronicilor, după ce regele Solomon și-a terminat rugăciunea, „s-a pogorât foc din cer şi a mistuit arderea de tot şi jertfele, şi slava Domnului a umplut templul” (7:1). În Cartea a treia a Regilor, în timpul unui concurs împotriva profeților zeilor Baal și Așera, Ilie s-a rugat zeului său și „s-a pogorât foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot şi lemnele şi pietrele şi ţărâna şi a mistuit şi toată apa care era în şanţ” (18:38). În Cartea a patra a Regilor, la dorința lui Ilie, de două ori „s-a coborât focul lui Yahweh din cer” (1:12), arzând de fiecare dată câte un sol și cincizeci de soldați ai regelui Ohozia.

Matthew de Paris scria în Historia Anglorum că, în anul 1099, pe când cruciații asediau Ierusalimul, un cavaler strălucitor a apărut subit pe Muntele Măslinilor, agitând un scut care lucea, chemându-i pe cruciații descurajați să lanseze un nou atac.

În secolul al XV-lea, Jeanne d’Arc, supranumită „fecioara din Orléans”, susținea că a primit viziuni de la arhanghelul Mihail, Sfânta Margareta și Sfânta Caterina, care i-au ordonat să elibereze Franța de sub dominația engleză. Câteva victorii militare i-au făcut pe francezi să o creadă cu adevărat trimisa divinității. Se spune că, după încoronarea lui Charles VII, vocile au încetat să-i mai vorbească. A fost arsă pe rug pe 30 mai 1431, în piața Vieux-Marche din Rouen, Jeanne d’Arc dându-și ultima suflare cu numele lui Iisus pe buze, fiind convinsă că și-a îndeplinit misiunea.

Pe 26 septembrie 1914, aproape de Mons (în Belgia), britanicii se luptau cu germanii, care erau superiori ca număr și dotare. Între cele două tabere au apărut brusc sute de arcași în veșminte medievale, conduși de un cavaler în armură, călare pe un cal alb. Arcașii au tras săgeți către nemți, dându-le britanicilor șansa de a se regrupa într-o poziție favorabilă, apoi au dispărut.

Se pare că până și cel de-Al Doilea Război Mondial a fost orchestrat de aceste divinități. Se spune că Hitler studia teoria Pământului gol în interior, el crezând foarte mult în mitul Agarthei, acea lume subterană locuită de entități superioare. Astrologul său personal, pe nume Karl Erns Kraft, susținea că a venit din Agartha. Societatea Thule, care îl dirija pe Adolf Hitler din umbră, credea în „comunicarea cu o ierarhie a Supraoamenilor – Conducătorii Secreți ai Celui de-al Treilea Ordin”. În baza sa din castelul Wewelsburg, Heinrich Himmler aducea mediumuri ce susțineau că pot contacta extratereștri, unul dintre ele fiind Maria Orsic, lidera grupului Vriligen. După cum susține Ravenscroft în cartea Sulița Destinului, Societatea Thule organiza în mod regulat ședințe oculte, în care participanții comunicau cu demoni care le apăreau ca spirite călăuzitoare. De asemenea, Ravenscroft eb3fbfd7bbeaafirma că „participarea la aceste ritualuri sadice trezea în participanţi viziuni penetrante ale Inteligenţelor Malefice, care le acordau acestora puteri magice fenomenale”. Indiferent dacă vorbim despre „puteri magice” sau informații tehnologice, se pare că germanii au primit aceste cunoștințe. În 1938, la Berlin, chimiștii Otto Hahn și Fritz Strassmann au descompus atomul de uraniu și au descoperit fisiunea atomică, baza energiei nucleare. Iar în Al Doilea Război Mondial, Germania a avut cea mai avansată tehnologie militară din lume: avioane cu reacție, bombardiere de înaltă precizie și rachete teleghidate. Nemții au avut și două arme extraordinare pentru acea vreme, rachetele V1 și V2. Inventatorul lor, doctorul Wernher Von Braun, comandantul proiectului spațial al lui Hitler și mai apoi unul dintre arhitecții cheie ai NASA, declara în 1959: „ne aflăm în fața unor forțe mult mai puternice decât am crezut până acum, a căror proveniență ne este în prezent necunoscută” și „nu pot spune mai mult acum, dar suntem angajați într-un proces de contactare a acestor forțe”. Cu cinci ani în urmă, profesorul său și unul dintre părinții astronauticii, Hermann Oberth (născut la Sibiu în 1894), afirma: „OZN-urile sunt concepute și dirijate de ființe inteligente de un nivel foarte înalt. Ele nu-și au originea în sistemul nostru solar și poate nici măcar în galaxia noastră”. Iar în 1955, Oberth scria într-un articol: „nu cred că Rusia fabrică OZN-uri; dimpotrivă, cred că acestea își au originea exclusiv în afara Pământului”. Referitor la înalta tehnologie militară a germanilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Hermann Oberth, pe atunci membru al programului ce se ocupa de rachete, a spus că au fost ajutați în acest sens de „oameni din alte lumi”. Iar în 1970, cercetătorul OZN Allen Greenfield l-a întâlnit pe Wernher Von Braun în baza aeriană Wright-Patterson, în timp ce studiau dosare declasificate. Întrebat cum de a dezvoltat atât de multă tehnologie într-un timp atât de scurt, Von Braun a recunoscut că a fost ajutat de extratereștri. O confirmare a faptului că anumite entități au orchestrat totul vine din Statele Unite ale Americii. În timpul Războiului Rece, CIA-ul a inițiat un program secret, condus de doctorul Andrija Puharich, prin care s-a intrat în contact cu un grup de nouă entități, ce susțineau că sunt zeii Egiptului Antic, Elohim ai evreilor, eonii gnosticilor dar și Dumnezeu, care „nu este altceva decât noi împreună, Cele Nouă Principii ale Domnului. Nu există un alt Dumnezeu decât noi, Cei Nouă, uniți”. Despre cel de-Al Doilea Război Mondial, Cei Nouă, prin unul dintre emisarii lor, Tom, spuneau că atrocitățile lui Hitler au făcut parte din planul lor, fiind necesare pentru înființarea statului Israel.

La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, după contactul cu Armata Roșie din 15 septembrie 1944, trupele de partizani iugoslavi au continuat să lupte mai mult singure cu nemții. În apropierea orașului Skopje, un regiment de partizani a traversat râul Vardar pe un pod. Siliți să se retragă, au observat că podul dispăruse. Singurul pod existent vreodată în acel loc a fost construit în secolul al XVII-lea și s-a prăbușit în 1890 din cauza vechimii. Să fie vorba despre un ajutor din partea zeilor?

Legendele de pe întreg cuprinsul Pământului vorbesc despre amestecul zeilor în războaiele oamenilor. În cartea The Gods of Eden („Zeii Edenului”) din 1993, autorul William Bradley a emis ipoteza că extratereștrii au luat parte la aproape orice catastrofă majoră din istoria omenirii și chiar au folosit războiul ca mijloc de control al creșterii populației. Mulți oameni de știință, inclusiv faimosul fizician Stephen Hawkins, consideră că extratereștrii ar putea fi o amenințare pentru noi și sugerează să facem tot posibilul pentru a evita contactul cu ei. Nick Pope, care a condus între 1991 și 1994 secretariatul 2(a) al Statului Major Aerian din Ministerul Apărării al Marii Britanii, nota în cartea sa din 1996: „nu avem nici dovezi că un fenomen foarte real, precum OZN-urile, este inofensiv”. Este posibil ca William Bradley să aibă dreptate măcar parțial: zeii nu doar au luat parte la aproape orice catastrofă majoră din istoria omenirii, inclusiv la războaie, ci poate chiar le-au provocat, așa cum susțin legendele. S-a observat că numărul aparițiilor OZN-urilor crește mereu în vreme de război. De exemplu, începând cu septembrie 1939, când a izbucnit cel de-Al Doilea Război Mondial, au existat numeroase rapoarte ale observării OZN-urilor deasupra Germaniei, pe care piloții americani le-au numit „foo fighters”. În Prodigiorum Libellus, Julius Obsequens a consemnat lumini strălucitoare deasupra Romei antice, apărute cu puțin timp înainte de un cutremur. Conform Nihongi, în ziua a unsprezecea din luna a opta a anului 682, un obiect de forma unui steag budist de botez, de culoarea flăcării, a plutit prin spațiul gol către nord, fiind văzut în toate provinciile. Apoi s-a scufundat în marea din Koshi. În acea zi, un abur alb s-a ivit pe Muntele de la Răsărit, de mărimea a patru stânjeni marini. A doua zi a fost un cutremur mare, iar după șase zile a avut loc un alt cutremur. În zorii acelei zile a apărut un curcubeu drept în mijlocul cerului, de cealaltă parte față de Soare. Deasupra erupțiilor vulcanice au fost surprinse întotdeauna OZN-uri. Pe o Egyptian_-_Bust_of_a_Ram-Headed_God_(Khnum_( ))_-_Walters_22330stelă de pe insula egipteană Seheil e scris că de șapte ani e foamete, vinovat pentru acest lucru fiind zeul Khnum, care i-a spus faraonului Djoser din Dinastia a III-a că va renunța la a împiedica revărsarea Nilului doar atunci când templul său din Elephantina va fi restaurat și va primi un venit regulat din bogăția nubiană. Conform Papirusului Westcar, Khnum este zeul care a pus „sănătate” în trupurile primilor trei regi din Dinastia a V-a, la fel cum zeii din Iliada își întăreau eroii pământeni favoriți. Să nu uităm că, în Vechiul Testament, zeul evreilor a provocat de nenumărate ori secetă, foamete sau molime, cele mai cunoscute astfel de acțiuni ale sale fiind plăgile împotriva Egiptului, în timpul lui Moise.

Dacă am observat din mituri implicarea lor în războaiele oamenilor iar catastrofele așa-zis naturale se pot explica prin folosirea unor arme asemănătoare HAARP-ului american (High Frequency Active Auroral Research Program), rămâne întrebarea: cum au provocat zeii molimele? Răspunsul ni-l dă tot scriitorul William Bradley. În cartea sa din 1993, The Gods of Eden, el citează jurnale private și alte publicații din toată Europa medievală, ce conțin relatări ale unor obiecte în formă de țigară, care emiteau o ceață toxică. Primele relatări de acest gen sunt de la mijlocul secolului al XIV-lea, în perioada izbucnirii epidemiei de ciumă neagră, care a ucis peste șaptezeci și cinci de milioane de oameni. Mărturii ale unor obiecte strălucitoare care emiteau o ceață se găsesc în Europa și China, și susțin că respectiva ceață provoca holera și ciuma. De exemplu, istoricul italian Matteo Villani a scris despre ceața observată de călători din Asia, care erau convinși că puteau vedea ciuma mișcându-se. Au existat și numeroase rapoarte ale unor creaturi cu mantii negre și fețe terifiante, care apăreau la periferiile satelor chiar înainte de declanșarea ciumei, având în mâini obiecte asemănătoare unor coase, din care se emana toxica ceață. Acele creaturi au servit ca model pentru binecunoscuta imagine a „morții cu coasa”. Și nu putem decât să le mulțumim zeilor „plini de iubire” și pentru aceste „daruri”…

Tot o ceață este și cea folosită de zei pentru a-și ascunde vehiculele zburătoare. În Iliada lui Homer, zeii răpeau oameni cel mai adesea ascunzându-i într-o negură deasă, ceață sau nor. Pentru a nu fi ucis de Menelaus, Paris a fost dus de Aphrodite „prin negură acasă, / Într-o cămară în iatac”. Apollo l-a transportat pe Aineias în același mod: „îl apucă pe el în brațe din norul cel negru”. În Cântul 5, Homer scrie despre Ideos: „Nu scăpa nici el de pierzanie dacă Hephaestus / Nu-l izbăvea ocrotindu-l în ceață noptie”. Apollo, ascuns sub o negură deasă, l-a lovit în spate pe Patroklos, permițându-le astfel lui Euforb și Hektor să-l ucidă pe iubitul lui Akhilleus. Zeus a așezat o ceață peste aheii care păzeau trupul lui Patroklos, pentru a-i proteja de troieni. Zeii implicați în război s-au ascuns sub negură pentru a privi lupta dintre semizeii Aineias și Akhilleus. Atunci când Nestor a vrut să-i ucidă pe fiii lui Actor, molionii, Poseidon i-a furișat „din război în negură deasă-nvelindu-i”.

În zilele noastre, mulți dintre cei care au avut întâlniri de gradul III susțin că au fost răpiți în niște nori în care se găseau ascunse nave extraterestre. Prin urmare, nu putem decât să presupunem că norii / ceața / negura din jurul zeilor reprezintă un sistem de camuflare al navelor. Care, de altfel, se întâlnește în miturile din întreaga lume, chiar și în Biblie. În capitolul al nouălea al Evangheliei lui Luca, Iisus a mers cu trei dintre apostolii săi pe muntele Tabor din Galileea. Acolo au apărut Moise și Ilie care au vorbit cu Iisus despre sfârșitul său pe cruce. Și „pe când vorbea el acestea, s-a făcut un nor şi i-a umbrit; şi ei s-au spăimântat când au intrat în nor” (9:34). După ce norul a plecat, Iisus a rămas singur cu cei trei apostoli. În Vechiul Testament, când Yahweh a coborât pe muntele Sinai, pentru a discuta cu Moise, a făcut-o sub forma unei flăcări aflate într-un fum gros, fără îndoială fiind vorba tot despre o navă camuflată în ceață / nor / negură: „Iar Muntele Sinai fumega tot, că se pogorâse Yahweh pe el în foc; şi se ridica de pe el fum, ca fumul dintr-un cuptor, şi tot muntele se cutremura puternic” (Ieșirea 19:18); „Atunci s-a pogorât Domnul în nor, a stat acolo şi a rostit numele lui Yahweh” (Ieșirea 34:5). Când Moise discuta cu zeul său, intra în cort și „se 55637b7dc38268bf73ec2ce742af1cfepogora un stâlp de nor şi se oprea la intrarea cortului şi Yahweh grăia cu Moise” (Ieșirea 33:9). În timpul exodului evreilor din Egipt, un înger le-a arătat drumul ziua ascuns într-un nor, iar noaptea într-o flacără. La un moment dat, îngerul și-a așezat norul între cele două tabere, acoperind-o pe cea a egiptenilor, întocmai ca Zeus în Iliada, când a lăsat negura peste ahei: „Atunci s-a ridicat îngerul Domnului, care mergea înaintea taberei fiilor lui Israel, şi s-a mutat în urma lor; şi s-a ridicat stâlpul cel de nor dinaintea lor şi a stat în urma lor. Astfel a trecut el şi a stat între tabăra Egiptenilor şi tabăra fiilor lui Israel; şi era negură şi întuneric pentru unii, iar pentru ceilalţi lumină, noaptea, şi toată noaptea nu s-au apropiat unii de alţii” (Ieșirea 14:19-20). Psalmul 96 vorbește și el despre un nor și negură în jurul lui Yahweh: „Domnul împărăţeşte! Să se bucure pământul, să se veselească insule multe. Nor şi negură împrejurul Lui, dreptatea şi judecata este temelia neamului Lui” (1-2). Norul ca mijloc de transport divin se întâlnește și în alte cărți biblice: „iată venea dinspre miazănoapte un vânt vijelios, un nor mare şi un val de foc, care răspândea în toate părţile raze strălucitoare; iar în mijlocul focului strălucea ca un metal în văpaie” (Iezechiel 1:4); „Plecat-a cerurile şi s-a coborât și sub picioarele lui era negură deasă. Şezut-a pe heruvimi şi a zburat, zburat-a pe aripile vântului! Din negură și-a făcut adăpost și cort împrejurul său; cu ape întunecoase şi cu nori negri era înfăşurat” (A doua Carte a Regilor 22:10-12). În Evanghelia lui Matei, „vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” (24:30) și „De acum veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului” (26:64). Ne amintim și că unul dintre epitetele lui Baal-Hadad în Canaan era „călărețul norilor”.

Dacă în timpul zborului zeii își ascundeau de multe ori navele în ceață / nori / negură, atunci când aterizau aveau nevoie de alte ascunzători, pentru care apelau la ajutorul oamenilor. Conform scrierilor antice, se pare că zeii își foloseau templele ca hangare pentru nave. Prin secolul al XXII-lea î.e.n., regele Gudea din Lagaș scria că zeul Ningirsu / Ninurta i-a apărut într-un vis, având alături Divina Pasăre Neagră (nava zeului). Ningirsu i-a cerut regelui să-i construiască un nou templu, numit E.Ninnu. Zeul Ningișzidda, care îl însoțea pe Ningirsu, i-a oferit regelui Gudea planul templului. Când totul a fost gata iar Gudea sărbătorea construirea templului lui Ningirsu în Lagaș, zeul, „care strălucea ca soarele”, a apărut alături de alți doi zei, cu toții stând lângă „pasărea divină a vântului turbat”. Odată pusă în templu, „pasărea” a fost în permanență păzită de două „arme zeiești”, numite „supremul vânător” și „supremul ucigător”. Adăpostul ei era numit Mu.na.da.tur.tur („adăpostul de piatră tare al lui MU”). Un alt rege din Lagaș, Urukagina, scria că „MU luminează ca un foc pe care l-am făcut mare”. Lu-Utu, rege în Umma în stairw88mileniul III î.e.n., a construit un adăpost pentru un MU (navă) al zeului Utu „în locul ales din templu”. Pe o monedă găsită la Byblos este reprezentat templul lui Iștar cu un MU ieșind din el. Ur-Nammu, regele din Ur, scria că zeul său i-a ordonat să-i construiască un templu și i-a dat măsuri precise, oferindu-i chiar și o prăjină și o sfoară de măsurat. Marduk i-a cerut regelui babilonian Nabopalassar să-i restaureze templul și zigguratul Etemenanki, sau Turnul Babel, după cum afirma chiar regele într-o inscripție: „în acea vreme, Marduk mi-a poruncit să împlânt adânc în măruntaiele pământului temeliile turnului Babel, care se cutremurase înaintea domniei mele, gata să se prăbuşească, şi să-i ridic vârful până la cer”. Fiul acestuia, Nebuchadnezzar II, care a terminat reconstrucţia turnului, completa: „zeul Marduk mi-a poruncit în legătură cu Etemenanki, turnul cu scări monumentale al Babilonului, care înainte de epoca mea fusese dărâmat şi se afla în ruine, să-i consolidez temeliile spirituale în sufletele oamenilor, iar vârfurile sale să atingă cerul. Am luat o prăjină şi eu însumi am măsurat dimensiunile. Pentru Marduk, stăpânul meu, m-am umilit şi mi-am scos tunica, însemnul rangului regal, şi am cărat pe umerii mei pământ şi cărămizi”. Într-o altă inscripție, Nebuchadnezzar II spunea că a ridicat capul bărcii Id.ge.ul a lui Marduk și că între ziduri a închis barca Zag.mu.ku („strălucitorul MU pentru depărtări”). În orașul egiptean Heliopolis se spunea că era păstrată pasărea strălucitoare Bennu a zeului Ra. În Vechiul Testament, Yahweh i-a dat lui Moise instrucțiuni precise pentru lăcașul său din deșert, iar lui Solomon i-a acordat înțelepciune, pentru a construi Marele Templu din Ierusalim. Iezechiel a primit planuri detaliate pentru cel de-al doilea templu, de la un om cu înfățișarea aramei, ce avea o sfoară și o prăjină. Inginerul german de structuri Hans Herbert Beier a realizat o schiță a clădirii pe care Iezechiel a construit-o pentru „carul Domnului” și a ajuns la concluzia că naveta încăpea perfect în templu.

Termenul sumerian MU a devenit pentru semiți „șu-mu”, „șam” sau „șem” („cea care este MU”) și desemnează o navă. Se pare că și sumerianul „din.gir”, semnul pictografic ce desemna cuvântul „zei”, reprezintă tot o navă, unde „gir” pare a fi o rachetă în trepte, iar „din” înseamnă „nobil, sfânt, strălucitor, drept”, fiind evident un epitet al zeilor. De altfel, Șem-ul seamănă foarte mult cu capsulele din vârful rachetelor noastre.

De ce au provocat zeii dezastre pe pământ prin războaie, molime sau catastrofe aparent naturale? Pentru a afla acest lucru, trebuie întâi să recapitulăm evenimentele de după Potop.

După marele Diluviu, care a încheiat cel de-al doilea război al zeilor, zeii s-au întors pe Terra în anul 29.640 î.e.n. Atunci a avut loc Bătălia Piramidelor, după care Enki a fost închis din nou în lumea subterană, iar Marduk trimis în exil. În jurul anului 21.000 î.e.n., Marduk s-a întors și a încercat să construiască o nouă „poartă stelară”, Turnul Babel, distrusă de Enlil. Cu aprobarea împăratului Anu, Ninhursag a organizat un tratat de pace, în urma căruia zeii și-au împărțit teritoriile și oamenii. Enki a primit rasa neagră și Africa, Marduk rasa albă și Europa, Enlil rasa roșie și America (păstrând-o pe cea sudică pentru el și cedându-i-o pe cea nordică fiului său, Ninurta), Anu rasa galbenă și Asia, pe care le-a lăsat spre administrare noii sale iubite, Ninhursag. Iștar a primit Australia, pe care și-a creat o rasă proprie, cea australoidă, încrucișând oamenii roșii ai lui Enlil cu cei galbeni ai lui Anu. Antarctica a devenit un teritoriu neutru, pentru viitoarele tratate ale zeilor, fiind acoperit cu gheață pentru a împiedica accesul oamenilor.

Această împărțire a oamenilor și teritoriilor părea să aducă pe Pământ pacea mult așteptată. Vechile rivalități au dispărut, zeii lucrau împreună pentru beneficiul oamenilor. Enlil și Ninurta i-au învățat agricultura, iar Enki și copiii săi creșterea animalelor. Însă nu toată lumea era mulțumită. Iștar nu se putea mulțumi cu acel teritoriu mic și îndepărtat așa că, mai târziu, și-a creat rasa semită, cu care a invadat Mesopotamia. Însă cel care a dat startul reînceperii ostilităților a fost fratele ei, Marduk. Creat de tatăl său cu un profund spirit războinic și cu o dorință aprigă de putere, Marduk nu s-a mulțumit cu un singur teritoriu. Așa încât și-a trimis rasa albă, tracii, să invadeze o bună parte a lumii, aceștia ajungând din Europa până în Asia și în nordul Africii. Urmele lor se găsesc atât în Mesopotamia, India și China, cât și în Egipt. Se pare că totul a început cu acel mini-potop din jurul anului 5.600 î.e.n., care a dus la formarea Mării Negre.

Anu și Enlil și-au dorit încă de la începuturi ca omenirea să rămână în stadiul primitiv. Învățăturile Veghetorilor au dus la dezvoltarea mai ales tehnologică a oamenilor, pe care i-au folosit ca soldați în războaiele împotriva Celeștilor. După cel de-al doilea mare război al zeilor, Potop și tratatul de pace din jurul mileniului XXI î.e.n., când zeii și-au împărțit rasele umane și teritoriile, ambele tabere au acceptat ordinul împăratului Anu, de a menține omenirea la un stadiu primitiv. Oamenii au fost învățați agricultura și creșterea Dacii_filmanimalelor, cunoștințele minime pentru a supraviețui. Marduk însă nu a fost de acord cu această decizie. El și-a civilizat supușii pe ascuns, dacii fiind primul popor din istorie ce a avut cunoștințe de matematică, astronomie, filosofie, biologie, medicină, etc. Firește că Marduk a acționat pe ascuns, pentru a nu fi descoperit de Anu și Enlil. Și-a transmis învățăturile preoților săi care, la rândul lor, le-au dat mai departe poporului. Scrierea a fost rezervată doar preoților, acesta fiind motivul pentru care în Dacia nu s-au descoperit multe inscripții. În plus, Marduk a interzis ridicarea construcțiilor somptuoase, așa cum se întâmpla în vremurile de demult, care ar fi atras fără îndoială atenția asupra nivelului tehnologic ridicat. În schimb, și-a învățat supușii să trăiască în armonie cu natura, care le putea oferi tot ce aveau nevoie. Astfel, dacii și frații lor plecați din țara de origine, tracii, s-au dezvoltat mult înaintea tuturor, fără a-și trăda prin stilul lor de viață nivelul ridicat de cunoștințe.

Se pare că, oricât de multe măsuri de precauție și-a luat Marduk, Celeștii au aflat. Nu se știe cum. Firește că i-au cerut lui Marduk să se oprească și să-și readucă poporul la nivelul primitiv la care se aflau restul oamenilor. O cerință absurdă, pe care Marduk n-a putut decât să o refuze. Departe de a fi o coincidență, imediat după acest refuz, în jurul anului 5.600 î.e.n., Marea Mediterană s-a revărsat peste un baraj natural, provocând un potop ce a prins sub ape peste o sută cincizeci de mii de kilometri pătrați, ce a dus la formarea Mării Negre, după cum a descoperit o serie de arheologi, precum cercetătorul Robert Ballard. Cei o sută cincizeci de mii de kilometri pătrați de pământ, pe care se aflau numeroase așezări umane, făceau parte din teritoriul lui Marduk. De remarcat e faptul că mini-potopul a avut loc imediat după apariția primei scrieri din lume, reprezentată prin tăblițele de la Tărtăria. Bănuind că acea inundație era un avertisment din partea Celeștilor, Marduk a considerat-o o declarație de război. Prin urmare, a reacționat. Imediat după mini-potop, în jurul anului 5.600 î.e.n., a început deșertificarea nordului Africii, teritoriu controlat de Enlil (deși Africa i-a revenit lui Enki la împărțirea teritorială, Enlil și-a păstrat bucăți din teritoriile celorlalți zei), ceea ce a dus la formarea deșertului Sahara. Nu știm dacă a fost mâna lui Marduk la mijloc, însă știm deja că zeii aveau tehnologia necesară pentru crearea dezastrelor așa-zis naturale. Iar Marduk nu a lăsat niciodată nerăzbunate afronturile primite. Tot atunci, în 5.500 î.e.n., probabil ca o sfidare, apare cultura Cucuteni-Tripolia în Dacia. Datorită deșertificării nordului Africii, oamenii roșii ai lui Enlil au invadat Valea Nilului. În replică, tot atunci apar în Egipt Șemsu-Hor, acei oameni albi ai lui Horus / Marduk, care au condus Egiptul predinastic. Cea mai veche dată calendaristică rămasă de la egiptenii antici este 19 iulie 4.242 î.e.n., probabil ea marcând momentul în care tracii Șemsu-Hor au ajuns în Egipt. În jurul anului 3.500 î.e.n., Șemsu-Hor au părăsit teritoriul din jurul Nilului, lăsând Egiptul în haos, imediat după făcându-și apariția în Mesopotamia sumerienii plecați din Simeria dacică. După aproximativ două secole, arienii (de asemenea tot traci, supușii lui Marduk) apar în valea Indusului, acolo unde se găseau oameni din rasa roșie, adepți ai lui Enlil. În jurul anului 3.100 î.e.n., faraonul trac Narmer / Menes unifică Egiptul, înființând astfel prima dinastie faraonică. În toate aceste zone, tracii au adus cu ei civilizația moștenită de la zeul lor. Pe 31 august 3.114 î.e.n., dată notată de mayași, Enki își face apariția în America Centrală, teritoriul lui Enlil, unde a fost numit Quetzalcoatl de către azteci și Kukulcan de către mayași. Mai târziu și-au făcut apariția acolo și olmecii, negrii săi din Africa. Iar Marduk și-a dus tracii chiar până în China, domeniul lui Anu. Nici tabăra Celeștilor nu a stat cu mâinile în sân. Prin jurul anului 3.500 î.e.n. apare în Creta (în Europa, adică pe teritoriul lui Marduk) civilizația minoică, ce venera taurul, unul dintre simbolurile lui Enlil. În Sumer este construit Nippur, orașul lui Enlil, numit Nibru de sumerieni, scris logografic ca EN.LIL.KI („pământul lui Enlil”). De asemenea, apar orașe închinate și celorlalte zeități: Șuruppak lui Ninhursag, Sippar și Larsa lui battle_of_gods_by_domeddi-d6y2453Marduk, Uruk lui Anu, Ur, Harran și Eridu lui Enki, Borsippa lui Nabu / Enoh, Lagaș și Kiș lui Ninurta sau Bad-Tibira lui Iștar. Haosul a pus din nou stăpânire pe Pământ, nemaifiind respectată vechea împărțire teritorială. Zeii s-au văzut din nou nevoiți să se lupte pentru fiecare bucățică de pământ. Însă nu ca în trecut, ci pe ascuns. După cel de-al doilea război al zeilor, care era cât pe ce să distrugă planeta, Anu a devenit foarte strict cu privire la respectarea vechii sale reguli, ce interzicea intervenția divinităților în viețile muritorilor. Drept pentru care, așa cum se observă din toate scrierile antice (indiferent dacă vorbim despre Biblie, Iliada lui Homer sau tăblițele de lut sumeriene, asiriene și babiloniene), zeii au fost nevoiți să acționeze pe ascuns. Nu și-au mai făcut apariția în mijlocul oamenilor, ca în trecut, ci au participat la lupte ascunși în spatele invizibilității și cu navele camuflate. Și-au ales câțiva oameni cărora le-au transmis ordinele pe ascuns, ori în întâlniri private, ori chiar în vis. Totul pentru a evita furia împăratului Anu.

Pacea s-a dus odată cu mini-potopul care a dat naștere Mării Negre, care l-a determinat pe Marduk să cucerească și alte teritorii. Să fi fost într-adevăr Anu și Enlil cei care au provocat inundația, așa cum bănuia Marduk? Să fi renunțat ei atât de ușor la o pace pentru care au muncit din greu? Sau altcineva și-a vârât coada? Știm că, la tratatul de pace al zeilor, Iștar a fost cea mai nemulțumită. A primit un teritoriu izolat, Australia, unde a fost nevoită să-și creeze o rasă proprie din combinarea raselor lui Enlil și Anu. De-a lungul istoriei, Iștar a demonstrat întotdeauna că nu se mulțumește cu puțin și, mai ales, nu acceptă niciodată înfrângerea. Ținând cont că ea era cea mai dornică de un conflict care să ducă la o nouă împărțire teritorială, sunt șanse mari ca ea să fi provocat mini-potopul, care l-a convins pe Marduk să reia vechiul conflict. Astfel, ea a putut să-și îndeplinească scopul, rămânând totodată cu mâinile curate. Poate tot ea e cea care i-a anunțat pe Anu și pe Enlil că Marduk nu a respectat ordinul și și-a civilizat poporul. Și poate nu întâmplător a dat Homer vina pe o femeie pentru începerea unui îndelungat război…

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 631 other followers