Arhivă pentru categoria Secretele zeilor

25. Hercule cel voinic și merele de aur

Posted in Secretele zeilor on 14 ianuarie, 2014 by KLAUDYU

Ca merele de aur pe poliţi de argint, aşa este cuvântul spus la locul lui.” (Pildele lui Solomon 25:11)

 golden-apples-e1379421190673

Cel mai mare erou al Greciei antice a fost Herakles („gloria Herei”), numit de romani Hercules. Primind la naştere numele Alcaeus sau Alcide, şi l-a schimbat în Herakles la sfatul Oracolului din Delphi după ce şi-a omorât copiii, într-o criză de nebunie datorată aparent zeiței Hera. Se spune că Herakles s-a născut în Theba, fiind fiul lui Zeus şi al reginei Alcmene, strănepoata semizeului Perseus şi soţia regelui Amphitryon. El şi-a dobândit gloria după cele douăsprezece misiuni pe care le-a dus la capăt datorită în primul rând forţei sale ieşite din comun. Nu mai puţin importante sunt prezenţa lui alături de argonauţi în căutarea lânii de aur şi participarea la războiul zeilor olimpieni împotriva giganţilor.

Conform legendelor grecești, se pare că Herakles și-a petrecut o mare parte din viață în teritoriile tracilor, mai ales în Dacia, lucru care reiese în special din cele douăsprezece munci ale sale. Prima dintre ele a reprezentat uciderea leului din Nemea, un oraș grecesc din nord-estul peninsulei Peloponez. Însă nu știm să fi existat vreodată lei în Grecia. Chiar istoricul Herodot susținea despre Dacia că „numai în aceste ținuturi se nasc lei în Europa”. Și Ghilgameș, conform celebrei sale epopei, afirma același lucru, referindu-se la același teritoriu: „în munții aceștia văzut-am odinioară lei”. Prin urmare, sunt mari șanse ca respectivul leu să fi fost ucis de Herakles ori undeva în Africa, ori în Dacia, nicidecum în Grecia. În cea de-a doua misiune, eroul a ucis Hidra din Lerna, o regiune aparent tot din Grecia antică. Însă miturile spun că părinții monstrului erau Typhon și Echidna, care locuiau în subteranul Carpaților Occidentali, iar rolul Hidrei era de a păzi intrarea către lumea de dincolo, adică Ardealul. Așadar, este posibil ca și a două muncă a semizeului să fi avut loc tot pe tărâmul dacilor. În cea de-a treia, Herakles a prins căprioara cu coarne de aur a zeiței Artemis în țara numită Istria de lângă Pontul Euxin (Marea Neagră). Istria nu poate fi decât teritoriul traversat de Istru (Dunărea), pentru poetul Pindar fiind ținutul hiperboreilor, adică vherculesechea Dacie. În cea de-a opta muncă, Herakles a furat iepele carnivore ale gigantului Diomedes, regele Traciei, care locuia pe țărmul Mării Negre. În următoarea misiune, eroul a furat brâul de aur al Hippolytei, regina amazoanelor. Se știe că amazoanele făceau parte tot din neamul tracilor, locuind de asemenea în apropierea Mării Negre. Pentru a-și îndeplini cea de-a zecea misiune, Herakles a furat cireada gigantului Geryon, al cărui sălaș era în ținutul hesperidelor, aflat la capătul lumii, acolo unde titanul Atlas ținea cerul pe umerii săi. Pentru grecii antici, vârful Omu din munții Bucegi era numit Atlas, fiind considerat locul în care pământul se unește cu cerul. În următoarea misiune, Herakles s-a întors în același ținut al hesperidelor, de unde a furat merele de aur ce creșteau într-o grădină fermecată, asemănătoare Grădinii Edenului din Biblie. Iar grădina biblică nu era decât Ardealul dacic. Ultima dintre cele douăsprezece munci ale semizeului a constat în răpirea paznicului lumii de dincolo, câinele cu trei capete, Kerberos, lumea de dincolo, în viziunea anticilor, fiind același Ardeal. Pe lângă acestea, Herakles a făcut și alte vizite în Dacia. A participat alături de zeii olimpieni la războiul împotriva giganților, despre care grecii antici considerau că a avut loc în munții dacilor. L-a eliberat pe titanul Prometheus de pe muntele Atlas (vârful Omu), după cum amintea și gramaticul Apollodor. Și, nu în ultimul rând, a participat alături de argonauții lui Iason la expediția din ținutul hiperboreilor / dacilor, pentru capturarea lânii de aur.

Herodot îl considera pe Herakles protopărintele agatârșilor, sciților și gelonilor. El spunea că grecii de lângă Pontul Euxin (Marea Neagră) povesteau că semizeul, întorcându-se spre Grecia cu cirezile lui Geryon, a ajuns în țara sciților. Acolo, în timp ce dormea, i-au dispărut iepele de la car. Herakles a pornit în căutarea iepelor și, cutreierând toate ținuturile din jur, a ajuns într-o zonă numită Păduroasa. Aici locuia într-o peșteră nimfa Echidna, ce domnea peste Sciția, o ființă mixtă, ce myth_to_life__echidna_by_redphoenix621-d6716vtavea partea inferioară a corpului de șarpe, iar cea superioară de femeie. Echidna i-a spus eroului că iepele lui sunt la ea și că i le va restitui numai după o partidă de amor. Herakles a acceptat și, după un timp, Echidna i-a născut trei fii: Agathyros, Gelonos și Scythes. Aceștia au devenit, după părerea lui Herodot, întemeietorii dinastiilor regale a agatârșilor (din Ardeal), a gelonilor (din părțile Podoliei) și a sciților din nordul Mării Negre. Părintele istoriei considera că regiunea Hylea sau Păduroasa, patria Echidnei, se afla în apropiere de râul Borysthene (Nipru). Însă tradițiile grecești anterioare lui Herodot susțineau că reședința nimfei se afla în ținutul arimilor de la nordul Istrului (Dunării). Hesiod povestea că Echidna a fost obligată de zei să locuiască într-o peșteră din ținutul arimilor, aflată sub o stâncă dintr-o vale înconjurată de munți, fiind vorba, cel mai probabil, de orașul subteran din Munții Apuseni.

Întâlnirea semizeului cu nimfa s-a păstrat până astăzi în baladele românești, moștenite de la vechii daci. Eroul, numit aici Iovan Iorgovan, un mare viteaz din părțile estice, vine în munții Cărunți (ai Cernei), în munții Vergii sau ai Covergii, pentru a vâna cerbi și căprioare. În alte variante, el caută o fată frumoasă în Munții-de-Aur (aceiași munți Apuseni). În acele vremuri, Cerna era un râu sălbatic, cu apa neagră și cu valuri uriașe, ce curgea cu un urlet înfiorător. Negăsind nicio barcă cu care să ajungă pe malul celălalt, Iorgovan a rugat râul să-și îmblânzească valurile și să-i arate pe unde poate traversa, deoarece el a sosit în acel loc pentru a găsi o fată sălbatică, mândră și voinică, după cum îi fusese ursit la naștere. Înduplecat, râul Cerna i-a arătat locul prin care apa poate fi traversată dar și unde o poate găsi pe mândra fată. Herakles 2Ascultând povețele râului, eroul o găsește ascunsă sub o stâncă pe fecioara cu față ca luna, cu păr auriu, cu „glas mângâios” și cu „grai frumos”. Îndată ce a văzut-o, vrăjit de frumusețea ei, Iorgovan i-a mărturisit că a cutreierat lumea în lung și în lat, însă nu a găsit nicio femeie care să semene cu ea. Fata i-a amintit eroului că ei se cunoșteau deja. Demult, pe când se aflau amândoi în slujba unei mândre crăiese, el a lăsat-o însărcinată. De rușine, ea s-a pedepsit, retrăgându-se în sălbăticie. Văzând că fata nu vrea să iasă din peșteră, Iorgovan și-a asmuțit asupra ei câinii și șoimii. În zadar tânăra i-a cerut plângând să-și cheme animalele, care o zgâriau și pe ea, și pe copilul ei. Iorgovan, turbat de furie, nu dorea nimic altceva decât să o omoare pe cea care l-a refuzat. Cu ultima suflare, fata l-a blestemat pe Iovan Iorgovan, care s-a transformat într-o stană de piatră. În Odyssea, poetul Homer amintea de acea statuie din valea Cernei, menționând un curios simulacru al lui Herakles, o figură reală dar fără viață a eroului, pe care o numește „idolul puterii lui Herakles”. Acea formă fără suflet a semizeului, care nu era o statuie cioplită de mână omenească, se afla în părțile extreme ale Dunării, în țara hiperboreilor după Platon, acolo unde Hesiod susținea că Zeus l-a aruncat într-o peșteră adâncă pe balaurul Typhon. „Este, așadar, fără îndoială că idolul puterii lui Hercule, de care ne vorbește Homer, această statuie primitivă de lângă Oceanos Potamos era unul și același simulacru tradițional cu figura cea împietrită a eroului de pe valea Cernei, de care amintesc cântecele noastre eroice”, nota Nicolae Densușianu în Dacia Preistorică. Din punct de vedere al cercetătorilor, acea figură împietrită a lui Herakles nu putea fi decât o statuie primitivă, săpată în stâncă în epoca preistorică. În ținuturile tracilor (inclusiv în Dacia), Herakles, privit ca un erou național, avea statui încă din cele mai îndepărtate timpurilor. Cea mai veche statuie din Italia (teritoriu locuit inițial de traci), după cum scria Plinius, a fost cea a lui Hercules din Forum Boarium, consacrată de Evandru. Pausania nota că în satul Hyett Sfinxul-de-la-Toplet-Valea-Cerneidin Beoția, locuit de pelasgi / traci, exista un statuie primitivă a lui Hercules / Herakles, care nu era decât un bolovan inform. Tradițiile antice romane susțin că în valea Cernei a existat odată un chip colosal al lui Hercules, un monument vechi, pe care cântecele populare dacice îl legau de legenda unei frumoase fecioare ce locuia într-o peșteră. Acest monument al lui Herakles se găsea exact în locul unde se spune că Iovan Iorgovan a fost transformat într-o stană de piatră, de unde rezultă că este vorba despre unul și același personaj. Pentru romani, Hercules era zeul tutelar al regiunilor Cernei, unde era adorat ca Hercules Invictus („neînvinsul”), Hercules Sanctus („sfântul”) sau Hercules Salutiferus („vindecătorul”). Într-adevăr, în acea regiune s-a descoperit un număr semnificativ de statui ale semizeului. La fel ca în legendele grecești, în cântecele populare daco-române Iorgovan este eroul care a cutreierat lumea în lung și în lat, care s-a luptat cu leul, cu balaurul gigantic (Hidra) și cu Marcoci (Marte al romanilor sau Marduk al babilonienilor), care a avut relații amoroase cu șerpoaica (Echidna) și care a urmărit ciuta gălbioară (căprioara cu coarne de aur a zeiței Artemis) prin munții Jiului și ai Oltului. Este numit „braț de buzdugan”, „mândru falnic căpitan” sau „Iovan cel tare și mare”, fiind mereu prezentat ca un călător, descrieri ce se potrivesc perfect lui Herakles al grecilor.

Despre moartea semizeului, Homer și Hesiod nu scot niciun cuvânt. Însă narațiunile culese de gramaticul Apollodor, identice cu legendele romane, susțin că adevărata cauză a morții eroului a fost trecerea peste un râu periculos dintr-o zonă muntoasă. Apollodor ne spune că Herakles și soția sa, Deianira, au ajuns într-o zi la sălbaticul râu Even. El a traversat apa fără frică, însă pe Deianira i-a încredințat-o centaurului Giambologna_herculesenessoNessus care obținuse de la zei misiunea de a trece călătorii peste acea apă, bine înțeles contra cost. În timpul traversării râului, centaurul a încercat să o violeze pe Deianira însă Herakles, ajuns pe celălalt mal, i-a străpuns pieptul cu o săgeată înmuiată în veninul Hidrei. Pentru a se răzbuna, cu ultima suflare, Nessus a învățat-o pe Deianira să pregătească din sângele său înveninat o alifie de dragoste pentru Herakles. După un timp, când semizeul se pregătea să aducă un sacrificiu lui Zeus pe promontoriul Cenaeon din Eubea, soția sa i-a trimis o cămașă unsă cu alifia preparată după învățăturile centaurului. În timpul ceremoniei, din cauza apropierii de foc, cămașa s-a încălzit iar veninul Hidrei, cu care fusese infectat sângele lui Nessus, a pătruns în corpul eroului. Dându-și seama că nu va scăpa cu viață, Herakles și-a construit un rug pe muntele Oeta, s-a așezat pe el și a început să roage trecătorii să-i pună capăt suferințelor, aprinzând rugul. Nu știm de ce nu l-a aprins singur, însă probabil avea motivele lui. Nimeni nu a îndrăznit să-i accepte rugămintea, în afară de păstorul Poias. Drept mulțumire, semizeul i-a dăruit arcul său. La vestea că Herakles arde de viu, conform lui Herodot, râul Dyras din Thessalia a ieșit din matca sa și s-a îndreptat rapid către locul de suferință al eroului, pentru a-i salva viața stingând rugul cu apele sale.

Atât versiunea lui Apollodor, cât și cea a lui Herodot, pun moartea semizeului în legătură cu o apă curgătoare, la fel ca în balada dacică a lui Iovan Iorgovan. Deianira, cu care Herakles dorea să traverseze râul sălbatic, nu este decât un derivat al Diernei, numele vechi al Cernei. Până și promontoriul Cenaeon, locul morții eroului, ne duce cu gândul la același nume Cerna. Iar denumirea Even, pe care grecii antici o atribuiau respectivului râu, traversat de erou, este în realitate numele semizeului în teritoriul din nordul Dunării, adică Ivan sau Iovan. Prin urmare, moartea lui Herakles a avut loc în Dacia, acolo unde și-a petrecut o mare parte a vieții. Și astfel apare o nouă întrebare: unde s-a născut?

Grecii, care l-au adoptat ca erou național, susțineau că semizeul s-a născut în patria lor, mai exact în Theba. Însă nu toți au fost convinși că lucrurile stăteau într-adevăr așa. Unul dintre sceptici a fost istoricul Herodot care, în călătoriile sale prin Egipt și Fenicia, a încercat să afle originea cultului lui Herakles. Însă, după cum a mărturisit în scrierile sale, nu a putut afla nici de la egipteni, nici de la fenicieni, adevărata patrie a semizeului, ci doar faptul că era foarte vechi cultul acestui erou. Ținând cont că Herakles a luptat în cel de-al doilea război al zeilor, împotriva giganților, într-o vreme în care nu exista orașul Theba, fără îndoială că povestea grecilor este una inventată. Oare nu s-ar fi putut naște în teritoriul în care și-a petrecut o mare parte a vieții și unde și-a găsit și sfârșitul, adică în nordul Dunării, pe pământul cunoscut mai târziu ca Dacia? Grecii îl considerau strămoșul tracilor agatârși, geloni, sciți și latini. Epitetele de râmlean, român, mocan și craiovean, rs_560x415-131122144029-1024.Kellan-Lutz-Hercules-The-Legend.jl.112213_copyce i se dau în legendele românești, viața sa ca păstor, agricultor și luptător cu arcul, cu buzduganul, cu măciuca, cu paloșul sau cu sulița, călătoriile sale prin munți pentru a căuta porci sălbatici, lei, cerbi, balauri sau fete, cultul său în valea Cernei precum și atributele sale fizice (statură uriașă, forță ieșită din comun, barbă deasă) ni-l prezintă ca fiind un erou pelasg din nordul Dunării, așa cum a observat și Nicolae Densușianu. În plus, Herakles era un semizeu, iar pentru antici pelasgii (și dacii, urmașii lor) erau considerați semizei. Prin urmare, nu poate fi deplasat să considerăm că locul nașterii lui Herakles / Hercules era tărâmul zeilor, Dacia. Pentru a afla zona exactă a nașterii sale, nu trebuie decât să privim spre mitologia greacă. Mama sa era numită de autorii greci Alcmene, forma coruptă a numelui Al(c)mana sau Armana, după cum însuși semizeul era numit de vechii germani Almannus. Prin urmare, patria în care s-a născut (sau „mama” lui) Herakles era ținutul arminilor / arimilor din vechea Dacie. Primul său nume din folclorul românesc, Iovan, ne indică faptul că era fiul lui Iovis / Jovis / Jupiter, denumirea dată de romani lui Zeus al grecilor. Al doilea său nume, Iorgovan, provine din grecescul „georgos” („agricultor”) și sugerează ori că era fiul lui Zeus Georgos (una dintre denumirile date de greci conducătorului panteonului lor), ori că Herakles a fost cel care a arat cu plugul pentru prima oară. În creștinism, el a devenit Sfântul Gheorghe (derivat din același „georgos” al grecilor), victoria sa asupra Hidrei fiind celebrată prin binecunoscutul episod al uciderii balaurului. În anul 394, Theodosiu cel Mare, în lupta cu Eugeniu (al cărui stindard era icoana Sfântului Gheorghe), chiar le spunea soldaților săi: „în fruntea oștirilor noastre este crucea, iar în fruntea gloatelor inamice este imaginea lui Hercules”. Numele dat de greci, Herakles, a fost tradus prin „gloria Herei”, însă se pare că provine din aceeași rădăcină ca și numele Hercules, Hercoles sau Hercles ale romanilor și Hercele, Herce ori Ercle ale etruscilor, care nu poate fi decât „arkhles”. Sub acest nume îl întâlnim în lista conducătorilor Egiptului din dinastia regilor păstori (în poeziile populare românești, Iovan Iorgovan este numit „ficior de mocan”). În plus, preotul Manethon scria că, la un moment dat, Osiris l-a lăsat pe Herakles la conducerea Egiptului. Cuvântul „arkhles”, din care au derivat numele Herakles, Hercules sau Ercle, provine la rândul său dintr-un vechi cuvânt pelasg, rădăcina românescului „arcaș”. Epitet care i se potrivește perfect semizeului, ținând cont că, după Odyssea lui Homer, era cel mai bun în lupta cu arcul, grecii antici numindu-l adeseori „arcașul”.

Se pare că Herakles era cunoscut și în Mesopotamia, unde a fost numit Ghilgameș. Deși poveștile celor două personaje sunt diferite în mare Gilgameshparte, există o serie de asemănări ce demonstrează că este vorba despre unul și același semizeu. Faptele lui Ghilgameș seamănă cu cele ale omologului său grec, cum ar fi lupta cu taurul ceresc, cu leul sau călătoria în Dacia. Ambii aveau o forță ieșită din comun și erau îmbrăcați în piei de leu. Înarmați adesea doar cu o ghioagă, amândoi au devenit celebri datorită călătoriilor lor pline de aventuri. De asemenea, în Israel, Samson pare a fi același personaj. Dotat de asemenea cu o forță ieșită din comun, născut după ce mama sa a fost vizitată de un „înger”, Samson a avut o viață plină de lupte mai ales cu filistenii, dușmanii israeliților. De asemenea, și el s-a luptat cu un leu, lucru puțin ciudat pentru pământul Israelului, unde nu există și nici nu au existat vreodată aceste feline. Prin urmare, poveștile celor trei, diferite în aparență, par a descrie un singur personaj, numit Iovan Iorgovan în folclorul nostru.

Luptând de partea zeilor celești ai lui Zeus / Enlil, împotriva fraților săi, giganții (pelasgii), și eliberându-l pe Prometheus / Enki de pe vârful Omu, Herakles a devenit un trădător. A demonstrat acest lucru și ulterior, când s-a întors în Dacia pentru a fura diverse comori, cum ar fi merele de aur din grădina hesperidelor, brâul de aur al amazoanei Hippolyta, căprioara cu coarne de aur a zeiței Artemis, iepele carnivore Herakles 1ale gigantului Diomedes, cireada gigantului Geryon și câinele cu trei capete, Kerberos, paznicul lumii de dincolo (Ardealul). După terminarea celor douăsprezece munci, Herakles s-a întors din nou în Dacia, alături de argonauți, pentru a fura lâna de aur a pelasgilor din pădurea sfântă a zeului războiului. Nedreptățile împotriva poporului din care făcea parte nu s-au oprit aici, grecii susținând că Herakles și argonauții au jefuit Troia (cetate pelasgă) înainte de războiul descris de Homer în Iliada. Semizeul i-a învins pe bebrici (un trib tracic ce locuia în Bithynia), le-a ucis regele, pe Mygdon, și le-a luat pământul, pe care l-a oferit prințului Lycus din Mysia. I-a ucis pe Lepreus, Alastor și Periclymenus, nepoții zeului Poseidon, pe semizeii Eryx, Linus și Augeias și pe giganții Cycnus, Porphyrion, Mimas, Albion, Bergion și Antaeus, cu toții din același neam al pelasgilor ca și el.

Se pare că Zeus / Enlil nu a depus mult efort pentru a-l convinge pe Herakles să-și trădeze poporul. Miturile antice ni-l prezintă nu doar ca fiind un mare erou al omenirii, ci și o persoană fără scrupule, extrem de violentă, arogantă, sadică, instabilă psihic, cu porniri ucigașe și pofte sexuale ieșite din comun. L-a ucis pe Linus, cel care l-a inițiat în tainele muzicii, deoarece sărmanul profesor a îndrăznit să-i corecteze greșelile. Într-un meci demonstrativ de box l-a omorât pe celebrul Eryx din Sicilia. Din cauza nebuniei și-a omorât copiii pe care îi avea cu prima sa soție, Megara. Tot din cauza nebuniei și-a aruncat cel mai bun prieten, pe Iphitus, de pe zidul uriaș al unei cetăți. Într-o zi, pe când dffdsdgTheiodamas, regele driopilor, își ara pământul, Herakles i-a ucis un bou pentru că îi era foame; deoarece a îndrăznit să se împotrivească, regele a fost, la rândul său, asasinat, iar driopii obligați să ducă un război crunt împotriva semizeului. Tot grecii spuneau că fiul lui Zeus a răpit-o pe prințesa Iole din Oechalia, după ce i-a ucis acesteia tatăl și frații. În baladele românești,  pe valea Cernei și-a asmuțit câinii și șoimii asupra fetei care l-a refuzat. În Vechiul Testament, el a ucis treizeci de oameni, cărora le-a furat hainele pentru a plăti un pariu pierdut. Mai târziu a prins trei sute de vulpi, le-a legat de cozi câte două și între ele câte o torță aprinsă, lăsând bietele animale să moară în chinuri groaznice. În Epopeea lui Ghilgameș este descris ca un tiran care „îi chinuie fără încetare” pe locuitorii cetății Uruk, „îngrămădește asupra lor corvezi”, îi trezește când vrea „în sunetul tobei”, îi obligă să construiască zidurile cetății, „întinde mreje pentru a prinde oamenii” și se culcă cu orice femeie dorește, spre disperarea taților și soților acestora, deoarece semizeul „ține în mâinile sale întreaga putere a Urukului” iar zeii „i-au hărăzit să domnească asupra popoarelor”. Acest apetit sexual deosebit de ridicat a fost evidențiat și de grecii antici. Pe lângă cele patru soții și numeroasele amante (printre care și șerpoaica Echidna), Herakles a avut și nouă iubiți de sex masculin. În Eroticos, istoricul Plutarh susținea că iubiții semizeului erau nenumărați. Tot grecii povesteau că Herakles s-a culcat într-o singură noapte cu cele cincizeci de fiice ale  regelui Thespius din Thespiae, pe toate lăsându-le însărcinate. În Biblie, pe lângă soția sa filisteană, s-a iubit și cu Dalila din valea Sorec și cu o prostituată din Gaza. În aceste condiții, nu e de mirare că în legenda românească din valea Cernei asmute câinii și șoimii asupra fetei care i-a Herakles vs. Cerberusrespins avansurile sexuale. În concluzie, Herakles nu a fost marele erou al antichității, așa cum și-ar fi dorit unii să credem, ci doar un despot trădător de neam, cu probleme psihice, sadic, nemilos, violent, cu porniri ucigașe și cu un apetit sexual ieșit din comun. E drept că a ucis câteva creaturi, însă nu a făcut-o pentru a salva omenirea de acei monștri, ci doar pentru a-și îndeplini misiunile. De exemplu, a ucis leul din Nemea, Hidra din Lerna și păsările stimfaliene și a capturat mistrețul de pe muntele Erymanthus, căprioara zeiței Artemis, taurul din Creta, iepele lui Diomede, boii lui Geryon și pe Kerberos din Tartar doar la ordinele regelui Eurystheus din Argos. Ce mai, un adevărat apărător al omenirii…

De ce s-a întors trădătorul Herakles atât de des în Dacia? Ținând cont că a furat lâna de aur, merele de aur, brâul de aur al Hippolytei și căprioara cu coarne de aur, putem presupune că scopul vizitelor sale erau bogățiile materiale. Însă de ce ar face asta? E drept că Dacia a fost dintotdeauna un ținut plin de aur, însă semizeul nu ducea lipsă de averi, pe care le putea obține din orice colț al lumii. Dar dacă scopul său nu era boris_vallejo_126îmbogățirea? Oracolul din Delphi i-a prezis că „atunci când toate acestea se vor încheia, tu vei deveni unul dintre nemuritori”. În Epopeea lui Ghilgameș, el s-a dus în Dacia pentru a afla secretul nemuririi. Se pare că imortalitatea era o dorință timpurie a semizeului, grecii susținând că, după ce s-a născut, Herakles a fost dus pe ascuns la zeița Hera, pentru a-i suge din sân laptele nemuririi. Când l-a observat pe cel mic la pieptul său, Hera l-a aruncat, întrerupând procesul, laptele vărsat transformându-se în ceea ce numim astăzi Calea Lactee. Prin urmare, e posibil ca adevărata sa misiune în Dacia, acolo unde se află Izvorul Nemuririi, să fie obținerea imortalității, Herakles considerând că este un drept care i se cuvine, în calitatea sa de fiu al regelui zeilor. Și cum acest drept i-a fost refuzat la scurt timp după naștere, e posibil ca semizeul să fi încercat să-l obțină după ce a crescut, astfel petrecându-și aproape întreaga viață pe pământul zeilor, cunoscut ulterior ca Dacia. Dacă pentru popoarele din Mesopotamia el a descoperit secretul nemuririi, pe care a pierdut-o din cauza unui șarpe, grecii antici susțineau că Herakles a primit imortalitatea mult dorită la finalul aventurilor sale, fiind mutat apoi alături de zei pe muntele Olimp. Dacă într-adevăr în Dacia a descoperit secretul nemuririi, cum și în ce condiții s-a întâmplat acest lucru?

În Epopeea lui Ghilgameș, semizeul nu a descoperit imortalitatea în Apa Vieții, ci într-o plantă care creștea în respectiva apă. În mitologia greacă, singura descoperire a lui Herakles din aria botanicii o reprezintă merele de aur. Confor960987-kevinsorbo2m legendelor, acestea creșteau în grădina hesperidelor, un ținut aflat la capătul lumii, departe de ochii muritorilor (întocmai ca grădina biblică a Edenului), în apropierea locului unde titanul Atlas susținea Cerul pe umerii săi. Am văzut deja că muntele Atlas era pentru vechii greci vârful Omu din munții Bucegi. Legenda susține că Herakles l-a eliberat pe titanul Prometheus care, în semn de recunoștință, i-a dezvăluit locația secretă a merelor de aur. Pentru a le putea obține, semizeul l-a rugat pe titanul Atlas să i le aducă. Titanul a acceptat, cu condiția ca fiul lui Zeus să țină Cerul pe umeri, în locul său. Întors cu merele, Atlas a refuzat să-și reia rolul de susținător al poverii. Herakles l-a păcălit, rugându-l să țină Cerul pentru câteva clipe, cât își ia el blana leului pe umeri. În momentul în care titanul și-a reluat poziția inițială, ținând Cerul, Herakles a fugit cu merele de aur, pe care i le-a dus regelui Eurystheus. Deoarece merele nu puteau fi decât în posesia zeilor, regele s-a văzut nevoit să i le dea Athenei, zeița înțelepciunii, care le-a dus înapoi, în grădina hesperidelor.

Conform grecilor antici, merele de aur din această grădină erau ale zeiței Hera, care le primise la nunta sa cu Zeus de la Gaia, zeița Pământului. Afrodita i-a dăruit lui Milanion trei dintre aceste mere, cu ajutorul cărora el a câștigat mâna fecioarei Atalanta. Vestită pentru iuțeala picioarelor sale, Atalanta anunțase că se va căsători cu cel care va alerga mai repede decât ea. În timpul cursei, Milanion a lăsat să-i cadă merele de aur primite de la Afrodita. Neputându-și stăpâni curiozitatea, ea s-a oprit să le culeagă, și astfel a fost învinsă. Cei doi s-au căsătorit și au trăit fericiți până în ziua în care au făcut sex într-un sanctuar al lui Zeus, care i-a transformat în lei ca pedeapsă pentru sacrilegiul comis. Însă cel mai celebru măr de aur din grădina hesperidelor este acela care a dus la începerea războiului troian. Supărată pentru că nu a fost invitată la TheGoldenApples-TF06-JP-VGnunta zeiței Tethys cu regele Peleu, Eris, zeița discordiei, a aruncat în mijlocul nuntașilor un măr de aur, pe care era scris „celei mai frumoase”. Zeițele Hera, Athena și Afrodita l-au revendicat, fiecare considerând că este mai frumoasă decât celelalte. Văzând că nu se poate ajunge la o înțelegere, Zeus, regele zeilor, i-a cerut lui Paris, unul dintre prinții Troiei, să decidă învingătoarea concursului de frumusețe. Fiecare dintre zeițe a încercat să-l convingă pe Paris că merită mărul de aur. Hera i-a promis putere și bogăție, Athena – victorii militare și slavă războinică iar Afrodita, zeița iubirii, i-a făgăduit-o pe Elena, regina Spartei, fiica muritoare a lui Zeus și cea mai frumoasă dintre femei. Prințul i-a oferit mărul Afroditei, care a făcut-o pe Elena să se îndrăgostească de el. Deoarece Elena a fugit în cetatea iubitului său, soțul ei, regele Menelaus, împreună cu fratele său, regele micenian Agamemnon, au pornit un război împotriva cetății troiene, care a durat nu mai puțin de zece ani.

Dacă merele de aur creșteau în Dacia, ar fi firesc să le întâlnim și în folclorul daco-românesc. Într-adevăr, ele există aici din abundență. În mitologia românească, Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri și Sfânta Duminică (întocmai precum cele trei nimfe hesperide ale grecilor) sunt trei bătrâne cu puteri miraculoase, care îngrijesc animalele sălbatice și ajută călătorii la nevoie. Ele dețin un tezaur de obiecte fermecate, pe care le dăruiesc în împrejurări speciale, printre care se găsesc perii ce se transformă în păduri, o furcă de aur care toarce singură și, bineînțeles, mere de aur. Merele sunt considerate de români fructele Sfântului Ilie; pe 20 iulie, ziua în care este sărbătorit sfântul, femeile cheamă copii străini sub un măr, pe care îl scutură pentru a da de pomană fructele căzute. În această zi merele sunt duse la biserică pentru a fi sfințite, crezându-se că doar în acest mod ele vor deveni mere de aur pe lumea cealaltă. Merele de aur se întâlnesc și în colindele moștenite de la daci: „Crescutu-mi-au, / Florile dalbe, / Născutu-mi-au  / Fir de măr aurel, / Mândru și frumușel” sau „Florile pe care le-am cules azi-noapte / Vor rodi în brazda sufletelor toate / Merele de aur, merele visatea-golden_apples-778768 / De colindătorii veacurilor toate, / Dalbe și iar dalbe, flori adevărate”. O urătură de Anul Nou din Botoșani spune: „Pe mulţi boieri am urat; / Şi pe Irod am urat. / El tare s-a bucurat, / Fuga afară a alergat, / Douăsprezece mere de aur a aruncat, / Iar noi bucuroşi ne-am înturnat”. Într-un colind din zona Ialomiței, pomul cu mere de aur rodește în fiecare vară, însă fructele sale nu apucă să se coacă, fiind mâncate de un duh: „Vântulețul Mării Negre, / Măru-i merișor de aur, / La dalbele mănăstiri / Mi-a sădit un fir de aur, / Fir de măr dintr-aurel; / Făcea mere în toate vere; / Geaba face, nu le coace, / Din pricina a duh de măru”. Acest duh ar putea fi dulful, singura entitate mitologică marină a românilor, un pește ce iese din apa mării și se transformă în om pentru a încerca să fure mere de aur dintr-un pom crescut pe o insulă. Nu se știe originea acestui nume, însă ar putea fi o contopire dintre termenii „delfin” și „duh”. O legătură dintre o creatură marină și merele de aur se întâlnește și în mitologia greacă, în povestea celor douăsprezece munci ale lui Herakles, unde respectivele mere erau păzite de dragonul Ladon (spre deosebire de dulful daco-român, care încearcă să le fure). Fără îndoială, Ladon este copia lui Lotan din miturile ugaritice, dragonul maritim cu șapte capete, învins de zeul furtunii, Baal Hadad. Grecii l-au metamorfozat pe Lotan în Ladon prin transformarea literei „t” în „d” și inversarea literelor „a” și „o”.

Merele de aur, atât de des întâlnite în folclorul românesc, nu puteau lipsi din basme. Cel mai cunoscut este cel cules de Petre Ispirescu, Prâslea cel voinic și merele de aur. Se spune că, în vremuri demult apuse, un împărat puternic avea în grădina sa un pom care făcea o dată pe an mere de aur. Însă împăratul nu apuca niciodată să se bucure de fructe deoarece, înainte să se coacă, venea cineva de fiecare dată și i le fura. Cei doi fii ai săi mai mari au încercat să prindă hoțul, însă au eșuat. Cel mai mic, Prâslea și-a încercat și el norocul. Nu doar a reușit să salveze mult râvnitele mere, ci chiar l-a săgetat pe hoțul ascuns la prasleaadăpostul întunericului. A doua zi, împreună cu frații săi mai mari, a plecat în căutarea tâlharului. Luându-se după urmele de sânge căzute pe pământ, cei trei au ajuns la marginea unei prăpăstii. Prâslea a coborât cu ajutorul unor funii și a ajuns pe Tărâmul Celălalt. Acolo a întâlnit trei prințese, care fuseseră răpite din casa tatălui lor de trei zmei, aceiași care furaseră și merele de aur (la fel ca dulful din folclorul românesc). Prâslea i-a ucis pe cei trei zmei (întocmai ca Herakles pe Ladon) apoi s-a întors cu prințesele la frații săi, care îl așteptau la marginea prăpastiei. Înainte de a pleca, a luat din palatele zmeilor câte un bici care, atunci când era pocnit în fiecare colț al palatului, făcea să apară câte un măr. Pocnind din bice, Prâslea a făcut un măr de aramă pentru fata cea mare, căreia i-a dat și un bilețel în care scria că va fi soția fratelui său cel mare. Pentru fata mijlocie, promisă fratelui mijlociu, Prâslea a făcut un măr de argint. Iar pentru fata cea mică, pe care și-o dorea pentru el, băiatul a făcut să apară un măr de aur. Pe care însă nu i l-a dat fetei, ci l-a păstrat. Frații lui le-au ridicat pe cele trei prințese cu ajutorul frânghiilor cu care coborâse Prâslea, iar lui i-au întins o capcană. În timp ce îl trăgeau în sus, au dat drumul frânghiilor de la mare înălțime. Bănuind că frații săi îi pregăteau ceva, mezinul legase din timp de funii o piatră, pe care își așezase căciula. Crezând că Prâslea e mort, cei doi frați au plecat acasă cu prințesele. S-au căsătorit cu fetele cele mai mari, însă mezina a refuzat cu încăpățânare să-și aleagă un soț. Cu ajutorul unei zgripsoroaice, căreia i-a salvat puii de un balaur, Prâslea a părăsit Tărâmul Celălalt și s-a întors în lumea oamenilor. Sosit în cetatea sa, îmbrăcat în haine țărănești pentru a nu fi recunoscut (întocmai ca eroul Odysseei lui Homer), băiatul a aflat că logodnica sa era silită să se mărite. Însă ea, la fel ca Penelopa lui Odysseus, își supusese pețitorii la o încercare imposibilă: cel care îi dorea mâna era nevoit să-i aducă o furcă cu caierul și fusul de aur, care să toarcă singură. Prâslea a devenit ucenicul argintarului căruia împăratul îi ceruse să realizeze respectiva furcă de aur, și a scos furca din mărul de aur pe care îl făcuse în palatul unuia images-GoldenApple_B2dintre zmei. Văzând furca de aur care torcea singură, adusă de argintar, fata de împărat și-a dat seama că Prâslea a supraviețuit. Drept pentru care, pentru a fi sigură de acest lucru, a cerut și o cloșcă cu pui de aur. Prâslea a recurs la același truc, scoțând cloșca și puii din mărul de aur. Văzând păsările de aur ciugulind mei tot din aur, prințesa și-a dorit să îl cunoască pe adevăratul făurar deoarece, spunea ea, „cine a făcut aste două lucruri trebuie să aibă și mărul de aur al zmeului”. Adus în fața Curții, Prâslea a scos la iveală respectivul măr, iar fata și împăratul l-au recunoscut. Ca pedeapsă pentru cei doi frați ai săi, care au încercat să îl omoare, Prâslea a apelat la pedeapsa divină: toți trei fiii împăratului au tras câte o săgeată în sus, lăsându-l pe Dumnezeu să le hotărască soarta. Dacă săgeata mezinului a căzut la distanță, ale fraților săi li s-au înfipt în capete, cei doi murind pe loc. Prâslea s-a însurat cu aleasa inimii sale, iar după moartea tatălui său a devenit împărat, „și împărăți în pace de atunci și până în ziua de astăzi, de or fi trăind”, după cum încheia Ispirescu.

O altă poveste în care întâlnim merele de aur, culeasă din popor tot de Petre Ispirescu, este Lupul cel năzdrăvan și Făt-Frumos. La fel ca în basmul lui Prâslea, este vorba tot despre un împărat care avea în grădina sa un pom ce făcea mere de aur, pe care nu apuca să le guste din cauza unui hoț. Și aici cei doi fii mai mari ai săi au eșuat în încercarea de a prinde tâlharul, care a fost rănit doar de prințul cel mic, numit Făt-Frumos. Și în această poveste mezinul a plecat în căutarea hoțului care, după cum a aflat de la un lup uriaș, cu fruntea de aramă, era împăratul păsărilor. Acea pasăre se afla în împărăția vecină, închisă într-o cușcă de aur, de unde le ordona celor mai rapizi supuși ai săi să-i aducă merele de aur ale tatălui lui Făt-Frumos. Încercând să fure pasărea cu tot cu colivie, prințul a fost prins în fapt și dus în fața conducătorului suprem al acelui tărâm. Fiind pasibil de pedeapsa cu moartea pentru furt, eroul a căzut de acord să plece într-o misiune, întocmai ca Herakles în povestea celor douăsprezece munci. Pentru a scFat_Frumos_din_Lacrima-2ăpa și de pedeapsă, dar și pentru a primi pasărea din colivia de aur, prințul a fost nevoit să îi aducă împăratului iapa sălbatică a împăratului vecin. Încercând să fure iapa, Făt-Frumos a fost prins în flagrant și de această dată. Pentru a-l absolvi de pedeapsă, și acest împărat l-a trimis într-o misiune: să i-o aducă pe Zâna Crăiasă. Ajutat de lupul fermecat cu fruntea de aramă, flăcăul o răpește pe Zâna Crăiasă dar, îndrăgostindu-se de ea, se hotărăște să o păstreze pentru el. Lupul ia înfățișarea fetei iar eroul i-l duce celui de-al treilea împărat, primind în schimb iapa nărăvașă. După ce Făt-Frumos s-a îndepărtat cu Zâna Crăiasă și cu iapa, lupul și-a reluat adevărata înfățișare și a plecat după ei. La curtea celui de-al doilea împărat, povestea s-a repetat, flăcăul primind pasărea și colivia de aur în schimbul lupului transformat în iapă. Astfel, băiatul s-a întors acasă și cu iapa nărăvașă, și cu împăratul păsărilor, și cu frumoasa zână. În împărăția tatălui său a construit un grajd falnic pentru iapă, a așezat în grădină colivia cu pasărea, apoi s-a căsătorit cu Zâna Crăiasă. „După care trăiră în fericire, fiindcă Făt-Frumos nu mai avea ce pofti. Şi or fi trăind şi astăzi, de n-or fi murit”, încheie Petre Ispirescu, la fel ca în basmul precedent.

Povești asemănătoare cu acestea există nu doar în Europa, ci și în Asia până în India și China, în Africa de nord, în America de Sud, în Mexic, în Canada și chiar la indienii din America de Nord. Schema este întotdeauna aceeași, precum în basmul lui Prâslea: dintr-o grădină se fură niște fructe rare, fiii proprietarului o păzesc pe rând însă doar cel mai mic reușește să rănească hoțul, pe care îl urmărește până pe Tărâmul Celălalt. Acolo îl ucide, salvează trei surori prințese, frații săi încearcă să îl omoare și, după ce se întoarce în lumea oamenilor, se face recunoscut iar frații săi sunt pedepsiți. Acest lucru demonstrează nu doar că toate au o sursă comună, dar și faptul că povestea lui Făt-Frumos, ce are începutul și sfârșitul identic, e o adaptare ulterioară Herakles vs. leul din Nemea 1a basmului lui Prâslea. Din cele două povești populare, culese de Petre Ispirescu, reiese că acțiunea se petrece în Dacia. Prezența lupului în basmul lui Făt-Frumos întărește această idee, fiind cunoscut faptul că acest animal era animalul sacru al dacilor. Eroul a mers doar câteva zile până a ajuns pe Tărâmul Celălalt, ceea ce înseamnă că împărăția tatălui său se afla în apropierea Ardealului. Deși acea lume pare una subterană, ținând cont că a fost nevoit să coboare cu ajutorul unor funii, aparențele înșeală și de acestă dată. Pentru a ajunge în Ardeal, Prâslea / Făt-Frumos a fost nevoit să traverseze munții Carpați; prin urmare, coborârea sa cu ajutorul frânghiilor putea avea loc de pe munte, nu neapărat într-o lume subterană. Zmeii, acele ființe jumătate șerpi și jumătate oameni, apar aici ca hoți ai merelor de aur, la fel ca dulful din folclorul daco-românesc, spre deosebire de balaurul Ladon din mitologia grecilor, care le păzea. Însă diferența există doar în aparență. Din basmul lui Prâslea reiese de fapt că zmeii furaseră merele de la oamenii care le achiziționaseră prin metode necunoscute, pentru a le duce în lumea lor, Ardealul. Acest fapt îi transformă în paznici ai merelor de aur (la fel ca Ladon), care ar fi trebuit să rămână în lumea lor, nicidecum în cea a oamenilor. O idee asemănătoare întâlnim și în mitologia greacă unde, după ce a primit de la Herakles merele de aur, regele Eurystheus i le-a dat zeiței Athena pentru a le duce înapoi în grădina hesperidelor, deoarece nu puteau fi în posesia muritorilor. Zmeii, ca paznici ai Grădinii Zeilor, se întâlnesc și în Epopeea lui Ghilgameș, unde „la porțile muntelui stăteau de pază făpturi jumătate-om, jumătate balaur, Scorpionii; fața lor era înfricoșătoare, privirea lor ucidea oamenii”. Dacă în basmul lui Făt-Frumos zmeii au fost înlocuiți cu păsări, se spune că Alexandru Macedon a întâlnit în Grădina Zeilor „păsări cu chip uman” atunci când a încercat să-i calce lui Ghilgameș pe urme, traversând Carpații printr-un tunel. Prima ființă pe care a întâlnit-o Prâslea pe Tărâmul Celălalt a fost una dintre cele trei fiice de împărat răpite de zmei, la fel cum Ghilgameș a întâlnit-o pe zeița Siduri la scurt timp după ce a pășit în Grădina Zeilor. În Lupul cel năzdrăvan și Făt-Frumos, eroului i se dau câteva misiuni, asemănătoare cu muncile lui Herakles. Furtul iepei sălbatice amintește de cea de-a opta muncă a lui Herakles, și anume capturarea iepelor antropofage ale lui Diomede, regele Traciei. Iapa era albă și „avea căpăstrul aurit şi împodobit cu pietre nestemate, de lumina ca soarele”, foarte asemănător cu brâul fermecat al reginei amazoanelor, Hippolyta,  pe care Herakles l-a furat pentru a-și duce la capăt cea de-a noua muncă. Ajutat de lupul fermecat (care pare a fi inspirat din câinele Kerberos, pe care semizeul l-a capturat în cea de-a douăsprezecea misiune), poza-350px-tezaurul-pietroasaFăt-Frumos o răpește pe Zâna Crăiasă, întocmai ca Herakles pe frumoasa prințesă Iole din Oechalia. Până și păsările ce furau merele de aur ne duc cu gândul la păsările stimfaliene, pe care semizeul le-a ucis în cea de-a șasea sa misiune. Ținând cont de toate aceste asemănări, putem presupune că aceste basme, precum și celelalte asemănătoare, din restul lumii, s-au inspirat din povestea semizeului Herakles / Ghilgameș. Trebuie remarcată și cloșca cu pui de aur, din povestea Prâslea cel voinic și merele de aur, o parte reală a tezaurului de la Pietroasa, ceea ce confirmă sâmburele de adevăr din spatele basmului popular.

Merele de aur apar și în două basme din secolul al XIX-lea, ale fraților Jacob și Wilhelm Grimm. Cei doi frați folcloriști, filologi, lingviști și doctori în drept au descoperit merele în folclorul antic și le-au ascuns în spatele unor povești, Pasărea de aur și Pomul cu merele de aur. Prima dintre ele este o copie evidentă a basmului daco-românesc Lupul cel năzdrăvan și Făt-Frumos. Frații Grimm povesteau că, într-o țară îndepărtată, un rege avea în grădina sa un pom cu mere de aur. Deoarece în fiecare noapte cineva fura câte un măr, grădinarul regelui și cei doi fii ai săi mai mari au încercat să stea de pază, fără succes însă. Venind rândul fiului cel mic al grădinarului, acesta a reușit să săgeteze hoțul, căruia i-a căzut o pană de aur. Regele i-a cerut grădinarului să prindă hoțul, iar acesta și-a trimis fiii pe rând să îndeplinească misiunea. Cu toții s-au întâlnit cu un vulpoi, care i-a sfătuit ca, în primul sat pe care îl vor întâlni, să înnopteze într-un han urât și trist. Fiii cei mari au gonit vulpoiul și i-au ignorat sfatul, alegând să se cazeze într-un han frumos. Din cauza plăcerilor oferite de acel loc, și-au uitat misiunea. Spre deosebire de frații săi, mezinul grădinarului a ales să-l asculte pe 4vulpoiul fermecat, care i-a dezvăluit că într-un castel negru va găsi o pasăre de aur într-o colivie de lemn, alături de care se află o colivie de aur. L-a sfătuit să ia pasărea în colivia de lemn în care se găsea pentru că, dacă ar încerca să o schimbe cu cea de aur, va regreta. Băiatul însă nu putu rezista tentației și încercă să plece și cu colivia de aur, moment în care pasărea măiastră a început să țipe, alertând gărzile. Fiul grădinarului a fost capturat și dus în fața stăpânului castelului, care l-a amenințat cu moartea dacă nu îi va aduce un cal care aleargă ca vântul. Pentru că nu știa încotro s-o apuce, băiatul a fost din nou ajutat de vulpoiul fermecat, care i-a spus că într-un castel alb se află calul căutat. „Calul va avea doua șei, una nouă și alta veche, dar tu alege-o pe cea veche și vei vedea”, l-a sfătuit vulpoiul. Din nou fiul grădinarului a cedat în fața ispitei, alegând șeaua cea nouă. La fel ca pasărea de aur, calul a făcut zgomote, alertând paznicii, iar băiatul a fost din nou capturat. Și stăpânul acestui palat l-a trimis într-o misiune, pentru a nu-l decapita: să i-o aducă pe fiica regelui. Vulpoiul l-a ajutat din nou, sugerându-i ca, la miezul nopții, când prințesa face baie, să îi sărute mâna iar ea îl va urma, atât timp cât nu apucă să-și ia rămas bun de la părinți. De acestă dată, băiatul a urmat întocmai instrucțiunile și astfel a putut să-și ducă misiunea la bun sfârșit. Pentru a rămâne și cu prințesa, și cu calul, și cu pasărea, vulpoiul l-a mai sfătuit: „Când vei ajunge în fața stăpânului palatului alb, îi vei cere calul în schimbul prințesei și când te vei urca pe cal, să ridici prințesa pe șa și să ieși în fugă, fără să te poată prinde nimeni. Când vom ajunge la castelul negru, intri tu singur cu calul și spui că vrei să examinezi pasărea, să te convingi că e cea adevărată. Când o vei avea în mâinile tale, să fugi mâncând pământul și să ni te alături”. Fiul grădinarului a făcut așa cum i s-a spus, apoi s-a întors la palatul regelui care, deoarece nu avea fii, l-a ales pe el moștenitor al tronului. După moartea bătrânului rege, mezinul grădinarului a ocupat tronul și a trăit fericit până la adânci bătrâneți alături de fiica fostului rege, care i-a devenit soție.

Dacă această poveste nu este decât o copie a basmului Lupul cel năzdrăvan și Făt-Frumos, cel de-al doilea al fraților Grimm, Pomul cu merele de aur, pare a fi total diferit de restul care abordează această temă. Se spune că o femeie avea trei fete. „Pe cea mare o chema Un-ochi, pentru că avea un singur ochi şi era aşezat ochiul acesta tocmai în mijlocul frunţii; pe cea mijlocie o chema Doi-ochi, pentru că avea doi ochi, iar pe cea mai mică, Trei-ochi, cel de-al treilea fiind aşezat tot în mijlocul frunţii”. Deoarece Doi-ochi era identică din punct de vedere fizic cu oamenii, mama și surorile ei nu o puteau suferi. Și nu scăpau nicio ocazie de a-i face fetei viața un calvar. Într-o zi, plecată fiind cu capra la păscut, a început să plângă pentru că surorile ei îi puseseră în traistă foarte puțină mâncare. O zână a văzut-o și a învățat-o ca, atunci când îi este foame, să îi spună caprei: „Capră, behăie, Masă, pune-te!”. De fiecare dată când rostea aceste cuvinte, apărea o masă plină cu cele mai alese mâncăruri. Aflând într-un final secretul fetei, mama sa i-a înjunghiat capra. Zâna a apărut din nou în fața lui Doi-ochi și a învățat-o să îngroape măruntaiele caprei în fața uși04i. În acel loc, a doua zi a apărut un falnic pom cu frunze de argint și mere de aur. Mama și cele două fiice ale sale au încercat zadarnic să pună mâna pe fructele de aur; de fiecare dată crengile se ridicau iar ele rămâneau cu mâinile goale. Doi-ochi și-a încercat și ea norocul și, spre surprinderea tuturor, crengile nu s-au retras din calea ei ci chiar au coborât, pentru a-i fi fetei mai ușor să culeagă merele. Bineînțeles că mama sa i-a luat mult râvnitele fructe. Într-o zi, pe când un tânăr se apropia de casa lor, cele două preferate ale mamei lor au ascuns-o pe Doi-ochi într-un butoi, alături de merele de aur. Vrăjit de frumusețea pomului, acel „voinic de flăcău, tare mândru la chip” le-a spus celor două că îi va îndeplini orice dorință proprietarei copacului, în schimbul unei crenguțe. În zadar au încercat fetele să rupă o creangă; povestea s-a repetat și, de fiecare dată, copacul și-a ridicat ramurile pentru a nu putea fi ajunse. Doi-ochi dădu drumu din butoi unor mere, care au ajuns la picioarele flăcăului. Dorind să afle de unde au apărut acele fructe nemaivăzute, cele două surori au fost nevoite să o scoată pe Doi-ochi din butoi. Văzând-o, tânărul s-a îndrăgostit instantaneu de ea. Și pentru că fata a reușit să-i dea o crenguță din pomul fermecat, el i-a îndeplinit cea mai mare dorință: a luat-o cu el, scăpând-o astfel de chinurile pricinuite de mama și surorile ei. Acestora nici măcar copacul nu le-a rămas; a doua zi pomul nu se mai găsea în fața ușii lor, ci în dreptul iatacului lui Doi-ochi. După mulți ani, cele două surori au ajuns să cerșească la poarta castelului în care locuiau Doi-ochi și soțul ei. Recunoscându-le, ea le-a primit cu brațele deschise, uitând de neplăcerile din trecut. „Iar cele două surori haine, văzând atâta bunătate din partea ei, se căiră amarnic pentru răul pe care i-l făcuseră în tinereţe”. Cam târziu…

Nu știm locul acțiunii acestui basm al fraților Grimm, dar îl putem intui. Pomul cu merele de aur nu creștea în lumea oamenilor, ci într-un tărâm populat de ființe fantastice, cum ar fi mama și cele două surori ale eroinei. Una dintre ele avea un singur ochi în frunte, aidoma ciclopilor, iar cealaltă avea trei ochi, la fel ca zeul Șiva din folclorul indian sau monstruoasa pasăre Zu din Mesopotamia. Doi-ochi era privită de familia ei ca o ciudățenie, deoarece aspectul său fizic era identic cu cel al oamenilor. Prin urmare, putem concluziona că acțiunea s-a petrecut într-o lume a creaturilor, cum ar fi Tărâmul Celălalt din miturile multor hercules_mq_2002popoare, adică Ardealul dacic. Cele trei surori par a fi nimfele hesperide din miturile grecilor, fiicele titanului Atlas care păzeau merele de aur, sau Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri și Sfânta Duminică din folclorul românesc. Dacă în multe basme și legende ale lumii un erou (Prâslea / Făt-Frumos / Herakles / Ghilgameș) a sosit în Ardeal pentru a căuta merele de aur, un astfel de voinic apare și în această poveste. În toate versiunile basmului, tânărul întâlnea o frumoasă fată (fie că era vorba despre o prințesă, o zeiță sau șerpoaica Echidna), de care se îndrăgostea și pe care o lua cu el, în lumea oamenilor. Același lucru se întâmplă și aici, unde acel „voinic de flăcău, tare mândru la chip” (o descriere ce amintește de Făt-Frumos al daco-românilor) se îndrăgostește de Doi-ochi, pe care o ia cu el în palatul său. Cum toate acele povestiri descriu călătoria lui Herakles în căutarea merelor de aur, și acest basm pare a se referi la aceeași întâmplare, povestită de frații Grimm dintr-un alt unghi.

Merele de aur apar și în mitologia scandinavă, povestea lor fiind asemănătoare cu cea din folclorul dacic, grec și germanic. În Edda în proză, scrisă în secolul al XIII-lea de Snorri Sturluson, zeița Idunn era paznica merelor de aur care acordau tinerețea veșnică. Zeii Asgardului veneau adesea în grădina zeiței Idunn pentru a mânca din respectivele mere, rămânând astfel etern tineri. Într-o zi, gigantul Thjazi (adică unul dintre pelasgi, strămoșii dacilor, asemenea lui Herakles) l-a obligat pe zeul Loki să o atragă pe Idunn într-o pădure. Acolo o aștepta uriașul care, transformat într-un vultur uriaș, a răpit-o și a dus-o în palatul său. Absența zeiței a cauzat îmbătrânirea celorlalți zei ai Asgardului care, într-un final, și-au dat seama că Loki era responsabil pentru dispariția ei. Acesta a promis că o va recupera și s-a ținut de cuvânt. Transformat într-un șoim, a găsit-o peidunn_by_el_andyjack-d5b5381 Idunn singură în casa lui Thjazi, a transformat-o într-o nucă și a adus-o înapoi în Asgard, lumea zeilor. Dându-și seama că zeița a dispărut, uriașul s-a transformat din nou în vultur și, furios, a pornit pe urmele lui Loki (cele două personaje transformate în păsări ne duc cu gândul la păsările de aur din basmele Pasărea de aur și Lupul cel năzdrăvan și Făt-Frumos). Pentru a-l opri pe uriaș, zeii au construit un rug care i-a ars penele. Astfel, zeii au reușit să îl omoare pe uriașul prăbușit la pământ. Acest final al poveștii amintește de rugul pe care și-a găsit sfârșitul Herakles în mitologia greacă. Răpirea zeiței din grădina merelor de aur, aflată pe tărâmul zeilor, seamănă izbitor cu povestea de dragoste dintre eroul basmelor și frumoasa pe care o ia cu el în lumea oamenilor. O interpretare satisfăcătoare a numelui ei nu a putut fi oferită nici până în ziua de astăzi. E posibil ca, prin inversarea primelor litere, Idunn să provină din Diunn, nume derivat din Diana, zeița vânătorii la romani, numită Artemis de către greci (cea despre care se spunea că petrecea mult timp în țara hiperboreenilor / pelasgilor, a cărei căprioară cu coarne de aur a fost ucisă de Herakles în același teritoriu) sau Dana / Danu la celți (care a dat numele latin al Dunării, Danubius). Idunn / Diunn sau Diana / Dana, zeița din cauza căreia a fost ucis gigantul Thjazi, pare să aibă aceeași rădăcina ca și Deianira, cea care a cauzat moartea lui Herakles în același mod, sau ca Dalila din Vechiul Testament, care a dus la capturarea și apoi uciderea lui Samson. Și din nou se pare că avem aceeași poveste dacică întâlnită în toate colțurile lumii.

De ce erau atât de dorite aceste mere de aur care creșteau în Ardeal? Mitologia scandinavă susține că ofereau tinerețea veșnică. Legendele egiptenilor și ale altor popoare antice considerau mărul arborele sfânt sau copacul ceresc al vieții. Din acele vremuri este un simbol al lumii vegetale, necesar unei vieți sănătoase, de unde și zicala: „Un măr pe zi the-tree-of-life-hd_75229-1600x1200ține doctorul departe de casă”. În Geneza biblică, în Grădina Edenului  se afla, pe lângă Pomul Cunoașterii, și cel al Vieții. Chiar dacă nu se specifică că ar fi vorba despre un măr, un Copac al Vieții în Grădina Zeilor nu poate fi decât pomul cu mere de aur, prezent în folclorul universal, cel ce oferea viața veșnică. În Biblie, zeul suprem i-a gonit pe oameni din Grădina Edenului pentru ca aceștia să nu guste din fructul Pomului Vieții. În miturile din întreaga lume, merele de aur erau rezervate exclusiv zeilor. „Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieţii”, afirmă Biblia, în timp ce miturile celorlalte popoare confirmă acest lucru, susținând că teritoriul în care se aflau merele de aur era locuit doar de ființe supranaturale (zei, nimfe, balauri, zmei, zâne), care păzeau respectivele fructe (așa cum ar fi hesperidele, balaurul Ladon sau zmeii, de exemplu). Merele de aur sunt amintite clar în Vechiul Testament, într-una dintre Pildele lui Solomon: „Ca merele de aur pe poliţi de argint, aşa este cuvântul spus la locul lui” (25:11).

Este posibil ca merele de aur din Dacia să ofere nemurirea? Teoretic, este posibil. În Ardeal curge Izvorul Vieții, pe care l-au căutat de-a lungul timpului oameni precum Ghilgameș sau Alexandru Macedon, care are capacitatea de a oferi viața veșnică. Un pom crescut pe malul acestui izvor, cu rădăcinile udate de Apa Vieții, ar putea prelua proprietățile respectivei ape. Chiar dacă acest lucru poate părea de domeniul fantasticului, se pare că unii oameni au luat legenda merelor de aur în serios, precum precum prințul moștenitor al Marii Britanii.

În 1759, Walter Baltazar, istoriograful lui Mihai Viteazul, scria despre satele din Ardeal că „sunt sate avute datorită fructelor multe și dulci asemeni fructelor din Polonia Mare și Germania”. Ofițerul francez Dupont, din armata lui Sobieschi, descria în 1688 pustiirea Moldovei de către turci, subliniind că „nu se cunosc locurile în care au fost sate și târguri decât prin mulțimea pomilor roditori din jurul caselor”. Tot în aceeași perioadă, Dimitrie Cantemir publica date prețioase despre răspândirea pomilor și calitatea superioară a fructelor în Ardeal și Moldova, accentuând necesitatea consumului de mere pentru o viață sănătoasă. Pe teritoriul fostei Dacii, în special în Ardeal, se întâlnesc din abundență livezi de mere domnești, considerate a fi cel mai bun soi autohton. Fructele sunt mari, de culoare gălbuie-portocalie, cu gust dulce-acidulat și cu o aromă discretă, adevărate mere de aur, precum în legende. Prințul Charles al Marii Britanii, care de câțiva ani vizitează România în mod regulat, a descoperit la Mălâncrav (în județul Sibiu), ascunsă printre dealuri, o livadă cu mere de aur și o fabrică de suc delicios de mere. Imediat a decis să-și achiziționeze în acel loc o reședință de vacanță. Ba, mai mult, prin fundația pe care o patronează, „Mihai Eminescu Trust”, Charles a achiziționat și respectiva fabrică. Directorul fundației, Caroline Fernolend, a recunoscut într-un interviu că „Mihai article-1024254-017CB91F00000578-748_468x443Eminescu Trust” plătește o arendă foarte mare pentru livada aflată pe o suprafață de 108 hectare de teren, dar și că are proiecte asemănătoare în derulare și în alte localități din județul Sibiu, cum ar fi Biertan, Richiș, Moșna și Alma Vii. Inevitabil apare întrebarea: de ce este interesat prințul Charles de merele din Ardeal? Se află cumva în căutarea celebrelor mere de aur? Scepticilor li s-ar putea părea amuzantă această ipoteză, fără îndoială. Însă această variantă nu este atât de fantezistă pe cât pare. Din toamna anului 2013, angajații Fundației „Mihai Eminescu Trust” au început recensământul merilor, perilor și prunilor din soiuri tradiționale, din sate aflate în trei județe din Ardeal: Sibiu, Brașov și Mureș. După ce vor afla unde se află pomii fructiferi tradiționali, angajații fundației vor încerca să planteze acele soiuri vechi în livezile prințului Charles. Acest proiect va avea un buget de un sfert de milion de franci elvețieni, bani oferiți de câteva bănci elvețiene, aparent pentru conservarea soiurile tradiționale de pomi fructiferi. „Scopul proiectului nu e doar conservarea, este şi identificarea varietăţii soiurilor tradiţionale de meri, peri, pruni. Dorim să contribuim la conservarea lor, in situ, creând o pepinieră la livada pe care fundaţia o are în Mălâncrav, pe urmă vrem să plantăm în livada noastră, dar şi în alte livezi”, declara pentru Presă Michaela Türk, reprezentantă a Fundației „Mihai Eminescu Trust”. Despre livezile din localitățile sibiene Fântânele și Sibiel, Dumitru Ungureanu (preşedintele Federaţiei TraiVerde, fostul director general al Agenţiei Regionale de Protecţia Mediului Sibiu) spunea: „Problema este că în zona respectivă sunt merii şi perii de o sută de ani, deci sunt soiurile cele mai vechi. Avem acolo o valoare genetică foarte valoroasă”. Potrivit acestuia, „bolile se mută din zonele calde, în cele reci”, sugerând că merele din pomii tradiționali sunt mai rezistente la schimbările climatice, în mod natural. Bineînțeles că oamenii întregi la minte nu pot crede că prințul Charles este interesat atât de mult de bolile pomilor, încât să pornească un proiect de o asemenea avergură. La fel și băncile elvețiene, care sunt dispuse să investească peste 200.000 de euro doar pentru conservarea unor pomi vechi din Ardeal. Despre familia regală britanică se spune că s-ar afla în fruntea masoneriei (grupare ce se consideră deținătoarea secretelor zeilor) europene, Elveția fiind locul unde această organizație își ascunde finanțele, departe de ochii lumii. Dacă este adevărat, înseamnă că masoneria este interesată de merii vechi din Ardeal, mai ales de cei din soiul domnesc (așa-numitele mere romapjhghjfgde aur), ceea ce nu poate decât să ridice semne de întrebare. Ce ar putea căuta Charles dacă nu celebrele mere de aur? La o privire mai atentă pe harta României, se observă că județele în care fundația prințului își realizează recensământul pomilor se află exact în centrul României (pe care Papa Ioan Paul al II-lea a numit-o „Grădina Maicii Domnului”), implicit în mijlocul Ardealului, regiune considerată de antici Grădina Zeilor sau Tărâmul Celălalt. Conform miturilor din vechime, acolo se află pomul cu merele de aur, ce oferă viața veșnică, după cum susține și Vechiul Testament: „iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Facerea 2:9). Cine ar fi crezut că prințul Charles îi va călca pe urme semizeului Herakles?

De ce caută merele de aur din legende? Bineînțeles, pentru a obține dacă nu nemurirea, măcar longevitatea. Se pare că se urmărește prepararea unei substanțe din ele, sau a unui elixir, după cum sugerează cel mai bine Dicționarul de francmasonerie din 2006 al istoricului francez Daniel Ligou: „Ucenicii şi Calfele nu au voie să depăşească pragul tabernacolului, Maeştrii nu au voie să depăşească Sfânta, doar «adevăraţii Masoni scoţieni» pot intra în Sfânta Sfintelor unde învaţă arta secretă de a transmuta metalele în aur şi de a prepara elixirul vieţii”. Trebuie menționat faptul că familia regală britanică face parte din Ritul Scoțian Antic și Acceptat, ceea ce îl transformă pe prințul Charles într-unul dintre „adevăraţii Masoni scoţieni” care au învățat „arta secretă” de a „prepara elixirul vieţii”. Ca o curiozitate, Marea Lojă a Angliei a fost înființată în anul 1716 în taverna Mărul, aflată pe strada Charles, una dintre cele patru loje masonice fondatoare chiar numindu-se The Apple-Tree („Mărul”), nume schimbat ulterior în Loja Curajului și a Vechiului Cumberland.

Ce ar putea fi folosit acest elixir preparat din merele de aur? Se pare că oamenii de știință au identificat deja gena nemuririi în ADN-ul uman. După ce au studiat hidra de apă dulce, care este nemuritoare, cercetătorii germani și-au dat seama că secretul imortalității ei constă în gena FoxO, pe care o au toate animalele și omul. Interesant e că, în three-golden-apples_fullmitologia greacă, până să ajungă la merele de aur, Herakles a ucis Hidra (o creatură nemuritoare, ale căror capete se regenerau), paznica Lumii de Dincolo (Ardealul), fiica lui Typhon (care a fost închis în subsolul Munților Apuseni) și a Echidnei (care locuia în ținutul arimilor de la nordul Dunării). Acea genă menține celulele stem în stare activă, din acest motiv țesuturile reînnoindu-se în permanență. În prezent, cercetătorii germani încearcă să stabilească factorii care influențează activitatea genei FoxO, pentru a o putea activa la oameni. Să fie oare acesta rolul elixirului vieții, pe care învață să-l prepare masonii din merele de aur românești? Se știe deja că oțetul de mere împiedică procesele de îmbătrânire și de degenerare a pielii. Conform medicilor, consumul zilnic a o sută de mililitri de oțet de mere are efectul unui tonic general, ținând la distanță bătrânețea. Mai mult, prin tamponarea pielii cu oțet de mere, așa-numitele „pete de îmbătrânire” dispar. Prin urmare, un „elixir” al vieții realizat din merele legendare, care să activeze gena FoxO, pare să rezolve problema tinereții veșnice. Cel puțin în teorie.

În încercarea de a afla secretul nemuririi, savanții de la Institutul Wistar din Philadelphia au descoperit o genă a cărei absență poate regla regenerarea țesuturilor la mamifere, în același mod în care salamandrele își regenerează cozile, atunci când rămân fără ele (sau ca Hidra din legenda lui Herakles, căreia îi creșteau la loc capetele tăiate). Cercetătorii au făcut această descoperire observând cobaii de laboratori, ale căror urechi amputate au crescut complet în doar câteva zile, nelăsând nici urme, nici cicatrici. Aceste animale au ceva în comun: lipsa genei p21, care obligă celulele să se comporte într-un mod straniu, ca și cum ar fi celule-mamă embrionare, în loc de celule adulte. Descoperirea  a fost publicată în revista Proceedings of the National Academy of Sciences și oferă noi perspective pentru vindecarea umană. „Scoaterea unei gene ar fi un procedeu mult mai dificil decât introducerea ei”, apreciază cercetătorii americani, care cred că extracția respectivei gene din structura umană ar putea crea specimene care își vor regenera încontinuu organele. „Nu știm dacă și din punct de vedere moral va fi posibilă crearea unor astfel de oameni. Probabil că va fi o lungă dezbatere, exact cum a fost cu clonarea”, consideră savanții de la Institutul Wistar.

Nici oamenii de știință de la prestigioasa universitate Harvard nu au stat cu mâinile în sân. Pe 28 noiembrie 2010, o echipă de cercetători anunța că a reușit inversarea procesului de îmbătrânire la mamifere prin activarea telomerazei. Atunci când este activată, gena hTERT, localizată Golden applesîn cromozomul 5p15.33, produce enzima numită telomerază, datorită căreia celulele trăiesc în continuare și se divid la nesfârșit. În 2009, premiul Nobel pentru medicină a fost acordat pentru descoperirea telomerazei. La scurt timp după anunțul cercetătorilor de la Harvard a apărut produsul TA-65, despre care se spune că activează telomeraza, extinzând viața celulelor pe termen nelimitat, după cum anunță producătorul medicamentului, T.A. Sciences. Nu știm dacă oamenii de știință au reușit prin acest produs să descopere secretul nemuririi, deoarece nu îi cunoaștem adevăratele efecte. Însă putem intui că, dacă ar fi făcut-o, mai mult ca sigur nu ar fi încercat în continuare să activeze gena FoxO sau să elimine gena p21. Iar prințul Charles nu ar fi căutat în Ardeal merele de aur, din care să realizeze elixirul tinereții. Ca o curiozitate, dacă Ghilgameș a fost nevoit să-și anunțe natura divină înainte de a păși în Grădina zeilor iar Herakles era pelasg născut în același teritoriu, în 2011 prințul Charles s-a declarat urmaș al marelui domnitor Vlad Țepeș, sugerând astfel că are sânge daco-pelasg. Gândindu-se, probabil, că doar urmașilor direcți ai zeilor li se permite căutarea nemuririi pe teritoriul vechii Dacii, la fel ca în vremurile demult apuse.

Nu știm dacă prințul va descoperi merele sau dacă acestea vor avea efectul scontat. Grecii antici susțineau că Herakles, chiar dacă a pus mâna pe respectivele fructe, și-a găsit totuși sfârșitul. Abia apoi a fost dus pe muntele Olimp, unde a trăit veșnic alături de zei. Deși tradițiile vechi susțin că el a trăit înainte de Potop, se pare că s-a întors pe Pământ de câteva ori. Cercetătorii au stabilit că ar fi trăit în Grecia între anii 1264 și 1226 î.e.n. După Herodot, a trăit în jurul anului 1300 î.e.n. În Egipt, sub numele Arkhles, îl întâlnim în jurul anului 1600 î.e.n. Același lucru se observă și la Ghilgameș: deși Manuscrisele de la Marea Moartă îl consideră unul dintre giganții de dinaintea Potopului, miturile sumeriene susțin că el a fost al cincilea rege din prima dinastie postdiluviană din Uruk, iar anumite inscripții i-au stabilit domnia prin secolul XXVIII î.e.n. Pentru budiști, Herakles a apărut pe Pământ și prin secolul al VI-lea î.e.n. sub forma lui Vajrapani, protectorul lui Buddha. Împăraţii romani Commodus şi Maximian s-au declarat reîncarnările lui Herakles, dar nu putem considera adevărate aceste afirmații, fiind mai firesc să le pHerakles vs. Hydra 1unem pe seama aroganței celor doi împărați. Rămâne un mister cum a murit Herakles, iar apoi a trăit veșnic pe muntele Olimp, alături de zei, unde s-a căsătorit cu Hebe. Putem presupune că a devenit nemuritor spiritul său, însă pare improbabil ca Herakles să fi trăit ca spirit într-un loc material, alături de ființe materiale, chiar căsătorindu-se cu una dintre ele. Devine astfel plauzibilă următoarea ipoteză: aflat pe rugul aprins, în imposibilitatea de a-și pierde viața datorită nemuririi oferite de merele de aur, Herakles a fost luat de tatăl său și dus pe muntele Olimp, alături de ceilalți nemuritori. Pentru cei prezenți la eveniment, semizeul a fost mistuit de flăcări, apoi înviat de către Zeus și răpit, întocmai ca Ilie în Vechiul Testament. Însă arderea corpului său poate fi privită în sens metaforic, flăcările mistuind partea muritoare a eroului, care a devenit astfel nemuritor. Doar acceptând această ipoteză putem înțelege de ce Herakles, devenit acum zeu, s-a putut întoarce de nenumărate ori printre muritori.

Cine a fost el cu adevărat? Vechiul Testament îl amintește pe Nimrod, „cel dintâi viteaz pe pământ” (Facerea 10:8), fiul lui Cuș și strănepotul lui Noe. „El a fost vânător vestit înaintea Domnului Yahweh; de aceea se şi zice: «Vânător vestit ca Nimrod înaintea Domnului Yahweh»”(Facerea 10:9), continuă Biblia. Cartea întâia a Cronicilor afirmă, la rândul ei: „Lui Cuş i s-a mai născut de asemenea şi Nimrod. Acesta a început să fie puternic pe pământ” (1:10). Primul mare erou al lumii, după legendele grecilor, a fost Herakles, devenit celebru în primul rând pentru forța sa ieșită din comun. Ca vânător ne este prezentat atât în folclorul daco-român, cât și în mitologia greacă. Gânditori evrei din primul secol al erei noastre, precum Philo din Alexandria sau Yochanan ben Zakai, au interpretat pasajul biblic „vânător vestit ca Nimrod înaintea Domnului Yahweh” ca semnificând „împotriva Domnului Yahweh”, idee întâlnită mai apoi la Pseudo-Philo și la Symmachus. De nimrod (2)asemenea, istoricul evreu Flavius Josephus l-a descris pe Nimrod ca fiind un om ce s-a opus lui Yahweh. Unii rabini chiar au conectat numele Nimrod cu cuvântul „rebel”. Despre Herakles știm că a luptat în cel de-al doilea război al zeilor alături de tatăl său, împotriva giganților / pelasgilor conduși de Marduk / Yahweh. De altfel, în folclorul daco-român, unul dintre inamicii lui Iovan Iorgovan / Herakles este Marcoci, nimeni altul decât Marduk / Yahweh. În unele tradiții antice, Nimrod a fost venerat ca zeu, același lucru întâmplându-se și cu Herakles. Lucrarea Capitole ale rabinului Eliezar din anul 833 relatează o tradiție evreiească veche, conform căreia Nimrod a moștenit de la tatăl său veșmintele lui Adam și Eva (croite din piei de animale), care îl făceau invincibil. În miturile grecești, Herakles purta pielea leului din Nemeea care, de asemenea, îi asigura invincibilitatea. Ca să nu mai vorbim de nemurirea oferită de merele de aur. Alte tradiții spun că, în timpul războiului împotriva lui Avraam, un țânțar i-a pătruns lui Nimrod în creier, înnebunindu-l. În mitologia greacă, Herakles a înnebunit de două ori, prima oară ucigându-și copiii, iar a doua, cel mai bun prieten. În Divina Comedie a lui Dante Alighieri, scrisă în secolul al XIV-lea, Nimrod este descris ca fiind unul dintre giganții închiși în Cercul Trădării din Iad. Iar Herakles, după cum am văzut, și-a trădat neamul pelasg, considerat un popor de giganți de către întreaga lume antică. În concluzie, putem presupune că biblicul Nimrod, „cel dintâi viteaz pe pământ”, este nimeni altul decât Herakles.

Nimrod a fost identificat de numeroși cercetători cu primul împărat din istorie, Șarru-kinu („adevăratul rege” ori „regele legitim”) sau Sargon cel Mare, fondatorul imperiului akkadian, care a trăit aproximativ între anii 2334 și 2279 î.e.n. Despre Nimrod, Biblia susține că „împărăţia lui, la început, o alcătuia: Babilonul, apoi Ereh (Uruk), Acad (Akkad) şi Calne din ţinutul Senaar (Sumer). Din pământul acela, el trecu în Asur, unde a zidit Ninive, cetatea Rehobot, Calah și Resen, între Ninive şi Calah. Aceasta e cetate mare” (Facerea 10:10-12). Sargon este cel care a construit Babionul și Agade / Akkad, apoi a cucerit Mesopotamia, unde a înființat imperiul akkadian. Dacă Sargon / Șarru-kinu este într-adevăr biblicul Nimrod, înseamnă că avem de a face cu o nouă apariție a lui Herakles în mijlocul muritorilor. În autobiografia sa, împăratul Sargon susține că mama sa era o preoteasă, iar tatăl necunoscut. Unii cercetători au concluzionat că afirmația despre tatăl lui Sargon s-ar traduce cel mai bine prin „nevăzut”, sugerând că ar fi vorbSargon_anciena despre o divinitate. Ne amintim că Herakles era fiul unei muritoare și a lui Zeus, numit Enlil de către sumerieni. De altfel, Sargon s-a autointitulat „preot investit al lui Anu” și „mare ensi (conducător) al lui Enlil”. Mai mult, unul dintre fiii săi se numea Shu-Enlil, nume format din cel al zeului atât în egipteană, cât și în sumeriană. În tăblițele de lut akkadiene se povestește că împăratul Sargon cel Mare a reușit de trei ori să ajungă până la Marea de Sus (Marea Neagră), unde a capturat ținutul Tilmun (Ardealul). În Epopeea lui Ghilgameș, eroul a plecat către „Țara Dilmun, grădina Soarelui” pentru a afla secretul nemuririi. Iar legendele antice ne-au arătat că Herakles a făcut numeroase călătorii în Grădina Zeilor din Dacia, același Ardeal. În autobiografia sa, Sargon afirma că, până a deveni paharnicul regelui Ur-Zababa din Kiș, a avut în grijă o grădină în care zeița Iștar obișnuia să se plimbe. Din câte ne-au transmis anticii, Grădina Zeilor era, așa cum am mai spus, Ardealul. Lista regilor sumerieni afirmă că tatăl lui Sargon era un grădinar, ceea ce a fost interpretat adesea prin sensul propriu al cuvântului, de îngrijitor al unei grădini. Însă e posibil ca, în realitate, epitetul „grădinar” să desemneze un locuitor al Grădinii Zeilor, ceea ce ne duce tot la tatăl „nevăzut” al împăratului, zeul Enlil. În cartea As it Was din 1976, Cyril Henry Hoskins, autodeclarat reîncarnarea călugărului tibetan Lobsang T. Rampa, chiar vorbea despre entități venite dintr-o realitate paralelă, care veghează asupra evoluției omenirii, ce poartă numele „Grădinarii Pământului” – probabil o referire la aceeași grădină edenică din Dacia. De asemenea, în basmul Lupul cel năzdrăvan și Făt-Frumos al fraților Grimm, eroul (alter ego-ul lui Herakles) este fiu de grădinar. Și Sargon cel Mare s-a aflat în conflict cu zeul Marduk, inamicul lui Enlil, la fel ca Herakles. Cronica regilor timpurii susține că împăratul a construit orașul Akkad / Agade pe pământ adus din Babilon, cetatea lui Marduk. Pentru această faptă, „marele stăpân Marduk s-a înfuriat și i-a distrus poporul prin foamete”. Într-o inscripție din palatul său din Khorsabad, Sargon afirma: „în furia inimii mele am numărat toate armatele zeului Assur, am privit ca un leu în ambuscadă și am avansat pentru a ataca aceste țări”. Iar în autobiografia sa, declara că „la vârsta de 55 de ani, toate ținuturile s-au revoltat împotriva mea și m-au asediat în Agade, dar bătrânul leu încă are dinți și gheare”. Leul cu care se asemăna era unul dintre simbolurile zeului Enlil. De altfel, Herakles a fost reprezentat de vechii greci acoperit cu o blană de leu.

Unii cercetători ai Bibliei, precum profesorul Ronald Hendel de la Universitatea California, au ajuns la concluzia că Nimrod nu este decât o distorsionare a lui Ninurta, zeul războiului în religiile mesopotamiene, fiul lui Enlil și al lui Ninhursag. Numit inițial Ningirsu, Ninib sau Ninip, 5247ninurtaNinurta făcea parte în Nippur dintr-o triadă sfântă, alături de părinții săi. Consoarta sa era zeița Ugallu sau Bau. Un număr foarte mare de imnuri și incantații i-au fost dedicate, unde este prezentat ca un erou ce salvează lumea de boli și de influența demonilor. La fel ca Herakles, Ninurta a învins o serie de monștri, cunoscuți sub numele „Eroii uciși”, cum ar fi Războinicul Dragon, Regele Palmier, Stăpânul Saman-ana, Taurul-Bizon, Sirena, Șarpele cu șapte capete, Berbecul sălbatic cu șase capete sau pasărea Anzu. Aceste creaturi se aseamănă cu cele învinse de Herakles pe parcursul călătoriilor sale. Războinicul Dragon – Hydra din Larnea, Șarpele cu șapte capete – Ladon (sau Lotan în mitologia ugaritică), Taurul-Bizon – Taurul lui Poseidon (ori Taurul ceresc în Epopeea lui Ghilgameș), pasărea Anzu – păsările stimfaliene. În Mesopotamia, Ninurta era reprezentat cu aceleași arme ca și Herakles: un arc, o sabie curbată (armă tracică) și o ghioagă numită Sharur, care poate vorbi și lua forma unui leu înaripat. Mentorul lui Ninurta era unchiul său, Enki. Despre Herakles știm că s-a născut și și-a petrecut tinerețea în Dacia, tărâmul familiei lui Enki, până când a trecut de partea tatălui său, trădându-și neamul. Ultima soție a lui Herakles, Hebe, era zeița tinereții, misiunea sa fiind de a servi zeilor pe muntele Olimp ambrozie și nectar, cele două elemente ce acordau viața veșnică. Printre epitetele consoartei lui Ninurta, Nintinugga / Bau / Baba / Gula, se găsea și Nm-din-dug („doamna care redă viața”), ea fiind zeița vindecătoare care, după Potop, a redat omenirii „suflu de viață”. Numele lui Ninurta se poate traduce ca „domnul brazdei”, ce ne duce cu gândul la Brazda lui Novac, care traversează Dacia de la vest la est. Așa cum ninurta__anzu.128190935_stdam mai spus, numele daco-român al lui Herakles, Iorgovan, provine din grecescul „georgos” („agricultor”). O curiozitate ignorată de cercetători este prima parte a numelui lui Ninurta. În realitate, „nin” este de gen feminin, înseamnând „doamnă”, un epitet bizar pentru un zeu. Exlicația s-ar putea găsi în miturile grecilor, care susțineau că Herakles a fost timp de un an sclavul prințesei Omphale din Lydia, care l-a obligat să poarte doar haine femeiești și să se ocupe doar cu îndeletniciri feminine. Poate această experiență l-a făcut să fie atras și de bărbați, după cum tot grecii afirmau. Dacă ținem cont și de faptul că tatăl amândurora era Enlil / Zeus, putem presupune că Ninurta și Herakles sunt unul și același personaj. Astfel, ajungem la concluzia că Herakles a fost primul fiu al lui Enlil și moștenitorul tronului acestuia, născut printre pelasgii din Dacia, devenit nemuritor după descoperirea merelor de aur din Ardeal, cel care și-a ajutat tatăl în nesfârșita luptă împotriva Veghetorilor lui Enki și Marduk, jucând un rol important în modelarea istoriei reale a Pământului.

24. Izvorul vieții

Posted in Secretele zeilor cu etichete , , , , on 7 noiembrie, 2013 by KLAUDYU

 NAN7658

Şi a zis Domnul Dumnezeu: «Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!…» De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat”, spune Geneza biblică. Povestea unei grădini primordiale, în care se află sursa nemuririi, a înfierbântat mințile oamenilor din toate timpurile. Dar mai ales în Evul Mediu, când fanatismul creștin a atins cote maxime, lucru demonstrat de Inchiziție și cruciade. Nebunia acestei perioade a început în 1145 atunci când, după cum relata episcopul german Otto de Freising în Chronicon, Papa a primit o scrisoare misterioasă de la un conducător creștin din India. Cel care i-a înmânat Papei scrisoarea era episcopul Hugh din Gebal, un oraș de pe coasta mediteraneană a Siriei. Semnatarul scrisorii era un necunoscut ce își spunea Ioan Bătrânul, despre care se credea că era un descendent al magilor ce i-au adus daruri lui Iisus și că a întemeiat un puternic regat creștin la capătul lumii, după ce i-a învins pe regii musulmani din Persia. Acesta îi declara Papei că unul dintre râurile Edenului curge prin țara sa, India. E drept că nimeni nu auzise până în acel moment de părintele Ioan sau de un puternic regat creștin în estul Asiei. Însă când regii mongoli au atacat granițele imperiului musulman, învingându-l în 1141 pe sultanul Sanjar, Papei i-a fost prezentată vestea ca o victorie a unui rege creștin ce îi atacase pe musulmani din partea cealaltă a Asiei. Prin urmare, existența părintelui Ioan și a regatului său erau pentru europeni cât se poate de plauzibile. Imediat după ce a aflat de existența misteriosului Ioan și a unuia dintre râurile Paradisului, Papa Eugeniu al III-lea a cerut organizarea unei noi cruciade. Mai ales că acest lucru se întâmpla după ce, cu un an înainte, creștinii fuseseră înfrânți de către musulmani la Edessa. Musulmanii au obținut o nouă victorie și în 1146, iar armatele creștine, conduse de francezul Ludovic al VII-lea și de germanul Conrad al III-lea, au plecat către Asia Mică un an mai târziu, la ordinul Papei. Turcii au reușit să nimicească oștile creștine și totul părea pierdut. Însă, conform cronicilor vremii, părintele Ioan a trimis în 1165 o scrisoare împăratului Bizanțului, împăratului Sfântului Imperiu Roman și altor regi, prin care își declara intenția de a veni cu armata sa în Țara Sfântă. Din nou și-a descris regatul ca fiind locul în care se află poarta Raiului și prin care curge unul dintre râurile Paradisului. Ajutorul promis nu a venit niciodată, spre dezamăgirea lumii creștine. Ba chiar Saladin, sultanul Egiptului și al Damascului, a unit lumea musulmană sub conducerea sa și a cucerit Ierusalimul în 1187, ceea ce a dus la o nouă cruciadă, condusă de regii Angliei și Franței, Richard Inimă de Leu și Filip al II-lea August, și împăratul Germaniei, Frederic I Barbarossa.

În timp ce luptele cu musulmanii continuau, drumul către India rămânea închis pentru europeni, iar credința că în acea țară curgeau apele Edenului înflorea. La sfârșitul secolului al doisprezecelea și-a făcut apariția lucrarea Romance of Alexander, o biografie a lui Alexandru Macedon care vorbea despre trei fântâni miraculoase. Una îi întinerea pe cei bătrâni, a doua oferea nemurirea iar ultima învia morții. Erau picaturalocalizate în regiuni diferite, una dintre ele izvorând din Tigru și Eufrat (în Orient), alta din Nil (Egipt) iar cea de-a treia din Gange (India), acestea fiind în viziunea Europei medievale cele patru râuri ce izvorau din Grădina Edenului. Cartea susținea că Alexandru a descoperit Fântâna Tinereții, din care au băut cincizeci și șase dintre însoțitorii săi. Însă cum ar fi putut ajunge creștinii europeni la acea fântână, din moment ce drumul către India era blocat de musulmani? Papii au încercat de nenumărate ori să comunice cu părintele Ioan, „ilustrul și magnificul rege al Indiei și mult iubit fiu al lui Hristos”. În 1245, Papa Inocențiu al IV-lea la trimis pe Giovanni da Pian del Carpini prin sudul Rusiei la conducătorul mongolilor, pe care îi considera nestorieni (o sectă creștin-ortodoxă) iar pe han ca fiind părintele Ioan. În 1254, armeanul Haithon a călătorit degizat spre Mongolia, prin estul Turciei. El consemna trecerea printr-o trecătoare din apropierea Mării Caspice, numită Porțile de Fier, ceea ce a dus la speculația că acea călătorie era asemănătoare celei a lui Alexandru, despre care se spunea că a turnat fier topit pentru a închide o trecătoare. Emisarii papali ce căutau țara părintelui Ioan au fost însoțiți de aventurieri, precum frații Niccolo și Maffeo Polo, Marco Polo (fiul lui Maffeo) sau cavalerul german William de Boldensele. Cavalerul englez John Maundeville scria că a descoperit Paradisul biblic în cartea The Voyages and Travels of Sir John Maundeville, Knight, ce a devenit un adevărat bestseller în Europa medievală.

Deoarece rutele terestre erau blocate de dușmani, regatele creștine europene au căutat o nouă rută către către apele miraculoase din India. La mijlocul secolului al cincisprezecelea, regatul Portugaliei încerca să ajungă în India pe mare, înconjurând Africa. În 1445, portughezul Dinas Dias a ajuns la gurile fluviului Senegal, despre care nota că „se spune că izvorăște din Nil, fiind unul din glorioasele râuri ale pământului, fiindcă își are izvorul în paradisul terestru, Grădina Eden”. A fost urmat de alți exploratori, care au ajuns până la Capul Bunei Speranțe, până în 1499 când Vasco da Gama a reușit să înconjoare Africa și să ajungă în India mult-visată. Cu toate acestea, nu portughezii au fost cei care câștigat întrecerea. Spaniolul Cristobal Colon sau Cristofor Columb, italian la columborigine, a descoperit că poate ajunge în India mult mai repede navigând spre vest, după ce a cercetat hărți și scrieri vechi. Deși i-au respins de trei ori propunerea, regele Spaniei, Ferdinand al II-lea de Aragon, și soția sa, Isabela I, i-au permis într-un final lui Columb să plece în căutarea Indiilor prin vest. Astfel, în octombrie 1492, Columb a ajuns la insulele Bahamas, despre care credea că sunt cele din țara legendarului părinte Ioan. Două decenii mai târziu, regele Ferdinand i-a cerut aventurierului Ponce de Leon să găsească fără întârziere apele ce întinereau. Acesta a interogat și chiar torturat numeroși „indieni”, pentru a-i forța să dezvăluie locul în care se afla izvorul miraculos. În 1511, unii băștinași i-au mărturisit că pe insula lor exista un izvor din care a băut un bătrân, căruia imediat „i s-a întors bărbăția și putea să facă tot ce făcea un bărbat tânăr, s-a însurat și a făcut și copii”. În raportul său către regele Ferdinand, consemnat de istoricul oficial al Curții, Peter Martyr de Angleria, Ponce de Leon declara că băștinașii din insulele Lucayos sau Bahamas povesteau că „există o insulă… în care se află un izvor etern, ale cărui puteri magice constau în faptul că, dacă cineva bea din el, probabil și însoțit de o anumită dietă, devine tânăr din nou”. Pe 23 februarie 1512, Ferdinand i-a acordat aventurierului un Patent de Descoperire, ordonându-i să găsească respectiva insulă. Pe fiecare dintre cele câteva sute de insule din Bahamas, marinarii lui Ponce de Leon au fost nevoiți să bea apa nenumăratelor pârâuri, în căutarea celei miraculoase. Au fost interogați alți „indieni” care, prin legendele lor, confirmau existența apei ce întinerește. Pentru că expediția nu a avut succesul scontat, în 1521 regele spaniol l-a trimis pe Ponce de Leon într-o nouă căutare, de această dată în Florida. Referindu-se la scopul acestei misiuni, istoricul Antonio de Herrera y Tordesillasa scria în Historia general de las Indias că „el a plecat în căutarea Sfintei Fântâni, atât de renumită printre indieni, și a râului ale cărui ape îi întinerea pe cei bătrâni”. În locul tinereții veșnice, Ponce de Leon a găsit moartea, cauzată de o săgeată indiană. Iar căutarea organizată, pe baza unui decret regal, a încetat pentru totdeauna. Nu și căutarea individuală, însă. Cel mai bun exemplu îl reprezintă alchimia, care a cunoscut un avânt deosebit în Evul Mediu, influențată și de Kabbalah evreiască ce în acea perioadă a fost așternută în scris.

Să fi fost căutătorii nemuririi sau a tinereții veșnice o adunătură de naivi, ce urmăreau fantasmele unor basme? Ei nu se considerau astfel. Într-o Europă creștină, cuvintele Bibliei nu erau puse la îndoială. Iar Biblia vorbea încă din prima sa parte despre o grădină udată de patru râuri, în care creștea un pom ce oferea nemurirea. În plus, miturile păgânilor susțineau existența unor fructe sau ape de acest gen. Celții, vechii locuitori ai Irlandei, povesteau că zeița Iduon păzea niște mere magice, pe care le mâncau zeii pentru a redeveni tineri. Pentru grecii antici, oracolul din Delphi i-a prezis semizeului Herakles (numit Hercules de cătrewater-magic romani) că „atunci când toate acestea se vor încheia, tu vei deveni unul dintre nemuritori”, iar penultima dintre muncile acestuia a constat în găsirea unor mere de aur din grădina hesperidelor, un loc aflat la capătul Pământului, departe de ochii muritorilor, întocmai ca grădina biblică a Edenului. Grecii și romanii ne-au lăsat și alte mituri ce vorbesc despre simpli oameni ce au primit sau refuzat nemurirea. Tantalus a devenit nemuritor după ce a furat ambrozia și nectarul zeilor. Odysseus a refuzat imortalitatea oferită de nimfa Calypso, preferând să se întoarcă la soția lui. Zeul Apollo a uns trupul lui Sarpedon încât acesta să trăiască mai multe generații. Zeița Afrodita i-a oferit lui Phaon o poțiune magică, ce l-a transformat într-un tânăr „care a aprins inimile tuturor femeilor din Lesbos”. Și Demophon, uns cu ambrozie de Demetra, ar fi devenit nemuritor dacă mama sa nu ar fi întrerupt procedura. Pescarul Glaukos a observat că un pește prins de el a înviat după ce a atins o anumită iarbă și a sărit în mare. Luând respectiva iarbă în gură, Glaukos a sărit în apă exact în același loc, iar zeii Okeanos și Tethis l-au primit în rândul lor, făcându-l zeu. Despre o astfel de iarbă aminteau și mesopotamienii în Epopeea lui Ghilgameș, eroul descoperind-o pe fundul unei ape din tărâmul zeilor. Tot mesopotamienii susțineau că preotului Adapa i-a fost oferită nemurirea de către zeul Anu și supraviețuitorilor Potopului de către Enlil. Iar pentru evrei, Enoh și Ilie au fost luați la cer, unde au primit imortalitatea. Prin urmare, cum ar fi putut considera căutătorii nemuririi că nu există un sâmbure de adevăr în toate aceste legende? Mai ales când Apocalipsa lui Ioan, ultima carte biblică, vorbește și ea despre „râul şi apa vieţii, limpede cum e cristalul şi care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului și în mijlocul pieţei din cetate, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vieţii, făcând rod de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-şi rodul; şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor”?

Anul 1492, când Columb a descoperit America, a fost și cel în care s-a încheiat dominația musulmanilor în peninsula Iberică, prin capitularea maurilor la Granada. De-a lungul a opt secole, în mod evident, cultura creștină și cea musulmană din peninsulă au interacționat. Povestea din Coran despre fântâna vieții era cunoscută în ambele tabere. Iar faptul că se asemăna cu legenda lui Glaukos reprezenta pentru oamenii acelormoses timpuri o dovadă a veridicității ei. În Sura XVIII, Moise, însoțit de un ajutor, trebuia să ia cu el un pește uscat. Locul în care peștele va învia și va sări în apă va fi cel în care va întâlni un personaj misterios, un „servitor al Domnului”. Ajunși la „întretăierea dintre două râuri”, peștele a înviat și a sărit în apă, iar Moise l-a întâlnit pe enigmaticul personaj. Tot în această sură, Moise este dus întâi în vest, apoi în est și, în cele din urmă, în ținutul în care Gog și Magog plănuiau nelegiuiri împotriva omenirii. Moise, numit aici Du-al’karnain („Cel cu două coarne”), a astupat trecătoarea dintre munți cu blocuri de fier, acoperite cu plumb topit, creând o barieră pe care Gog și Magog nu puteau să o răzbată. În ebraică și arabă, cuvântul „karnain” înseamnă atât „coarne duble”, cât și „raze duble”. În Ieșirea 34:29, „când se pogora Moise din Muntele Sinai, având în mâini cele două table ale legii, el nu ştia că faţa sa strălucea, pentru că grăise Dumnezeu cu el”. Prin urmare, el poate fi Du-al’karnain, ținând cont că razele din Biblie au fost confundate adeseori cu coarne din cauza traducerilor defectuoase, cel mai bun exemplu fiind sculptura lui Michelangelo din biserica romană San Pietro. Însă cele trei călătorii precum și epitetul „Cel cu două coarne” i-au fost atribuite în Evul Mediu lui Alexandru Macedon, care în secolul al IV-lea î.e.n. a cucerit o mare parte din lume, ajungând până în India. Aceste credințe populare, care îl înlocuiau pe Moise cu Alexandru, erau răspândite în Europa și Orientul Apropiat, bazându-se pe scrierile istoricului grec Callisthenes din Olynth, care l-a însoțit pe Alexandru în expediția sa. Unul dintre primele episoade din scrierile istoricului grec explică confuzia dintre cele două personaje: se pare că Alexandru a încercat să plece din Egipt asemenea lui Moise, despărțind apele și traversând marea pe jos. Se presupune că aventurile regelui macedonean au început după cucerirea Egiptului, însă din texte nu rezultă nici în ce direcție a pornit Alexandru, nici dacă episoadele sunt aranjate în ordine cronologică.

Ajungând la o mare, Alexandru a cerut să se construiască în mijlocul acesteia un zid de plumb topit, care să se ridice până deasupra apei. După ce zidul a fost terminat, au fost trimiși înainte niște prizonieri, pentru a-l testa. Când au ajuns la mijlocul zidului, „valurile mării au căzut asupra lor și marea i-a înghițit, pierind cu toții… Când Cel-cu-două-coarne a văzut asta, tare s-a înfricoșat de puterea apelor” și a renunțat la acea alexandru-cel-maremetodă. Nu însă și la ideea de a vizita „întunericul” de dincolo de mare. Alexandru a făcut câteva ocolișuri, în timpul cărora a vizitat izvoarele fluviilor Tigru și Eufrat, studiind „secretele cerurilor, stelelor și planetelor”. Lăsându-și trupele în urmă și luându-și cu el doar câțiva însoțitori, Alexandru s-a întors în Ținutul Întunericului, ajungând la un munte numit Mushas. Acolo și-a părăsit însoțitorii și a plecat singur. După douăsprezece zile și nopți de mers, „a zărit aura strălucitoare a unui înger”, dar când s-a apropiat a observat că era „un foc pârjolitor”. Atunci, Alexandru și-a dat seama că ajunsese la muntele care domina întreaga omenire. „Cine ești tu și de ce ai venit aici, muritorule?”, l-a întrebat îngerul. „Cum ai reușit să pătrunzi în întuneric, căci nimeni n-a făcut-o până acum?”. Alexandru i-a răspuns că Dumnezeu i-a ghidat pașii în acea direcție și i-a dat putere ca „să ajungă în acest loc, care este Paradisul”. După o discuție lungă despre oameni și Divinitate, îngerul i-a cerut lui Alexandru să părăsească locul respectiv, însă acesta a insistat să afle secretele Cerului și Pământului, cerând să i se ofere ceva ce nu mai primise niciun om până în acel moment. Atunci, „îngerul îi zise: «Îți voi spune ceva astfel încât să trăiești fără a muri». Cel-cu-două-coarne zise: «Spune-mi». Iar îngerul îi spuse: «În ținutul Arabiei, Dumnezeu a făcut un întuneric, în care a ascuns comoara cunoștințelor sale. Tot acolo se află o fântână ale cărei ape sunt numite apele vieții și cel care bea din ea, chiar și o singură picătură, nu va muri în veci»”. Îngerul a atribuit acelor ape și alte însușiri, cum ar fi „puterea de a zbura prin ceruri asemenea îngerilor”. „În care sfert al Pământului se află fântâna?”, a întrebat Alexandru, nerăbdător. „Întreabă-i pe aceia care sunt moștenitorii cunoștințelor”, i-a răspuns îngerul, care i-a oferit apoi un ciorchine de strugure pentru a-și hrăni oamenii. Întors la soldații săi, Alexandru le-a povestit despre întâlnirea sa de gradul III și le-a oferit câte un bob de strugure. De fiecare dată când rupea un bob, altul apărea în locul lui, astfel reușind regele macedonean să-i hrănească pe toți. Alexandru cel Mare a adresat tuturor înțelepților pe care i-a putut găsi aceeași întrebare: „Ați aflat cumva, în cărțile voastre, că Dumnezeu a făcut un loc întunecat în care a pus toate cunoștințele și în acel loc se află o fântână numită Fântâna Vieții?”. În versiunea greacă a textului, el a fost nevoit să meargă până la capătul Pământului pentru a-l găsi pe înțeleptul care cunoștea răspunsul. Varianta etiopiană susține că acesta, pe nume Matun, se afla deja în armata macedoneană. Acel loc, spunea Matun, „se află în apropierea soarelui, când răsare pe partea dreaptă”. Ba chiar l-a condus pe Alexandru în locul respectiv, de asemenea un ținut al întunericului. După o lungă călătorie, regele macedonean l-a trimis pe înțelept înainte, să găsească drumul. Pentru a vedea în întuneric, i-a dat o piatră magică, pe care o primise la rândul său de la un rege bătrân care trăise printre zei, o piatră adusă din Eden de Adam. Pentru că s-a rătăcit, Matun a scos piatra magică, care a început să lumineze în momentul în care a atins pământul. Astfel, înțeleptul a reușit să zărească un puț, fără să-și dea seama că tocmai descoperise Fântâna Vieții. Versiunea etiopiană a textului lui Callisthenes spune că Matun „luase cu el un pește uscat și fiindu-i foarte foame s-a dus cu el la apă să-l spele pentru a-l găti. Dar, când peștele a atins apa, a țâșnit în ea și a fugit. Când Matun a văzut asta, s-a dezbrăcat și s-a aruncat în apă după el”. Realizând că a descoperit Apa Vie, Matun s-a spălat și a băut, devenind El-Khidr („veșnic tânăr”). Întorcându-se în tabăra macedoneană, nu a suflat nimănui o vorbă despre descoperirea sa. Atunci, Alexandru însuși a pornit în căutarea fântânii și a descoperit piatra uitată de Matun „strălucind în întuneric și având acum doi ochi care aruncau lumină”. Dându-și seama că e pe calea cea bună, regele a grăbit pasul, însă a fost oprit de către o voce care l-a certat pentru ambițiile sale și l-a anunțat că, în loc de viață veșnică, va găsi în curând moartea. Speriat, Alexandru cel Mare s-a întors la oamenii săi și a renunțat la căutare. În altă variantă a legendei, vocea alexander_the_greataparținea unei păsări cu chip uman, care l-a obligat să se întoarcă atunci când a ajuns într-un loc „bătut în smaralde, safire și iacinte”. În scrisoarea lui Alexandru către mama sa, Olympias, era vorba de doi oameni-pasăre care i-au blocat trecerea. În versiunea greacă a textului lui Callisthenes, Andreas, bucătarul lui Alexandru, a fost cel care a spălat peștele uscat în fântâna „ale cărei ape luceau cu lumini”. Când peștele a atins apa, a înviat și a fugit, iar bucătarul, realizând ce a descoperit, a băut din respectiva apă și a păstrat puțină într-un vas de argint. Nici el nu a dezvăluit nimănui ceea ce descoperise. Când Alexandru (care în această versiune era însoțit de 360 de oameni) a ajuns într-un loc care strălucea deși nu se vedeau nici Soarele, nici Luna și nici stelele, calea i-a fost blocată de două păsări cu trăsături umane. Una dintre ele i-a spus: „întoarce-te, fiindcă pământul pe care calci aparține numai lui Dumnezeu. Întoarce-te, nefericitule, fiindcă în Țara Binecuvântaților tu nu poți pune piciorul!”. Înfricoșați, Alexandru și oamenii săi s-au întors, nu înainte de a-și lua ca suveniruri câteva pietre și o palmă de praf. Ajunși la lumină, după ce au ieșit din Țara Nopții Veșnice, au văzut că praful și pietrele pe care le luaseră erau praf de aur și pietre prețioase. Abia atunci bucătarul Andreas a povestit despre peștele care înviase, evitând totuși să recunoască faptul că el băuse și păstrase din Apa Vieții. Auzind acestea, Alexandru l-a bătut și l-a alungat din tabără. Însă Andreas nu voia să plece singur, deoarece se îndrăgostise de fiica regelui macedonean. Așa că i-a povestit fetei secretul și i-a dat să bea apa păstrată în vasul de argint. Când Alexandru a aflat, a alungat-o și pe ea. „Ai devenit făptură zeiască, căpătând nemurirea”, i-a spus el, trimițând-o în Țara Binecuvântaților. Iar pe bucătarul Andreas l-a aruncat în mare cu piatră legată de gât. Însă, în loc să se înece, bucătarul s-a transformat într-un demon al mării. „Și așa se încheie povestea bucătarului și a fecioarei”, ne spune versiunea greacă a textului istoricului Callisthenes.

Se știe că scrierile originale ale lui Callisthenes au dispărut, textele latinești care circulau în Europa medievală fiind considerate traduceri ale scrierilor originale. În paralel cu acestea circulau în Orientul Mijlociu și în nordul Africii versiuni în mai multe limbi, printre care etiopiana, araba, persana, siriana, armeana și greaca. Cercetătorii au ajuns la concluzia că toate aceste texte, scrise în perioade diferite, au o sursă comună, poate scrierile originale ale lui Callisthenes. Este evidentă influența creștină în povestea lui Alexandru; cu trei secole înaintea erei noastre nu putea vorbi despre Dumnezeu, din moment ce era adeptul unei religii politeiste, în care nu exista acest concept. Mama sa îl considera fiul zeilor Dionysos sau Zeus, iar preoții egipteni l-au declarat fiul lui Amon. Prezența îngerului în poveste este rezultatul aceleiași influențe creștine, la fel ca încercarea lui Alexandru de a-l imita pe Moise. Unii pot considera că vestitul cuceritor a aflat despre Moise, Dumnezeu și îngeri de la evrei, însă acest lucru este imposibil. Cărțile Vechiului Testament au fost traduse pentru prima oară din ebraică în greacă în Alexandria, în timpul lui Ptolemeu al II-lea (285 – 247 î.e.n.), la câteva decenii după moartea lui Alexandru. Chiar dacă regele macedonean ar fi cunoscut religia evreilor după cucerirea Ierusalimului, nu există nici măcar un indiciu în multele sale biografii și epistole care să susțină vreo influență iudaică. Așadar, legenda lui Alexandru Macedon, care circula în Europa medievală, a fost fără doar și poate modificată de creștinii respectivelor vremuri, pentru a se potrivi crezului lor religios. Nu poate fi vorba despre o lucrare compusă în totalitate de acei creștini, deoarece unele dintre versiunile legendei aparțin secolului al doilea î.e.n., la care se adaugă scrisorile lui Alexandru către mama sa și către mentorul său, filosoful Aristotel. Prin urmare, influența creștină se rezumă doar la înlocuirea zeilor păgâni cu Dumnezeu și îngeri. Indiferent de zeitățile prezente în poveste, diferitele versiuni nu făceau decât să confirme autenticitatea și vechimea legendei lui Alexandru pentru europenii medievali. Iar aceasta, pe lângă mențiunile biblice și cele din miturile păgâne, alături de scrisorile părintelui Ioan, a reușit să înfierbânte dorința papilor și a regilor de a descoperi secretul nemuririi. Însă unde se aflau acele ape miraculoase? Să fi fost în Orient, în apropierea Tigrului și Eufratului? Sau în peninsula Sinai de la granița cu Egiptul? Ori în India, acolo unde a ajuns Alexandru la finalul expediției sale? Niciuna dintre aceste variante nu este plauzibilă, pentru că cercetătorii ignoră cel mai important lucru: istoria oficială a lui Alexandru Macedon.

Istoria ne spune că în anul 335 î.e.n., înainte de a-și începe celebra campanie în Grecia, Egipt, Imperiul Persan și India, Alexandru Macedon a atacat Dacia din motive necunoscute. Istoricul Arthur Weigall scria despre această expediție a lui Alexandru că „fusese întreprinsă în mare parte pentru a putea afirma că el traversase marele fluviu (Dunărea), care fusese ca o barieră pentru aventurile septentrionale ale lui Filip și formase linia admisă între lumea cunoscută a grecilor și nordul neștiut. Alexandru însuși considera acest fapt ca fiind de mare importanță, căci pe țărmul marelui fluviu el celebra un impresionant serviciu religios, oferind sacrificii lui Zeus, Herakles și divinității Dunării”. După ce a rugat zeii să îl ierte pentru sacrilegiul de a călca pământul considerat sfânt Alexander_The_Great_Wallpaper_JxHyde întreaga lume antică, Alexandru a trecut Dunărea în toiul nopții, însoțit de doar cinci mii cinci sute de soldați din cei treizeci de mii pe care îi avea cu el, un număr mic în comparație cu cel al dacilor care îi așteptau pe malul nordic (aproximativ paisprezece mii de oameni). Deși luați prin surprindere de oastea macedoneană, apărută pe neașteptate la adăpostul întunericului, dacii nu s-au pierdut cu firea și au luptat crâncen, însă au fost nevoiți să se retragă. Alexandru i-a urmărit până în zona Carpaților de Curbură, apoi a părăsit în grabă teritoriul zeilor, luând cu el bunurile pe care dacii nu reușiseră să le transporte. Această expediție a lui Alexandru reprezintă unul dintre marile mistere ale istoriei. De ce a atacat Dacia când avea de înăbușit revolte în Tracia și Grecia, iar planul său era să cucerească Imperiul Persan? De ce a stat atât de puțin în Dacia, fără a obține absolut nimic (în afara câtorva bunuri pe care dacii le-au lăsat în urmă)? Dacia nu reprezintă singura enigmă din povestea lui Alexandru. De ce a cucerit Egiptul din sud, dacă scopul său era să învingă Imperiul Persan din est? De ce a străbătut drumuri istovitoare, uneori prin deșert, pentru a consulta oracolul zeului Amon de la oaza Siwa sau pe cel al lui Apollo de la Delphi? De ce, imediat după ce a părăsit Tracia, s-a dus în Troia, pentru a obține scutul semizeului Achilleus (Ahile în română)? Dacă își dorea să cucerească lumea, de ce nu a încercat să supună și alte mari puteri, precum Roma sau Cartagina? Și de ce s-a aventurat tocmai până în India? Răspunsurile sunt simple, atât timp cât nu uităm scopul său suprem: Alexandru nu voia doar să cucerească lumea, ci și să obțină nemurirea. Se știe că a purtat cu el toată viața o copie a Iliadei lui Homer, operă ce îl avea ca personaj central pe Achilleus, idolul lui Alexandru care, de asemenea, își dorea nemurirea. Legendele spun că semizeul a fost primit în rândul zeilor după moarte și a locuit în insula Leuke (astăzi Insula Șerpilor) din Dacia, teritoriul cu care Alexandru și-a început celebra campanie. Căutarea nemuririi se observă cu lejeritate din teritoriile pe care le-a vizitat – Dacia, Egiptul, Babilonul, India, Persia – locurile în care trăiau cele mai vechi civilizații ale lumii, păstrătoare ale secretelor zeilor. Alexandru a vizitat oracole atât în Egipt cât și în Grecia și înțelepți precum Diogene nu din dorința de a-și diversifica existența, ci pentru a afla secretul nemuririi. Această dorință se pare că îi era alimentată de mama sa, Olympias, care l-a făcut să creadă că nu era un simplu muritor, ci un semizeu, asemenea lui Achilleus. Oracolul egiptean i-a confirmat acest lucru, numindu-l fiu al zeului Amon. Prin urmare, nu e de mirare faptul că Alexandru cel Mare și-a dedicat întreaga viață căutării imortalității.

Unde și-a început el căutarea? Conform istoriei, în Dacia. De ce a ales acel loc? Pentru că întreaga lume antică îl considera tărâmul zeilor. Prin urmare, e normal ca Alexandru să-și fi început căutarea direct la sursă, în locul în care au trăit zeii, acolo unde Prometheus a fost crucificat, unde titanul Atlas susținea cerul pe umerii săi, unde Achilleus a fost dus după moarte, locul din care argonauții au furat lâna de aur iar Herakles merele de aur ale hesperidelor. E posibil ca întâmplările din legenda lui Alexandru și a Apei Vieții să fi avut loc în Dacia? Nu e doar posibil, ci și foarte probabil. În legendă, Alexandru a plecat singur până la muntele Mushas, pe care l-a traversat printr-un tunel, ajungând „în acest loc, care este Paradisul”, la muntele care domina întreaga omenire, ce era păzit de un „înger”. Istoricii spun că Alexandru a petrecut câteva zile pe malul alexsands-the-great-by-kirsi-salonenDunării până să se hotărască să o traverseze. De ce? Nimeni nu știe. Se știe că Alexandru a ajuns până în sudul Moldovei. Iar cel mai sudic punct al Moldovei este Galațiul, acolo unde se află un tunel pe sub Dunăre. De fapt, Galațiul e recunoscut pentru rețeaua sa complexă de tuneluri antice. E posibil ca Alexandru să fi traversat fluviul prin acel tunel până în Galați, ajungând de acolo (poate prin alt tunel) până la Vârful Omu, considerat de antici a fi Axis Mundis sau Columna Cerului, locul în care se intersectau Cerul și Pământul. În apropierea Vârfului Omu se află Sfinxul din Bucegi, celebrul paznic al tărâmului zeilor, care ar putea fi „îngerul” ce i-a interzis lui Alexandru accesul. În religia ebraică, sfincșii erau numiți heruvimi, deveniți îngeri în creștinism. După ce „îngerul” i-a confirmat existența unei fântâni „ale cărei ape sunt numite apele vieții”, regele macedonean s-a întors la oamenii săi. Apoi, aflând locația Apelor Vieții, legenda spune că Alexandru a plecat în Ținutul Întunericului însoțit de câțiva soldați, lăsându-și armata în urmă. Conform istoricilor, în Dacia a pătruns noaptea, la adăpostul întunericului, fiind însoțit de un număr mic de soldați, în timp ce restul armatei sale rămăsese pe malul sudic al Dunării. Macedonenii au ajuns până la Carpații de Curbură, de unde s-au întors în cea mai mare grabă. Se știe că munții Carpați sunt străbătuți de numeroase tuneluri ce duc până în Ardeal, „lumea de dincolo” sau „grădina zeilor”, locația cea mai probabilă a fântânii cu Apă Vie. Probabil la capătul unui astfel de tunel, într-un loc „bătut în smaralde, safire și iacinte”, au fost întâmpinați macedonenii de către acele „păsări cu chip uman” care le-au blocat trecerea. „Întoarce-te, fiindcă pământul pe care calci aparține numai lui Dumnezeu. Întoarce-te, nefericitule, fiindcă în Țara Binecuvântaților tu nu poți pune piciorul!”, i-a spus una dintre ele lui Alexandru, iar macedonenii au fugit înfricoșați către tabăra lor. Această grabă reiese și din cronicile istoricilor care povesteau că, după ce i-au urmărit pe daci până în apropierea Carpaților, macedonenii s-au retras rapid, părăsind țara în aceeași zi. Dacă legenda susține că, înainte de a fugi, macedonenii și-au luat ca suveniruri câteva pietre și o palmă de praf, ce s-au dovedit a fi praf de aur și pietre prețioase, istoricii afirmă că, înainte de a părăsi Dacia, soldații lui Alexandru au prădat bunurile lăsate în urmă de daci. Prin urmare, celebra legendă care a înfierbântat regii și aventurierii Evului Mediu se referă la scurta campanie a lui Alexandru Macedon în Dacia. Iar Apa Vieții, căutată prin India, America, Egipt sau Orientul Apropiat, se află în adevărata Grădină a zeilor, Ardealul dacilor. Speriat de paznicii tărâmului zeilor, Alexandru Macedon a încercat să obțină nemurirea prin alte mijloace. A vizitat preoții celor mai vechi civilizații ale lumii, precum cea egipteană, babiloniană și indiană, a consultat oracole ale zeilor și înțelepți ca Diogene sau Aristotel, în speranța că va găsi o altă metodă de a obține nemurirea. Însă răspunsul mult dorit întârzia să apară, iar destinul lui Alexandru urma să fie identic cu cel al idolului său, Achilleus, macedoneanul pierzându-și viața în tinerețe, după fapte de vitejie ieșite din comun, ce i-au asigurat nemurirea în paginile istoriei universale.

Se pare că Alexandru cel Mare nu a avut un singur idol, pe Achilleus, ci doi. Expediția sa a fost inspirată din cea a lui Ghilgameș, cel mai mare erou al OrientuenkiduGilgamesh200polui Apropiat, care se aseamănă destul de mult cu eroul războiului troian. Și Ghilgameș și Achilleus erau două treimi zei și doar o treime muritori, mamele ambilor fiind zeițe, iar tații fii ai unor semizei. Ambii au descoperit că pot deveni nemuritori doar prin faptele lor de vitejie, care să rămână veșnic în amintirea omenirii. Amândoi eroii au avut relații de strânsă prietenie transformată în homosexualitate (Ghilgameș cu Enkidu și Achilleus cu Patroklos), acei parteneri fiind considerați „suflete-pereche” ale eroilor. Alexandru le-a urmat exemplul, având o relație identică cu Hephaestion, garda sa de corp. În toate cele trei cazuri, partenerii au murit înaintea eroilor. Și Ghilgameș și Achilleus au avut de înfruntat câte un adversar redutabil, neînvins până în acel moment (Humbaba, paznicul Pădurii de Cedri și Hector, eroul troienilor). Amândoi au fost urâți de către zeița iubirii, numită Afrodite în Grecia și Iștar / Inanna în Mesopotamia.

De unde provine admirația lui Alexandru Macedon pentru acest semizeu mesopotamian? Între Ghilgameș, Herakles (cel mai mare erou al grecilor) și Samson al evreilor există o serie de asemănări, ce sugerează posibilitatea de a fi vorba despre una și aceeași persoană în toate cele trei cazuri. Deși se pregătea să devină un nou Achilleus încă de mic, Alexandru s-a declarat urmaș al lui Herakles după mamă. Adică al celui numit de sumerieni Ghilgameș. Din acest motiv, a încercat să-i calce strămoșului său pe urme. Ca și Ghilgameș, împăratul macedonean a rătăcit printr-un „ținut al întunericului” de pe tărâmul zeilor, în căutarea nemuririi. Ghilgameș a locuit cu mama sa în Uruk, acolo unde a devenit rege după moartea tatălui său. Alexandru, care și el a devenit rege după moartea tatălui său, a locuit cu mama sa până și-a început celebra campanie. Epopeea lui Ghilgameș susține că eroul a ajuns la un moment dat în Liban. În timpul campaniei împotriva perșilor, Alexandru a ajuns și el în Liban, unde a asediat orașul Tyr timp de șase luni în anul 332 î.e.n. Asediul a avut loc ca urmare a refuzului localnicilor de a-i permite să aducă ofrande zeului Melkart, pe care grecii îl identificaseră cu Herakles (adică același Ghilgameș). După Tyr, Alexandru a trecut în Palestina, acolo unde în 2011 arheologii au descoperit o statuie a lui Herakles (mai 2012-02-23-hercules_the_last_thracian-e1330040047185-1024x772exact în Valea Jezreel). Apoi a asediat Gaza, locul în care tradiția evreiască susține că Samson a fost capturat de filisteni, după ce a fost trădat de prostituata Dalilah. Conform istoricului roman Quintus Curtius Rufus, Alexandru l-a ucis pe Batis, comandantul fortăreței din Gaza, întocmai ca Achilleus pe Hector în războiul troian: l-a legat de un car și l-a târât în jurul zidurilor cetății. Din acel loc, oastea macedoneană s-a îndreptat către Egipt, acolo unde grecii îl identificaseră pe Herakles cu una dintre zeitățile locale, numite Som, Dsom, Chon sau Maceris. Conform lui Ptolemaeus Hephaestion, egiptenii l-au numit inițial Nilus pe Herakles. Potrivit unei tradiții, înainte de a pleca într-o călătorie, zeul Osiris l-a însărcinat pe Herakles cu guvernarea Egiptului. De acolo, Alexandru s-a îndreptat către Mesopotamia, unde Herakles era cunoscut ca Ghilgameș. După victoria de la Gaugamela din 331 î.e.n. împotriva perșilor, Alexandru s-a proclamat rege al Asiei. A fost primit ca atare nu doar în Babilon și Susa, așa cum ne indică istoricii, ci și în Uruk, orașul condus de Ghilgameș în urmă cu câteva milenii. Ca mărturie stă Lista regilor din Uruk, în care Alexandru (numit aici Aliksaandar) este acreditat cu o domnie de șapte ani. Din Mesopotamia macedonenii au plecat în India, acolo unde grecii considerau că a ajuns la un moment dat Herakles. De altfel, grecii l-au identificat pe semizeul lor cu Vajrapani al indienilor, protectorul lui Buddha. Interesant este că, atât Enkidu al lui Ghilgameș, cât și Hephaestion al lui Alexandru, au murit înaintea celor doi eroi, fiind răpuși în același mod, de către boli incurabile. Destinul lui Alexandru a fost și el identic cu al lui Ghilgameș până la capăt, amândoi fiind răpuși de febră la capătul unor expediții glorioase. Regele macedonean a căzut în timp ce bea din cupa de doisprezece litri a lui Herakles. În cazul său chiar s-a vorbit despre otrăvire, așa cum considera Olimpias, mama lui Alexandru. Dacă această ipoteză ar fi adevărată, moartea lui Alexandru ar fi identică cu cea a lui Herakles, care a fost la rândul său otrăvit. Însă cele mai evidente asemănări dintre Alexandru Macedon și idolul său semizeu se întâlnesc în căutarea nemuririi.

În Epopeea lui Ghilgameș, eroul a plecat către „Țara Dilmun, grădina Soarelui” sau Dacia, la fel ca Alexandru. Ghilgameș a traversat muntele Masu printr-un tunel care „în lungime măsoară douăsprezece mile de întunecime, în interiorul său nu-i nici un pic de lumină; iar în inima lui domnește beznă deplină”, la capătul căruia „creșteau tufișuri cu nestemate pe crengile lor”, ghimpii și scaieții „erau din pietre de gilgameshhematită, din nestemate rare și agate, ba erau și perle din adâncul mării”. Alexandru a traversat muntele Mushas printr-un tunel întunecat, timp de douăsprezece zile, la capătul căruia a găsit un loc „bătut în smaralde, safire și iacinte”. În Epopeea lui Ghilgameș, „la porțile muntelui stăteau de pază făpturi jumătate-om, jumătate balaur, Scorpionii; fața lor era înfricoșătoare, privirea lor ucidea oamenii”. Alexandru Macedon a întâlnit la capătul tunelului, în Grădina Zeilor, „păsări cu chip uman”. Acele creaturi i-au permis accesul lui Ghilgameș, care era două treimi zeu și o treime muritor, însă l-au gonit pe Alexandru, ceea ce rezolvă problema presupusei descendențe divine a macedoneanului. Cum în Grădina Zeilor aveau acces doar zeii și copiii lor, Alexandru nu era fiul lui Zeus, Dionysos sau Amon, așa cum se credea, ci al unui muritor, cel mai probabil al regelui Filip. Ceea ce a contat prea puțin pentru cineva care voia din tot sufletul să se considere un urmaș al zeilor, cât și pentru cei ce l-au urmat în îndelungata sa expediție.

Dacă sursa nemuririi era în Dacia, nu ar trebui să ne mire faptul că acest aspect se întâlnește și în folclorul românesc. Cel mai bun exemplu îl constituie basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Eroul, pe nume Făt Frumos, a plecat din împărăția tatălui său, călare pe un cal înaripat (asemănător lui Pegasus al grecilor), în căutarea nemuririi. După câteva zile de mers, a ajuns pe un tărâm locuit de creaturi îfat-frumos1nfricoșătoare, precum Gheonoaia sau Scorpia, unde niciun muritor nu se aventurase până în acel moment. După ce au traversat o pădure deasă, eroul și calul fermecat au ajuns pe teritoriul unor zâne, unde au descoperit viața veșnică mult dorită. Acolo au trăit vreme îndelungată, până când Făt Frumos, ajuns întâmplător în Valea Plângerii, și-a amintit de părinții săi. S-a întors acasă, descoperind cu stupoare că a lipsit câteva secole, deși pentru el trecuseră doar câteva zile. Chiar dacă nemurirea aici nu este dată de vreo apă fermecată, ca în celelalte legende, ci de un anumit loc, putem concluziona că acțiunea se petrece în același tărâm al zeilor din Dacia. Trebuie amintit și faptul că, despre acest basm, Constantin Noica afirma că ne aflăm „în fața unui dar nesperat al culturii noastre folclorice adus umanității… Nu cunoaștem o altă operă în proză a geniului omenesc să aibă atâta miez, de la primul la ultimul gând, și atât de riguroasă rostire”.

Într-o legendă din munții Buzăului, împăratul Luana își tămăduia supușii folosind leacuri numai de el știute, cu apele vii și moarte din Valea Izvoarelor. În acea zonă trece râul Slănic, localnicii folosindu-i chiar și astăzi apele pentru a-și trata diferitele afecțiuni. Apele miraculoase se întâlnesc în multe basme românești, a căror acțiune se petrece în același fat_frumos_din_lacrima-2tărâm dacic. În Voinicul cel fără de tată, cules de Petre Ispirescu, eroul este tăiat în bucăți de către un zmeu. O zână „luă bucățică cu bucățică, os cu os, și le așeză una lângă alta, fiecare la locșorul lor. După aceea turnă apă moartă peste dânsele. Ele se închegă, lipindu-se una de alta; pielea se făcu ca piftia, întrupându-se. Îl stropi cu apă vie și se însufleți”. În basmul Voinic de Plumb, Voinicul de Fier îl ucide în același mod pe cel de plumb. Eroul poveștii este adus la viață de Moș Călugăr, care „spală trupul alb cu un fel de apă și îndată s-a sculat Voinic de Plumb”. În povestea Pescăruș-Împăratul, eroul este ciopărțit și ars într-un cuptor de către doisprezece zmei, apoi reînviat cu ajutorul apei fermecate. În Țugulea, fiul unchiașului și al mătușei, personajul principal, ucis de frații săi, este adus la viață cu ajutorul Apei Vii de către un urs și un vultur. O altă poveste populară românească este Pipăruș Petru și Florea Înflorit unde zmeul, aflat în punctul de a fi ucis, spune: „Lasă-mă în pace că-ți înviu pe cei doi frați (…) Și merse zmeul și-i dezgropă, și le puse inimile la loc, și-i stropi cu apă vie și se sculară mai frumoși de cum au fost”. În Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă, eroul este decapitat de către spân. Fiica împăratului Roș „repede pune capul lui Harap-Alb la loc, îl înconjură de trei ori cu cele trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă, să stea sângele și să se prindă pielea, apoi îl stropește cu apă vie, și atunci Harap-Alb îndată învie”. Din toate aceste povești reies două feluri de ape miraculoase: cea moartă, care vindecă sau regenerează, și cea vie, care readuce la viață. Într-un procentaj mic al basmelor, Apa Moartă este otrăvitoare pentru orice organism viu care o consumă. În general, Apa Vie are și alte proprietăți, fiind capabilă să întinerească sau să vindece dorul. De exemplu, în Fântâna Sticlișoarei, eroului i se cere să aducă apă de la respectiva fântână, deoarece „cu apa doamnei Sticlișoare, dacă se spăla omul, se făcea copil de doisprezece ani: Cum puse mâna pe sticla de apă, împăratul se spălă pe ochi și se făcu taman ca și cum ar fi fost de doisprezece ani”. Această apă era atât de prețioasă, încât împăratul a fost dispus să ofere în schimbul ei jumătate din propria sa împărăție. În Viteazul cu mâna de aur, personajul principal, aflat în căutarea fraților săi ce fuseseră încremeniți sub o stană de piatră, ajunge 264410-harap-alb-2la o bătrână care îl supune unei încercări: „Când ăi veni, să-mi aduci d-acolo amândouă vasele pline: cofa cu apă-vie, sticla cu apă-moartă; cu apa-vie să pot întineri pe oricine, cu apa moartă să pot îmbătrâni pe oricine”. Și aici se găsește funcția dublă a apei miraculoase, pe care eroul o folosește pentru a-și trezi frații împietriți: „Cu apa din cofă stropi mai întâi caii, care se deșteptară, se scuturară și-ncepură să râncheze de se zguduia locul. Când stropi pe voinici, întâi se roșiră la față, apoi se deșteptară ca din amorțeală”. Iar în povestea Voinicul cel fără de tată, culeasă de Petre Ispirescu, zmeul l-a sfătuit pe erou să folosească Apa Vie pentru a vindeca dorul mamei sale de părinți și de casă. „În țara de unde sunt eu, oamenii pătimași de asemenea boală fac tot ce se poate de aduc apă vie și apă moartă de la munții ce se bat în capete. Această apă este leacul cel mai bun”, spunea zmeul. Imaginea munților ca paznici ai locului unde se află Apa Vie apare și în basmul Spaima zmeilor. De asemenea, în Epopeea lui Ghilgameș și în legenda lui Alexandru Macedon am văzut că Apa Vie se afla dincolo de munți, în Ardealul dacilor.

La fel ca în poveștile românești, Apa Vie este prezentă și în mitologia slavă, care o consideră băutura zeilor. Cel care o bea obține tinerețea veșnică și, implicit, nemurirea. Pentru popoarele slave, Apa Vie izvora din Fântâna Fermecată de pe muntele Hvangur din Paradis, ce era păzită ori de Șarpele Alb și Fecioarele Albe, ori de zeii Siva și Jiva. Grecii antici au înlocuit Apa Vie cu ambrozia, o băutură „mai dulce ca mierea”, după cum o descria Alexandru Mitru în Legendele Olimpului, destinată exclusiv zeilor. Cei care beau această licoare sau gustau nectarul divin deveneau nu doar nemuritori, ci chiar zei. Cel mai bun exemplul este Tantalus, care a căpătat viața veșnică după ce a furat ambrozia și nectarul zeilor. Demphon, uns cu ambrozie de zeița Demetra, ar fi devenit nemuritor dacă mama sa nu ar fi întrerupt procedura. Zeul Apollo a uns trupul lui Sarpedon (posibil tot cu ambrozie) încât acesta să trăiască mai multe generații. Iar zeița Afrodita i-a oferit lui Phaon o poțiune magică ce l-a întinerit, realizată probabil tot din ambrozie, care are aceleași proprietăți ca Apa Vie din basmele românești. În mitologia indiană, băutura zeilor, care oferea nemurirea, se numea Soma (nume ce provine din românescul Someș). Se spune că zeii Deva s-au luptat la începutul timpului cu demonii Asura pentru acest elixir, în final zeii fiind cei ce l-au câștigat. Se pare că Soma avea și alte proprietăți, la fel ca Apa Vie din folclorul românesc. Se spune că zeul Indra bea nectarul divin uneori pentru a căpăta puteri în lupte, Soma ajutându-l să crească foarte mult, ajungând la proporții gigantice. Nu doar Soma avea aceste proprietăți, indienii strecurând Apa Vie din folclorul dacic în povestea zeului Krișna, a cărui piele a devenit impenetrabilă după ce a fost scăldat de mama sa în apa unui râu. Singurul loc vulnerabil al zeului era călcâiul de care l-a ținut mama sa în timp ce l-a scufundat în apă. Grecii au preluat acest mit al lui Achilles-Heel-Shri-KrishnaKrișna și i l-au atribuit lui Achilleus, eroul războiului troian și idolul lui Alexandru Macedon. Pentru ei, semizeul a fost scăldat în apele Stixului (unul dintre râurile care înconjurau Tartarul) de către mama sa, zeița Thetis, devenind astfel invincibil. Singurul său punct vulnerabil era călcâiul de care a fost ținut, pe care Paris i l-a săgetat la sfârșitul războiului troian. Cum Tartarul grecilor se afla în Ardealul dacilor, Styxul ce oferea invincibilitatea pare a fi aceiași apă a vieții pe care au căutat-o Ghilgameș, Alexandru Macedon și mulți alții după ei.

Existența acestei ape miraculoase pe teritoriul dacilor ne este sugerată până și de părintele istoriei, Herodot, care scria că, înainte de a ajunge la Istru (Dunăre), Darius al perșilor i-a supus mai întâi pe geții care se credeau nemuritori. Din alte traduceri reiese că, în viziunea lui Herodot, geto-dacii nu se credeau nemuritori, ci deveneau astfel. Nemurirea dacică se întâlnește în învățăturile lui Zamolxis, referindu-se la viața veșnică a sufletului, însă poate avea legătură cu apele miraculoase de pe teritoriul Daciei, ce ofereau longevitate, tinerețe veșnică, vindecarea bolilor și chiar izvorul-vietii-1247nemurire, prezente din abundență în poveștile populare daco-române. Dincolo de mituri, aceste ape există în număr mare pe teritoriul dacilor. De exemplu, izvoarele de la Scropoasa și Herculane fac adevărate miracole pentru longevitate și sănătate, cea de la periferia Bârladului s-a dovedit a fi o reală minune terapeutică, iar cele de la Comarnic au atras până și atenția experților NATO prin puritatea lor. Cei care beau apă dintr-o fântână de la marginea satului Runc cresc brusc în înălțime iar izvorul de la Sâmbăta de Sus este considerat un dar de la Dumnezeu de către cei ce s-au vindecat de boli socotite incurabile. În 1696, Constantin Brâncoveanu și frații săi au ctitorit lângă acest izvor mănăstirea Sâmbăta de Sus, primul Hram al ei fiind numit „Izvorul Tămăduirii”. În prezent, în România există aproximativ o sută șaizeci de stațiuni cu potențial balnear, ce folosesc proprietățile curative ale apelor minerale, cum ar fi Amara, Borsec, Băile Tușnad, Călimănești – Căciulata, Covasna, Govora, Slănic-Moldova sau Sângeorz-Băi. Dintre toate acestea, care este apa căutată de numeroase generații de-a lungul mileniilor, adevăratul izvor al vieții?

În zona numită „Șapte Izvoare” din Munții Bucegi, pe Valea Ialomiței, există o sursă de apă ce a fost studiată în laborator încă din anul 1927. Atunci, Grigore Marinescu atrăgea atenția că apa din acea zonă este una dintre cele mai curate din lume. George Murceanu a continuat studiile începând cu 1930, iar din 1935 o societate franceză. Toate testele au arătat că apa de la „Șapte Izvoare” este unică în lume, numărul său de bacterii precum și poluarea cu azotați și azotiți fiind egale cu zero. Alte studii au hot-springsavut loc între martie 1981 și februarie 1982, Nicolae Ceaușescu cerând să fie închisă în acea perioadă respectiva zonă. Doctorul inginer Ion Olteanu, unul dintre cercetătorii fenomenelor stranii din Bucegi, declara: „Președintele de atunci a fost informat că această sursă de apă este cunoscută de peste două mii de ani și că se găsește în zona inițiatică a dacilor, în Masivul Bucegi, că scrierile vechi pomenesc despre o apă din care a băut Zamolxe înainte de a deveni zeu, și că există un simbol al celor șapte izvoare pe scuturile dacice redate pe Columna lui Traian. Lui Ceaușescu i-a sunat bine mai ales faptul că acolo s-ar afla zona nemuririi, adică un punct energetic pozitiv. Dosarele de la Șapte Izvoare au fost redeschise după 1990, iar testele recente au arătat că informațiile lui Ceaușescu nu erau chiar departe de realitate”. Din faptul că bacteriile nu supraviețuiesc în această apă înțelegem că ea este Apa Moartă din folclorul popular. Investigațiile au arătat că izvorăște dintr-o grotă în care se află un imens lac subteran, debitul ei fiind de aproximativ patru mii de litri pe secundă. Cercetătorii au avansat ipoteza potrivit căreia puritatea apei se datorează unei anomalii geo-magnetice deși, conform credinței populare, izvorul are această proprietate deoarece trece peste o comoară masivă de argint. Totuși, această apă izvorăște din subteranul vârfului Omu, cel mai încărcat punct energetic de pe glob, considerat de întreaga lume antică locul în care se uneau Pământul și Cerul. Din același loc izvorăsc toate cele șapte izvoare dacice (printre care se află și cel al Apei Vii), cu proprietăți curative. Energiile vârfului Omu au vindecat de-a lungul NAN7662timpului diferite afecțiuni ale vizitatorilor, unele considerate din punct de vedere medical incurabile. Tot acolo se află așa-numita „Gură de Rai”, un loc în care organismul nu obosește ci, dimpotrivă, se revigorează, indiferent de efortul fizic depus. Prin urmare, proprietățile vindecătoare ale celor șapte izvoare se datorează doar energiilor muntelui pe care cândva a fost crucificat Prometheus din același motiv (în legendele grecilor, ficatul titanului se regenera zilnic). Iar izvorul vieții, vânat de Ghilgameș, Alexandru Macedon, papi, regi și aventurieri, curge în continuare nestingherit pe tărâmul dacilor, vegheat fără încetare de privirea ageră a Sfinxului din Bucegi, la ordinul Marelui Zeu Zamolxis.

23. Zeii dacilor

Posted in Secretele zeilor on 2 octombrie, 2013 by KLAUDYU

 Pantheon_Splash_thumb

Creațiile religioase ale tracilor și geto-dacilor par să fi împărtășit deopotrivă un destin nefericit… Cu excepția câtorva informații prețioase, comunicate de Herodot a propos de scenariul mitico-ritual al lui Zalmoxis, informațiile privind religiile tracă și traco-getă sunt puțin numeroase și aproximative”, constata cel mai mare specialist al omenirii în istoria religiilor și a civilizațiilor umane, Mircea Eliade. Herodot, părintele istoriei, este primul care a scris despre religia dacilor, centrată în jurul unei singure divinități, Zamolxis. Herodot susținea că Zamolxis a fost un sclav al lui Pitagora, zeificat de către dacii cărora le-a adus o mulțime de cunoștințe din diferite domenii, de la astronomie la medicină. Herodot mai spunea că Zamolxis a cerut să i se facă o locuinţă subterană, unde a stat trei ani, iar dacii sacrifică un om la cinci ani, ca sol pentru Zamolxis.

Din fericire, nu toți sunt de acord cu părerea celui supranumit „părintele istoriei”. Jean Baptiste Bourguignon d’Anville în Mémoire sur la nation des Getes et sur le pontife adoré chez cette nation din 1759 susținea că Zamolxe era un profet divinizat, nicidecum un sclav al lui Pitagora, iar muntele sacru al profetului, Kogaionon, s-ar fi aflat în Carpații Moldovei, în regiunea Cașin (Bogdănești, județul Bacău). Conform lui Erwin Rohde în Psyche (1894), povestea lui Herodot, care susținea că Zamolxis a fost sclav al lui Pitagora, este „o deformație euhemerizantă a unei legende miraculoase”, iar pentru Vasile Pârvan „întreaga poveste e o naivitate raționalistă grecească”. Deși nu puțini sunt cei care îl consideră pe zeul dacilor un profet divinizat, majoritatea cercetătorilor cred că era vorba despre o zeitate în toată regula. Gheorghe Muşu scria în Mitologia tracilor că Zamolxis este Pământul, ipostaziat ca divinitate. Pentru Athanasios Serg. Rhousopoulos în De Zamolxide din 1852, Zamolxis era o putere subpământeană. În Religia geto-dacilor, Ion Iosif Rusu nota că „Zamolxe, zeitate autohtonă la geţi, nu poate fi decât «zeu al pământului», ca personificare a generosului fundament şi izvor al vieţii”. Carl Clemen susținea în Zalmoxis (1939) că acesta a fost la început zeul morţilor, din acest motiv fiind numit de greci Kronos, devenit mai târziu şi un geniu al vegetaţiei, un fel de Dionysos traco-getic. În Psyche din 1894, Erwin Rohde afirma că geții aveau un singur zeu, pe Zamolxe, care era comparat cu Kronos, deoarece amândoi stăpâneau asupra morților. O idee asemănătoare se întâlnește și în Les images thraces de Zeus Keraunos: Zbelsurdos, Gebeleizis, Zamolxis din 1913 a lui Georges Seure, pentru care Zamolxis este fie Zeus Keraunos, fie Kronos-Hades. Echivalarea lui Zamolxis cu Kronos al grecilor nu este o inovație a autorilor secolelor XIX – XX, ci o ipoteză preluată din antichitate. În secolul al II-lea î.e.n, Mnaseas din Patrae nota că „Geţii îl adoră pe Kronos, pe care-l numesc Zamolxis”. Iar în secolul al III-lea, Diogene Laertios amintea de „Zamolxis, care este adorat de geţi, fiind socotit drept Kronos”.

Dacă Zamolxis (numit adeseori și Zalmoxis, Zamolxe, Zalmoxe sau Salmoxis) a fost identificat încă din antichitate cu Dionysos, Kronos și Hades ai grecilor, adică Enki al sumerienilor, ar putea fi această echivalare corectă? Putem căuta răspunsul în numele zeului. Lingvistul german Paul Kretschmer tâlcuia numele lui Zamolxis ca „rege, stăpân al oamenilor”. Nicolae Densușianu zamolxe-cu-lupiicredea că Zalmoxis înseamnă „Zeul Moș”, fiind format din „zal” („zeu”) și „mox” („moș”). În De rebus Geticis, Guilielmus Bessell afirma că Zamolxis privine din grecescul „zemar” („sub pământ”) şi „ksi („a trăi”), „zemarski” sau „zamarski” transformându-se în Zamolxis („cel care trăieşte sub pământ”). Totuși, răspunsul corect se întâlnește în limba frigienilor, tracii din Anatolia (Turcia de astăzi). E posibil ca numele lui Zamolxis să provină din cuvântul „zemel”, care a dat numele Semele (zeița Pământului pentru greci, mama lui Dionysos). Deosebirea de vocală, „a” în geto-dacicul „zamol” față de „e” în frigianul „zemel” și în grecescul „semele” este un amănunt fonetic local tracic, indo-europeanul „e” sau „o” fiind transformat în „a” la tracii septentrionali și menținut ca „e” la cei meridionali și la frigieni. Prin urmare, „zamol” la tracii de nord (dacii) și „zemel” la tracii de sud și la frigieni înseamnă același lucru, adică „pământ”. Partea finală a numelui lui Zamolxis, „xis”, a fost explicată prin influenţa iraniană ca însemnând „stăpânitor, prinţ, rege, încercare”. În același timp, ar putea fi un corespondent scurtat al sciticului „xais”, ce se traduce prin „rege” sau „stăpân”. În concluzie, sensul corect al numelui Zamolxis este „stăpânul Pământului” sau „regele Pământului”, nume identic cu cel al sumerianului Enki („domnul Pământului” ori „stăpânul Pământului”). Să nu uităm că, în Religia geto-dacilor, Ion Iosif Rusu declara că „Zamolxe, zeitate autohtonă la geţi, nu poate fi decât «zeu al pământului»”, iar Gheorghe Muşu scria în Mitologia tracilor că Zamolxis este Pământul, ipostaziat ca divinitate. Ținând cont și de echivalarea zeului dacilor cu Dionysos, Kronos și Hades ai grecilor, adică Enki al sumerienilor, adevărata identitate a lui Zamolxis iese la lumină. În plus, Enki era și Prometheus al grecilor, cel care a fost crucificat pe Vârful Omu, pe teritoriul zeului dacilor. Ca un amănunt suplimentar, Brașovul (oraș aflat în apropiere de Vârful Omu) a fost numit de către sași Kronstadt, adică „orașul lui Kronos”.

După cum remarca și Mircea Eliade, informațiile despre religia dacilor sunt într-un număr extrem de redus, majoritatea provenind din scrierile lui Herodot. Acest lucru i-a făcut pe cei mai mulți cercetători să concluzioneze zamocă dacii aveau o religie monoteistă, Zamolxis fiind unicul zeu venerat în spațiul carpato-danubiano-pontic. Însă acest lucru nu poate fi sub nicio formă adevărat. Dacii făceau parte din neamul tracilor, despre care știm că erau politeiști. În plus, în Dacia s-au descoperit câteva statuete ale zeiței Bendis, adorată de tracii de pretutindeni. În Herodot și pretinsul monotheism al Geților din 1944, Constantin Daicoviciu scria că în textul lui Herodot se găsesc două divinități: zeul htonic Zamolxis și zeul tunetelor și al cerului, Gebeleizis. Numeroși autori antici greci susțineau că Apollo venea adeseori în Dacia, acolo unde s-a născut Ares, iar Artemis își petrecea și ea o mare parte din timp printre daci. Au supraviețuit din antichitate câteva referiri la Gemenii Zamolxis, născuți la Argedava, iar istoricul austriac Eduard Robert Roesler declara în Romänische studien din 1871 că a descoperit în religia dacilor și o zeitate feminină numită Zamolxis. Prin urmare, dacii nu erau monoteiști, ci politeiști, la fel ca restul tracilor, în religia cărora trebuie să căutăm zeitățile dacice dispărute din istorie.

Descoperind urme ale unei divinități celeste în religia dacilor, câțiva cercetători au considerat că nu poate fi vorba decât despre Zamolxis. Însă în Religia geto-dacilor, Ioan Iosif Rusu scria despre zeitatea htonică Zamolxis: „de o evoluție a lui în putere uraniană, cerească, nu poate fi vorba, căci spațiul ceresc aparținea în mitologia getică altui zeu, stăpânul fulgerelor: Gebeleizis”. Pentru a-și simplifica ipotezele, apărătorii teoriei monoteismului dacic l-au identificat pe Zamolxis cu Gebeleizis. Unii cercetători au refuzat această ipoteză, considerând că Zamolxis era marele preot care a preluat numele zeității pe care o slujea, Gebeleizis. De exemplu, în Das vorrömische Dacien din 1864, Eduard Robert Roesler scria că Gebeleizis și Zamolxis nu pot fi unul și același nume, Zamolxis fiind cel dintâi preot al zeului național Gebeleizis. În La colonne Trajane din 1865, Wilhelm Froehner considera că un om cu inteligență superioară și profet al Daciei, Zamolxe, s-a identificat cu zeitatea locală Gebeleizis. Iar în Zamolxis din 1852, C. Cless nota că marele preot Zamolxis și-a luat numele de la zeul pe care îl servea, fiind consacrat ca daemon și divinitate protectoare sub numele Gebeleizis. Am văzut însă că Zamolxis nu era un simplu muritor, ci chiar primul conducător al planetei noastre, Enki al sumerienilor. Prin urmare, nu putea fi un preot ce a preluat numele zeului furtunii. Dacă este vorba despre divinități diferite, cine a fost Gebeleizis?

Plecând de la afirmația lui Herodot, cum că tracii trăgeau cu săgeţile spre cer în timpul furtunilor, Erwin Rohde nota în Psyche (1894) că acela care tuna și fulgera nu era Zamolxis, ci un duh rău. Însă varianta sa nu a fost acceptată, Gebeleizis fiind o zeitate tracică în toată regula. În lucrarea Die alten Thraker II din 1893, Wilhelm Tomaschek scria că Gebeleizis era „aruncătorul fulgerelor”, forma originală a numelui fiind Sibeleizis sau Zibeleizis. Pentrugebeleizis_by_celerrimus-d62sca4 Eduard Robert Roesler era zeul Soarelui iar pentru Schneider era o zeitate orientală, adorată în chip de taur pe înălțimi de munți. Acest zeu al fulgerelor a fost numit Gebeleizis în nordul Traciei, iar în sud Zbelsurdos sau Zbeltiurdos, nume ce au fost traduse ca „strălucitul”. Pentru Nicolae Densușianu, Gebeleizis înseamnă „capul-lui-zeu”. Ioan Iosif Rusu afirma în Religia geto-dacilor: „se pare că Gebeleizis era considerat zeu suprem într-un sens deosebit, în timp ce, în Tracia, Zbelsurdos apare adesea precedat de numele lui Zeus, fiind așadar un epitet al acestuia, cu care era echivalat, poate considerat identic”. Zeul furtunii, ce avea ca simboluri Soarele și taurul, numit Zeus de către greci, era Enlil al sumerienilor. Numele său, Gebeleizis, este format din „ge” (preluat și de greci, însemnând „Pământul”), „bel” (epitet des întâlnit la popoarele semite, având sensul de „Domnul”), „ei” („și”) și „zis” (echivalent cu „xis”, adică „regele” sau „stăpânul”). Prin urmare, Gebeleizis înseamnă „regele și domnul Pământului”, titlu ce i se potrivește ca o mânușă celui de-al doilea conducător al planetei noastre, Enlil, căruia sumerienii îi atribuiseră numărul 50, adică titlul de rege. Fiind cunoscută aversiunea dintre Enki și Enlil, înțelegem de ce dacii, slujitorii lui Zamolxis / Enki, trăgeau cu săgeți spre cer în timpul furtunilor: pentru a-l goni pe inamicul divinității lor, Gebeleizis / Enlil, zeul furtunii.

Pentru traci, Bendis (al cărei nume a fost tradus prin „cea care leagă”) era zeiţa Lunii, a codrilor, a nopții, a fertilității, a dragostei și a farmecelor. Apelativul ei era Basileie în greacă sau Regina în latină. În cele câteva statuete descoperite pe teritoriul dacilor, zeița poartă o suliță în mâna stângă și o cupă de sacrificiu în cea dreaptă. Bendis, marea Zeiță Mamă a tracilor nu poate fi decât Ninhursag / Inanna a sumerienilor, fosta consoartă a lui Enki și mama lui Marduk, de asemenea zeiță a Lunii și a nopții (simboluri ale familiei lui Enki), a dragostei, a farmecelor și a fertilității, considerată personificarea Pământului. Bendis a fost echivalată cu Cybele, Kybele sau Kybebe, mama zeilor și marea zeiță a Pământului, a roadelor și a iubirii. În Lexikon, Photius scria că la lidieni și frigieni Afrodita se numea Kybebe, iar noi am văzut deja că Afrodita grecilor era Ninhursag a sumerienilor.

Grecii antici au identificat-o pe Bendis cu Artemis, Hecate şi Persephone 556462392_635672(Iștar a popoarelor semite) în mod eronat. Într-adevăr, cultul lui Iștar se întâlnește și în teritoriile tracilor, însă sub aspectul zeiței vegetației, Cotys (după care a fost denumit Cotiso, unul dintre regii dacilor). Se bănuieşte că numele ei înseamnă „bătălie”, „plăcere”, „dorinţă” sau „energie”, deși niciuna dintre aceste interpretări nu este sigură. În cultul zeiței Cotys se practica „scufundarea în apă”, rit de rodire, vrajă de ploaie la începuturi și botez al adepţilor de mai târziu (conform Encyclopedia Pauly-Wissowa). Cultul ei mai practica şi „travestirea bărbaţilor în veşminte femeieşti”, care a atras acuzaţiile de „neruşinată efeminare” (după cum nota Scholia în Satire), aduse practicanţilor cultului, numiţi de asemenea „semifemei şi destrăbălaţi” (conform lui Synesius în Epistulae). Travestiul și prostituția erau părți importante din cultul lui Iștar în Mesopotamia, zeița numită adeseori „curtezana zeilor” și „vulva cerului”, orașul ei sumerian Uruk chiar numindu-se „oraşul curtezanelor sacre”.

Un alt zeu important al tracilor sud-dunăreni era Sabadios sau Sabazios, zeul vegetaţiei în turgescenţă, al formelor pline, al războiului şi al Soarelui, ce avea formă de şarpe bucălat. Aristofan scria în Viespile că „tracii numesc Sabazios pe Dionysos”, nimeni altul decât zeul-șarpe Enki / Zamolxis. Dacă „dios” sau „zios” înseamnă „zeu”, prima parte a numelui său se poate interpreta cu ajutorul limbii egiptene, unde „sa” înseamnă „protecție” iar „ba”, „suflet” sau „spirit”. Prin urmare, Sabazios se poate traduce ca „zeul spirit care protejează”. Evreii au preluat epitetul tracic al lui Enki și l-au transformat în Sabaoth, devenit Savaot în creștinism, una dintre multiplele zeități din Vechiul Testament, unite ulterior într-una singură. De asemenea, sabatul evreilor și al vrăjitoarelor și-a primit numele de la aceiași divinitate.

Pe Enki îl întâlnim în religia tracilor și sub alte aspecte. De exemplu, Dabatopeios era zeul focului şi al făurarilor, un personaj identic cu Hephaistos al grecilor sau Ptah al egiptenilor. Pentru traci, Derzelates, Derzelas sau Derzis era zeul htonian numit de greci Theos Megas („Zeul Mare”), al cărui nume înseamnă „ascunsul, învăluitul”, întocmai ca Amon al egiptenilor și Pluton al romanilor. La frigieni (tracii din Anatolia), Men era zeul Lunii, stăpânul apelor, domnul ploilor, paznicul jurămintelor și legămintelor, stăpânul ținutului morților, numit adeseori și Tyrannos ca expresie a puterii sale, exercitată asupra sorții muritorilor. Pe lângă numele aproape identic cu Min al egiptenilor, zeul războiului și al fertilității, Luna, apa și ținutul morților îl echivalează cu același Enki. De altfel, calendarul tracilor a avut la începuturi și multă vreme după aceea caracter lunar, fără îndoială o influență a cultului primei lor divinități.

Dacă anticii susțineau că Marduk a locuit în Dacia, el fiind după Potop zeitatea supremă a rasei albe, cultul său nu putea lipsi din religia tracilor. artworks-000017964902-5o2qzf-originalNumit de greci Apollo ca zeitate solară sau Ares ca una războinică, Marduk apare la traci sub diferite nume. Ca zeu al războiului, tribul apsintilor din Chersones îl numea Pleistoros, iar tribul crestoni din Mygdonia, Candaon sau Candaios. Marele Călăreț trac, al cărui cult era foarte răspândit în Tracia, purta numele Heros sau Heron, din care a luat naștere Horus al egiptenilor. De multe ori, lângă el era reprezentat un copac în jurul căruia se încolăcea un șarpe. Unul dintre epitetele sale, „Epekoos” („cel care aude, care împlinește”) amintește de Apollo, care era înfățișat în Sparta cu patru mâini și patru urechi, pentru mai buna ascultare și ajutorare a credincioșilor. Iar Horus / Apollo e nimeni altul decât zeul-șarpe Marduk, fiul lui Enki și Ninhursag.

Dacă dacii venerau aceleași zeități ca și restul tracilor, cum se face că doar numele lui Zamolxis a supraviețuit din întregul lor panteon? Răspunsul ignorat de toți cercetătorii nu este atât de complicat pe cât s-ar crede: dacii le atribuiau tuturor divinităților lor același epitet, Zamolxis. Știm deja că ei credeau în Gemenii Divini Zamolxis, la fel cum știm că exista și cel puțin o zeiță cu acest nume. Astfel s-ar explica și diferitele variante ale acestui nume, cum ar fi Zamolxis, Zalmoxis, Zamolxe, Zalmoxe sau Salmoxis; nu era vorba despre un singur zeu cu un nume scris în multiple moduri, ci de mai multe zeități cu același epitet. În plus, astfel înțelegem și diferitele descrieri ale lui Zamolxis, de la zeu htonic la unul uranian sau doar simplu profet divinizat după moarte. Ca exemplu, R. Roesler scria în Romänische studien din 1871 că Ares poate fi Zamolxis sau Zalmoxis, iar ființa lui Zamolxis nu poate fi net deosebită de cea a zeului Soarelui, Gebeleizis. De asemenea, Carl Goos în Skizzen zur culturgeschichte der mittleren Donaugegenden din 1877 afirma că zeitatea specific getică era Zamolxe, care ar putea fi identică și cu Ares al grecilor. Despre Zamolxis știm că era Enki, Gebeleizis era Enlil iar Ares, Marduk. Cei trei nu pot fi unul singur însă acceptând ideea că Zamolxis era doar un epitet aplicat tuturor marilor divinități, toate aceste relatări diferite (doar în aparență) capătă sens. Enki era Zamolxis care locuia într-o peșteră din apropierea Sfinxului din Bucegi, care a construit o uriașă cetate în Țara Luanei din Buzău și care a fost crucificat pe Vârful Omu, Marduk era Zamolxis – Apollo / Ares care locuia printre daci / hiperboreeni și Typhon care a fost închis în Tartarul de sub Munții Apuseni iar Iștar era Zamolxis – Artemis  / Cotys care vizita adeseori Grădina Zeilor din Ardealul dacilor. Pe lângă acești zei ai dacilor mai exista încă un Zamolxis, pierdut în negurile trecutului.

Despre Enoh / Nabu / Noe știm că a fost dus după Potop în Grădina Zeilor / Ardeal, acolo unde a locuit vreme îndelungată aproape de urmașii săi, dacii, care au populat inițial ținuturile din jurul Ardealului. Epopeea lui Ghilgameș ne oferă indicii prețioase în încercarea de a afla unde locuia acesta. După ce a traversat muntele Masu (Vârful Omu) printr-un tunel subteran, Ghilgameș a ajuns în Grădina Zeilor (Ardealul), unde i-a întâlnit pe zeul-Soare Șamaș (Marduk) și pe zeița viței de vie, Siduri (Iștar). A mers spre nord până la o mare întindere de ape, pe care a traversat-o cu ajutorul timonierului Urșanabi, până a ajuns „la obârșia apelor”, acolo unde locuia supraviețuitorul Potopului, Utnapiștim. Privind harta României, marea apă pe care a întâlnit-o Ghilgameș în drumul său nu poate fi decât râul Olt. Acesta izvorăște din munții Hășmaș, aflați în Carpații Orientali, din același loc din care izvorăsc și râurile Mureș, Bicaz și Trotuș, o adevărată „obârșie a apelor”, așa cum o numește Epopeea lui Ghilgameș. E posibil ca în zona munților Hășmaș să se fi stabilit Enoh / Noe după Potop? În acel loc se află Cheile Bicazului, o zonă geografică lungă de aproximativ opt kilometri, ce leagă10 Moldova de Ardeal. Cheile sunt însoțite de stânci impresionante, turnuri și piramide aparent naturale. O astfel de structură este Piatra Altarului, un masiv stâncos de 1.120 metri altitudine, despre care legendele spun că era folosit de daci pentru ceremonii de cult. Biblia, Epopeea lui Ghilgameș și cea a lui Atra-Hasis susțin că, imediat după Potop, supraviețuitorul Diluviului a construit un mare altar în locul în care a debarcat, pentru a aduce jertfe zeilor. Dacă Enoh / Noe / Nabu / Hermes / Thoth a locuit în Carpații Orientali după inundația globală, dând naștere poporului dacilor, interesant e că istoricul Herodot sugerează același lucru. El scria că tracii adorau în mod special zeităţile numite de greci Ares, Dionysos şi Artemis, adică Pleistoros / Candaon, Sabazios şi Bendis (Marduk, Enki și Iștar), însă regii îl cinstesc cel mai mult pe Hermes, jură pe el şi spun că se trag din el. Ne amintim că tracii sunt urmașii direcți ai pelasgilor, primul popor al lumii, din care a luat naștere omul modern, Homo Sapiens Sapiens. „Și a binecuvântat Dumnezeu pe Noe şi pe fiii lui şi le-a zis: Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!” (Facerea 9:1), iar tracii au procedat întocmai, colonizând întregul mapamond.

Dacă Enoh a venit după Potop în munții Hășmaș, care era locul exact în care a locuit? Singurul ce poate fi considerat casă a zeului este masivul Ceahlău, aflat în apropiere de Cheile Bicazului și munții Hășmaș. Din motive necunoscute, Ceahlăul este unul dintre cei trei munți sfinți ai creștinismului, alături de Tabor din Israel și Athos din Grecia. Deși nu are altitudinea altor munți din România, masivul Ceahlău este considerat un loc incredibil și chiar magic, ce poate fi văzut în zile senine de pe țărmul Mării Negre (aflat la o distanță de cinci sute de kilometri) sau de pe malul la fel de îndepărtat al Nistrului. Pentru Emilia Arcan, vicepreşedintele Consiliului Județean Neamţ, Ceahlăul „este locul care îţi asigură o relaxare deplină, unde chiar dacă zăpada te înţeapă cu acele ei, nu simţi durerea. Este comuniunea omului cu natura, orice suferinţă sufletească e alinată de cântul păsărilor şi aerul curat. Muntele Ceahlău înseamnă viaţă, linişte, împlinire, înseamnă altceva. Noi nu conştientizăm toate frumuseţile de care suntem înconjuraţi. Piscurile semeţe îţi oferă posibilitatea de a vedea viaţa de dincolo de nori. Priveşti în jos, iar vălătucii de ceaţă te învăluie şi te fac să te simţi copleşit şi mic în faţa unei minuni a naturii, a imensităţii”. Dincolo de măreția peisajului ce taie respirația vizitatorului, Ceahlăul este cunoscut și datorită misterelor care îl înconjoară. La orele răsăritului, deasupra muntelui se produc jocuri de lumini inexplicabile și unice în lume. Localnicii au observat deseori apariții misterioase pe cer și au descoperit pe pășunile din jur cercuri perfect trasate (asemănătoare cu cele din lanurile din toată lumea, atribuite OZN-urilor), pe care le-au pus dintotdeauna pe seama unor ființe misterioase. Călugării de la schitul Durău susțin că văd noaptea, atunci când se duc la rugăciune, ploi de luminițe albastre coborând deasupra piscurilor muntelui. Vârful Toaca devf toaca pe masivul Ceahlău are aspect piramidal, baza sa fiind pătrată, iar unghiul pantei nordice de cincizeci și două de grade, identic cu al Marii Piramide din Egipt. De asemenea, raportul dintre lungimea și înălțimea laturilor Marii Piramide este identic cu cel al Vârfului Toaca, cercetătorul Ion Țicleanu de la Universitatea București declarând chiar că „piramida lui Keops se înscrie perfect în reconstituirea piramidei inițiale de pe Vârful Toaca”. În fiecare an, în prima decadă a lunii august, la răsăritul Soarelui, umbrele vârfurilor Toaca și Piatra Ciobanului formează, timp de peste o oră și jumătate, o imensă hologramă naturală de forma unei piramide perfecte, fenomenul fiind denumit și Umbra Piramidei. Tot în aceeași perioadă a anului, deasupra Vârfului Toaca se produce un alt fenomen optic ciudat, pe care localnicii l-au numit, încă din vechime, Calea Cerului. Pentru câteva minute, deasupra muntelui se formează un stâlp de o luminozitate intensă, mărginit pe laturi de două benzi întunecate, care se pierde în imensitatea cerului. Unii cercetători ai respectivelor fenomene consideră că ele se datorează faptului că prin Vârful Toaca trece una dintre axele energetice ale Pământului. Iar la doar treizeci de kilometri de Ceahlău a existat, acum aproape șapte milenii, celebra cultură Cucuteni.

Într-o legendă, Dochia, fiica regelui Decebal, a ales muntele Ceahlău ca loc de refugiu din calea romanilor. Înconjurată de soldații împăratului Traian, ea l-a rugat pe Zamolxis să o salveze, iar zeul a prefăcut-o într-o stană de piatră. Într-o altă legendă, baba Dochia și turma ei au înghețat pe munte, transformându-se cu toții în stane de piatră. Stâncile respective pot fi văzute și astăzi, constituind o mărturie vie a acestui mit. O altă legendă spune că demult, ascuns într-o văgăună a Ceahlăului, trăia un căpcăun. El adesea ademenea tinere fete, pe care le ducea pe platoul muntelui, unde le transforma în stane de piatră. Într-o zi, sătenii s-au înarmat cu coase, topoare, paloșe și buzdugane și s-au așezat la pândă în Gura Bistricioarei, așteptându-l pe căpcăun. Acesta i-a zărit din vârful muntelui și, furios, a dezlănțuit o furtună teribilă. Apoi a smuls din creștetul muntelui o stâncă uriașă și a pornit în zbor cu ea către răzvrătiți. Însă duhul cel bun al muntelui RTEmagicC_babele_01.jpgCeahlău, pe care localnicii și-l închipuiau ca pe un bătrân, s-a prefăcut într-un voinic chipeș și, călare pe un cal înaripat, a pornit în urmărirea căpcăunului. După ce l-a ajuns din urmă, duhul Ceahlăului a lovit căpcăunul peste gheare cu paloșul, uriașa stâncă prăbușindu-se departe de oameni, pe malul Bistriței, acolo unde poate fi văzută și astăzi. Localnicii de la poalele Ceahlăului consideră și în prezent că acele plaiuri au fost locuite în trecut „de un neam de uriași, grozav de înalți și de tari, care au fost în cele din urmă înfrânți de urgia cerească”. Ca o completare, în primul secol al erei noastre, poetul latin Marcus Valerius Martialis (cunoscut ca Marțial în limba română) povestea despre „muntele cel faimos din țara hyperboreenilor (Dacia) unde zeii olimpici se legaseră cu jurământ în fața altarului cel mare să lupte contra giganților”. În capitolul al șaselea al Cărții Judecătorilor din Vechiul Testament există o referire la un asemenea altar. Aici, zeul Yahweh îi cere lui Ghedeon să-i ridice un altar pe munte, în locul jertfelnicului închinat lui Baal și al stâlpului acestuia de închinăciune (sau copac sfânt, după interpretarea Bibliei ortodoxe). Chiar dacă acțiunea biblică se petrece în Israel, pe muntele Ceahlău există un loc numit Altarul lui Ghedeon sau Piatra Lată a lui Ghedeon. Iar numele vechi al Ceahlăului este Pion sau Peon, cuvânt care, în greaca veche, înseamnă „casa stâlpului”, o referire la acei stâlpi de tip obelisc, ridicați de antici ca locuri de închinare.

Cine era „duhul” Ceahlăului din legendele locale? Ținând cont că dacii considerau respectivul munte ca fiind sălașul zeului Zamolxis, putem presupune că este vorba despre același personaj. După ce dacii au trecut la creștinism, referirile la zeii antici nu mai aveau ce căuta într-o religie monoteistă. Așa că vechiul mare zeu a fost transformat într-un duh benefic în legendele locale. Iar acest Zamolxis nu este decât Enoh / Noe / Nabu, cel care s-a stabilit pe muntele Ceahlău după Potop, devenind strămoșul dacilor. Se știe că, inițial, el s-a aflat în tabăra Veghetorilor, fiind fiul lui Marduk. Însă, mai târziu, a trecut de partea Celeștilor lui Enlil. Cercetările arată că pe muntele său, Ceahlăul, s-a făcut tranziția  între zamolxianism și creștinism (religia lui Enlil, sub forma lui Iisus), aici fiind ridicate primele altare creștine din Dacia. În prezent, pe Ceahlău există un număr impresionant de biserici și mănăstiri, muntele fiind unul dintre cei mai importanți ai creștinismului ortodox. Interesant e și munții Daciei par să fi fost împărțiți la un moment dat între cei trei Zamolxis. Enoh se afla în Carpații Orientali, Enki în cei Meridionali iar Marduk în Munții Apuseni. Dacă Triunghi Ceahlaul, Omu si Rosia Montanaunim cele trei sălașuri ale acestor zeități, muntele Ceahlău, Vârful Omu și Roșia Montană (acolo unde se presupune că există intrarea în orașul subteran al lui Marduk), rezultă un triunghi echilateral. Nu doar munții Carpați au fost împărțiți între aceste divinități, ci întreg pământul dacilor, cele trei mari regiuni, Ardealul, Valahia și Moldova fiind teritoriile zeilor Marduk, Enki și Enoh / Nabu. După cum spuneam, Enoh a trecut de partea lui Enlil la un moment dat, lucru care se observă și din simbolurile teritoriului său, Moldova: bourul, acvila și steaua cu cinci colțuri sunt elemente asociate cu zeul furtunii. Deși nu cunoaștem prea multe amănunte despre religia dacilor, se observă trecerea de la un Zamolxis la altul în anumite momente ale istoriei. Pe vremea lui Herodot, dacii se închinau unui zeu ce a murit și a înviat, în numele căruia se făceau sacrificii umane. În anul 47 î.e.n., Burebista și Deceneu au reformat religia dacilor, readucând la viață cultul Gemenilor Divini. După ce în 258 a recucerit Dacia ocupată de romani, Regalian a realizat, la rândul său, o reformă religioasă. În tăblițele de la Sinaia, el este numit Romanh, Romansie, Lomanh și So Lomonius („Cel Luminos”). Observăm că purta atât numele lui Enoh (numit și Solomon în folclorul ebraic) cât și pe cel al lui Enlil (care mai era numit și Raman în Mesopotamia), prin urmare putem intui cine era zeul din centrul religiei pe care a impus-o dacilor. Trecerea de la acest cult la creștinism s-a realizat fără probleme, ținând cont că ambele erau închinate aceleiași zeități.

În timpul șederii în Dacia, Enoh a înființat un ordin secret, al solomonarilor. Preoți ai lui Zamolxis, se spune că aceștia au puterea de a controla vântul și ploaia, de a aduce grindină, de a vedea viitorul și de a vindeca diverse afecțiuni. Trăiesc departe de lume, asemenea pustnicilor, în ascunsa cetate a Solomonarul_by_DragonKiraBabariului, dar coboară uneori prin sate pentru a cerși. Nu de nevoie, ci doar pentru a verifica moralitatea oamenilor. Acolo unde nu sunt bine primiți, abat grindina peste respectivul sat. Sunt descriși ca fiind înalți, roșcovani, cu mantii albe, având la brâu unelte magice. Mitologia populară susține că solomonarii, numiți zgriminteși în Țara Moților, învață magia dintr-o anumită carte, ce conține toată știința și puterea lor. Uneori călătoresc prin văzduh, călărind balauri, fiind în această postură invizibili. Conducătorul lor se numește Omul Alb sau Uniilă care nu poate fi decât Enoh, ținând cont și de denumirea preluată din dacicul So Lomonius sau ebraicul Solomon. Puterea de a controla vremea ne indică faptul că sunt adepți ai lui Enlil, zeul furtunii. În ziua de azi, mai ales în zonele rurale, se consideră că ordinul solomonarilor încă există, aceștia trăind ascunși în tunelurile de sub munți. Ba unii merg și mai departe, susținând că serviciile secrete române ar colabora cu acești enigmatici preoți magicieni.

Se pare că solomonarii nu își făceau apariția doar printre oamenii de rând, ci și în anturajul conducătorilor noștri. Într-un interviu din 2005, Aliodor Manolea (parapsihologul folosit de Traian Băsescu în campania electorală) susținea că Ștefan cel Mare a câștigat bătălia de la Vaslui cu ajutorul… magiei. Conform unui cronicar turc, după declarația lui Manolea, „Ştefan şi curtea lui, cu vreo 200 de lefegii polonezi, stăteau pe un deal. Surle şi trâmbiţe peste tot. Sultanul dă ordin: să atace infanteria! Între Ştefan şi armata turcă apare un mic norişor. Infanteria începe să atace. Intră în nor. Şi au intrat. Şi au img452intrat. Trei regimente au intrat, dar nu ajungeau pe cealaltă parte! Sultanul ordonă spahiilor să atace şi ei. Şi au intrat în nor şi spahiii, dar nici ei nu mai ieşeau pe cealaltă parte! Cronicarul povesteşte cum toată oastea românească era aşezată pe deal, în genunchi. Ştefan, ţinea sabia ridicată în sus, ca o cruce. Se auzeau sunete de surle, tulnice şi ţimbale. Atunci sultanul a ordonat retragerea (…) Ştefan a încercat să facă acelaşi lucru şi la Războieni. Erau aceleaşi condiţii prielnice ale terenului: pădure, dealuri. Ştefan i-a trimis acasă pe oameni şi a rămas singur cu cei 200 de oşteni apropiaţi  şi cu boierii curţii. Dar de data asta turcii găsiseră antidotul şi norul nu a mai funcţionat! Ce a urmat cunoaştem cu toţii de la istorie”. Se știe că Ștefan cel Mare, un om evlavios, ce a construit numeroase biserici și mănăstiri, avea obiceiul de a-l vizita pe misteriosul Daniil Sihastrul (la sfatul căruia a fost construită mănăstirea Putna). Acest pustnic era considerat sfânt încă din timpul vieții sale, deoarece avea puterea de a vindeca, de a prezice viitorul și de a alunga demoni. Dacă episodul relatat de Aliodor Manolea este adevărat, nu ar fi de mirare ca Ștefan cel Mare să se fi ajutat în lupte de cunoștințele primite de la Daniil. Și nu ar fi de mirare ca acest pustnic cu puteri miraculoase să fie unul dintre solomonari. Un personaj asemănător este Deceneu, vicerege și Mare Preot al lui Zamolxis în timpul lui Burebista și, mai apoi, rege al dacilor. Inițial și el a trăit retras, ca un sihastru, într-un ținut ascuns. Geograful antic Strabon îl descria ca fiind „un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele semne profetice, datorită cărora susținea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă, de la un timp era socotit și zeu, așa cum am arătat când am vorbit de Zamolxe. Ca o dovadă de ascultarea ce i-o dădeau geții, este și faptul că ei s-au lăsat înduplecați să-și stârpească viile și să traiască fără vin”. Deceneu le-a oferit dacilor o importantă reformă socială și religioasă, în același timp opunându-se cu îndârjire pătrunderii în Dacia a cultelor străine. Din descrierea sa constatăm că nu era vorba despre un simplu preot, ci, la fel ca în cazul lui Daniil Sihastrul, de un solomonar. Fără doar și poate, tot un solomonar era și Regalian / Romanh / Romansie / Lomanh / So Lomonius, eliberatorul Daciei ocupate de romani din secolul al treilea.  De asemenea, se presupune că Horea, Cloșca și Crișan au fost tot solomonari.

Se pare că membrii acestui ordin secret, înființat de Zamolxis / Enoh, nu au apărat doar în trecut pământul Daciei de către cotropitori, ci și în ziua de astăzi. În 2010 a fost organizat un exercițiu militar comun româno-israelian în Carpații Meridionali, în apropiere de Sfinxul din Bucegi și de Vârful Omu, locuri foarte importante pentru daci. La exercițiu nu au participat doar militari israelieni, ci și un număr destul de mare de rabini. În același timp, în acea zonă era organizată o tabără pentru șaizeci și cinci de copii israelieni, peste patruzeci la sută dintre cei din tabără fiind parapsihologi. Pe 26 iulie, un elicopter israelian s-a prăbușit inexplicabil în zona Colții Țapului, deasupra Poienii Gutanu, situată în partea vestică a Masivului Bucegi. La bordul elicopterului se aflau șase militari israelieni (din nou, același număr sacru al evreilor) și un român, media lor de vârsta fiind puțin peste treizeci și trei de ani (tot unul dintre cele mai importante numere ale evreilor). Dacă zamolxiszeița sioniștilor este Iștar, personaj simbolizat adeseori printr-o felină, interesant este că operațiunea de recuperare a resturilor elicopterului a fost coordonată de una dintre cele mai celebre unități de elită israeliene, așa-numita Unitate 669, ai cărei componenți sunt supranumiți „pisicile”, după emblema unității – o pisică înaripată. Martorii susțin că, în acea zi, înainte de accident, toată zona cuprinsă între Babele – Vârful Omu – Muntele Gaura a fost survolată de mai multe elicoptere militare, ba chiar au fost zărite echipe de soldați care păreau că păzesc ceva. Un cioban s-a plâns că nu a fost lăsat să treacă cu oile spre Padina de doi „militari care aveau un aparat d-ăla ce parcă măsura curentul”. Exact în acea zonă se află celebra „Gură de Rai”, o pantă cu o suprafață de aproximativ un kilometru pătrat, unde se manifestă o „anomalie magnetică atipică”, așa cum o definesc specialiștii, ce are efecte benefice uluitoare asupra organismului uman. Se pare că scopul israeliților în munții Bucegi nu era un exercițiu militar, ci cercetarea secretelor lui Zamolxe. Despre copiii din tabără se presupune că fac parte din pepiniera de parapsihologi ai Israelului, precum celebrii „copii Geller”. Surprinzătoare este și prezența rabinilor la aceste „exerciții militare”, buni cunoscători ai magiei kabalistice. Unii consideră că respectivul elicopter s-a prăbușit din cauza „Gurii de Rai”, acea zonă de anomalie magnetică ce face praf orice aparat electronic. Totuși, zona a fost survolată de mai multe elicoptere care nu au pățit nimic, prin urmare nu magnetismul muntelui este răspunzător pentru accident. După cum afirma Nirmod Shefer, șeful Statului Major al forțelor aeriene israeliene, starea tehnică a elicopterului era „excelentă”, așadar accidentul nu poate fi pus nici pe seama unor defecțiuni tehnice. Șeful Serviciului Salvamont Bran, Fănica Boboc, declara pentru Mediafax că „elicopterul s-a înfipt într-o stâncă, probabil dintr-o eroare de pilotaj”. Însă e greu de crezut că un pilot experimentat, foarte bine antrenat, ar fi făcut o asemenea greșeală, înfingând aparatul într-o stâncă. Cu opt zile înainte de accident, alte două elicoptere israeliene erau cât pe ce să se prăbușească din cauza unor „defecțiuni tehnice”, aterizând de urgență în zona localității Priboiu din județul Dâmbovița. Care să fie adevărata cauză a prăbușirii elicopterelor? Câțiva soldați români, martori ai accidentului, au acceptat să vorbească sub protecția anonimatului, deși li s-a cerut să jure că vor păstra tăcerea. Cu toții spun că au văzut pe vârful muntelui câțiva oameni ce purtau robe albe, lungi, cu mâinile în sus. Imediat s-a iscat din senin o furtună, ce a luat pe sus elicopterul israelian și l-a izbit frontal de o stâncă. După aceasta, furtuna s-a oprit la fel de brusc iar oamenii în alb au dispărut. Israeliții s-au speriat și au părăsit zona de urgență, decizând să pună capăt exercițiului așa-zis militar. Misterioșii oameni îmbrăcați în robe, ce au puterea de a controla vremea, nu pot fi decât solomonarii, vechi preoți magicieni ce au misiunea de a păzi pământul sfânt al zeilor.

Legenda Marelui Lup Alb vorbește despre momentul în care conducătorul solomonarilor a primit misiunea de a ocroti pământul Daciei. Se spune că, în vremurile demult apuse, un preot al lui Zamolxis cutreiera tărâmul Daciei pentru a-i ajuta pe nevoiași dar și pentru a le transmite dacilor că Marele Zeu veghea necontenit asupra lor. Deși nu era în vârstă, acest preot avea părul și barba albe ca neaua. Culoarea neobișnuită a părului și funcția de preot ne indică faptul că era vorba despre Enoh, cel ce a înființat ordinul solomonarilor. Dându-și seama de valoarea slujitorului său, Zamolxis l-a oprit în munți, pentru a-i fi aproape. În scurt timp, fiarele pădurilor au ajuns white-wolves-howl-animalssă-l asculte și să-l considere conducătorul lor pe preotul cu păr alb. Însă cel mai mult îl îndrăgeau lupii, singurii care nu aveau un conducător, doar foamea ținându-i în haită. După un timp, Zamolxis a hotărât să-și transforme slujitorul într-un lup alb, mare și puternic cât un urs, dându-i misiunea de a aduna toți lupii pentru apărarea tărâmului sfânt. Astfel, de câte ori dacii erau în primejdie, se auzea urletul Marelui Lup Alb iar lupii de pretutindeni săreau în ajutorul fraților lor umani. Totodată, Lupul Alb era și judecător, pedepsind trădătorii și lașii. Cu toată vigilența zeului și a lupilor, romanii au reușit să se infiltreze printre daci și, în apropiere de marea invazie a lui Traian, au sădit în sufletele unora dintre ei sămânța neîncrederii în Marele Zeu. Astfel, unii daci au început să se teamă că Zamolxis nu le va fi alături în bătălia împotriva romanilor. Cuprinși de frică, acei trădători au început să omoare toți lupii ce le ieșeau în cale, în speranța că unul dintre aceștia va fi Marele Lup Alb, al cărui cap plănuiau să îl ofere romanilor în schimbul vieții lor. Lupii supraviețuitori au fugit în inima munților, fără a reveni vreodată în ajutorul dacilor care i-au trădat. Zamolxis și Marele Lup Alb s-au retras în Muntele Sacru, de unde au privit cu durere cum dacii au fost înfrânți de romani din cauza trădării. Într-o altă legendă, apostolul Andrei a fost vegheat de către Marele Lup Alb pe tot parcursul călătoriei sale prin ținutul dacilor. Iar în zilele noastre, nu puțini sunt turiștii care susțin că au fost salvați pe munte de către un lup alb. „În codrii bătrâni, sub bolta înstelată, în bătaia caldă a vântului de libertate, cei cu inima pură pot auzi și acum chemarea la luptă a Marelui Lup Alb. Pământul, frunzele și cerul îl cunosc prea bine. Voi îl auziți?”, se întrebau Felix Crainicu și Cristi Ioniță în Legendele dacilor liberi.

Se pare că solomonarii le ofereau conducătorilor dacilor mai mult decât ritualuri magice în încercarea de a proteja tărâmul zeilor. În miturile grecești, Apollo / Marduk era un arcaș neîntrecut. Unul dintre epitetele sale era Argirotoxos, adică „cel cu arcul de argint”. Săgeata trasă de el își atingea întotdeauna ținta, deoarece nu era una obișnuită, ci o săgeată care purta destinul celui către care se îndrepta. În acele vremuri, zeii obișnuiau să influențeze viețile oamenilor. În Iliada, Homer îi atribuia arcului lui Apollo puterea de a răspândi ciuma și molimele, cum a fost cea care a izbucnit în tabăra grecilor în timpul asediului Troiei. Înainte de a muri, se spune că Apollo și-a lăsat arcul în paza unui mic popor din ținutul Hiperboreei (Dacia). apollo-parnopios-c450bcSe spune că paznicii îl încredințează mereu celor mai demni fii ai Luminii, pentru ca forța lui să vină în sprijinul urmașilor acelui popor. Acei paznici nu pot fi decât solomonarii, iar arcul a constituit dintotdeauna un element foarte important pentru poporul daco-român. Dacii săgetau cerul în timpul furtunilor și valurile Dunării în timpul inundațiilor. Marele preot dac Vezina a fost păstrător al însemnelor puterii, printre care se afla și arcul regilor daci. Gelu, conducătorul ardelean care nu a putut fi înfrânt decât prin trădare, a cerut să fie înmormântat alături de arcul său. Ștefan cel Mare, despre care se spune că a fost ajutat în lupte de solomonari, construia mănăstiri acolo unde ateriza săgeata sa. În basmul Prâslea cel voinic și merele de aur, eroul și frații săi s-au supus judecății arcului, fiecare dintre ei trăgând câte o săgeată în sus, acestea lovindu-i doar pe vinovați. De altfel, în mai toate poveștile populare, eroul are întotdeauna, alături de paloș, un arc. Importanța arcului reiese și dintr-un colind din zona localității Sorocii, unde construcția armei reprezintă un procedeu foarte important. Arcul este făcut de nouă meșteri, alegerea lemnului fiind vitală, la fel ca vrăjirea săgeților. Grecii susțineau că respectivul arc a ajuns la un moment dat și la semizeul Herakles (numit Hercules de romani) care, înainte să moară, i l-a lăsat lui Philoctetes. Mai târziu, arcul fermecat a ajuns în posesia lui Odysseus, Homer susținând în Odysseia că eroul era singurul care îl putea încorda, niciunul dintre pețitorii Penelopei nereușind această performanță. E greu de crezut totuși că solomonarii, care îl păzeau ca pe ochii din cap, ar fi permis ca arcul zeului lor să ajungă în mâinile grecilor, fie ei și eroi. Cum e greu de crezut și că vom avea prea curând un conducător care să merite să îi fie încredințat legendarul arc al lui Zamolxis.

Kabbalah

Posted in Religia reînţeleasă, Secretele zeilor cu etichete , , , , , on 26 septembrie, 2013 by KLAUDYU

art-to_kabbalah

Încă din Evul Mediu, evreii au fost considerați un popor de magicieni. Adeseori practicau ritualuri magice sexuale, multe temple având găuri în pereți, pentru ca rabinii să poată sodomiza ritualic tineri sau băieței și să-l invoce pe îngerul decăzut Raziel atunci când ajungeau la orgasm. Mulțipedophile_rabbi_metzitzah_b'peh_sucking_baby_dick rabini practică și în prezent o formă de vampirism, sugând sângele de pe prepuțul circumcis al noilor-născuți. Multe dintre ritualurile Bisericii Catolice, cum ar fi îngurgitarea simbolică a trupului și sângelui lui Iisus, provin din ritualuri antice evreiești, în care sunt practicate diverse forme de vampirism și sacrificii. Să nu uităm că Papa poartă o yamaka evreiască iar în 2011 Benedict al XVI-lea i-a absolvit pe evrei de orice responsabilitate pentru uciderea lui Iisus. Să nu uităm nici numeroasele cazuri de pedofilie din sânul Bisericii Catolice, preluate din ritualurile magice evreiești, bazate pe Kabbalah.

Kabbalah, considerată de către practicanții ei o parte esențială a studiului Torei, este o colecție de învățături ezoterice și ritualuri magice evreiești, despre care se susține că au fost oferite omenirii prin comunicare telepatică de către îngerul decăzut Raziel. Conform tradiției evreiești, Kabbalah era practicată în Israelul secolului al X-lea î.e.n. de aproximativ un milion de oameni. Invaziile străinilor, de la asirieni și babilonieni până la romani, i-au convins pe liderii spirituali ai evreilor (ce formează Sanhedrinul) să ascundă cunoștințele Kabbalei, care astfel a devenit o doctrină secretă, transmisă doar inițiaților pe cale orală. Deși informațiile pe care le deține își au originea în Babilon și în Egiptul antic, Kabbalah a ajuns în Europa în formă scrisă abia în secolul al XII-lea. Ea descrie îngerii și demonii din alte dimensiuni, oferindu-le inițiaților o hartă a lumii, numită Arborele Vieții, care explică metodele de invocare și de comunicare cu acele entități puternice. 34iqsnlRabinii kabbaliști foloseau tehnici șamanice pentru a induce stări modificate de conștiință. Postul, flagelarea și îngroparea corpului până la gât erau tehnici de pregătire a rabinului magician pentru călătoria prin cele șapte portaluri ale Copacului Vieții din Kabbalah. În final, ei întâlneau zeitatea supremă într-un tărâm numit Merkabah. Printre secretele Kabbalei se numără și instrucțiunile pentru uciderea unei persoane folosindu-se doar o simplă privire, ce poartă numele de „ochiul malefic”. Numele magic al ochiului este Enhara.

Cărțile secrete ale Kabballei conțin doar câteva mii de cuvinte, dar descriu pe larg un Pământ sferic, universuri paralele și structura atomică a materiei,TreeofLifeKabbalah idei ce au devenit doctrine comune ale fizicienilor și astronomilor moderni. Aceste cărți au fost scrise în coduri, folosite pentru a ascunde informații complexe, ce au fost studiate de alchimiștii medievali. Sir Isaac Newton și mulți cercetători de elită au studiat științele oculte complexe ale Kabbalei într-o vreme în care misticismul, religia, alchimia, astrologia și astronomia erau cercetate ca o tradiție unitară bazată pe Kabbalah. Bazându-se pe aceeași doctrină secretă, fizicianul evreu Albert Einstein a inclus pagini întregi de calcule complexe într-un cod simplu de cinci simboluri: e=mc². Teoria haosului și noțiunea de universuri paralele, alături de majoritatea elementelor fizicii cuantice moderne, pot fi regăsite în textul original al Kabbalei.

Transmisă pe cale orală multe secole, colecția de texte ale Kabbalei a fost transcrisă în cele din urmă de rabinul Yitzhak Saggi Nehor sau Isaac Leblend (aproximativ 1160-1235) din Provence (sudul Franței) în secolul al XII-lea. Scrierile sale kabballistice au ajuns în mâinile unui grup de nouă nobili francezi, ce au devenit Cavalerii Templieri. Ei s-au proclamat călugări pentru a-și continua studiile kabbalistice, dar și pentru a face afaceri fără a plăti Knights_Templar_Gothic_Cathedral_Kabbalah1taxe și fără a trezi suspiciunea Vaticanului. Templierii au înțeles că originea Kabbalei era în Palestina, așa că au plănuit o cruciadă acolo, pentru a căuta și alte vestigii magice kabbalistice. Au încercat să-i împiedice pe musulmani să descopere Kabbalah și chiar să distrugă originile ei. În plus, au descoperit și jefuit templul lui Solomon, despre care tradiția evreiască susține că a fost un mare magician. Arheologii au descoperit multe tuneluri săpate de templieri în Ierusalim, în special sub respectivul templu. Sfântul Graal, despre care se spune că a fost descoperit de templieri, este cel mai mare secret al Kabballei. În realitate, Sfântul Graal nu este un obiect, ci doar o informație: faptul că materia fizică poate fi transformată, moleculă cu moleculă, prin intermediul incantațiilor vechilor litere și numere ebraice, iar natura realității este cu adevărat o iluzie. După două secole, templierii au fost prinși și torturați. Mulți au recunoscut că participau la ritualuri de sodomie, invocau spirite malefice, pe care le implantau în diverse animale, cum ar fi pisicile. Din castelele lor s-au confiscat artefacte folosite în magia neagră, cum ar fi cutii de argint ce conțineau cranii sau capete uscate. Templierii așezau capetele în centrul unei mese rotunde și îl invocau pe Baphomet / Lucifer, pentru a le transmite instrucțiuni prin intermediul acelui cap. MFreemasons-Baphometulți au recunoscut că imaginea lui Iisus era scuipată și călcată în timpul ritualurilor kabballistice, o tradiție satanică practicată și astăzi în rândurile Ordo Templis Orientis, ce a fost condusă cândva de magicianul satanist Aleister Crowley. Într-o înregistrare pe un cilindru de ceară din 1921, chiar poate fi auzit Crowley invocându-i pe îngerul decăzut Raziel și pe Enraha, ochiul malefic. Mulți templieri au și-au mituit paznicii pentru a fi eliberați din temniță și au fugit în Scoția și Malta. Și-au schimbat numele în Cavalerii Suverani de Malta, iar mai târziu au apărut în Scoția ca francmasoni. Toate versiunile francmasoneriei provin din ritualurile kabbalistice originale ale Cavalerilor Templieri. Pentru a observa infiltrarea lor în cele mai înalte cercuri, trebuie menționat că ritualul kabbalistic de izgonire cu ajutorul pentagramei a fost parțial aplicat de regina Elisabeta II a Marii Britanii în timpul ceremoniei sale de încoronare din 1952. Acest ritual avea la bază Ritualul mic de izgonire cu ajutorul pentagramei, conceput de Aleister Crowley pentru societatea secretă Golden Dawn.

Ca o curiozitate, deși numele Kabbalah a fost tradus ca „primire”, pare a fi compus din Ka‘ba (cel mai sfânt loc al islamului) și Allah (zeitatea islamului). Kabbalah își are rădăcinile în magia pre-arabă iar Yahweh, zeul evreilor, este Allah al musulmanilor. Să fie oare vorba despre o coincidență?

Roșia Montană, între maidanezi și viituri

Posted in Secretele zeilor cu etichete , , , , , , , , , , , , , , , , on 25 septembrie, 2013 by KLAUDYU

Untitled 1

Trebuie să te avertizez, cititorule, că nu vrei să afli ceea ce ești pe cale să citești. Nu vrei să știi dedesubturile informațiilor cu care te îndoapă mass-media, pentru simplul fapt că nu vrei să-ți fie complicată existența în vreun fel. Drumul cel mai simplu n-o fi cel mai bun, însă e cel mai confortabil. Chiar dacă te va împinge curiozitatea să străbați rândurile următoare, vei respinge informațiile pe care le conțin. Doar pentru că nu coincid cu ceea ce ai fost învățat sau, într-o exprimare ușor cosmetizată, nu se pretează sistemului tău de valori. Apoi le vei critica, pentru că asta îți cere spiritul „civic” ce ți-a fost inoculat: să ataci orice se împotrivește cursului „firesc” al lumii, stabilit de conducătorii săi nefirești. Și nu ar fi nimic nelalocul său dacă ai proceda astfel; e doar o reacție normală a unei persoane normale, într-o lume anormală în care normalitatea este considerată anormală. Fără a o lungi prea mult, hai să parcurgem rândurile care te vor adânci în normalitatea ta sau, dacă ai ghinion, te vor transforma într-o persoană anormală.

Poate ai observat că, în ultimile săptămâni, s-au perindat pe majoritatea canalelor TV câteva întâmplări aparent fără nicio legătură între ele. Guvernul a aprobat în secret începerea lucrărilor miniere la Roșia Montană, un copil de patru ani a fost ucis de câini maidanezi (ceea ce a dus nu doar la1850487 legalizarea eutanasierii câinilor, ci și la un val de crime brutale, ale căror victime au fost aceiași patrupezi), s-au organizat proteste contra sau pro Roșia Montană dar și anti maidanezi, iar o viitură necruțătoare a distrus câteva sate din Moldova. Mass-media și-a dat arama pe față, promovând intens cazul copilului ucis și protestele pro Roșia Montană, ducând o adevărată campanie de convingere a populației că Guvernul a luat cea mai bună decizie, evitând în același timp protestele care se opuneau proiectului minier. Când nu a mai fost în stare să ascundă manifestațiile zecilor de mii de oameni, din cauza informațiilor ce circulau cu lejeritate în mediul virtual, jurnaliștii au profitat de mini-potopul moldovenesc, pentru a abate atenția populației de la „răzvrătiții” de pe străzi. Să fie oare vreo legătură între maidanezi, Roșia Montană și viitură? Ori e vorba despre lucruri total diferite? Hai să le analizăm pe rând.

Crima „maidanezilor”

Pe majoritatea posturilor TV și pe internet s-a dezbătut cu ardoare subiectul copilului de patru ani, Ionuț Anghel, aparent ucis de câini maidanezi în apropierea parcului Tei din Capitală pe 2 septembrie. Această tragedie de care au profitat televiziunile avide de rating se pare că ascunde mai multe decât se poate observa la prima vedere. Câteva nereguli în povestea oficială i-a făcut pe mulți internauți să ridice numeroase semne de întrebare, ce sunt ignorate de presă într-o continuă nesimțire. În primul rând, la câteva ore de la decesul copilului, mama sa „naviga” pe Facebook, iar tatăl său dădea interviuri presei cu o seninătate suspectă. Apoi, ambii părinți au făcut turulproteste-caini-main-marius-dumbraveanu televiziunilor de câteva ori, ocupându-se mai mult de interviuri decât de jelirea propriului lor copil. Suspect este și faptul că bunica lui Ionuț nu a fost acuzată de neglijență nici măcar de presă, ci doar anchetată formal după mult timp, doar ca urmare a presiunii opiniei publice. Peste tot în lume, inclusiv în țara noastră, când un copil pățește ceva, părinții copilului respectiv sunt trași la răspundere, uneori fiind chiar pedepsiți cu retragerea drepturilor părintești. În cazul lui Ionuț, nu părinții erau responsabili cu supravegherea lui, ci bunica sa. Însă nimeni nu i-a cerut acesteia socoteală, mai ales că băiatul dispăruse de lângă ea aproximativ o oră. Ciudat este și faptul că acei maidanezi „agresivi” nu au atacat nici jurnaliștii și nici hingherii veniți să îi captureze, ci s-au „predat” pașnic, dând din cozi. Corpul neînsuflețit al copilului a fost găsit pe o proprietate privată, dar presa a omis intenționat și acest lucru, „ucigașii” putând fi câini de pază, nicidecum maidanezii ce ne-au fost prezentați la TV. Acesta nu ar fi un caz singular; acum câțiva ani, o femeie a fost sfârtecată de niște câini de pază pe o proprietate privată, presa susținând cu nesimțire că era vorba de maidanezi. Un caz asemănător este și cel al unei femei aflate în stare de ebrietate, care a fost atacată de câini ce aveau proprietari, mass-media promovând aceeași minciună a atacatorilor maidanezi. Nici despre faptul că Ionuț a fost găsit cu pantalonii în vine nu vorbește nimeni și nici nu se pune la îndoială raportul eronat al359130 medicului legist. Cel mai bine a exemplificat aceste lucruri europarlamentarul Corneliu Vadim Tudor într-un interviu: „Un caz care, se pare, e un caz de pruncucidere, de pedofilie. Copilul, se pare, și știu din zona serviciilor speciale, că a fost violat înainte și omorât și aruncat așa la câini. El a dispărut o oră jumate. O oră jumate nu a știut nimeni de el. În bălăriile alea, în jungla aia. Și bunică-sa a stat pe bancă, la peste un kilometru distanță și nu i-a păsat de copilașul ăla de patru ani. Deci medicul care a făcut autopsia la institutul medico-legal e palestinian. Îl cheamă Abdo Salem și nu a dat raportul medicol-legal normal. A zis că la presiunea opiniei publice s-a grăbit. Păi așa merge treaba? Declanșăm o furie, râuri de sânge și șocuri sufletești foarte mari. Păi toți copiii vor suferi când vor vedea cum sunt luați câinii, pentru că ăsta nu face un raport medico-legal ca la carte? Nu merge treaba așa! Nu spun că 100% e adevărat. Eu reproduc ceea ce se spune în mediul serviciilor secrete, dar și în alte cercuri. Copilul, se pare, că ar fi fost violat, omorât și aruncat acolo printre ciulini. Ar fi singurul caz de pedofilie care s-a lăsat cu pruncucidere, cu crimă? Nu au mai fost copii omorâți? Care sunt copii cu care s-a jucat el o oră jumate? De ce nu apare unul să spună: «M-am jucat cu Ionuț și deodată o haită de bestii s-a năpustit și l-a sfâșiat». Care sunt copiii, că nu-i văd? Numai fratele lui mai mare, pe care nu prea pui bază, pentru că e contradictoriu ce spune el. Dar nu-l auzim pe el, auzim relatările bunicii sale, care are partea sa de vinovăție”. Ipoteza violului nu e una fantastică, ținând cont că în anii trecuți, în zona parcului Tei și în împrejurimi a fost semnalată în nenumărate rânduri prezența unor pedofili și a unor suspecți de pedofilie. De ce Presa, „câinele de pază al societății”, ignoră acest aspect? Pe 3 septembrie, la știrile de la ora 17, reporterul Cătălin Radu Tănase prezenta în direct pentru Pro TV unele concluzii ale anchetei oficiale. În spatele lui și-au făcut apariția doi indivizi „colorați”, unul dintre ei scoțându-și penisul, pe care a început să îl agite în aer. Reportajul nu a fost reluat și nici postat pe site-ul Pro TV-ului, ci înlocuit cu un altul asemănător. Acest gest poate fi considerat un act de teribilism al unei persoane cu puțini neuroni, însă ar putea fi și un fel de „semnătură” prin care un violator își recunoaște fapta cu mândrie, în fața întregii țări. Însă, se pare că Poliția și Presa nu vor nici în ruptul capului să urmărească această pistă. O persoană care a reluat traseul copilului a povestit pe Facebook: „A durat peste o oră, incredibil de greu pentru un adult, am fost zgâriată de ciulini, am sărit peste crengi ce atârnau peste apă, panta este abruptă de minimum 10 metri, imposibil de urcat, pietrele din apă se mișcau, e incredibil că nu am căzut în apă, deși m-am dezechilibrat de multe ori. Un copil nu avea nicio șansă să meargă pe acolo. Și în plus.. de ce ar fi făcut-o?”. Chiar Daniel Vasile, purtătorul de cuvânt al ISU București, declara la Realitatea TV: „Este o zonă greu accesibilă, sunt puține explicații despre această întâmplare”. Persoana care a reluat traseul a adăugat că „locul e plin de urme ale locuirii boschetarilor”, care s-au văzut, deThe place where the lifeless body of little Ionut had been found - 1,5 kms away from the park altfel, în reportajul Pro TV-ului din 3 septembrie. Aici apare o altă neregulă în povestea oficială: dacă un adult parcurge acel traseu într-o oră, un copil ar face-o într-un timp mai îndelungat. Presupunând totuși că Ionuț și fratele său s-au deplasat cu viteza unor adulți, au ajuns pe proprietatea privată respectivă, copilul a fost atacat de maidanezi iar fratele său a fugit la bunica sa, acesta ar fi avut nevoie de o oră și jumătate – două ore pentru a parcurge întregul traseu dus-întors. Ceea ce contrazice declarația bunicii, cum că i-ar fi lăsat pe copii nesupravegheați aproximativ 45 de minute. Dacă băieții ar fi fost atacați de câini, cu siguranță ar fi țipat. Și totuși, deși în apropiere de zona în care se presupune că s-a petrecut incidentul se găsesc numeroase locuințe, nimeni nu a auzit nimic. Devine tot mai plauzibilă ipoteza conform căreia Ionuț ar fi fost violat și ucis în altă parte, apoi aruncat peste gard, la câini. Chiar unul dintre polițiștii anchetatori ai cazului a afirmat că este imposibil ca un copil să sară un gard atât de înalt, pentru a ajunge în locul în care a fost descoperit cadavrul, singura explicație fiind că Ionuț a fost ajutat să sară gardul sau aruncat peste. Dar, în continuare, aceste aspecte au fost complet ignorate de mass-media și de autorități. Să notăm și faptul că8522591_orig medicul care a „efectuat” autopsia, Abdo Salem, este de religie musulmană, cult care respinge conviețuirea cu câinii. Mai mult, nu există despre el niciun fel de informații oficiale ori neoficiale, în afara faptului că este șeful laboratorului IML Mina Monovici, că a absolvit facultatea de medicină în România și că provine dintr-o familie mixtă, tatăl fiind palestinian iar mama româncă. Acest tip de secretomanie apare de obicei în cazul ofițerilor sub acoperire, infiltrați de Serviciile Secrete în instituții publice și care, în mod firesc, acționează în conformitate cu ordinele primite. Dacă observăm viteza cu care s-a efectuat autopsia și s-a redactat raportul, înțelegem că s-a dorit înhumarea cât mai grabnică a cadavrului, ceea ce sprijină ideea că acest caz ascunde amănunte diferite de cele oficiale.

În lumina acestor fapte suntem îndreptățiți să ne întrebăm, cu riscul de a fi eutanasiați precum câinii maidanezi: putem fi siguri că băiatul găsit mort pe ionut_anghel_12 septembrie este Ionuț, fiul soților Anghel? Tot ce am putut vedea este o fotografie a unui copil, supranumit de Presă „îngerul blond”. Tocmai această expresie repetată prea des de jurnaliști a ridicat semne de întrebare, deoarece copilul blond din fotografie nu seamănă absolut deloc cu bruneții săi părinți, care nu se comportă așa cum ar fi făcut-o cineva care și-ar fi pierdut într-adevăr un copil. Chiar dacă Ionuț, băiatul din fotografii, este într-adevăr fiul soților Anghel, nu putem ști cu siguranță dacă el este cel găsit mort pe 2 septembrie. În mod convenabil pentru cei ce ne ascund adevărul, fața copilului a fost mutilată, ceea ce nu permite identificarea sa de către cunoscuți. Cu toate astea, tatăl său l-a identificat fără probleme, ignorând mutilarea și sutele de mușcături. Capacul sicriului său a fost și el ținut tot timpul închis. La fel de convenabil pare și faptul că respectiva crimă a avut loc într-un spațiu izolat, fără martori. Se pare totuși că nimeni nu a văzut cadavrul băiatului, în afară de anchetatori și familia Anghel. Fotografia corpului neînsuflețit al lui Ionuț, care a circulat atât pe internet, cât și în presă, s-a dovedit a fi un fals. Băiatul din respectiva fotografie este un american pe nume Taylor P. din Richmond, Virginia, care în noiembrie 2004, pe când avea patru ani, a fost mușcat de un Golden Retriever în curtea casei sale. Taylor a scăpat cu viață după șapte zile de spitalizare, o intervenție chirurgicală și o sută cincizeci de copci. Mama sa a postat acele fotografii pe internet în iunie 2009 nu pentru a blama în vreun fel câinii, ci pentru a sublinia necesitatea educării copiilor cu privire la pericolul apropierii de câini necunoscuți. Ba chiar își încheia povestirea astfel: „Taylor este acum un copilMVC-002Lfericit de opt ani și IUBEȘTE câinii! De fapt, câteodată cred că este și el parțial câine! Dragostea lui pentru câini este extraordinară după acea întâmplare traumatizantă!”. Ținând cont că fotografia din 2004 a americanului Taylor a fost prezentată de către multe site-uri dar și de mass-media ca reprezentându-l pe Ionuț Anghel, mai poate susține cineva că nu există manipulare în toată această poveste? În plus, cum fotografia falsă reprezenta până acum singura dovadă a existenței cadavrului lui Ionuț, rezultă că nimeni nu a văzut trupul neînsuflețit al băiatului, în afara anchetatorilor și a familiei Anghel. Prin urmare, putem fi siguri că a murit într-adevăr un copil pe 2 septembrie, din moment ce nu există nicio dovadă în această privință? Sau totul a fost doar o poveste inventată pentru a distrage atenția poporului de la Roșia Montană, inspirată din cazul din 2004 al americanului Taylor (care era tot blond și a fost mușcat de câine tot la vârsta de 4 ani)? Să începem să ne întrebăm de ce au fost respinse absolut toate cererile de deshumare a cadavrului, inclusiv în instanță?

Dacă totuși a fost descoperit un cadavru, deși nu există nicio dovadă în această privință, privind toate inadvertențele cazului apare posibilitatea ca acel copil găsit mort să nu fie al soților Anghel, ci unul dintre boschetarii ce sălășluiesc în parcul Tei din Capitală. Părinții ar fi putut fi plătiți regește pentru a susține o minciună macabră, în timp ce Ionuț, viu și nevătămat, ar fi fost ascuns într-un loc îndepărtat, poate chiar în altă țară. Această variantă ar putea explica seninătatea soților Anghel afișată la interviurile televizate. Dacă într-adevăr Ionuț este copilul găsit mort, părinții săi ar fi putut fi plătiți pentru a ascunde crima, ipoteză deloc imposibilă, ținând cont de numărul extrem de mare al părinților care și-au vândut copiii. Mai ales dacă e vorba despre un copil adoptat. Internauții au observat că, deși contul de Facebook al Feliciei Anghel există din 2005, nu apar acolo menționări sau fotografii ale sarcinii, nașterii sau ale primilor ani din viața lui Ionuț. Dacă luăm în calcul și reacțiile ciudate ale soților Anghel după moartea copilului, lipsa asemănării fizice dar și interdicția autorităților de a se deshuma cadavrul pentru prelevarea probelor ADN, pare tot mai posibil ca Ionuț să fi fost adoptat. Poate chiar recent, în urmă cu câteva luni.

Conform unor surse din interiorul anchetei, în probele prelevate din rănile copilului ucis nu a fost găsit ADN-ul niciunuia dintre cei șase maidanezi acuzați de crimă. Astfel, devine plauzibilă o altă ipoteză: Ionuț ar fi putut fi atacat și ucis de un câine de luptă, după care trupul său ar fi fost aruncat în locul în care a fost găsit, pentru a se da vina pe câinii vagabonzi. Fostul senator Marius Marinescu, în prezent președinte al Federației pentru Protecția Animalelor și Mediului, a confirmat această variantă, din surse ale caine_maidanez_poza_poza_47751800Poliției. El a declarat: „Am susținut încă de la început că acel copil a fost ucis de un câine de luptă. Era imposibil ca niște câini comunitari să facă acele răni pe trupul copilului. Și era imposibil ca după acest atac, acei câini să stea liniștiți și să dea din coadă. Orice etolog a înțeles că acei câini nu erau vinovați. Poate că unul dintre ei a mirosit copilul și avea urme de sânge pe blană, dar așa cum s-a văzut și la televizor, erau rezultatul unei atingeri, nu erau produse de o mușcătură. A fost o campanie de dezinformare, de învrăjbire a populației. În acest moment, autoritățile sunt obligate să-l identifice pe proprietarul câinelui de luptă vinovat, care a târât corpul în locul în care a fost găsit”. Pe lângă jucăriile celor doi frați, anchetatorii au găsit în locul unde s-a descoperit cadavrul și o minge nouă, care nu le aparținea băieților. Iar bunica lor le-a povestit procurorilor pe 13 septembrie că, în acea zi fatidică, un tânăr a apărut cu băiatul cel mare, Andrei, pe care l-a găsit în preajma clubului Bamboo. Acel martor cheie a fost mult timp de negăsit, ascunzându-se de anchetatori. Să fie el proprietarul câinelui de luptă care l-a ucis pe Ionuț? Și de ce bunica nu a amintit până în acel moment de misteriosul martor, deși a acordat numeroase interviuri Presei? De ce inițial a declarat că băieții au lipsit 45 de minute, iar ulterior și-a schimbat declarația, ajungându-se la doar câteva minute? Dacă băiatul cel mare a ajuns în față la Bamboo deoarece s-a 767401rătăcit, cum a găsit-o pe bunică acel tânăr? Și doar în câteva minute? Mai ales deoarece ea a declarat anchetatorilor că nu stătea pe loc, ci în acel moment își căuta nepoții. Și de ce mass-media nu a făcut publice rezultatele testelor ADN sau ipotezele alternative, continuând să dea vina pe câinii maidanezi? Poate pentru că totul este o masivă înscenare, în care un copil și-a pierdut viața pentru interesele altora? Ca exemplu, pe 17 septembrie, Antena 1 a prezentat această variantă sub titlul de „teorie a conspirației”, încheindu-și materialul cu nelipsita sintagmă „copilul ucis de maidanezi”, scopul acestei știri fiind în realitate de a denigra informațiile ce circulau libere pe internet și de a le reaminti oamenilor că trebuie să urască în continuare câinii. A fost oare copilul ucis de un câine de luptă sau asta e doar o altă variantă eronată spre care încearcă să ne îndrepte Presa, după ce au apărut din ce în ce mai multe dovezi ale nevinovăției maidanezilor? Pe 19 septembrie, la 17 zile după tragedie și la 6 zile de la declarația bunicii în fața anchetatorilor, au apărut în Presă imaginile surprinse de camerele de supraveghere din parc, din ziua morții copilului. În acele imagini se pot observa cei doi copii, Ionuț și fratele său, Andrei, jucându-se singuri la ora 9:21. Bunica lor nu este nicăieri. Cei doi aleargă pe o alee nesupravegheați, apoi dispar din raza camerelor de luat vederi. Puțin după ora 11:30, Andrei intră în parc, ținut de mână de un bărbat, același din declarația bunicii de pe 13 septembrie. La 11:37, necunoscutul și Andrei pot fi observați lângă un agent de pază, cei trei îndreptându-se mai apoi spre locul unde stătea cu mai bine de două ore în urmă bunica băieților. În timp ce bărbatul necunoscut cerea ajutorul agentului de pază, un câine maidanez s-a așezat cuminte lângă ei. Andrei, băiatul cel mare, nu a părut deloc speriat sau măcar deranjat de prezența patrupedului, lucru extrem de ciudat, dacă ținem cont de varianta oficială, ce pretinde că băiatul tocmai asistase la moartea fratelui său mai mic, sfâșiat de maidanezi. Ba, mai mult, părinții copiilor susțin că și Andrei a fost mușcat de câini, el necesitând chiar internarea într-un spital de psihiatrie pentru a scăpa de „trauma” la care fusese martor. Și, totuși, pe filmare se observă că Andrei nu are nicio reacție la prezența patrupedului comunitar. Iar aceasta nu ar fi singura neregulă ce iese la lumină din comparația filmării cu declarațiile părinților și ale bunicii celor doi copii. Poliția declarase că Andrei a fost mușcat și el de picior, însă a reușit să scape de maidanezi, dar din respectiva filmare nu reiese așa ceva; nu se observă nicio rană iar copilul merge absolut normal, fără a fi jenat în vreun fel, așa cum s-ar fi întâmplat în cazul în care ar fi fost rănit. Dacă la ora 9:21 Andrei poartă un tricou, peste două ore apare îmbrăcat cu o bluză cu 993409_714251665256356_821103015_nmâneci lungi și glugă. Nu știm de unde a putut face băiatul rost de acea bluză, pe care nu o avea când a plecat de lângă bunica sa. Nici a lui Ionuț nu putea fi, deoarece și acesta, la 9:21, purta doar un tricou. Nu cred că misteriosul personaj, care l-a găsit pe Andrei în fața clubului Bamboo, avea asupra lui o bluză pentru copii, cum nici nu cred că i-ar fi cumpărat băiatului una înainte de a intra în parc. În plus, apare o altă nedumerire: dacă cei doi băieți umblau în tricou la ora 9 și jumătate, de ce Andrei avea nevoie de o bluză groasă două ore mai târziu, când s-a încălzit vremea? În acest caz, îmi permit să avansez o nouă ipoteză: filmarea pe care ne-o prezintă Presa a avut loc în două zile diferite. Inițial s-a dat vina pe cei șase maidanezi însă, după ce internauții au observat numeroasele inadvertențe, era nevoie de o nouă pistă spre care să fie conduși, pentru a se îndepărta de adevăr. Astfel, s-a lansat ipoteza câinelui de luptă, ce l-ar fi ucis pe băiețel. Această nouă pistă a apărut pe 13 septembrie, când bunica celor doi copii a fost anchetată oficial. Cu o zi înainte a fost pregătită filmarea prezentată publicului pe 19 septembrie. Prima parte, cu cei doi copii ce alergau pe alee, este din 2 septembrie. Cea de-a doua, cu Andrei îmbrăcat diferit, adus în parc de un bărbat misterios, a fost filmată pe 12 septembrie. Nu a fost nevoie decât de eliminarea cifrei 1 din respectiva filmare și alipirea acestui fragment la cel de pe 2 septembrie. Lucru ușor de realizat de experții SRI-ului.

Încă nu crezi, cititorule, că asiști la o perfidă înscenare? Atunci cum îți explici faptul că râpa în care a fost găsit trupul băiețelului a fost aproape în totalitate defrișată, gunoaiele încărcate în camioane iar copacii tăiați și puși pe foc? Acel loc în care se presupune că a avut loc o crimă a fost în totalitate „curățat”, astfel încât să nu mai existe nicio urmă. Ceea ce nu se întâmplă în970520_662688943764240_638186610_n mod normal. Totuși, „curățarea” nu a fost realizată destul de repede. La doar patru zile după descoperirea cadavrului, un grup de bucureșteni a realizat o anchetă proprie. Investigatorii amatori au reluat traseul pe care se presupune că l-au urmat cei doi copii, din parc până în locul unde a fost descoperit cadavrul. Acolo au făcut o descoperire macabră: o folie plină cu sânge, din cele cu care se acoperă cadavrele, ascunsă într-un tufiș. Tot în aceeași zonă au găsit un costum pe care îl poartă criminaliștii la locul unei crime. Trebuie menționat faptul că filmarea realizată de „detectivii” amatori a fost imediat pusă la dispoziție Presei, însă făcută publică mai târziu. Pare greu de crezut că anchetatorii ar fi aruncat costumul și folia în acel loc, după finalizarea investigației. Cel mai probabil, cel care a aruncat cadavrul băiatului în acel loc a folosit respectiva folie pentru a-l transporta, iar costumul pentru a-și proteja îmbrăcămintea proprie de eventualele scurgeri de sânge. Dar cine ar fi putut avea acces la folii pentru cadavre și costume de protecție, folosite doar de criminaliști? În plus, aceste obiecte demontează ipoteza crimei accidentale. Cineva echipat cu un astfel de costum și o folie pentru cadavre demonstrează că uciderea micuțului a fost premeditată. Astfel se explică toate inadvertențele din această poveste, inclusiv din modul în care a fost tratat cazul de către anchetatori, dar și manipularea constantă și agresivă a mass-mediei, ce a continuat să condamne maidanezii chiar și după scoaterea la lumină a majorității neregulilor. De exemplu, pe 19 septembrie, postul TV Antena 3 a prezentat pe site-ul propriu filmarea din parcul Tei, din ziua de 2 septembrie, ce scoate la lumină unele inadvertențe ale cazului. Cu toate acestea, și-a încheiat articolul cu același mesaj ce trebuia implementat în subconștientul publicului cu orice preț: „În jurul orei 11 şi 30 de minute, Ionuţ şi-a găsit sfârşitul ucis de câini maidanezi”. Și tot Mihai Gâdea se plânge că „băsiștii” încearcă denigrarea postului TV pe care îl conduce, deoarece ar fi singurul care face public „adevărul”. Domnule Gâdea, vi se potrivește ca o mănușă lozinca: „Ați mințit poporul cu televizorul”… Hai să menționăm și alte detalii ale poveștii, pe care „jurnaliști” ca domnul Gâdea n-au de gând să le facă publice sub nicio formă: tatăl lui Ionuț nu e un simplu muritor de foame, ci un important om de afaceri. Până în 2008 a avut afaceri de miliarde cu Primăria Capitalei (condusă de Adriean Videanu pe atunci) prin firma Convan SRL, la care este acționar. Terenul pe care a fost găsit cadavrul copilului îi aparține unui partener de afaceri al familiei Anghel. Culmea 2410856_orig„coincidenței”, și misteriosul martor, cel care l-a adus pe Andrei în parc, este tot om de afaceri. La câteva zile de la moartea copilului, fosta cântăreață Nadine, soția omului de afaceri Dragoș Apostolescu, a organizat un miting de protest împotriva maidanezilor, ce s-a transformat rapid într-un miting anti-Oprescu. Partidul Democrat-Liberal a făcut același lucru, cerându-i primarului Capitalei demisia în mod repetat. „Cea mai mare pedeapsă pentru autorități este să rezolve problema câinilor vagabonzi”, repeta obsesiv tatăl lui Ionuț pe la toate televiziunile, sugerând că întreaga vină o poartă doar primarul Sorin Oprescu. Trebuie să menționăm și faptul că afacerile familiei Anghel cu Primăria Generală a Capitalei s-au încheiat odată cu plecarea democrat-liberalului Videanu și venirea lui Oprescu la conducerea Primăriei. Imediat după instalarea sa în funcția de edil, Sorin Oprescu a denunțat public contractele cu firma Convan SRL ca fiind aducătoare de prejudicii pentru Primărie. Iar tatăl lui Ionuț, sprijinit de PD-L și de Presă, profită de moartea micuțului pentru a se răzbuna. Așa ar proceda în mod normal un părinte îndurerat?

Masacrarea câinilor

Pentru a afla cine a orchestrat moartea copilului, trebuie să ne întrebăm cine are de câștigat de pe urma acestui scandal. Știm că Presa, care a mediatizat abundent acest subiect, îndemnând relativ subtil la ură împotriva câinilor, e subordonată partidelor politice, lucru observat în sfârșit și de mass-media internațională. Autoritățile care tratează acest caz cu 6882460_origsuperficialitate sunt și ele subordonate politicienilor. Rezultă astfel posibilitatea ca acest scandal să fi fost orchestrat și regizat corespunzător la ordinul clasei politice de vârf. De ce? Răspunsul este evident: pentru a distrage atenția populației de la problema Roșiei Montane. Crima și scandalul mediatic ce a urmat au avut loc la doar câteva zile de la răspândirea în mediul online a deciziei Guvernului de a aproba începerea exploatării miniere la Roșia Montană. Doar simplul fapt că acea ședință a Guvernului din 27 august a avut loc în mare secret, departe de ochii și urechile opiniei publice, demonstrează că ni se ascunde ceva. Prin urmare, ce puteau face guvernanții noștri în condițiile în care trădarea lor națională a ajuns publică? Singura opțiune viabilă era deturnarea atenției către un subiect care să-i oblige pe români să-și piardă interesul pentru Roșia Montană. Pare o adevărată mană cerească pentru cabinetul Ponta crima căzută din senin la doar șase zile de la ședința secretă a Guvernului, ce a scos la lumină cele mai întunecate sentimente din inimile românilor. Sau poate nu a fost vorba despre vreun dar „divin” pentru politicieni, ci doar de o înscenare provocată chiar de ei, în grabă, în urma protestelor de pe 1 septembrie. Această grabă ar explica numeroasele nereguli din povestea uciderii copilului, ce ar denota nu o decizie premeditată a Guvernului, ci una disperată și neglijentă. Presa și-a făcut datoria exemplar, promovând la maximum nu doar subiectul în sine, ci și vina din ce în ce mai improbabilă a 5675318maidanezilor. Efectul manipulării s-a văzut încă din prima zi, mii de câini pierind în toată țara de mâinile descreieraților ascunși sub masca spiritului civic. Politicienii nu s-au bazat doar pe eficienta lor unealtă jurnalistică, ci și-au îndeplinit și rolul propriu. Președintele României, Traian Băsescu, declara pe 3 septembrie: „Nu punem câinii mai presus de oameni. Câinii neadoptați să fie eutanasiați!”, făcând și un apel la Guvern să emită o ordonanță de urgență prin care să stabilească „un termen scurt sau rezonabil” în care animalele neadoptate să fie eutanasiate. Pe 5 septembrie, premierul Victor Ponta afirma un lucru asemănător pe Facebook: „Între viaţa unui om şi viaţa unui câine, evident că trebuie să apărăm viaţa omului!”, adăugând că va vota în Parlament pentru adoptarea legii eutanasierii. Nici Crin Antonescu, președintele Senatului, nu s-a lăsat mai prejos: „eutanasierea pare a fi singura cale de rezolvare a problemei câinilor comunitari”. Cu toată clasa politică unită împotriva câinilor Camera Deputaților a adoptat (așa cum era de așteptat) pe 10 septembrie legea eutanasierii maidanezilor (votată afirmativ de 266 de deputați din 309). Primarul Craiovei, Lia Olguța Aliescu, nu a așteptat decizia Parlamentului, ea ordonând încă de pe 4 septembrie uciderea a 500 de maidanezi din adăposturi. Nici primarul Timișoarei, Nicolae Robu, nu a pierdut timpul, condamnând toate patrupedele canine la moarte. Maidanezii din adăposturile publice din toată țara au fost executați cu sânge rece. Același lucru s-a întâmplat și pe străzi, în mai toate orașele și satele din România, unde mii de câini au fost împușcați, otrăviți, loviți și decapitați fără milă, indiferent dacă era vorba despre cățele gestante, pui sau câini blânzi. Anarhia a cuprins toată țara, sângele animalelor pătând pentru totdeauna pământul odinioară sacru și binecuvântat. Deși există în România o lege a protecției animalelor, deși Curtea Constituțională a considerat ilegală eutanasierea animalelor sănătoase iar opinia publică mondială a condamnat aspru aceste crime, curentul pro eutanasiere, inițiat de președintele Traian Băsescu, nu a putut fi îndepărtat din mințile spălate ale 8940619_origromânilor cuprinși de ură. Iar Poliția îi protejează pe cei ce încalcă legea, ucigând câini, dovedind că acționează la ordinele politicienilor. De exemplu, după ce doi tineri din Târgu Jiu au postat pe Facebook un filmuleț în care ucideau un câine cu bloc de BCA, lăudându-se cu fapta lor, Poliția nu a luat absolut nicio măsură, deși au existat numeroase sesizări iar respectivii tineri nu și-au ascuns identitatea. Carmena Șerbănoiu, președintele Asociației pentru Protecția Animalelor Pro Animals, declara despre acest caz: „Fapta reprezintă cruzime față de animale, constituie infracțiune și se sancționează cu închisoare de la șase luni la trei ani, sau cu amendă penală de la 1000 la 10.000 lei (…) Am făcut multe sesizări, dar rezultate n-am primit (…) Din păcate, de un an de zile, de când am făcut mai multe sesizări, nu am primit niciun răspuns, la nimic. Explicația este aceea că există dezinteres pentru soarta animalelor”. Nu e dezinteres, ci rea voință… În zadar s-au organizat manifestații disperate în diferite părți ale mapamondului, în zadar a strigat din toate puterile Presa mondială și în zadar chiar s-a ajuns la boicotarea produselor românești, setea de sânge a fost mult mai puternică. Astfel, în doar câteva zile, imaginea României peste hotare s-a distrus mai mult decât în ultimii 24 de ani, străinii catalogându-ne pe absolut toți drept niște barbari violenți, imorali și psihopați, pe care nu și i-ar dori în preajma lor sub nicio formă. Instigarea la ură împotriva câinilor nu s-a rezumat doar la mijloacele obișnuite de manipulare, cum ar fi mass-media și politica, ci a apelat și la cea mai eficientă dintre toate: religia. Un preot ortodox, Sandi Mehedințu, a propus în cadrul emisiunii Ediție Specială de la RTV să fie folosiți maidanezii ca… hrană pentru urși. Această cruzime fără egal a fost rapid acceptată ca soluție de nenumărați creștini,1942258_orig mai ales că Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a subliniat (la fel ca politicienii de vârf) superioritatea omului față de animale: „Un om singur valorează mai mult decât întreg universul material. Toate galaxiile nu valorează cât sufletul unui om, pentru că numai omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu cel veşnic viu, numai el a fost chemat la iubire şi fericire veşnică, în comuniune cu Dumnezeu”. Această aroganță fără margini a Patriarhului, care se crede superior Universului, contrazice chiar învățăturile Dumnezeului său. În Evanghelia după Matei 9:13 din Noul Testament, Iisus spunea: „Milă voiesc, iar nu jertfă!”, iar în Epifanie, Fanarionul 3:16, adăuga: „Am venit să pun capăt sacrificiilor de animale, iar dacă voi nu vă opriți a mai face sacrificii, mânia lui Dumnezeu nu vă va lăsa în pace”. În plus, din scrierile creștinismului timpuriu rezultă că Iisus și apostolii săi erau vegetarieni, evitând uciderea animalelor chiar și pentru a se hrăni. Iată ce spun textele vechi din literatura extrabiblică:

- Petru: „Trăiesc cu pâine și măsline, pe care eu doar rareori adăug o legumă” (Clementine Omilii XII, 6; rec. VII, 6).

- Pavel: „Iisus m-a instruit să nu consum carne și să beau nici vin, ci numai pâine, apă și fructe, așa încât să fiu găsit curat atunci când vrea să vorbească cu mine” (Sefer Toledoth Jeschu sau Cartea Istoriei lui Iisus).

- „Matei a trăit cu seminţe, fructe din copaci și legume, fără carne” (Clement din Alexandria – Paidagogos II, 1:16).

- „Ioan niciodată nu a mâncat carne” (Hegesipp, conform lui Eusebiu din Cezareea – Istoria Bisericii II, 2:3).

- „Iacov, fratele Domnului, a trăit cu seminţe și plante și nu s-a atins nici de carne, nici de vin” (Epistulae ad Faustum XXII, 3).

Dar cine să ia aminte la aceste lucruri? Scopul religiei nu este de a apropia omul de vreo divinitate, ci doar de a îndobitoci masele și de a strânge cât mai mult jugul în jurul gâturilor prostimii. Iar fețele bisericești de astăzi demonstrează cu seninătate acest lucru, prin propaganda anti-maidanezi. Așa cum era de așteptat, mulți creștini au simțit că au primit „dezlegare” la crimă și au continuat maltratarea și uciderea animalelor, mulți chiar considerându-se instrumente pământene ale justiției divine. Iar aceste crime păreau că rezolvă problema politicienilor cu privire la Roșia Montană. Fiind cel mai puternic și mai distructiv sentiment, ura îndreptată împotriva câinilor promitea să-i facă pe români să ignore orice altă problemă. Însă socoteala de acasă nu se potrivește întotdeauna cu cea din Piața… Universității.

Adevărații români, preocupați de adevăratele lor probleme, s-au unit pe străzi, protestând împotriva proiectului de la Roșia Montană. Aceste proteste 998791_695191320494261_233250535_nau fost ignorate aproape complet de Presă, care a continuat nu doar să instige la ura împotriva câinilor, ci și să încerce să ne spele creierele printr-o acerbă propagandă pro Roșia Montană. Manipularea nu a produs rezultatul scontat, oamenii continuând protestele. În disperare de cauză, unii „jurnaliști” mai puțin dotați intelectual, precum Mircea Badea, au apelat la injurii adresate cu nesimțire celor ce manifestau împotriva proiectului minier, frustrați de ineficiența manipulării lor. În cele din urmă, din cauza răspândirii informațiilor pe internet, Guvernul și Presa au fost nevoiți să renunțe la planul lor mârșav (cel puțin pe moment). Premierul Victor Ponta a cerut Parlamentului să voteze împotriva proiectului minier, iar televiziunile au început să facă publice protestele ce se încăpățânau să continue chiar mai înverșunate. Bineînțeles că politicienii și cățeii lor fideli, așa-zișii jurnaliști, nu s-au predat fără luptă. Imediat s-a organizat un protest pro Roșia Montană, mediatizat la rândul său excesiv, în care oameni aduși din toate satele din zonă au fost plătiți pentru a susține că sunt locuitori ai controversatei protest-universitate-rosia-montanalocalități și pentru a susține începerea activității miniere. Manipulatorii au dat dovadă de neglijență și de această dată în încercarea de a improviza această manifestație, metodele lor ieșind la lumină în același mediu online, rămas încă aproximativ liber. Unul dintre cele mai penibile astfel de momente este cel în care dentistul din localitate se pretindea a fi miner, pentru a crește în ochii telespectatorilor numărul celor ce ar putea primi locuri de muncă în eventualitatea începerii proiectului minier.

Evreii și Roșia Montană

Ce se ascunde în spatele acestui proiect, care transformă România într-un adevărat El Dorado? Nu ne întrebăm de ce Guvernul nostru a cedat unei firme canadiene dreptul de exploatare minieră, mulțumindu-se cu un mărunțiș de 2% (ridicat la 6% doar pentru a orbi ochii opiniei publice), 6287428_origdeoarece știm deja. Absolut toți conducătorii noștri de după Revoluție, de la președinți la prim-miniștri, urmează orbește planul masoneriei de distrugere a României. Iar această distrugere este realizată în primul rând economic. Și la Roșia Montană este vorba tot despre masonerie, acționarii majoritari ai companiei Gabriel Resources, care deține peste 80% din acțiunile Roșia Montană Gold Corporation, fiind miliardarii evrei John Paulson, Beny Steinmetz și Thomas Kaplan. Dacă în literatura ebraică Gabriel este arhanghelul morții, acest lucru l-a demonstrat și compania canadiană ce poartă acest nume, în țările din care a extras aur cu ajutorul aceleiași metode pe care o dorește și la Roșia Montană. În Guatemala, în zona din care s-a extras aurul, peste două treimi din populația locală de 110.000 de locuitori este bolnavă, dintre care 30.000 de oameni suferă de cancer. Honduras, o țară cu 80.000 de locuitori în zona minieră, a devenit la rândul ei victima cianurilor folosite pentru extracția aurului, care au îmbolnăvit două treimi dintre localnici, din care 25.000 de locuitori suferă tot de cancer. Dacă acum câțiva ani o banală scurgere de cianură la Baia Mare a ajuns până în Dunăre și a ucis 300.000 de tone de pește, la ce ar trebui să ne așteptăm în cazul lacului cu cianură de la Roșia Montană, care ar trebui să conțină o cantitate de peste un miliard de ori mai mare decât cea de la Baia Mare? Cu excepția țărilor subdezvoltate, precum Honduras și Guatemala, evreii de la Gabriel Corporation au fost izgoniți de peste tot în lume prin hotărâri judecătorești, acordate sub presiunea opiniei publice. Însă în România conducătorii noștri i-au primit cu brațele deschise, demonstrând încă o dată că sunt cu toții doar niște marionete ale masoneriei evreiești. De câteva zile circulă informația potrivit căreia un alt evreu, miliardarul american de origine maghiară, George Soros, se află în spatele protestelor anti Roșia Montană. Fost sponsor neoficial al lui Băsescu la alegerile din 2009, Soros se pare că finanțează protestele împotriva acestei companii prin intermediul fundației sale din România, urmărind să primească el drepturile de exploatare minieră la Roșia Montană printr-o companie proprie. Informația despre lupta evreilor pentru aurul românesc ar putea fi corectă, dacă urmărim cu atenție indiciile pe care aceștia le lasă întotdeauna în urmă. Culorile mesajului „Salvați Roșia Montană” (roșu și verde pe fond alb) sunt culorile drapelului Ungariei. Protestele internaționale împotriva Roșiei Montane au avut loc la Londra și New York, acolo unde întotdeauna protestează evreii la ordinele conducătorilor lor, dar și la Budapesta, capitala Ungariei, locul nașterii miliardarului Soros. Protestele de la Roșia Montană, unde 33 de mineri s-au închis în subteran, prezintă și ele „amprente” ale evreilor. Pe 11 septembrie (data la care se sărbătoreau 12 ani de când sioniștii din America au distrus World Trade Center, inventându-se astfel un pretext pentru atacarea țărilor arabe), 22 (2 x 11) de mineri s-au blocat în mină. Pe 13 septembrie (ziua în care bunica lui Ionuț a fost anchetată, după 11 zile de la crimă), alți 11 mineri au coborât în subteran, numărul lor ajungând la 33 (3 x 11). 11 și 13 sunt două numere importante în numerologia Kabballei evreiești iar 33 este unul dintre cele mai importante, alături de 6, semnificându-l pe zeul evreilor, Yahweh. Se spune că doar 6 persoane din cele 33 sunt mineri cu adevărat, restul fiind în realitate angajați ai Roșia Montană Gold Corporation. 6 este și numărul procentelor redevențelor pe aur pe care le-ar primi statul român în cazul începerii proiectului minier. În plus, copilul găsit mort în parcul Tei a fost ucis la 6 zile după hotărârea secretă a Guvernului în favoarea proiectului de la Roșia Montană și cu 6 zile înainte de cea mai mare sărbătoare religioasă a toamnei, Nașterea Maicii Domnului. 6 este și numărul câinilor maidanezi acuzați de crimă. După 6 zile de la declarația bunicii copiilor că ar exista un martor a fost făcută publică filmarea din parcul Tei, ce confirmă această variantă. Iar în Craiova (și nu numai), masacrarea maidanezilor a început cu basescu_aur_rosia-montana6 zile înainte de decizia Parlamentului cu privire la problema câinilor comunitari. Războiul dintre George Soros și Beny Steinmetz, principalul acționar al Gabriel Resources și cel mai bogat israelian, este unul binecunoscut, care durează de câțiva ani. Totul a început în 1998, când Steinmetz a râs de faptul că Soros a pierdut două miliarde de dolari în Rusia. În 2009, Steinmetz, cunoscut drept un apropiat al serviciului israelian de informații externe, Mossad, a obținut prin mită drepturi exclusive de exploatare a minereului de fier din Guineea. Soros a finanțat guvernul din Guineea pentru a strânge dovezi pe care autoritățile să le folosească pentru a rezilia contractul cu Steinmetz. În procesul intentat în aprilie 2012, Steinmetz l-a acuzat pe Soros că i-a înscenat o tentativă de asasinat la adresa președintelui Guineei. Acum, în 2013, întâlnim din nou războiul celor doi evrei, de această dată România devenind câmpul lor de luptă.

De ce își doresc evreii atât de mult Roșia Montană? Să fie aurul și argintul singurul motiv? „Zăcămintele de titan, germaniu, arseniu, molibden, vanadiu, nichel, cobalt, galiu și wolfram sunt evidențiate calitativ și cantitativ în documentația pe care Roșia Montană Gold Corporation a cumpărat-o de la Agenția Națională de Resurse Minerale”, declara pe 9 septembrie geologul Aurel Sântimbrean, care a fost mai bine de 20 de ani șef la exploatarea 1174977_571140216286597_1075569268_nminieră de stat de la Roșia Montană. El susține că, prin exploatarea acestor metale rare, nemenționate în proiectul de lege adoptat de Guvern, Gold Corporation va deveni „multimiliardară în doi-trei ani, în timp ce statul român nu are niciun beneficiu din exploatarea acestor zăcăminte făcute cadou”. Sântimbrean a amintit că titaniul este folosit în combinații cu fierul, molibdenul, vanadiul și alte elemente, producându-se aliaje puternice și ușoare pentru industria aerospațială, pentru uz militar, pentru proteze medicale sau pentru implanturi ortopedice și dentare. Germaniul, care se găsește în natură în cantități mici, se utilizează la fabricarea semiconductoarelor. Aliajele cu molibden sunt folosite la fabricarea rachetelor, avioanelor, în medicina nucleară, în industria petrolieră sau în producerea lămpilor cu halogeni și rontgen. Vanadiul este utilizat la obținerea de oțeluri speciale necesare pentru utilaje de mare viteză iar pentaoxidul de vanadiu este utilizat ca și catalizator la producerea acidului sulfuric. În concluzie, aceste metale rare, alături de aur și argint, par a fi cele mai bune motive pentru care cei doi miliardari își doresc să pună ghearele pe Roșia Montană. Dar or fi oare singurele motive? Sau mai există cel puțin încă unul, despre care nimeni nu dorește să vorbească, deși subiectul este bine cunoscut la nivel înalt? Dacă metalele prețioase de la Roșia Montană nu sunt principalul obiectiv al evreilor, ci doar un „bonus”? Ce se mai găsește ascuns în munții din vestul României?

Orașul subteran al zeilor

La începutul anilor 1990, subsolul din zona Carpaților Occidentali a fost sondat de un satelit rusesc, care căuta situri antice și preistorice. Cu această ocazie, s-a descoperit un imens oraș subteran, întins pe o suprafață de peste două sute de kilometri pătrați, foarte bogat în aur. În zona numită Vârtoape din Munții Orăștiei, pe o suprafață de aproximativ patru kilometri pătrați există șaptezeci și cinci de gropi conice, de diferite dimensiuni (unele cu diametre de până la șaptezeci de metri), din care pleacă mai multe tuneluri către munții din apropiere (unul ajungând chiar sub sanctuarele din Sarmizegetusa Regia, fiind probabil cel prin care armata lui Decebal a plecat din calea romanilor, traversând munții în două zile). În zona Vârtoape, aparatele au detectat foarte multe incinte paralelipipedice care comunică între ele, precum camerele unei locuințe, multe dintre ele comunicând cu platoul de deasupra prin drumuri antice. În această zonă și în imediata apropiere se află vestigiile cele mai impresionante ale complexului, inclusiv sanctuare făcute din andezit (piatră pe care astăzi o putem tăia doar cu diamantul), construcții cu o vechime mult mai mare decât cele de la Sarmizegetusa, acolo aflându-se centrul mega-orașului pre-dacic. Acest oraș subteran se întinde nu numai sub Sarmizegetusa Regia, ci și sub Simeria (locul de origine al sumerienilor), Tărtăria (unde s-a descoperit cea mai veche scriere din lume), Deva (zona din care au plecat arienii în Asia) și Roșia Montană. În Pergamentul Secret, Radu Cinamar vorbea despre un tunel foarte lung sub munții Orăștiei, la capătul căruia s-ar afla o cameră imensă din aur pur, în care s-au descoperit o lumină albastră stranie și șapte scaune capabile să susțină umanoizi de aproape trei metri înălțime. Referiri la acest oraș subteran se întâlnesc și în poveștile grecilor antici, care spun că în ținutul arimilor (adică în aceeași zonă) locuia în vremurile de demult gigantul Typhon, bine ascuns sub pământ, închis acolo de către Zeus. În Teogonia, Hesiod scria că în țara Arima trăia Echidna, o creatură jumătate nimfă și jumătate șarpe, ce locuia într-o peșteră adâncă, făcută de zei, ce seamănă cu un palat strălucitor, de unde păzea întreg ținutul. De altfel, grecii antici considerau că în subsolul Carpaților Occidentali se afla Tartarul, lumea subterană în care au fost închiși titanii, primii zei, probabil fiind vorba despre acest uriaș oraș subteran. S-a descoperit și că nu doar sub Munții Apuseni, ci sub întregul lanț Carpatic de pe teritoriul țării noastre, există o rețea întreagă de tuneluri, despre care legendele dacice susțin că au fost construite de zeul Zamolxis pentru a proteja ținutul și poporul dac. Iar Roșia Montană se pare că reprezintă intrarea principală în acest oraș subteran al zeilor.

În luna februarie a anului 2012, o echipă româno-canadiană de geologi urmărea rămăşiţele filonului de aur la una dintre galeriile săpate de agatârşi în urmă cu 5.500 de ani la Roşia Montană. Atunci, echipa a făcut aparent din întâmplare o descoperire colosală, ce ar putea modifica istoria omenirii dacă s-ar face publică. Geologii români și canadieni au descoperit la baza galeriei cavernecapătul dreptunghiular al unei lespezi aurii, care nu părea a fi o rocă naturală. După prelevarea unei mostre, rezultatele de laborator au arătat că era vorba despre o piatră compozită, obţinută după o tehnologie imposibil de reprodus în condiţiile ştiinţei actuale, compusă din 15% praf de granit, 30% wolfram și 55% pulbere de aur de 50 de karate. În luna aprilie, în timpul discuțiilor purtate cu ușile închise la Ministerul Minelor, Petrolului și Geologiei, canadienii au cerut ca această descoperire să nu fie făcută publică iar galeria să fie închisă urgent. Românii au fost de acord cu păstrarea secretului, însă au insistat să continue cercetările și să trimită acolo o echipă de arheologi. Zona a fost închisă imediat cu sârmă ghimpată și pusă sub pază. De la începutul lunii mai până pe 23 iunie s-au derulat în secret săpăturile în jurul lespezii. Măsurătorile au stabilit faptul că aceasta, perfect șlefuită, cântărea aproximativ 1.700 de tone (cu 100 de tone mai mult decât cea de la Baalbek, în Liban), avea o lungime de 12 metri, o lățime de 6 metri și o înălțime de 3 metri, iar aurul din ea reprezenta 935 de tone, de 150 de ori mai mult decât tot aurul extras la Roșia Montană de daci, romani, austro-ungari și români la un loc. Într-un final, lespedea a fost segmentată în 80 de calupuri egale, încărcată în containere și transportată noaptea, sub escortă militară, spre o destinație necunoscută. Din anumite informații reiese că fragmentele au ajuns la Combinatul Siderurgic din Galați, unde au fost topite și transformate în lingouri de aur și wolfram, despre care nu se știe unde au fost depozitate.

Un lucrător care a participat la dezmembrarea lespezii susține că un bătrân arheolog de prestigiu, ce avea o cicatrice în colțul ochiului stâng, a realizat un set de fotografii, care au fost date spre studiu unui paleolingvist, ce a atras atunci atenția autorităților că lespedea are o valoare istorică și culturală inestimabilă nu doar pentru români, ci pentru întreaga omenire. Ca argument, în respectivele fotografii se poate observa că întreaga suprafață a lespezii era acoperită de o scriere în basorelief de culoare verde smarald, total necunoscută, posibil pelasgă. Cu toate acestea, autoritățile române au ignorat atenționările paleolingvistului și au dispus tăierea și topirea lespezii, urmând ca, după vânzarea aurului, să primească 19,31% din câștig, conform înțelegerii cu partea canadiană.

Bătrânul arheolog, care a ales să-și păstreze ascunsă identitatea, a declarat presei la vremea respectivă: „Lucrurile însă au devenit de-a dreptul uluitoare atunci când la ridicarea lespezii s-a putut observa un soi de puţ cu diametrul de 4 metri, în interiorul căruia cobora o scară elicoidală, ale cărei trepte erau săpate în pereţii puţului, de parcă fuseseră tăiate cu laserul. Din interiorul puţului emana o lumină lăptoasă, violacee. Deşi cei câţiva lucrători, geologi şi arheologi care au fost martori la ridicarea lespezii şi-au revenit după o vreme din uimire, în afara paleolingvistului care s-a precipitat ca un apucat pe scări în jos, nimeni n-a mai avut curajul să coboare ca să vadă ceea ce se afla în puţ, iar a doua zi era deja prea târziu. Am aşteptat cu toţii ca paleolingvistul să apară, dar el nu s-a mai ridicat la suprafaţă. Peste noapte, SRI-ul şi armata au acoperit cu scânduri intrarea în puţul care ducea spre interiorul muntelui, au turnat ciment şi au sigilat-o. A doua zi a fost închisă gura puţului exterior, precum şi intrarea în galeria săpată în vremuri imemoriale de agatârşi. Tot a doua zi, eu, dimpreună cu toţi martorii care au asistat la prelevarea lespezii și la descoperirea puţului din adâncul minei, precum şi cei care au participat la ştergerea urmelor, am fost puşi să semnăm nişte documente care garantau păstrarea «secretului de stat» şi am plecat cu toţii, speriaţi, înapoi pe la casele noastre”. La sediile Ministerului Minelor, Petrolului şi Geologiei şi al Institutului de Arheologie din Bucureşti, nimeni nu ştie nimic, domnind peste toți o tăcere ca de mormânt. Există voci care susțin că persoane suspuse de la Guvern au muşamalizat afacerea şi că bancherii elveţieni îşi freacă mâinile satisfăcuţi. Ultima dată când s-a mai putut discuta cu bătrânul arheolog şi cu lucrătorul martor a fost pe 28 iulie 2012, cei doi dispărând apoi fără urmă.

Galeria unde a fost descoperită lespedea, aflată pe Valea Cornei, sub satul Cornea de la Roșia Montană, a fost supranumită Galeria Hiperboreeană. Ea a mai fost cercetată în 1976 și, după o descoperire uluitoare, a fost sigilată de către Securitate. Dintre cei care au participat atunci la săpături, doar patru persoane mai sunt astăzi în viață. Trei dintre ei refuză să-și amintească întâmplarea de acum 37 de ani, doar unul dintre ei, Ion Moiș, fost șef de echipă, a acceptat să rupă tăcerea. Iată ce a povestit el Presei: „Poate că n-ar trebui să zic nimic, că doară am jurat la comunişti, dar eu mă trag de fel din Albac, chiar din neamul de moţi al lui Avram Iancu, aşa că nu pot să tac. Uite cum a fost: În iarna lu’ 76, am fost chemat de inginerul şef şi am primit dispoziţie să redeschid, să consolidez şi să electrific vechea galerie 13, rămasă închisă încă de pe vremea austro-ungarilor, urmând ca după consolidare să vină doi tovarăşi geologi să prospecteze. Galeria era veche, rămasă aşa neexploatată încă de pe vremea agatârşilor, care la vremea aceea scoteau din ea şi prelucrau aurul şi argintul pentru daci, iar filonul fusese epuizat cu multe secole înainte să ajungă romanii stăpâni pe minele de aur, sau Alburnus Maior cum spuneau ei. E drept că se văd urme de căutare şi din partea romanilor, dar e limpede că s-au lămurit repede şi au abandonat. Lucrările de consolidare şi electrificare au durat până în vara lui ‘76 şi am avut nişte probleme cu golirea de apă a unei părţi a galeriei care se inundase. Atât valvele din mină, cât şi electrovalvele de la pompe ne-au fost de mare ajutor. Tot atunci am găsit şi un os spălat de ape, aşa de mare, cum nu mai văzusem niciodată. După ce l-am arătat directorului minei, el l-a predat securistului Întreprinderii Miniere de Stat Roşia Montană, iar pe noi ne-a anchetat Procuratura vreo patru zile. Că unde era osul când l-am găsit? Că în ce poziţie? Că cine a mai fost cu noi în mină? Că cine mai ştie de existenţa lui? Câţi am intrat şi câţi am ieşit din şut în ziua aia? Mă rog, tot felul de întrebări, ca să ne sperie şi să ne facă să tăcem. Am tăcut cu toţii, iar după ce ne-au pus să semnăm declaraţiile, ne-au trimis înapoi în galerie. Acasă n-am suflat o vorbă. Mi-era frică pentru ai mei. Când treaba noastră a fost terminată, au intrat în mină doi oameni de la Bucureşti din care unul sigur era geolog. Ce au lucrat ei acolo nu ştiu, dar aşa, ca la vreo săptămână, s-a prezentat un al treilea, unul foarte tânăr, cu o cicatrice la ochiul stâng, care a zis că e arheolog. La două zile după el, a venit o echipă întreagă de civili dar şi câţiva arheologi cu nişte echipamente cam ciudate, împreună cu un echipaj de Miliţie care a blocat accesul la galeria 13 şi a început să ne controleze legitimaţiile la poartă. După încă vreo lună jumate am fost chemaţi din nou, eu şi ortacii mei, cei care ne-am ocupat de consolidări şi care deja semnaserăm declaraţiile, să cărăm sterilul din fundul galeriei 13 şi să-l scoatem cu vagonetele afară din mină. Atunci am văzut grozăvia. Arheologii scoseseră la iveală din stâncă un schelet uriaş, cam de 10 metri lungime, care zăcea pe o parte cu picioarele strânse. Osul pe care îl găsisem eu era legat cu o fundă roşie şi de-abia atunci am văzut că era de fapt o vertebră. Mamă, da’ ce vertebră! Civilii se foiau de colo-colo! Unii îşi notau câte ceva din ce ziceau arheologii, alţii făceau poze cu blitzul. Ziceau ceva de unu’ Densuşianu, apoi ceva de hiperboreeni, apoi unul a sărit cu gura mare că să-şi vadă de treabă, că Densuşianu era avocat, nu istoric, apoi a dat-o cu partidu’ şi cu securitatea. Altul, şi ăsta era arheologul cel tânăr, că l-am recunoscut după cicatrice, a scăpat una cum că scheletul ăla era de hiperborean şi că ar putea fi chiar strămoşul nostru! «Nu se poate tavarişce! Ce hiperborean visezi!» – a răcnit rosia_montana_sechelet_29021600la el unul gras în haină de piele şi cu accent rusesc! – «Omul se trage din maimuţă! Unde ai mai pomenit tu maimuţă de 10 metri? Gata! Scheletul ăsta pleacă la Moscova! Ia luaţi-l pă reacţionaru’ ăsta d-aici!». Atunci ne-a cuprins groaza pe toţi. Doi gealaţi au sărit pe el, l-au legat şi l-au târât afară din mină. «Ia hai! Strângeţi, împachetaţi în lăzi şi duceţi totul la gară! Şi dacă mai suflă vreunul vreo vorbă v-arunc kaghebeu-n ceafă!». Tot pe noi a căzut măgăreaţa cu strânsul şi cu căratul. S-a făcut dimineaţă când am terminat de împachetat, de cărat şi urcat lăzile în tren. Dar nici pe noi nu ne-au lăsat să mai mergem acasă. Ne-au suit în două dube fără geamuri şi ne-au dus undeva. Unde, nu ştiu. Dar ştiu că am mâncat bătaie şi că m-au pus să semnez că n-am văzut şi că nu cunosc nimic, că am un unchi legionar care e bandit şi împuşcă securişti prin munţi şi mi-au zis că dacă suflu vreo vorbă îmi saltă nevasta şi copiii iar pe mine mă bagă în puşcărie. Am semnat şi am tăcut, ce era să fac… Nici cu ortacii mei n-am mai vorbit despre asta. Ceva de bine totuşi mi s-a întâmplat după aceea. La o săptămână după ce m-am întors la mină, unul de-l aveam mereu coadă după mine când intram şi ieşeam din şut a venit la birt şi s-a aşezat la masa mea. Cinstit să fiu, când l-am văzut, mi-a îngheţat sângele în vine. «Uite Ioane, – mi-a zis – şi eu sunt moţ ca şi tine. Şi tot ca şi la tine, neam de neamul meu au fost băieşi la Roşia Montană. Am fost acolo când s-a descoperit scheletul uriaşului. Acum e la Moscova. Ca şi tine, am fost și eu martor. Ia plicul ăsta şi păstrează-l ca pe ochii din cap. Înăuntru ai poza. Să ştii de la mine că acolo, în galerie, era scheletul unui dac, strămoş de-al nostru. Păstrează poza şi arat-o nepoţilor tăi. Eu nu ştiu dacă scap, pentru că am fost iradiat. Pe voi v-au speriat bine, dar de noi, ăştia din securitate, care nu ne speriem aşa de uşor, se descotorosesc altfel. Nu te cunosc, nu mă cunoşti. Nu ţi-am dat nimic! Ai priceput?». «Da, am priceput!». S-a ridicat şi a ieşit repede pe uşă. Doar două zile l-am mai văzut cum păşea ca o umbră în urma mea, apoi nu l-am mai văzut niciodată. În schimb, mai am poza cu hiperboreanul de la el”.

Așadar, deasupra lespezii extrase în 2012 se aflase cu 36 de ani în urmă scheletul uriașului, în Galeria 13 sau Galeria Hiperboreeană. Iar același arheolog cu cicatrice în colțul ochiului stâng a fost martorul ambelor descoperiri, din 1976 și 2012. La Roșia Montană se află intrarea în orașul subteran al zeilor, supranumit Tartar de către grecii antici. Dacă în trecut secretele zeilor erau păzite întotdeauna de sfincși, creaturi mitice cu cap de Sfinxul-Rosiei-Montaneom, corp de leu, picioare de taur și aripi de vultur, și la Roșia Montană există unul aparent natural. Sfinxul Roșiei Montane este situat pe unul dintre cele mai înalte puncte ale Masivului Cârnic și are două capete: unul mare și încă unul mai mic, numit Sfinxișorul, deasupra celui mare. Unii localnici chiar susțin că evreii nu vor putea pune mâna pe aurul nostru atât timp cât Sfinxul va păzi Roșia Montană. E posibil ca acest oraș subteran al zeilor să fie adevărata țintă a miliardarilor evrei George Soros și Beny Steinmetz? Am aflat deja că amândoi au investit sume colosale pentru a-și pune ghearele pe Roșia Montană, am văzut implicarea SRI-ului atât în povestea copilului ucis pe 2 septembrie, cât și în descoperirea din Galeria Hiperboreeană. Am văzut implicarea clasei politice de vârf atât în mușamalizarea înțelegerii secrete cu evreii, cât și în regizarea crimei copilului, apoi în deturnarea atenției publicului către maidanezi. Am văzut și manipularea fără ascunziș a mass-mediei în aceste cazuri. Pentru a afla dacă interesul miliardarilor evrei este orașul subteran sau aurul (alături de celelalte metale prețioase), nu trebuie decât să aruncăm o privire către planul proiectului minier de la Roșia Montană. Acesta este unul dintre cele mai mari proiecte de exploatare auriferă din lume, cu riscuri mult peste toate celelalte. În absolut toate țările Uniunii Europene se utilizează în astfel de exploatări aproximativ 1.000 de tone de cianuri; la Roșia Montană se 1185360_562294777170533_306735921_ndorește utilizarea a 13.000 de tone de cianuri pe an. Intervenția se va face pe un perimetru de 1.258 de hectare; se vor rade patru munți și se va săpa la o adâncime de 400 de metri, creându-se un crater gigantic, cu un diametru de aproximativ 8 kilometri, vizibil și de pe Lună. Proiectul va duce la excavarea a 500 de milioane de tone de steril în urma utilizării cianurilor. În urma acestui proiect, România va rămâne pentru totdeauna cu un lac imens de cianuri (adică 215 milioane de metri cubi de cianuri), și un baraj ce ar trebui să reziste veșnic (lucru puțin probabil). Pentru întreținerea și supravegherea acestui baraj, Roșia Montană Gold Corporation ne oferă doar 150 de milioane de euro, deși Agenția de Mediu a Statelor Unite ale Americii a evaluat costurile la 2,6 miliarde de dolari. Exploatarea se va face la suprafață, nu în galerii ca până acum, distrugându-se aproape complet respectiva zonă. Deși sunt și alte tehnologii pentru extracția aurului, nepericuloase pentru mediu, cea cu cianuri este cea mai ieftină și cea mai periculoasă. Evident că o firmă se gândește doar la profitul propriu, alegând cheltuieli cât mai mici. Și evident că jurnaliștii noștri cumpărați de evrei, precum Mihai Gâdea și Mircea Badea de la Antena 3, ascund publicului variantele alternative, încercând să ne convingă că extracția aurului cu ajutorul cianurilor este singura modalitate. Chiar un inginer chimist din Baia Mare a inventat încă din anul 2000 o metodă alternativă, care nici nu pune în pericol mediul, și este și mai eficientă, metodă respinsă de către Roșia Montană Gold Corporation. De ce evreii de la Gabriel Resources resping metodele alternative de extracție a aurului, unele chiar mai eficiente, preferând-o doar pe cea distrugătoare? De ce vor neapărat să folosească 13.000 de tone de cianuri pe an, când peste tot în lume este vorba doar despre 1.000 de tone? Răspunsul nu poate fi decât unul singur: pentru a distruge zona. De ce și-ar dori distrugerea acelei zone? Nu poate fi decât un motiv viabil: pentru a bloca accesul către / din orașul subteran al zeilor. Am văzut deja că Securitatea a sigilat intrarea în Galeria Hiperboreeană încă din 1976 iar în 2012, după ce a fost extrasă enorma lespede, SRI-ul și armata au au cimentuit puțul care ducea spre interiorul muntelui, blocând și intrarea în galerie. Un imens lac de cianuri ar sigila intrarea către acel oraș pentru totdeauna. Nimeni nu ar putea intra vreodată acolo și, mai ales, nimeni și nimic nu ar putea ieși de acolo. Dacă miliardarii evrei de la Gabriel Resources urmăresc într-adevăr distrugerea intrării orașului zeilor și îngroparea acestuia sub 215 milioane de metri cubi de cianuri, de ce ar face asta? Pentru a afla răspunsul, trebuie să cunoaștem adevărata religie a evreilor, ascunsă maselor dar cunoscută la cel mai înalt nivel.

Zeii evreilor

Miturile tuturor religiilor povestesc despre doi frați gemeni, care au moștenit la un moment dat Pământul de la tatăl lor. Babilonienii îi numeau Marduk și Iștar, iar evreii i-au ascuns în Cartea Esterei din Vechiul Testament sub numele Mardochai și Estera. Vechile legende dau de înțeles că Iștar ar fi fost creatoarea rasei semite, din care face parte și poporul israelit. De la cultul primordial al zeiței-mamă, evreii au trecut la politeism, la fel ca toate popoarele cu care au intrat în contact. Au adoptat o nouă formă de Depiction of Mardukmonoteism odată cu cultul solar, instaurat de către Moise / Akhenaton. Însă, ajunși în Canaan, evreii au renunțat treptat la zeul lui Moise, oscilând între Baal-Zephon sau Yahu / Yahweh și Așerah / Astarte, nimeni alții decât gemenii divini ai babilonienilor, Marduk și Iștar. Conform istoriei oficiale a evreilor, Canaanul a fost împărțit la un moment dat în două regate, Iuda (cel din sud) și Israel (partea de nord). Iuda (sau Yehuda în ebraică) înseamnă „mulțumită lui Yahu / Yahweh” iar Israel se traduce corect prin „Iștar, zeița conducătoare”. Prin urmare, cele două regate s-au separat din motive religioase, fiecare fiind adeptul uneia dintre cele două divinități: Iuda al lui Marduk iar Israel al lui Iștar. În 586 î.e.n., regatul Iuda a fost cucerit de către babilonieni, majoritatea evreilor iudei fiind deportați în Babilon. Acolo au făcut cunoștință cu cultul lui Marduk, zeitatea principală a Babilonului, nimeni altul decât divinitatea pe care o adorau sub numele Yahu / Yahweh. Exilul s-a încheiat în 538 î.e.n., după ce Babilonul a fost cucerit de către perșii lui Cyrus cel Mare. Întorși în Canaan, o serie de preoți, conduși de profetul Ezdra, au creat o religie pentru toți evreii, israeliți și iudei, închinată lui Marduk / Yahweh. Însă acea religie se adresa doar maselor, o mare parte a elitei religioase preferând-o pe zeița-mamă Iștar. Atunci când evreii greci din Alexandria au inventat creștinismul, au lăsat în urmă câteva indicii cu privire la zeitatea lor: dacă Israel (reprezentând adepții lui Iștar) era considerat poporul ales, Iuda a devenit trădătorul Domnului (deoarece, din punctul de vedere al adepților lui Iștar, iudeii și-au trădat zeița-mamă, preferându-l pe Marduk). Războiul supușilor celor două zeități a continuat de-a lungul timpului, nefiind observat nici măcar de către evreii de rând. Dacă Iștar era conducătoarea din umbră a israeliților, pe Marduk îl întâlnim în jurul anului 600 ca zeu al islamismului (musulmanii consideră că zeul lor, Allah, este Yahweh al evreilor), o religie ce păstrează și astăzi o atitudine ostilă față de femei (fără îndoială, datorată aversității zeului lor față de sora sa, Iștar). În momentul în care o parte a elitei evreiești (cea supusă lui Iștar) a hotărât să transforme Statele Unite ale Americii într-un nou Canaan, a avut grijă să-și aducă acolo și divinitatea. Astfel, pe Iștar o putem observa în New York imortalizată sub forma zeiței romane Liberta, Statuia Libertății devenind simbolul Statelor Unite ale Americii. Adepții săi evrei au fost numiți sioniști, în timp ce aceia rămași credincioși lui Marduk sunt considerați evrei ortodocși. Spre deosebire de evreii ortodocși, sioniștii nu cred în natura divină a Torei (Vechiul Testament), preferând Talmudul, lucru absolut firesc, ținând cont că dumnezeul Torei este Yahweh / Marduk. În luna iulie a anului 2000, regizorul de filme documentare, Alex Jones, s-a înfiltrat în Bohemian cremation_of_careGrove din California, locul unde cei mai puternici și bogați sioniști din lume se întâlnesc anual, reușind să filmeze pe ascuns ritualuri ciudate, executate în jurul statuii gigantice a unei bufnițe. Bufnița, care poate fi găsită și pe bancnota de un dolar american, este unul dintre simbolurile zeiței sioniștilor, Iștar. În prezent, deși sioniștii reprezintă jumătate dintre evreii aflați în Israel, ei constituie majoritatea populației mondiale evreiești. Așadar putem observa că Iștar a preluat majoritatea evreilor, iar Marduk a fost nevoit să se mulțumească cu puținii evrei ortodocși și cu musulmanii. Povestea acestor gemeni divini există ascunsă în Vechiul Testament, unde gemenii Iacob (ce și-a schimbat numele în Israel) și Esau se luptă pentru dreptul de prim-născut, implicit pentru moștenirea tatălui lor. Lupta biblică continuă și în ziua de astăzi, fiind dusă de adepții celor două divinități, cel mai bun exemplu fiind războiul dintre evreii sioniști și musulmani. Să nu uităm că, pe 11 septembrie 2001, sioniștii au distrus World Trade Center, dând vina pe musulmani, în orașul vegheat de statuia zeiței Iștar, New York. Ca o paranteză, „york” este un cuvânt celtic, ce desemnează tisa, arborele morții în Marea Britanie și Scandinavia, un copac funerar, folosit ca ornament al cimitirelor, ce împrăștie moartea prin otrava conținută în el. Exact cum s-a împrăștiat moartea în Orientul Mijlociu din New York, prin războaie… Revenind la lupta adepților gemenilor divini, este cunoscut faptul că Beny Steinmetz, acționarul majoritar al Gabriel Resources, este un evreu sionist, adică adept al zeiței Iștar, în timp ce George Soros este considerat anti-sionist sau evreu ortodox, prin urmare adept al lui Marduk. Așadar, România a devenit fără voia sa câmpul de luptă al celor două tabere evreiești sau, mai bine spus, al adepților celor două divinități malefice.

Grecii antici susțineau că în orașul subteran din Munții Apuseni Zeus i-a închis pe titani, iar mai apoi pe Typhon, gigantul ce voia să-l detroneze. Typhon era Marduk al babilonienilor sau Yahweh, dumnezeul iudeilor / evreilor ortodocși, prin urmare este vorba despre orașul său. Observăm că sioniștii de la Gabriel Resources (adepții lui Iștar) urmăresc îngroparea intrării în orașul subteran sub 215 milioane de metri cubi de cianuri, în timp ce evreul ortodox George Soros (adeptul lui Marduk) încearcă să oprească acest lucru, finanțând protestele împotriva proiectului minier. Niciuna dintre tabere nu pare să cedeze în lupta pentru Roșia Montană sau, mai exact, pentru orașul subteran al lui Yahweh / Marduk, ambele luptând cât mai murdar și mai înverșunat. Știm și că sioniștii au cerut, prin politicienii români care îi slujesc și prin mass-media pe care o controlează, eutanasierea maidanezilor, dând startul unui teribil măcel, care a dus la uciderea câtorva mii de câini. Ce legătură există între lupta evreilor pentru orașul subteran și câini? Una atât de evidentă, deși pare că aparține domeniului fantasticului, încât niciun om normal n-ar lua-o în calcul. Din fericire, nu toți suntem normali…

Unul dintre cele mai crunte ritualuri religioase antice, întâlnit în numeroase părți ale lumii, precum China, Grecia sau cele două Americi, implica sacrificarea și torturarea câinilor. În Grecia, apariția creștinismului nu a stopat acest ritual, ci l-a adoptat. Astfel, Kynomartyrionul, așa cum a fost denumit, a devenit o sărbătoare anuală, ce avea loc cu 40 de zile înainte de Paște, la care s-a renunțat abia prin anii 1930, în urma numeroaselor plângeri împotriva cruzimii față de animale. În Ungaria și Bulgaria, câinii au fost sacrificați în mod regulat până în timpurile noastre. Bulgarii au modificat ritualul, astfel încât câinii să nu mai fie uciși în timpul procesiunii. Frânghiile cu care în mod obișnuit câinii erau spânzurați de gât au fost legate în jurul corpurilor patrupedelor, învârtite apoi în aer. În 2006, când Bulgaria se pregătea să adere la Uniunea Europeană, ceremonia a fost interzisă, datorită activiștilor europeni pentru drepturile animalelor. Cu toate acestea, în 2011, Petko Arnaudov, primarul satului Brodilovo din sud-estul Bulgariei, a reînviat ritualul, explicând că țăranii „au nevoie de speranță într-o economie extrem de rea” dar și pentru că un focar de febră aftoasă a adus satul în pragul disperării. Presat de activiștii pentru drepturile animalelor din Sofia și Burgas, premierul Boyko Borisov a condamnat oficial acest ritual, numindu-l „barbaric”, și a adoptat o lege ce îl interzice. Câinii erau sacrificați zeiței numite de greci Hekate, o entitate întunecată, asociată cu moartea, infernul, demoni, spirite, magie și boli. Cea mai temută divinitate din cele mai vechi timpuri, supranumită „Regina Nopții”, „Judecătoarea Morții” ori „cea de nerostit”, Hekate poate fi văzută doar de câini, care urlă atunci când ea se află în apropiere, conform credinței populare. Câinii (singurii care o pot simți) îi erau sacrificați pentru respingerea influenței ei negative dar și pentru restaurarea purității și bunăstării unei comunități. Puii de câine erau adesea îngropați la baza hekate_by_comtessedionaea-d4evhw4fundațiilor clădirilor (la fel ca Ana meșterului Manole) pentru prevenirea energiilor negative asociate cu zeița. Cel mai des întâlnit mod de sacrificare a câinilor era spânzurarea acestora pe poduri, urmată de aruncarea cadavrelor în apă. Hekate este aceeași Iștar a sioniștilor, zeitate de cele mai multe ori asociată cu felinele, astfel încât e posibil ca sacrificarea câinilor să reprezinte ofrande aduse zeiței ca dovadă a supunerii și a fidelității, cei ce oferă sacrifiiciile demonstrând astfel că o aleg pe ea în detrimentul fratelui ei, Marduk, asociat adeseori cu câinele. Prin aceste sacrificii, adepții zeiței nu sunt doar protejați de influența negativă a ei, ci îi și solicită ajutorul pentru sporirea propriei lor bunăstări. Să fie oare o coincidență faptul că politicienii noștri de vârf, slujitori ai sioniștilor ce i se închină lui Iștar, au ordonat cu toții masacrarea câinilor maidanezi prin legea eutanasierii? Sau că Presa din România, marioneta acelorași politicieni, a instigat la modul cel mai agresiv posibil poporul la ură împotriva câinilor? Cel mai bun exemplu ni-l oferă Radu Banciu care, în emisiunea sa de pe B1 TV din 20 septembrie, oferea 250 de lei celui care jupuia un câine maidanez și îi aducea blana. Ba chiar le-a cerut telespectatorilor săi să violeze domiciliile celor ce dețin câini și să jupoaie respectivele animale. Același Banciu instiga și cu cinci zile în urmă la otrăvirea și împușcarea maidanezilor… Probabil că nu există coincidențe. Probabil Beny Steinmetz, John Paulson, Thomas Kaplan și ceilalți evrei sioniști din conducerea Gabriel Resources au ordonat sacrificarea maidanezilor pentru a evita mânia zeiței lor, după ce au eșuat în a-i face pe plac prin distrugerea orașului subteran al rivalului ei. Totodată, poate i-au cerut și ajutorul în această problemă, Kabbalah evreiască conținând ritualuri de invocare a entităților din alte lumi. În miturile grecești, Hekate i-a ajutat pe argonauți să obțină lâna de aur, despre care Nicolae Densușianu și alții au demonstrat că se afla pe teritoriul României de astăzi. În prezent, alți străini îi solicită ajutorul pentru a pune mâna pe aurul din Munții Apuseni, ceea ce nu pare a fi o coincidență. Se pare că ritualul sioniștilor a funcționat, atingându-și cel puțin unul dintre scopuri, deoarece mânia zeiței a fost deviată…

Întorcându-ne puțin la moartea copilului de patru ani, trebuie amintit faptul că, în antichitate, zeița Iștar mai era cunoscută ca Lamia în Grecia, Lilith în Israel sau Lilitu în Mesopotamia. Sub acest aspecte, ea era considerată unul dintre cei mai înfricoșători demoni, ce avea obiceiul de a devora copii. Anticii încercau să-și protejeze copiii prin numeroase ritualuri, amulete și chiar prin invocarea altor demoni, precum Pazuzu. Dacă Ionuț Anghel a fost ucis la ordinul celor care ne conduc țara, poate că scopul crimei nu a fost doar distragerea atenția opiniei publice de la afacerea Roșia Montană. Poate că băiatul, precum miile de câini din România, a fost sacrificat acestei entități malefice venerate de sioniști (și nu numai), ahtiate după sângele copiilor. Interesant este și că mama copilului vorbea tot despre un sacrificiu, atunci când se referea la moartea lui Ionuț. „Vă mulțumim din suflet pentru susținere și pentru faptul că ați fost alături de noi. Se pare că sacrificiul lui IONUȚ nu a fost în zadar. De sus, din Împărăția Cerurilor, ne-a luminat și ne-a dat gândul cel bun, pentru ca alți «Ionuți» să nu mai pățească ce a pățit el. Ne bucurăm că legea a trecut, sperăm să fie aplicată și să nu mai auzim de tragedii. Familia Anghel”, scria Felicia Anghel pe contul său de Facebook la nici două ore după adoptarea legii eutanasierii maidanezilor. Sacrificiul lui Ionuț?!?

Inundațiile

Pe 9 septembrie, premierul Victor Ponta declara că proiectul de exploatare a aurului de la Roșia Montana „este închis” și că protestele de stradă și-au atins scopul. Anunțul a venit la o oră după ce Crin Antonescu, președintele Senatului, declara și el că se opune proiectului. După două zile, când sioniștii sărbătoreau 12 ani de când au distrus World Trade Center, 22 de așa-ziși mineri (în realitate majoritatea fiind angajați ai Roșia Montană Gold Corporation) s-au blocat în mină la Roșia Montană. După doar câteva ore, în inundatii_Galati7_d8afa26dbd_thumb_630_380noaptea dintre 11 și 12 septembrie, 39 de localități din județul Galați au fost inundate, 9 persoane și-au pierdut viața, 6.091 au fost evacuate, 1.735 de locuințe au fost inundate iar 35 distruse complet de viitură. Drumul Național 25 a fost blocat, 11 drumuri județene și 463 de poduri au fost afectate de mini-potop iar 3.042 de hectare de teren agricol au fost inundate. Ploaia a inundat și orașul Tulcea dar și câteva localități din județ, provocând pagube estimate la 4.085.396 lei. Noaptea dintre 12 și 13 septembrie a adus și în județul Vrancea ploi ce au inundat peste 70 de kilometri de drumuri comunale și ulițe din șapte comune, cele mai mari distrugeri fiind suportate totuși de județul Galați. Tot pe 11 septembrie, statul american Colorado a fost inundat, 1.502 case fiind distruse și 17.494 avariate. Șase persoane și-au pierdut viața, alte 11.000 au fost evacuate iar câteva sute au fost declarate dispărute. Oraşele Jamestown, Lyons şi Longmont au fost transformate practic în insule. „Este fără îndoială un eveniment istoric, care are loc o dată la 500 sau 1.000 de ani”, declara Sean Conway, un oficial din comitatul Weld. Deși inundațiile americane au început tot pe data fatidică de 11 septembrie, ele au avut loc după cele din Galați și Tulcea, statul Colorado fiind cu 18 ore în urma României. Tot pe 11 septembrie, inundațiile au provocat o alunecare de teren în zona Veracruz din Mexic, unde au murit 14 persoane, iar diferite cartiere din Mexico City au rămas sub ape. Apoi, Mexicul a fost învăluit mortal de uraganul Ingrid sosit din est și de furtuna Manuel venită din vest, ploile torențiale ducând la câteva zeci de decese. În Acapulco, mii de turiști au rămas blocați iar în est Ingrid a provocat o nouă alunecare de teren, îngropând un autobuz și ucigând 12 persoane. În același timp, la mii de kilometri depărtare, taifunul Man-Yi lovea violent coasta de est a insulei Honshu, aducând ploi torențiale în zona de centru-sud a Japoniei. Deosebit de afectat a fost și orașul Kyoto, unde 260.000 de persoane au fost evacuate. După ce a lăsat în urmă doi morți, sute de răniți și mii de case avariate, taifunul a început să slăbească, transformându-se într-o furtună tropicală.

Să fie doar mâna naturii aceste furtuni apărute în același timp în Europa, Asia, America Centrală și de Nord, ce au provocat inundații catastrofale? Să fie o coincidență că potopul din sud-estul României a început după sacrificarea a câteva mii de maidanezi, în nefasta zi de 11 septembrie? Unii îl văd ca pe o pedeapsă divină, ca urmare a sângelui vărsat. Însă nu ar avea sens această variantă, ținând cont că Galațiul este unul dintre puținele thumbnail.phpjudețe pacifiste, în care nu au fost nici măcar adunați de pe străzi maidanezii, darămite masacrați. Apele au afectat 39 (3 x 13) de localități din Galați, 3 și 13 fiind unele dintre cele mai importante numere din numerologie (inclusiv din cea evreiască). Puțini știu că, în Afghanistan, 39 este considerat un număr blestemat, fiind asociat cu prostituția. Iar zeița prostituției în majoritatea culturilor, mai ales în Orientul Mijlociu, era Iștar, supranumită adesea și „prostituata divină” sau „vulva cerului”. Conform Talmudului, activitățile interzise evreilor în ziua de Sabbat sunt în număr de 39. De asemenea, Sanhedrinul evreiesc permite 39 de lovituri de bici celor condamnați la 40 de lovituri. 39 de persoane au semnat prima constituție a Statelor Unite ale Americii pe 17 septembrie 1787 (printre care se aflau numeroși evrei sioniști). Dacă acest număr este atât de important pentru sioniști, e posibil ca el să fie în legătură cu zeița lor, Iștar, așa cum sugerează și „blestemul lui 39” din Afghanistan, iar cele 39 de localități din Galați să poarte „semnătura” autoarei distrugerii. Egiptenii antici chiar au consemnat o întâmplare ce dovedește faptul că această zeiță era responsabilă cu distribuirea pedepselor divine. Se spune că Iștar, numită de egipteni Hathor, a fost trimisă de zeul suprem Ra să pedepsească omenirea răzvrătită. Transformată în leoaică, Iștar era cât pe ce să măcelărească întreaga omenire. Însă zeii au revărsat peste câmpii o imensă cantitate de bere, colorată în roșu. Crezând că este sânge, zeița distrugătoare a băut atât de mult, încât n-a mai putut vâna, astfel omenirea fiind salvată. Indienii păstrează un mit asemănător, în care distrugătoarea Kali era pe punctul de a distruge omenirea, fiind oprită doar de zeul Șiva. Într-o altă versiune indiană, Ganga, zeița apelor sacre, a fost trimisă pe Pământ pentru a purifica sufletele a 60.000 de copii uciși de înțeleptul Kapila. Zeița a plecat furioasă, înecând totul sub apele ei, fiind calmată doar de același Șiva, care a prins-o și a lăsat-o să plece doar după ce s-a liniștit.

Poate că nu ar fi prea deplasat să luăm în considerare ipoteza că inundațiile catastrofale ar putea fi „opera” zeiței Iștar. Evreii sioniști nu au reușit să-i facă pe plac distrugând intrarea către orașul subteran de la Roșia Montană, astfel că i-au sacrificat mii de câini pentru a fi feriți de mânia ei. Ritualul kabalistic a funcționat, furia zeiței lovind cât mai departe de ei. Cum au fost ishtar-owlalese acele locuri? Nu știm exact, însă e posibil să aibă legătură cu descoperirea din 2012. Galațiul, cel mai afectat județ din România de inundații, este locul în care a fost topită uriașa lespede de la Roșia Montană și transformată în lingouri de aur și wolfram. Nu se știe unde au dispărut acele lingouri, însă e posibil ca ele să fi fost împrăștiate în lume, poate chiar în S.U.A., Mexic și Japonia, acolo unde au lovit inundațiile în același timp. Dacă sioniștii de la Gabriel Resources vor să închidă orașul subteran pentru totdeauna, sub un lac de cianuri, înseamnă că îndeplinesc voia zeiței lor, probabil pentru a ține pe cineva sau ceva înauntru. Cum uriașa lespede ce bloca intrarea a fost înlăturată în 2012, zeița invocată de kabaliștii sioniști i-a pedepsit pe cei pe care îi considera responsabili, urmând aurul și wolframul din lespede. Astfel, a inundat nu doar Galațiul, unde a fost topită lespedea, ci și locurile unde au ajuns metalele din ea. Dacă ar fi posibilă această variantă, cum au fost provocate inundațiile? E absurd să credem că o asemenea entitate ar fi pocnit din degete iar apa ar fi apărut de nicăieri, așa cum se întâmplă în povești. Condițiile meteorologice pot fi controlate, după cum demonstrează proiectul HAARP (High Frequency Active Auroral Research Program). Oamenii au primit tehnologia, inclusiv pe cea a HAARP-ului, de la acele entități pe care le considerau zei. Prin urmare, o entitate precum Iștar nu ar fi apelat la minuni / farmece / magie pentru a inunda mai multe locuri, ci la tehnologia ce permite controlul fenomenelor meteorologice.

Ca o curiozitate ce ar putea demonstra prezența tehnologiei HAARP, în județul Galați continuă fenomenele stranii. La mai puțin de două săptămâni după inundații, locuitorii satului Izvoarele din comuna gălățeană Slobozia Conachi susțin că li se cutremură casele și se aud tot felul de zgomote ciudate din pământ, începând din 23 septembrie. Din cauza zguduiturilor care au loc și de șapte ori pe zi, pereții caselor s-au crăpat iar tencuiala a început să cadă. „Se simte de parcă fierbe pământul sub picioare. Se aud bubuieli puternice de sare mâncarea de pe masă. Să vină cineva să spună ce este, că ne cad casele pe noi şi nu mai putem dormi de teamă”, declara pentru cotidianul Viața Liberă una dintre localnice, Anca Necula. Și casa parohială din localitate, recent renovată, a avut de suferit, preotul satului susținând că, în urma acestor cutremure, poza cu Arhiepiscopul Dunării de Jos, Casian Crăciun, a căzut de pe perete. Primarul comunei Slobozia Conachi nu a reușit să liniștească oamenii, drept pentru care a apelat la ajutorul celor de la Protecția Civilă, însă nici aceștia nu au reușit să descopere motivul fenomenelor din Izvoarele. Drept pentru care, primarul Ion Nicolau a ajuns la concluzia că doar seismologii și geologii pot găsi explicații pentru bubuielile și zgâlțâiturile care i-au îngrozit pe cei 1.500 de localnici. „Am chemat doi geologi şi un seismolog. Aşteptăm să vină specialiştii şi abia apoi vom trage concluziile”, a explicat el pentru același cotidian. Până la sosirea specialiștilor, localnicii dau vina pe cei care exploatează petrol în zonă. E posibil ca exploatarea petrolului să creeze acele mișcări tectonice care dau naștere sunetelor ciudate și deselor cutremure? Teoretic, da. Practic, șansele sunt mici să se întâmple acest lucru acolo unde a lovit viitura cu doar câteva zile în urmă, mai ales pentru că se extrage petrol în zonă de aproximativ șase decenii, fără să se fi avut loc până acum vreun fenomen asemănător. Dacă tehnologia HAARP (sau ceva asemănător) a creat viitura, e posibil ca tot ea să fie responsabilă pentru mișcările tectonice din prezent. Semn că se pregătește încă un dezastru în același județ Galați.

Cercetările evreilor în Bucegi

În toată această poveste incredibilă mai există (cel puțin) o curiozitate. În 2010 a fost organizat un exercițiu militar comun româno-israelian în Carpații Meridionali, la est de Roșia Montană, în apropiere de Sfinxul din Bucegi și de Vârful Omu, locuri foarte importante pentru daci. La exercițiu nu au participat doar militari israelieni, ci și un număr destul de mare de rabini. În același timp, în acea zonă era organizată o tabără pentru 65 de copii Untitledisraelieni, peste 40% dintre cei din tabără fiind parapsihologi. Pe 26 iulie, un elicopter israelian s-a prăbușit inexplicabil în zona Colții Țapului, deasupra Poienii Gutanu, situată în partea vestică a Masivului Bucegi. La bordul elicopterului se aflau 6 militari israelieni (din nou, același număr sacru al evreilor) și un român, media lor de vârsta fiind puțin peste 33 de ani (tot unul dintre cele mai importante numere ale evreilor). Dacă zeița sioniștilor este Iștar, personaj simbolizat adeseori printr-o felină, interesant e că operațiunea de recuperare a resturilor elicopterului a fost coordonată de una dintre cele mai celebre unități de elită israeliene, așa-numita Unitate 669, ai cărei componenți sunt supranumiți „pisicile”, după emblema unității – o pisică înaripată. Martorii susțin că, în acea zi, înainte de accident, toată zona cuprinsă între Babele – Vârful Omu – Muntele Gaura a fost survolată de mai multe elicoptere militare, ba chiar au fost zărite echipe de soldați care păreau că păzesc ceva. Un cioban s-a plâns că nu a fost lăsat să treacă cu oile spre Padina de doi „militari care aveau un aparat d-ăla ce parcă măsura curentul”. Exact în acea zonă se află celebra „Gură de Rai”, o pantă cu o suprafață de aproximativ un kilometru pătrat, unde se manifestă o „anomalie magnetică atipică”, așa cum o definesc specialiștii, ce are efecte benefice uluitoare asupra organismului uman. Se pare că scopul israeliților în munții Bucegi nu era un exercițiu militar, ci cercetarea secretelor lui Zamolxe. Despre copiii din tabără se presupune că fac parte din pepiniera de parapsihologi ai Israelului, precum „copiii Geller”. Surprinzătoare este și prezența rabinilor la aceste „exerciții militare”, buni cunoscători ai magiei kabalistice. Unii consideră că respectivul elicopter s-a prăbușit din cauza „Gurii de Rai”, acea zonă de anomalie magnetică ce face praf orice aparat electronic. Totuși, zona a fost survolată de mai multe elicoptere care nu au pățit nimic. Prin urmare, nu magnetismul muntelui este răspunzător pentru accident. După cum afirma Nirmod Shefer, șeful Statului Major al forțelor aeriene israeliene, starea tehnică a elicopterului era „excelentă”, prin urmare accidentul nu poate fi pus nici pe seama unor defecțiuni tehnice. Șeful Serviciului Salvamont Bran, Fănica Boboc, declara pentru Mediafax că „elicopterul s-a înfipt într-o stâncă, probabil dintr-o eroare de pilotaj”. Însă e greu de crezut că un pilot experimentat, foarte bine antrenat, ar fi făcut o asemenea greșeală, înfingând aparatul într-o stâncă. Cu 8 zile înainte de accident, alte două elicoptere israeliene erau cât pe ce să se prăbușească din cauza unor „defecțiuni tehnice”, aterizând de urgență în zona localității Priboiu din județul Dâmbovița. Care să fie adevărata cauză a prăbușirii elicopterelor? Câțiva soldați români, martori ai accidentului, au acceptat să vorbească sub protecția anonimatului, deși li s-a cerut să jure că vor păstra tăcerea. Cu toții spun că au văzut pe vârful muntelui câțiva oameni ce purtau robe albe, lungi, cu mâinile în sus. Imediat s-a iscat din senin o furtună, ce a luat pe sus elicopterul israelian și l-a izbit frontal de o stâncă. După aceasta, furtuna s-a oprit la fel de brusc iar oamenii în alb au dispărut. Israeliții s-au speriat și au părăsit zona de urgență, decizând să pună capăt exercițiului militar. Se pare că misterioșii oameni de pe munte sunt solomonari, membri ai unui ordin străvechi al preoților lui Zamolxis, capabili să controleze vremea (fără tehnologie de genul HAARP, precum sioniștii), ce trăiesc ascunși în munți, de unde păzesc tărâmul dacilor. Iar mărturiile acestor martori au dispărut inexplicabil de pe internet, deși puteau fi găsite pe nenumărate site-uri nu cu mult timp în urmă…

Apocalipsa românească

Creștinii pot regăsi evenimentele din România de astăzi în ultima carte biblică, Apocalipsa lui Ioan. „Şi am văzut un înger, pogorându-se din cer, având cheia adâncului şi un lanţ mare în mâna lui. Şi a prins pe balaur, şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana, şi l-a legat pe mii de ani, și l-a aruncat în adânc şi l-a închis şi a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai amăgească neamurile, până ce se vor sfârşi miile de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat câtăva vreme” (20:1-3). Uriașa lespede de 1.700 de tone, inscripționată în limba hiperboreenilor, ce acoperea misteriosul puț din Galeria 9256494_origHiperboreeană, ar putea fi acea pecete despre care vorbea Ioan. Din miturile vechi știm că tatăl gemenilor divini, supranumit Marele Șarpe în multe culturi, a fost închis în lumea subterană, poarta ei de acces putând fi tunelul de la Roșia Montană. Aceleași mituri susțin că Marduk a fost întotdeauna credincios tatălui său, căutând metode de a-l elibera, pentru a conduce lumea împreună, în timp ce Iștar și-a dorit puterea absolută doar pentru ea, nefiind dispusă să o împartă cu nimeni. Dacă sub Roșia Montană ar fi locul în care a fost închis Marele Șarpe, putem înțelege de ce sioniștii ei încearcă să închidă acea „poartă” sub un imens lac de cianură, pe când evreii lui Marduk se opun acestui lucru. Despre acel balaur, Apocalipsa susține că „va ieşi să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, şi să le adune la război” (20:8). Oare nu ar putea fi George Soros și Beny Steinmetz acei Gog și Magog ce se războiesc pentru Roșia Montană? Sau cei doi martori care „au putere să închidă cerul, ca ploaia să nu plouă în zilele proorociei lor, şi putere au peste ape să le schimbe în sânge şi să bată pământul cu orice fel de urgie, ori de câte ori vor voi” (11:6), adică au acces la tehnologie de control al vremii, de genul HAARP? Conform Bibliei, bătălia finală va avea loc la Harmaghedon, care a fost tradus ca Muntele Meggido. Însă Meggido din Israel nu este munte, ci o colină artificială. N-ar putea fi acesta „muntele de aur” pe care se află Roșia Montană? Lui Ioan, un înger i-a spus: „Scoală-te şi măsoară templul lui Dumnezeu şi altarul şi pe cei ce se închină în el. Iar curtea cea din afară a templului, scoate-o din socoteală şi n-o măsura, pentru că a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare cetatea sfântă patruzeci şi două de luni” (11:1-2). Oare această măsurătoare nu ar putea reprezenta evaluările de la Roșia Montană din ultimii ani? Acel „templu al lui Dumnezeu”, „cetate sfântă” sau „noul Ierusalim”, plin cu aur și pietre prețioase, unde se spune că vor locui divinitățile după ce se vor întoarce, nu ar putea fi orașul subteran al zeilor de sub Munții Apuseni? „Iar cel de al treilea a vărsat cupa lui în râuri şi în izvoarele apelor şi s-au prefăcut în sânge” (16:4), susține Biblia. Pe Harta OLYMPUS DIGITAL CAMERAIosefină a Transilvaniei din 1769-1773, Roșia Montană apare sub numele de Veres Patak, adică „Pârâul Însângerat / Roșu”. În plus, râul Roșia este bogat în minerale, în special fier, care îi dau o culoare roșiatică. Din galeriile miniere vechi de peste două milenii se scurg în râul Roșia în fiecare secundă 20 de litri de ape acide, poluarea propagându-se de aici în râurile Abrud și Arieș, și astfel întâlnim tot la Roșia Montană apele „prefăcute în sânge”. Ultima carte biblică vorbește și despre munți răsturnați sau distruși. N-ar putea fi vorba despre munții pe care Roșia Montană Gold Corporation vrea să îi reteze? Apocalipsa mai spune că „şarpele a aruncat din gura lui, după femeie, apă ca un râu ca s-o ia apa. Şi pământul i-a venit femeii într-ajutor, căci pământul şi-a deschis gura sa şi a înghiţit râul pe care-l aruncase balaurul, din gură” (12:15-16). N-ar putea fi acest pasaj o referire la inundațiile de după 11 septembrie? „Şi am văzut o femeie, beată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Iisus, şi văzând-o, m-am mirat cu mirare mare” (17:6), mai spune Ioan. Dacă Eugenio Montale era de părere că „pe sfinţi va trebui să-i cauţi printre câini”, respectiva femeie n-ar putea fi Iștar, cea căreia i s-au sacrificat mii de maidanezi? Apocalipsa vorbește și despre „o stea uriaşă, arzând ca o făclie”, numită Absintos. N-ar putea fi ea oare cometa Ison care va ajunge în acest an în apropierea Pământului? Dacă inversăm literele primei silabe din numele cometei, reiese cuvântul Sion, numele muntelui sfânt al adoratorilor lui Iștar. De asemenea, numele Ison ar putea însemna și „cereasca Iștar”, o nouă referire la divinitatea sioniștilor. Să fie oare vorba despre o coincidență? Sau, mai bine zis, despre o serie de coincidențe?

Creștinii ar putea interpreta și în acest sens evenimentele din prezent. Din fericire, eu nu mă număr printre ei și nici nu cred într-un sfârșit al lumii de genul celui profețit de religii, așa că nu pot lua în calcul această interpretare a Apocalipsei. Dar dacă, totuși… ar fi adevărată?

Concluzii

Deși firul întregii povești prezentate mai sus pare să se lege, trebuie luate în seamă și alte amănunte. Unul deosebit de important este legat de descoperirile de la Roșia Montană din 1976 și 2012. Se pare că povestea scheletului uriaș și a lespezii a fost inventată în septembrie 2012 de către cineva care dorea să se amuze pe seama „conspiraționiștilor”, demonstrând ușurința cu care pot fi manipulate masele. În povestea sa chiar a introdus anumite inadvertențe, care ar fi trebuit să ridice semne de întrebare în mințile cititorilor. De exemplu, aurul de 50 de karate nu există, 24 de karate fiind valoarea maximă, ce indică o puritate a aurului de 99,9%. Dacă lespedea lungă de 12 metri, lată de 6, groasă de 3 și grea de 1.700 de tone a fost tăiată în 80 de calupuri egale, fiecare bucată ar fi trebuit să fie lungă de 15 centimetri, lată de 7,5, groasă de 3,75 și grea de 21,25 de tone. O greutate mult prea mare pentru niște obiecte atât de mici. În plus, exprimarea martorilor este prea corectă din punct de vedere gramatical, lucru greu de crezut în cazul unor simpli mineri. Fotografia scheletului „hiperboreanului” a fost realizată în Photoshop, ceea ce recunoaște nu doar autorul farsei, dar se și poate observa la o privire atentă. Pe lângă acest fals, trebuie menționat și că Pergamentul Secret, care vorbește despre un tunel sub munții Orăștiei și o cameră imensă din aur pur, cu scaune uriașe, este o lucrare de ficțiune, la fel ca toate celelalte ale lui Radu Cinamar, care ar putea sau nu să includă elemente reale. În plus, existența unui oraș imens în subsolul Carpaților Orientali nu poate fi dovedită, neexistând niciun fel de dovadă fizică. Și totuși…

Dând la o parte povestea hiperboreeanului uriaș și a lespezii gigantice, rămân scrierile antice grecești ce susțin existența unui tărâm subteran al zeilor în acea zonă. Despre un tunel prin care armata lui Decebal a traversat munții în doar două zile scriau și romanii. Acel Tartar al grecilor se află în apropierea pădurii Baciu de lângă Cluj, considerată a fi intrarea către o altă lume. E drept că noi, publicul, nu avem dovezi pentru existența unei lumi subterane. Însă absența dovezii nu este neapărat dovada absenței. Dacă publicului nu i-au fost prezentate dovezi, nu înseamnă că ele nu ar putea exista, fiind ținute în secret de către elita conducătoare. Existența tunelurilor misterioase din munți a fost demonstrată inclusiv prin materiale video. Interesul celor doi miliardari pentru Roșia Montană este real, la fel ca urmele numerologiei kabbalistice în toate evenimentele importante ale lunii septembrie, ce scot în evidență latura ocultă. Real este și interesul sioniștilor pentru țara noastră, evenimentele din 2010 din Bucegi fiind sprijinite de dovezi concrete. Reale sunt și toate inadvertențele din povestea copilului ucis pe 2 septembrie, manipularea mass-mediei pentru începerea exploatării la Roșia Montană și împotriva maidanezilor, precum și unificarea întregii clase politice de vârf în privința eutanasierii câinilor comunitari. De asemenea, reală este și intenția sioniștilor de a distruge întreaga zonă a Roșiei Montane prin utilizarea unei cantități de cianuri mult mai mari decât în mod obișnuit. Reală și demonstrată este și existența centrilor energetici din munți, inclusiv în Carpații Occidentali. Tot reale sunt și fenomenele paranormale din munții noștri, ignorate de oamenii „serioși”. Real este și sfinxul de la Roșia Montană (chiar doi, dacă îl luăm în calcul și pe cel mic), fiind cunoscut în întreaga lume antică faptul că sfincșii erau paznici ai secretelor zeilor. E drept că inundațiile de la Galați nu pot fi puse pe seama dezmembrării lespezii imaginare. Însă, dacă nu e acesta motivul pentru care viitura a lovit respectivul județ, nu înseamnă nici că totul a avut cauze naturale. Amploarea inundațiilor, apariția lor în același timp cu cele din Statele Unite, Mexic și Japonia dar și mișcările tectonice stranii din prezent exclud cauzele naturale, sugerând utilizarea HAARP-ului. Dacă nu știm de ce a fost ales Galațiul ca țintă, nu ne rămâne decât să căutăm în continuare.

Povestea uriașului hiperborean ne-a demonstrat ușurința cu care acceptăm manipularea. Iar acest lucru ar trebui să ne învețe să cernem absolut toate informațiile ce ne sunt oferite, indiferent cât de convingători par a fi cei ce ne oferă respTriunghi Ceahlaul, Omu si Rosia Montanaectivele informații. Doar astfel, cu ochii larg deschiși, vom putea privi dincolo de minciuni, în speranța că vom descoperi măcar o frântură de adevăr. Mai ales acum, când manipularea mass-mediei și a politicienilor atinge cote alarmante. Doar deschizând ochii vom putea înțelege ce se întâmplă cu adevărat în jurul nostru și doar astfel vom putea încerca să ne recuperăm pământul strămoșesc. Vorba cântecului: „Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte, / În care te-adânciră barbarii de tirani! / Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte, / La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!”.

Îi pasă cuiva că Roșia Montană, împreună cu cei doi munți sfinți ai dacilor, Ceahlăul și Vârful Omu, formează un uriaș triunghi echilateral invizibil? Sau ignorăm posibilitatea existenței unui oraș antic subteran doar pentru că cineva a inventat o poveste despre un schelet uriaș?

22. Dacia, tărâmul zeilor

Posted in Secretele zeilor on 29 august, 2013 by KLAUDYU

Oare n-am uitat cumva că iubirea de patrie nu e iubirea brazdei, a ţărânei, ci iubirea trecutului?” (Mihai Eminescu)

 lupul-dacic-dacia-burebista-decebal-ancient-dacia-roma-rome-sarmisegetuza-regia

Grecii susțineau că pelasgii au fost primul popor din lume, apărut înaintea Potopului. Care era locul lor de origine, din care au luat naștere celelalte rase umane? Unde au fost duși supraviețuitorii Potopului pentru a locui alături de zei? Și ce s-a întâmplat cu pelasgii? Mai există și astăzi sau au dispărut? Care este istoria lor, eliminată cu brutalitate din cea oficială?

În Dacia preistorică, publicată în 1913, Nicolae Densușianu scria că grecii „aveau o tradițiune, că înainte de denșii a domnit peste pămentul ocupat de ei un alt popor, care a desecat mlaștinile, a scurs lacurile, a dat cursuri noue rîurilor, a tăiat munții, a împreunat mările, a arat șesurile, a întemeiat orașe, sate și cetăți, a avut o religiune înălțătore, a ridicat altare și temple deilor, și că aceștia au fost Pelasgii”. Tot el nota: „Încă înainte de imigrațiunea Grecilor, Celților și a Germanilor în ținuturile Europei, cea mai mare parte a acestui continent era ocupată de o rasă de omeni veniți din Asia, pe cari autorii grecesci i numiau în general Pelasgi și Turseni. Acești Pelasgi formase în timpurile ante-elene, cel mai întins, mai puternic, și mai remarcabil popor, o națiune, care din punct de vedere moral și material a schimbat fața Europei archaice. Pelasgii ne apar în fruntea tuturor tradițiunilor istorice, nu numai în Elada și în Italia, dar și în regiunile din nordul Dunării și ale Mării negre, în Asia mică, în Asyria și în Egipet. Ei representă tipul originar al poporelor așa numite arice, care a introdus în Europa cele de ântâiu beneficii ale civilisațiunii. Urmele estensiunii lor etnografice, precum și ale activității lor industriale, le mai aflăm și astă-di pe cele trei continente ale lumii vechi; începând din munții Norvegiei până în pustiurile Saharei, de la isvorele rîurilor Araxe și Oxus până la Oceanul atlantic”.

Dionysiu din Halicarnas scria că pelasgii și-au primit numele de la Pelasg, fiul lui Zeus și al lui Niobe. Un lucru asemănător susținea Aeschyll în Supplices, unde i-a atribuit lui Pelasg următoarele cuvinte: „Eu sunt Pelasg, fiul lui Palaechton, născut din Gaia, domnul acestei țări și după mine, regele său, s-a numit, cu drept cuvânt, gintea Pelasgilor, ce stăpânesc acest pământ”. În literatura antică grecească, doar zeul Ares avea epitetul de „Palaechton”, numit de poeții latini Geticus, fiind protectorul câmpiilor getice. La Homer, ducii pelasgilor aliați cu troienii sunt numiți descendenți ai lui Ares. Conform lui Pausaniae, arcadienii povesteau că primul om de pe Pământ a fost Pelasg, ce se distingea de toți ceilalți muritori prin puterea, frumusețea și „facultățile spiritului său”. El i-a învățat pe oameni cum să-și construiască case adevarul-despre-dacipentru a se apăra de frig, cum să-și facă haine din piei de oaie și le-a interzis să mai mănânce plante care le erau dăunătoare. Cu șapte secole î.e.n., poetul Asiu din Samos scria că Pelasg, „cel asemenea zeilor”, a fost născut „în țara neagră, pe munții cei cu culmile înalte”. Unde era „țara neagră”, din pământul căreia s-a născut Pelasg? Acest epitet aplicat regiunii respective se referă fără doar și poate la culoarea solului, care nu poate fi decât cernoziomul, solul cu cea mai închisă culoare, ce are o fertilitate naturală ridicată. În lume există doar două așa-numite „centuri de cernoziom”: una în preeria canadiană, iar cealaltă începând din estul Croației, de-a lungul Dunării (incluzând nordul Serbiei și al Bulgariei și sudul României), continuând în republica Moldova, nord-estul Ucrainei și partea de sud a Rusiei, până în Siberia. Cum nimeni nu consideră că primii oameni au apărut în Canada, ce face parte din „lumea nouă”, continentul american, locul nașterii lor ar trebui căutat în cea de-a doua regiune. În articolul Antropogeneza sau originea și evoluția speciei umane, publicat în numărul 9 din 1989 al revistei Știință și tehnică, Lucian Gănulă chiar scria: „Din bazinul panono-carpato-dunărean, rezervorul uman european primordial, de care trebuie să se țină seama în studiile moderne, proto-paleoliticii au iradiat în Europa Occidentală și de Nord, iar spre Răsărit pe la Nord de Marea Caspică și Asia Centrală, Podișul Iranului și pe subcontinentul indian”. Acești pelasgi, care s-au extins nu doar în Europa, ci au ocupat și o mare parte a Asiei și nordul Africii, nu pot fi decât tracii, care în antichitate trăiau exact în acele regiuni. Geograful grec Pausanias, care în anul 174 a scris despre epoca Daciei sub conducerea lui Dromichete, afirma: „afară de celți, nicio națiune nu e atât de numeroasă și de întinsă ca tracii. Niciodată, înainte de a fi bătuți de romani, ei n-au fost cu totul supuși”. La rândul său, Herodot, cel considerat a fi părintele istoriei, declara: „Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după cel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotinţa mea. Dar acest lucru este cu neputinţă şi niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceştia slabi. Tracii au mai multe nume, după regiuni, dar obiceiurile sunt cam aceleaşi la toţi, afară de geţi, trauşi şi de acei care locuiesc la nord de crestomai.”

În Dacia secretă, etnograful Adrian Bucurescu consideră că numele tracilor vine de la „traeki” („bun, frumos, plăcut”) și de la „thrakios” („cutezător”). În Marile Enigme, Eugen Delcea crede că numele vine de la Trakia, în care „t” este tatăl, „ra” este zeul egiptean Ra iar „kia” este Geea a grecilor. Indiferent de natura numelui lor, cert este că tracii ocupau cea mai mare parte a suprafeței Pământului. Deși împărțiți în multe triburi cu denumiri proprii, Dacilucru confirmat și de Herodot prin „tracii au mai multe nume, după regiuni”, toți se numeau traci, mai puțin cei din teritoriul dintre Marea Neagră, Munții Balcani, Tisa și Nistru, în mare zona României de astăzi. Tracii de pe aceste meleaguri au fost numiți daci sau geți. Acum mai bine de două milenii, istoricul și geograful grec Strabon scria în Geografia că „dacii au aceeași limbă cu geții” și că „elenii i-au socotit pe geți de neam tracic”, iar Herodot i-a numit pe geți „cei mai viteji și cei mai neînfricați dintre traci”. De unde rezultă că dacii și geții erau același popor, care făcea parte din cel al tracilor. O altă denumire acordată geto-dacilor era cea de sciți. Ca exemplu, din fragmentele rămase din Getica lui Criton reiese că acesta, când vorbește despre adversarii împăratului Traian, îi numește geți, iar când vorbește despre țara lor, o numește Scythia. Numele de Geția pentru țara geto-dacilor nu se folosea în izvoarele antice, preferându-se Scythia și, uneori, Dacia. Poetul roman Gaius Valerius Flaccus scria în primul secol al erei noastre că triburile Sciției erau: sauromații, alanii, heniochii, bisaltii, cimmerienii, dandarizii, hyrcanii, coralii, sindii, bastarnii, drancenii, neurii, iazygii, arimaspii, thyrsa-geții, choatrii, geții, albanezii și gelonii. În Dacia preistorică, Nicolae Densușianu a demonstrat că sciții / scythii erau pelasgi, numele lor însemnând „scutași” în cadrul organizării militare pelasge (litera „u” fiind transformată în „y”). Pentru scriitorul Eugen Delcea, numele de „geți” provine din Geea Tara / Terra („pământul Geei”), care a fost simplificat ca „geta”. Nicolae Desunșianu considera că denumirea dată de greci, „getae”, avea sensul de „proprietari” sau „din țară”. Același lucru reiese și din denumirea de „daci”, ce provine din „d’aci”, forma arhaică a expresiei „de aici”, de unde rezultă că geto-dacii nu considerau că au migrat de undeva, ci erau un popor născut pe teritoriul pe care îl ocupau.

Ar putea fi dacii pelasgii despre care vorbeau grecii, iar țara lor, locul de origine al omenirii? Istoricul Herodot ne transmite că „pelasgii au fost primii locuitori ai Greciei şi Italiei, aparţinând rasei europene”, precizând că cea mai mare parte a lor se afla în nordul Mării Negre și al Dunării, pe teritoriul dacilor. În Dacia preistorică, Nicolae Densușianu afirma, referindu-se la Dacia, că „legendele romane ne spun că locuitorii acestei țări sunt un gen nou de oameni «ieșiți» pe pământ, după nimicirea prin potop a primei rase de oameni”. Geto-dacii erau prezentați în antichitate, inclusiv de vechii chinezi, drept înalți și blonzi, identici cu pelasgii din punct de vedere al aspectului fizic. În plus, am văzut că, pentru antici, pelasgii s-au născut „în țara neagră, pe munții cei cu culmile înalte”, teritoriu aflat pe centura de cernoziom ce începe în estul Croației, continuă de-a lungul Dunării spre republica Moldova, nord-estul Ucrainei și partea de sud a Rusiei și se termină în Siberia. În dfsdfgaceastă zonă se afla și Dacia sau România de astăzi. În evul mediu, epitetul „negru” a fost aplicat celor trei mari regiuni ale fostei Dacii: Valahia / Țara Românească, Ardealul / Transilvania și Moldova. În timpul domniei regelui Ștefan peste Ungaria (997-1038), Transilvania apare într-un text sub numele „Ungria Nigra” („Ungaria neagră”). În cronica lui Fazel-ullach-Rașid de la 1303, românii din sudul Carpaților sunt numiți „Kara-Ulaghi”, adică „Valahii negri”. Epitetul „kara” („întunecat, negru”), aplicat țărilor daco-române, se întâlnește și în alte documente, turcii numind adeseori Valahia „Kara-Iflak” și Moldova „Kara-Bogdan”, iar în poemele epice ale slavilor meridionali, Valahia este numită „Zemija karablaska”. În Dacia preistorică, Nicolae Densușianu scria că pelasgii se numeau belasci sau balasci, nume modificate de-a lungul timpului în blasci, blaci, vlahi (litera b transformându-se în v), denumire preluată și în limba engleză, unde „black” înseamnă „negru”. Prin urmare, sudul Daciei a fost numit Valahia, adică „pământul negru”. Pe malul celălalt al Dunării, la granița cu România, în localitatea Lepenski Vir din Serbia, aflată în apropiere de defileul Porțile de fier, a fost descoperită cea mai veche așezare umană din Europa, cu o vechime de peste șapte milenii. În estul Valahiei avem câmpia Bărăganului, cunoscută pentru solul său negru, deosebit de fertil, numită mult timp „grânarul Europei” datorită culturilor sale extrem de bogate de cereale, fânețe, plante alimentare și industriale. La doar câțiva kilometri de Bărăgan, în Dobrogea, se găsește satul Adamclisi, forma românizată a denumirii turcești Adam Kilisse, care se traduce prin „Casa lui Adam”, nume ce ne duce cu gândul tot la locul apariției primului om, indiferent dacă îl numim Pelasg sau Adam. Iar la mai puțin de șaptezeci de kilometri de Adamclisi, în est, se află Marea Neagră, cel mai mare bazin de apă salmastră (cu salinitate scăzută) al lumii.

Deloc surprinzător, există numeroase descoperiri arheologice care dovedesc faptul că pe teritoriul României de astăzi a trăit prima civilizație a lumii. Cea mai concretă dintre ele este cultura Cucuteni, denumită astfel după satul din apropierea Iașiului, unde în 1884 s-au descoperit primele vestigii. În 1897 s-au găsit urme ale civilizației Cucuteni și în Ucraina, lângă Kiev, unde a fost denumită Trypilia, ignorându-se cu bună știință faptul că era vorba despre civilizația descoperită cu treisprezece ani în urmă pe teritoriul României. Cu toate acestea, în prezent lumea științifică a ajuns să recunoască această cultură drept prima civilizație a Europei, savanții occidentali declarându-se fascinați de complexitatea și atributele străvechii culturi Cucuteni. Ținând cultura_cucutenicont că a precedat cu câteva sute de ani toate așezările umane din Sumer și Egipt, putem spune că nu este vorba despre prima civilizație a Europei, ci a lumii. Cultura Cucuteni se întindea pe o suprafață de 35.000 de kilometri pătrați, pe teritoriul actual al României (în Moldova și în sud-estul Ardealului), republicii Moldova (sau Basarabia) și Ucrainei. Conform descoperirilor, oamenii culturii Cucuteni au fost primii care trăiau organizați în așezări mari, aceste proto-orașe fiind alcătuite din clădiri aranjate în cercuri concentrice. Ceramica lor, de foarte bună calitate, pictată variat și bogat, este unică în Europa, găsindu-se unele asemănări doar cu cea a unei culturi neolitice din China, mai nouă cu aproximativ un mileniu. Culorile predominante ale ceramicii Cucuteni sunt roșul, albul și negrul, cu unele variații în funcție de temperatura la care au fost arse respectivele vase. Ca formă, obiectele diferă de la simple pahare la vase mari, de tipul amforelor. Specialiștii vorbesc despre un cult al zeiței-mamă (Geea a grecilor, din care s-au născut pelasgii), dovadă fiind statuetele antropomorfe descoperite, care nu prezintă trăsături grotești ori furioase, precum cele ale altor culturi mai noi. Rarele statuete masculine au fețele acoperite de măști iar cele feminine sunt grațioase, având picioare lungi și zvelte, fără măști și cu tatuaje pe corp. Nu există statuete cu sclavi înlănțuiți ori oameni sacrificați, acesta fiind, conform opiniei istoricilor, un semn clar al unei civilizații egalitariene și pacifiste. De asemenea, s-au descoperit în rândul populației Cucuteni urme ale unor culte solare, evidențiate mai ales prin pictură. „Cunoașterea aprofundată a acestei culturi este foarte importantă… Suntem mândri că aici a apărut cea mai importantă și avansată cultură neolitică din întreaga lume”, declara Romeo Dumitrescu, președintele fundației Cucuteni pentru Mileniul trei. Iar istoricul și arheologul Emil Condurachi, membru titular în 1955 al Academiei Române, afirma: „Pe teritoriul românesc s-a cristalizat, la începutul mileniului al IV-lea î.e.n., una dintre cele mai strălucite civilizații europene, cunoscută sub numele de Cultura cu ceramică pictată de tip Cucuteni. Prin această cultură, oamenii pământului nostru pot fi considerați a fi ajuns pe plan european la cel mai înalt nivel tehnic și cultural al epocii respective”. Totuși s-a descoperit că civilizația Cucuteni nu a apărut în mileniul al IV-lea î.e.n., ci la jumătatea celui de-al VI-lea î.e.n.!

Între octombrie 2009 și aprilie 2010, la Institutul pentru Studiul Lumii Antice de la Universitatea New York a fost organizată expoziția Lumea pierdută a vechii Europe: Valea Dunării, 5000-3500 î.e.n. Pentru prima oară în Statele Unite au fost expuse peste două sute cincizeci de artefacte aparținând unor muzee din România, Bulgaria și Moldova. Directorul institutului, Roger S. Bagnall, a mărturisit că până în acel moment „mulți arheologi nu au auzit de aceste culturi vechi din Europa”. Admirând ceramica multi-colorată, doctorul Bagnall, un specialist în arheologie egipteană, a remarcat că, în acea perioadă (5000 – 3500 î.e.n.), „egiptenii cu siguranță nu făceau asemenea ceramică”. Curatorul expoziției, David W. Anthony, declara că, la jumătatea celui de-al V-lea mileniu înaintea erei noastre, „Vechea Europă era printre cele mai sofisticate și avansate din punct de vedere tehnologic locuri din lume” și că a dezvoltat „multe dintre semnele politice, tehnologice și ideologice ale civilizației”. Prezent la expoziție, jurnalistul John Noble Wilford, câștigător a două premii Pulitzer (în 1984 și 1987), a scris pe 30 noiembrie 2009, în ziarul The New York Times, un articol intitulat O cultură europeană pierdută, scoasă din obscuritate, în care afirma: „Înainte de gloria Greciei și Romei, chiar înainte de primele orașe ale Mesopotamiei sau temple de-a lungul Nilului, trăiau în valea Dunării de Jos și la poalele Balcanilor oameni ce erau înaintea timpului lor în ce privește arta, tehnologia și comerțul la distanțe mari. Timp de 1.500 de ani, începând înainte de 5000 î.e.n., au construit orașe considerabile, câteva cu mai mult de două mii de locuințe. Stăpâneau topirea cuprului la scară mare, noua tehnologie a epocii. Mormintele lor dețineau o gamă impresionantă de veșminte rafinate și coliere și, într-un cimitir, s-a găsit cea mai mare asamblare de artefacte din aur din lume (…) Pe o arie largă a Bulgariei și României de acum, oamenii locuiau în sate cu case ce aveau una sau mai multe camere, în interiorul palisadelor. Casele, unele cu două etaje, aveau schelete de lemn cu pereți din chirpici și podele din pământ bătătorit. Din anumite motive, oamenilor le plăcea să ridice clădiri etajate din chirpici”.

Iosif Constantin-Drăgan, fost președintre al Asociației Europene de Marketing, declara că „prima civilizație în Europa n-a fost cea greacă, deoarece, cu mult înaintea ei, a existat altă civilizație, născută în Valea Dunării, între Carpați și muntele Haemus, care a cunoscut o mare înflorire în epoca de bronz. Se știe acum că ea s-a afirmat încă din epoca de aur și de aramă, în timpul neoliticului”. Iar dovezile arheologice nu întârzie să apară, pentru a sprijini această ipoteză. Pe lângă cea mai veche locuire în bordeie din lume, pe teritoriul vechilor daci au fost găsite cel mai vechi harpon și cel mai vechi vârf de lance cu două caneluri (de tip baionetă), având o vechime de douăzeci de milenii, dar și cel mai vechi topor-târnăcop de miner. Aici s-a descoperit și cea mai veche activitate de minerit, minele de argint din România fiind printre cele mai vechi de pe mapamond. Între anii 10000 și 6000 î.e.n. au apărut în Dacia primele furnale din lume, în zona Titan – Călan – Nădrag, Reșița, Anina, Baia de Aramă, Baia de Fier, Baia Sprie. Prima activitate din metalugia aramei a avut loc în 8000 î.e.n. Arheologul Vasile Boroneanț chiar declara: „Acum 8.000 de ani, strămoșii noștri cunoșteau principiul reducerii unor minereuri”. În 6000 î.e.n. au fost create primul arc și prima secure din lume, descoperite în Valea Răii din Râmnicu Vâlcea. În 1973, la Aiud, lângă oasele unui mastodont tânăr a fost găsit un ciudat obiect metalic, alcătuit 89% din aluminiu. Din câte știm noi, aluminiul a fost produs pentru prima oară în 1883 iar mastodonții au existat până acum opt sute de mii de ani. În Secretele Terrei – volumul III, Eugen Delcea susține că la Aiud s-a găsit și un fragment de navă, vechi de o sută de mii de ani. Dacii aveau cel mai precis calendar din istorie, foarte apropiat de cel de la NASA, și prognoze exacte ale eclipselor pentru patru mii de ani. De la daci ne-au parvenit două sute de cuie, cu o puritate a fierului de 99,97%, care nu 418757_354848861264690_945188779_nruginesc de două milenii. La Sarmizegetusa Regia s-a găsit o trusă chirurgicală dar și craniul trepanat al unei persoane care a trăit în continuare. La Gumelnița, unele figurine de lut din 4000 î.e.n. reprezintă mese rotunde, scaune cu spătar înalt și fotolii cu brațe. La cetatea Blidaru s-a descoperit beton dacic care, pentru oamenii de știință, este o supă metalică alcătuită din titan, nichel, argint, cupru, vanadiu, siliciu, aluminiu și sodiu, iar liantul nu este calciul, ci un compus al siliciului. La Cornești, un sat aflat la nici douăzeci de kilometri de Timișoara, se găsește cea mai mare fortificație antică din Europa. Germania a oferit trei sute de mii de euro pentru cercetarea sitului care se întinde pe o suprafață de o mie opt sute de hectare, fortificația fiind formată din patru inele concentrice. Unul dintre arheologi, profesorul doctor Bernard Heeb, declara: „Eu cred ca situl de la Cornești va sta alături de marile situri din Europa ca Stonehenge sau Sarmizegetusa. În opinia mea este unul dintre cele mai importante situri din întreaga Europă, este cea mai mare aşezare din perioada preistorică pe care o cunoaştem şi pe de altă parte este o structură absolut fantastică”.

În numărul 162 din 1988 al revistei Noi Tracii, profesorul Stern din Odessa scria: „Originea picturii trebuie căutată în aria de răspândire a tracilor, în cultura Tripolie Petreni-Cucuteni (…) strămutarea ei din nord spre sud s-a realizat prin deplasarea tracilor”. Cu zece ani înainte, într-o peșteră de la Cuciulat, pe malul Someșului, s-a descoperit silueta unui cal, pictată pe cornișa plafonului unei săli. Prima și ultima cercetare a peșterii de la Cuciulat a avut loc în 1979. Arheologul Ioan Bejinariu spunea că silueta calului nu este singurul desen descoperit în peșteră, pe pereții galieriei observându-se și alte siluete pictate: „Au mai fost descoperite o siluetă umană, o siluetă a unei feline, iar într-o nişă există şi silueta unei păsări, iar pe pereţi există şi alte pete colorate, fără un contur foarte clar”. Specialiștii susțin că peștera de la Cuciulat este unică în Europa Centrală, putând fi asemuită cu celebrele picturi-rupestre-coliboaiapeștere din Altamira (în Spania), Lascaux, Rouffignac și Chauvet (în Franța). I s-a atribuit o vechime de peste zece mii de ani, deși unii consideră că picturile rupestre ar fi mult mai vechi. În 2010 s-a dovedit că profesorul Stern avea dreptate, când o echipă de speologi români a descoperit în peștera Coliboaia paisprezece desene rupestre ce înfățișau animale preistorice. Deoarece peștera Chauvet din Franța deținea până în acel moment recordul de vechime, câțiva speologi francezi au sosit imediat la Coliboaia pentru a studia descoperirea. Aceștia nu au avut de ales decât să constate autenticitatea picturilor rupestre. Vechimea lor este de peste treizeci și cinci de mii de ani, desenele fiind făcute de „cea mai veche cultură europeană”, după cum spunea chiar Jean Clottes, specialist UNESCO.

În Dacia preistorică, Nicolae Densușianu spunea: „Aici, la Dunărea de Jos și în special în țările Daciei – faptul este cert – s-a format și închegat centrul cel mare și puternic al populației neolitice în Europa”. Ba chiar s-a demonstrat că cel mai vechi hominid din Europa a trăit pe teritoriul României. În 1962 a fost descoperit de Constantin S. Nicolaescu-Plopșor în satul Bugiulești din comuna Tetoiu, județul Vâlcea, în punctul numit Valea lui Grăunceanu. Hominidul, vechi de 1,9 milioane de ani, a fost numit Australoantropus Olteniensis. Și cel mai vechi homo sapiens din Europa a trăit pe teritoriul țării noastre. În 2002 a fost descoperit într-o peșteră din munții Aninei de către un grup de speologi timișoreni. Botezat Ion, primul homo sapiens are o vechime de patruzeci de mii de ani. În aceeași peșteră au fost găsite fosilele unor alți homo sapiens, botezați Maria și Vasile, mai tineri cu paisprezece milenii decât Ion.

Deși în continuare civilizația sumeriană este privită ca fiind cea mai veche din lume, urmată îndeaproape de cea egipteană și cea indiană, descoperirile arheologice dovedesc că prima a fost cea a dacilor. Cu toate că nu agrea în totalitate opiniile lui Nicolae Densușianu în legătură cu daco-pelasgii, istoricul, arheologul, epigrafistul și eseistul Vasile Pârvan, membru al Academiei Române începând cu 1913, a fost nevoit să constate că „într-adevăr, Dacia și, în general, regiunile illirico-trace sunt leagănul civilizației pre și proto-istorice. Originile italicilor, grecilor și asiaticilor, din mileniul III și mileniul II î.e.n., ar trebui atent căutate în Europa danubiană. Este un punct de vedere cunoscut, dar nu încă suficient recunoscut de toată lumea (…) geții au fost locuitorii Troiei între 1000-700 î.e.n.”. Abia în 1961 s-a dovedit că avea dreptate, la fel ca Nicolae Densușianu și alți cercetători ai istoriei, când s-a descoperit cea mai importantă și controversată dovadă arheologică. În Ardeal, mai exact în localitatea Tărtăria din județul Alba, cercetătorul clujean Nicolae Vlassa a găsit trei tăblițe de lut ce conțin o scriere necunoscută,tartaria4 asemănătoare cu cea a sumerienilor. După îndelungi cercetări, s-a stabilit că tăblițele de la Tărtăria au fost inscripționate în jurul anului 5500 î.e.n., fiind cu o mie cinci sute de ani mai vechi decât cele sumeriene. Tăblițe oarecum asemănătoare cu cele de la Tărtăria au fost găsite la Karanovo și Gradeșnița din Bulgaria, însă acestea corespund mileniului al treilea î.e.n. Academicianul bulgar Vladimir I. Ghorghiev a declarat că „la Tărtăria, în România, avem de a face cu cea mai veche scriere din lume”, ipoteză inițial criticată aspru de comunitatea arheologică mondială. De exemplu, Adam Falkenstein, un arheolog din Frankfurt am Main, în anii 1960 susținea că tăblițele de la Tărtăria sunt un rezultat al influenței civilizației sumeriene, dacă nu chiar provenite din Sumer. Ulterior, a recunoscut originea autohtonă a acestora și faptul că reprezentau prima dovadă de scriere din istoria omenirii. În Istoria ceasurilor, astronomul polonez dr. Ludwig Zeidler nota: „Calendarul sumerian nu a fost creat în Mesopotamia, ci într-o zonă situată mult mai la nord, spre Marea Neagră și, la această latitudine, adică a nordului Mării Negre, tocmai se situează Tărtăria și Lepenski Vir”.

Despre alfabetul dacic care cuprindea o sută cincizeci de caractere, Bonaventura Vulcannius din Bruges scria în 1597: „Geții au avut propriul lor alfabet cu mult înainte de a se fi născut cel latin (roman). (…) geții cântau, însoțindu-le din fluier, faptele săvârșite de eroii lor, compunând cântece chiar înainte de întemeierea Romei, ceea ce – o scrie Cato – romanii au început să facă mult mai târziu”. În 1687, Carolus Lundius, consilierul regelui Suediei, afirma în Zamolxis, primus Getarum Legislator nota: „Să fie clar pentru toţi, că cei pe care antichitatea i-a numit cu o veneraţie aleasă Geţi, scriitorii i-au numit după aceea, printr-o înţelegere unanimă, Goţi… grecii şi alte popoare au luat literele de la Geţi. La Herodot şi Diodor găsim opinii directe despre răspîndirea acestor litere”. Alfabetul dacic nu reiese doar din tăblițele de la Tărtăria, ci și din Codexul Rohonczi, un manuscris vechi de peste un mileniu, păstrat în prezent la Budapesta, în Ungaria (scris în româna arhaică cu caractere dacice, de la dreapta la stânga, ce se citesc de jos în sus) și din tăblițele de plumb descoperite la Sinaia, scrise în aceeași limbă și cu aceleași caractere dacice.

Nu doar scrierea dacilor a fost prima din lume, ci și limba lor. Din vechi inscripții știm că dacii își numeau limba Oro Manisa sau Drago Manisa, ambele sintagme însemnând „Limba Curată” ori „Grai Divin”. Textele sugerează că Oro Manisa era limba vorbită și de zei, astfel explicându-se denumirea de „Grai Divin”. Gramatica acestei limbi prezintă numeroase neregularități, ceea ce caracterizează limbile foarte vechi și conservatoare. Se consideră în prezent că această limbă a dispărut, fiind păstrată în mică parte în cea română și cea albaneză.

Conform variantei oficiale, limba română este una indo-europeană, făcând parte din grupul italic și din subgrupul oriental al limbilor romanice. Se consideră că s-a format din amestecul limbii dacilor cu latina după cucerirea Daciei de către romani în anul 106, influența dacică rezumându-se la aproximativ trei sute de cuvinte. De altfel, poporul român s-ar fi format din amestecul soldaților romani cu femeile dace, în doar 169 de ani. Această variantă „oficială”, care ne este băgată pe gât cu forța de prea mult timp, are însă multe lacune, chiar penibile pe alocuri:

- Romanii lui Traian au cucerit doar 14% din teritoriul Daciei. Chiar dacă și-ar fi implementat limba în teritoriul cucerit, ar însemna că 14% dintre daci ar fi vorbit un amestec de latină și dacă, în timp ce 86% dintre daci și-ar fi păstrat propria limbă, Oro Manisa. Ceea ce nu poate fi posibil, deoarece românii de pe teritoriul fostei Dacii vorbesc una și aceeași limbă.

- Soldații romani veniți în Dacia nu erau fluenți în limba latină. Din Istoria Românilor de Constantin C. Giurescu din 1942 aflăm că armata aflată pe pământul Daciei cuprindea soldați din diferite părți ale imperiului roman, unele chiar foarte îndepărtate. Se găseau britani din Anglia de azi, asturi și lusitanieni din peninsula Iberică, bosporeni din nordul Mării Negre, antiocheni din regiunile Antiochiei, ubi și batavi de la Rin, gali din Franța, reți din Austria și sudul Germaniei de astăzi, comageni din Siria și chiar numizi și mauri din nordul Africii. Acești soldați, care reprezentau cea mai mare parte a armatei romane, vorbeau orice altă limbă în afară de latină. Ei nu știau nici măcar un cuvânt în limba romanilor, prin urmare nu ar fi putut să îi învețe pe daci latina, care să dea naștere limbii române. Pentru a oferi o explicație a acestor nereguli, în 1999, la New York, profesorul doctor în arheologie Ioan Piso din Cluj declara că dacii au învățat latina de la romani prin băile de la Sarmizegetusa  lui Traian. De ce ar fi învățat-o prin băile romane și de la niște soldați goi? Pentru a satisface eventuale fantezii erotice ale domnului Piso?

- Chiar dacă ignorăm faptul că 86% dintre daci nu au întâlnit vreun roman iar restul de 14% au dat mai mult peste soldați de alte naționalități, tot nu este posibil ca limba și poporul român să se fi format în doar 169 de ani. Nicăieri în lume, indiferent de provincia cucerită, romanii nu au format limbi și popoare noi amestecându-se cu localnicii. Însă noi ar trebui să credem că acest lucru s-a întâmplat în Dacia, unde soldații romani au făcut sex cu femeile dace, astfel născându-se generații întregi de copii care învățau doar limba latină de la tații lor, mamele lor probabil fiind mute, de nu reușeau să-i învețe limba strămoșească, moștenită de la zei. Nu știm motivul pentru care femeile dacilor s-ar fi deplasat chiar și sute de kilometri din cele mai îndepărtate teritorii ale Daciei, pentru a fi fecundate de soldații romani. Însă ar trebui să ne imaginăm că armata romană avea în componența sa un grup de „tauri comunali”, neapărat romani (nu din alte părți ale imperiului, pentru a reuși să-și învețe copiii limba latină), care se ocupa doar cu fecundarea tuturor femeilor dace pe care le întâlneau. Fiind adevărați profesioniști în pat, mai virili decât actorii de filme erotice, le-au impresionat atât de mult pe femeile dace, încât acestea au dus vorba în toată țara, femeile venind de bună voie să verifice performanțele acelor „latino lovers” îndopați cu Viagra. Dacii nu se arătau deranjați de împerecherile femeilor lor cu strămoșii lui Cassanova, ei înșiși testându-le virilitatea în băile din Sarmizegetusa Regia. În timpul actelor sexuale de la băi, grupul de gigolo avea grijă întotdeauna să-i învețe latina pe daci, iar în pauzele de odihnă pe propriii copii, rezultați în urma orgiilor cu femeile dace (cărora probabil le tăiau și limbile, pentru a nu îndrăzni să strice educația odraslelor cu cuvinte „barbare”). Iar aceasta este cea mai mare aberație posibilă pe care ar putea vreun istoric să o declare.

- Dacii nu puteau sub nicio formă să accepte să-și înlocuiască limba cu latina și nici să se amestece cu romanii. Istoria consemnează că nu au acceptat niciodată stăpânirea romană. În anii 117, 138, 140, 143, 156-157, 159, 167 și 180 au avut loc revolte violente în Dacia Romană, coordonate cu atacuri ale dacilor liberi din provinciile neocupate. Aproape toată domnia dehqdefault nouăsprezece ani a împăratului Marcus Aurelius a fost marcată de lupte permanente cu dacii revoltați. Commodus Antoninus a dus trei războaie cu dacii liberi, în anii 180, 183 și 184. La fel și Caracalla, în anii 217-218, după cum consemna Dio Cassius, dar și Gordian în 238 și 242. Împărații Claudius al II-lea și Gallienus s-au aflat și ei în conflict cu dacii. În timpul lui Valerian, carpii au atacat sudul Dunării, în anul 256 au supus Colhida iar în 257-258 au ocupat Trapezuntul, apoi au trecut Bosforul și au eliberat orașele Calcedon, Niceea, Apameea și Nicomedia de pe coasta Asiei Mici. În anul 245, sub presiunea carpilor, împăratul Filip Arabul a fost nevoit să abandoneze pentru totdeauna frontiera Transalutană. În anul 258, regele Regalian, un urmaș al lui Decebal, a eliberat Dacia, împăratul roman Gallienus neavând de ales decât să accepte autonomia țării. După moartea lui Regalian, în 268, romanii s-au întors, însă trei ani mai târziu împăratul Marcus Aurelius a hotărât retragerea definitivă a trupelor din Dacia, din cauza atacurilor repetate ale dacilor liberi. Prin urmare, sub nicio formă nu s-ar fi putut realiza romanizarea dacilor într-o zonă aflată într-o permanentă stare de conflict, despre care amintește și discursul lui Aelius Aristide către Roma din anul 144, atunci când se referă la „nebunia geților”.

Dachii prea veche a lor limbă osebită având, cum o lăsară, cum o lepădară așa de tot și luară a romanilor, aceasta nici se poate socoti nici crede”, exclama în secolul al XVII-lea stolnicul Constantin Cantacuzino. Dacă dacii nu au învățat latina de la soldații romani, atunci de unde? Nicolae Densușianu scria că, atunci „când sub Traian romanii au cucerit pe daci la Samizegetusa n-au trebuit tălmaci”. Iar Dio Casius spunea și el: „să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian și Decebal au fost războaie fratricide, iar tracii au fost daci”. Prin urmare, dacii și romanii vorbeau aceeași limbă. Însă dacii nu au învățat latina înainte să dea piept cu romanii, ci limba latină provine din limba dacilor, Oro Manisa, învățată de la zei. Acest lucru l-a afirmat în decembrie 2012 și Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj. Atunci, Ledwith, fost membru al Comisiei Teologice Internaționale, care a adacvut acces la arhivele bibliotecii Vaticanului, a făcut o declarație șocantă: „Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale (adică limba latină)”. La fel ca Densușianu cu un secol înainte, Ledwith a mai spus că, la întâlnirea lor cu romanii, dacii nu au avut nevoie de translatori, deoarece vorbeau deja limba din care se născuse latina. În această lumină, românii apar drept unul și același popor cu dacii, continuatori direcți și legitimi ai acestora, iar romanii ca un neam tracic. De asemenea, cu ocazia vizitei sale în România din anul 1999, Papa Ioan Paul al II-lea a numit această țară „Grădina Maicii Domnului”, de unde rezultă că Vaticanul cunoaște faptul că dacii / românii sunt primul popor din lume, țara lor fiind locul în care trăiau zeii antici. Cu aproape treizeci și trei de ani înainte de mărturisirea irlandezului Miceal Ledwith, Iordache Moldoveanu scria într-un articol din Flacăra de pe 24 ianuarie 1980: „limba română, într-un stadiu primitiv specific, se vorbește din neoliticul timpuriu în Carpați și pe Valea Dunării. Dovedim, pe bază de inscripții, că în epoca bronzului, strămoșii noștri scriau alfabetul și vorbeau o limbă română de tip arhaic, protolatin. Asta pe când Roma nici nu exista”. În 1942, prozatorul Ioan Alexandru Brătescu-Voinești afirma: „N-a pierit nici o limbă a Dacilor, pentru că ei n-au avut o altă limbă proprie, care să fie înlocuită prin limba Romanilor şi n-au avut o astfel de limbă pentru simplul motiv că Dacii vorbeau latineşte. Limba Dacilor n-a pierit. Ea a devenit în Italia întai limba Romanilor care era o forma literară a limbii Daciei, iar mai târziu limba italiană; aceeaşi limbă a Dacilor, dusă în Franţa a ajuns întâi limba Galilor, iar cu timpul limba franceză; în Spania ea a devenit întai limba Iberilor, iar cu timpul limba spaniolă, iar aici a devenit cu vremea limba noastră românească”. În Memoriu asupra vechei și actualei stări a Moldovei din secolul al XVIII-lea, contele francez de Hauterive nota: „Latineasca, departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi s-ar putea zice că este mai puțin în firea celei dintâi firi romane, că ea a schimbat mai mult vorbele sale cele dintâi și dacă nu m-aş teme să dau o înfățișare paradoxală acestei observații juste aș zice că ea e cea mai nouă dintre toate, sau cel puțin a aceea în ale cărei părți se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s-au născut. Limba latinească în adevăr se trage din acest grai, iar celelalte limbi mai ales moldoveneasca sunt însuşi acest grai”. Un argument suplimentar al moștenirii directe din Oro Manisa îl reprezintă faptul că limba română are și ea o gramatică foarte neregulată. Vocabularul și gramatica textelor de pe tăblițele de plumb de la Sinaia arată o profundă înrudire cu limbile așa-zise indo-europene, în realitate acestea provenind din Oro Manisa. În 1936, în Povestiri-istorice-1-e1371316170768volumul al treilea al lucrării Istoria Lumii, francezul Louis de la Vallé Poussin spunea că locuitorii de la nordul Dunării de Jos „pot fi considerați ca locuri de origine a limbilor indo-europene, adică strămoșii Omenirii”. Scriitorul și lingvistul suedez Ekström Par Olof anunța în 1976 că „Limba română este o limbă-cheie, care a influențat în mare parte toate limbile Europei”. Încă din 1862, la Paris, diplomatul francez Félix Colson preciza în Nationalité et régenération des paysans moldo-valaques că dacii erau de origine pelasgă iar limba lor nu era decât un idiom al limbii comune, pelasga, de dinainte de fondarea Romei. „Care a fost dialectul vorbit de vlahi? Filologii l-au considerat ca fiind importat de la romanii cuceritori. Nu este decât o aserţiune. Idiomul vlahilor este acela al pelasgilor, el s-a format de treizeci de secole. El a fost vorbit şi în Munţii Pindului, cu mai mult de o sută de ani înaintea cuceririi lui de către soldaţii lui Traian… În Peonia, în Pelasgonia, în Macedonia de Sus, pe care Eschil o numeşte Pelasgia, în cantoanele din Epir şi din Tesalia, ocupate de pelasgi, dialectul vlah nu a fost împrumutat de la stăpânii lumii. Dimpotrivă, romanii vorbeau limba pelasgilor… Este evident că descendenţii pelasgilor care locuiesc în număr de mai multe sute de mii, în munţii care au fost leagănul rasei lor antice, cei care populează fosta Dacie, vorbesc încă limba naţională, care în Italia a dat naştere limbii latine… Nu ne mai este permis să ne îndoim că naţiunile pelasgice nu au fost poporul latin. Totul concură spre a dovedi că dialectul lor a devenit limba latină. Este incontestabil că pelasgii au contribuit la fondarea Romei… Dialectul vlah preexistă. Imediat după cucerirea romană, el s-a revelat spontan în Dacia, în Panonia şi pe Pind… A trebuit ca istoria să înregistreze povestea despre colonii care au adus în Dacia limba latină. În acest scop scriitorii au inventat povestea sângeroasă a exterminării naţiunii dace de către Traian”, scria el.

O Evă mitocondrială din Tracia se află la originea românilor. Populaţia de aici a migrat apoi spre toată Europa cu 30-40.000 de ani în urmă”, afirma profesorul german Alexander Rodewald, directorul Institutului de Biologie Umană de la Universitatea din Hamburg. Poporul pelasg, cunoscut în antichitate mai ales ca trac, provenit din Pelasgeea / Dacia, reprezintă indo-europenii care au împânzit nu doar Europa, ci și nordul Africii și sudul Asiei, până în India și China. Cercetătorul german Bosch Gimpera spunea despre spațiul din care au pornit indo-europenii că „este situat între Valea Dunării, Marea Egee și Marea Neagră”. Scriitorul Eugen Delcea susține că numele de ionieni, acordat decebal2pelasgilor de către greci, provenea de la calitatea lor de „fii ai zeului Soare”, al cărui cap se găsea pe Vârful Omu, numit în vechime Kogaionon, deși e posibil să-și fi primit numele de la conducătorul lor, Ion fiind și astăzi cel mai des întâlnit nume la români. În India și Persia, pelasgii apar ca arieni, având o limbă asemănătoare cu cea a dacilor. În Orientul Apropiat, ei sunt sumerienii, hitiții și fenicienii / filistenii. Bascii și etruscii păstrează elemente comune de limbă, folclor și tradiții cu zona de origine din România. Spaniolii se autodenumeau „urmași ai geților și lui Zalmoxe”. Francezii, care păstrează puține cuvinte din latină, până în secolul optsprezece, exceptând orașele mari, vorbeau precum cronicarul moldovean Grigore Ureche. În articolul Unde s-a născut civilizația? din numărul șapte din 1975 al publicației Reader’s Digest, arheologul american William Schiller șoca prin afirmația: „Civilizația s-a născut acolo unde trăiește astăzi poporul român, răspândindu-se apoi, atât spre răsărit, cât și spre apus, acum circa 13-15.000 de ani!”. Cercetătorul Virgil Oghină spunea și el: „Națiunea cea mare pelasgo-arimică, de la începutul neoliticului, este de origine carpato-atlantică. Națiunea aceasta a populat, în expansiunea ei, Europa, sudul Asiei și nordul Africii – numită rasa albă europeană”. Enciclopedia britanică din anii 1920 menționa influența daco-geților în nordul Chinei. Arheologul german Klaus Schmith spunea și el că „purtătorii civilizațiilor cele mai vechi ale Chinei și Japoniei au imigrat în epoca neoliticului, în mare parte, din sud-estul Europei, din regiunea dintre Nipru, Dunăre și Balcani”. Iar istoricul englez Edward Gibbon, fost membru al parlamentului britanic, scria în Istoria decăderii Imperiului Roman din 1776 despre marele imperiu pelasgo-dac: „Analele Chinei păstrează amănunte despre statul și mișcările triburilor pastorale, care pot fi adeseori distinse sub denumirea vagă de Scyți sau Tartari, succesiv vasali, dușmani și cuceritori ai unui mare imperiu… De la vărsarea Dunării până la Marea Japoniei, longitudinea Scythiei se întindea pe aproape 110 grade, care cuprindeau, pe această direcție, peste 1.700 de localități. Triburile pastorale ale Nordului au reușit de două ori cucerirea Chinei”. Observăm aici o referire clară la tartari, nimeni alții decât dacii din zona Tărtăriei, unde s-a descoperit cea mai veche scriere din lume. Despre aceeași Tărtăria amintea și Helena Petrovna Blavatski, fondatoarea Societății Teosofice, în cartea Isis dezvăluită din 1877: „Multe din manuscrisele antice secrete pot fi găsite în Tartaria şi India… întrunite în cartea lui Dzyan, care a venit din noaptea timpurilor, lăsată nouă de un popor necunoscut de etnologi şi pe care au redactat-o în limba Senzar… Această limbă a fost vorbită de primii locuitori ai pământului”, adică pelasgii / dacii. Cu mai bine de un secol înaintea Helenei Blavatski, ocultistul suedez Emanuel Swedenborg susținea ceva asemănător, părerea lui fiind că la Magna Tartaria se găsea „cuvântul” original al Bibliei. Într-adevăr, la Tărtăria s-a găsit cea mai veche scriere din lume, acolo fiind originea tuturor cuvintelor scrise vreodată.

La aproximativ patruzeci de kilometri de Tărtăria se află orașul Simeria, nume scris multă vreme ca Symeria. Cum în limba dacilor „y” se transforma adesea în „u”, numele localității ardelene este identic cu cel al țării sumerienilor. Dacă ținem cont și de asemănările dintre literele de pe tăblițele de la Tărtăria și scrierea cuneiformă sumeriană, de faptul că sumerienii se îmbrăcau exact ca țăranii români și vorbeau o limbă asemănătoare, devine evident faptul că din Symeria Ardealului au migrat sumerienii în Orientul Apropiat în mileniul al IV-lea î.e.n. Lista regilor sumerieni chiar susține că, înainte de Potop, au domnit pe Pământ zeii și semizeii, „apoi a sosit potopul, iar după potop au venit la domnie regii popoarelor din munţi”. O referire evidentă la daci, care trăiau în munții Carpați. Prin secolul al XVI-lea î.e.n. a apărut în zona Basarabiei și a Deltei Dunării tribul dacic al cimerienilor, fără îndoială plecat din același loc ca și sumerienii. Unii scriitori antici greci considerau că cimerienii și-au continuat existența sub numele de treri, costoboci sau carpi, geograful Strabon identificându-i cu cimbrii. Conform lui Abydeni, unul dintre regii sumerienilor, anterior cu patru generații Potopului, se numea Daos, care înseamnă „dacul”. Paul Lazăr Tonciulescu a demonstrat că sumerianul Gudea Ensi din Lagaș provenea din Dacia. Gudea era un nume obișnuit la daci iar Burebista și Decebal fuseseră declarați „ansi” („semizei”) de către daci, nume preluat de sumerieni, care l-au transformat în „ensi”, epitet pe care îl atribuiau conducătorilor lor. Iar guteii, ce au întemeiat orașul Gutei în nordul Sumerului, veneau din Munții Gutâi din Maramureș. Un alt rege sumerian antediluvian, Enmenluana din cetatea Bad-Tibira („zidul lucrătorilor cuprului”), se regăsește în legendele din Buzău, unde Luana era conducătorul unui oraș cu ziduri foarte înalte. Un studiu comparativ al limbilor sumerienilor, bascilor și românilor relevă o sumedenie de asemănări, care nu pot fi explicate decât prin proveniența tuturor din Oro Manisa daco-pelasgilor. Iată câteva exemple:

Limba română

Limba sumeriană

Limba bască

mama

ama

ama

tata

ata

aita

ogor

uguru

agor

amar

marru

amarra

chin

kin

iskin

mami

mami

mami

pa

ba

pa

ud

ur

ur

zahăr

sahar

zahar

tu

zu

zu

Limba română şi cea bască au două sute șaptezeci de etimoane comune din punct de vedere fonetic şi semantic, care conduc la aproximativ două mii cinci sute de derivate în limba română. Numele orașului românesc Deva se găsește ca localitate în țara Bascilor din Spania, lângă San Sebastian, ca vale maritimă la douăzeci și șapte de kilometri de San Sebastian, ca fluviu tot în Spania și ca râu și vale în Marea Britanie. În România există şi localităţi numite Bascov, Bascovete, Bascovelu, Başcov, dar și cuvântul „bască”, ce se referă la bereta purtată specific de basci. Originea pelasgă a acestora mai este dovedită și prin existența în Țara Bascilor a orașului pelasg Uxama, menționat într-o inscripție latină din Lusitania: „Comelia… Uxamesis Argelorum”. În tradițiile romane, întemeietorii Uxamei erau veniți din estul Europei. Alte tradiții romane îi numesc pe locuitorii acestui oraș ambirodaci și argeli (nume provenit din Argeș).

La scurt timp după sosirea sumerienilor în Asia și-au făcut apariția în India arienii care, la fel ca sumerienii, aveau pielea albă. Limba lor a fost numită sanscrită, adică „scrierea zeilor”, având un sens asemănător cu Oro Manisa / Drago Manisa dacilor, tradusă și ca „grai divin”. În Scrierea secretă – volumul II, profesorul Tudor Diaconu a compus un mic dicționar româno-sanscrit, de unde reiese că arienii vorbeau românește, cele două limbi având peste o mie cinci sute de cuvinte și peste o mie de toponime și hidronime comune. Iată câteva cuvinte din sanscrită alături de traducerea lor în limba română:

- ambarya = a aduna, a colecta; de aici a rezultat cuvântul românesc „hambar”

- kodra, kodrava = grâul săracilor, de aici provenind expresia „un codru de pâine”

- avi-sthala = staul sau adăpost pentru oi

- palava = pleavă

- bhukti = mâncare, bucate

- bhukta = a mânca, a îmbuca

- sava = seva sau mierea florilor

- lotra = pradă, jaf, de aici rezultând cuvântul „lotru”, cu sensul de „hoț”

- ud = ud

- pluta = plutitor, plută, care plutește, care înoată

- puti = care pute, urât mirositor

- vidhava = văduvă

- nap’at = nepoată

- lalana = femeie, soție, lele

- pitar = tată sau, în traducere liberă, cel care aduce pita (pâinea) în casă

- tata = tată, ca formulă de adresare

- yatha = iată

- sarman = cel care caută refugiu, care caută un adăpost; cu alte cuvinte, un om sărman

- has = a râde, a zâmbi, a face haz, a lua în derâdere, a batjocori

- lubh, lubhita = a dori, a atrage; de aici provenind cuvintele „a iubi”, „iubit”, „iubire”

- vitsana = vițel, bou

- vatsaka = vițică

- marmara = murmur, a murmura

- mandra = plăcut, agreabil, încântător, rădăcina cuvintelor românești „mândru”, „mândră”, „mândruță”

- raj, reg = rege

- vrata = dorință, lege, vrere, ceea ce am vrut

- kha = vacuum, spațiu gol, hău

- su-vega = a se mișca foarte repede, iute, rapid; aceasta este rădăcina cuvântului „suveică” și a expresiei „iute ca o suveică”

- antraya = interior, înăuntru

- ara = aramă, bronz

După douăzeci de ani de studiu, doctorul Lucian Cueşdean a ajuns la concluzia că, în prezent, optzeci de milioane de persoane ale comunităţii populatia-punjabi-india-este-infratita-cu-romanii-vorbesc-romana-2000-cuvinte-la-fel-asemanatoare-oameni-india-seamana-cu-romanii-suntem-frati-ne-tragem-din-daci-port-romanesc-traditionapunjabi din India vorbesc o română arhaică. Cele două limbi au două mii de cuvinte identice, multe din ele comune şi cu latina. Nu doar atât, „în Kazahstan sunt acum, oficial, 20.000 de vorbitori de limbă română”, spunea el în 2010. Doctorul Cueșdean a pornit de la infomațiile legate de  marele trib al masageţilor, atestat în centrul Asiei de către istoricii antici şi pomeniţi în Evagrius Scholasticus, scris în secolul al VI-lea şi tradus în formula Ecclesiastical History de către E. Walford în 1846, unde se spunea că „actuala populaţie JAD din nordul Indiei este descendenta masageţilor. În limba pahalavi, messagetae este tradus Marii Jats”. Cueșdean a plecat pe urmele populaţiei Marii Jats, pe care chinezii îi numeau Yueci, adică Geţi, consemnând dominaţia lor în Punjabi. Astfel, el i-a descoperit pe cei optzeci de milioane de indieni care nu doar vorbesc limba dacilor, ci se și îmbracă aproape identic cu țăranii români.

În Originea daco-tracă a limbii române din 1936, Marin Bărbulescu-Dacu afirma: „Limba dacului din Carpați este identică cu cea a indianului de azi din provincia Dakka și tot Senegalul, acea limbă Dhakki din țara Dhakka în regiunea Bengalului oriental, în primul mileniu î.e.n., cât și limba aceea Daka și Andaka din India, ce stăpânea India cu mai multe mii de ani înainte de Christos”. În articolul Exagerări istorice, publicat în numărul 5.007 al revistei Curentul din 24 ianuarie 1942, doctorul Nicolae Lupu se întreba: „Când este dovedit că graiul țăranului român este aidoma sanscrit, ce am eu nevoie să mă duc la soldații lui Traian, care să-i facă să-și uite limba lor, ca apoi s-o învețe pe cea latină (romană), pe care nici ei n-o știau bine?”. În 1879, francezul Clemence Roger declara în Bulletin de la Sociéte d’Anthropologie că „toate legendele, toate tradițiile arienilor, istoricii din Asia confirmă că vin din Occident… să căutăm leagănul lor comun la Dunărea de Jos, în această Tracie pelasgică”. Iar Cambridge History of India din 1922, editată de Universitatea Cambridge din Marea Britanie, nota: „Drumul parcurs de arienii carpatici până la ajungerea în India i-a purtat prin nordul Mării Negre și nordul Mării Caspice”. La aceeași concluzie a ajuns și arheologul francez Solomon Reinach în L’origine des Aryenes. Histoire d’une controverse din 1892.

În India a existat un stat numit Dahistan, adică Țara dacilor. Urme ale dacilor în acea zonă a Asiei se observă și din Dhaka sau Dacca (capitala Bangladeshului), satul Sra Dhaka, orașul Ghora Dhaka și zona Kala Dhaka din Pakistan, satul Dhaka și orașul Dhaka în India. Panteonul vedic îl conținea și pe zeul Dakșa, unul dintre fiii lui Brahma, iar fiica sa, zeița Sati, mai era cunoscută și ca Dakșayani. Tot în mitologia vedică exista Valac-Hilya, o zeitate colectivă a înțelepciunii, în care îi regăsim pe valahi, sacralizați astfel de către indieni. În Dacia – Țara Zeilor, Nicolae Miulescu demonstra că numele zeilor vedici se regăsesc, în majoritate, în toponimele de pe teritoriul României, iar profesorul italian Fabio Scialpi se declara „intrigat de prezența, pe teritoriul României, a mai multor toponime cu rezonanță sanscrită”. De exemplu, cuvântul sanscrit pentru „zeitate” este „deva”, nume identic cu cel al orașului ardelenesc aflat la mai puțin de nouă kilometri de Simeria, locul de baștină al sumerienilor. În hinduism, Deva reprezintă și o clasă de zeități benefice, opuse demonilor Asura, însărcinate de către marii zei cu menținerea ordinii. Dacă Homer îi numea pe pelasgi și „daoi” („divini”), nume provenit din „daci” prin înlocuirea literei „c” cu „o”, la vedici îl întâlnim pe zeul Dao, creatorul lumii. De asemenea, zeul indian Krișna are un nume foarte asemănător cu cel al regiunii românești Crișana. Despre originea dacilor întâlniți în toată lumea, arheologul australian Vere Gordon Childe afirma în 1926: „Locurile primitive (cu sensul de primare) ale dacilor trebuie căutate, deci, pe teritoriul României. Într-adevăr, localizarea centrului principal de formare și extensiune a indo-europenilor trebuie să fie plasată la nordul și sudul Dunării”.

Arienii se întâlnesc nu doar în India, ci și în Persia. În Dacia – Țara Zeilor din 1993, Nicolae Miulescu arată că, din cele doisprezece triburi care au părăsit zona Carpaților, două dintre ele au format națiunea persană, într-unul dintre ele avându-și originea chiar și împăratul Cyrus, cel căzut în luptă cu massageții reginei Tomiris. Multe cuvinte din persana veche sau din cea contemporană, cunoscută și sub numele de Farsi, se regăsesc în limba română. Iată câteva exemple:

- pahsit = a păzi

- owi = oi

- ker-wo-s = cerb

- ker = corn

- alpa = alb

- gurta = spațiu închis, curte

- hulana = lână

- tati = tată

- malai = măcinat, mălai

- margean = mărgean

În limba persană, cuvântul „ban” înseamnă „cel care are în grijă”, „cel responsabil pentru”. De exemplu:

- bagh-ban = cel ce păzește livada

- negah-ban = cel ce păzește o proprietate

- ciub-ban = cel ce păzește cu bățul de lemn în mină, rădăcina cuvântului românesc „cioban”

- darvaze-ban = portar (al unei echipe de fotbal sau al unei clădiri)

În România avem regiunea Banat dar și funcția de mare ban (de exemplu, ban al Craiovei), cu același sens ca în limba persană, banul unei regiuni fiind cel ce avea în grijă zona respectivă. În Iran există o regiune numită Zarand, Monte Nemrudzar” însemnând „aur”, iar în România întâlnim Țara Zarandului, zonă cunoscută încă din antichitate ca foarte bogată în aur. Printre cuvintele comune celor două limbi se numără și boccea, ciorap, colibă, cazma, chibrit, ciolac, catran, caș, dușman, fitil, habar, hambar, iureș, lighean, mahala, maidan, musafir, mușteriu, magiun, menghină, neghină, satâr, păstor, sidef, sacagiu, targon, topor, tain, viran, etc. Putem concluziona că la fel ca în India, arienii au sosit în Persia din Dacia. Despre proveniența din Dacia a dinastiei persane a arsacizilor scria în 1826 istoricul german Heinrich Jules Klaproth, în lucrarea Tableaux historiques de l’Asie, depuis la monarchie de Cyrus jusqu’à nos jours, accompagnés de recherches historiques et ethnographiques sur cette partie du monde: „Chiar dacă trebuie să căutăm în Asia prima origine a arsacizilor, când au supus această parte a lumii, ei veneau din Europa şi făceau parte dintr-o puternică naţiune răspândită de la malurile Dunării până în ţinuturile cele mai îndepărtate ale Asiei superioare: aceste popoare erau dacii, acesta era numele naţional al arsacizilor, pe care l-au dat tuturor supuşilor lor. Cu trei secole înaintea erei noastre, Ungaria şi Bactriana purtau în mod egal numele de Dacia/Dakia şi această denumire, care se poate recunoaşte uşor oricând, dar modificată în mod diferit în idiomurile care s-au succedat în Europa şi Asia, se foloseşte chiar şi pentru a desemna popoarele germane şi pe urmaşii vechilor persani”.

De unde provine denumirea de arieni? Unul dintre triburile dacice, menționate de greci și romani, era cel al arimaspilor / arimanilor / arimilor, ce mai erau numiți și rami / ramani / rumini / rumoni. În secolul al VIII-lea î.e.n., poetul grec Homer spunea în Iliada că patria gigantului Typhon era Arima sau țara arimilor, iar în Odiseea susținea că acel teritoriu se afla în ținutul hiperboreilor din nordul Istrului (Dunării). Armunus era numele lui Zeus al arimilor, el devenind mai târziu, în Imperiul Roman, Jupiter Ruminus. Capadocii îl numeau Zeus Dakin. Marte / Ares, zeul războiului, era numit și Arimanios. În Geografia, Ptolemeu Claudius menționa Ramidava („cetatea ramilor”), unul dintre cele mai importante orașe ale Daciei meridionale. În Argonautica lui Orpheu și în Metamorfozele lui Ovidiu este menționat orașul Romechium. Poetul Aristeas din Proconnes, profet al lui Apollo, îi descria pe pelasgii arimaspi astfel: „războinici mulți și foarte puternici, avuți în herghelii, în turme și cirezi de vite; bărbați cu plete stufoase, ce fâlfâie în aer; cei mai robuști din toți oamenii, având fiecare câte un ochi în fruntea sa cea frumoasă”. Istoricul evreu Flavius Josephus îi numea arimani pe lusitanii și pe cantabrii din Peninsula Iberică. Acest trib dacic al arimilor / arimaspilor / arimanilor / ramilor / ramanilor este populația ariană / ramană din India și Persia. Zeul persan Mithra, ce se întâlnește în India sub numele Mitra, era reprezentat întotdeauna cu o căciulă dacică pe cap. Numele lui este unul românesc, Mitru, diminutiv al des-întâlnitului prenume Dumitru. Un alt zeu al arienilor, Angra Mayiniu, era numit de perși și Ahriman, indicându-se astfel proveniența lui din tribul dacic al arimanilor. Inamicul său, zeul suprem al perșilor, Ahura Mazda, mai era numit și Hurmuz, cuvânt românesc care, conform dicționarului explicativ al limbii române, înseamnă ori mărgea de sticlă ce imită mărgăritarul, ori un șirag de astfel de mărgele ori un arbust ornamental cu flori trandafirii și fructe albe, de mărimea cireșelor. Scripturile sacre ale perșilor, numite Avesta, provin din numele unei vechi regine a dacilor, Vesta / Istia / Histia / Hestia (ultimul nume fiind preluat și de greci pentru una dintre divinitățile lor). În scripturile avestice Vendidad ale perşilor, Airyana Vaejo, căminul originar al rasei ariene, era bogat în recolte şi sălbăticiuni, cu pajiştile udate de râuri, având un climat blând şi productiv. În Dacia, țară udată de numeroase râuri și izvoare, cel puțin până acum câteva milenii a fost mereu o climă temperată, cu perioade tropicale, de încălzire. Despre sudul Daciei, Valahia, se știe că a fost dintotdeauna foarte bogat în recolte, câmpia Bărăganului chiar fiind numită „grânarul Europei”. Tot în Dacia se întâlnește o faună extrem de variată încă din cele mai vechi timpuri. În Paleoliticul inferior pe teritoriul Daciei trăiau girafe, rinoceri și elefanți, în cel mijlociu cai, mistreți, rinoceri cu lână și mamuți, iar Herodot susținea că „numai în aceste ținuturi se nasc lei în Europa”. Prin urmare, putem considera că Airyana Vaejo, căminul rasei ariene, era Dacia, România de astăzi.

De la autorii antici știm că dacii erau albi, înalți, blonzi, majoritatea bărboși, cu ochii albaștri. Cuvântul „barbari”, aplicat de către greci și romani în1,700-year-old mummies of the Wari, a PRE-Incan people special tracilor, provine din obiceiul acestora de a-și lăsa bărbi. Urme ale unor oameni albi, blonzi și cu ochi albaștri, care nu pot fi decât pelasgii / dacii, s-au găsit în toată lumea. Mumiile populației wari, o civilizație foarte sofisticată, care a trăit în munții Anzi înaintea incașilor, aveau măști pe care ochii erau confecționați din pietre albastre. Multe statui sumeriene reprezentau oameni albi cu ochi albaștri, unii chiar bărboși. În Egipt s-au descoperit, de asemenea, statui ale unor oameni cu ochi albaștri. Una dintre ele, din Egiptul predinastic, veche de șase milenii, făcută din fildeș, reprezintă o femeie blondă, cu pielea albă și cu ochii albaștri, confecționați din două pietre de lapislazuli. S-a descoperit o sumedenie de mumii cu părul blond, șaten deschis sau roșcat, caracteristici caucaziene. Într-un articol al unei reviste antropologice britanice, profesorul francez Vacher De lapouge descrie o mumie cu părul blond, descoperită la Al Amrah, despre care spune că are mărimea feței și a craniului identice cu cele ale galilor sau saxonilor (popoare tracice). O altă mumie cu părul blond a fost găsită la Kawamil printre multe altele cu păr șaten. O mumie cu părul blond s-a descoperit și la Silsileh. După cum nota25053_10152351071105467_293546946_n doctorul L.H. Dudley Buxton în The People of Asia, printre craniile din orașul Theba (numit Waset de egipteni), aflate în colecția Departamentului pentru Anatomie Umană de la Universtitatea Oxford, se află specimene de tip nordic. Mumii cu părul roșu au fost descoperite în peșterile din Aboufaida iar una dintr-o piramidă din Saqqara avea nu doar părul roșu, ci și mustața și barba de aceeași culoare. O mumie din perioada predinastică, aflată în prezent la British Museum din Londra, a unei persoane ce a trăit cu două secole înaintea primului faraon, a fost botezată Ginger („ghimbir”) datorită părului ei roșcat. De asemenea, cartea History of Egyptians Mummies menționează o mumie cu păr roșcat. Deși foarte puține mumii ale faraonilor au supraviețuit până astăzi, majoritatea prezintă trăsături nordice, având păr blond sau roșcat. Regina Tyie, mama lui Akhenaton, avea păr șaten, la fel ca soția lui Tutankhamon, fiind reprezentată în picturi cu ten roz, ochi albaștri și păr blond. Mumia faraonului Tuthmose al II-lea prezintă păr șaten deschis. Faraonul Ramses al II-lea era blond-roșcat, înalt și cu pielea albă. Regina Hatshepsut avea părul blond. Într-o statuie de lemn, regele Hor are ochi albaștri. Picturile din mormântul faraonului Amenhotep al III-lea îl înfățișează pe acesta cu păr roșu deschis și trăsături caucaziene. Două statui din jurul anului 2570 î.e.n., găsite în morminte la Medum, îi înfățișează pe prințul Rahotep și pe soția sa, Nofret. Pietrele folosite ptutankamonentru ochii lui sunt de culoare albastru-deschis, iar ale ei albastru-violet. În 2011, geneticienii de la iGENEA din Zurich (un centru de cercetări genealogice pe baza ADN-ului), au descoperit că Tutankhamon are un strămoș comun cu peste jumătate dintre bărbații europeni. Faraonul aparținea unui anumit grup de profile genetice, cunoscut sub denumirea haplogrupul Rlbla2, din care astăzi fac parte 70% dintre spanioli, 60% dintre francezi și numai 1% dintre egipteni. „A fost foarte interesant să descoperim faptul că el (Tutankhamon) aparţinea unui grup genetic din Europa – erau multe alte grupuri posibile în Egipt din al căror ADN ar fi putut să provină”, a declarat Roman Scholz, directorul iGENEA. „Noi credem că acel strămoş comun a trăit în Caucaz în urmă cu circa 9.500 de ani”, a mai spus Scholz, recunoscând însă că nu știe cum au ajuns în Egipt strămoșii albi ai lui Tutankhamon.

Se crede că până în jurul anului 1050 î.e.n., faraonii aveau trăsături caucaziene. Termenul „sânge albastru” a apărut în Egipt, în urma faptului că membrilor familiilor regale li se puteau vedea venele albastre-vineții prin pielea albă. Însă nu doar elita era albă, ci și mulți oameni de rând, așa cumEgipteni se poate observa din multe picturi și statui lăsate în urmă de egiptenii antici, pe lângă mumiile descoperite. O scenă agricolă din mormântul nobilului Meketre, vechi de patru milenii, înfățișează oameni cu păr roșu. Un scrib egiptean, numit Kay, ce a trăit în Saqqara în jurul anului 2500 î.e.n., avea ochi albaștri. În mormântul lui Menna din cea de-a XVIII-a dinastie, din Theba de vest, au fost desenate câteva fete blonde și un bărbat blond, ce supraveghează doi lucrători cu păr negru. Pictura unui bărbat blond, ce vânează dintr-un car, poate fi observată în mormântul lui Userhet, scribul regal al lui Amenophis al II-lea, în același mormânt fiind desenați și câțiva soldați blonzi. Stela funerară a preotului Remi îl înfățișează cu păr roșu. Într-un mormânt din a a XVIII-a dinastie, din Theba de vest, au fost desenate două fete cu păr blond și un băiat cu păr roșu, toți trei având pielea albă, jelindu-și părinții ce aveau, de asemenea, pielea albă, însă părul negru. Multe morminte din Beni Hassan conțin picturi ale unor oameni cu păr roșcat și ochi albaștri. Oameni blonzi și roșcați au fost desenați în multe morminte din Theba. Blonzi cu ochi albaștri s-au găsit și pe pereții mormântului faraonului Menptah din Valea Regilor. Picturi din cea de-a treia dinastie arată egipteni cu păr roșcat și ochi albaștri, lucrători, zidari și păstori. O femeie blondă a fost desenată în mormântul lui Djeser-ka-ra-seneb din Theba. Prin 2500 î.e.n. a fost pictată o barcă al cărei echipaj este format din cinci navigatori blonzi. În mormântul lui Ivory figurine with blue lapis lazuli eyes - predynastic Egypt circa 4000 BCEMeresankh al III-lea din Giza au fost reprezentați oameni cu pielea albă și părul roșu. În mormântul lui Iteti din Saqqara se poate observa un bărbat cu păr blond și evidente trăsături caucaziene. Doctorul Grafton Elliot Smith menționa părul roșu al mumiei lui Henutmehet din cea de-a XVIII-a dinastie. În cartea The Races of Europe, profesorul Carleton Coon de la Harvard susține că „mulți oficiali, curtezani și preoți, reprezentând clasa superioară a societății egiptene dar nefăcând parte din familia regală, arătau izbitor precum europenii moderni, mai ales precum cei cu capete alungite (adică nordicii)”. Europeni cu capete alungite se întâlnesc mai ales în Scandinavia, Marea Britanie, Olanda și nordul Germaniei. În cartea The Tutankhamun Deception a lui Gerald O’Farrell, doctorul Grafton Elliot Smith recunoștea că nimeni nu știe cine erau acei oameni albi, cu ochi albaștri, care au apărut în Egipt. Însă noi ne dăm seama că nu puteau fi decât pelasgii care au plecat din Dacia, așa numiții indo-europeni, arieni sau sumerieni.

Preotul egiptean Manethon spunea că, în Egipt, după zei au domnit semizeii. În primul secol î.e.n., istoricul grec Diodor din Sicilia nota ce aflase de la preoții egipteni: „la început, zeii și eroii au cârmuit Egiptul ceva mai puțin de 18.000 de ani”. Iar Papirusul de la Torino susține că, după zei, au condus țara „venerabilii Șemsu-Hor” timp de 13.420 de ani. Acești Șemsu-Hor („Asistenți ai lui Horus”) sunt soldații lui Horus din războiul împotriva armatei lui Seth, despre care egiptenii afirmau că s-au așezat la Edfu (capitala Egiptuluioriginal Superior) și la Thinis (capitala Egiptului Inferior), depășindu-și în timp rolul militar, servind ca emisari și ajutoare umane. Horus era cel mai adesea reprezentat cu culoare albă, așa cum se poate vedea în Cartea Morților a doamnei Cheritwebeshet din a XXI-a dinastie, aflată în prezent la Muzeul Egiptean din Cairo. Ochiul lui Horus, unul dintre cele mai vechi simboluri egiptene, era întotdeauna albastru. Am văzut deja că Horus / Marduk este zeul care, după tratatul de pace, a primit rasa albă, care își avea originea în Dacia. Prin urmare, asistenții săi, Șemsu-Hor, pe care i-a adus în Egipt, erau acei albi și blonzi, cu ochi albaștri, care au condus Egiptul încă din perioada pre-dinastică, nimeni alții decât pelasgii. Unul dintre ei, numit Narmer sau Menes, a unificat Egiptul în jurul anului 3100 î.e.n., devenind primul faraon recunoscut de istoria oficială. Paleta lui Narmer, descoperită de James E. Narmer_PaletteQuibell în 1898 în Hierakonpolis, îl înfățișează pe primul faraon „oficial” cu trăsături evidente caucaziene, cu barbă (întocmai ca dacii) și pe cap cu coroana albă a Egiptului Superior, foarte asemănătoare cu căciula dacică. Unul dintre epitetele lui era Hor-Aha („Luptătorul Horus”), ceea ce dezvăluie numele zeului căruia Narmer / Menes îi era fidel. După Manethon, faraonii primelor două dinastii (prin urmare și Narmer / Menes) erau originari din Thinis, acolo unde s-au așezat Șemsu-Hor după finalul războiului cu Seth. Manethon și Herodot spun că Menes a fondat orașul Memphis, numit de egipteni Inbu-Hedj, care înseamnă „ziduri albe”, o referire la aceeași culoare a pielii primilor locuitori ai Egiptului, pelasgii. Orașul Thinis, de unde provenea Narmer / Menes, nu s-a descoperit încă. Numele lui provine din adjectivul „thinite”, folosit de Manethon pentru a-l descrie pe primul faraon. Cea mai corectă traducere a numelui Thinis a fost oferită la începutul secolului al nouăsprezecelea, însemnând „de pe râu / fluviu”. Cum acest oraș nu a fost descoperit în Egipt, ar putea ca Thinis să fie în altă parte, poate chiar în Dacia, țara de pe Dunăre. E posibil ca Thinis să fie varianta egipteană a râului Timiș din Banat, regiune din vestul Daciei, iar Menes să nu fie altceva decât varianta greco-egipteană a numelui dacic Manea, des întâlnit în balade. Să nu uităm că, în mitologia greacă, Tanais era un zeu-fluviu al Sciției (Daciei), ce se scurgea în Marea Neagră. De altfel, Edgar Cayce, supranumit „profetul adormit”, vorbea în stare de hipnoză despre Țara Carpilor, ce se întindea între munții Carpați și Caucaz, o țară cu o civilizație înfloritoare, din care grupuri de oameni au emigrat în locuri diferite de pe Terra. Unul dintre grupuri, condus de preotul Ra-Ta, a ajuns în nordul Africii, unde a construit o țară nouă, pe care o numim astăzi Egipt.

Unii autori susțin că, în construirea Marii Piramide de la Giza, unitatea de măsură a fost cotul moldovenesc. Piramide se întâlnesc și pe teritoriul dacilor, cele mai multe fiind naturale sau doar aparent naturale. Vârful Toaca, aflat la altitudinea de 1.900 de metri, uimește prin aspectul său piramidal. La partea inferioară are un trunchi de piramidă continuat cu unvf toaca vârf piramidal teșit. Baza trunchiului de piramidă este pătrată, fiind aproape imposibil ca două creste să se intersecteze în mod natural în unghi de nouăzeci de grade. Unghiul pantei de pe partea nordică a Vârfului Toaca este de cincizeci și două de grade, același cu al Marii Piramide din Egipt. Raportul dintre lungimea și înălțimea laturilor Marii Piramide este identic cu cel al Vârfului Toaca, care pare să aibă o vechime de nouă – zece mii de ani. Cercetătorul Ion Țicleanu de la Universitatea București declara că „piramida lui Keops se înscrie perfect în reconstituirea piramidei inițiale de pe Vârful Toaca”. Iar dacă egiptenii își foloseau piramidele ca morminte, tradiția populară a românilor spune că Vârful Toaca este mormântul unor uriași. Tot doctorul Țicleanu a semnalat existența pe muntele Ceahlău a unei holograme naturale, umbra-piramidă. În fiecare an, în prima decadă a lunii august, la răsăritul Soarelui, umbrele vârfurilor Toaca și Piatra Ciobanului formează, timp de peste o oră șis2.ziareromania.ro jumătate, o imensă hologramă naturală de forma unei piramide perfecte, fenomenul fiind denumit și Umbra Piramidei. Tot în aceeași perioadă a anului, deasupra Vârfului Toaca se produce un alt fenomen optic ciudat, pe care localnicii l-au numit, încă din vechime, Calea Cerului. Pentru câteva minute, deasupra muntelui se formează un stâlp de o luminozitate intensă, mărginit pe laturi de două benzi întunecate, care se pierde în imensitatea cerului. Unii cercetători ai respectivelor fenomene consideră că ele se datorează faptului că prin masivul Ceahlău, inclusiv prin Vârful Toaca, trece una dintre axele energetice ale Pământului.

Acest vârf nu este singurul cu formă piramidală, înconjurat de fenomene stranii. Inginerul Cristina Pânculescu a descoperit că vârful Măgura are, de asemenea, aspect de piramidă. Pe o porțiune de circa cis1.ziareromania.ronci kilometri de pe șoseaua ce leagă Dealul Măgura de orașul Bacău, mașinile pornesc singure la deal. Iar dacă piramidele le-au fost aduse egiptenilor de către pelasgi, la fel stau lucrurile și în cazul obeliscurilor. Pe o colină înaltă din comuna Polovragi s-au descoperit rămășițele unui monument preistoric, un obelisc lung de 1,09 metri, executat în granit, cu laturile principale de 0,45 metri. Toate fețele obeliscului sunt lustruite foarte fin, neprezentând nicio inscripție. Nu doar asemănarea cu obeliscurile egiptene frapează, ci și dimensiunile lui, ținând cont că primele obeliscuri egiptene aveau între unu și patru metri.

Istoricul Herodot scria că „egiptenii se mândresc cu faptul că sunt cei mai vechi oameni din lume”. Însă singurii pe care textele antice îi considerau a fi primii oameni, indiferent dacă vorbim despre scrieri grecești ori romane, erau pelasgii, a căror țară de origine era Dacia. Tot Herodot preciza că Pasărea Phoenix venea din locul unde se nasc sau trăiesc zeii, adică din afara Egiptului. Egiptenii numeau această țară Ta-Neteru („tărâmul zeilor”), care era foarte departe de Egipt, peste mări și oceane. În Textele Piramidelor, cei mai buni dintre oameni erau duși într-un „sălaș al celor binecuvântați”, numit Ta-Ur („țara străveche”), care era „situat departe, dincolo de o mare întindere de apă”. După cum observa celebrul egiptolog E.A.Wallis Budge în Osiris and the Egyptian Ressurection, „egiptenii credeau că în această țară nu se putea ajunge decât cu corabia, sau cu ajutorul personal al zeilor, despre care se spunea că își duceau într-acolo favoriții”. Cei aleși se pomeneau într-o grădină vrăjită, constând în „insule legate între ele prin canale pline de apă curgătoare, care le făceau să fie mereu verzi și fertile”. Pe insulele din acea grădină, „grâul creștea la o înălțime de cinci cubiți, spicele având doi cubiți lungime și tulpinile trei, iar secara creștea la o înălțime de șapte cubiți, spicele având trei cubiți lungime și tulpinile patru” (un cubit regal fiind egal cu aproximativ 0,52 metri). Această descriere pare identică cu cea a Airyana Vaejo, căminul rasei ariene în scripturile persane, despre care știm deja că era Dacia. Acea „mare întindere de apă” pe care erau nevoiți să o traverseze egiptenii pentru a ajunge pe tărâmul zeilor era Marea Mediterană, aflată în nordul Egiptului. În vechile papirusuri ce erau depuse în sarcofagele defuncților, care astăzi formează Cartea egipteană a morților, se face deseori referire la țara cea divină și fericită din partea de nord a lumii vechi, situată lângă râul cel mare și sfânt, unde s-au născut zeii și unde migrează sufletele celor morți. Râul cel mare și sfânt era Dunărea iar țara zeilor, Dacia. În drumul său către acest tărâm, îndreptându-se spre Muntele Vieții, aflat la nordul râului Nun, sufletul decedatului trecea printr-o poartă, numită Ser. Acest cuvânt seamănă cu portile-de-fier„fer”, forma populară a cuvântului „fier”. Râul Nun fiind Dunărea, poarta Ser este tot una cu Porțile de Fier ale Dunării de la Cazane. Oricine ar fi venit din Egipt spre munții Carpați, ar fi trebuit să traverseze Dunărea, Porțile de Fier fiind o cale de acces potrivită pentru acest lucru. Apoi, conform Cărții egiptene a morților, sufletul se îndrepta spre Duat, locuința lui Osiris (pe care în legendele tracilor îl găsim sub numele Zamolxis), ce avea formă de cerc. Pe lângă Duat trecea un râu ce se împărțea în mai multe brațe iar munții care îl înconjurau aveau șapte trecători. La o scurtă privire pe harta României se observă că la nordul Dunării, după Valahia, se află Ardealul sau Transilvania, zonă înconjurată de munții Carpați, care sunt împărțiți prin văi adânci în șapte grupe. „Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai” se petrece acțiunea baladei Miorița, gura de rai fiind una dintre aceste căi de acces către tărâmul zeilor de dincolo de munți. Râul din apropierea Duatului este tot Dunărea care, înainte de a se vărsa în Marea Neagră, se desparte în trei brațe. Duatul era considerat de egipteni lumea de dincolo, iar Ardealul a fost denumit de romani Transilvania, care înseamnă „țara de dincolo de pădure”. În Dacia preistorică, Nicolae Densușianu concluziona: „Însă, țara cea sfântă în religiunea pelasgă egipteană rămase cea de la marginea pământului, de la Oceanos Potamos sau Istru. În această parte a lumii era, pentru vechii pelasgi din Egipet, «regiunea divină», monumentele lor cele vechi religioase, imaginile zeilor săi protectori, țara strămoșilor adorați ca zei. Aici erau munții lor cei sfinți. Aici erau columnele ceriului. Aici, după credințele vechi egiptene, era regiunea divină a grâului, locul abundenței, unde grâul creștea înalt de 7 coți, paiul de 4 și spicul de 3 coți. Aici emigrau sufletele celor decedați în Egipt spre a continua o viață nouă și fericită, întocmai după cum tot aici veneau, după moarte, sufletele eroilor pelasgi din Elada. Aici era râul cel mare, divin, numit Nuh, «părintele zeilor», care curgea de la apus spre răsărit, identic cu Oceanos Potamos sau Istrul preistoric”.

Așa cum susținea și Densușianu, nu doar egiptenii considerau Dacia ca fiind locul în care mergeau sufletele celor drepți după moarte. Pentru greci, Insula Șerpilor din Marea Neagră, fosta Leuke – Insula Albă (dăruită complet 164914_333190356784288_1963640834_nnejustificat Ucrainei de către fostul președinte al României, Emil Constantinescu, la sfârșitul mileniului al II-lea), ce mai era numită în antichitate și Insula Fericiților, a Celor Drepți, a Eroilor dar și Insula Hesperidelor, era locul în care ajungeau sufletele eroilor. Acolo se spune că a fost dus Achilleus după ce a fost ucis de Paris în războiul troian și tot acolo i-a fost adusă Elena, ca soție, de către zeița Hera. În Dacia preistorică, Densușianu completa: „Delta Dunării, în nemijlocită apropiere de insula Leuce, a avut, în timpurile preistorice și până în epoca lui Alexandru cel Mare, caracterul unui pământ sfânt”. De altfel, Alexandru Macedon, înainte să treacă Dunărea în anul 335 î.e.n., i-a rugat pe zei să îl ierte pentru îndrăzneala de a păși pe tărâmul sfânt. Pentru popoarele Scandinaviei, sufletele războinicilor ajungeau în Valhalla, unde petreceau alături de zei. Numele acestui loc al eroilor nordici s-a format din Valahia, prin inversarea literelor „ah” (devenite „ha”) și transformarea literei „i” în grupul „ll”. Iar dacă egiptenii considerau Ardealul un loc de pe tărâmul zeilor, numindu-l Duat, același lucru l-au făcut și grecii. Pentru ei, Tartarul era un loc de pe lumea cealaltă, în care au fost închiși titanii, ciclopii și hecatonchirii. Numele dat de greci acelui loc provine din Tărtăria, celebrul loc ardelenesc în care s-a descoperit cea mai veche scriere din lume. De altfel, o veche tradiție spune că titanii bătuți de Dumnezeu s-au refugiat în peștera Kira din Dacia. O variantă asemănătoare prezenta și Dio Cassius în Istoria Romei: „Generalul roman Crassus, în lupta ce o avuse cu Geții, prinse pe fratele regelui Dapyx apoi a plecat spre peștera 1150969_562322053835080_480734188_nnumită Cira, o cavernă vastă și puternică, unde se retrăsese un mare număr din locuitorii acestui ținut, luându-și cu ei obiectele cele mai prețioase și turmele. În această peșteră, conform legendelor, își căutaseră refugiu Titanii, când au fost învinși de zei”. Nicolae Densușianu credea că în zona Herculane – Porțile de Fier se afla Tartarul, unde au fost închiși Zeus, Typhon și Kronos, dar și legendara Atlantidă. În Flacăra lui Adrian Păunescu, numărul 11 din 2001, bioenergoterapeutul craiovean Iulian Urziceanu chiar afirma că cel mai încărcat punct energetic din lume se află la Băile Herculane. Cu toate acestea, dacii de la poalele Carpaților Sudici considerau Ardealul drept „Tărâmul Celălalt” sau „Lumea de Dincolo”. Și nu doar ei, romanii denumind Ardealul Transilvania, așa cum am mai spus, adică „țara de dincolo de pădure”. Mai târziu această lume a fost considerată subterană, așa cum se întâlnește în majoritatea religiilor. În poveștile populare românești, eroul (cel mai adesea Făt Frumos) ajungea pe „lumea cealaltă” nu coborând sub pământ, ci mergând tot înainte, la nivelul solului, pe o distanță mică, de numai câteva zile, traversând munți și păduri. Ardealul este înconjurat de munți împăduriți, așa că se potrivește descrierii. Acolo locuiau tot felul de făpturi supranaturale, cum ar fi zmei, căpcăuni, balauri, zâne, vrăjitoare și feluriți monștri, ca Baba Cloanța sau Muma Pădurii. Tot în această lume se găseau copaci magici, cu fructe vrăjite, cum ar fi merele de aur. Pentru cronicarii antici greci, grădina Hesperidelor, în care creșteau mere de aur, se afla pe teritoriul dacilor. Tot aici se găsea și celebra lână de aur, pe care o căutau argonauții lui Iason. Ardealul, ca grădină divină, se întâlnește și în prima parte a Bibliei, fiind acea grădină a Edenului în care trăiau primii oameni alături de divinitatea lor și în care creșteau pomi fermecați, cum ar fi Copacul Vieții și cel al Cunoașterii. După ce l-a izgonit pe Adam, Biblia susține că Dumnezeu „l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden”, adică în Dacia din sudul și estul munților Carpați, de lângă Ardeal, locul în care trăiau dacii / pelasgii. Atunci când primii oameni au fost izgoniți, Domnul „a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieţii”, de unde înțelegem că Grădina Edenului era un spațiu închis, din moment ce era necesară păzirea doar a căii de acces către ea. Aruncând o privire pe harta României, observăm că Ardealul este înconjurat de munții Carpați din toate părțile, ce formează un adevărat zid imposibil de trecut. Ținând cont că heruvimii evreilor nu erau îngerii din creștinismul de astăzi, ci creaturi numite sfincși de către greci, purushamriga de către indieni, lamma și alad de către sumerieni și lamassu și ședu de către akkadieni și babilonieni, cei puși să păzească Grădina Edenului -sfinxul1 Ardealul – sunt sfincșii aflați în număr mare în munții Carpați (cum ar fi cel de la Topleț, cel de la Stănișoara, cel de la Piatra Arsă, Sfinxul Bratocei, cel de la Pietrele lui Solomon și cel mai cunoscut, Marel Sfinx din Bucegi). Peste tot în lume, rolul sfincșilor era de a păzi secretele zeilor, fiind reprezentați cel mai adesea în fața templelor. În mod asemănător, sfincșii din Carpați pot fi considerați paznicii tărâmului zeilor, care le-a fost interzis oamenilor într-un timp demult apus. De altfel, radiesteziștii au descoperit în dreptul fiecărui sfinx din Carpați încărcături energetice excepționale, care se pot vedea și în plan fizic. Pavel Codrescu, unul dintre cei care au măsurtat energiile din jurul sfincșilor, susține că puterea lor este atât de mare încât, dacă nu ar fi controlate, ar putea arde jumătate din România pe o adâncime de circa doi metri. „Energiile din zonele respective sunt… inteligente și au anumite preferințe metalice”, mai spune el. Localnicii susțin că pe lângă sfincși se aud voci ciudate, vorbind într-o limbă necunoscută. În lumina acestor lucruri, putem considera că sfincșii / heruvimii sunt arme mascate sub chipuri de piatră, puse „să păzească drumul către pomul vieţii”. Acea „sabie de flacără vâlvâitoare”, cu care erau dotați sfincșii, sunt energiile care ar putea arde totul pe o adâncime de circa doi metri. Rolul acestor paznici pare a fi de a împiedica accesul oamenilor către tărâmul zeilor, întocmai cum susține povestea biblică. Acesta ar fi motivul pentru care, în legenda lui Oedip, sfinxul le cerea trecătorilor să răspundă la o ghicitoare sau, mai bine spus, să cunoască parola de acces, neștiutorii fiind uciși instantaneu. Din fericire, paznicii au fost dezactivați, deoarece se pare că nu mai ucid pe nimeni care îndrăznește să se apropie de ei. Despre sfinxul de la Tigăile Mari localnicii chiar spun că a fost, la origine, un înger, care trebuia să păzească o închisoare în care Stăpânul ceresc îi aruncase pe diavoli. De rușine că nu a fost destul de vigilent, permițându-le astfel demonilor să evadeze, îngerul l-a rugat pe Dumnezeu să îl ierte și să îl lase în locul eșecului său. Tatăl ceresc i-a ascultat rugămintea și l-a transformat într-un paznic de piatră.

Știm din cronicile antice că nu doar Ardealul era considerat un loc sfânt, ci tot pământul Daciei. Biblia dă de înțeles același lucru, susținând că acea Grădină era un loc din Eden, teritoriu echivalat cu raiul în viziunea iudeo-Muntii Ciucascreștină: „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise”. Observăm și localizarea Edenului în răsărit, România / Dacia aflându-se în sud-estul Europei. Prin urmare, întreaga țară reprezenta teritoriul zeilor, Ardealul / Grădina Edenului / Duatul egiptenilor fiind zona în care locuiau zeii iar restul țării, locul în care trăiau aleșii zeilor, pelasgii / dacii. Dunărea era numită în trecut Eridani iar miturile sumeriene susțin că Eridu era casa pământeană a zeului Enki. Pe același zeu l-am întâlnit sub numele Zamolxe în religia dacilor, locuind într-o peșteră din munții Bucegi, dar și în Țara Luanei din Buzău, într-o cetate uriașă distrusă în bătălia finală a celui de-al doilea război al zeilor. Tot în Bucegi Enki / Prometheus a fost crucificat pe Vârful Omu, la mică distanță de Sfinx și Babe. Conform lui Herodot, Ares a domnit peste Sciția, fiind considerat un vechi rege național al dacilor, reședința sa fiind în munții geților (Carpați). Virgilius îl considera pe Marte / Ares protectorul câmpiilor getice iar Iordanes scria că acest zeu se născuse în țara geților. Poetul grec Pindar afirma că, după zidirea Troiei, Apollo s-a întors în patria sa de pe Dunăre, la hiperboreeni, loc în care își petrecea adesea timpul și Artemis, sora lui Apollo. Toate aceste mărturii antice dovedesc că Dacia a fost considerată țara zeilor iar Ardealul, locul în care locuiau respectivii zei, „grădina” interzisă oamenilor până la plecarea zeilor. Să nu uităm că, în timpul vizitei sale din 1999, Papa Ioan Paul al II-lea a numit România „grădina Maicii Domnului”. Iar cu câteva decenii înainte de vizita Papei, indianul Sundar Singh folosea o exprimare asemănătoare în profeția sa apocaliptică: „în timpurile ce vor veni, România va ajunge şi va rămâne o paradisiacă grădină a binecuvântării divine, a dragostei, a fericirii a purităţii şi înţelepciunii”. Tot el spunea și că „România va trece prin mai multe faze de transformări fundamentale, devenind în cele din urmă, graţie spiritualizării ei exemplare, un veritabil focar spiritual, ce va putea fi comparat cu miticul «Nou Canaan», iar Bucureştiul se va transforma într-un centru esenţial al acestui foc (…) şi va fi considerat de toate popoarele drept un veritabil «Nou Ierusalim» pământesc”.

Dacia, acel loc în care cei drepți se reuneau cu divinitățile lor după moarte, în timp a ajuns un tărâm înfricoșător pentru antici. Tartarul, care inițial era doar locul în care au fost închiși titanii, ciclopii și hecantonchirii, a devenit pentru greci și o închisoare a sufletelor păcătoșilor. În legendele românești, zeii cei vechi au devenit zmei, creaturi înfricoșătoare care locuiau în Ardeal alături de alți monștri. De la autorii antici știm că grecii și romanii nu aveau 6957_597101816991446_314889413_ncuraj să treacă Dunărea. Alexandru Macedon și împăratul Darius au îndrăznit să pășească pe teritoriul zeilor, însă și-au luat tălpășița după foarte puțin timp. Până și dacii erau priviți ca niște oameni ciudați și înfricoșători. Pliniu, citând Periplul Europei a lui Apollonides, scria că în Sciția sunt femei cu câte două pleoape la fiecare ochi. Medicul grec Marcellus din Sida nota în anul 138 că neurii, daci care locuiau în preajma Nistrului, erau vrăjitori, fiecare dintre ei schimbându-se anual în lup pentru câteva zile. Iar poetul Aristeas din Proconnes, profet al lui Apollo, îi descria pe pelasgii arimaspi ca fiind: „cei mai robuști din toți oamenii, având fiecare câte un ochi în fruntea sa cea frumoasă”. Și în ziua de astăzi, din cauza poveștii aberante a lui Bram Stoker despre vampirul Dracula, România este privită de mare parte a Occidentului ca un ținut mistic, plin de vrăjitoare și monștri. Însă, în realitate, acesta este raiul pământean în care au locuit odată zeii alături de primii oameni ai lumii, daco-pelasgii.

Totuși, imaginea de tărâm înfricoșător s-a datorat nu imaginației anticilor, ci locurilor misterioase, în care se petrec fenomene inexplicabile, întâlnite în număr mare pe teritoriul Daciei. Un astfel de loc este pădurea Hoia-Baciu de lângă Cluj, aflată în apropiere de Tărtăria – Tartarul grecilor -, un loc 1588considerat „Triunghiul Bermudelor din România”, inclusă de postul britanic de televiziune BBC și revista americană Travel + Leisure în topul celor mai înfricoșătoare locuri din lume. Încă de la primii pași printre copaci, vizitatorul este asaltat de stări inexplicabile de greață, anxietate, senzații de vomă, dureri de cap și chiar arsuri apărute pe piele. Cu cât se adâncește mai mult în inima codrului, este cuprins de o senzație de neliniște, fiori reci făcându-și apariția pe șira spinării. Multă vreme, localnicii au evitat să aducă vorba despre acest loc pe care îl credeau blestemat și chiar a fi sălașul Necuratului. Numeroase dispariții de persoane, apariții stranii ale unor chipuri umane, structuri imateriale sau materiale, lumini ciudate de forme și culori diverse sau OZN-uri cu diverse forme geometrice images(cum ar fi piramide, sfere, cilindri, conuri ori cuburi) au atras cercetători din întreaga lume. Multe dintre aceste fenomene sunt invizibile pentru ochiul uman, însă nu și pentru aparatele de filmat ori de fotografiat. Pădurea prezintă și anomalii magnetice, cum ar fi fluctuații inexplicabile ale câmpului electromagnetic. Printre cele mai șocante manifestări se numără și urmele care apar brusc pe pământ, zăpadă sau iarbă, chiar sub ochii privitorilor. Mulți turiști au rămas îngroziți după ce au developat fotografiile făcute în pădurea Hoia-Baciu, în care se puteau vedea zeci de capete umane, unele fiind identificate ulterior cu figuri ale unor persoane decedate. Vegetația prezintă forme de deshidratare, arsuri și necroze ale tulpinilor și frunzelor în anumite zone ale pădurii. De multe ori se aud printre copaci sunete ciudate și înfricoșătoare, voci umane și chiar chicoteli. Pentru specialiștii în parapsihologie, pădurea Hoia-Baciu este o poartă interdimensională prin care spiritele pot intra în dimensiunea materială a Terrei. Inițiații în științele ezoterice consideră pădurea un portal între planul astral și cel teluric, o zonă intermediară asemănătoare Purgatoriului lui Dante Alighieri, unde sufletele decedaților staționează timp de patruzeci de zile, timp în care li se judecă faptele și li se hotărăște soarta. Indiferent de natura fenomenelor din pădurea ardeleană, ea rămâne cel mai important areal al manifestării fenomenelor parapsihologice de pe întreaga planetă. Astfel de locuri, precum pădurea Hoia-Baciu, au generat imaginea înfricoșătoare a Tartarului sau a iadului. Însă nu tot Ardealul era privit de anticii din întreaga lume ca un loc terifiant, ci doar o parte a lui, în special cea vestică. În est se aflau câmpiile prea-fericiților, numite Elizee de către greci, locul unde sufletele celor drepți se odihneau alături de zei.

Nicolae Densușianu considera că legendara Atlantida s-a aflat pe teritoriul dacilor. În viziunea lui Platon, Atlantida era o insulă sau chiar un continent „mai mare decât Asia (Mică) și Libia la un loc”, aflată dincolo de coloanele lui 310855_332724350164222_1276479198_nHercule, unde trăiau oameni mult mai avansați tehnologic decât restul pământenilor. Am văzut că dacii / pelasgii au reprezentat prima civilizație din lume, diferența dintre ei și restul lumii fiind subliniată cel mai bine de Florence Farmbough în Enciclopaedia Britannica din 1922-1923: „În timp ce strămoșii noștri bretoni alergau sălbatici prin păduri pe jumătate goi, cu corpurile pătate de vânătăi, cu mintea pradă celor mai degradatoare superstiții, Țara României era civilizată, avea instituții, confort și chiar luxul unei comunități culte și bine organizate”. Coloanele lui Hercule, de care amintea Platon, nu sunt decât Porțile de Fier, aflate lângă Herculane. Atlanții și-au primit numele de la regele Atlas, nimeni altul decât titanul care sprijinea cerul în viziunea grecilor în locul din munții Carpați numit Axa Lumii, Axis Mundi, Polus Geticus sau Țâțânile Lumii. Pentru Homer, Atlantida avea formă circulară, întocmai ca Duatul egiptenilor, Tartarul grecilor sau Iadul lui Dante Alighieri, nume alternative ale Ardealului înconjurat de munții Carpați. Prin urmare, povestea Atlantidei, pe care înțeleptul Solon a aflat-o de la preoții egipteni (ai căror strămoși erau pelasgi), este inspirată din cea a Ardealului care în preistorie pare să fi fost chiar o insulă, așa cum susținea Platon. În Secretele Terrei – volumul 3, Eugen Delcea spune că „Cetatea Munților (Ardealul) era înconjurată, în străvechime, de Marea Panonică la vest (acolo au devenit etruscii celebrii marinari de mai târziu!) și Lacul getic (de la începutul perioadei cuaternare) la sud, ocupând Oltenia, Muntenia și sudul Moldovei. Mai adăugați la acestea Apsoro / Oceanos Potamos / Istru / Dunărea și Oceanos / Pontus Euxinus / Marea Neagră și veți înțelege de ce Platon prezenta Atlantida drept o insulă mai mare decât Libya și Asia (Mică) luate la un loc și cum puteau locuitorii unei insule să dețină toate bogățiile posibile ale timpului și să domine lumea”. Un lucru asemănător susținea și profesorul doctor Augustin Deac în articolul De la preistorie la istorie din numărul 122 din ianuarie 1985 al revistei Noi Tracii: „Viața umană organizată în societate – după aprecierile lui Virgil Oghină – a început în Europa, pe teritoriul României. Cauzele obiective care au favorizat acest proces sunt multiple. Insula formată din arcul Munților Carpați, închis la vest de Munții Apuseni, inclusiv regiunile colinare externe, are o suprafață mare, de aproximativ 150.000 kmp. Platoul Ardealului era brăzdat de numeroase cursuri de apă, populate cu multe soiuri de pește; regiunile colinare și montane erau acoperite cu întinse pășuni și păduri cu o bogată faună și floră. Aceste condiții naturale ofereau posibilități de viețuire umană dintre cele mai prielnice și din abundență, fapt ce duce la ipoteza că Insula Carpatică – Ardealul – ar fi fost locuită de o populație numeroasă”. Și alți cercetători au localizat Atlantida lui Platon pe teritoriul României de astăzi, deși nu toți consideră că ar fi vorba despre Ardeal. Robert Ballard, cel ce a descoperit epava Titanicului, susține existența Atlantidei pe teritoriul actualei Mări Negre. El consideră că, în urmă cu aproximativ șapte milenii, fâșia de pământ care separa Marea Mediterană de lacul Mării Negre a cedat sub presiunea apei, distrugând civilizația momentului respectiv. Americanul Michael Robinson, profesor la Universitatea Ohio, specializat în inundațiile catastrofale care s-au abătut asupra Pământului din cele mai vechi timpuri, 646x404îmbrățișează ipoteza lui Robert Ballard. Numai că, spre deosebire de Ballard, Robinson a preferat să cerceteze nu țărmul turcesc al Mării Negre, ci pe cel românesc, în apropiere de insula Șerpilor, unde a descoperit construcții ciclopice stranii, piramide și catedrale. „În cercetările mele m-am bazat foarte mult pe textele mistice care arată că toate civilizațiile își au rădăcinile pe teritoriul patriei dumneavoastră și am avut acces la toate descoperirile făcute în România, din acest punct de vedere, descoperiri de care românii nici măcar nu au auzit”, spunea profesorul Robinson. El consideră că bazinele râurilor românești sunt rămășițele unui fluviu imens care străbătea continentul eurasiatic sau ale unui lac cu apă dulce care acoperea România în trecut, Atlantida aflându-se pe teritoriul țării noastre iar cetățile descoperite în munți fiind doar rămășițe a ceea ce a mai rămas după scufundarea străvechii civilizații. „Ceea ce oamenii au numit Noe și familia sa, au fost, în fapt, singurii atlanți care au supraviețuit cataclismului. Iar arca a fost construită din lemn de cedru la dumneavoastră, în România, locul de unde a început și marea inundație a Pământului”, concluziona profesorul Michael Robinson. Despre Atlantida dacică vorbea și etnograful Adrian Bucurescu: „Un singur neam a stăpânit, o singură dată în istorie, întregul Pământ și acesta a fost cel al Atlanților. Centrul lor religios, militar și civil se afla pe țărmul de nord-vest al Mării Negre. Este adevărat că doar zece țări ale imperiului ajunseseră într-un stadiu avansat de organizare; acestea se întindeau în toată Europa, în vestul și sudul Asiei, precum și în jumătatea nordică a Africii. Marea Neagră se află aproximativ în centrul acestei întinderi. Celelalte zone ale planetei, încă prea sălbatice, erau doar controlate de Atlanți, care nu întâmpinau acolo decât o vagă rezistență. Pentru pământenii din afara Imperiului propriu-zis, Atlanții erau chiar zeii!”. În lucrarea sa, Nicolae Densușianu arăta că imperiul pelasgic avea un centru la nordul Dunării și nouă provincii. Astfel se explică de ce 10 este socotit numărul lui Dumnezeu, perfecțiunea, iar pentru daci 19 (1+9) era un număr magic. În cartea Atlantida, al optulea continent, lingvistul american Charles Frambach Berlitz arăta pe o hartă modernă a planșeului Oceanului Atlantic că există și astăzi, în zona Insulelor Canare, un masiv muntos, acoperit de ape, pe care l-a numit Dacia, considerând că atlanții au plecat către zona Carpato-Danubiană iar tracii sunt urmașii atlanților. În poezia Memento mori din 1872, marele poet național român Mihai Eminescu sugera și el o conexiune între zeii Daciei și Marea Neagră:

Din fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale

Dintre stânce arcuite, din gigantice portale

Oastea zeilor Daciei în lungi şiruri au ieşit (…)

Zeii Daci ajung la marea, ce deschide-a ei portale,

Se reped pe trepte’nalte şi cobor în sure hale

Cu lumina, ei îngroapă a lor trai întunecos;

Dară ea, înfiorată de adânca ei durere,

În imagini de talazuri cânt-a Daciei cădere

Şi cu-albastrele ei braţe ţărmii mângâie duios”.

Atlanții au fost identificați adeseori cu hiperboreii sau hiperboreenii, un popor dezvoltat atât tehnologic, cât și spiritual. Primul care a scris despre hiperborei a fost Homer în jurul anului 1000 î.e.n. în epopeea Epigonii sau Alcmeonida, plasându-le țara în nordul Traciei. Următorul a fost Hesiod, după vreun secol. Poetul Pindar, prin anul 520 î.e.n. îi prezenta pe Hercule și Perseu îndreptându-se la râpele Dunării pentru a-i găsi pe fericiții 1004026_597088733659421_214135876_nHiperoborei. Aristotel în 384 î.e.n. și Diogenes Laertios în 193 scriau că, după vechile tradiții, istoria lui Pitagora și a lui Zamolxis s-a petrecut la hiperborei. Geograful Strabon afirma că hiperboreii erau în Dacia. El spunea că istoricii greci din vechime numeau hiperborei, sauromați și arimaspi popoarele care locuiau dincolo de Marea Neagră, de Dunăre și de Marea Adriatică: „Primii care au descris diferitele părți ale lumii spun că hiperboreenii locuiau deasupra Pontului Euxin (Marea Neagră) și a Istrului”. Pentru grecii antici, nordul extrem al Europei era Sciția / Dacia, dincolo de care se întindea deșertul, adică necunoscutul. Apollonios, citându-l pe Timagetos, care a scris Despre porturi, spunea că Istrul (Dunărea) „curge în jos din munții Hyperboreei”, de unde rezultă că grecii înțelegeau prin Hyperborea teritoriul țării noastre. Chiar și în anul 1255, arhipastorul Nicefor Blemmydas scria că de la Dunăre la nord, cea mai mare parte a continentului european este a dacilor, iar Dionisie Periegetul nota: „În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară care se întindea din Asia Mică până în Iberia şi din Nordul Africii până dincolo de Scandinavia, ţara imensă a Dacilor”. Acum aproximativ două milenii și jumătate, poetul grec Pindar afirma că, după zidirea Troiei, zeul Apollo s-a întors în patria sa de pe Dunăre, la hiperboreeni. Cu trei secole înaintea erei noastre, Apollonius din Rhodos susținea în Argonautica, la fel ca Homer, că hiperboreenii erau pelasgii ce locuiau în nordul Traciei. Vergilius Maro, autorul Eneidei, scria despre Orfeu: „Singuratec, cutreieră ghețurile hiperboreene și Tanais (Donul) acoperit de ghețuiri, și câmpiile niciodată fără zăpadă, în jurul munților Riphei (Carpați)”. Într-una dintre epigramele sale, poetul Marțial îi scria lui Marcellin: „Soldat Marcellin, tu pleci acum, ca să iei pe umerii tăi cerul de nord al hiperboreilor şi astrele Polului Getic, care abia se mişcă”. În Epistulae, el numește triumful împăratului Domițian asupra dacilor „hyperboreus 1011803_599195346782093_1716155639_ntriumphus”, comentând: „De trei ori a trecut prin coarnele perfide ale Istrului sarmatic; de trei ori și-a scăldat calul în zăpada geților; mereu modest, el a refuzat triumful pe care-l merita și n-a adus cu sine decât renumele de a fi învins lumea hiperboreenilor”. Clement din Alexandria îi atribuia lui Zalmoxis, zeul dacilor, care trăia în Carpați, epitetul de hiperborean. Macrobiu amintea de „regiunile udate de Don și Dunăre… pe care antichitatea le numea hiperboreene”. Templul cel mai renumit al lui Apollo Hyperboreul se afla în insula sfântă de la gurile Dunării, Leuke (astăzi numită Insula Șerpilor), unde grecii considerau că ajung spiritele eroilor după moarte. În secolul al XIX-lea, templul a fost practic „demontat” și transportat la Moscova, unde a dispărut fără urmă. După mărturia unanimă a grecilor antici, oracolul din Delphi, închinat tot lui Apollo, a fost fondat de hiperborei, care trimiteau anual daruri sanctuarului. O tradiție veche spune că, într-o epocă foarte îndepărtată, hiperboreii au scăpat Elada de invazia galilor sau a celților. Pausanias a văzut la Pergam prin anul 174 un tabel istoric unde era reprezentat războiul atenienilor cu galii sau celții și năvălirea hiperboreilor în ajutorul grecilor, care i-au învins pe gali. Iar hiperboreanul Abaris, fiul regelui dac Sentu, care a trăit prin 1200 î.e.n., a fost unul dintre civilizatorii patriei sale, având cunoștințe de medicină practică. A călătorit mult prin Europa și mai ales prin Grecia, purtând cu el o săgeată cu care vindeca boli. A scris Oracole despre Sciția și Theogonia plus o altă carte despre oracole, care în zilele lui Aristofan se citeau încă în public. Era foarte sobru și abstinent, anticii spunând despre el că nu mânca nimic. Se spune că hiperboreanul Abaris a înălțat în Laconia un templu în onoarea fiicei zeiței Ceres. În concluzie, atlanții, hiperboreii, pelasgii, dacii, sciții sau geții nu reprezintă decât unul și același popor, rasa primordială a omenirii.

La fel ca în miturile multor popoare antice, și în legendele sumerienilor exista o grădină a zeilor, numită Dilmun (sau Tilmun în akkadiană), în care zeii locuiau alături de cei mai drepți oameni. În Epopeea lui Ghilgameș, supraviețuitorul Potopului, Utnapiștim, a fost dus în Dilmun împreună cu soția sa, unde au primit nemurirea. Acest tărâm se afla „la gurile sau malurile fluviului cel îndepărtat”, în „locul de unde răsare și soarele” (adică în est). În însemnările cartografice din primul secol al erei noastre, între vărsările în Dunăre a râurilor Olt și Vedea, fluviul se bifurca și forma o insulă pe care se afla cetatea Dimum, ce avea un nume foarte asemănător cu Dilmunul sumerienilor. Pe malul sudic al Dunării, în Bulgaria de astăzi, se afla orașul Dimum, numit în prezent Belene. În Cosmografia de la Ravena, din secolul al VII-lea, este amintit orașul Tilmun pe Dunăre, termen identic cu cel folosit de akkadieni și restul popoarelor semite pentru ținutul zeilor. Fără îndoială că din Dimum s-a format numele Dilmun și apoi Tilmun. În tăblițele de lut akkadiene se povestește că împăratul Sargon cel Mare (2242 – 2186 î.e.n.) din Akkad / Agade a reușit de trei ori să ajungă până la Marea de Sus (Marea Neagră), unde a capturat ținutul Tilmun. Alte tăblițe de lut de prin anii 1800 î.e.n. se referă la o expediție comercială „către Dilmun pentru a cumpăra cupru de acolo”. În perioada kasită a regelui Burnaburiaș (în jurul anului 1370 î.e.n.), un sol al acestui regat a trimis scrisori către superiorul său din țara Dilmun / Tilmun. O inscripție asiriană de pe la 1250 î.e.n. (cu puțin timp înainte ca hiperboreanul Abaris, fiul regelui dac Sentu, să pornească prin Europa), spune că regele Asiriei urma să ia în stăpânire țările Dilmun și Meluha (Egiptul de Jos) precum și Marea de Jos și pe cea de Sus.

În Epopeea lui Ghilgameș, eroul a plecat către „Țara Dilmun, grădina Soarelui”, locul în care locuiau supraviețuitorii Potopului. Când a ajuns la trecătoarea din munți, Ghilgameș a exclamat: „în munții aceștia văzut-am odinioară lei”. Referindu-se la Dacia, Herodot susținea că „numai în aceste ținuturi se nasc lei în Europa”, leul fiind și astăzi numele monedei României. În cele din urmă, regele cetății Uruk a ajuns la muntele Masu, „care străjuiește răsăritul și apusul Soarelui”, ale cărui piscuri „erau atât de înalte, încât crestele atingeau cerul, iar poalele sale ajungeau până în lumea de dincolo (Ardealul)”. Dacă acest munte este Kogaiononul (Vârful Omu), muntele sacru al lumii antice, pe care a fost crucificat Enki / Prometheus, Ghilgameș trebuia să îl traverseze pentru a ajunge în „lumea de dincolo”, Dilmun / Ardealul. Epopeea susține că Masu este „muntele care străjuia răsăritul Soarelui”, iar tradițiile populare românești, moștenite de la daci, afirmă că Vârful Omu este primul atins de razele Soarelui la răsărit. Acolo, „la porțile muntelui stăteau de pază zmeufăpturi jumătate-om, jumătate balaur, Scorpionii; fața lor era înfricoșătoare, privirea lor ucidea oamenii”. În poveștile românești există creaturi asemănătoare acestor „Scorpioni”, numite zmei, care au aspectul unor balauri dar deseori apar și sub formă umană. În limbile slave, cuvântul „zmeu” înseamnă „șarpe”. În basme, zmeii locuiesc pe „tărâmul celălalt” dar vin uneori în lumea oamenilor, cel mai adesea pentru a răpi fete frumoase. Pentru a traversa muntele și a ajunge în Dilmun, Ghilgameș era nevoit să treacă printr-un tunel care „în lungime măsoară douăsprezece mile de întunecime, în interiorul său nu-i nici un pic de lumină; iar în inima lui domnește beznă deplină”. Scorpionii / zmeii i-au deschis eroului poarta muntelui, iar el a traversat tunelul și a ajuns în „grădina zeilor”, unde „creșteau tufișuri cu nestemate pe crengile lor”. Ghimpii și scaieții „erau din pietre de hematită, din nestemate rare și agate, ba erau și perle din adâncul mării”. Ghilgameș a văzut chiar și „un fruct de cornalină, înzestrat cu lujeri care încântau vederea, de frunzele de lapislazuli atârnau fructe care încântau vederea”. Eroul l-a întâlnit în acea grădină pe zeul-Soare Șamaș, pe zeița viței de vie, Siduri, pe Urșanabi (timonierul arcei ce a supraviețuit Potopului) și pe Utnapiștim, eroul Diluviului.

Epopeea susține că Ghilgameș a traversat muntele printr-un lung tunel.  Munții Bucegi sunt străbătuți de un lanț de drumuri subterane, cunoscute doar câtorva persoane. În vremuri de restriște, dacii își trimiteau acolo femeile și copiii cu comorile pe care le aveau, apoi plecau la luptă împotriva radiestezie-tuneluri-munti-comoriinvadatorilor. La fel ca în Epopeea lui Ghilgameș, prin tuneluri se poate ajunge dintr-o parte în alta a munților. În anul 105, armata regelui Decebal a străbătut munții printr-un astfel de tunel în numai două zile. Când împăratul roman Traian a aflat secretul dacilor, a ordonat astuparea galeriilor subterane. În cartea Incursiune în lumea subterană, generalul Emil Străinu scria că o coloană militară germană a dispărut într-un tunel de sub munții Carpați în luna septembrie a anului 1944. În ultimii ani s-au efectuat măsurători energetice în zona Bucegilor, care au constatat existența unor câmpuri de forță și a unor tuneluri subterane ce traversează munții. Se spune că, privite de sus, aceste pasaje subterane au forma unui cap de lup (simbolul dacilor) cu gura deschisă. Cercetătorii nu reușesc să-și dea seama dacă tunelurile au fost făcute de oameni ori doar descoperite și folosite de aceștia, ignorând ceea ce le-au transmis dacii: totul a fost construit de marele zeu Zamolxe, atunci când s-a hotărât să apere acest pământ sfânt și pe oamenii care îl locuiesc.

Nu doar construcțiile din subteranul Daciei sunt fascinante, ci și cele de la suprafață. Florin Drăgan scria că „Arhitectura dacilor este unicat în Europa. Grandiosul complex arhitectural din Munții Orăștiei e comparabil cu realizările altor popoare, ce aveau ca și ei la bază o organizare statală de secole. Împletirea genială dintre măreția naturii și monumentalizarea zidurilor nu are egal în toată Europa”. Acolo, pe o arie de două sute de kilometri pătrați se aflau cinci cetăți și zeci de așezări importante, cum ar fi sate, târguri și sanctuare. Folosind condiții naturale de relief, dacii transformaseră Munții Orăștiei într-o adevărată fortăreață. Și-au construit zidurile cetăților fără mortar, arheologii și istoricii constatând că piatra fusese adusă de la zeci de kilometri, în condiții de relief extrem de dificile, iar unii cred că acolo s-a cărat mai multă piatră decât există în Marea Piramidă din Egipt. Cetățile au fost înconjurate cu valuri de pământ roșu, adus de la mare depărtare, iar lângă multe locuințe s-au găsit grămezi de zgură metalică. Arheologii clujeni au descoperit aici cea mai mare cantitate de fier din lume pe metru pătrat arheologic. Vârfurile de munți locuite de daci erau înconjurate cu ziduri din pietre de trei – cinci tone, aduse de la mare distanță, și aveau terase perfecționate, tăiate în stâncă, de forme rotunde, elipsoidale sau triunghiulare. La Piatra Muncelului, Vârful Secuiului, Târsa și Dealul Grosului au fost realizate terasări cu forme umanoidale. Prin ridicarea sau terasarea unor vârfuri de munți, dacii au transformat distanța dintre ele în triunghiuri isoscele, echilaterale sau dreptunghiulare. Sarmizegetusa Regia, fosta capitală a Daciei în timpul regelui Decebal, formează un triunghi echilateral cu Simeria (locul de unde au migrat sumerienii) și Tărtăria (locul în care s-a descoperit cea mai veche scriere din lume). La Sarmizegetusa există roci radioactive dar și sulfură de fier, vanadium, nichel și siliciu. Pe multe pietre ale construcțiilor dacice nu de dezvoltă microflora, microvegetația, iar mușchiul crește foarte greu, însă pietrele care au fost scoase din zonă au prins mușchi și au fost deteriorate de intemperii. Cercetătorii presupun că, sub pietre, dacii au instalat lupe de argilă care adună razele infraroșii și ultraviolete și împiedică dezvoltarea bacteriilor. Tot la Sarmizegetusa se află marele calendar circular, considerat a fi cel mai precis din istorie, foarte Sarmizegetusa-Regia-0169apropiat de cel de la NASA, despre care Paul Lazăr Tonciulescu scria în Impactul Romei asupra dacilor: „dacii cunoșteau și foloseau un calendar solar considerat cel mai precis din antichitate. Anul dacic avea 365,242197 zile, față de 365,242198 la care a ajuns astronomia modernă”. În apa care curge pe teritoriul sanctuarelor dacice au fost detectate urme de argint. „Sanctuarele descoperite în România au un rafinament arhitectonic pe care templele greceşti îl vor atinge după mai bine de o mie două sute de ani”, remarca profesorul american Paul Mac Kendrick. Într-o zonă muntoasă din județul Buzău, numită Țara Luanei, pe un mare platou, s-au găsit așezări umane gigant din epoca de piatră, sondajele aratând că așezarea a fost distrusă instantaneu de un foc mistuitor, pământul fiind ars pe o adâncime de circa jumătate de metru. Iar la sfârșitul mileniului trecut, sub Sarmizegetusa s-a descoperit un imens oraș subteran, întins pe o suprafață de peste două sute de kilometri pătrați. La începutul anilor 1990, subsolul din zona Grădiștei fusese sondat de un satelit rusesc, care căuta situri antice și preistorice. Dacă legendele românești spun că dacii își ascundeau în tuneluri aurul, iar Ghilgameș a descoperit la capătul unui astfel de tunel o zonă cu multe pietre prețioase, orașul subteran este și el foarte bogat în aur. În zona numită Vârtoape din Munții Orăștiei, pe o suprafață de aproximativ patru kilometri pătrați există șaptezeci și cinci de gropi conice, de diferite dimensiuni (unele cu diametre de până la șaptezeci de metri), din care pleacă mai multe tuneluri către munții din apropiere (unul ajungând chiar sub sanctuarele din Sarmizegetusa Regia, fiind probabil cel prin care armatacornesti1 lui Decebal a plecat din calea romanilor, traversând munții în două zile). În zona Vârtoape, aparatele au detectat foarte multe incinte paralelipipedice care comunică între ele, precum camerele unei locuințe, multe dintre ele comunicând cu platoul de deasupra prin drumuri antice. În această zonă și în imediata apropiere se află vestigiile cele mai impresionante ale complexului, inclusiv sanctuare făcute din andezit (piatră pe care astăzi o putem tăia doar cu diamantul), construcții cu o vechime mult mai mare decât cele de la Sarmizegetusa, acolo aflându-se centrul mega-orașului pre-dacic. Nu putem decât să o înțelegem pe Barbara Deppert Lippitz, expert german în tezaur antic, care exclama: „Sunt unul dintre specialiştii cei mai cunoscuţi, nu numai în Europa, ci în toată lumea, şi spun adevărul. Civilizaţia dacică este magnifică, iar eu sunt mândră că mă lupt pentru daci, aici, în ţara dumneavoastră”. Acest oraș subteran se întindea nu numai sub Sarmizegetusa Regia, ci și sub Simeria (locul de origine al sumerienilor), Tărtăria (unde s-a descoperit cea mai veche scriere din lume) și Deva (zona din care au plecat arienii în Asia). Referiri la acest oraș subteran se întâlnesc și în poveștile grecilor antici, care spun că în ținutul arimilor (adică în aceeași zonă) locuia în vremurile de demult gigantul Typhon, bine ascuns sub pământ. În Teogonia, Hesiod scria că în țara Arima trăia Echidna, o creatură jumătate nimfă și jumătate șarpe, ce locuia într-o peșteră adâncă, făcută de zei, ce seamăna cu un palat strălucitor, de unde păzea întreg ținutul.

În secolul al IV-lea î.e.n., scriitorul grec Ephoros împărțea locuitorii Pământului în indieni, ethiopi, sciți și celți. El scria că sciții sunt mai vechi în Europa decât elenii, că ei sunt autohtoni în Europa și că ei, mai înainte de toată lumea, au inventat cele trebuitoare pentru comoditatea vieții. Platon împărtășea aceeași opinie, adăugând că multe dintre cuvintele elene sunt împrumutate de la barbari (adică tracii, denumiți astfel datorită obiceiului lor de a purta bărbi), la care elenii au fost supuși pe alocuri. Scriitorul și medicul grec Clement din Alexandria, care a trăit între anii 150 și 216, aprecia că „elenii au furat filosofia lor de la barbari”, iar Dio Chrysostomos spunea că „geții sunt mai înțelepți decât aproape toți barbarii și mai asemenea grecilor”. De altfel, cei mai importanți filosofi ai Greciei antice erau ionieni sau traci de origine, cum ar fi Tales din Milet, Anaxagora, Anaximandru, Anaximene, Xenophon, Pitagora, Herodot, Tucidide, Hecateu, Homer, Sofocle, Arhimede, Aristotel sau Platon. În 1923, renumitul elenist francez A. Jardé remarca „Asupra istoriei primitive a regiunilor care vor forma Grecia, grecii înșisi nu știu nimic. Până în prezent, solul grec n-a scos la iveală nici o urmă materială a paleoliticului. Cei mai vechi locuitori din Grecia sunt tracii, aparținând timpului neoliticului”. Iustinus, citându-l pe Trogus Pompeius care în 28 î.e.n. a scris o istorie universală în patruzeci și patru de volume, sub titlul Historiae Philippicae et totius mundi origines et terrae situs, scria despre daci: „Începuturile lor au fost la fel de strălucite preum stăpânirea lor și au devenit vestiți atât prin puterea bărbaților cât și prin cea a femeilor. Neamul sciților a fost întotdeauna considerat cel mai vechi, deși între sciți și egipteni a existat multă vreme o dispută cu privire la vechimea neamului”. O dispută inutilă deoarece, așa cum am văzut, Egiptul predinastic a fost colonizat de daci. Cel mai mare specialist al omenirii în istoria religiilor și a civilizațiilor umane, Mircea Eliade, clarifica originea dacică a indo-europenilor: „De mai mult de un secol, savanții s-au străduit să identifice patria originară a indo-europenilor, să descifreze protoistoria lor și să stabilească fazele migrațiilor lor. S-a căutat patria originară în nordul și centrul Europei, în stepele Rusiei, în Asia Centrală, în Anatolia etc. S-a convenit azi să se localizeze focarul indo-european în regiunile de la nordul Mării Negre, între Carpați și Caucaz”. Într-una dintre cărțile sale, scriitorul Renato Zamfir remarca faptul că „descoperirile târzii din Germania și Danemarca (…), cele de pe axa București-Belgrad de la Lepenski-Vir, cele de la Sarmisegetuza din sudul Carpaților Apuseni, cele din sudul Carpaților Meridionali, sau cele de la gurile de vărsare ale Dunării de la Cernavodă, atestă nu numai locuirea permanentă a acestor ținuturi, dar mai mult, faptul că, aici, agricultura și creșterea animalelor au cunoscut un nivel avansat în comparație cu unele centre ale Orientului Îndepărtat și Mijlociu. Ele vin să contrazică această teză greșită și să reașeze adevărul istoric la locul ce i se cuvine. În localitățile menționate, cu deosebire în zonele sud-estice europene, au fost descoperite (…) o rasă de vite și una de porci, deci primele animale domestice. Probele materiale descoperite pe arealele geografice sau în localitățile de mai sus privesc perioada cuprinsă între anii 9000 și 6000 î.e.n. (…) se poate formula concluzia că formele superioare ale agriculturii și ale creșterii animalelor, respectiv domesticirea, sunt elemente specific europene sau, cu mai multă exactitate, atlante și nu, așa cum s-a crezut până nu demult, un import nemijlocit de ultimă oră din zona mesopotamiană. Existența neîntreruptă, continuitatea milenară a vieții pe întreg teritoriul european (…) se constituie ca o realitate care vorbește nu numai despre continuitate, dar chiar despre primordialitate”. În 1968, John Maridis, profesor la Universitatea din Londra, constata: „Culturile neolitice (5500-2500 î.e.n.) Cucuteni și Gumelnița sunt poate cele mai bogate din Europa”. Antropologul francez Eugéne Pittard spunea că „strămoșii etnici ai românilor urcă neîndoielnic până în primele vârste ale Umanității, civilizația neolitică română reprezentând doar un capitol recent din istoria țării”. În Enciclopedia Peoples of All Nations din 1922-1923, specialistul englez E.C. Davies afirma: „Cu mult înainte ca vulturii romani să intre pe teritoriul carpato-dunărean, cunoscut azi ca fiind România, exista o civilizație ce își avea rădăcinile departe, în trecut, din 1240434_389157021209744_1523286624_nepoca neolitică. Unitatea perfectă a acestei civilizații primitive reiese din perfecta asemănare a armelor de luptă și uneltelor de muncă, a tumulilor și resturilor de vechi locuințe, din Transilvania până la Marea Neagră”. Peruvianul Daniel Ruzo, poate cel mai pasionat cercetator al megaliților, autorul denumirii de „Civilizația Masma”, declara în 1968, după o vizită în România: „Carpații sunt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute până în ziua de astăzi”. Remarcabile sunt și afirmațiile specialistului american de origine lituaniană, Marija Gimbutas, în Civilizaţie şi cultură: vestigii preistorice în sud-estul European: „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6500 – 3500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, pașnică, iubitoare și creatoare de artă, care a precedat societățile indo-europene patriarhale de luptători din epocile bronzului și fierului. Acești oameni au folosit o scriere sacră începând cu cel puțin sfârșitul mileniului al VI-lea î.e.n. (…) Pe la anul 5500 î.e.n., vechii europeni din Europa Central-Răsăriteană au dezvoltat un sistem de scriere cu circa 2.000 ani înaintea egiptenilor și a sumerienilor (…) Cele mai vechi descoperiri ale unor obiecte privind semne de scriere au fost făcute la Turdaș, apoi la Tărtăria. Este acum cert că scrierea «veche europeană» este mult mai veche decât cea sumeriană, ca atare, comparațiile cronologice cu Sumerul nu sunt cele mai fericite. Folosirea persistentă a acelorași semne, timp de 20.000 ani, este o dovadă a faptului că acestea au o conotație specifică”. Profesorul universitar japonez Minoru Nambara, specialist în istoria civilizațiilor, scria: „Maramureșul este satul primordial (…) Este un complex de realități care converg în a simți aici că te afli în satul primordial. Țăranii Maramureșului nu vin de nicăieri. Ai sentimentul că au venit direct din Cer în Maramureș. În alte țări simți, știi că oamenii au venit de undeva, aici nu ai acest sentiment. Aici, în Maramureș, este omul primordial în noblețea sa princiară, nu primitivă, în frumusețea lui de înaltă civilizație”. În The Indo-European heritage, profesorii Leon E. Stover și Bruce Kraig vorbesc despre Vechea Europă a mileniului al V-lea î.e.n., care își avea locul în centrul României de astăzi, iar arheologul și filologul australian Vere Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, într-o carte din 1993 poziționa leagănul arienilor în spațiul carpato-dunărean. În mod surpinzător, pe 12 august 2013, fostul purtător de cuvânt al Serviciului Român de Informații din perioada 1990 – 1998, Nicolae Ulieru, declara pentru postul Realitatea TV: „Transilvania era centrul acelei entități tradiționale care în anii 6500 – 3500 înaintea erei noastre constituia zona cea mai importantă a culturii europene. Sunt două cărți care atestă faptul acesta. O carte se numește «Civilizație și cultură», a cărei autoare este de origine lituaniană (Marija Gimbutas), care spune că «Romănia este ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500 – 3500 înaintea erei noastre». Anul acesta a apărut la editura Herald, în primăvara acestui an, o carte a lui Constantin Daniel, un mare orientalist român. Trebuie să subliniez faptul că autorul este de origine evreiască, un evreu mult mai patriot decât mulți dintre români. Cartea se cheamă «Misteriile lui Zalmoxis» și în ea se afirmă următoarea idee, ca idee de bază: «toate miturile elenice existente la greci în epoca clasică erau de origine tracă și traco-getică, fiind create de traci și inspirate de spiritualitatea tracă». Deci, pentru noi românii, această entitate a Transilvaniei este punctul nodal din care ne tragem și către care ne raportăm tot timpul”.

Totuși, indiferent de numărul declarațiilor specialiștilor din întreaga lume, ce au cercetat dovezile istorice, arheologice și lingvistice, dacii rămân ascunși omenirii, istoria lor fiind înlocuită cu cea a unui popor tribal, „ales” de către maleficul zeu Yahweh să conducă lumea. Referindu-se la munții Bucegi, geologul Marian Dumitrescu, specialist în energia pietrelor, spunea: „străinii au știut dintotdeauna că acolo sunt secrete nemaipomenite care pot da stăpânire asupra lumii și a popoarelor”. Iar în Secretele Terrei – volumul III, Eugen Delcea constata: „La sfârșit de martie 2002, un oficial «anonim» al NATO a precizat clar că SUA nu vor «Vechea Europă» în organizație, făcând referire la România și Bulgaria (țara unde trăiseră tracii de la sudul Dunării). Această declarație pune în lumină un adevăr complex: cei din Vest știu foarte bine de unde a pornit viața și civilizația în Europa, care le sunt rădăcinile dar nu vor să recunoască acest lucru și cât de ingrați sunt față de părinții care i-au născut, i-au crescut și i-au ocrotit pe vremea când sultanii voiau să-și adape caii în Biserica de la Roma”. Oricât s-ar încerca ascunderea adevărului și distrugerea memoriei colective, a identității naționale, a tradițiilor și a istoriei dacilor, „nici o furtună, nici o invazie, nici un cutremur, nici o ocupaţie, nici o lovitură, oricât de dureroasă, de nimicitoare, nu a putut să-i clintească pe Românii din Dacia. Nimeni şi nimic nu ne va putea smulge din ea”, după cum declara Ion Antonescu, fostul conducător al României între 1940 și 1944. „Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi aici şi vom pleca cei din urmă”, completa el.

Pierit-au dacii?”, se întreba retoric Bogdan-Petriceicu Hașdeu în titlul studiului său din 1860. Răspunsul nu poate fi decât negativ. Am văzut deja că românii de astăzi nu sunt un popor format din amestecul dacilor cu romanii, ci urmași ai dacilor, primii oameni ai lumii. Continuitatea din spațiul carpato-danubiano-pontic a fost remarcată nu doar de Ion Antonescu, ci și de mulți cercetători, atât români cât și străini. Savantul Constantin Daicoviciu nota: „De când s-a ivit picior de om pe pământul României – cu multe mii de ani înainte de nașterea României, pe amândouă laturile Carpaților a trăit aceeași seminție de oameni, cu forme de viață asemănătoare, vorbind aceeași limbă, având aceleași credințe”. Poetul și arheologul Cezar Bolliac constata wolfpackbkc0continuitatea locuirii pe teritoriul României sub forma unui „șir neîntrerupt în civilizația preistorică a Daciei, începând din epoca pietrei lustruite și până în timpurile romane”. La rândul său, istoricul Nicolae Iorga recunoștea: „Pe lângă cei semănați sunt cei crescuți; nou suntem crescuți din pământ (…) Domnia noastră înseamnă o creație istorică solidă, venită dintr-un mare trecut, care trăiește peste toate constituțiile pe care ni le-am dat, trăiește până în epoca noastră (…) Satele dace nu au făcut decât să-și continuie – sub forma română – o viață sătească tracă”. Considerat de dictatura comunistă drept un poet antinațional, Lucian Blaga le reproșa în 1960 următoarele celor care ne ascund istoria adevărată: „Arheologii și istoricii noștri ne spun că ciobanul nostru se îmbracă aproximativ ca și ciobanul dac. Olarii din cutare sat de munte (…) lucrează probabil la fel cum lucrau acum două-trei mii de ani. În general, tot felul de a fi, ritmul vieții, modul de a gândi, felul de a se purta, diverse acte, de la acela al aratului până la actul aproape ritual al mâncatului, proprii săteanului, fac impresia unui stil statornicit de mii de ani. Atrăgeam luarea aminte asupra unor caracterisitici milenare ale descântecelor noastre de vrajă. Anumite formule trebuie să aibă o vechime de mii de ani”. În numerele 140-141 din iulie-august 1986 ale revistei Noi Tracii, P.P. Panaitescu afirma: „Cultura neoliticului din România e creația pelasgilor noștri (…) neoliticul din Dacia e creația oamenilor acestui pământ”. Istoricul francez Albert Armand scria în 1936: „Acesta este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa și cel mai frumos exemplu istoric de continuitate a neamurilor, fie că este vorba de traci, de geți sau de daci. Locuitorii pământului românesc au rămas aceiași din epoca neolitică a pietrei șlefuite până în zilele noastre, susținând astfel, printr-un exemplu, poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam”. Deși ungurii se zbat de mult timp să pună mâna pe Ardeal, susținând că au fost primii locuitori ai vechiului tărâm al zeilor, în Vechea și noua Dacie din 1791 istoricul maghiar Huszti Andras a fost nevoit să recunoască faptul că „geto-dacii au fost locuitorii cei mai vechi ai Ardealului, Moldovei şi Munteniei, fiind foarte viteji şi neîntrecuţi in luptă” și că „urmaşii geto-dacilor trăiesc şi astăzi şi locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor”. Se pare că românii, mai ales în zona rurală, încă nu și-au uitat complet rădăcinile. La chestionarele lui Nicolae Densușianu, cei din comuna Mihăiești din Muscel au răspuns: „nu am venit de nicăieri, ci ne-am pomenit aici”, iar cei din comuna Cosmești din județul Galați au afirmat același lucru: „suntem aici de la începutul lumii”. Și pentru că e nevoie de dovezi, nu doar de vorbe, acestea sunt oferite de un studiu de paleogenetică realizat între anii 2003 și 2006, care demonstrează că, din punct de vedere genetic, românii de astăzi sunt dacii din trecut, teoria latinizării fiind absolut falsă. Cu sprijinul Universității din Hamburg (Germania), doctorul Georgeta Cardoș, specialist în genetică, a comparat ADN-ul românilor din prezent cu cel din țesuturile osoase ale unui număr de cincizeci de daci, ce au trăit pe teritoriul României acum cinci milenii. Țesuturile au fost recoltate din peste douăzeci de situri arheologice din întreaga țară. Datele obținute au demonstrat că între actuala populație a României și cea de acum cinci mii de ani există o clară înrudire genetică, fondul de bază dovedind continuitatea populației dacilor sub forma românilor din prezent. Ca o observație suplimentară, locuitorii nordului României au ochi albaștri și păr blond sau roșu iar în vorbire au același accent, indiferent dacă vorbim de Țara Moților din vest sau zona Sucevei din est, iar cei din jumătatea sudică a țării au caracteristici fizice diferite, fiind cu piele mai închisă la culoare, ochi căprui sau negri și păr de la castaniu la negru. Fără îndoială, diferențele fizice se explică prin amestecul dacilor cu populațiile migratoare, ce s-au așezat îndeosebi în sudul României. Cu toate acestea, fondul genetic al dacilor a rămas în românii de astăzi, indiferent de zona în care locuiesc sau de încrucișările cu alte popoare. Prin urmare, la fel ca doctorul Napoleon Săvescu în titlul cărții sale din 2002, putem spune fără teama de a greși că „noi nu suntem urmașii Romei”.

Creațiile religioase ale tracilor și geto-dacilor par să fi împărtășit deopotrivă un destin nefericit… Cu excepția câtorva informații prețioase, comunicate de Herodot a propos de scenariul mitico-ritual al lui Zalmoxis, informațiile privind religiile tracă și traco-getă sunt puțin numeroase și aproximative”, constata cu amărăciune Mircea Eliade. „Ca și celții, sacerdoții și asceții traci și geto-daci nu se încredințau scrierii”, continua el. Într-adevăr, se pare că dacii foloseau scrisul foarte rar, cel mai probabil fiind utilizat doar de preoți. Lucru absolut logic, de altfel. Scrierea le fusese oferită de către zei, prin urmare doar mediatorii dintre zei și oameni o puteau utiliza. Însă grecii și romanii au notat destule amănunte despre daci, din păcate scrierile rămase sunt puține, fragmentare, cele mai multe transmise la a doua sau a treia mână. Au fost editate de către Academia Română în două volume, unul cuprinzând autori până în secolul al IV-lea, celălalt continuând până în zorii mileniului al II-lea. O culegere de mici dimensiuni a acestor izvoare a realizat în 1939 G. Popa-Lisseanu. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Alexandru Papadopol-Calimah, fost prefect al Tecuciului, ministru de externe în timpul lui Alexandru Ioan Cuza și ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice sub regele Carol I, a descoperit două sute optzeci și doi de autori care s-au referit la Dacia în scrierile lor. Papadopol-Calimah a început să-și publice descoscrieri-vechi-pierdute-77363peririle în 1872 în revista Columna lui Traian, inițiată și condusă de Bogdan Petriceicu Hașdeu, și a continuat timp de patru ani, realizând nouăsprezece articole, care mai târziu au fost cuprinse într-o carte, intitulată Scrieri vechi pierdute atingătoare de Dacia. Intervalul temporal acoperit de autorii studiați de Papadopol-Calimah este foarte mare, întinzându-se din secolul al VI-lea î.e.n. până în secolul al XIII-lea. Nu s-a scris despre niciun neam al Europei din afara lumii greco-romane atât cât s-a scris despre daci: capitole întregi în lucrări de istorie, cărți complete ori referințe mai mult sau mai puțin ample. Această constatare demonstrează că interesul anticilor pentru neamul dacilor era mult mai mare decât ne-am imaginat. Printre autori se numără celebrii Aristotel, Strabon, Hecateu, poetul Ovidiu, Tacit, Plutarh, Pliniu cel Bătrân și cel Tânăr, Criton, Dio Cassius și împărații Traian, Iulian, Tiberius, Claudius sau Alexandru Macedon. Comparând aceste sute de scrieri cu cele care ne-au rămas, remarcăm că s-au pierdut peste 90% din informațiile despre daci. Cu toate aceste lipsuri, putem totuși să ne formăm o părere despre poporul primordial al omenirii.

Pentru antici, dacii erau înalți, blonzi, cu pielea albă și cu ochi albaștri. Citându-l pe Dio Chrysostomos din primul secol î.e.n., Iordanes i-a descris în secolul al VI-lea ca fiind un popor de războinici savanți care, în răgazul dintre lupte, se îndeletniceau cu filosofia și știința. Dio Chrysostomos mai spunea că „geții sunt mai înțelepți decât aproape toți barbarii și mai asemenea grecilor”. Părintele istoriei, Herodot, îi numea „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”. Erau nepăsători în fața morții, știind că vor ajunge în împărăția zeului lor, Zamolxe. Soldații plecau la luptă strigând numele zeului și mureau zâmbind, cu numele aceluiași zeu pe buze. Un ritual pentru a stimula curajul soldaților era sfințirea cu apa din Dunăre. Înainte de începerea luptei, fiecare dac gusta apa fluviului sacru. Istoricul grec Plutarh spunea că, în vechime, apa Dunării și a Nilului se păstra în vase de aur în visteriile împăraților ca semn de suveranitate și putere. În Legile morale și politice, filosoful grec Pitagora se referea și el la valorile morale ale dacilor: „Călătorește la geți, nu ca să le dai legi, ci ca să tragi învățăminte de la ei. La geți câmpurile sunt fără margini, toate pământurile sunt comune. Și dintre toate popoarele sunt cei mai înțelepți, spune Homer” (Legea 1143). Un alt mare filosof grec, trac la origine, Platon, consemna în dialogul Carmides o discuție între filosoful Socrate și Carmides, unde Socrate povestea ce l-a învățat un medic trac: „Zamolxis, regele nostru, care este un Zeu, ne spune că după cum nu trebuie a încerca să îngrijim ochii fără să ținem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neținându-se seama de corp. Tot astfel, trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, și iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli – pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă căci, zicea medicul, toate lucrurile bune și rele pentru corp și pentru om, în întregul său, vin de la suflet și de acolo curg ca dintr-un izvor, ca de la cap la ochi. Trebuie deci, mai ales și în primul rând, să tămăduim izvorul răului pentru ca să se poată bucura de sănătate capul și tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete înțelepciunea”. În lucrarea Getica din secolul al VI-lea, istoricul romanizat Iordanes vorbea despre daci în aceiași termeni apreciativi, susținând că marele preot Deceneu „i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei, căci el era în aceasta un maestru priceput. El i-a învăţat morala (…), i-a instruit în ştiinţele fizicii (…), i-a învăţat logica, făcându-i cu mintea superiori celorlalte popoare (…). Ce mare plăcere ca nişte oameni viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filozofice, când mai aveau puţin răgaz de războaie. Puteai să-l vezi pe unul cercetând poezia cerului, pe altul proprietăţile ierburilor şi ale arbuştilor, pe acesta studiind creşterea şi scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, soarele vrând să atingă regiunea orientală, este dus înapoi spre regiunea occidentală”. mystery-carphathian-sphinxAceste descrieri sunt în contradicție cu imaginea daco-getului barbar, primitiv, pe care istoricii ne-o inoculează de ceva timp. Romanii îi numeau pe daci „afurisiți dușmani și neam nebiruit”, „neam neînvins” sau „neîmblânziții geți”. Poetul roman Publius Ovidius Naso, care a fost exilat în cetatea Tomis în anul 9 de către împăratul Augustus (unde a stat opt ani printre daci), scria că „nu există în toată lumea un neam mai sălbatic decât geții; totuși și ei au plâns la suferințele mele”, numindu-i și „neomenoșii geți barbari”. Totuși, după victoria împăratului Traian din anul 106, acesta era felicitat de Plinius cel Tânăr într-o scrisoare pentru „victoria ta cea mai mare, cea mai frumoasă și cea mai importantă”. Împăratul chiar și-a schimbat numele din Marcus Ulpius Nerva Traianus în Imperator Caesar Divi Nervae filius Nerva Traianus Optimus Augustus Germanicus Dacicus Parthicus, pentru a scoate în evidență victoriile sale împotriva dacilor, parților și triburilor germanice, cea mai importantă fiind, așa cum sublinia și Plinius cel Tânăr, cea împotriva dacilor lui Decebal. Cea mai bună dovadă în acest sens este modul în care romanii au sărbătorit această victorie, organizând lupte de gladiatori timp de o sută douăzeci și trei de zile, în care au jertfit zece mii de oameni și unsprezece mii de animale sălbatice. Ca să nu mai vorbim despre columna lui Traian, acel monument ridicat la Roma de către împăratul roman, pentru a-și celebra victoria. Deși învinși, dacii liberi nu s-au lăsat cuceriți și au continuat raiduri împotriva romanilor multă vreme, până la retragerea completă a acestora din anul 275.

Din păcate, s-a păstrat o foarte mică parte din istoria antică a dacilor. Din puținul care ne-a rămas totuși ne putem da seama de ce erau numiți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”, „neam neînvins” sau „neîmblânziții geți”.  Iată câteva exemple:

- Iornandes, episcopul Ravenei, scria în De Getarum origine et rebus gestis, citându-l pe Trogus Pompeius, că regele geților, Taunasis, a bătut pe malurile Phasului pe regele egiptenilor, Vesosis, iar Cyrus, împăratul Imperiului Ahemenid, a întreprins un război fatal lui contra reginei geților, Thamiri. Vesosis este o traducere greșită a numelui lui Sesotris, probabil Khakeperre Senusret al II-lea, care a domnit între 1897 și 1878 î.e.n., cel de-al patrulea faraon al celei de-a XII-a dinastii. După ce i-a cucerit pe etiopieni în sud și pe tracii din Europa, faraonul a fost învins de geto-dacii lui Tanausis (probabil numit Tănase în realitate) pe malul Mării Negre, în Georgia de astăzi. Egiptenii au fost goniți până în Egipt, unde doar Nilul și fortificațiile de acolo i-au oprit pe daci să distrugă total armata faraonului. La întoarcerea acasă, o parte din armata învingătorilor a rămas în Orient, acei daci fiind cunoscuți din acel moment sub numele de parți. Acesta este motivul pentru care parții, ca și dacii, aveau ca stindard draconul (ce avea forma unui cap de lup cu gura deschisă, care se continua cu un corp de balaur) iar Decebal, regele dacilor, coresponda cu Pacorus, regele parților.

- În Iliada, Homer a amintit participarea tracilor în războiul troian, despre care se presupune ca a avut loc în secolul al XII-lea î.e.n. Deși nu oferă amănunte despre ei, preferând să se concentreze asupra zeilor și eroilor greci, aflăm detaliile războiului din Ciclul epic, o colecție de lucrări aparținând unor autori străvechi, Protesilaos, Arctinios, Sofocle și Eschil, care adunaseră pentru posteritate tradițiile preistorice ale poporului lor. Aici îl găsim pe Telef, regele geților, făcând minuni de vitejie în războiul troian. El vine în ajutorul troienilor, este rănit de Ahile și fuge pentru a-și vindeca rănile. Fiul său, Euripil, vine și el în ajutorul troienilor, luptă vitejește provocând mari distrugeri în tabăra grecilor, îl ucide chiar și pe Mahaon, chirurgul cel vestit al grecilor și unul dintre eroii Iliadei, apoi cade în luptă. Referindu-se la Ciclul Epic, Flavius Philostratus scria prin anul 193 că bătălia de la Troia dintre geți și greci „a fost mai crâncenă decât toate luptele câte au urmat sub Troada și câte au fost vreodată între barbari și între greci, căci oștirea lui Telef era grozavă și vitează nu numai în totalul ei, dar și individualmente, fiind copii voinici ai Dunării din Sciția. Misii lăsau pe greci să debarce, aruncând de pe uscat săgeți și sulițe cu mare furie. Misii veneau de dincolo de Istru; se zice că și femeile misilor se băteau de călare contra grecilor ca amazoane, și că femeia lui Telef, Hiera, comanda această cavalerie de femei… Protesilau zice apoi că doamna Hiera a224_1320865462. fost totodată cea mai înaltă de stat femeie și cea mai frumoasă din toate câte au fost vestite de frumoase. Și cu toate acestea, Homer nu vorbește nici de viteaza misilor, nici de faptele acestea eroice, ca să nu fie femeie mai frumoasă decât Elena și voinic mai mare decât Ahile”. În Alea din Arcadia, renumitul templu al Minervei Alee (cel mai frumos și cel mai mare din toate templele Peloponezului), se vedea pe frontonul din timpul lui Pausanias bătălia lui Telef contra lui Ahile pe câmpiile Caicului. Tot după Ciclul Epic, amazoana Pentesilea a venit și ea în ajutorul Troiei, murind pe câmpul de luptă sub loviturile lui Ahile. Acesta, pe când o dezbrăca de armura pe care dorea să o păstreze ca trofeu, a rămas uimit de frumusețea amazoanei și a început să o plângă amar. Pentesilea era din Tracia, după cum susține Arctinos. De fapt, după Herodot, țara amazoanelor se afla în Sciția, după gurile Dunării, în stepele din nordul Mării Negre, ferocele luptătoare făcând parte tot din neamul tracilor. În anul 174 încă se mai vedea la Delphi, aproape de fântâna Cassotis, o clădire numită Lesche, în care, într-un tablou, era reprezentată Pentesilea ca o tânără fată, cu un arc scitic și o piele de leopard pe umeri. Ciclul Epic amintește și alte amazoane, venite dinspre Marea Neagră și Dunăre în ajutorul grecilor, în momentul în care troienii lui Priam și Hector erau pe punctul de a învinge.

- În Trecerea galilor din Europa în Asia, Demetrius din Bizanț scria că, prin 600 î.e.n., cimerienii au fost goniți de masageți (ambele fiind triburi dacice) de pe malurile Mării Negre, așa că au fugit și au cotropit o parte a Galiei. De teama cimerienilor, mulți gali (numiți și galați) au emigrat. Cei conduși de Sigovese au trecut Rinul iar cei conduși de Bellovese au ajuns în Italia. Ulterior, au apărut multe așezări galice la Dunăre. În 280 î.e.n., o armată galică numeroasă a plecat de la Dunăre și a atacat Macedonia și Tracia. Pe teritoriul României, urme ale galilor se întâlnesc în numele localităților Galați (din județul Galați), Galați (în județul Dorohoi), Galațanii (în județul Argeș) și lacul Galațeni (în județul Ialomița).

- Acum un mileniu și jumătate, în Istoria romană și universală, Hesychius Illustris din Milet afirma că, în anul 657 î.e.n., Byzas, fondatorul Bizanțului, s-a luptat cu geții de la Balcani și cu Odrysses, regele sciților. Odrysses a atacat Bizanțul, care a scăpat doar pentru că Phidalia, soția lui Byzas, a trimis „dinți de șerpi” contra lui Odrysses, probabil o formă de magie. Aristocrit a scris și el despre un război dintre bizantini și Ateas, regele sciților. La vârsta de 95 de ani, Ateas a fost ucis în lupta contra lui Filip al Macedoniei.

- După cum nota Iornandes în De Getarum origine et rebus gestis, citându-l pe Trogus Pompeius, Cyrus, împăratul Primului Imperiu Persan, a întreprins un război fatal lui contra reginei masageților, Thamiri / Tomyris, prin anul 530Thamire' (Thamyris), queen of the Scythians, killing Cyrus 1 î.e.n. Herodot spunea că, inițial, Cyrus a cerut-o în căsătorie pe frumoasa regină, propunere pe care ea a refuzat-o. În acest caz, împăratul perșilor a încercat să obțină teritoriul masageților prin forță. Cyrus a fost ucis în luptă iar armata lui a suferit pierderi masive, într-o bătălie pe care Herodot a considerat-o cea mai aprigă din lumea antică. Când totul s-a sfârșit, regina l-a decapitat pe Cyrus și i-a păstrat capul într-un vas plin cu sânge, un gest care simboliza potolirea setei de sânge a marelui împărat al perșilor. În Persica, Ctesias nota că Cyrus cel Mare a fost ucis în timpul asaltului derbicilor, ajutați de sciți și indieni. Preotul babilonian Berossus susținea că Cyrus a fost omorât în timpul luptei împotriva arcașilor dahae din Dahistan (tot de origine tracă), iar Xenophon, în Cyripaedia, îi contrazicea pe toți, considerând că regele perșilor a murit în capitala sa din cauze naturale.

- Al treilea conducător al Imperiului Persan Ahemenid, Darius I, a fost primul care a îndrăznit să atace tărâmul zeilor, el organizând o expediție militară în Dacia în anul 513 î.e.n. După ce a cucerit coastele estice ale Mediteranei, Darius cel Mare s-a pregătit timp de opt ani pentru expediția în Tracia. S-a spus că toate popoarele tracice s-au supus, mai puțin geto-dacii. În 416 î.e.n., istoricul Ctesias scria în Istoria Persiei și a Indiei că Darius, fiul lui darius_i__cel_mai_mare_suveran_persan_al_antichitatiiHystaspes, avea o armată numeroasă, formată din opt sute de mii de soldați. Regele sciților se numea Scitarba iar fratele său, Massa-Geta. Alți istorici susțin că Idanthyrsus era numele conducătorului triburilor unite ale sciților. Istoricul Gibbon spunea că „în Moldova regele Darius a primit de la regele sciților un șoarec, o broască, o corabie și cinci săgeți, alegorie care ne înfățișează o imagine îngrozitoare”, alți autori înlocuind corabia cu o pasăre. Deși interpretarea lui Darius a fost una optimistă, un apropiat al său i-a tradus corect mesajul dacilor: „dacă nu vă veți transforma în broaște și să vă băgați în apă, în păsări – pentru a vă pierde în înaltul cerului sau în șoareci ca să intrați sub pământ, atunci nu veți scăpa de săgețile noastre”. Împăratul persan nu s-a lăsat intimidat și a căzut în cursa dacilor. Aceștia l-au făcut să îi urmărească într-o zonă pustie, arzând câmpurile și astupând fântânile în urma lor, hărțuind constant armata persană, care a avut astfel ocazia să înfrunte nu doar absența totală a proviziilor și a apei, ci și iarna românească. Enervat la culme, Darius i-a trimis conducătorului dacilor o scrisoare, prin care îi cerea să lupte sau să predea. Idanthyrsus i-a răspuns că dacii nu vor lupta decât atunci când perșii le vor profana mormintele strămoșilor. Împăratul perșilor nu a îndrăznit acest lucru, continuând să-i fugărească pe daci. După o lună, armata persană suferise mari pierderi, din cauza oboselii, foametei și bolilor. Astfel încât, deși nu a fost învins în luptă, Darius a fost nevoit să pună capăt unei campanii militare dezastruoase și să se retragă de pe teritoriul dacilor cu coada între picioare.

- În anul 335 î.e.n., înainte de a-și începe celebra campanie în Grecia, Egipt, Persia și India, Alexandru Macedon a atacat Dacia, reușind ceea ce tatăl său, Filip al Macedoniei, nu îndrăznise (cu patru ani în urmă, Filip i-a învins în Dobrogea pe sciții conduși de Ateas, însă nu a avut curaj să treacă Dunărea). După ce s-a rugat zeilor să îl ierte pentru sacrilegiul de a călca pământul sfânt, a trecut Dunărea în toiul nopții, acolo unde îl aștepta o puternică armată dacă, formată din 10.000 de pedestrași și 4.000 de călăreți, condusă de regele Syrmos. Respectabilul istoric Arthur Weigall scria despre această expediție a lui Alexandru Macedon: „Era aventura îndrăzneață care ar fi putut prea bine pune capăt carierei sale încă de la început… (expediția) fusese întreprinsă în mare parte pentru a putea afirma că el traversase marele fluviu, care fusese ca o barieră pentru aventurile septentrionale ale lui Filip și formase linia admisă între lumea cunoscută a grecilor și nordul neștiut. Alexandru însuși considera acest fapt ca fiind de mare importanță, căci pe țărmul marelui fluviu (Istru / Danubius / Dunarea) el celebra un impresionant serviciu religios, oferind sacrificii lui Zeus, Herakles și divinității Dunării”. Deși luați prin surprindere de oastea lui Alexandru, apărută pe neașteptate la adăpostul întunericului, dacii nu s-au pierdut cu firea și au luptAleksandrMakedonskijat crâncen împotriva invadatorilor. Însă au fost nevoiți să se retragă spre o așezare fortificată ce se afla la aproximativ cinci kilometri și jumătate. Dacii și-au luat femeile și copiii și au părăsit fortificația, preferând să se îndrepte către munți, motivul fiind, după cum nota istoricul Arrian în Anabasis Alexandri, faptul că „orașul nu era bine întărit”. Marele cuceritor Alexandru nu a îndrăznit să îi urmărească, ci a preferat să părăsească teritoriul zeilor cât mai repede, chiar în aceeași zi, după ce a prădat bunurile pe care dacii nu reușiseră să le transporte cu ei și a distrus așezarea „până la temelie”. Eroica apărare a dacilor în încleștarea cu oastea macedoneană a produs o puternică impresie în lumea antică, generalul Ptolemaios considerând-o în jurnalul său unul dintre cele mai memorabile momente ale epocii.

- Dacii au reușit să se răzbune pe macedoneni peste nouă ani, pedepsindu-i pentru sacrilegiul lui Alexandru. Zopyrion, guvernatorul Traciei sau doar al zonei Mării Negre, a inițiat o expediție militară împotriva sciților din nordul mării. Trogus Pomepius nota că „Zopyrion, pe care Alexandru cel Mare îl lăsase guvernator al Pontului, a socotit că e ruşinos să stea degeaba şi să nu întreprindă el ceva”. La gura râului Hypanis (Bug), a asediat Olbia (Parutino) însă fără succes, sciții din nordul Mării Negre opunând o rezistență dârză. Zopyrion a hotărât să abandoneze asediul și să se retragă, alegând pentru întoarcere să treacă prin teritoriul dacilor. În momentul în care cei 30.000 de soldați macedoneni au ajuns la Dunăre, dacii i-au atacat și i-au distrus complet, însuși Zopyrion pierzându-și viața. „Zopyrion, comandantul Thraciei, în timp ce făcuse o expediţie împotriva geţilor, adunându-se pe neaşteptate furtuni şi vijelii, a fost copleşit împreună cu întreaga armată”, scria Curtius Rufus în Historia Alexandri. Cronicarii spun că Alexandru Macedon a fost profund mâhnit la auzul veștii înfrângerii lui Zopyrion, însă a ales să-și continuie expediția în Orient, evitând să se întoarcă în Dacia pentru a-i pedepsi pe ucigașii guvernatorului său.

- După moartea lui Alexandru cel Mare, Lisimah a devenit regele tracilor vecini cu Macedonia, acea mică parte a nației care era deja supusă lui Filip și Alexandru. După ce i-a cucerit pe odrizi, Lisimah i-a atacat pe geții conduși de Dromichete. Fiind învins, Lisimah a fugit iar fiul său, Agatocles, a rămas prizonier. După opt ani, Lisimah s-a întors cu o armată mai numeroasă, dar a fost din nou înfrânt și chiar capturat. Dus la Helis, cetatea de scaun a lui Dromichete, Lisimah a fost nevoit să încheie o pace rușinoasă cu regele dac, cedându-i teritoriul de peste Dunăre. Ba, mai mult, i-a dat-o lui Dromichete de soție pe propria sa fiică. După unii istorici, Lisimah a căzut prizonier iar fiul său, Agatocles, a negociat și încheiat un tratat cu Dromichete, pentru a-și elibera tatăl.

- În anul 82 î.e.n. și-a început domnia Burebista, care a unificat toate triburile dacice, formând regatul Dacia. Unificarea s-a terminat prin anul 59 î.e.n., când Burebista a început o campanie militară împotriva celților de pe Dunărea Mijlocie, din Bazinul Panonic. Apoi a eliberat cetățile de pe malul Mării Negre, aflate sub ocupație romană. De aici a organizat expediții până în Macedonia și Illiria, devenind „cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia”, cum îl numește o inscripție greacă. Centrul statului dac se afla în munții Orăștiei, unde Burebista a construit cetăți precum Costești, Blidaru, Burebista%20-%20Dumitru%20AlmasCăpâlna și Sarmizegetusa, ultima devenind până la urmă capitală a regatului. Tăblițele de la Sinaia susțin că numele regelui dacilor era Boerovisto sau Boeroviseto, el fiind poreclit și Visica („Pisica”). Era un mare iluminat care vorbea cu zeii, părinții lui se numeau Remio și Coeza, iar soția sa, cu care a avut șase copii, se numea Genucla. În Geografia, Strabon spunea că Burebista „și-a luat ca ajutor pe Deceneu, un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele semne profetice, datorită cărora susținea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă, de la un timp era socotit și zeu, așa cum am arătat când am vorbit de Zamolxe. Ca o dovadă de ascultarea ce i-o dădeau geții este și faptul că ei s-au lăsat înduplecați să-și stârpească viile și să trăiască fără vin”. Deceneu l-a convins pe Burebista ca primul an al calendarului dac să fie considerat anul naşterii Gemenilor Divini (adică 713 î.Hr.), iar cel de-al 666-lea (47 î.Hr.) să fie anul reformelor politico-religioase. În timpul războiului dintre Caesar și Pompei, Burebista s-a aliat cu cel din urmă, care însă a fost înfrânt și ucis ulterior în Egipt. După această victorie, Caesar a planificat o campanie împotriva Daciei, însă a fost ucis în anul 44 î.e.n. La fel și Burebista, după o lună și jumătate. Tăblițele de la Sinaia susțin că marele preot Deceneu este cel care l-a trădat pe marele rege dac, dându-l pe mâna romanilor. Tot din cauza intrigilor lui Deceneu s-a sinucis Dapyx, fiul cel mic al lui Burebista. Aceleași tăblițe spun că, după moartea regelui, țara sa a fost împărțită între cei cinci fii ai săi rămași în viață. Deceneu a primit și el o parte a Daciei, devenind rege al Ardealului.

- Conform istoriei vieții împăratului Octavius Augustus, scrisă chiar de el însuși, Iulius Caesar pregătea o expediție împotriva dacilor conduși de Berebistu (Burebista). Conducătorul expediției trebuia să fie Octavian, pe care Caesar l-a trimis înainte, să-l aștepte la Apollonia. Octavian a așezat o flotă puternică pe Dunăre și tabere permanente pe maluri, pentru a opri năvălirile dacilor. În aceste incursiuni au fost omorâți trei șefi ai dacilor și mulți soldați. Uimite de puterea lui Octavian, toate neamurile sciților i-au trimis în două rânduri soli pentru a dobândi amiciția sa și a poporului roman. Însă împăratul roman a modificat adevârul, ridicându-se în slăvi pentru a-și sublinia „măreția”. În realitate, profitând de moartea lui Iulius Caesar, dacii au trecut Dunărea și au năvălit asupra provinciilor romane, devastând și ocupând Macedonia. Senatul roman s-a cutremurat de spaimă și a adunat o armată numeroasă pentru a-i respinge. Mai târziu, Octavian a făcut tot posibilul să încheie o alianță cu dacii, pentru a fi sigur că nu și-i transformă în dușmani. Istoricul Marcus Antonius, citat de Suetoniu, scria că Octavian ceruse de soț pentru fiica sa, Iulia, pe Cotizo, regele geților, și că totodată el voia să ia de nevastă pe fiica acelui rege: „Octavian a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geților, și că tot atunci a cerut, în schimb, în căsătorie, chiar pentru el pe fiica regelui”. Despre Cotiso, al cărui regat era în zona munților dintre Banat și Oltenia, autorul antic Florus ne spune că obișnuia să atace garnizoanele romane din sudul Dunării atunci când fluviul era înghețat, iar tăblițele de la Sinaia sugerează că a fost unul dintre cei mai mari eroi ai Daciei.

- Profitând de războiul civil izbucnit la moartea împăratului roman Nero, în anii 68 – 69 dacii s-au aliat cu sarmații și au invadat Moesia. Respinși de romani, ei s-au întors în anul 85, aliați cu sarmații și bastarnii. În anul următor, împăratul Domițian a fost nevoit să își facă apariția personal pe frontul din Moesia. În anul 87, Domițian l-a trimis pe prefectul Cornelius Fuscus să atace Sarmizegetusa, capitala dacilor. Acesta a traversat Dunărea pe un pod de vase cu cinci – șase legiuni și a fost înfrânt la Tapae de către dacii conduși de Diurpaneus. Cu doi ani în urmă, acest conducător al armatei dacilor îl învinsese și decapitase pe Oppius Sabinus, guvernatorul Moesiei. Temându-se de represaliile romanilor, regele dacilor, Duras, i-a cedat tronul lui Diurpaneus, care se remarcase deja în lupte. Cu această ocazie, noul rege și-a schimbat numele în Decebalus. În anul următor, Decebal a înfruntat tot la Tapae o armată romană condusă de generalul Tettius Iulianus. De această dată romanii au învins însă, din cauza Cap de dac - Vatican - posibil Decebaldificultăților întâmpinate de armata sa, împăratul Domițian a fost nevoit să încheie cu Decebal o pace rușinoasă. Pentru prima oară în istoria sa, Imperiul Roman avea să plătească tribut dacilor. Sfântul Isidor de Sevilla (560 – 636), unul dintre părinții apuseni ai creștinismului, scria: „Roma însăşi, învingătoarea tuturor popoarelor, a trebuit să slujească supusă şi să primească jugul triumfului getic”. Această situație umilitoare a fost unul dintre motivele pentru care împăratul Traian a început o expediție împotriva dacilor, după cum consemna istoricul roman Dio Cassius: „După o ședere de câtva timp la Roma el întreprinde o expediție contra dacilor. Gândindu-se la faptele acestora, era mâhnit din cauza tributului pe care romanii trebuiau să-l plătească în fiecare an, și văzând cum puterea și îngâmfarea dacilor sporesc necontenit”. Profitând de banii și inginerii romanilor, Decebal și-a echipat și instruit armata și a inițiat un vast program de construcții civile și militare, îndeosebi în zona Munților Orăștie. În același timp a început să stabilească relații cu popoare inamice Imperiului Roman. Tăblițele de la Sinaia oferă informații inedite despre Decebal, susținând că Diegio și Vezino erau copiii săi, iar sora sa se numea Geopyr („Giuvaier”). Ea a luptat alături de bărbați, în fruntea femeilor dace (ca niște veritabile amazoane), împotriva romanilor lui Traian.

- În anul 101, Traian a pătruns în Dacia cu 150.000 de soldați. L-a învins pe Decebal la Tapae apoi, în anul următor, la Nicopolis și la Adamclisi. Decebal a fost obligat să încheie o pace zdrobitoare pentru Dacia, care îl obliga să traian si decebaldărâme zidurile cetăților, să cedeze o serie de teritorii și să renunțe la independență în politica externă. Însă această pace a fost văzută de ambele tabere doar ca un armistițiu. După ce Apolodor din Damasc, cel mai vestit inginer al epocii, a terminat de înălțat un pod peste Dunăre, în anul 105 legiunile romane l-au folosit pentru a invada din nou Dacia. Abandonat de aliați și atacat prin Banat, Valea Oltului și Moldova, Decebal a fost nevoit să se retragă în capitala Sarmizegetusa. În ciuda rezistenței eroice, cetatea a fost cucerită și distrusă. Regele dacilor a reușit să părăsească cetatea, probabil printr-un tunel subteran, încercând să continuie rezistența în interiorul țării, însă a fost urmărit de cavaleria romană și încercuit în cele din urmă. Pentru a nu cădea viu în mâinile dușmanilor, regele dacilor s-a sinucis. Conform tăblițelor de la Sinaia, Decebal și-a luat viața în Valea Jiului. În urma acestei înfrângeri, o parte a teritoriului său a fost transformată în provincie romană, fiind numită Dacia Felix. Traian a construit o nouă capitală, numită Ulpia Traiana Sarmizegetusa, și-a imortalizat victoria pe Columna lui Traian din Roma și pe un monument triumfal de la Adamclisi din Dobrogea, iar cu aurul capturat de la daci a salvat Imperiul Roman de la faliment.

- Istoria oficială susține că, din cauza atacurilor repetate ale dacilor liberi, împăratul Aurelian a hotărât în 271 retragerea trupelor romane din Dacia, retragere încheiată după patru ani. Însă, cu treisprezece ani înainte, generalul Regalian, urmaș al lui Decebal, a declarat independent statul Daciei, rupându-se de Imperiul Roman. Pentru a apăra hotarele Daciei cât mai eficient, Regalian a încheiat alianțe cu vecinii din nord-vest, nord și est, cum ar fi goții, herulii sau tarvingii, popoare mereu pregătite pentru o invazie în provinciile romane de la granițele Daciei. Apoi a coordonat și sincronizat răscoale în provinciile Raetia, Gallia, Britannia și Egipt, încât puterea Imperiului Roman să nu mai poată fi concentrată asupra Daciei. Regele Regalian și-a stabilit capitala la Sarmizegetusa, și-a creat o monedă proprie, care a înlăturat dinarul roman (după cum confirma și istoricul american Paul Mac Kendrick în Pietrele dacilor vorbesc). Vechii istorici susțin că statul dac al lui Regalian avea o limbă bine cristalizată și o religie monoteistă, zalmoxianismul. Împăratul roman Gallienus nu a avut de ales decât să accepte autonomia Daciei, așteptând momentul prielnic pentru a-l înlătura pe Regalian. Acesta a fost ucis în august 268 la instigarea fraților săi roxolani, care nu vedeau autonomia cu ochi buni. După moartea sa, romanii s-au întors în Dacia, însă peste numai trei ani împăratul Aurelian a hotărât retragerea trupelor, din cauza dacilor care continuau lupta cu cotropitorii. În tăblițele de la Sinaia este menționat cel mai important conducător dac de după Decebal, sugerat de poemul germanic medieval Cântecul Nibelungilor sub numele Ramunc și Sigeher. În textele de la Sinaia, eliberatorul Daciei, cel ce a inițiat întoarcerea la vechile tradiții, este numit Romanh, Romansie, Lomanh și So Lomonius („Cel Luminos”). Cum povestea lui Regalian este identică cu a lui So Lomonius, putem presupune că sunt una și aceeași persoană. În plus, Regalian nu pare un nume dacic ci, mai degrabă, unul atribuit eliberatorului Daciei de către romani. Prin urmare, așa cum susțin textele descoperite la Sinaia, numele său real ar putea fi Romanh sau Romansie.

Deși falsificatorii istoriei încearcă să ne inoculeze ideea aberantă că Dacia a dispărut după cucerirea lui Traian, după acel moment formându-se poporuljohannes_honter-rudimentacosmographica-brasov1542 1 român, stabilit în cele trei regiuni românești (Moldova, Transilvania și Țara Românească), adevărata istorie ne arată că denumirea de Dacia s-a păstrat până în 1859, când marile puteri au hotărât ca dacii să se numească români și să se considere urmași ai Romei antice, pentru a uita că sunt cel mai vechi popor din lume. Tot atunci s-a stabilit ca numele țării să fie România, în defavoarea celui folosit de mii de ani, Dacia. Din păcate pentru acești falsificatori, au supraviețuit câteva dovezi ce atestă faptul că cele trei mari regiuni așa-zis românești (Moldova, Ardealul și Valahia), deși separate de granițe în mare parte a istoriei, erau considerate părți ale Daciei. Într-o hartă din 1542, gravată pe o placă de lemn de către sașul Ioan Honterus apoi publicată în atlasul său personal, denumit Rudimenta Cosmographica, România de astăzi apare sub numele de Dacia. Într-o hartă realizată de Ortelius în anul 1595 apare aceeași denumire, la fel și într-un atlas din 1720. Ioan Baptista Castaldo, marchiz de Cassano, comandantul trupelor harta Dacia 1669 1imperiale hansburgice care ocupaseră Ardealul în 1551, s-a implicat în anul următor în înlăturarea lui Ștefan Rareș din Moldova și a lui Mircea Ciobanul din Valahia, pentru a aduce cele trei provincii dacice sub stăpânirea directă sau măcar sub influența imperială. În acest sens, a bătut o medalie cu chipul său, pe revers notând „Svabactae Daciae restitvtori optimo”, adică „Restauratorul cel mai bun al Daciei zdrobite”. Polonezul Stanislav Sarnicki afirma că Despot Vodă plănuia să reunească regatul dacilor. Principele Sigismund Báthory încerca să-și impună stăpânirea în Moldova și Valahia, pe lângă Ardeal, „într-un cuvânt întreaga Dacie”, după cum nota istoricul său, János Decsi Baranyai. În tratatul încheiat în 1595, împăratul Rudolf al II-lea îi permitea nu doar să fie principele Transilvaniei, ci „și al ambelor Dacii”. În 1919, Nicolae Iorga nota: „Izvoarele contemporane spun ca Báthory se considera ca rege al celor trei provincii reunite într-o Dacie care n-ar fi fost românească, ci tocmai împotriva ideii naționale românești, o Dacie care, dacă ar fi rămas, Dacia noastră nu s-ar fi ivit, niciodată n-am fi trăit s-o vedem cum este acuma”. Conform cronicilor turcești, austriece și maghiare, Mihai Viteazul, cel care a reunificat în anul harta Dacia 1720 11600 cele trei provincii dacice, este numit „Restitutor Daciae” („Restauratorul Daciei”). Alte documente îl consemnează ca „Malus Dacus” („Dacul cel rău”).  În două scrisori din 1600, adresate lui Mihai, reprezentanții de frunte ai funcționarilor superiori imperiali din Boemia îl numesc „supremo Exercitus in partibus Dacicis ductori et praefecto” („lider și comandant al armatei în acele părți ale Daciei”), Valahia fiind „Thraciae et Daciae partibus” („parte din Dacia și Tracia”). Într-o scrisoare din 1603, Ioan Jezernyczky adresează o cerere împăratului Rudolf al II-lea, povestindu-i o întâmplare ce a avut loc „după ce Mihai Voievod a redobândit Dacia, supunând-o sceptrului Maiestății Voastre”. Câțiva ani mai târziu, istoricul francez Jacques Augustin de Thou folosea denumirea de Dacia pentru fiecare dintre cele trei regiuni așa-zis românești. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, germanul Ioan Bisseli scria că, după supunerea Transilvaniei în octombrie 1599, Mihai Viteazul „trimise împăratului și cheile Daciilor ca semn de deplină supunere”. În decembrie 1627, cardinalul maghiar Péter Pázmány înregistra declarația explicită a principelui ardelean Gabriel Bethlen, care se dorea „rex Daciae” („rege al Daciei”), înglobând Moldova și Valahia sub autoritatea Porții otomane. Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei în 1693 și între 1710 – 1711, pe lângă Descrierea Moldovei a scris și Istoria Daciei vechi și noi, o carte „dispărută” ca prin minune, la fel ca multe altele ce conțin adevărul despre daci. În Iași, la mănăstirea Golia se află mormântul Sultanei Racoviță din 1753, soția domnitorului Mihail Racoviță. Pe placa de marmură a mormântului se poate citi:

Nici pământeană, nici din Dacia nu sunt

Byza mea, născătoare de bărbați glorioși, îmi este patria.

M-a născut Gheorgheos soției sale și mamei mele Eufrosina.

Numele meu este Sultana cea cu viața scurtă

Și am fost soția lui Mihail Racoviță,

A Domnitorului înțelept al Dacilor și Misienilor”.

Într-o biserică veche din curtea Catedralei Mitropolitane din Iași este îngropată una dintre fiicele lui Grigore Ghica, domnitor al Moldovei și Valahiei. Pe piatra ei de mormânt din 1738 stă scris:

Aici zace sub pământ după moartea ei

Preastrălucita domniță, nobila Smaranda,

Fiica piosului egemon al întregii Dacii,

Domnul Grigore Ghica, fruntașul celor din Byza

Atât pentru strălucirea neamului, cât și pentru pioșenie”.

În timpul revoluției din 1821, Tudor Vladimirescu întreba într-o scrisoare adresată rivalului său, Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei grecești: „Ce au dacii de câștigat de la greci? Ce au dacii în comun cu grecii?”. Abia la 1859, când marile puteri au îngăduit unirea Moldovei și Valahiei, au impus adoptarea numelui România, în defavoarea Daciei. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza nu a avut de ales decât să accepte acest compromis, considerând lupul-01că unitatea teritorială este mai importantă decât denumirea țării. Adoptarea acestui nume a fost una fără probleme, ținând cont că dacii se mai autodenumeau și rumâni / râmâni. Aceste nume nu au absolut nicio legătură cu Roma, așa cum ar vrea falsificatorii istoriei să credem, ci provin de la Romanh, Romansie, Lomanh, So Lomonius sau Regalian, eliberatorul Daciei, care le-a reintrodus dacilor în anul 258 vechea religie, anterioară zamolxianismului, bazată pe cultul Soarelui. Arheologii au descoperit urme ale acestui cult pe întreg teritoriul Daciei, aparținând chiar epocii de piatră. La nivel global, tabăra zeităților lui Enlil era asociată cu Soarele, iar cea a lui Enki cu Luna. Akkadienii îl mai numeau pe Enlil Ramman, nume preluat de indieni sub forma Rama / Ram în epopeea Ramayana și în zoroastrism ca Raman. Unul dintre cele mai importante triburi dacice a preluat numele acestei divinități, membrii săi fiind cunoscuți în toată lumea antică sub numele de rami, râmi, ramni, rahmani, ramani, arimani, arimaspi sau arimi. Eliberatorul Daciei și-a însușit și el numele divinității sale, într-o formă modificată. La fel a procedat și poporul său reîntors la vechea tradiție, adoptând nume precum râmi, râmâni sau rumâni (mai ales în Valahia, numită și Țara Rumânească), pe lângă cel de daci. În Letopisețul Țării Moldovei, Grigore Ureche amintea că „noi de la Râm ne tragem”, nume care nu indică Roma, ci pe zeitatea Ram / Rama / Raman. Acesta este motivul pentru care dacii au adoptat cu ușurință creștinismul în secolul al nouălea, biblicul Iisus și Raman fiind una și aceeași zeitate.

Faptele de vitejie ale dacilor au continuat și după izgonirea romanilor, demonstrând astfel continuitatea celui mai vechi popor din lume. Invadați de numeroase nații și chiar conduși uneori de străini, dacii au dat dovadă de vitejie, reușind unele dintre cele mai importante victorii din istoria mondială, întocmai ca în antichitate. Iată câteva dintre ele:

- În anul 1185, frații valahi Ioan și Petru Asan din munții Haemus (din Bulgaria) au organizat o răscoală împotriva Imperiului Bizantin. Inițial, armata vlaho-bulgară a fost înfrântă. Însă, cu ajutorul cumanilor, frații Valahi s-au întors și au inițiat o amplă campanie de prădare a Traciei, forțându-l pe împăratul Bizanțului să organizeze o nouă expediție armată împotriva lor. Oastea bizantinilor a fost surprinsă într-o trecătoare de către răsculați, fiind cât pe ce să-și piardă viața acolo chiar și împăratul. Această victorie a întărit poziția Asaneștilor, care au rămas stăpâni peste țara dintre Dunăre și Balcani. Cel de-al treilea frate, Ioniță Asan, a întins granițele statului pe care îl conducea, obținând recunoașterea oficială atât a Bizanțului, cât și pe cea a papei. Astfel, valahii au reușit performanța de a crea un stat chiar în coasta celui mai mare imperiu al vremii, cel bizantin.

- În anul 1323, domnitorul Valahiei, Basarab I, l-a sprijinit pe regele bulgar Mihail Sisman în lupta împotriva Imperiului Bizantin. Pe 28 iulie 1330, voievodul valah a luptat din nou alături de regele bulgar la Velbuzd, de această dată împotriva regelui sârb Stefan Decanski, unul dintre aliații voievodul-basarab-eroul-de-la-posadaregelui Ungariei, Carol Robert d’Anjou. Hotărât să îl îndepărteze de la domnie pe rebelul Basarab, regele ungur a pătruns în Valahia cu o armată formată din 30.000 de cavaleri, mult mai mare decât cea a dacilor valahi. După ce armata ungurilor a cucerit Severinul și a incendiat Curtea de Argeș, bolile și lipsa hranei, cauzate de pustiirea pământurilor de către Basarab, l-au obligat pe Carol Robert să se retragă. La întoarcere, pe 9 noiembrie 1330, în trecătoarea de la Posada, Basarab a lansat atacul împotriva ungurilor, care au pierdut mii de cavaleri încă din prima zi a luptelor. Măcelul a durat patru zile, aproape toți ungurii fiind uciși la Posada în cea mai rușinoasă înfrângere din istoria Ungariei. Regele Carol Robert s-a salvat doar după ce și-a schimbat hainele cu Desev, un membru al gărzii sale personale, „cel pe care valahii crezându-l însuși regele l-au ucis cu cruzime”, după cum nota chiar monarhul ungur. Visul Ungariei de a atinge Marea Neagră se sfârșise pentru totdeauna, iar Basarab I a domnit pe tronul Valahiei timp de patruzeci și doi de ani.

- În 1389, Mircea cel Bătrân, domnitorul Valahiei, i-a oferit sprijin armat mircea-cel-batrancneazului sârb Lazar, în lupta de la Kossovopolje, împotriva turcilor. Deși creștinii păreau să aibă sorți de izbândă, ucigându-l chiar pe sultanul Murad, fiul acestuia, Baiazid Ilderim („Fulgerul”) a transformat retragerea inițială într-o victorie strălucită. Așteptându-se la răzbunarea turcilor, Mircea a consolidat linia Dunării prin ridicarea unei cetăți la Giurgiu și fortificarea celei de la Turnu. Pe 10 decembrie 1389 a încheiat un tratat de alianță cu regele polonez Vladislav Iagello și unul cu suveranul ungur Sigismund pe 17 martie 1390. După cucerirea Bulgariei din 1393, Baiazid a hotărât să invadeze Valahia. După ce au cucerit Silistra, turcii au traversat Dunărea și au ocupat Turnu, înaintând apoi spre Argeș. Pe 10 octombrie 1394, la Rovine a avut loc înfruntarea dintre valahi și otomani, o bătălie cruntă și sângeroasă, în care voievodul Mircea a ieșit învingător. În Scrisoarea III, Mihai Eminescu descria astfel lupta:

Şi abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!

Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,

Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,

Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;

Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn

Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,

Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,

Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,

Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,

Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,

Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie…

Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.

În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,

Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;

În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,

Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste,

Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie;

Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,

În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,

Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă

Şi, lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,

Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul…

Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,

Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;

Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,

Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;

Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,

Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,

Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată -

Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.

Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,

Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română”.

Deși victoria lui Mircea a fost categorică, ea nu a putut împiedica înaintarea armatei turcești mult superioară numeric, astfel încât valahii s-au retras spre Argeș, unde au fost înfrânți. Cu toate acestea, prin prisma victoriei de la Rovine, Mircea cel Bătrân a devenit primul european care a ieșit cu capul sus dintr-o înfruntare cu Imperiul Otoman.

- După ce a refuzat să le mai plătească turcilor tribut, profitând de obiceiul acestora de a nu duce războaie iarna, Vlad Țepeș, domnitorul Valahiei, a trecut tot malul stâng al Dunării prin foc, sabie și țeapă. Cronicarii săi au menționat 1.350 de turci trași în țeapă la Obluciția și Nevoselo, 6.840 la Disrstor, Cartal și Dripotrom, 630 la Turtucaia, 6.414 la Giurgiu, 1.460 la Ragova, 749 la Novigrad și Sistov și doar 210 la Marotiu. Într-un amestec de furie și groază, sultanul Mahomed al II-lea, supranumit „Cuceritorul”, a1311588008vlad_tepes_0021 ordonat strângerea celei mai mari armate musulmane de până atunci, formată din 250.000 de luptători, conform cronicarului Chalcocondil. Balbi, ambasadorul venețian la Stambul, nota că Vlad deținea o armată de maxim 30.000 de soldați, în timp ce Petrus Thomasio scria că valahii aveau doar 22.000 de războinici. În fața unei armate mult superioare (doar) numeric, Țepeș a aplicat vechea tactică dacică a hărțuirii: pustiirea pământului, otrăvirea fântânilor și atacarea detașamentelor turcești plecate după hrană. În noaptea dintre 17 și 18 iunie 1462, Vlad Țepeș a demonstrat un curaj unic în istoria omenirii, inspirându-se din tacticile tracului Spartacus. Astfel, domnitorul și cei mai buni oșteni ai săi s-au îmbrăcat în haine turcești, s-au infiltrat în tabăra otomană și, la adăpostul nopții, au măcelărit corpul spahiilor din Anatolia. Ținta lor era cortul sultanului însă, din nefericire, Mahomed nu dormea în acea noapte în cortul său. Vlad și luptătorii săi s-au retras în viteză, lăsând în urmă o tabără otomană aflată în agonie. În lupta finală de la Chilia, domnitorul valah a zdrobit un întreg corp de armată turcesc, pierderile otomanilor ridicându-se la 50.000 de oameni. În fruntea unei oști distruse de valahi, foamete, sete și boli, sultanul a hotărât să se retragă până nu își pierde și restul oamenilor. După această victorie, Vlad a zdrobit armata fratelui său vitreg, Radu cel Frumos, lăsat de Mahomed ca domnitor al Valahiei. Radu a reușit să se salveze prin fugă, însă 30.000 de turci nu au fost la fel de norocoși.

- În 1467, deoarece Ungaria dorea pe tronul Moldovei un domnitor care să-i reprezinte interesele, regele Matia Corvin a plecat spre teritoriul condus de Ștefan cel Mare, în fruntea unei armate formate din 40.000 de cavaleri. Pe 19 noiembrie, ungurii au devastat târgul Trotușului, urmând Bacăul și Romanul. Pe 15 decembrie, alături de doar 12.000 de oșteni, Ștefan cel Mare a asediat Romanul, locul de campare al armatei ungare, după ce a incendiat orașul din toate părțile. După lupte violente, ungurii au început să se retragă în dezordine, până și regele lor fiind rănit grav de o săgeată cu trei vârfuri și de către o suliță. Doar indecizia vornicului Isaia de a ataca acolo unde Ștefan îi ordonase să o facă l-a ajutat pe Matia Corvin să rămână necapturat și să ajungă în Ungaria alături de rămășițele armatei sale. În anul următor, Ștefan cel Mare a pătruns în Ardeal și a distrus trupele ungurești de acolo, demonstrând că pe tronul Moldovei se afla un dac adevărat.

- După ce pe tronul Valahiei a urcat Țepeluș Vodă, un aliat al lui Ștefan cel Mare, sultanul Mahomed al II-lea și-a dat seama că era pe cale de a-și pierde influența în țările dacice. Uitând ce a pățit cu doar câțiva ani în urmă, când a fost învins de Vlad Țepeș, sultanul a trimis în Moldova o armată imensă, numărând aproape 120.000 de oameni, condusă de Soliman Magnificul. Aflând de planurile turcilor, Ștefan a cerut ajutorul vecinilor săi creștini, adunând pe lângă cei 40.000 de moldoveni ai săi încă 1.800 de cavaleri stefan cel mareunguri și 5.000 de secui din Ardeal. Apoi, urmând vechiul obicei dacic, a pustiit totul în calea atacatorilor, îngreunându-le acestora înaintarea. Pe 10 ianuarie 1475, în mlaștinile din jurul Vasluiului, Ștefan cel Mare a atacat frontal uriașa armată a turcilor, în timp ce un detașament ascuns în pădurile din apropiere a năvălit din spate, prinzându-i pe otomani ca într-o menghină. Cuprinși de panică, turcii au început să se calce în picioare, în speranța că vor scăpa cu viață, lupta transformându-se în scurt timp într-o urmărire presărată cu zeci de mii de victime. Cronicarul polonez Ian Dlugosz nota: „foarte puțini turci și-au găsit mântuirea prin fugă, căci chiar și aceia care au fugit și au ajuns la Dunăre au fost uciși acolo de moldoveni, care aveau cai mai iuți, sau au fost înecați de valuri. Aproape toți prizonierii turci, afară de cei mai de frunte, au fost trași în țeapă. Cadavrele celor uciși le-a ars, iar câteva grămezi cu oasele lor se văd până astăzi și sînt mărturie veșnică a unei victorii atât de însemnate. Toată oastea lui – Ștefan cel Mare – s-a îmbogățit foarte tare din prada luată de la turci, aur, argint, purpură, cai și alte obiecte prețioase”. Cea mai mare înfrângere a Islamului în fața unei armate creștine l-a determinat pe papa Sixt al IV-lea să îl numească pe Ștefan cel Mare „principele creștinătății” și să îi scrie: „faptele tale săvârșite până acum cu înțelepciune și vitejie contra turcilor necredincioși, dușmanii noștri, au adus atâta celebritate numelui tău, încât ești în gura tuturor și ești de către toți foarte mult lăudat”. După dezastrul de la Vaslui, însuși sultanul Mahomed a venit în Moldova, în fruntea a 160.000 de soldați. Prima luptă, de la Pârâul Alb – Războieni, a fost câștigată de otomani pe 26 iulie 1476, Ștefan fiind nevoit să se retragă. Sultanul a înaintat spre Suceava, însă nu a reușit să cucerească cetatea din cauza foametei, ciumei, rezistenței îndârjite a cetățenilor și a loviturilor date de oastea de manevră a lui Ștefan. Mahomed al II-lea a fost nevoit să părăsească Moldova și să se retragă peste Dunăre. Un martor ocular nota că „sultanul a părăsit ţara cu cetele sale fără să fi luat o singură cetate şi fără altă pagubă pentru Moldova decât prada ce a adus cu sine, iar Ştefan-Vodă a ieşit din munţi şi călăreşte viteaz prin toată domnia lui”.

- Cei patruzeci și șapte de ani de domnie ai lui Ștefan cel Mare au fost presărați de nenumărate lupte (majoritatea victorii) împotriva turcilor, tătarilor, ungurilor, polonezilor și valahilor supuși turcilor. După un asediu nereușit al Sucevei, polonezul Ioan Albert a hotărât să se întoarcă acasă cu cei 100.000 de soldați ai săi. Ștefan cel Mare i-a urmărit pe atacatori cu 40.000 de oșteni și i-a ajuns din urmă în „apropiere de făgetul Cosminului”. Acolo a ordonat armatei sale să înconjoare pădurea și să taie copacii, lăsându-i doar atât cât să poată fi prăvăliți. La 26 octombrie 1497, Ștefan a prins armata poloneză ca într-un clește, strivind-o aproape complet sub copaci. Cei care au reușit să fugă au fost urmăriți până la granița cu Polonia, fiind uciși la Lentești și la Cernăuți. Ștefan și-a permis să trimită și un corp al armatei împotriva unui detașament de călăreți mazuri, veniți în ajutorul polonezilor. Lăsând pe pământul dacilor zeci de mii de morți, Polonia a suferit una dintre cele mai mari înfrângeri din istoria sa medievală.

- Pe 13 noiembrie 1594, Mihai Viteazul, domnitorul Valahiei, a inițiat lupta împotriva turcilor. A asediat Giurgiul, care a rezistat în fața armatei lui Mihai, însă turcii au fost zdrobiți la Hârșova, Silistra și Târgul de Floci. În același Mihai_Viteazultimp, Aron Vodă măcelărea în Moldova toți turcii din Iași. Sultanul a trimis spre Valahia o armată de aproximativ 40.000 de soldați, condusă de Ferhat Pașa, pe care l-a înlocuit inexplicabil în ultimul moment cu vizirul Sinan Pașa chiar înainte de a trece Dunărea. Mihai Viteazul nu reușise să strângă decât circa 8.000 de oșteni, cărora li se adăugau 2.000 de unguri și 200 de cazaci. Pe 23 august 1595, la Călugăreni, lângă Giurgiu, Mihai a reușit o victorie uimitoare împotriva otomanilor, însuși Sinan Pașa fiind pe punctul de a-și pierde viața. La fel ca la Rovine, dacii valahi câștigaseră lupta, însă au fost nevoiți să se retragă din cauza superiorității numerice a otomanilor, care au ocupat în cele din urmă Muntenia. După ce Sigismund Bathory i s-a alăturat lui Mihai cu o armată de 23.000 de soldați, turcii au fost învinși la Giurgiu, în bătălia ce a avut loc între 15 și 20 octombrie 1595.

- Deși aliați împotriva turcilor, relațiile dintre Mihai Viteazul și Sigismund Bathory s-au răcit în timp. Când acesta a fost înlocuit de cardinalul Andrei Bathory, care a încheiat o pace cu turcii, Mihai a pătruns în Ardeal cu o armată ce număra aproape 20.000 de soldați, formată din valahi, secui, mercenari și haiduci balcanici, fiind susținut de Rudolf al II-lea (împăratul Sfântului Imperiu Roman, totodată rege al Boemiei, rege al Ungariei și principe al Transilvaniei) și de generalul acestuia, albanezul Giorgio Basta. În octombrie 1599, Mihai obținea o victorie răsunătoare la Șelimbăr împotriva lui Andrei Bathory, care a fost nevoit să fugă, fiind prins mai apoi de secui și decapitat în coliba unui tăietor de lemne.

- În aprilie 1877, România și Rusia se aliau împotriva Imperiului Otoman. Războiul ruso-turc începuse dezastruos pentru armata țaristă, care a suferit pierderi grele la Plevna pe 8 și pe 18 iulie. Pe 20 august, armata română, comandată de domnitorul Carol I, a trecut Dunărea pe podul de la Corabia, îndreptându-se către Plevna, dând Imperiului Otoman cea mai grea lovitură de până atunci. Rănit, generalul turc Osman Pașa s-a predat necondiționat și i-a înmânat sabia sa ofițerului român Mihail Cerchez, gest refuzat de acesta până la sosirea lui Carol I. După victoria de la Plevna, Grivița I și II, Rahova, Smârdan și Vidin, celelalte fortificații turcești din Bulgaria au căzut rând pe rând în fața armatei ruso-române, comandate de Carol I. În 1881, acesta s-a încoronat ca rege, punându-și pe frunte coroana turnată din metalul unuia dintre tunurile turcești capturate la Grivița pe 30 august 1877. României conduse de el (formată în acel moment din Moldova și Valahia / Țara Românească) i-a adăugat Dobrogea în 1878 și Cadrilaterul în 1913, însă nepotul său, Ferdinand I, este cel care a refăcut vechea Dacie prin Marea Unire de la 1918.

- Românii au dat dovadă de vitejie și în războaiele ce au urmat. În Primul opRăzboi Mondial, după câteva înfrângeri grele, au câștigat lupte importante împotriva germanilor și austro-ungarilor, cum ar fi cele de la Mărăști, Mărășești și Oituz. La finalul războiului, în 1918, România și-a recuperat vechile teritorii, Ardealul, Banatul, Bucovina și Basarabia, întregindu-se astfel Dacia lui Mihai Viteazul. În cel de-Al Doilea Război Mondial, România a luptat alături de germani pentru a-și recupera teritoriile furate de sovietici, Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herței. După înlăturarea de la putere a mareșalului Ion Antonescu, România condusă de regele Mihai a întors armele împotriva Germaniei, participând la eliberarea Cehoslovaciei și a Ungariei. Românii au eliberat Ungaria și în 1919, înlăturând din Budapesta regimul bolșevic al lui Bela Kun. Ca mulțumire, ungurii încă încearcă să ne răpească Ardealul, uitând că „fără opincă, Budapesta era în Siberia”, așa cum a fost scris în 2011 pe o pancartă agățată de trei tineri bucureșteni pe gardul Centrului Cultural al Republicii Ungare.

Deși în anumite puncte ale istoriei dacii au fost conduși de străini sau de autohtoni supuși străinilor, nu au acceptat niciodată jugul asupritor, ci au organizat adeseori răscoale și, mai târziu, revoluții. Printre cele mai cunoscute se numără răscoala de la Bobâlna din 1437-1438, războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja din 1514, răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan din 1784, revoluția lui Tudor Vladimirescu din 1821, revoluția din 1848, răscoala de la Flămânzi din 1907, revolta de la Tatarbunar din 1924 și revoluția din 1989. Numai între anii 1949 și 1962 au izbucnit peste o sută de răscoale țărănești în România. Dacă luăm în calcul și revoltele din perioada stăpânirii romane, alături de multitudinea de războaie din ultimul mileniu, reiese dorința acerbă de libertate a dacilor, transformați în români peste noapte în 1856. Însă, pentru a cunoaște cu adevărat primul popor din lume, trebuie să ne îndreptăm privirile spre timpurile preistorice, acolo unde este menționat adeseori sub alte nume.

Despre pelasgi știm că au fost prima rasă umană de pe Terra, ce s-a împrăștiat din Dacia pe toată suprafața Pământului. Cei care au rămas în țara de origine s-au numit daci, iar cei care au migrat s-au numit traci. Aceștia erau descriși în antichitate ca fiind înalți, blonzi, cu piele albă și cu ochi albaștri. Numeroase izvoare latine spun că împărații romani Augustus, Domițian și Honorius, care au purtat războaie crâncene cu dacii din nordul Dunării și Panonia, i-au învins pe giganți. Prin urmare, înalții traci / pelasgi erau numiți giganți sau uriași de către restul popoarelor, ce aveau o înălțime mai redusă. Acești uriași care au condus Pământul încă din cele mai vechi timpuri sunt întâlniți în miturile majorității popoarelor. De exemplu, legendele românești spun că, pe vremuri, aici trăiau jidovii sau urieșii, ființe foarte blânde, înalte de peste doi metri, cu pielea albă, ochi albaștri sau verzi și părul blond sau roșcat. Dovada că acești „giganți” erau originari din Dacia se întâlnește în Vechiul Testament. În timpul exodului din Egipt, Moise a trimis spioni în Canaan, pământul făgăduit evreilor de către Yahweh. Aceștia s-au întors speriați din cauza uriașilor pe care i-au văzut acolo: „Am fost în burebistapământul în care ne-ai trimis, pământul în care curge miere şi lapte şi iată roadele lui. Dar poporul care locuieşte în el, este îndrăzneţ şi oraşele sunt întărite şi foarte mari, ba şi pe fiii lui Enac i-am văzut acolo”. (Numerii 13:28-29). Când Caleb, unul dintre spioni, a propus un atac împotriva locuitorilor Canaanului, ceilalți i-au replicat: „Nu putem să mergem împotriva poporului aceluia, pentru că e mult mai puternic decât noi (…) Tot poporul, pe care l-am văzut acolo, sunt oameni foarte mari. Acolo am văzut noi şi uriaşi, pe fiii lui Enac, din neamul uriaşilor; şi nouă ni se părea că suntem faţă de ei ca nişte lăcuste şi tot aşa le păream şi noi lor” (Numerii 13:32-34). Despre „fiii lui Enac” amintește și Deuteronomul: „Înainte au locuit acolo Emimii, popor mare, mult la număr şi înalt la statură, ca fiii lui Enac; și aceştia se socoteau printre Refaimi, ca fiii lui Enac; iar Moabiţii îi numesc Emimi” (2:10-11). În antichitate, munții Carpați mai erau cunoscuți sub numele Rifa. Dacă eliminăm terminația „im”, care indică pluralul, rezultă nu doar un nume aproape identic cu cel al munților noștri, ci și cel al tribului dacic Refa. Amintirea acestui trib dacic se întâlnește atât în numele localității Rafa din județul Vrancea, aflate la poalele munților Carpați / Rifa, cât și în denumirea orașului Rafah din sudul fâșiei Gaza de astăzi, acolo unde locuiau acești refaimi, „fiii lui Enac”. Numele Enac sau Anak în alte versiuni poate fi o prescurtare a Anunnakilor, zeii cei mari ai omenirii, indicând faptul că acei uriași erau semizei. Însă Enac, tatăl giganților refaimi, poate proveni și din Enoh, scris în sumeriană Enokh. Iar Vechiul Testament susține că, după Potop, tatăl omenirii a fost Noe, pe care l-am identificat deja cu Enoh. Prin urmare, uriașii întâlniți de spionii evrei în Canaan nu erau decât unul dintre triburile tracice care împânzeau Pământul, plecați din munții Carpați. Privind lucrurile în această lumină, se poate explica și diferența de înălțime dintre ei și restul popoarelor, fiind cunoscut faptul că, pe vârful unui munte, gravitația este mai mică decât la poalele muntelui. Prin urmare, cei ce locuiesc pe vârfurile munților vor fi mai înalți decât cei ce locuiesc pe forme de relief mai joase. Un alt amănunt demn de a fi luat în seamă este faptul că, tot conform Vechiului Testament, Avraam a locuit în Canaan cu mult timp înainte de exodul lui Moise, însă nu a menționat nici măcar o singură dată vreun uriaș. De ce nu? Deoarece, după povestea biblică, Avraam și familia sa erau sumerieni, plecați din orașul Ur, adică făceau parte din același neam traco-pelasgic de statură înaltă. Prin urmare, având aceeași înălțime ca pelasgii refaimi din Canaan, nu puteau vorbi despre uriași.

Pentru Homer și Hesiod, giganții care s-au luptat cu zeii olimpieni sunt din țara Arimi, situată în nordul Dunării de jos. Pentru poetul Claudius, țara giganților se numește Inarime, denumire ce, de asemenea, provine din cea a tribului dacic al arimilor. După războiul cu dacii, împăratul roman Octavian Augustus a ridicat un templu dedicat zeului Mars Ultor („Marte răzbunătorul”), despre care poetul Ovidiu scria că e „demn de trofeele luate de la giganți”. Iar Horațiu l-a numit pe Octavian „al doilea învingător al titanilor”. Împăratul Domițian, care a întreprins și el o expediție în Dacia, a fost celebrat de poetul Marțial ca un „învingător al giganților”, iar poetul Arruntiu Stella a organizat un banchet în cinstea victoriei lui Domițian, pe care o numea „triumf asupra giganților”. Conform grecilor antici, locuințele giganților se aflau în regiunea muntelui Phlegra, unde a avut loc și războiul împotriva zeilor. Poetul roman Statiu susținea că Phlegra se găsește pe teritoriul Daciei. Într-adevăr, în apropiere de Cerna se află muntele Pregleda, un loc lipsit de pădure, având suprafața acoperită numai de stânci calcaroase și arse. Pregleda este vechiul Phlegra din miturile grecilor, care a fost ars de fulgerele lui Zeus. Pentru antici, lângă Phlegra giganților se afla peștera Avernus / Aornus / Aouernis, iar lângă poalele muntelui Pregleda există imensa peșteră Izverna. În sud-vestul masivului Retezat, care începe uriasidin nordul muntelui Pregleda, se află muntele Gugu, în jurul căruia trăiesc păstori de statură înaltă, numiți gugani, ce duc o viață mai mult izolată, de trib. Numele de gugani era cunoscut și de grecii antici. O localitate din regiunea în care se luptaseră zeii cu giganții purta numele de Gigonus. Hercule avea la egipteni epitetul „gigon”. Pe Tabula Peutingeriana, o copie din secolul al XII-lea a unei hărți romane, se observă în Dacia localitatea Gaganis. După geograful Stabon, ligurii (emigrați din Carpați în Italia) aveau un fel de cai și catâri numiți gygenoi, adică gugănești sau de la munte. Numele grecesc al uriașilor, „gigantes”, nu provine din cuvântul „gegeneis”, care înseamnă „născuți din pământ”, ci de la guganii de pe muntele Gugu. Unul dintre hecantochirii miturilor grecești poartă numele Gyges. Un alt Gyges, fiul lui Dascylos, regele lydienilor, a ridicat o movilă funerară de o mărime extraordinară, după cum povestea Herodot. Tot un uriaș, regele Beotiei, se numea Ogyges. Alți urmași ai vechilor giganți trăiesc în satul hunedorean Târsa, cel mai izolat loc din România, unde toți membrii unei familii au trăit peste nouăzeci de ani. Eleonora, una dintre ei, crede că familia sa provine „dintr-o spiță de oameni vechi, de dinainte de Potop. Erau aceia altu’ fel de oameni. Oameni rămași. Zice că era dacii din Piatra Roșie, niște oameni mai mari. Mai înalți. Și solizi. Trăiau și peste o sută douăj’ de ani aceia. De acolo zice că s-o transmis neamul nostru”. În mod asemănător cu relatarea din Târsa, la chestionarele lui Nicolae Densușianu, locuitorii comunelor Bordeiu Verde din Brăila și Podeni din Prahova au răspuns „sămânța noastră este de la urieși”.

Despre adevărata natură a uriașilor pelasgi / traci vorbește tot Vechiul Testament. Cartea Facerea susține că „în vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime” (6:4). Am văzut că uriașii erau pelasgii / tracii, acel popor temut și slăvit în același timp de întreaga lume antică pentru vitejia sa (Herodot chiar îi numea pe daci „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”). Biblia susține că acei uriași erau copiii îngerilor și ai pământenilor, adică semizei. Același lucru îl afirmau anticii și despre traci, în special despre cei din Dacia. La începutul erei noastre, într-un răvaș trimis conducătorului dacilor, Cotizo, poetul latin Ovidiu îl numește pe acesta și pe întregul său popor „neam scoborâtor din zei”. Cu șase secole înainte, poetul grec Pindar, citându-l pe Pherenicos din Heracleea, scria despre dacii din nordul Dunării: „Hiperboreii locuiesc în părţile îndepărtate lîngă templul lui Apolo. Ei sînt cu totul nedeprinși la război și se trag, după cum spun tradiţiile, din neamul titanilor celor vechi”. Prin secolul al V-lea al erei noastre, poetul latin Claudian scria că pasărea pheonix își are cuibul în munții titanilor de lângă Ocean (Marea Neagră), adică în Carpați. Aici, grecii considerau că titanul Atlas susținea pe umerii săi cerul, în același loc în care a fost crucificat Prometheus, adică pe Vârful Omu. Grecii îi numeau pe geto-daci „daoi”, adică „divini”, datorită descendenței lor din vechii zei. Această proveniență din zei i-a făcut pe naziști să considere rasa ariană superioară celorlalte rase umane. În mitologia ebraică, copiii îngerilor și ai pământenilor sunt numiți nefilimi / nafilimi, cuvânt format din rădăcina „nfl” („căzut, decăzut”) și terminația „im”, ce indică pluralul. Popoarele din nordul Europei numeau lumea cealaltă Helheim („tărâmul zeiței Hel”) sau Niflheim. Al doilea nume al lumii de dincolo este format din „heim” („tărâm”) și „nifl”, cuvânt aproape identic cu „nfl” al evreilor. Prin urmare, Niflheim, lumea cealaltă în viziunea scandinavilor, poate însemna „tărâmul celor decăzuți” ori „tărâmul nefilimilor”. Iar lumea cealaltă, în concepția popoarelor antice, era Ardealul dacilor.

Erau primii pelasgi identici cu dacii de după Diluviu? Din miturile mesopotamiene știm că, până la apariția primilor oameni, zeii au realizat câteva rebuturi, acei hominizi din care oamenii de știință susțin că provine omul. Amestecându-și genele cu ale acelor hominizi, zeii au creat pelasgii sau semizeii, vestiții uriași din vechime. Pelasgii supraviețuitori ai Potopului au fost modificați genetic, dându-se astfel naștere diferitelor rase umane. Deși a păstrat o proporție mai mare a materialului genetic al zeilor, rasa albă de astăzi nu este identică cu cea a pelasgilor. O modificare semnificativă a pelasgilor o reprezintă reducerea înălțimii. Chiar dacă tracii erau mai înalți decât reprezentanții celorlalte rase, înălțimea lor era semnificativ mai mică decât a primilor pelasgi, de dinaintea Potopului. Urme ale unor uriași cu înălțime de patru – cinci metri se întâlnesc pe toată suprafața Pământului, mai ales în țara lor de origine, România de astăzi. În Bucegi s-a găsit un tunel cu schelete de uriași, ce prezintă un nivel ridicat de radioactivitate. La marginile Bucureștiului s-au descoperit rămășițele a optzeci de uriași cu înălțimea între trei și cinci metri. În necropola de la Argedava / Argedavon, vechea capitală dacică, în anii 1940 – 1950 s-au găsit scheletele a optzeci de uriași, unii având chiar cinci metri înălțime. Necropola zeilor de la Nucer, din Coția Buzăului, este cunoscută tot pentru morminte ale uriașilor. În satul Stroiasca din județul Buzău s-au descoperit galerii subterane cu „lumini eterne”, săli de două sute de metri lungime, o sursă de radioactivitate și mai schelet_uriasmulte schelete de uriași înalți de trei – patru metri. La Muzeul Brukenthal din Sibiu se află un coif enorm, provenit din zona Sighișoara – Făgăraș, despre care Vasile Pârvan scria că este pentru „un cap de uriaș”. La Doboli de Jos s-a găsit o spadă enormă, cu un mâner de 1,13 metri, considerată a fi de origine scitică. În satul Colțea din județul Brăila au fost descoperite schelete umane de peste 2,5 metri, numite de localnici „oase de căpcăuni”. Schelete de uriași au mai fost dezgropate la Polovragi, la Cetățeni și la mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung-Muscel, personaj despre care se spunea că avea o statură impunătoare. Iar în octombrie 1989, la Pantelimon – Lebăda au fost scoase din pământ douăzeci de schelete de uriași.

Mulți săteni dintre cei care au dezgropat aceste schelete spun că au fost amenințați cu moartea, pentru a nu dezvălui nimănui ceea ce au văzut. În 2009, o echipă a televiziunii Antena 1, ce realiza o anchetă pe tema uriașilor din Bucegi, a primit un telefon de amenințare, a cărui înregistrare a fost făcută publică ulterior. Un bărbat misterios le-a „recomandat” jurnaliștilor să sisteze dezvăluirile, deoarece au intrat „într-un joc periculos”. „Nu mai vorbiţi despre Bucegi. Sunt informaţii care trebuie să rămână la nivelul unor structuri şi nu trebuie făcute publice. Să nu vă doriţi să ne cunoaşteţi, să daţi interviuri la noi. Atât am avut de spus”, a continuat misteriosul personaj. Iar aceste amenințări nu fac decât să dovedească faptul că adevărata istorie a lumii este ascunsă omenirii de către cei ce dețin puter1017428_10151559165413687_259549070_nea de prea mult timp. Însă, așa cum susține Evanghelia lui Luca, „nu este nimic ascuns, care să nu se dea pe faţă şi nimic tainic, care să nu se cunoască şi să nu vină la arătare” (8:17). Să sperăm că indianul Sundar Singh avea dreptate atunci când profețea că „în cele din urmă toţi duşmanii României vor îngenunchia la hotarele acestei ţări şi plini de umilinţă vor recunoaşte misiunea ei spirituală ce se va manifesta prin intermediul teribilei puteri a lui Dumnezeu”. Toate la timpul lor…

21. Pacea

Posted in Secretele zeilor cu etichete , , , , , , on 10 august, 2013 by KLAUDYU

Pacea este o tranziţie spre un nou război.” – Octav Bibere

 world-peace-090420w

 Conform Bibliei, la un an de la declanșarea Potopului (30.000 î.e.n.) s-a întors pe Pământ Noe / Enoh împreună cu restul supraviețuitorilor. Cum în scrierile vechi era întotdeauna vorba despre ani divini, putem presupune că întoarcerea lor a avut loc după trei sute șaizeci de ani pământeni, adică în anul 29.640 î.e.n. Scrierile antice susțin că tot atunci s-au întors pe Terra și Veghetorii, dând startul Bătăliei Piramidelor. La finalul acestei lupte de la Giza, Enki a capitulat iar Marduk a fost închis în Marea Piramidă. Însă mărturia lui Enoh a făcut ca Enki să fie condamnat și închis din nou în lumea subterană, iar Marduk eliberat și trimis în exil. Dintr-un text sumerian știm că Marduk a fost exilat timp de douăzeci și patru de ani în țara Hatti, ceea ce înseamnă că s-a întors în jurul anului 21.000 î.e.n., douăzeci și patru de ani divini fiind egali cu opt mii șase sute patruzeci de ani pământeni. Atunci a avut loc incidentul Turnului Babel, Marduk încercând să construiască o nouă „poartă stelară” în orașul tatălui său, Eridu, pentru a părăsi Pământul. Enlil a aflat și a distrus Turnul, ceea ce ar fi putut da startul unui nou război. Însă, pentru a pune capăt odată pentru totdeauna mult prea îndelungatului conflict, Ninhursag a hotărât să acționeze. Pentru acest lucru avea nevoie de sprijinul conducătorului suprem, împăratul Anu. Și cea mai bună metodă pentru a primi susținerea tatălui său era de a-l seduce.

Egiptenii au păstrat un mit în care zeul suprem Ra s-a închis într-o zi în camera sa, fiind supărat din cauza conflictului fără sfârșit dintre Seth (Enlil) și Horus (Marduk), refuzând să mai lumineze lumea. Fiica sa, Hathor (Ninhursag), zeița iubirii și a frumuseții, a intrat în camera lui hotărâtă să îl înveselească. Hathor a dansat goală pentru tatăl ei, apoi a început să îSekhmet-43239785916l gâdile, ceea ce l-a înveselit pe bătrânul zeu, care și-a reluat apoi mersul pe bolta cerească. Nu știu ce au înțeles vechii egipteni din această poveste dar când o zeiţă goală îl pipăie pe zeul Soarelui, iar acesta iese din cameră foarte bine dispus, nu putem decât să ne gândim la sex. Se pare că preoţii ştiau adevărul din moment ce, în cadrul unei procesiuni din templul lui Hathor din Dendera, statuia ei era dusă din interiorul sanctuarului până pe acoperiş, unde fusese construită o capelă specială pentru ceremonia unirii zeiţei cu discul solar. Japonezii aveau o legendă asemănătoare, în care Amaterasu omikami, zeița Soarelui, s-a închis într-o grotă cerească, lăsând lumea în întuneric. Ceilalți zei au creat tot felul de obiecte pentru a o convinge pe Amaterasu să iasă, însă fără succes. Zeița Ame-no-Uzume-no-Mikoto („Fata Cerului”) s-a urcat pe un poloboc răsturnat, s-a dezbrăcat complet și a început un dans obscen și distractiv. Curioasă, auzind larma de afară, Amaterasu a părăsit grota. Acest mit fiind aproape identic cu cel egiptean, putem presupune că japonezii au copiat povestea egiptenilor și au modificat-o, în ambele însă fiind vorba despre modul în care Ninhursag l-a sedus pe tatăl său. Sumerienii confirmă acest fapt, susținând că zeița iubirii și a frumuseții a devenit la un moment dat consoarta lui An, primind cu această ocazie epitetul Anunitum („Cea iubită de An”), devenit Antum pentru akkadieni și babilonieni. De altfel, cei doi erau venerați împreună în templul Eanna din orașul Uruk. De ce și-a sedus Ninhursag tatăl? Cea mai plauzibilă variantă este cea a încercării de a obține susținerea lui pentru încheierea conflictului de pe Pământ. Și se pare că a obținut-o.

La fel ca orice mare război din istorie, și îndelungatul conflict al zeilor s-a sfârșit printr-un tratat de pace. Detalii se regăsesc într-un text descoperit de reverendul și profesorul canadian George Aaron Barton pe un cilindru de argilă spart, fiind varianta akkadiană a unui text sumerian mult mai vechi. Barton a tras concluzia că cilindrul de argilă a fost depus de regele Naram-Sin în jurul anului 2.300 î.e.n., cu ocazia refacerii templului lui Enlil din Nippur. Comparând textul mesopotamian cu cele egiptene din acea perioadă, care se concentrau asupra regelui, Barton a remarcat că textul akkadian „se preocupa de comunitatea zeilor”. În ciuda fragmentării textului, mai ales la început, este clar că zeii cei mari s-au reunit în urma unui mare război la Harsag („Muntele Înalt”), care nu poate fi decât Marea Piramidă de la Giza. Zeița Ninhursag juca rol de pacificator, deși autorul textului se referă la ea în repetate rânduri cu epitetul Tsir, care înseamnă „șarpe”, sugerând că ea ar fi fost de partea Veghetorilor. Versurile introductive descriu pe scurt ultimile momente ale războiului precum și condițiile din piramida asediată. Din continuarea textului aflăm că Ninhursag a convocat conferința de pace în tabăra lui Enlil, acolo fiind acuzată că îi ajută pe „demoni” (Veghetorii). Zeița a negat acuzațiile, răspunzând: „Casa mea e curată”. Un zeu a cărui 6 other mythologyidentitate rămâne ascunsă (probabil Ninurta) i-a replicat: „Dar casa cea mai făloasă și strălucitoare din toate tot curată este?”, referindu-se la Marea Piramidă. „Despre aceea nu pot vorbi, strălucirea ei Gibil o slujește”, a răspuns zeița. După ce spiritele s-au mai potolit, a avut loc o ceremonie simbolică de iertare. Ninhursag a fost botezată cu apă din Tigru și Eufrat, simbolizând faptul că a fost reacceptată în rândul zeilor celești. Enlil a atins-o cu „strălucitorul sceptru” iar „puterea ei nu a fost răsturnată”. Enki și copiii săi au fost aduși în Harsag, acolo unde erau așteptați de Enlil și Ninurta. Anunțând că acționa în numele „marelui domn Anu (…) Anu arbitrul” (ceea ce dovedește că primise acordul conducătorului ceresc pentru a încheia pacea), zeița a efectuat o ceremonie proprie. A aprins șapte focuri, câte unul pentru fiecare zeu conducător sau Anunnaki: Anu, Enki, Marduk, Iștar, Ninhursag, Enlil și Ninurta. Pentru fiecare foc aprins a rostit câte o incantație: „O ofrandă arzătoare lui Enlil din Nippur… lui Ninurta… lui Enki cel venit din Abzu… lui Nergal cel venit din Meslam”. La apusul Soarelui, toate flăcările erau aprinse: „precum a soarelui era marea lumină aprinsă de zeiță”. Apoi, Ninhursag a făcut apel la înțelepciunea zeilor și a lăudat beneficiile păcii: „Mărețe sunt roadele zeului înțelept; marele râu divin spre vegetația lui va veni (…) revărsarea lui va face ca o grădină zeiască”. A subliniat abundența de plante și animale și beneficiile unei „omeniri cu întreită încolțire” ce se înmulțea după Potop, planta, clădea și îi slujea pe zei, toate acestea fiind posibile doar în urma păcii. După ce zeița și-a terminat pledoaria, Enlil a luat cuvântul. „Înlăturată este nenorocirea de pe fața pământului” a spus el, referindu-se, evident, la Diluviu. „Măreața Armă s-a ridicat”, a completat Enlil, probabil sugerând că Luna a fost înlăturată din calea Soarelui, sfârșind astfel era glaciară. Iar lui Enki i-a permis să rămână la suprafață: „Edin va fi locul pentru a ta Sfântă Casă”, cu suficient teren în jur pentru a însămânța câmpiile. Auzind acestea, Ninurta a obiectat. „Să nu vină!”, a zbierat „prințul lui Enlil”. Ninhursag a luat din nou cuvântul, explicându-i fiului ei că trudise „zi și noapte cu putere” pentru a da posibilitatea oamenilor de a crește vitele și a cultiva pământul, amintindu-i cum a „ridicat fundațiile, a umplut, a înălțat”, apoi uriașa inundație a distrus „totul, în întregime”. „Domn al vieții, zeu al roadelor, lasă berea cea bună să curgă cu îndoită măsură! Fă să fie lână din belșug!”, i-a cerut ea. Până la urmă, Ninurta s-a lăsat înduplecat: „O, mama mea, luminoaso! Continuă; făina nu o voi ține pe loc (…) în împărăție, grădina se va reface (…) Pentru a pune capăt suferinței eu mă rog cu cinste”.

Continuarea negocierilor de pace se găsește în textul Cânt cântarea mamei zeilor. Primul care a luat cuvântul a fost Enki:

Enki i-a adresat lui Enlil cuvinte de laudă:

«O, tu, cel ce ești fruntaș între frați,

Taur al Cerului, care ține în mâini soarta omenirii.

Pe pământurile mele pustietatea larg s-a întins;

Toate sălașurile sunt pline de amărăciune

Din cauza atacurilor tale»”.

Pentru a încheia pacea, Enki a fost de acord să-i cedeze fratelui său câteva teritorii pentru totdeauna:

Îți voi acorda poziția conducătorului

În Zona Interzisă a zeilor;

Locul ce radiază, în mâna-ți îl încredințez!”.

La rândul său, Enlil i-a oferit lui Enki Egiptul: „pentru formidabila Casă care e ridicată ca o movilă (Marea Piramidă), l-a numit pe prințul a cărui strălucitoare soție (Iștar) din conlocuirea cu Tsir (Ninhursag) se născuse. Pe puternicul prințSeth & Osiris care e ca un țap sălbatic în toată firea – pe el l-a numit și i-a poruncit să păzească Locul Vieții”. Apoi i-a oferit titlul Ningișzida („Domnul Artefactului Vieții”). După ce și-au stabilit teritoriile, zeii au trasat planurile pentru modul în care pământurile aveau să fie ocupate de oameni. Enki a desenat pe pământ „la picioarele lui Enlil” un plan pentru înființarea așezărilor umane pe teritoriul lui. Enlil a acceptat și a răspuns desenând „la picioarele lui Enki” planul pentru restaurarea orașelor antediluviene din Sumer. Enki a pus totuși o condiție: să i se permită accesul liber în Mesopotamia și să primească înapoi Eridu, primul său oraș. Enlil a fost de acord cu această condiție: „în țara mea, sălașul tău să dureze veșnic; din ziua când vii în preajma mea, masa încărcată să răspândească pentru tine delicioase arome”. Și-a exprimat speranța că Enki va ajuta la revenirea prosperității în teritoriul său: „toarnă-ți belșugul peste țară, fiecare an să-i înmulțească bogățiile”. Din păcate, textele mesopotamiene nu descriu decât vag această împărțire a teritoriilor și a oamenilor, ceea ce ne obligă să aflăm singuri detaliile.

În acele vremuri, pe Pământ exista o singură rasă a oamenilor, cea a supraviețuitorilor Potopului, ce formau un singur popor și vorbeau o singură limbă. Știm că din punct de vedere genetic erau „puri”, având un ADN mult mai apropiat de cel al zeilor decât restul raselor umanoide distruse de Potop. Urmași ai lui Enoh / Noe, acești oameni blonzi, cu piele albă și ochi albaștri, aidoma zeilor, reprezintă primii Homo Sapiens Sapiens. Grecii îi numeau pelasgi și le atribuiau în poeme epitetul „dioi” („divin”), considerându-i oameni cu însușiri supranaturale, asemenea zeilor. În India și Persia erau numiți arieni, fiind acea rasă pură din punct de vedere genetic despre care vorbeau teosofii și naziștii lui Hitler.

Dacă primii oameni erau albi, cum au apărut celelalte rase umane, cea etiopiană sau neagră, cea mongoloidă sau galbenă și cea indiană sau roșie? Observăm că aceste patru culori sunt atribuite în miturile egiptene principalilor zei aflați în conflict: Ra era galben, Seth roșu, Osiris negru iar Horus alb. Egiptologii susțin că egiptenii antici cunoșteau cele patru rase umane, ei considerându-se cei roșii, asiaticii erau galbenii, locuitorii de la izvoarele Nilului erau cei negri iar oamenii din nord, albii. Prin urmare, este posibil ca egiptenii să fi atribuit fiecăruia dintre acești zei câte o rasă umană. Știm că zeii și-au împărțit oamenii, așadar este plauzibil ca ei să fi creat pe cale genetică celelalte rase pentru a-și „marca” supușii, astfel încât să fieHuman_race_jpg ușor de recunoscut. Dacă înainte de Potop zeii își însemnau oamenii cu propriile simboluri pe frunte sau pe mână, metoda culorilor diferite pare mult mai eficientă. Astfel, Enki / Osiris a primit rasa neagră, Enlil / Seth pe cea roșie, Anu / Ra pe cea galbenă iar Marduk / Horus a păstrat-o pe prima, cea albă a pelasgilor. Vechiul Testament confirmă această ipoteză, susținând că, după Potop, „în vremea aceea era în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi” (Facerea 11:1). După incidentul Turnului Babel „a amestecat Domnul limbile a tot pământul şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului” (Facerea 11:9). Adică imediat după ce Marduk a încercat să construiască o nouă „poartă stelară”, fiind oprit de Enlil, au luat naștere diferitele rase, ce aveau limbaje proprii, care au fost împrăștiate pe toată suprafața Pământului. Această împărțire a fost stabilită la tratatul de pace al zeilor, din jurul anului 21.000 î.e.n. Am văzut că, atunci, zeii nu și-au împărțit doar oamenii, ci și teritoriile. Vechiul Testament mai confirmă o dată acest lucru: „Iar lui Eber i s-au născut doi fii: numele unuia era Peleg, pentru că în zilele lui s-a împărţit pământul, şi numele fratelui său era Ioctan” (Facerea 10:25). Nu știm nimic despre acest Peleg și nici nu ni se oferă amănunte despre acea împărțire a Pământului. Însă numele lui e foarte asemănător cu cuvântul „pelasg”. Prin urmare, citatul biblic poate fi citit astfel: „în zilele pelasgilor s-a împărțit Pământul”, exact ceea ce am descoperit din sursele mesopotamiene.

Observăm că, atunci când au fost create rasele umane, nu doar culoarea pielii a fost modificată, ci și cea a părului și a ochilor. La origine, oamenii albi aveau părul blond și ochii albaștri (aidoma zeilor), cei negri părul și ochii negri, cei roșii părul roșcat și ochii verzi iar galbenii părul șaten și ochii căprui. În timp, prin împerecheri inter-rasiale, aceste caracteristici nu au mai aparținut în mod exclusiv anumitor rase umane, ci s-au transmis și la celelalte. În general rasa albă, cea primordială, a pelasgilor, poate conține toate culorile de păr și de ochi. Celelalte sunt limitate, mai rar întâlnindu-se indivizi negri, galbeni sau roșii cu păr blond și ochi verzi ori albaștri.

Nu doar culoarea părului și a ochilor se află într-o strânsă legătură cu rasele umane, ci și grupele sanguine. Dintr-un strămoș comun al omenirii, numit Noe sau Enoh de către evrei, nu puteau apărea patru grupe sanguine pe cale naturală, ci doar prin modificare genetică. Grupa 0 I pare a fi cea mai veche dintre ele, un individ cu această grupă putând dona sânge tuturor celorlalte grupe sanguine, prin urmare e posibil ca prima rasă umană de după Potop, cea a pelasgilor, să fi avut grupa sanguină 0 I. În timp, prin amestecul dintre rase pe cale naturală și prin nenumărate încrucișări genetice realizate de zei, grupa 0 I nu a mai aparținut în mod exclusiv rasei caucaziene. Astăzi, la rasa albă apare în cea mai mare proporție grupaBloodViscosity sanguină A II, B III la rasa mongoloidă și 0 I la rasa roșie (prezentă la 95% dintre amerinidieni). Grupa AB IV există în cea mai mică proporție, fiind prezentă la aproape 5% din populația lumii. Din punctul de vedere al cercetătorilor, acest lucru nu poate însemna decât că este cea mai nouă grupă sanguină. Însă, conform logicii, nu este obligatoriu ca AB IV să fie cea mai nouă, ci poate a fost redusă pe parcurs prin cauze naturale ori pe cale artificială, din diferite motive. Pe lângă aceste patru grupe, mai există o componentă a sângelui ce poate dovedi că rasele umane au fost create de către zei pe cale genetică: Rh-ul. În globulele roșii din sânge există un antigen numit D, cei care îl au fiind persoane cu Rh pozitiv, iar cei fără antigen D având Rh negativ. Iată distribuția tipurilor de sânge pe Pământ:

Rh pozitiv:

- 0 I – 37%

- A II – 36%

- B III – 9%

- AB IV – 3%

Rh negativ:

- 0 I – 7%

- A II – 6%

- B III – 1%

- AB IV – 1%

Acest factor negativ al Rh-ului este considerat de cercetători o mutație de „origini necunoscute”, ce s-a petrecut inițial în Europa, în prezent existând la doar 15% din populația Terrei. Printre trăsăturile pe care le pot avea cei cu Rh negativ se numără: temperatură a corpului mai scăzută, o vertebră în plus, presiune a sângelui mai mică, abilități mentale analitice crescute, o vedere mai bună și simțuri aparte, rezistență mai mare împotriva bacteriilor, sensibilitate la căldură sau la lumina Soarelui. Majoritatea celor cu Rh negativ au păr blond ori roșcat, nu pot fi clonați și adesea spun că au avut multe experiențe extrasenzoriale ori întâlniri de gradul III cu extratereștri. Toate aceste trăsături ne duc cu gândul la sângele reptilian al lui Enki și al urmașilor săi. Rasele umane au fost create prin modificări genetice ale ADN-ului lui Enoh / Noe, care era urmaș al lui Enki (prin urmare avea sânge reptilian). Însă el a avut și copii pe cale naturală, care au păstrat nealterate genele sale „divine”, moștenite de la Enki, urmașii acestora fiind persoanele cu Rh negativ. Rh-ul pozitiv dovedește manipularea genetică a omenirii, prin eliminarea antigenului D, spre deosebire de Rh-ul negativ, care s-a transmis pe cale naturală.

Cum au fost create rasele umane? Cu ajutorul unui pigment organic, numit melanină. La om, acesta este prezent în piele, păr și membranele ochilor. Melanina determină culoarea pielii și a părului și dă irisului nuanțe întunecate. La rasa negroidă, celulele pielii produc multă melanină, la rasa caucaziană aceasta aproape nu se produce, iar la celelalte rase producerea melaninei este intermediară. Un alt element ce diferențiază rasele umane este ochiul asiatic alungit, ce se deosebește de cel al celorlalte rase. Forma ochilor rasei mongoloide sunt rezultatul unui mic ligament ce trage pleoapa puțin în jos. Acest ligament există la toți nou-născuții, el dispărând însă de obicei după jumătate de an la rasele caucaziană, negroidă și roșie, rămânând doar la cea mongoloidă. Destul de rar, ochii asiatici se regăsesc la caucazieni și la fel de rar acest ligament dispare la mongoloizi, fiind doar o urmare a încrucișărilor genetice rasiale. Așadar, crearea raselor umane nu pare deloc un proces complicat pentru entități mult dezvoltate tehnologic, experte în genetică.

A fost oare o împărțire simbolică a Pământului, prin trasarea unor granițe pe hartă, sau este vorba despre una fizică? Geologii susțin că, în urmă aproximativ un miliard de ani, exista pe Pământ un singur supercontinent. După două sute cincizeci de milioane de ani, acesta s-a divizat în trei părți,10.-pangea_politik între care s-au format oceane. Ele s-au reunit mai târziu, în cadrul mișcării de orogeneză Pan-Africane, care a durat aproximativ șaizeci de milioane de ani, și au format supercontinentul Pannotia. Acum circa cinci sute cincizeci de milioane de ani, Pannotia s-a divizat din nou în mai multe fragmente, cele mai importante fiind Laurentia (din care avea să se formeze America de Nord), Baltica (din care urma să ia naștere Europa de Nord), Siberia și Gondwana (sursa formării Chinei, Indiei, Africii, Americii de Sud și Antarcticii). De-a lungul a peste două sute de milioane de ani, multe dintre fragmentele mici s-au unit, formând un continent de mari dimensiuni, numit Laurasia. Acesta s-a reunit cu Gondwana cu două sute de milioane de ani în urmă, dând naștere supercontinentului Pangeea. Pangeea s-a rupt în mai multe continente, pe care astăzi le cunoaștem ca Europa, Asia, Africa, America de Nord, America de Sud, Australia și Antarctica. Geologii consideră că fenomenul de rupere a supercontinentului Pangeea continuă și în prezent, contribuind la mărirea Oceanului Atlantic, la finalul procesului de rupere urmând să se formeze un nou supercontinent.

Oare așa stau lucrurile în realitate? Continentele chiar se unesc și se despart neîncetat, pe parcursul sutelor de milioane de ani, din cauze naturale? Calculele geologilor rămân în stadiul de ipoteze, deoarece nu pot fi demonstrate. Și sunt mari șanse să fie greșite, deoarece ignoră un aspect pe care anticii ni l-au transmis de mii de ani: planeta noastră nu se poate comporta precum un corp natural, deoarece a fost creată artificial de către zei. Prin urmare, dacă în mod normal este nevoie de câteva sute de milioane de ani pentru a se forma continentele pe care le știm astăzi dintr-un singur supercontinent, altfel stau lucrurile în cazul unei planete artificiale,AtlantisTheMyth controlate de entități superioare tehnologic. Miturile străvechi sugerează că suprafața Terrei a fost formată dintr-un singur continent, așa-numitul Pangeea, până la tratatul de pace de acum douăzeci și trei de milenii. Platon a ascuns acest lucru în povestea Atlantidei. O insulă sau un continent pe care locuiau oameni foarte dezvoltați tehnologic, cuprinsă de un mare război și scufundată la un moment dat în mare nu poate fi decât Pangeea înainte de Potop, continentul Terrei pe care locuiau zeii alături de semizei și oameni, care au pornit un teribil război sfârșit printr-un Diluviu ce a inundat toată planeta. Dacă miturile diferitelor popoare sugerează că Potopul s-a datorat topirii bruște a zăpezii și gheții în timpul încălzirii globale din mijlocul erei glaciare, Platon propune o nouă ipoteză, cea a scufundării continentului în apă. Ținând cont că planeta noastră este una artificială, controlată de zei care îi pot accelera sau încetini viteza de rotație în jurul axei sale ori în jurul Soarelui, devine posibil ca suprafața uscatului să poată fi scufundată în mod deliberat. De altfel, miturile afirmă că, în timpul bătăliei finale dintre Enlil și Marduk, chiar înainte de Potop, tot Pământul a fost ars de către bombele nucleare lansate de cei doi combatanți. Prin urmare, scufundarea uscatului în apă sau Diluviul ar putea reprezenta o acțiune de salvare, pentru stingerea flăcărilor nimicitoare, nicidecum o metodă de nimicire a tuturor viețuitoarelor.

Ipoteza despărțirii continentelor abia în urma tratatului de pace al zeilor e susținută de Biblie, care afirmă că pe vremea pelasgilor a avut loc împărțirea Pământului. Și este una logică, de altfel. Atunci, zeii și-au împărțit teritoriile și oamenii. Zeii conducători sunt în număr de șapte, continentele de asemenea. Dacă au creat rase diferite pentru o delimitare concretă a supușilor fiecăruia, de ce n-ar fi existat și o delimitare concretă a teritoriilor? Observăm că cele patru rase se află pe continente diferite: rasa albă în Europa, rasa neagră în Africa, cea galbenă în Asia iar cea roșie în America. Acest lucru nu poate fi considerat o coincidență, ci doar rezultatul împărțirii teritoriale; zeii și-au împărțit Pământul în continente și oamenii în diferite rase, fiecare mutându-și rasa umană pe teritoriul propriu.

Ipoteza prezentată mai sus rezolvă problema migrației oamenilor, pe care cercetătorii nu au fost în stare să o explice într-un mod satisfăcător. Părerea lor este că oamenii au apărut în sudul Africii, de acolo migrând în epoca de piatră în toate colțurile lumii. Putem înțelege migrația, oamenii căutând locuri cu condiții de trai mai favorabile decât cel din care au plecat. Însă de ce să se fi deplasat chiar și mii de kilometri pentru acest lucru? Și cum? Cum au reușit acei oameni subdezvoltați să traverseze mări și oceane pentru a se stabili în locuri precum America ori Australia? De ce s-au stabilit în locuri cu condiții vitrege de trai, cum ar fi Scandinavia ori Siberia? Aceste întrebări rămân fără răspunsuri satisfăcătoare, oricât de mult și-ar dori oamenii de știință să ne convingă de veridicitatea ipotezei lor. Singura variantă plauzibilă este cea care susține că oamenii au fost duși de către zeii lor în teritoriile respectivilor zei. Exact acest lucru susține și Biblia: după ce limbile oamenilor au fost amestecate, „i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului”. Cu alte cuvinte, oamenii nu au migrat de bunăvoie, ci au fost gold airplane south americaîmprăștiați de către „Domnul” pe toată suprafața Terrei. Eschimoșii păstrează în memoria lor colectivă chiar și astăzi acel moment, ei susținând că strămoșii lor au fost transportați în nord de către uriașe „păsări de fier”. Ce ar putea fi aceste „păsări de fier” dacă nu aparate de zbor ale zeilor, asemănătoare avioanelor noastre? De altfel, în 1891, arheologii francezi au descoperit în mormântul lui Pa-di-Imen din Saqqara (care a trăit în secolul al treilea î.e.n.) o machetă de lemn a unui avion, iar într-un cimitir vechi de peste o mie cinci sute de ani, aparținând civilizației precolumbiene Tolima, s-a găsit o duzină de obiecte funerare asemănătoare unor avioane în miniatură. Să nu uităm de „pasărea neagră” cu care, pentru sumerieni, se deplasa zeul Ninurta, fiul lui Enlil.

Se pare că nu toți oamenii au fost duși cu nave pe noile teritorii ale zeilor lor, ci unii s-au deplasat singuri. Există câteva relatări antice despre popoare ce au migrat spre un anumit teritoriu, la ordinul unui zeu. Cea mai cunoscută este cea biblică, a exodului israeliților din Egipt către Canaan, la ordinul lui Yahweh. Într-o legendă a popoarelor din munții Anzi se povestește despre o uriașă flotă alcătuită din ambarcațiuni din lemn de plută și stuf. În barca din fruntea flotei se afla o piatră verde cu ajutorul căreia zeul oamenilor transmitea ordine șefului lor, Namylap, ghidându-l către tărâmul ales. Migranții au ajuns la Capul Santa Elena din Ecuador, unde Namylap a primit aripi, pentru a ajunge la zeul care vorbea prin piatră. În mod asemănător, în Biblie, Yahweh îi vorbea conducătorului israeliților, Moise, prin intermediul Chivotului Legământului. Manuscrisul Popol Vuh susține că strămoșii mayașilor au venit „din cealaltă parte a mării”. Episcopul Landa scria că strămoșii mayașilor au venit de la Est, fiind îndrumați de către Dumnezeu, care le-a deschis douăsprezece drumuri pe mare. Iar în Historia de las cosas de la Nueva Espana, călugărul Bernardino de Sahagun nota, inspirându-se din unele texte originale scrise în limba nahuatl, că din Aztlan (sălașul primului cuplu patriarhal) au plecat șapte triburi, îndreptându-se către Panotlan (Guatemala de astăzi). De acolo s-au îndreptat către Sălașul Șarpelui-nor, împrăștiindu-se pe drum. Unii dintre ei, printre care toltecii și aztecii, au ajuns în Teotihuacan, orașul zeilor. La un moment dat, triburile au început să părăsească orașul sfânt. Primii au plecat toltecii, care și-au construit propriul oraș, Tollan. Ultimii au plecat aztecii, conduși de Mexitliaztecdailylife („Cel uns”), ce au primit ordinul de a migra de la zeul lor, Huitzilopochtli, care le-a promis că vor găsi un pământ unde sunt „case cu aur și argint, bumbac multicolor și o mie de feluri de cacao”. Acolo trebuiau să se stabilească și să se numească „Mexica” („poporul uns”), deoarece erau poporul ales, ursit să domnească peste alte triburi, exact același lucru susținându-l și Yahweh despre evreii săi. Aztecii au ajuns la Tollan, unde nu au fost primiți cu brațele deschise de tolteci. Au trăit timp de aproape două secole pe malurile mlăștinoase ale lacului central, până și-au construit propriul oraș, Tenochtitlan („orașul lui Tenoch”). Numele acestui oraș poate fi explicat prin faptul că aztecii se considerau „tenochas”, adică descendenții lui Tenoch, care este nimeni altul decât ebraicul Enoch, confirmându-se astfel că el este Noe, strămoșul omenirii de după Potop.

Continente animale 2Cum și-au împărțit zeii continentele? După rasele care le populează, ale căror culori au fost atribuite de egipteni zeilor, putem concluziona că Enki a primit Africa, Marduk Europa, Enlil America (păstrând-o pe cea de sud pentru el și cedându-i-o pe cea de nord fiului său, Ninurta) iar Anu Asia (pe care i-a lăsat-o spre administrare noii sale amante, Ninhursag). Iștar a primit Australia iar Antarctica a devenit un teritoriu neutru, pentru viitoarele tratate ale zeilor, fiind acoperită cu gheață pentru a împiedica accesul oamenilor. În 1929 s-a descoperit harta amiralului turc Piri Reis, ce a trăit în secolul al XVI-lea, pe care era reprezentată Antarctica fără gheaţă. Și harta lui Orontius Finnaeus prezintă Antarctica în detaliu, tot fără gheață, cu sute de ani înainte să fie descoperită. Aceste două hărți demonstrează că Antarctica a fost acoperită cu gheață nu acum câteva milioane de ani, așa cum susțin oamenii de știință, ci mult mai recent, pe vremea când oamenii existau deja. Textul Cânt cântarea mamei zeilor afirmă că lui Enki i-a fost oferit Egiptul, confirmându-se că Africa a devenit noul lui teritoriu, lucru pe care îl susțin și miturile egiptene în care zeul Ptah a sosit în acea zonă după Potop și a scos pământul de sub ape, dar și legendele diferitelor triburi africane, în care Enki era zeul suprem (de exemplu, zeul masailor din estul Africii se numea En-kai iar dogonii şi-au numit tribul după denumirea lui Enki din Canaan, Dagon / Dogon, zeul lor suprem fiind Amma, nume derivat din egipteanul Ammon). În Asia îl găsim pe Anu ca fiind zeu suprem, însă cultul său nu a fost unul la fel de puternic dezvoltat în comparație cu cel al altor zei, ceea ceContinente animale 6 ar putea fi explicat prin lipsa sa fizică din acel teritoriu. În plus, s-a descoperit că religia primordială din acea zonă era una centrată în jurul unei zeițe-mamă a Pământului, nimeni alta decât Ninhursag. De exemplu, indienii venerau doar zeița-mamă până la sosirea arienilor, care le-au impus un cult complex, al mai multor zeități. Grecii antici susțineau că Apollo locuia în nordul Europei, printre hiperboreeni, confirmând astfel că acest continent îi aparținea lui Marduk. Iar atribuirea Australiei zeiței Iștar reiese din forma continentului, ce seamănă izbitor cu un cap de felină (unul dintre simbolurile ei). De altfel, privindu-ne planeta de sus, observăm că mai multe zone ale uscatului au diferite forme de animale, cum ar fi de cal ori de șarpe, ceea ce nu poate fi o coincidență, ci doar o realizare intenționată a acelor forme, pentru a indica zeitățile căreia îi aparțin respectivele teritorii.

Cele mai multe dovezi ale împărțirii continentale între zei se întâlnesc în cazul lui Enlil, care a păstrat America de Sud, oferindu-i-o pe cea de Nord fiului său. Marele Templu din Tenochtitlan are în vârf două turnuri gemene, cel din nord fiind închinat lui Tlaloc, zeul furtunii, iar cel din sud lui Huitzilopochtli, zeul războiului, nimeni alții decât Enlil și Ninurta. Pe țesăturile și vasele de ceramică din Lurin, Pisco, Nazca, Paracas, Ancon și Ica, personajul central este Rimac, un zeu care ține o baghetă într-o mână, un aruncător de fulgere în cealaltă iar pe cap o coroană cu raze. Pentru scriitorul Zecharia Sitchin, numele lui Rimac „atât din punct de vedere semantic, cât și fonetic, seamănă cu numele Raman, numele sub care îl220px-Viracocha cunoșteau popoarele semite pe Adad”. Iar Raman și Adad erau două dintre epitetele lui Enlil. În plus, numeroase legende din America centrală și de Sud susțin că zeul Viracocha – pe care l-am identificat cu Enlil – a sosit pentru a-i civiliza pe băștinași la scurt timp după Potop. Pe un versant în Golful Paracas este desenat un fulger, vizibil atât din aer cât și de pe mare, care simbolizează că acela era pământul zeului furtunii. Iar legenda lui Votan, povestită de numeroși cronicari spanioli (printre care episcopul Nunez de la Vega și călugărul Ramon Ordonez y Aguiar), vorbește despre sosirea în peninsula Yucatan a „primului om pe care Dumnezeu l-a trimis în acest colț de lume pentru a popula și împărți pământul pe care noi îl cunoaștem astăzi sub numele de America”. Numele său era Votan, el fiind un „urmaș al Veghetorilor din rasa lui Can. Era de fel dintr-un loc numit Chivim”. Deși Nunez de la Vega era convins că Votan venea din vecinătatea Babilonului, Ramon Ordonez a tras concluzia că acel loc, Chivim, era pământul hiviților, pe care Biblia îi consideră fii ai lui Canaan și veri ai egiptenilor. Însă ceea ce acești cronicari nu au observat este faptul că numele Votan este aproape identic cu Wotan (scris uneori și Wodan ori Woden), numele atribuit de triburile germanice conducătorului panteonului lor, pe care scandinavii l-au transformat în Odin. Iar Wotan / Odin era numit de sumerieni Enlil.

Se pare că zeii și-au împărțit oamenii primordiali, fiecare creându-și rasa pe teritoriul său, urme ale pelasgilor întâlnindu-se pe toată suprafața Pământului. Miturile peruane susțin că, după Potop, Viracocha (Enlil) a locuit în Tiahuanaco, de acolo mergând în Cuzco pentru a face omenirea să se înmulțească. După împărțirea teritoriilor și a oamenilor, zeii au lucrat împreună pentru a reciviliza pământenii, miturile sumeriene susținând că Enki i-a învățat pe oameni creșterea animalelor, iar Enlil agricultura. Zeița Ninkasi chiar i-a învățat cum să fabrice berea. Anu a hotărât să le ofereEnki oamenilor și orzul din cer dar Enlil nu a fost de acord și l-a ascuns. Însă frații Ninazu și Ninmada, ajutați de Utu (Marduk) au găsit orzul și l-au adus pământenilor. Se pare că împărțirea porțiunii de uscat a Terrei, crearea raselor pe cale genetică, mutarea lor în noile teritorii ale zeilor și recivilizarea lor au fost procese de durată, de la tratatul de pace din 21.000 î.e.n. până la primele urme ale agriculturii scurgându-se aproximativ treisprezece milenii sau circa treizeci și cinci de ani divini. Chiar dacă se părea că acest tratat va reuși să mențină pacea câștigată cu greu, nu toți zeii erau mulțumiți. Cele patru rase ale oamenilor au fost împărțite între Anu, Enlil, Enki și Marduk, care au ales și cele mai mari continente. Iștar a primit Australia, un teritoriu mai mic decât al celorlalți, și a trebuit să-și creeze o rasă proprie, cea australoidă, încrucișând oamenii roșii ai lui Enlil cu cei galbeni ai lui Anu. Nefiind mulțumită de rezultat, mai târziu a creat rasa semită, cu care a invadat teritoriile celorlalți zei. De altfel, acest lucru reiese din numele Israel, cu care evreii și-au numit poporul și mai târziu țara, care se traduce corect prin „Iștar, zeița conducătoare”. Nu doar Iștar și-a dorit mai multă putere, ci și Enki, care și-a trimis oamenii pe continentul lui Enlil (ce au fost numiți olmeci de către cercetători), dar și Marduk, care și-a răspândit rasa ariană pe teritoriile vecine, înființând marele imperiu pelasg ce se întindea din Europa până în India și China, încluzând și nordul Africii. Aceste evenimente au dus la noi conflicte, noi tratate de pace și noi împărțiri teritoriale, toate ca urmare a dorinței de putere a zeilor.

20. Încrucișările zeilor

Posted in Secretele zeilor cu etichete , , , , , on 6 august, 2013 by KLAUDYU

 998045_532584806810998_1532671546_n

În majoritatea culturilor antice și chiar în religiile actuale, Enki, conducătorul zeilor exilați pe Pământ, era supranumit „Şarpele”. De ce a primit acest epitet? În Vechiul Testament, cuvântul pentru şarpe este „nahash”, care provine din rădăcina „NHSH”, ce înseamnă „a descifra, a afla”. Cu alte cuvinte, îl descrie pe zeul înţelepciunii, Enki. În al doilea rând, e posibil ca Enki să-şi fi luat supranumele „Şarpele” pentru a sublinia victoria sa asupra „şerpilor uriaşi” din vechime, dinozaurii. Exista în vremurile de demult obiceiul ca învingătorul să ia numele învinsului, pentru a-i fi recunoscut meritul de a fi câştigat confruntarea. Publius Cornelius Scipio s-a autodenumit Scipio Africanul după ce l-a învins pe Hannibal Barca la Zama, în 202 î.e.n. În acest caz, „Africanul” nu înseamnă „locuitor al Africii”, ci „învingător al Africii”. Împăratul roman Marcus Ulpius Traianus şi-a schimbat numele în Imperator Caesar Divi Nervae filius Nerva Traianus Optimus Augustus Germanicus Dacicus Parthicus, pentru a arăta victoria sa asupra germanilor, dacilor şi parţilor. Împăraţii Caligula, Claudius şi Nero şi-au atribuit numele Germanicus după victoriile lor împotriva triburilor germanice. În acest caz, „Şarpele” ar putea să însemne „învingător al şerpilor”. O a treia variantă ar fi cea în care șarpele reprezintă spermatozoidul. Spermatozoidul crează viaţă, iar Enki era creatorul oamenilor. Forma spermatozoidului este cea a unserpents-copyui şarpe mic, prin urmare Enki poate fi considerat „şarpele” care crează viaţa. Ținând cont că el a făcut nu doar omul, ci întreaga faună a Terrei pe cale genetică, cei doi șerpi încolăciți, reprezentați pe caduceul său în culturile sumeriană, greacă și romană, ar putea simboliza ADN-ul. Totodată, el și Ninhursag, alături de care a creat oamenii, au fost identificați cu cele două lanțuri organice ale ADN-ului (sau cei doi „șerpi”), fiind considerați gemeni divini. Însă niciuna dintre aceste trei variante nu pare a fi satisfăcătoare. Însă există încă una care ar putea explica natura supranumelui lui Enki.

Folosind scrierea cuneiformă, sumerienii reprezentau atât cerul, cât și pe divinitatea supremă a acestuia, printr-o cruce. Acest simbol a fost preluat de multe culturi ulterioare, ce i-au păstrat de cele mai multe ori semnificația originală. Indiferent dacă vorbim despre zvastica lui Brahma în hinduism, cross-silhouette1crucea în creștinism ori ankh-ul egiptean, toate sunt simboluri ale divinităților celeste ori ale lumii din care acestea provin. Dacă cerul în care locuiau zeii este în realitate planeta lor de origine, crucea reprezintă simbolul planetei sau chiar al speciei zeilor. În acest caz, drumul crucii din creștinism, dusă în spate de Iisus, ar putea semnifica orbita planetei zeilor conduse de Enlil. De ce au ales anticii să reprezinte planeta zeilor printr-o cruce? Ce înseamnă în realitate acest simbol? Cele două linii perpendiculare ne duc cu gândul la o intersecție sau o răscruce. Însă ce s-ar putea intersecta în casa zeilor? Două drumuri? Două lumi? Două orbite? Ce fel de drumuri sau lumi ori orbite? Miturile antice sau discuțiile moderne cu extratereștri nu ne oferă niciun indiciu în această privință. Prin urmare, e posibil ca acest simbol să nu reprezinte o intersecție, ci altceva. Cel mai probabil, o încrucișare, cuvânt care are ca rădăcină, de altfel, crucea. Despre ce fel de încrucișare ar putea fi vorba?

Am aflat deja că zeii / extratereștrii se ocupă cu crearea și modificarea genetică constantă a animalelor și plantelor. Enki a făcut acest lucru de multe ori pe planeta noastră. Aceste modificări genetice au fost realizate adeseori prin încrucișarea mai multor specii, ce au dus la îmbunătățirea unora, ori la apariția altora noi. Ținând cont de acest lucru, putem considera că rasa zeilor este cea a încrucișărilor, lucru simbolizat cel mai bine printr-o cruce. Totuși, experimentele lor genetice nu s-au realizat întotdeauna prin încrucișarea unor specii, prin urmare crucea nu poate fi simbolul care i-ar defini la modul general. Așadar, este posibil ca încrucișarea să nu reprezinte ceea ce fac zeii, ci ceea ce sunt. Adică rasa lor să fi fost realizată prin încrucișarea cu alte specii. Dacă așa stau lucrurile, cine să-i fi creat prin încrucișare genetică? Probabil nu este vorba despre crearea lor în acest mod, ci de modificarea proprie în timp. Fiind specialiști în genetică, poate că zeii, de-a lungul timpului, au încercat să-și îmbunătățească specia prin Ganesharepetate încrucișări cu speciile animalelor pe care le-au creat, cu scopul de a căpăta anumite însușiri ale respectivelor animale. Dacă sunt capabili de astfel de încrucișări, așa cum am văzut, de ce nu le-ar realiza pe ei înșiși? În sprijinul acestei idei, avem în mai toate culturile antice reprezentarea zeilor ca hibrizi între oameni și animale. Zeii egiptenilor aveau adeseori capete de animale, în alte culturi aveau aripi de păsări ori corpuri de animale și capete umane. Mai peste tot divinitățile aveau animale sacre ca simboluri. Poate că acesta era modul omului antic de a sugera faptul că zeii erau în realitate hibrizi între umanoizi și animale. De asemenea, foarte mulți oameni, creați „după chipul și asemănarea” zeilor, prezintă trăsături fizice animalice (faţă ca de cal sau de câine, nas acvilin, etc.), ceea ce nu poate fi decât o reminiscenţă genetică a acelor creaturi. Chiar şi în ziua de astăzi există popoare (cum ar fi indienii din America de Nord) care cred în comuniunea om-animal; fiecare indian îşi alege un animal ca totem, sufletul lui contopindu-se cu cel al animalului respectiv. În plus, boșimanii din deșertul Kalahari din sudul Africii intră în transă pentru a crea o legătură cu animalele, ei considerând că o stare profundă de transă îi transformă în animale. Mai exact, îi face să atingă partea animalică ce există în fiecare dintre noi.

yz516a105cAceastă ipoteză poate explica motivul pentru care Enki a fost numit „Șarpele”: a fost creat prin încrucișarea cu o reptilă. Adepții teoriei reptilienilor ar putea considera că această teorie dovedește faptul că zeii antici sau extratereștrii de astăzi sunt reptile în realitate. Însă aspectul fizic al zeilor era uman, așa cum ne-au relatat anticii de nenumărate ori. Prin urmare, încrucișarea a constat în inserarea de ADN animalic, ori a unor organe, care nu le-ar fi modificat aspectul fizic, ci doar le-ar fi oferit însușiri diferite. Enki nu era un reptilian în sensul fantezist promovat de scriitori precum David Icke, ci un umanoid. Ținând cont că oamenii au fost creați după ADN-ul său ori, așa cum spune Biblia, „după chipul și asemănarea” sa, privindu-ne pe noi ne putem da seama că Enki nu era o șopârlă. Și tot privindu-ne pe noi putem afla ce organ reptilian i-a fost inserat: creierul reptilian, nucleul fundamental al sistemului nostru nervos.

Din punct de vedere anatomic, creierul uman este alcătuit din patru „subcomputere” diferite, care s-au dezvoltat în timp, cel mai vechi fiind creierul reptilian, pe care îl întâlnim și la șopârle și dinozauri. El este responsabil cu cele mai simple și vitale elemente ale vieții: reproducerea, securitatea, respirația și digestia. În creierul reptilian își au originea câteva hqdefaultcomportamente umane: cel obsesivo-compulsiv, superstițiile, conformismul față de legile străvechi, încrederea obedientă în acte normative, reacția la reprezentări parțiale și înșelătoria. De asemenea, tot ceea ce numim artă își are originea în acest creier, acolo unde iau naștere și visele. Reptilele sunt animale teritoriale iar comportamentele umane care au la bază teritorialismul (cum ar fi ritualurile, ceremoniile, arta, comportamentele agresive și altele compulsive precum dorința de putere și de dominare) își au originea în creierul reptilian. De fapt, de la reptile am moștenit, pe lângă instinctul de reproducere, două judecăți fundamentale: dorința de putere și compulsivitatea teritorială. Pentru reptile, sexul, agresivitatea și teritorialitatea sunt același lucru. Principalele emoții emanate din creierul reptilian sunt afecțiunea animalică, ura, frica și dezmățul. Atunci când suntem cuprinși de sentimente negative, cum ar fi ura, creierul reptilian este cel care oprește componenta elevată a rațiunii emisferei cerebrale stângi. Pe scurt, creierul reptilian controlează comportamentele esențiale pentru supraviețuirea speciei, instinctele, reflexele și comportamentele sexuale. Datorită lui, un teritoriu trebuie obținut prin forță, apoi apărat, iar la agresiune se răspunde prin agresiune ori fugă.

Privind faptele lui Enki, menționate în scrierile antice, observăm că ele sunt doar rezultatul creierului reptilian. Teritorialismul reiese din îndărjirea cu care s-a luptat cu fratele său pentru păstrarea și, mai apoi, recuperarea tronului Pământului. Comportamentul agresiv, dorința de putere și dominarea sunt unele dintre principalele lui caracteristici. Înșelătoria, de asemenea. Conform anticilor, el este creatorul artelor și al ritualurilor preoțești. Apetitul său sexual ieșit din comun a fost cel care i-a cauzat exilul pe planeta noastră, dar și cel care i-a determinat pe antici să-l reprezinte grafic adeseori cu un penis uriaș în erecție. Limbajul creierului reptilian este green_snake_23835imaginativ, simbolist, acesta fiind motivul pentru care primele forme ale scrisului, pe care oamenii l-au învățat de la Enki, erau simbolice, cum ar fi scrierea cuneiformă sau cea hieroglifică (în care într-un simbol era cuprinsă nu o literă, ci o idee). Șerpii sunt animale care hibernează; în miturile sumeriene, Enki era descris de multe ori ca dormind în lumea subterană. Reptilele își mențin metabolismul la un nivel mult mai scăzut și sunt deosebit de longevive, ceea ce ar putea explica durata îndelungată de viață a lui Enki. Reptilele dispun de emisfere cerebrale mari, iar Enki era considerat zeul inteligenței și al înțelepciunii. De asemenea, șerpii au văzul, auzul şi mirosul foarte dezvoltate, fiind și foarte agili, dând dovadă de rapiditate în mişcare, atât pe pământ cât şi în apă. Aceste însușiri fizice probabil i-au oferit lui Enki avantaje deosebite în lupte, miturile considerându-l un războinic feroce, cu care doar Enlil a îndrăznit să-și măsoare forțele.

Se pare că Enki nu a primit doar creierul reptilian, ci și sângele rece specific reptilelor. Din mituri știm că, pentru a fi pedepsit, Enki era închis de cele mai multe ori în lumea subterană. Și nu oriunde, ci în sursa apelor freatice. De ce Anu și Enlil alegeau această formă de pedeapsă? Deoarece animalelor cu sânge rece, printre care se numără și reptilele, temperatura scăzută le încetinește timpul de reacție și acțiunea receptorilor vizuali, până în punctul în care nu mai pot detecta mișcarea. De exemplu, vederea și reflexele crocodilului și ale marelui rechin alb variază în funcție de temperatură. Înainte de a ataca, marele rechin alb redirecționează căldura către mușchii din jurul ochilor, iar crocodilul stă la soare pentru a se încălzi. Prin urmare, Enki era închis în apele reci din subteran, departe de căldura Soarelui, pentru a fi ținut într-o stare în care percepția vizuală și timpul de reacție îi erau mult încetinite, ceea ce îl făcea incapabil de a ataca. În aceste condiții, șerpii intră de obicei în stare de hibernare. În mod asemănător, pentru a compensa lipsa hranei, șopârlele cu guler din Australia intră într-o stare de semi-amorțeală, încetinindu-și metabolismul.

Din miturile antice am dedus că Anu l-a creat pe Enki în laborator, însă până în acest moment nu am știut motivul exact pentru care era necesar acest mod de concepție. Însă lucrurile sunt clare acum: Enki nu a fost creat pe cale naturală pentru a-i fi inserate părți reptiliene care l-ar fi făcut să-și ducă misiunea la capăt. Creierul reptilian nu i-a oferit doar inteligența de care avea thulsa-doom-snake-300x239nevoie pentru a găsi o modalitate de a înlocui dinozaurii pe Terra cu alte specii de animale, ci l-a făcut și să aibă o relație sexuală cu sora sa, oferind astfel Consiliului Zeilor un motiv bun pentru a-l exila pe Pământ. În plus, creierul reptilian i-a creat și simțul teritorial dezvoltat, ceea ce ar fi trebuit să îl țină pe planeta noastră, departe de cea a zeilor, dar și agresivitatea necesară pentru a fi în stare să distrugă specii întregi de dinozauri. Însă socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, planul împăratului Anu reușind doar într-o anumită proporție.

Se pare că lui Enki nu i-au fost inserate doar părți reptiliene, ținând cont că era asociat și cu alte animale, cum ar fi peștele și țapul. Despre țapi știm că sunt foarte activi în timpul sezonului de montă, putând lovi practic din orice poziție, fără a avea nevoie de avânt, producând răni grave. Forța loviturii este foarte mare mai ales dacă se ridică pe membrele posterioare, în cădere împingând cu toată greutatea corpului. Indiferent dacă vorbim despre inserarea de ADN ori despre o parte a creierului, încrucișarea lui Enki cu un țap i-a oferit forța de care avea nevoie în luptă. Iar de la pești probabil a primit branhii, pentru a fi capabil să respire sub apă, locul în care locuia după cum susțineau miturile multor culturi antice.

Știm că Ninhursag a fost creată tot de Anu și tot în laborator, fiind clona lui Enki. Însă cei doi nu erau identici, ci aproape, ea fiind încrucișată cu alte specii de animale. Fiind asociată cu felinele (pisici sau leoaice) și vitele și reprezentată adeseori cu aripi pe spate, putem presupune că acestea erau animalele cu care a fost încrucișată. Fiind clona lui Enki, Ninhursag avea aceleași părți reptiliene ca și el, genialitatea ei fiind rezultatul aceluiași creier reptilian. Însă se pare că organul ei reptilian a fost modificată. Zoologii consideră că, de-a lungul unei perioade mari de timp, anumite specii de reptile s-au transformat în păsări, existând o serie de asemănări între ele. Ninhursag era reprezentată cu aripi pe spate și uneori chiar cu gheare, ceea ce înseamnă că partea ei reptiliană a fost modificată într-una aviară. Una dintre marile diferențe dintre cele două specii este că reptilele au sânge rece, în timp ce păsările au sânge cald. Sângele rece al lui Enki reprezenta o metodă prin care putea fi controlat, atunci când era închis în locuri reci. Scopul împăratului Anu era de a-l controla doar pe el, prin urmare nu era nevoie ca și ea să aibă sânge rece. Însă principalul motiv pentru care latura reptiliană moștenită de la Enki a fost transformată într-una aviară este următorul: această transformare a redus comportamentele negative, precum teritorialismul, dorința de putere și de dominare, dar și sentimentele negative, cum ar fi ura și frica. În plus, însușirile aviare i-ar fi oferit lui Ninhursag calități superioare fratelui său, necesare în cazul unui conflict între cei doi (ne amintim că planul lui Anu era să fie exilat doar Enki, însă Ninhursag a ales să rămână alături de fratele / iubitul ei). MulțumităIsis 2 zoologilor, știm că vederea păsărilor este superioară vederii noastre. Și ele văd lumea în culori, dar multe percep nuanțe suplimentare, cum ar fi ultravioletele. Se crede că păsările văd modelele de polarizare ale luminii solare, care în ultraviolet sunt mai vizibile decât în orice altă lungime de undă. Acestea formează o hartă a cerului pe care este indicată poziția Soarelui, ajutând astfel păsările să-și găsească cuibul. Retina ochilor păsărilor conține senzori magnetici specializați, care detectează o pată de culoare ce indică poziția polului magnetic. Păsările au auzul foarte ascuțit, ele detectând tunetul la o frecvență aflată mult sub aria noastră de percepție. Păsările migratoare, precum gâștele, au în urechea internă un barometru natural, sensibil la schimbările atmosferice. Păsările pot percepe intervale de timp mai mici. Pentru un porumbel, de exemplu, o clipă trece mai încet decât pentru noi, ceea ce îi poate conferi viteză de reacție superioară. Toate aceste însușiri căpătate de la păsări au transformat-o pe Ninhursag într-un luptător feroce. Însă, pentru a fi un războinic de neoprit, i-au fost inserate și părți de felină și de bovină (ea fiind adeseori simbolizată ca o vacă, acesta fiind motivul pentru care respectiva bovină a devenit animalul sacru al Indiei). De la vite, mai mult ca sigur, a moștenit forța. Știm că, deși mărimea și localizarea pe glob a felinelor diferă, toți membrii acestei familii au caracteristici comune, atât fizice cât și legate de comportamentul social. Felinele posedă vedere binoculară, ce le oferă acuratețe vizuală superioară. Văzul lor este de aproximativ șase ori mai puternic decât al omului, putând distinge chiar și culori. Ochii pisicilor dispun de o a treia membrană oculară, ce le permite să vadă în condițiile unei iluminări foarte slabe. Atunci când vânează, felinele nu se bazează doar pe văzul extrem de ascuțit, ci și pe simțul tactil și auzul deosebit. De asemenea, mirosul lor este mult mai dezvoltat decât cel al omului. Pisicile pot sări de la de șapte ori propria înălțime și aleargă cu viteze apropiate de 50 de kilometri pe oră, în timp ce ghepardul, cel mai rapid animal de pe Pământ, poate atinge viteza de 120 kilometri pe oră (însă numai pe distanțe scurte). Pisicile, care au un creier mai apropiat ca structură de cel al oamenilor, sunt foarte afectuoase și se atașează foarte mult de stăpânii lor. Această afecțiune ieșită din comun reiese din mituri, unde Ninhursag era considerată zeița iubirii. Iar atașamentul față de stăpân se observă din relația cu tatăl ei, împăratul Anu.

Fiind o clonă a mamei sale, Iștar avea și ea toate aceste însușiri. Dacă felinele sunt vânători excepționali, să ne amintim că în Grecia și Roma antică Iștar era considerată zeița vânătorii, sub numele Artemis sau Diana. Însă genele primite de la tatăl său au făcut-o diferită de Ninhursag. Din cauza creierului reptilian, Iștar avea dezvoltate atât dorința de putere și de dominare, cât și sentimentele negative. Și ea a fost considerată zeița iubirii, însă mai mult a iubirii fizice, sexuale. Iar atașamentul față de stăpân a făcut-o să-și părăsească mama și să treacă de partea tatălui său.

Enlil era fiul lui Ninhursag, prin urmare a moștenit de la mama sa ADN-ul animalelor cu care ea a fost încrucișată genetic. Și el era asociat cu păsări, tauri și lei. Știm că taurii au o forță ieșită din comun, pe care, mai mult ca sigur, a primit-o și Enlil. Iar de la lei a moștenit atât forța, cât și ferocitatea. Despre lei mai știm că sunt singurele feline cu adevărat sociale, ce formează grupuri compuse dintr-un singur mascul ori o coaliție de masculi, până la douăzeci de femele și pui. Cel mai adesea, un grup are doi masculi ce apără femelele și teritoriul de animale străine, competiția pentru șefie fiind foarte dură. Știm despre Enlil că, alături de fiul său, Ninurta, a condus grupul zeilor care li se opunea Veghetorilor. De asemenea, știm că a dus lupte crâncene pentru conducerea Pământului atât împotriva fratelui său, cât și împotriva nepotului său, Marduk. De obicei leoaicele participă la vânătoare, masculiiEgyptian-Goddess-Sekhmet făcându-și apariția după ce prada a fost omorâtă, ei participând doar în cazul în care este nevoie de forța lor pentru a pune la pământ animale mai mari. Miturile egiptene susțin că, în timpul revoltei oamenilor împotriva zeului suprem, a fost trimisă leoaica Sekhmet (Ninhursag) pentru a-i pedepsi. De asemenea, în timpul Bătăliei Piramidelor, tot ea este cea care a luptat cu Veghetorii închiși în Marea Piramidă de la Giza, Enlil făcându-și apariția abia la final. Aceste întâmplări confirmă caracterul moștenit de la feline al lui Enlil și al mamei sale. Despre lei mai știm că, atunci când un mascul reușește să cucerească un grup iar femelele au deja pui, ele nu acceptă să se împerecheze cu noul mascul. Prin urmare, pentru a se împerechea, acesta ucide atât vechii masculi, cât și puiii leoaicelor. Și aceste trăsături de caracter se întâlnesc în povestea lui Enlil, amintindu-ne că, atunci când a sosit pe Pământ, a luat-o pe Ninhursag de soție și a început un război împotriva fostului ei soț, Enki. Tot leii exclud din grup masculii ajunși la pubertate, aceștia trăind în sălbăticie, căutându-și propria familie. Pentru a deveni membrii unui nou grup, masculii tineri poartă bătălii sângeroase cu masculii dominanți ai grupului vizat, pentru a le lua locul. Într-un mod similar, pe vremea când Marduk era considerat fiul lui Enlil, și-a părăsit grupul, a trecut de partea Veghetorilor apoi a încercat să-și detroneze unchiul, ducând împotriva lui un teribil război.

Despre Marduk știm că era clona lui Enki, însă a primit și însușiri ale mamei sale, Ninhursag, din ADN-ul moștenit de la ea. Fiind un zeu-șarpe, la fel ca tatăl său, creierul său reptilian i-a creat atât teritorialismul dus la extrem, dorința de putere și inteligența superioară, cât și sentimentele negative și înclinația către sexualitate (Herodot scria că, în fiecare an, zeul apărea în Babilon pentru a se împerechea cu o virgină). De la mama sa a primit părți de taur, pasăre și leu. Numele său sumerian, Amar Utu, înseamnă „vițelul solar”, egiptenii, atunci când îl numeau Horus, îl reprezentau ca o zeitate cu cap de șoim iar în Mesopotamia era numit uneori „tânărul leu”. Dacă de la tauri a moștenit forța excepțională iar Anubis 2de la lei ferocitatea, vederea superioară și auzul ascuțit sunt însușirile primite de la păsări. În plus, se pare că Enki l-a încrucișat cu un nou animal: câinele. Dacii, care locuiau în teritoriul lui Marduk, aveau ca stindard șarpele cu cap de lup, iar egiptenii susțineau că fiul cel mare al lui Osiris era Anubis, zeul cu cap de câine sau de șacal. Încrucișarea lui Marduk cu un câine a avut un singur scop: inserarea principalei calități a caninelor, și anume fidelitatea. Când l-a creat pe Marduk, Enki nu a dorit doar un adversar pentru Enlil, superior atât fizic, cât și intelectual, ci și un urmaș care să îi fie fidel. Și știm prea bine că Marduk a urmat întotdeauna ordinele tatălui său, exact ca un câine credincios.

Așa cum am mai spus, nu doar acești zei au fost încrucișați cu animale, ci toată rasa lor. Nu știm exact despre ce animale este vorba, dar putem intui măcar unul. Anticii i-au atribuit adesea lui Anu berbecul. Enki a fost și el uneori echivalat cu acest animal, prin urmare, fiind clona tatălui său, e Egyptian_-_Bust_of_a_Ram-Headed_God_(Khnum_( ))_-_Walters_22330posibil să fi moștenit de la el ADN-ul ovin. De asemenea, în creștinism, Enlil este numit adeseori „mielul”, adică puiul berbecului. Dacă nu doar Anu, ci întreaga lor specie a fost încrucișată cu ovinele, de ce zeii ar fi făcut asta? Se știe că oile au un puternic instinct de turmă, care le face să-l urmeze orbește pe cel din fața lor. Când o oaie hotărăște să meargă undeva, celelalte o urmează, chiar dacă nu este o decizie bună. De exemplu, dacă o oaie sare de pe o stâncă, sunt mari șanse ca restul din turmă să o urmeze. Prin urmare, dacă întreaga populație a planetei zeilor a fost încrucișată cu animale, ovina pare a fi cea mai bună alegere. Știm că societatea lor nu este una democratică, ei fiind conduși de un împărat. Așadar, un împărat nu are decât de câștigat atunci când supușii săi îl urmează necondiționat, fără a crâcni. Dacă într-adevăr conducătorii planetei zeilor și-au încrucișat propria populație cu animale, astfel au realizat cea mai eficientă metodă de a o controla.

Observăm așadar că acele părți animalice care le-au fost inserate zeilor, indiferent dacă vorbim despre ADN ori despre anumite organe, sunt responsabile pentru majoritatea acțiunilor lor. Prin urmare, pentru a le afla adevăratele caractere, nu este necesară doar psihologia umană, ci și cunoștințe zoologice, care ne pot ajuta să înțelegem adevărata esență a zeilor dar și modul în care gândesc. Doar astfel vom putea să le cunoaștem adevărata față, ascunsă mii de ani în spatele unor mituri, devenite pentru majoritatea doar simple povești, și poate chiar să le anticipăm viitoarele mișcări în marele lor „joc de șah” în care a fost inclusă și planeta noastră.

19. Apocalipsa

Posted in Secretele zeilor cu etichete , , , , , , on 2 august, 2013 by KLAUDYU

Dacă vreţi sa scăpaţi de sfârşitul lumii, mergeţi către începuturile ei.” – Octav Bibere

apocalypse-x-more-324474

Apocalipsa lui Ioan

Din multitudinea de texte vechi referitoare la sfârșitul lumii, Apocalipsa lui Ioan din Noul Testament, ultima carte biblică, este cea mai cunoscută dar și cea mai controversată. Agnosticul Robert G. Ingersoll o numea în secolul al nouăsprezecelea „cea mai nebunească dintre toate cărțile”, George Bernard Shaw a calificat-o drept „o descriere ciudată a viziunilor unui drogat” iar Thomas Jefferson, unul dintre fondatorii Statelor Unite ale Americii, o descria ca fiind „nălucirile unui maniac, nu mai demnă și nici mai capabilă de a fi explicată decât incoerența viselor noastre nocturne”. Însă, pentru cei mai mulți, Apocalipsa este considerată parte a cuvântului lui Dumnezeu pentru oameni, fiind de secole bune privită ca un adevăr indubitabil și o profeție sigură despre viitor. Interpretată în mii de moduri, Apocalipsa lui Ioan a înspăimântat omenirea veacuri întregi cu amenințarea iminentei Judecăți de Apoi. Însă, așa cum ne-au obișnuit textele vechi, și în această carte biblică lucrurile nu sunt ceea ce par a fi. La fel ca Ragnarokul scandinavilor, Apocalipsa lui Ioan nu prezintă evenimente din viitor, ci dintr-un trecut îndepărtat, din timpul celui de-al doilea mare război al zeilor, care s-a încheiat cu distrugerea vieții pământene printr-o inundație globală. În plus, în această carte nu este vorba despre o revelație sacră a divinității, ci doar de evenimente ale trecutului înfățișate unui muritor în timpul unei petreceri „divine”. Cuvântul „apocalipsă” nu înseamnă „revelație”, așa cum ni se spune, ci exact ceea ce pare: „epoca lipsă”, adică perioada dinainte de Potop, ce a dispărut din istoria oficială a omenirii.

Autorul susține că, într-o duminică, se afla „în duh” pe insula Patmos din marea Egee. Nu știm ce înseamnă a fi „în duh”, prin urmare nu putem decât să presupunem că Ioan ori dormea, ori medita (lucru mai puțin probabil pentru un grec al acelor timpuri), ori era beat ori chiar drogat. La un moment dat a auzit în urma sa „glas mare de trâmbiţă” care i-a spus: „Ceea ce vezi scrie în carte şi trimite celor şapte Biserici: la Efes, şi la Smirna, şi la Pergam, şi la Tiatira, şi la Sardes, şi la Filadelfia, şi la Laodiceea” (1:11). Întorcându-se pentru a vedea persoana care i se adresează, Ioan a observat șapte sfeșnice de aur, în mijlocul cărora se afla „Cineva asemenea Fiului Omului, îmbrăcat în veşmânt lung până la picioare şi încins pe sub sân cu un brâu de aur” (1:13). Deși părerea generală este că Iisus este cel care îi vorbea lui Ioan, autorul subliniază că era vorba de cineva asemănător lui, nu de el însuși. În plus, Fiul Omului nu este o referire strictă la Iisus, fiind un epitet des aplicat oamenilor. Prin urmare, Ioan susține că vizitatorul său semăna cu un om (dar nu era identic cu unul). Aspectul fizic al acestui personaj este cel puțin14-offb1 bizar: „Capul Lui şi părul Lui erau albe ca lâna albă şi ca zăpada, şi ochii Lui, ca para focului. Picioarele Lui erau asemenea aramei arse în cuptor, iar glasul Lui era ca un vuiet de ape multe; În mâna Lui cea dreaptă avea şapte stele; şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, iar faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în puterea lui” (1:14-16). Părul său „ca lâna albă şi ca zăpada” ne indică faptul că avea aspectul fizic al unuia dintre zeii din vechime, care erau reprezentați în mituri cu podoabe capilare de culori deschise, blonde sau chiar albe. Culoarea roșie a ochilor și a picioarelor, fața strălucitoare și sabia care îi ieșea din gură dau de înțeles că respectivul personaj purta un costum și o cască. E drept că ni-l putem imagina cu o sabie cu două tăișuri în gură, dar nu putem găsi niciun motiv logic pentru care cineva ar purta un asemenea accesoriu. Cel mai probabil este vorba despre o cască prevăzută cu două furtunuri în dreptul gurii, asemănătoare măștilor de gaze. Această cască poate fi răspunzătoare și pentru vocea metalizată a personajului, acel „glas mare de trâmbiţă” sau „vuiet de ape multe”. Nu știm ce era dispozitivul luminos din mâna sa de forma a „şapte stele”, dar putem bănui că acele „şapte sfeşnice de aur” în mijlocul cărora și-a făcut apariția reprezintă un mijloc de transport.

Văzând misterioasa apariție, Ioan a „căzut la picioarele Lui ca un mort”. Vizitatorul l-a sfătuit să nu se teamă și să scrie mesaje pentru îngerii a șapte biserici din Asia. Trebuie remarcat faptul că mesajele nu erau pentru conducători umani ai respectivelor biserici, Apocalipsa numindu-i „îngeri”. Celui din Efes i-a transmis următoarele: „adu-ţi aminte de unde ai căzut şi te pocăieşte şi fă faptele de mai înainte; iar de nu, vin la tine curând şi voi mişca sfeşnicul tău din locul lui, dacă nu te vei pocăi” (2:5), ceea ce sugerează că era vorba despre unul dintre îngerii decăzuți sau un Veghetor. Orașul Efes, aflat pe coasta de vest a Asiei mici, a fost locul în care se găsea una dintre cele șapte minuni ale lumii antice, și anume templul zeiței Artemis, numit Artemision în limba greacă. În Efes au avut loc trei sinoade bisericești în anii 190, 431 și 449, iar tradiția creștină susține că orașul a fost vizitat de apostolul Pavel dar și că aici au fost înmormântați Maria Magdalena și evanghelistul Luca. Să fie oare Artemis (Iștar) „îngerul Bisericii (templului) din Efes”?

Îngerului Bisericii din Smirna”, Ioan trebuia să-i transmită următoarele: „Nu te teme de cele ce ai să pătimeşti. Că iată diavolul va să arunce dintre voi în temniţă, ca să fiţi ispitiţi, şi veţi avea necaz zece zile. Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii” (2:10). Smirna, numit astăzi Izmir, locul nașterii poetului grec Homer, se află în sud-vestul Turciei, pe țărmul Mării Egee.

Mesajul pentru îngerul bisericii din Pergam era: „știu unde sălăşluieşti: unde este scaunul satanei; şi ţii numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa Mea, în zilele lui Antipa, martorul Meu cel credincios, care a fost ucis la voi, unde locuieşte satana. Dar am împotriva ta câteva lucruri, că ai acolo pe unii care ţin învăţătura lui Balaam, cel ce învăţa pe Balac să pună piatră de poticneală înaintea fiilor lui Israel, ca să mănânce care jertfită idolilor şi să se dea desfrânării. Astfel ai şi tu pe unii care, de asemenea, ţin învăţătura nicolaiţilor. Pocăieşte-te deci, iar de nu, vin la tine curând şi voi face cu ei război, cu sabia gurii Mele” (2:13-16). Orașul Pergamon din Turcia de astăzi avea temple închinate zeităților Dionissos, Hera, Athena, Demetra, Asclepios și Serapis. Mitologia creștină susține că în anul 92, în templul lui Serapis a fost ucis Sfântul Antipa, primul arhiepiscop al Pergamului, ars de viu înăuntrul unui taur în flăcări ce îl reprezenta pe egipteanul Apis. Cum Serapis și Apis erau manifestări ale sumerianului Enki, numit Lucifer de creștini, putem intui că acest templu era locul „unde este scaunul satanei”.

„Îngerului” bisericii din Tiatira (oraș închinat zeităților Apollo și Artemis, numit astăzi Akhisar), vizitatorul i-a reproșat tolerarea unei femei numite Izabela, ce se considera prooroc și îi învăța pe oameni „să facă desfrânări şi Rev John Writes4să mănânce cele jertfite idolilor” (2:20). Nu știm de ce era atât de importantă această femeie încât să merite atenția unor entități superioare, însă e posibil ca ea să fie doar o copie a Izabelei din Vechiul Testament, soția regelui Ahab, care promova închinarea la Baal și persecuta profeții lui Yahweh. Tot pentru acest „înger”, vizitatorul mai are un mesaj cel puțin ciudat: „Şi celui ce biruieşte şi celui ce păzeşte până la capăt faptele Mele, îi voi da lui stăpânire peste neamuri. Şi le va păstori pe ele cu toiag de fier şi ca pe vasele olarului le va sfărâma, precum şi eu am luat putere de la Tatăl Meu. Şi-i voi da lui steaua cea de dimineaţă” (2:26-28). Cu alte cuvinte, cei care îi vor rămâne fideli vor primi stăpânirea omenirii, pe care o vor strivi „ca pe vasele olarului”, în același mod în care interlocutorul lui Ioan a luat putere de la tatăl său. Ba, mai mult, el le va oferi adepților săi planeta Venus. Această preluare a puterii pare o uzurpare de tron, iar singurul despre care știm că a preluat tronul în acest mod este Enki, care și-a atacat tatăl. Tot el este cel al cărui simbol era planeta Venus sau luceafărul de dimineață. Să fi fost Enki cel care îi vorbea lui Ioan?

Al cincilea „înger” era cel din Sardes (fosta capitală a regatului Lidiei, aflat pe teritoriul Turciei de astăzi), mesajul către el fiind: „Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort. Priveghează şi întăreşte ce a mai rămas şi era să moară. Căci n-am găsit faptele tale depline înaintea Dumnezeului Meu. Drept aceea, adu-ţi aminte cum ai primit şi ai auzit şi păstrează şi te pocăieşte. Iar de nu vei priveghea, voi veni ca un fur şi nu vei şti în care ceas voi veni asupra ta” (3:1-3). Îndemnul „priveghează” ne duce cu gândul tot la un Veghetor, căruia misteriosul personaj îi sugera să-și facă treaba pentru care se afla pe Pământ.

Celui de-al șaselea „înger”, cel din Filadelfia (aflat tot în Turcia și numit în prezent Alașehir), i s-a spus: „îţi dau din sinagoga satanei, dintre cei care se zic pe sine că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată, îi voi face să vină şi să se închine înaintea picioarelor tale şi vor cunoaşte că te-am iubit” (3:9). Despre această iubire vorbește chiar și numele orașului, Filadelfia traducându-se ca „iubire frățească”.

Ultimul mesaj îi era adresat „îngerului” din Laodicea: „Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte (…) Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol! Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogăţeşti, şi veşminte albe ca să te îmbraci şi să nu se dea pe faţă ruşinea goliciunii tale, şi alifie de ochi ca să-ţi ungi ochii şi să vezi” (3:15-18). Cu această ocazie, vizitatorul lui Ioan și-a declinat identitatea: „Acestea zice Cel ce este Amin, martorul cel credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu” (3:14). Cuvântul românesc „amin” se scrie „amen” în latină, greacă şi ebraică. Varianta oficială a Bisericii este că „amen” înseamnă „aşa să fie”, ceea ce ar transforma citatul biblic în „acestea zice Cel ce este aşa să fie”. Privind lucrurile din acest unghi, fraza nu are niciun sens, nici măcar pentru cei mai fanatici creştini. Prin urmare, traducerea este greşită. Amen, Amun și Amon sunt numele zeității egiptene numite de greci Ammon și de cartaginezi Ba’al-Hamon. Prin urmare, cel care l-a trimis pe Ioan la îngerul bisericii ding-amun-d Laodicea nu folosea fraze ambigue, ci şi-a declinat identitatea: el era marele Amen / Amon al egiptenilor. De asemenea, acest zeu sub forma Amen (sau Amin în română) este pomenit la sfârşitul fiecărei rugăciuni creştine. Care ar fi motivul? Răspunsul îl găsim în cartea Despre Isis şi Osiris a istoricului Plutarh: „Aproape toţi cred că Amun, pe care grecii l-au făcut Amon, era pentru egipteni numele propriu al lui Jupiter. Manethon Sebenitul crede că acest cuvânt indică ceea ce este ascuns, sau chiar faptul de a te ascunde. Hecateu din Abdera însă spune că egiptenii se foloseau de acest nume pentru a se striga unul pe altul; că din firea lui acest cuvânt este o chemare; că acest popor crede că cel dintâi dintre zei, pe care îl confundă cu universul, este un zeu ascuns şi necunoscut şi că îl roagă să li se arate rostind «Amun»; pe atât este neamul egiptean de reţinut şi de secret în ce priveşte filosofia lui religioasă. Şi toate acestea sunt adeverite unanim de către cei mai înţelepţi dintre greci, ca Solon, Thales, Platon, Eudoxiu, Pitagora urmaţi, printre mulţi alţii, de Licurg însuşi, care toţi au călătorit în Egipt şi acolo au stat în preajma preoţilor din această ţară”. Aşadar, toţi aceşti înţelepţi greci pomeniţi de Plutarh consideră că egiptenii foloseau foarte des numele Amun / Amen, în speranţa că astfel li se va arăta zeul. Acesta este adevăratul motiv pentru care, la sfârşitul fiecărei rugăciuni, milioanele de credincioşi din ultimii două mii de ani îl pomenesc pe Amon, fără să fie conştienţi de acest lucru. Întemeietorii creştinismului au preluat o parte din cultul lui Amon şi l-au introdus în religia lui Iisus, sperând în continuare că zeul li se va arăta dacă numele lui va fi rostit de un număr suficient de ori. Zeul egiptean Amon era Enki al sumerienilor, ceea ce sugerează de altfel și mesajul către „îngerul” din Tiatira.

După ce a notat mesajele pentru cei șapte „îngeri” din Anatolia, Ioan spune că „m-am uitat şi iată o uşă era deschisă în cer şi glasul cel dintâi – glasul ca de Apocalypse_by_pierremassinetrâmbiţă, pe care l-am auzit vorbind cu mine – mi-a zis: Suie-te aici şi îţi voi arăta cele ce trebuie să fie după acestea. Îndată am fost în duh; şi iată un tron era în cer şi pe tron şedea Cineva. Şi Cel ce şedea semăna la vedere cu piatra de iasp şi de sardiu, iar de jur împrejurul tronului era un curcubeu, cu înfăţişarea smaraldului” (4:1-3). Cel mai probabil, Ioan a fost luat cu o navă și dus înaintea altui personaj cu înfățișare stranie, asemănător unor pietre prețioase ale căror culori naturale sunt brun, negru și roșu. Aspectul său fizic ciudat se poate explica tot printr-un costum similar celui purtat de primul personaj care l-a vizitat pe Ioan. „În mijlocul tronului şi împrejurul tronului” se aflau „patru fiinţe, pline de ochi, dinainte şi dinapoi”, identice celor zărite de Iezechiel în Vechiul Testament: una asemănătoare leului, una asemănătoare vițelului, una cu chip de om și ultima cu aspect de vultur (4:6-7). „Şi din tron ieşeau fulgere şi glasuri şi tunete; şi şapte făclii de foc ardeau înaintea tronului” (4:5), o adevărată feerie de lumini și sunete. În fața tronului se afla ceva „ca o mare de sticlă, asemenea cu cristalul” (4:6), adică un ecran, iar în jurul tronului erau douăzeci și patru de scaune pe care stăteau douăzeci și patru de bătrâni „îmbrăcaţi în haine albe şi purtând pe capetele lor cununi de aur” (4:4). Putem presupune că Ioan îi considera bătrâni din cauza culorii albe a părului lor, o culoare obișnuită, alături de cea galbenă, la rasa „zeilor”. Aceștia, care probabil constituiau Consiliul zeilor descris de miturile multor popoare, „căzând înaintea Celui ce şedea pe tron, se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor şi aruncau cununile lor înaintea tronului” (4:10).

În mâna celui de pe tron, Ioan a văzut o carte „scrisă înăuntru şi pe dos, pecetluită cu şapte peceţi” (5:1). Un „înger puternic” a întrebat cine este vrednic să rupă pecețile și să deschidă cartea. Cum nimeni nu s-a oferit, Ioan a început să plângă. Îngerul l-a liniștit și i-a arătat „un Miel, ca înjunghiat, şi care avea şapte coarne şi şapte ochi” (5:6). Creatura a luat cartea din mâna celui ce ședea pe tron, moment în care „cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinţilor” (5:8). Aceștia „cântau o cântare nouă”, alături de ei auzindu-se „glas de îngeri mulţi, de jur împrejurul tronului şi al fiinţelor şi al bătrânilor, şi era numărul lor zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii” (5:11). Să fi fost Ioan martorul unei slujbe religioase sau a nimerit în mijlocul unei petreceri? Această ipoteză nu ar fi una extravagantă, ținând cont că miturile antice ale majorității popoarelor descriau adeseori petreceri ale zeilor. Să nu uităm că țelul suprem al vikingilor era de a ajunge în Valhalla, unde să petreacă alături de zei.

Cei douăzeci și patru aveau în mâini pahare și instrumente muzicale. Cântau și se tot aruncau la pământ, ceea ce ar putea fi metoda lui Ioan de a descrie dansul. Nu doar aceștia cântau, ci se auzea „glas de îngeri mulţi, de jur împrejurul tronului şi al fiinţelor şi al bătrânilor”; cu alte cuvinte, muzica răsuna în toată sala. „Din tron ieşeau fulgere şi glasuri şi tunete; şi şapte făclii de foc ardeau înaintea tronului”, aceste sunete și jocuri de lumini fiind extremGods2 de asemănătoare cu cele dintr-un club ori o discotecă. Prin urmare, cel care stătea pe „tronul” înconjurat de lumini ar putea fi DJ-ul. Biblia susține că acesta chiar a comandat mâncare și alcool, Ioan auzindu-l spunând: „măsura de grâu un dinar, şi trei măsuri de orz un dinar. Dar de untdelemn şi de vin să nu te atingi” (6:6). Deși adeseori ignorat acest pasaj, nu poate reprezenta decât o negociere a prețurilor grâului (pâinii), untdelemnului (uleiului), orzului (berii) și vinului. Ce mai, o adevărată petrecere cu muzică, dans, mâncare și băutură! Nu lipsesc nici țigările, Ioan susținând că „a venit un alt înger şi a stat la altar, având cădelniţă de aur, şi i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur dinaintea tronului (pupitrul DJ-ului). Şi fumul tămâiei s-a suit, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor” (8:3-4). De ce ar fi avut nevoie acele ființe de tămâie? Respectivul „înger” nu a fost trimis să ducă tămâie „pe altarul de aur dinaintea tronului”, ci țigări DJ-ului. Ioan nu văzuse țigări în viața lui, prin urmare nu le putea descrie. După cunoștințele lui, tămâia era cea care scotea un asemenea fum, așadar nu putea fi vorba decât despre așa ceva. Însă noi astăzi putem recunoaște o țigară ca fiind acel obiect din mâna „îngerului”, care scotea fum. Se pare că Ioan a făcut cunoștință tot atunci și cu ciocolata. Un glas din cer l-a trimis la un înger să-i ceară „o carte mică, deschisă”, pe care o ținea în mână. Îngerul i-a spus: „Ia-o şi mănânc-o şi va amărî pântecele tău, dar în gura ta va fi dulce ca mierea. Atunci am luat cartea din mâna îngerului şi am mâncat-o; şi era în gura mea dulce ca mierea, dar, după ce-am mâncat-o pântecele meu s-a amărât” (10:9-10). Nu știm ce era acea „cărticică”, dar sunt mari șanse să fi fost o banală bucată de ciocolată, care să-i fi făcut gura „dulce ca mierea” și să-l fi stricat la burtă („pântecele meu s-a amărât”).

Când mielul cu „şapte coarne şi şapte ochi” a rupt primele patru peceți ale cărții luate de la DJ-ul de pe „tron”, lui Ioan i s-au arătat cei patru călăreți apocaliptici. Primul, călare pe un cal alb, era înarmat cu un arc „şi i s-a dat lui cunună şi a pornit ca un biruitor ca să biruiască” (6:2). Celui de-al doilea, care călărea un cal roșu, „i s-a dat să ia pacea de pe pământ, ca oamenii să se junghie între ei; şi o sabie mare i s-a dat” (6:4). Al treilea, înfățișat pe un cal negru, „avea un cântar în mâna lui” (6:5). Ultimul avea un cal galben-vânăt iarfour-horsemen-of-the-apocalypse numele său era „Moartea; şi iadul se ţinea după el; şi li s-a dat lor putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabie şi cu foamete, şi cu moarte şi cu fiarele de pe pământ” (6:8). Pentru a afla cine sunt acești patru călăreți apocaliptici, care au înfricoșat nenumărate generații de aproape două milenii, nu trebuie decât să aruncăm o privire în mitologia egipteană. Aici, actorii principali ai marilor conflicte divine erau în număr de patru, fiecare având o culoare specifică: Ra era galben, Osiris era negru, Seth era roșu iar Horus, alb. Aceștia au fost identificați cu Anu, Enki, Enlil și Marduk ai popoarelor mesopotamiene. Primul călăreț, cel ce avea calul alb, era înarmat cu un arc. Marduk / Horus prezenta adeseori aspecte ale unei divinități războinice. Biblia afirmă că „i s-a dat lui cunună şi a pornit ca un biruitor ca să biruiască”, în timp ce lui Marduk i s-a oferit conducerea Pământului, după care a pornit cel de-al doilea război al zeilor împotriva unchiului său. Celui care călărea un cal roșu „i s-a dat să ia pacea de pe pământ, ca oamenii să se junghie între ei; şi o sabie mare i s-a dat”. Popoarele antice susțineau că epoca de Aur a omenirii, perioada de pace și armonie, s-a sfârșit odată cu sosirea lui Enlil / Seth. Venirea sa pe planeta noastră a dus la începerea primului război al zeilor. Despre călărețul calului negru Biblia afirmă că „avea un cântar în mâna lui”. În Cartea egipteană a morților, Osiris / Enki era judecătorul lumii de dincolo, în fața căruia inima fiecărui defunct era cântărită într-o balanță. În plus, acțiunile sale au pus în balanță suveranitatea Pământului în repetate rânduri, atunci când și-a atacat tatăl, când a pornit revolta Veghetorilor și când a trimis oamenilor religia prin Enoh, toate aceste evenimente chiar având loc în era Balanței. Apocalipsa lui Ioan îl numește Moartea pe călărețul calului galben. Anu / Ra este cel care a aprobat moartea oamenilor în timpul celui de-al doilea război al zeilor, atât prin molime cât și prin Potop. Despre acești patru cavaleri (adică nobili, diferențiindu-se de restul) apocaliptici, Biblia afirmă că „li s-a dat lor putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabie şi cu foamete, şi cu moarte şi cu fiarele de pe pământ”. Din miturile antice știm că al doilea război al zeilor, precum și molimele sau foametea din acea perioadă au cuprins toată porțiunea de uscat a Pământului, care reprezintă astăzi 29,2% din suprafața totală a planetei noastre. Adică aproximativ un sfert din suprafața Terrei sau, după cuvintele Bibliei, „a patra parte a pământului”.

Când a fost ruptă a cincea pecete, Ioan a văzut „sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o” (6:9), adepții lui Enlil uciși în acel mare război, ce așteptau răzbunarea: „până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ?” (6:10). Apocalipsa susține că „fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei” (6:11).

După ce a fost ruptă cea de-a șasea pecete, „s-a făcut cutremur mare, soarele s-a făcut negru ca un sac de păr şi luna întreagă s-a făcut ca sângele, și stelele cerului au căzut pe pământ, precum smochinul îşi leapădă smochinele sale verzi, când este zguduit de vijelie. Iar cerul s-a dat în lături, ca o carte de piele pe care o faci sul şi toţi munţii şi toate insulele s-au mişcat din locurile lor. Şi împăraţii pământului şi domnii şi căpeteniile oştilor şi bogaţii şi cei puternici şi toţi robii şi toţi slobozii s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor, Strigând munţilor şi 07stâncilor: Cădeţi peste noi şi ne ascundeţi pe noi de faţa Celui ce şade pe tron şi de mânia Mielului; Că a venit ziua cea mare a mâniei lor, şi cine are putere ca să stea pe loc?” (6:12-17). Aceste întâmplări par a descrie exact perioada celui de-al doilea mare război al zeilor, anticii susținând că atunci a fost acoperit Soarele (ceea ce a dat naștere erei glaciare), stelele au căzut pe Pământ iar bătălia finală dintre armatele lui Enlil și Marduk a fost precedată de un cutremur devastator. În a doua versiune a legendei Luanei din munții Buzăului, ea i-a învățat pe oameni să se ascundă în stânci pentru a se salva din calea flăcărilor aruncate de dușmani, ca dovadă existând mulțimea de așezări rupestre din zona Carpaților de curbură, în special între Colți și Bozioru. Ioan susține că tot atunci a văzut patru „îngeri” ce țineau „cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici peste mare, nici peste vreun copac” (7:1). Un alt „înger” „care se ridica de la Răsăritul Soarelui şi avea pecetea Viului Dumnezeu” (7:2) le-a ordonat celor patru să țină vânturile în frâu până când vor fi pecetluiți „pe frunţile lor” o sută patruzeci și patru de mii de oameni, dintre „robii Dumnezeului nostru”, câte douăsprezece mii din fiecare trib al lui Israel. Această descriere a îngerilor ce țineau vânturile în frâu amintește de perioada de secetă menționată de Epopeele lui Ghilgameș și Atra-Hasis, cea din urmă afirmând că

Ploile zeilor în lăcașul lor să rămână;

Jos, pe Pământ, apele să nu mai curgă din izvoare.

Și vântul să bată, pământul să usuce,

Și norii să se facă mari, dar apa să nu-și lase”.

După ce a fost ruptă ultima pecete, „s-a făcut tăcere în cer, ca la o jumătate de ceas” (8:1). Apoi, Ioan a văzut șapte „îngeri” cărora li s-a dat câte o trămbiță. Un alt „înger” și-a făcut apariția și a aruncat foc pe Pământ. Imediat după „s-au pornit tunete şi glasuri şi fulgere şi cutremur” (8:5). Primind semnalul, cei șapte au început să sufle în trâmbițele lor. „Şi a trâmbiţat întâiul înger, şi s-a pornit grindină şi foc amestecat cu sânge şi au căzut pe pământ; şi a ars din pământ a treia parte, şi a ars din copaci a treia parte, iar iarba verde a ars de planets-full-hd-blue-space-apocalypse-collisions-950292tot. A trâmbiţat, apoi, al doilea înger, şi ca un munte mare arzând în flăcări s-a prăbuşit în mare şi a treia parte din mare s-a prefăcut în sânge; Şi a pierit a treia parte din făpturile cu viaţă în ele, care sunt în mare, şi a treia parte din corăbii s-a sfărâmat. Şi a trâmbiţat al treilea înger, şi a căzut din cer o stea uriaşă, arzând ca o făclie, şi a căzut peste izvoarele apelor. Şi numele stelei se cheamă Absintos. Şi a treia parte din ape s-a făcut ca pelinul şi mulţi dintre oameni au murit din pricina apelor, pentru că se făcuseră amare” (8:7-11). Despre focul care a căzut din cer arzând o mare parte a planetei noastre vorbesc miturile multor popoare, care specifică însă că această întâmplare a avut loc înainte de Potop, mai exact în timpul bătăliei finale dintre armatele lui Enlil și Marduk. De exemplu, pentru indienii hopi, „prima lume a fost distrusă, ca pedeapsă pentru ticăloşia oamenilor, de către un foc a-toate-nimicitor”, pentru scandinavi uriașul Surtr a dat foc universului în timpul Ragnarokului iar în Ramayana prințul Rama a lansat împotriva demonului Ravana arma „aducătoare de moarte prin foc ceresc”. După ce a trâmbițat al patrulea „înger”, Apocalipsa susține că „a fost lovită a treia parte din soare, şi a treia parte din lună, şi a treia parte din stele, ca să fie întunecată a treia parte a lor şi ziua să-şi piardă din lumină a treia parte, şi noaptea tot aşa” (8:12). În capitolul al doisprezecelea, coada unui balaur roșu „târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ”. O întâmplare asemănătoare se găsește în scrierea persană Bundahish, unde Angra Mainyu a „atacat şi tulburat cerul”, stăpânind „a treia parte din cer, împânzind-o cu întunecime”. În acelaşi timp, planetele s-au răsculat împotriva cerului, stârnind haos în tot Cosmosul. Acest episod a avut loc în timpul marelui război al zeilor, după „îngheţul pustiitor şi necruţător” (era glaciară). Vedem așadar din nou că Apocalipsa lui Ioan nu reprezintă o profeție a viitorului, ci amintirea trecutului. De ce a fost lovită a treia parte din cer? Răspunsul se găsește la sumerieni, pentru care cerul era împărțit în trei regiuni: partea superioară era a lui Enlil, partea mediană a lui An iar cea inferioară a lui Enki. În timpul celui de-al doilea mare război al zeilor, Marduk a luat locul tatălui său. Prin urmare, acea parte de cer împânzită „cu întunecime” de Angra Mainyu (Enlil) sau de îngerii Apocalipsei era cea moștenită de Marduk.

Ce erau acel „munte mare arzând în flăcări” care a căzut în mare, prefăcând în sânge a treia parte a ei, și acea „stea uriaşă, arzând ca o făclie”, numită Absintos, care „a căzut peste izvoarele apelor”, făcând amară a treia parte din ele? Mulți au interpretat aceste două obiecte în fel și chip, considerându-le asteroizi, meteoriți sau chiar planete de mici dimensiuni. Însă un corp ceresc natural nu ar putea face o parte din ape roșii sau amare. Cel mai probabil este vorba despre arme ale „zeilor”, bombe chimice, lansate din nave în cel de-al doilea mare război al lor. Miturile antice ne spun că Enlil a lovit omenirea cu diferite molime, însă nu ni s-a oferit nicio descriere a modalității în care acest lucru s-a întâmplat. Dacă a fost vorba de viruși artificiali, creați în laborator, Apocalipsa lui Ioan tocmai ne-a descris modalitatea în care aceștia au fost împrăștiați pe Pământul măcinat deja de cumplitul război.

După ce al cincilea „înger” a sunat din trâmbiță, Ioan a văzut „o stea căzută din cer pe pământ şi i s-a dat cheia fântânii adâncului. Şi a deschis fântâna adâncului şi fum s-a ridicat din fântână, ca fumul unui cuptor mare, şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii” (9:1-2). Și din acest pasaj reiese descrierea unei bombe teribile, asemănătoare „muntelui înflăcărat” și „stelei” Absintos. O astfel de „stea” căzută din cer, care a penetrat scoarța terestră, ajungând până în lumea subterană (cartierul general al Veghetorilor), se întâlnește și în Ramayana. Numită „Arma Strămoșului”, pe care prințul Rama o primise de la Agastya și „o ținuse pentru împrejurarea supremă”, era o bombă nemaintâlnită până în acel moment: „săgeata aceasta care avea adunată în ea energia tuturor ființelor, strălucea ca Soarele. Ea putea să răzbată un munte, putea trăsni după aceea un șir de o sută de elefanți, și apoi putea să prefacă în pulbere alt șir de o sută de care, iar în cele din urmă tot mai putea să sfărâme, la o depărtare de zece yoiana, o cetate de granit”. Conform miturilor, această armă a fost lansată de Enlil la începutul bătălieiarmageddondfd finale dintre el și Marduk, chiar înainte de Potop. Atacând lumea subterană, ea a cauzat enorme mișcări tectonice, descrise de strămoșii noștri ca o serie de cutremure devastatoare. Astfel, Marduk și Veghetorii săi au fost nevoiți să-și părăsească ascunzătoarea și să înfrunte armata lui Enlil. Epopeea lui Ghilgameș, descrie acest episod astfel: „La primele licăriri ale zorilor, un nor negru (nava lui Enlil) s-a ivit în slava cerului, tuna acolo unde Adad, stăpânul furtunii (Enlil), călărea pe nori. Peste dealuri și câmpii, zeii Șullat și Haniș, crainicii Furtunii, o călăuzeau. Apoi zeii din hăurile Infernului (Veghetorii) se ridicară. Nergal (Marduk) deschise zăgazurile apelor din lumea de dincolo, Ninurta, stăpânul războiului, deschise canalele, iar cei șapte judecători ai Infernului, Anunnaki (căpeteniile Veghetorilor), înălțară torțele lor, aprinzând toată țara cu flacăra lor strălucitoare (au lansat arme asemănătoare rachetelor). În Apocalipsa biblică, după ce „steaua” a lovit „fântâna adâncului”, din care s-a ridicat fum similar unei ciuperci atomice, „din fum au ieşit lăcuste pe pământ şi li s-a dat lor putere precum au putere scorpiile pământului. Şi li s-a poruncit să nu vatăme iarba pământului şi nici o verdeaţă şi nici un copac, fără numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor” (9:3-4). Aceste „lăcuste” venite din lumea subterană nu erau insecte obișnuite, aspectul lor fizic fiind mai mult decât straniu: „înfăţişarea lăcustelor era asemenea unor cai pregătiţi de război. Pe capete aveau cununi ca de aur, şi feţele lor erau ca nişte feţe de oameni. Şi aveau păr ca părul de femei şi dinţii lor erau ca dinţii leilor. Şi aveau platoşe ca platoşele de fier, iar vuietul aripilor era la fel cu vuietul unei mulţimi de care şi de cai, care aleargă la luptă. Şi aveau cozi şi bolduri asemenea scorpiilor; şi puterea lor e în cozile lor, ca să vatăme pe oameni cinci luni” (9:7-10). Cel mai probabil, „lăcustele” din Adânc sunt navete de luptă de mici dimensiuni, asemănătoare avioanelor noastre, trimise de Veghetori în luptă ca urmare a atacului armatei lui Enlil împotriva cartierului lor general subteran. Apocalipsa dezvăluie în mod clar identitatea conducătorului „lăcustelor”: „au ca împărat al lor pe îngerul adâncului, al cărui nume, în evreieşte, este Abaddon, iar în elineşte are numele Apollion” (9:11). Nu încape nicio îndoială că acest Apollion este zeul numit de greci și romani Apollo, nimeni altul decât Marduk, fiul lui Enki, conducătorul Veghetorilor în cel de-al doilea război al zeilor. Un alt text apocaliptic, descoperit la Marea Moartă și intitulat Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului, susține că Belial va fi conducătorul „fiilor întunericului” în bătălia sfârșitului lumii. Numele Belial provine din babilonianul Bel („Domnul”), unul dintre epitetele lui Marduk, pe care canaanienii l-au transformat în Baal. Prin urmare, și acest manuscris descrie Apocalipsa din trecut, indicându-l tot pe Marduk ca fiind conducătorul Veghetorilor.

După ce a sunat din trâmbiță cel de-al șaselea „înger”, „au fost dezlegaţi cei patru îngeri, care erau gătiţi spre ceasul şi ziua şi luna şi anul acela, ca să omoare a treia parte din oameni” (9:15). Aceștia fuseseră „legaţi la râul cel mare, Eufratul” (9:14). Nu știm cine i-a legat pe acești „îngeri” lângă Eufrat, cum nu știm nici dacă este vorba despre patru zei mesopotamieni. Ar putea fi vorba despre Azazel / Enki și ajutoarele sale, ținând cont că, în Cartea lui Enoh, Dumnezeu i-a spus arhanghelului Mihail: „Du-tarmaghedone, leagă-l pe Semjaza și pe ajutoarele lui care s-au împreunat cu femeile, spurcându-se cu ele în necurăția lor. Iar când fiii lor se vor fi omorât unul pe celălalt, și când ei vor vedea nimicirea celor iubiți de ei, leagă-i trainic timp de șaptezeci de neamuri pe câmpiile Pământului, până în ziua judecății și sfârșitului lor, până la judecata ce va fi pentru vecii vecilor. În acele zile ei vor fi aruncați în prăpastia de foc, în chinurile temniței în care vor rămâne pe vecie. Și toți aceia care vor fi osândiți și nimiciți vor fi de acum încolo legați de ei până la sfârșitul tuturor neamurilor” (10:11-16). De asemenea, în mitologia scandinavă, Loki și copiii săi, zeița Hel, lupul Fenrir și șarpele Jormungadr, au fost legați în lumea subterană până la Ragnarok; odată eliberați, ei au început cruntul război împotriva zeilor Aesir, ce a dus la distrugerea lumii. La fel ca în miturile scandinave, și acești patru „îngeri” ai Apocalipsei creștine au pornit la război după ce au fost dezlegați. „Şi numărul oştilor era de douăzeci de mii de ori câte zece mii de călăreţi, căci am auzit numărul lor” (9:16), povestește Ioan, indicându-ne numărul exact al soldaților implicați în acel război: două sute de milioane. „Şi aşa am văzut, în vedenie, caii şi pe cei ce şedeau pe ei, având platoşe ca de foc şi de iachint şi de pucioasă; iar capetele cailor semănau cu capetele leilor şi din gurile lor ieşea foc şi fum şi pucioasă. De aceste trei plăgi: de focul şi de fumul şi de pucioasa, care ieşea din gurile lor, a fost ucisă a treia parte din oameni. Pentru că puterea cailor este în gura lor şi în cozile lor; căci cozile lor sunt asemenea şerpilor, având capete, şi cu acestea vatămă” (9:17-19). Acești „cai” cu capete de lei și cu „platoşe ca de foc şi de iachint şi de pucioasă”, din gurile cărora ieșea „foc şi fum şi pucioasă” nu par a fi animale obișnuite ci, mai degrabă, mijloace de transport probabil de genul motocicletelor de astăzi, dotate cu aruncătoare de rachete. Acești „cai” motorizați, alături de navetele „lăcuste”, au luptat în bătălia finală ce a precedat Potopul, ucigând o treime din populația Pământului.

Ioan afirmă că a văzut și „alt înger puternic, pogorându-se din cer, învăluit într-un nor şi pe capul lui era curcubeul, iar faţa lui strălucea ca soarele şiapocalypse_by_chevsy-d4i4zz6 picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc, și în mână avea o carte mică, deschisă. Şi a pus piciorul lui cel drept pe mare, iar pe cel stâng pe pământ, Şi a strigat cu glas puternic, precum răcneşte leul. Iar când a strigat, cele şapte tunete au slobozit glasurile lor” (10:1-3). Acest „înger” ce stătea „pe mare şi pe pământ”, ce ne duce cu gândul la colosul din Rhodos, „şi-a ridicat mâna dreaptă către cer și s-a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, Care a făcut cerul şi cele ce sunt în cer şi pământul şi cele ce sunt pe pământ şi marea şi cele ce sunt în mare, că timp nu va mai fi” (10:6). În acest fragment, Ioan pare a descrie aterizarea lui Enlil la locul bătăliei finale, existând în descrierea „puternicului înger” o serie de elemente specifice zeului furtunii: Soarele, focul, partea dreaptă, numărul șapte, norii și tunetele sunt simboluri ale lui Enlil, întâlnite în majoritatea religiilor antice.

Lui Ioan i s-a dat apoi „o trestie, asemenea unui toiag” și i s-a cerut să măsoare cu ea „templul lui Dumnezeu şi altarul şi pe cei ce se închină în el”, dar nu și curtea din afara templului, deoarece aceasta „a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare cetatea sfântă patruzeci şi două de luni” (11:2). Dacă acest templu este cel al lui Solomon, atunci este vorba de Marea Piramidă din Egipt, așa cum am demonstrat deja în urmă cu câteva capitole. Biblia nu ne oferă detalii despre motivul călcării în picioare a „cetății sfinte” de către neamuri, timp de trei ani și jumătate („patruzeci şi două de luni”), însă acest episod pare a descrie Bătălia Piramidelor, în care Enlil și armata sa au atacat Veghetorii baricadați în Marea Piramidă de la Giza imediat după Potop. Cineva, probabil un „înger”, i-a spus lui Ioan că „voi da putere celor doi martori ai mei şi vor prooroci, îmbrăcaţi în sac, o mie două sute şi şaizeci de zile (patruzeci și două de luni a câte treizeci de zile, adică tot trei ani și jumătate)”. Acești doi martori „sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice care stau înaintea Domnului pământului”, o referire clară la Enki, al cărui nume înseamnă „Domnul Pământului”. Nu poate fi vorba despre oameni obișnuiți, deoarece „dacă voieşte cineva să-i vatăme, foc iese din gura lor şi mistuieşte pe vrăjmaşii lor; şi dacă ar voi cineva să-i vatăme, acela trebuie ucis. Aceştia au putere să închidă cerul, ca ploaia să nu plouă în zilele proorociei lor, şi putere au peste ape să le schimbe în sânge şi să bată pământul cu orice fel de urgie, ori de câte ori vor voi” (11:5-6). Cel mai probabil, aceste două personaje, care stau înaintea lui Enki, sunt soli ai lui Enlil trimiși pentru a-i convinge pe Veghetori să se predea. Însă, după cum am văzut, Marduk a refuzat să renunțe la luptă, fiind în cele din urmă închis în Marea Piramidă. Exact același lucru ni-l sugerează și Apocalipsa lui Ioan: „când vor isprăvi cu mărturia lor, fiara care se 4horsemen1ridică din adânc va face război cu ei, şi-i va birui şi-i va omorî” (11:7). Ba, mai mult, ne indică locul exact în care s-a petrecut acțiunea: „și trupurile lor vor zăcea pe uliţele cetăţii celei mari, care se cheamă, duhovniceşte, Sodoma şi Egipt, unde a fost răstignit şi Domnul lor” (11:8). Dacă cel răstignit este Iisus, așa cum susține creștinismul, locul ar trebui să fie Ierusalimul, iar varianta oficială iudeo-creștină este că Sodoma s-a aflat undeva la sudul Mării Moarte. Aceste două locații nu sunt în Egipt, oricum le-am lua în calcul. Însă Apocalipsa afirmă că cetatea cea mare „se cheamă, duhovniceşte” Sodoma și Egipt, adică la modul figurat. Dacă este vorba despre Marea Piramidă din Egipt, atacul împotriva ei la scurt timp după Potop poate semăna cu atacul asupra Sodomei, descris în Vechiul Testament. La finalul conflictului, după capitularea lui Enki și a restului Veghetorilor, în Marea Piramidă a fost sacrificat Marduk, care a refuzat să se predea, ceea ce ar putea însemna acea „răstignire” la care se referea Ioan. Despre cei doi soli uciși de Marduk, Apocalipsa spune că „locuitorii de pe pământ se vor bucura de moartea lor şi vor fi în veselie şi îşi vor trimite daruri unul altuia, pentru că aceşti doi prooroci au chinuit pe locuitorii de pe pământ” (11:10). După trei zile și jumătate, cadavrele celor doi au fost reanimate și luate la cer: „duh de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei şi s-au ridicat pe picioarele lor şi frică mare a căzut peste cei ce se uitau la ei. Şi din cer au auzit glas puternic, zicându-le: Suiţi-vă aici! Şi s-au suit la cer, în nori, şi au privit la ei duşmanii lor” (11:11-12). Să mai susțină creștinismul că Iisus este singurul care a înviat după trei zile și s-a ridicat la cer… După plecarea celor doi în „nori”, „s-a făcut cutremur mare şi a zecea parte din cetate s-a prăbuşit şi au pierit în cutremur şapte mii de oameni, iar ceilalţi s-au înfricoşat şi au dat slavă Dumnezeului cerului” (11:13), acesta fiind probabil momentul în care Veghetorii s-au predat.

După ce al șaptelea „înger” a suflat în trâmbița sa, „s-au pornit, în cer, glasuri puternice care ziceau: Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său şi va împărăţi în vecii vecilor” (11:15). Cei douăzeci și patru de bătrâni din Consiliul zeilor i-au mulțumit conducătorului lor pentru că a preluat puterea și pentru că îi va pedepsi pe inamici: „neamurile s-au mâniat, dar a venit mânia Ta şi vremea celor morţi, ca să fie judecaţi, şi să răsplăteşti pe robii Tăi, pe prooroci şi pe sfinţi şi pe cei ce se tem de numele Tău, pe cei mici şi pe cei mari, şi să pierzi pe cei ce prăpădesc pământul” (11:18). Apoi „s-a deschis templul lui Dumnezeu, cel din cer, şi s-a văzut în templul Lui chivotul legământului Său, şi au fost fulgere şi vuiete şi tunete şi cutremur şi grindină mare” (11:19), din care reiese, fără să ne supunem la un exercițiu de imaginație prea dificil, descrierea aterizării unei nave.

Capitolul al doisprezecelea al Apocalipsei descrie alte evenimente importante din istoria Pământului, pe care le-am întâlnit deja în miturile antice, cum ar fi nașterea lui Enlil. Ioan susține că din cer i s-a arătat un semn: „o femeie înveşmântată cu soarele şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta cunună din douăsprezece stele. Şi era însărcinată şi striga, chinuindu-se şi muncindu-se ca să nască” (12:1-2). Apoi a văzut un alt semn: „iată un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne, şi pe capetele lui, şapte cununi împărăteşti” (12:3). Acesta „stătu înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când se va naşte”, întocmai ca titanul Kronos din miturile grecești, care își înghițea copiii imediat după nașterea lor. Acea femeie „a născut un copil de parte bărbătească, care avea să păstorească toate neamurile cu toiag de fier. Şi copilul ei fu răpit la Dumnezeu şi la tronul Lui, iar femeia a fugit în pustie, unde are loc gătit de Dumnezeu, ca să o hrănească pe ea, acolo, o mie două sute şi şaizeci de zile” (12:5-6). Acestă femeie „înveşmântată cu soarele” adică de partea luminii, a binelui, a taberei lui Anu și Enlil (simbolizată de Soare), ce călca Luna în picioare (adică era o inamică a taberei lui Enki, simbolizată de Lună), nu poate fi decât Ninhursag, care și-a părăsit familia, trecând de partea lui Anu și Enlil. Unul dintre epitetele ei în Mesopotamia era „regina cerului” și exact acest lucru semnifică acea „cunună din douăsprezece stele” pe care o purta pe cap. „Balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea”, care a fost aruncat pe Pământ împreună cu îngerii săi și care aștepta să înghită copilul nou-născut este „șarpele” Enki sau Kronos al grecilor. Acel „copil de parte bărbătească, care avea să păstorească toate neamurile cu toiag de fier”, abia născut de Ninhursag, este Enlil. Știm deja că Anu a fecundat-o artificial pe Ninhursag după vizita sa pe Pământ; Enki a aflat și a încercat să-și ucidă rivalul la tron în jurul anului 426.000 î.e.n. Însă „copilul ei fu răpit la Dumnezeu şi la tronul Lui”, adică dus pe planeta zeilor, acolo unde a stat până în momentul în care a fost gata să se întoarcă pe Terra, pentru a-și învinge fratele. Ninhursag „a fugit în pustie, unde are loc gătit de Dumnezeu”, dându-i-se „cele două aripi ale marelui vultur, ca să zboare în pustie, la locul ei, unde e hrănită acolo o vreme şi vremuri şi jumătate de vreme, departe de faţa şarpelui” (12:14). Enki a urmărit-o, încercând să obțină și el un fiu de la ea. „Şi şarpele a aruncat din gura lui, după femeie, apă ca un râu ca s-o ia apa” (12:15), ne spune Apocalipsa. „Şi pământul i-a venit femeii întangel-vs-dragon-wallpapersfreedesktop.com_1r-ajutor, căci pământul şi-a deschis gura sa şi a înghiţit râul pe care-l aruncase balaurul, din gură. Şi balaurul s-a aprins de mânie asupra femeii şi a pornit să facă război cu ceilalţi din seminţia ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Iisus. Şi a stat pe nisipul mării” (12:16-18), continuă Ioan. Ninhursag a stat ascunsă „o mie două sute şi şaizeci de zile”, adică trei ani (divini) și jumătate, până când Enlil a sosit pe planeta noastră pentru a-l ataca pe Enki. Apocalipsa ne descrie și lupta dintre cei doi frați: „Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui. Şi n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el” (12:7-9). Această „cădere” a lui Enki, exilul său pe planeta noastră, dovedește fără echivoc faptul că lui Ioan i s-au arătat evenimente din trecut, nicidecum dintr-un viitor apocaliptic.

Ioan afirmă că, pe când Balaurul Enki stătea pe nisipul mării, a văzut „ridicându-se din mare o fiară, care avea zece coarne şi şapte capete şi pe coarnele ei zece cununi împărăteşti şi pe capetele ei: nume de hulă. Şi fiara pe care am văzut-o era asemenea leopardului, picioarele ei erau ca ale ursului, iar gura ei ca o gură de leu. Şi balaurul i-a dat ei puterea lui şi scaunul lui şi stăpânire mare” (13:1-2). Cu şapte capete şi zece coarne, această Fiară are un aspect fizic identic cu cel al Balaurului. Ținând cont că Balaurul este Enki, Fiara identică cu el nu poate fi decât Marduk, fiul și moștenitorul său, ce era totodată și clona sa. Faptul că Fiara Marduk a moștenit tronul Balaurului Enki reiese și din pasajul „Balaurul i-a dat ei puterea lui şi scaunul lui şi stăpânire mare”. Ioan susține că „unul din capetele fiarei era ca înjunghiat de moarte, dar rana ei cea de moarte fu vindecată şi tot pământul s-a minunat mergând după fiară” (13:3), dar și că Fiara „a fost rănită cu sabia şi a rămas în viaţă” (13:14), miturile antice confirmând faptul că, în timpul celui de-al doilea război al zeilor, Marduk a fost rănit de către unchiul său, Enlil.

Despre această Fiară se mai spune că „şi-a deschis gura sa spre hula lui Dumnezeu, ca să hulească numele Lui şi cortul Lui şi pe cei ce locuiesc în cer. Şii s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască şi i s-a dat ei stăpânire peste toată seminţia şi poporul şi limba şi neamul” (13:6-7). Iar noi știm din legendele antice că Marduk a pornit cel de-al doilea război al zeilor împotriva unchiului său și că el a fost pentru o bună perioadă de timp conducătorul Pământului. Oamenii „s-au închinat balaurului, fiindcă i-a dat fiarei stăpânirea; şi s-au închinat fiarei, zicând: Cine este asemenea fiarei şi cine poate să se lupte cu ea?” (13:4). Într-adevăr, Enki și Marduk au fost venerați împreună. În Babilon, deşi a preluat atributele şi funcţiile celorlalţi zei, Marduk nu a făcut acelaşi lucru şi cu tatăl său, Enki fiind mereu la loc de cinste, alături de fiul său. Acest lucru se observă din turnurile gemene, foarte des întâlnite în arhitectura arabă care, deşi pentru arabi îi simbolizează pe Avraam şi pe fiul său, Ismael, în realitate sunt simboluri ale lui Enki și Marduk. Acelaşi lucru reiese şi din cele două mari piramide din Ghiza, considerate de unii morminte ale celor doi zei: cea a lui Kefren este mai mică decât cea a lui Keops dar, fiind ridicată pe un teren mai înalt, se află la aceeaşi înălţime cu aceasta. Evreii, care îl venerează pe Marduk sub numele Yahweh, au avut grijă să introducă în scrierile lor numărul 40 (echivalentul titlului de Mare Prinţ) al lui Enki, ca omagiu pentru tatăl zeului lor: Potopul a durat 40 de zile şi 40 de nopţi; spionii israeliţi au explorat Canaanul timp de 40 de zile; Eli, Saul, David şi Solomon au domnit câte 40 de ani; israeliţii au rătăcit în deşert timp de 40 de ani; la 40 de ani, Moise a fugit din Egipt, s-a întors după 40 de ani pentru a-şi lua poporul şi a murit după alţi 40; Moise a petrecut pe muntele Sinai trei perioade de câte 40 de zile şi 40 de nopţi; Otniel a fost judecător 40 de ani; sub Ghedeon au fost 40 de ani de pace; filistenii i-au asuprit pe israeliţi timp de 40 de ani; Ilie a mers 40 de zile prin pustiu până la muntele Horeb; Isac şi Esau s-au căsătorit la vârsta de 40 de ani; Iisus a petrecut 40 de zile în deşert; s-a înălţat la cer după 40 de zile de la învierea sa. Coarnele de berbec folosite de preoţii evrei sunt tot simbolul lui Enki. În plus, la mijlocul secolului al XX-lea, Brigada 35 de Paraşutism din cadrul Forţelor Defensive Israeliene avea ca siglă un şarpe înaripat de culoare verde. Şarpele înaripat e Lucifer sau Quetzalcohuātl iar verdele e culoarea zeului egiptean Osiris, care sunt doar trei dintre numele alternative ale lui Enki. Cu alte cuvinte, Apocalipsa lui Ioan nu minte atunci când susține că oamenii „s-au închinat balaurului, fiindcă i-a dat fiarei stăpânirea; şi s-au închinat fiarei”.

În capitolul al șaptesprezecelea, Ioan a fost dus „în duh, în pustie”, unde a văzut „o femeie şezând pe o fiară roşie, plină de nume de hulă, având şapte capete şi zece coarne. Şi femeia era îmbrăcată în purpură şi în stofă stacojie şi împodobită cu aur şi cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, având în mână un pahar de aur, plin de urâciunile şi de necurăţiile desfrânării ei. Iar pe fruntea ei scris nume tainic: Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului. Şi am văzut o femeie, beată de sângele sfinţilor şi de sângeleLady of the Apocalypse - Rodney Matthews mucenicilor lui Iisus” (17:3-6). „Îngerul” care îl însoțea i-a spus că acea fiară călărită de femeie „era şi nu este şi va să se ridice din adânc şi să meargă spre pieire. Şi se vor mira cei ce locuiesc pe pământ ale căror nume nu sunt scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, văzând pe fiară că era şi nu este, dar se va arăta” (17:8). Iar „cele şapte capete sunt şapte munţi deasupra cărora şade femeia. Dar sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul mai este, celălalt încă nu a venit, iar când va veni are de stat puţină vreme. Şi fiara care era şi nu mai este – este al optulea împărat şi este dintre cei şapte şi merge spre pieire. Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi, care încă n-au luat împărăţia, dar care vor lua stăpânire de împăraţi, un ceas, împreună cu fiara” (17:9-12). În plus, „apele pe care le-ai văzut şi deasupra cărora şade desfrânata, sunt popoare şi gloate şi neamuri şi limbi. Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe desfrânată şi o vor face pustie şi goală şi carnea ei o vor mânca şi pe ea o vor arde în foc” (17:15-16), iar „femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare care are stăpânire peste împăraţii pământului” (17:18). Dacă interpretarea dată de „înger” imaginilor prezentate este reală, apare inevitabil întrebarea: de ce era nevoie să i se arate lui Ioan simboluri, în loc de lucruri concrete? De ce i s-a arătat o femeie pe o fiară, în loc de o cetate pe șapte munți, alături de zece conducători? După cum se vede din textul biblic, Ioan nu a putut înțelege imaginile ce i-au fost prezentate, fiind nevoie de explicațiile „îngerului” de lângă el. Ținând cont de nivelul tehnologic mult evoluat al zeilor și de involuția unui simplu muritor de acum două milenii, chiar nu se găsea o metodă mai simplă de transmitere a unei informații? Astăzi, dacă un părinte ar încerca să-și învețe copilul câteva lucruri despre un oraș și despre conducătorii săi, nu ar apela la desene cu femei și balauri cu zece coarne. Prin urmare, logica ne spune că imaginile văzute de Ioan nu erau inutile, ci explicația lor e cea falsă. Fiara care „era şi nu este şi va să se ridice din adânc”, ce avea culoare roșie, șapte capete și zece coarne, este aceeași din capitolul al treisprezecelea, adică Marduk. Desfrânata împodobită cu pietre scumpe (ce denotă faptul că era de viță nobilă), „beată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Iisus (Enlil)”, ce îl călărea pe Marduk și pe fruntea căreia era scris numele Babilonului, nu poate fi decât marea zeiță a Babilonului, „curtezana zeilor”, „vulva cerului” sau „prostituata divină”, nimeni alta decât Iștar, sora și consoarta lui Marduk. Reprezentarea ei călare pe Marduk poate fi o metodă de a simboliza relația sexuală dintre cei doi. După cum am văzut, Iștar a luptat alături de Enki și Marduk în cel de-al doilea mare război al zeilor. Ea este cea din viziunea apocaliptică a lui Ioan, „Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului”.

Ioan povestește că a văzut și „o altă fiară, ridicându-se din pământ, şi avea două coarne asemenea mielului, dar grăia ca un balaur și toată stăpânirea celei dintâi fiare ea o pune în lucrare, în faţa ei. Şi face pământul şi pe locuitorii de pe el să se închine fiarei celei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Şi face semne mari, încât şi foc face să se pogoare din cer, pe pământ, înaintea Pope Benedict XVI thanks World Youth Day volunteers at a ceremony at The Domain in Sydneyoamenilor, și amăgeşte pe cei ce locuiesc pe pământ prin semnele ce i s-au dat să facă înaintea fiarei, zicând celor ce locuiesc pe pământ să facă un chip fiarei care a fost rănită cu sabia şi a rămas în viaţă. Şi i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei, ca chipul fiarei să şi grăiască şi să omoare pe toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei” (13:11-15). Această „fiară” mai mică a fost numită „Antihrist” de către literatură creștină ulterioară – deși Apocalipsa nu folosește nici măcar o singură dată acest cuvânt – și echivalată cu o mulțime de personaje de-a lungul timpului. În Apocalipsa lui Ezdra, înfățișarea Antihristului este asemănătoare unei fiare sălbatice; pe chip are scris cuvântul „Antihrist”; ochiul său drept este precum luceafărul dimineții, în timp ce stângul stă nemișcat, are gura largă de un cot, dinții de o palmă, degetele ca niște coase iar urmele pașilor săi sunt late de două palme. În realitate, identitatea sa este mult departe de cea intuită de cercetători și teologi. Simbolizarea sa ca „fiară” denotă o legătură de rudenie cu prima fiară, Marduk. Singura rudă a lui Marduk care „face pământul şi pe locuitorii de pe el să se închine fiarei celei dintâi” este fiul acestuia, Enoh / Nabu. Din miturile antice știm că Enoh a fost un slujitor devotat al tatălui său, lucru exemplificat de Ioan prin „toată stăpânirea celei dintâi fiare ea o pune în lucrare, în faţa ei”, el fiind totodată cel care care a adus oamenilor prima religie. Tot lui i s-au încredințat secretele magiei, astfel reușind să facă „semne mari, încât şi foc face să se pogoare din cer, pe pământ, înaintea oamenilor, și amăgeşte pe cei ce locuiesc pe pământ prin semnele ce i s-au dat să facă înaintea fiarei”. Enki, cel numit „Balaurul” în Apocalipsă, era considerat zeul înțelepciunii; ulterior, în viziunea anticilor, Enoh a preluat acest atribut de la bunicul său. Ioan subliniază această idee prin expresia „grăia ca un balaur”. Nu cu voce groasă, așa cum am fi tentați să credem, ci cu înțelepciune, precum „Balaurul” Enki. Așadar, „antihristul” de care se tem sute de milioane de oameni nu este decât Enoh / Nabu, fiul și moștenitorul lui Marduk.

Apocalipsa susține că Fiară cea mică, Enoh, „îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei. Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase” (13:16-18). Ce înseamnă cu adevărat acest număr, care reprezintă unul dintre cele mai mari mistere ale omenirii de aproape două milenii? S-au dat sute de explicaţii mai mult sau mai puţin plauzibile, însă nimeni n-a reuşit să-i afle adevărata semnificație. Figuri dominante ale diverselor epoci au fost asociate cu acest „număr al fiarei”, ca de exemplu Nero, Napoleon Bonaparte, Hitler sau Papa (oricare dintre ei). Citatul lui Ioan Teologul nu doar a băgat în ceaţă milioane de oameni, ci a și creat hexakosioihexekontahexafobia sau frica de numărul 666.

În matematică, 666 este suma primelor 36 de numere, fiind un număr triunghiular. Numerele triunghiulare sunt cele care pot forma un triunghi echilateral. Acesta este primul indiciu în decodificarea numărului. 666 este, de asemenea, suma pătratelor primelor şapte numere prime. În general, acest număr este privit ca unul malefic, fiind asociat cu Satan datorită citatului biblic. Acesta este cel de-al doilea indiciu.

Puţini ştiu că, pentru traci în general şi pentru daci în special, 666 a fost un număr extrem de important. Legendele lor susţineau că Gemenii Divini Zalmoxis revin pe Pământ odată la 666 de ani. În timpul lui Burebista s-a decis ca primul an al calendarului dac să fie considerat anul naşterii Gemenilor Divini (adică 713 î.Hr.), iar cel de-al 666-lea (47 î.Hr.) să fie anul 666-celebrity-wallpaperreformelor politico-religioase. Acest număr apare pe tot felul de inscripţii de pe întreg teritoriul tracilor, ca SSS, CCC (C = 6 grec) sau VIVIVI (VI = 6 latin). De exemplu, o rugăciune a unei femei gete, zalmoxiană, a fost găsită pe o placă de marmură de la Tomis: „Ayrelia Beneria Symforo Syn dio Syn ze sase tri Kai tethi gatri Ayris nonam Niascharian”. Această rugăciune se traduce astfel: „Strălucitoare, curată, măreaţă Doamnă, sunt credincioasă, sunt cu trei de şase, dar atât te rog: cândva să mă ajuţi să renasc”. Numărul 666 nu este întâlnit doar în textul curent („trei de şase”), ci şi ascuns. Citind doar majusculele, reiese „AB SSS K AN”, ce se traduce „cu 666 de ani”. Conform doctorului Napoleon Săvescu, acesta era semnul la care se închinau tracii întorşi la adevărata religie, semn pe care îl purtau pe mâna dreaptă sau pe frunte. În cartea Dacia Secretă, Adrian Bucurescu prezintă mai multe astfel de exemple. Pe o placă de marmură descoperită în oraşul Tetova din Macedonia se află următoarea inscripţie: „Sunt cu numărul trei de şase, care pentru mine e sfânt. Mi-ar plăcea să mă înalţ în Tărâmul Zeilor”. Pe un opaiţ de la Drobeta scrie, de la dreapta la stânga: „E NAMOR SSS” („cu numărul 666”). Pe un opaiţ descoperit în cetatea veche de la Celei-Corabia (judeţul Olt) este scris „CVIVI”, combinaţie între 6 grecesc (C) şi 6 latinesc (VI). Tot în astfel de combinaţii apare 666 pe cărămizi şi ţigle găsite la Bumbeşti-Jiu, precum şi în alte cetăţi dacice.

Aşadar, tracii asociau acest număr cu Gemenii Divini. Acesta este cel de-al treilea indiciu al nostru, care ne poate ajuta să descifrăm unul dintre cele mai bine păstrate coduri ale istoriei. Vă vine sau nu să credeţi, răspunsul a fost chiar în faţa noastră în tot acest timp.

Pentru strămoşii noştri, indiferent de cultura din care făceau parte, anumite numere (1,3,7,9,12, etc.) erau foarte importante. Aceste numere şi-au păstrat importanţa chiar şi ziua de azi. Deşi numerologii dau tot felul de explicaţii pentru aceste numere, o ignoră pe cea mai importantă: numerele reprezintă divinităţi. 1 este zeul suprem, indiferent de religie. 2 este un cuplu de zei, ce îi semnifică de obicei pe Gemenii Divini (Enki și Ninhursag, Marduk şi Iştar, Apollo şi Artemis, Freyr şi Freyja). Cifra 3 este o trinitate, întâlnită în majoritatea religiilor. De exemplu, prima trinitate din Mesopotamia era formată din Anu, Enlil şi Enki. A fost urmată de cea de-a doua, formată din Enki şi copiii săi, Marduk şi Iştar. În brahmanism avem Trimurti compusă din Brahma, Vişnu şi Şiva, în creştinism Sfânta Treime, și așa mai departe. Cifra 4 reprezintă familia „satanică”, adică pe Enki şi Ninhursag, alături de copiii lor, Marduk şi Iştar. Pentru egipteni, cifra 8 reprezenta marea Ogdoadă din Hermopolis iar 9, Marea Enneadă din Heliopolis (grupuri de opt, respectiv nouă zei). 12 este numărul titanilor şi al zeilor olimpieni în Grecia antică, numărul zeilor conducători sumerieni, numărul apostolilor lui Iisus în creştinism, etc. În concluzie, numerele „magice” reprezintă entităţi superioare oamenilor, pe care le-au numit zei. Prin urmare, sunt mari şansele ca şi 666 să reprezinte una sau mai multe astfel de zeităţi. Ioan spunea că „este număr de om”, prin om înţelegându-se o persoană, o entitate sau o fiinţă.

În Apocalipsă, 666 e asociat cu Răul, cu Satan, cu Fiara sau cu Antihristul. La traci, era asociat cu Gemenii Divini, adică Marduk (cel numit de creştini Satan) şi sora sa, Iştar. Ioan scria: „cine are pricepere să socotească numărul fiarei”, dându-ne un indiciu foarte important în aflarea semnificaţiei reale a acestui număr. Pentru a socoti „numărul fiarei”, este necesar să apelăm la matematică.

Triada satanicaDupă cum ne-a relevat matematica, 666 este un număr triunghiular, adică poate fi simbolizat printr-un triunghi echilateral. Iar acest triunghi asociat cu răul nu poate fi decât triada „satanică” ce a pornit din Mesopotamia, formată din Şarpele Enki şi copiii săi, gemenii Marduk şi Iştar, aşa cum se poate observa alături. Marduk şi Iştar, fiind gemeni, sunt pe poziţii egale, pe aceeaşi linie. Enki, tatăl lor, fiindu-le superior, este reprezentat mai sus decât ei. Toţi trei sunt egali (unghiurile şi laturile sunt egale), de aceea trinitatea a fost reprezentată printr-un triunghi echilateral. Însă, pentru a arăta că Enki este puţin mai sus decât copiii săi, el reprezintă unghiul de sus.

Această trinitate reprezintă un întreg iar membrii ei, câte un procent din acest întreg. Dacă ţinem cont de regula de mai sus, că toţi trei sunt egali, ar trebui să considerăm că fiecare dintre cei trei reprezintă 33,33333% din acest întreg. Însă, trebuie să ne amintim că Enki este aproape egal cu copiii săi, fiind puţin mai sus. Prin urmare, împărţirea trinităţii în procente se poate realiza într-un mod foarte simplu: Marduk şi Iştar reprezintă câte 33% (fiind egali) iar tatăl lor, care este aproape egal cu ei dar puţin mai sus, 34%. Astfel se explică importanţa numărului 33 în satanism şi masonerie: 33 este zeul lor, Marduk sau Satan, o parte din trinitatea „satanică”, cele 33 de procente.

Prin varianta de mai sus se arată o diferenţă de 1% între Enki şi copiii săi. Dar dacă vrem să micşorăm diferenţa dintre ei? Atunci apelăm la zecimale. Marduk şi Iştar, care sunt gemeni (deci egali), vor reprezenta câte 33,3% din întreg. Iar tatăl lor, care este puţin mai sus decât ei, 33,4%. Prin urmare, diferenţa dintre ei este de doar 0,1 procente, ceea ce se apropie mai mult de ideea de triunghi echilateral, cu toate părţile sale (unghiuri sau laturi) egale.

Din câte ne spun miturile multor popoare, în timpul celui de-al doilea mare război al zeilor, Marduk a devenit conducătorul pământenilor și al Veghetorilor, alături de sora sa, care i-a devenit consoartă. Exprimând în procente partea fiecăruia din întreg, ar însemna că ei împreună reprezintă 66,6% din trinitate. Sau, în prima metodă de calcul, 66%. Prin urmare, 666 poate reprezenta ori numărul de procente ale celor doi conducători ai Terrei, fără virgulă (în antichitate, matematica cu zecimale nu era la îndemâna omului simplu, ci doar a iniţiaţilor), ori pe cei doi de zece ori mai puternici (66,6 X 10 = 666). Pe vremuri se practica această exagerare. Zeul egiptean Thoth era numit de greci Hermes Trismegistos, adică „Hermes de trei ori mare”, Iisus era numit de gnosticii setieni „cel de trei ori bărbat”, etc. Așadar, este posibil ca 666 să îi reprezinte pe Marduk şi Iştar (66,6) de zece ori mai puternici. Dacă folosim prima metodă de calcul, cea fără zecimale, suma procentelor Gemenilor este 66. Iar în viziunea masonilor, sataniştilor, ocultiştilor şi numerologilor, 66 are aceeaşi valoare ca şi 666.

Putem trage concluzia că 666 îi reprezintă pe cei doi copii ai Şarpelui original, Marduk şi Iştar, conducătorii Pământului, indiferent dacă sunt sau nu de zece ori mai puternici. După cum am văzut, numărul 666 era asociat cu Gemenii Divini în viziunea tracilor, iar în Apocalipsa lui Ioan cu Răul, fiind numărul Fiarei, fiul Balaurului. Aşa se explică şi de ce Marduk, după ce a renunţat la Babilon, şi-a ales Ierusalimul, un oraş ale cărui coordonate însumate dau 66°60’ (31°47′N + 35°13′E), sau de ce slujitorul său, Solomon (Enoh), primea anual un tribut de 666 talanţi de aur (Cartea a doua a Regilor 10:14).

Este posibil totuși ca acest număr să nu îi reprezinte pe Marduk și Iștar? Am văzut că 666 este un număr triunghiular; prin urmare simbolizează o trinitate, și nu un cuplu. Pentru a afla semnificația numărului 666, trebuie întâi să o descoperim pe cea a cifrei 6.

În majoritatea religiilor, zeii erau echivalați cu corpuri cerești. Strămoşii noştri îşi vedeau zeii venind din cer şi plecând în acelaşi loc. Cum tot ce vedeau pe cer erau stelele şi planetele, logica le-a spus că acestea nu puteau fi decât respectivii zei. Planetele poartă chiar şi astăzi numele unor zei. Un bun exemplu este Cartea lui Enoh, în care îngerii sunt consideraţi stele (cei decăzuţi sunt stele căzătoare) iar oamenii, animale. Adeseori anticii foloseau stelele pentru a-și reprezenta grafic zeitățile. Numărul razelor stelelor reprezintă numărul planetei echivalate cu un zeu, numărând din exterior către Soare. Steaua cu patru raze este Saturn, a patra planetă din sistemul nostru Solar, steaua cu cinci este Jupiter (a cincea planetă), cea cu şase este Marte (a şasea planetă), cea cu șapte este Pământul, cea cu opt, Venus, iar cea cu nouă raze, planeta Mercur. De multe ori steaua cu raze era înlocuită cu un cerc înconjurat de puncte, numărul lor având aceeaşi semnificaţie ca numărul razelor stelelor. Nu cred că mai există cercetători care să nu recunoască faptul că steaua cu opt raze era simbolul zeiţei sumeriene Inanna sau al Afroditei, zeități identificate cu planeta Venus, a opta din sistemul nostru solar.

Iudaismul sau mozaismul a păstrat această tradiție. Iniţial, simbolul evreilor era steaua cu cinci colţuri, adică Jupiter, a cincea planetă din exterior către Soare. Romanul Jupiter sau grecul Zeus, numit de sumerieni Enlil, a fost primul dumnezeu al evreilor, introdus de Moise / Akhenaton sub numele Aton. După întoarcerea lor din exilul babilonian, evreii au adoptat ca simbol steaua cu șase raze, adică Marte, a şasea planetă. Marte al latinilor era Martu al sumerienilor sau Marduk al babilonienilor, noul dumnezeu al evreilor, pe care l-au numit Yahweh („cel care a devenit Luna”). Numele acestui zeu se scrie întotdeauna YHWH, cele patru litere simbolizând faptul că este al patrulea conducător al Terrei, după Anu, Enki şi Enlil. Numărul 6 a devenit echivalent al zeului evreilor, Yahweh, evreii folosindu-l în toate acțiunile lor importante. Dacă Marduk era reprezentat numeric prin cifra 6, tatăl său, Enki, considerat egalul său (așa cum am văzut mai devreme), era reprezentat prin aceeași cifră însă doar în raport cu Marduk. Anticii îi simbolizau pe Enki și Marduk în două moduri. Când era vorba doar de ei, cei doi zei erau reprezentați prin numărul 12 (suma celor doi 6). Însă Enki și Marduk de cele mai multe ori făceau parte dintr-o trinitate, alături de Iștar, așa cum se observă cel mai bine în Babilon. În acest caz, cei doi zei 6 erau alăturați, formând numărul 66, care în același timp reprezintă numărul lor de procente din respectiva trinitate. Prin urmare, numărul triunghiular 666 este format din cei doi zei 66, Enki și Marduk, alături de încă unul, egal cu ei. Cine ar putea fi această divinitate dacă nu Iștar, cea alături de care formau marea trinitate a Babilonului, cea de-a treia mare conducătoare a Veghetorilor în cel de-al doilea mare război al zeilor? Prin urmare, numărul care a stârnit groaza multor generații de creștini îi reprezintă pe Enki, Marduk și Iștar.

Apocalipsa afirmă că Fiară cea mică „îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei”. Cei care consideră Apocalipsa lui Ioan o previziune a viitorului se tem că vor fi obligați să poarte microcipuri sau acte cu coduri de bare ce conțin numărul 666, fără a realiza că „profeția” lui Ioan nu e decât o amintire a unui trecut demult uitat. După cum demonstra doctorul Napoleon Săvescu, tracii întorşi la religia primordială purtau numărul 666 pe mâna dreaptă sau pe frunte, întocmai cum susține Apocalipsa. Nu doar tracii, ci și alte popoare apelau la simboluri asemănătoare desenate sau chiar tatuate pe frunte. Chiar și astăzi, hindușii își desenează pe frunți un cerc roșu ce simbolizează al treilea ochi, deschis de către șarpele Kundalini. Ochiul este simbolul Veghetorilor iar al treilea ochi poate semnifica al treilea Veghetor (o parte dintr-o trinitate) sau chiar trei Veghetori (întreaga trinitate), întocmai ca 666. Să ne amintim că Fiara din Apocalipsă este descrisă ca având culoare roșie, aceeași pe care o folosesc și hindușii.

De unde provine obiceiul desenării simbolului Veghetorilor pe frunte? Hindușii îl imită pe unul dintre principalii lor zei, Șiva (Enki al sumerienilor), cel care este întotdeauna reprezentat cu al treilea ochi deschis. Tot el este și 64718_433393026748501_1891906117_nșarpele Kundalini, energia care ajută la deschiderea acestui ochi (cu alte cuvinte, este Veghetorul care aduce cunoașterea). Unii practicanți Reiki își desenează pe frunte simbolul Nin Giz Zida („șarpele de foc” în tibetană), denumire preluată din limba sumeriană, Ningişzida („domnul copacului cel bun”) fiind unul dintre epitetele lui Enki. La fel ca hindușii și practicanții Reiki, tracii au preluat acest obicei de la zeul lor suprem, Zamolxis (același Enki), care, după o tradiție geto-dacă, a fost tatuat în frunte de niște răufăcători, din acest motiv umblând legat la cap. Din păcate nu știm nici cine erau acei răufăcători și nici motivul pentru care zeul a fost tatuat pe frunte, însă putem afla folosind miturile altor popoare. În cartea Facerea din Vechiul Testament, după ce Cain și-a ucis fratele, a fost izgonit de către Dumnezeul său, nu înainte de a primi un semn: „și a pus Domnul Dumnezeu semn lui Cain, ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare” (4:15).  Nu se știe ce fel de semn era acela, însă teologii iudei și creștini bănuiesc că era transmis tuturor urmașilor lui Cain. În limba sumeriană, Kain înseamnă „gura care acuză” iar în Apocalipsa lui Ioan, Balaurul Enki este numit de către îngeri „pârâşul fraţilor noştri, cel ce îi pâra pe ei înaintea Dumnezeului nostru, ziua şi noaptea” (12:10). Fără îndoială că pedeapsa lui Cain este în realitate cea a exilatului Enki / Zamolxis, semnul pe care l-a primit fiind acel „tatuaj” din frunte, despre care aminteau dacii. Metoda însemnării pe frunte a unui răufăcător nu este ieșită din comun, ci una des utilizată în antichitate. Goții își însemnau sclavii prin tatuaje. De asemenea, romanii își tatuau sclavii și infractorii, cel mai adesea pe frunte sau pe mâna dreaptă. În zona mării Mediterane, tatuajele au devenit asociate cu criminalitatea la mijlocul secolului al treilea, pe frunțile condamnaților fiind inscripționate infracțiunile de care s-au făcut vinovați, pedeapsele și numele victimelor lor. În Grecia și Roma antică, sclavii tatuați nu puteau deveni cetățeni ai țărilor respective nici măcar dacă își cumpărau libertatea. În principiu, tatuajele erau semne permanente ale vinovăției, degradante pentru cel care le purta. În timp, infractorii au devenit mândri de tatuajele lor, chiar și astăzi fiind considerate semne ale onoarei în lumea infracțională (ca exemplu, membrii mafiei japoneze Yakuza își acoperă corpurile cu tatuaje). În concluzie, Apocalipsa lui Ioan ne spune că în vremea celui de-al doilea mare război al zeilor, Enoh i-a convins pe majoritatea pământenilor să poarte tatuaje la vedere, pe frunte sau pe mâna dreaptă, simboluri ale lui Enki și Marduk. Scopul acestor însemnări era de a recunoaște adepții Veghetorilor și de a-i diferenția de cei care îi urmau pe Anu și Enlil în marele război al zeilor. Teologii consideră că semnul lui Cain s-a transmis urmașilor săi iar Apocalipsa lui Ioan confirmă acest lucru, susținând că ambii copii ai lui Enki aveau frunțile însemnate: Fiara Marduk avea „pe capetele ei: nume de hulă” iar pe fruntea lui Iștar era „scris nume tainic: Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului”. Aceste „nume de hulă” de pe frunțile zeilor, la fel ca tatuajele infractorilor din antichitate, nu erau decât semne umilitoare și permanente ale vinovăției.

Se pare că nu doar Veghetorii își însemnau adepții prin această metodă, ci și zeii din cealaltă tabără. Ioan spune că a văzut pe muntele Sion Mielul (Iisus / Enlil) „şi cu El o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau numele Lui şi numele Tatălui Lui, scris pe frunţile lor” (14:1). Acești o sută patruzeci și patru de mii de virgini („care nu s-au întinat cu femei, căci sunt feciorelnici”) au fost „răscumpăraţi dintre oameni, pârgă lui Dumnezeu şi Mielului” (14:4). Nu știm prețul plătit Veghetorilor de către Anu și Enlil pentru acei virgini, însă Apocalipsa susține în mod explicit, chiar de două ori, că acei o sută patruzeci și patru de mii „fuseseră răscumpăraţi de pe pământ” (14:3). După ce un „înger” „care zbura prin mijlocul cerului” i-a amenințat pe pământeni că a sosit ceasul judecății, un al doilea „înger” a anunțat că „a căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul furiei desfrânării sale” (14:8). Cum Babilonul original era Eridu, primul oraș al lui Enki, probabil la distrugerea sa se referă mesajul „îngerului”. Un al treilea „înger” și-a făcut apariția pentru a-i amenința cu chinuri veșnice pe cei care au primit semnul Veghetorilor pe frunte sau mână. Apoi, Ioan a văzut un „înger” ce ședea pe un nor alb, care a aruncat o seceră pe Pământ „şi pământul a fost secerat”, iar un alt „înger”, care „a ieşit din templul cel ceresc”, a aruncat un cuțitaș „şi a cules via pământului şi strugurii i-a aruncat în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Şi teascul a fost călcat afară din cetate şi a ieşit sânge din teasc, până la zăbalele cailor, pe o întindere de o mie şase sute de stadii” (14:19-20). Acestă seceră amintește de cea folosită de Kronos pentru a-l castra pe tatăl său în mitologia greacă, o armă neobișnuită. Prin urmare, secera și cuțitașul aruncate de „îngeri” pe Pământ ar putea fi două dintre teribilele arme folosite în cel de-al doilea mare război al zeilor, descrise în miturile multor popoare antice.

Ioan susține că a văzut apoi „în cer, alt semn, mare şi minunat: şapte îngeri având şapte pedepse – cele de pe urmă – căci cu ele s-a sfârşit mânia lui Dumnezeu” (15:1) și „ca o mare de cristal, amestecată cu foc, şi pe biruitorii fiarei şi ai chipului ei şi ai numărului numelui ei, stând în picioare pe marea de cristal şi având alăutele lui Dumnezeu” (15:2), care cântau. După acestea, „s-a deschis templul cortului mărturiei din cer” (nava lui Anu) din care au ieșit cei șapte „îngeri” cu cele șapte pedepse. Una dintre cele patru creaturi de lângă tronul ceresc le-a dat „cele şapte cupe de aur pline de mânia lui Dumnezeu” (alte arme?) iar „templul se umplu de fum, din slava lui Dumnezeu şi din puterea Lui, şi nimeni nu putea să intre în templu, până ce se vor sfârşi cele şapte urgii ale celor şapte îngeri” (15:8). Cei șapte au primit ordin să verse „cupele de aur”. Primul a vărsat-o pe Pământ, „și o bubă rea şi ucigătoare s-a ivit pe oamenii care aveau semnul fiarei şi care se închinau chipului fiarei” (16:2). Al doilea „a vărsat cupa lui în mare, şi marea s-a prefăcut în sânge ca de mort, şi orice suflare de viaţă a murit, din cele ce sunt în mare” (16:3). Al treilea „a vărsat cupa lui în râuri şi în izvoarele apelor şi s-au prefăcut în sânge” (16:4). Al patrulea „a vărsat cupa lui în soare şi i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui” (16:8). Al cincilea „a vărsat cupa lui pe scaunul fiarei şi în împărăţia ei s-a făcut întuneric şi oamenii îşi muşcau limbile de durere” (16:10), însă în continuare „au hulit pe Dumnezeul cerului din pricina durerilor şi a bubelor lor, 1-miscellaneous-digital-art-zombie-apocalypse-wallpaperdar de faptele lor nu s-au pocăit” (16:11). Al șaselea „a vărsat cupa lui în râul cel mare Eufrat şi apele lui au secat, ca să fie gătită calea împăraţilor de la Răsăritul Soarelui” (16:12), moment în care Ioan a văzut „ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura proorocului celui mincinos trei duhuri necurate ca nişte broaşte” (16:13), care „sunt duhuri diavoleşti, făcătoare de semne şi care se duc la împăraţii lumii întregi, să-i adune la războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu, Atotţiitorul” (16:14). Armatele s-au adunat „la locul ce se cheamă evreieşte Harmaghedon” (16:16). După ce și-a vărsat „cupa” în aer cel de-al șaptelea „înger”, „s-au pornit fulgere şi vuiete şi tunete şi s-a făcut cutremur mare, aşa cum nu a fost, de când este omul pe pământ, un cutremur atât de puternic.Şi cetatea cea mare s-a rupt în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit, şi Babilonul cel mare a fost pomenit înaintea lui Dumnezeu, ca să-i dea paharul vinului aprinderii mâniei Lui. Şi toate insulele pieriră şi munţii nu se mai aflară. Şi grindină mare, cât talantul, se prăvăli din cer peste oameni. Şi oamenii huliră pe Dumnezeu, din pricina pedepsei cu grindină, căci urgia ei era foarte mare” (16:18-21). Toate aceste urgii, de la molime, secetă, otrăvirea apelor sau întuneric până la cutremure devastatoare, s-au întâmplat, conform cronicilor mesopotamiene (și nu numai) în timpul celui de-al doilea război al zeilor. Ne amintim din Epopeea lui Atra-Hasis că Enki este cel care i-a sfătuit pe oameni să nu îi mai venereze pe zeii „cerești”, Anu și Enlil, ceea ce reiese și din Apocalipsa lui Ioan. Harmaghedon, locul unde cei mai mulți așteaptă să aibă loc bătălia finală a Apocalipsei într-un viitor nu prea îndepărtat, a fost identificat cu Tell Megiddo din actualul Israel. Acolo au avut loc câteva mari bătălii de-a lungul timpului, „împăraţii lumii” adunându-și armatele în trecut. Prima consemnată de istorie este cea din anul 1.478 î.e.n., când faraonul Tuthmosis al III-lea a învins o coaliție a statelor vasale canaaniene, condusă de regele din Kadeș. A doua mare bătălie de la Meggido a avut loc în anul 609 î.e.n., când faraonul Necho al II-lea, alături de aliații săi asirieni, a pornit la război împotriva babilonienilor. Regele iudeu Iosia nu le-a permis egiptenilor să treacă prin teritoriul său, așa că a fost nevoit să îi înfrunte la Meggido, unde și-a pierdut viața. Ultima mare luptă în acel loc a avut loc la finalul Primului Război Mondial, în 1918 trupele Imperiului Britanic, Franței și regatului Hedjaz înfruntându-le pe cele ale Imperiului Otoman și ale Germaniei.

După ce i-a fost arătată „mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului” (17:5), Iștar, Ioan a văzut „un alt înger, pogorându-se din cer, având putere mare, şi pământul s-a luminat de slava lui” (18:1), ce a strigat: „A căzut Babilonul cel mare şi a ajuns locaş demonilor, închisoare tuturor duhurilor necurate, şi închisoare tuturor păsărilor spurcate şi urâte” (18:2). După multe laude aduse lui Iisus și tatălui său, Ioan a „văzut cerul deschis şi iată un cal alb, şi Cel ce şedea pe el se numeşte Credincios şi Adevărat şi judecă şi se războieşte întru dreptate. Iar ochii Lui sunt ca para focului şi pe capul Lui sunt cununi multe şi are nume scris pe care nimeni nu-l înţelege decât numai El. Şi este îmbrăcat în veşmânt stropit cu sânge şi numele Lui se cheamă: Cuvântul lui Dumnezeu. Şi oştile din cer veneau după El, călare pe cai albi, purtând veşminte de vison alb, curat. Iar din gura Lui ieşea sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea. Şi El îi va păstori cu toiag de fier şi va călca teascul vinului aprinderii mâniei lui Dumnezeu, Atotţiitorul. Şi pe haina Lui şi pe coapsa Lui are nume scris: Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” (19:11-16). După această apariție armageddondin cer a lui Iisus (Enlil) și a armatei sale, lui Ioan i s-a arătat „fiara şi pe împăraţii pământului, şi oştirile lor adunate, ca să facă război ce Cel ce şade pe cal şi cu oştirea Lui” (19:19). Această bătălie finală a celui de-al doilea război al zeilor, ce a avut loc înaintea Potopului, s-a încheiat cu victoria lui Enlil, lucru confirmat și de Apocalipsă: „fiara a fost răpusă şi, cu ea, proorocul cel mincinos, cel ce făcea înaintea ei semnele cu care amăgea pe cei ce au purtat semnul fiarei şi pe cei ce s-au închinat chipului ei. Amândoi au fost aruncaţi de vii în iezerul de foc unde arde pucioasă. Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia care iese din gura Celui ce şade pe cal, şi toate păsările s-au săturat din trupurile lor” (19:20-21). În Epistola a doua către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel apare o idee asemănătoare: „atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale” (2:8). La finalul acestui mare război, Enki a fost închis din nou în temnița sa subterană. Ioan susține la rândul său că a „văzut un înger, pogorându-se din cer, având cheia adâncului şi un lanţ mare în mâna lui. Şi a prins pe balaur, şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana, şi l-a legat pe mii de ani. Şi l-a aruncat în adânc şi l-a închis şi a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai amăgească neamurile, până ce se vor sfârşi miile de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat câtăva vreme” (20:1-3). Miturile ne spun că, după marele război, Enki a fost din nou eliberat. Apocalipsa afirmă și ea că „și către sfârşitul miilor de ani, satana va fi dezlegat din închisoarea lui. Şi va ieşi să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, şi să le adune la război; iar numărul lor este ca nisipul mării. Şi s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită. Dar s-a pogorât foc din cer şi i-a mistuit. Şi diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor” (20:7-10). După ce Balaurul a fost închis, Ioan spune că a văzut „sufletele celor tăiaţi pentru mărturia lui Iisus şi pentru cuvântul lui Dumnezeu, care nu s-au închinat fiarei, nici chipului ei, şi nu au primit semnul ei pe fruntea şi pe mâna lor. Şi ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos mii de ani” (20:4). Această înviere a 1-miscellaneous-digital-art-zombies-zombie-crowd-wallpapermorților este descrisă și în Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, unde se spune că „trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba” (15:52), dar și în Epistola întâia către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel, unde același apostol declară că „însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi, după aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul” (4:16-17).

După ce a asistat la judecata morților și aruncarea păcătoșilor în „iezerul cel de foc”, Ioan a „văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este” (21:1). Ultima parte a acestui verset („şi marea nu mai este”) indică în mod clar că Pământul cel nou și cerul cel nou au apărut după retragerea apelor Potopului. Incașii din regiunea peruană Cuzco afirmau și ei că, după Potop, zeul Viracocha a refăcut Soarele, Luna și stelele (un nou cer), apoi „a reînnoit populaţia omenească a Pământului”. În Scandinavia, după cruntul 62668_432501636846792_543373669_nRagnarok, zeii supraviețuitori și-au refăcut casa cerească Asgard. Iar conform poemului Voluspa:

Se vede iar ieșind

Pentru a doua oară

Pământul din mare,

Gingaș înverzit.

Cu alte cuvinte, doar după al doilea război al zeilor și Potop și-au făcut apariția un „cer nou şi pământ nou”.

Ioan susține că a observat și aterizarea unei nave: „am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei” (21:2). A auzit și un glas puternic din dreptul tronului ceresc, care spunea: „Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (21:3-4). Acest pasaj ne amintește de Epopeea lui Ghilgameș, unde se spune că supraviețuitorii Potopului, Utnapiștim și soția sa, au primit nemurirea dar și privilegiul de a locui în Grădina zeilor. Cel care ședea pe tron i-a spus lui Ioan: „celui ce însetează îi voi da să bea, în dar, din izvorul apei vieţii” (21:6). Conform cronicilor antice, așa cum vom vedea, acest izvor al vieții se afla în Grădina zeilor, acolo unde a fost mutat Utnapiștim. După o descriere detaliată a navei numite „noul Ierusalim”, ni se dă de înțeles că ea a aterizat în Grădina zeilor, Ioan afirmând că apa vieții „izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului, și în mijlocul pieţei din cetate, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vieţii” (22:1-2). În această Grădină a zeilor, Apocalipsa spune că „noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor” (22:5). N-ar trebui să ne pară fantastică această afirmație, cronicile fiind pline cu descrieri ale unor „sori” artificiali ce luminau cetățile zeilor. Însă, la fel ca mai toate „profețiile” din această carte biblică, și sferele luminoase au existat pe Pământ în trecut, nu în viitor.

Cine e personajul care l-a însoțit pe Ioan în toată această călătorie cerească? „Eu, Iisus, am trimis pe îngerul Meu ca să mărturisească vouă acestea, cu privire la Biserici. Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, steaua care străluceşte dimineaţa640x398_3504_Apocalypse_Rider_2d_fantasy_horse_apocalypse_rider_mount_evil_picture_image_digital_art(22:16), spune el. În altă versiune a Bibliei, expresia „steaua care străluceşte dimineaţa” este înlocuită cu „luceafărul de dimineață”. Zeul identificat cu planeta Venus sau cu luceafărul de dimineață era, în majoritatea culturilor antice, Enki. Să ne amintim că în capitolul al treilea și-a mai declinat o dată identitatea, susținând că el este Amon, unul dintre numele egiptene ale aceluiași Enki. Prin urmare, nu Iisus / Enlil era cel care i-a arătat lui Ioan evenimentele din cel de-al doilea război al zeilor, ci fratele acestuia, Enki.

Apocalipsa Evangheliei lui Matei

Apocalipsa lui Ioan nu este singurul text neotestamentar referitor la sfârșitul lumii. În capitolul 24 al Evangheliei lui Matei, Iisus a fost întrebat de către ucenicii săi care va fi „semnul venirii” sale „şi al sfârşitului veacului”. Acesta le-a răspuns: „veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul. Căci se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri. Dar toate acestea sunt începutul durerilor” (24:6-8). Într-adevăr, Potopul a avut loc după aproximativ nouăzeci și trei de milenii de la începutul marelui război al zeilor, timp în care pământenii au avut de suferit și din cauza molimelor trimise de Enlil, foametei și cutremurelor. Iisus spune că atunci vor apărea „hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi”, care vor încerca să-i amăgească pe cei aleși. „Hristos” înseamnă „cel uns”, unși fiind în vechime doar regii, iar proorocul este o persoană cu inspirație divină care prezice viitorul. Prin urmare, Iisus se referă la regi și profeți mincinoși, ceea ce amintește de evenimentul care a dus la începerea celui de-al doilea război al zeilor: Marduk s-a declarat fiul lui Enki și a cerut tronul Pământului, ocupat în acel moment de Enlil. Miturile egiptene ne-au relevat că a avut loc un o îndelungată judecată a Consiliului zeilor, lui Horus / Marduk fiindu-i acordat titlul de rege după ce Thoth / Enoh (cel căruia divinitățile i-au arătat viitorul) a demonstrat că, din punct de vedere genetic, este într-adevăr fiul lui Osiris / Enki. Seth / Enlil nu a fost de acord cu această decizie a Consiliului, ceea ce a dus la un mare război între el și nepotul său. Din punctul său de vedere, Marduk și Enoh erau un rege și un prooroc mincinos, ceea ce reiese și din Evangheliei lui Matei. Iisus mai spune că, în acea perioadă, zilele vor fi scurtate „iar îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui” (24:29), aceleași detalii des întâlnite în multe culturi despre perioada celui de-al doilea război al zeilor. „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă. Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini” (24:30-31), mai spune Iisus / Enlil, povestind despre începutul bătăliei finale dintre el și Marduk. Nu lipsește nici judecata finală de la finalul războiului: „Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre” (25:31-32). Dacă am ajuns la concluzia că aceste „profeții” ale Apocalipsei viitoare se referă în realitate la cea din trecut, din timpul marelui război al zeilor încheiat cu Potopul, surprinzător este faptul că Iisus compară aceste două evenimente, sugerând că sunt identice: „Şi precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi venirea Fiului Omului. Căci precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, și n-au ştiut până ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi, la fel va fi şi venirea Fiului Omului” (24:37-39).

Apocalipse apocrife creștine

Pe lângă aceste texte ale Noului Testament, există o mulțime de alte scrieri apocaliptice creștine, inspirate din cele biblice, care prezintă același sfârșit al lumii din trecut. Una dintre ele, numită Revelația lui Ioan Teologul sau Apocalipsa lui pseudo-Ioan, spune că „În zilele acelea, spicul grâului va da o litră de făină (aproximativ o jumătate de kilogram) iar o singură mlădiță va rodi o mie de ciorchini de struguri, iar un ciorchine va da o jumătate de vas de vin. Însă în anul ce va urma acestuia, nu se va găsi pe fața pământului nici măcar o jumătate de litră de făină ori o jumătate de vas cu vin” (perioada de foamete din timpul celui de-al doilea război al zeilor). Apoi se vor arăta Tăgăduitorul și Antihristul (cele două fiare din Apocalipsa lui Ioan), care vor face răutăți timp de trei ani. Enoh și Ilie (cei doi martori din capitolul unsprezece al cărții biblice) se vor întoarce pe Pământ pentru a-l demasca pe Antihrist, iar acesta îi va omorî pe altar. După aceea, toți oamenii vor muri, însă Mihail și Gavril vor sufla în coarnele berbecului ce aleargă pe nori iar oamenii vor învia. Îngerii vor duce în cer toate icoanele, crucile și cărțile sfinte, toți oamenii vor fi răpiți pe nori, duhurile rele se vor uni sub stăpânirea Antihristului și se vor ridica pe nori iar îngerii vor pârjoli Pământul, care va rămâne curat. „Atunci voi trimite îngerii Mei peste toată fața Pământului din care vor pârjoli 8.500 de coți iar munții cei înalți vor fi mistuiți de foc; toate stâncile vor fi topite de pară și se vor preface în praf, toți pomii vor ajunge cenușă. Se va șterge urma oricărei fiare ce umblă pe fața pământului și a oricărei târâtoare ce mișună, și nicio pasăre ce zboară-n văzduh nu va mai fi; nimic nu va mai mișca pe pământ, iar pământul va rămâne nemișcat”, spune Dumnezeul autorului textului. Zeul Savaot va coborî pe Pământ cu oștile cerești și îi va învinge pe cei răi. La fel ca în Apocalipsa biblică, după ce Mielul va rupe pecețile Cărții, stelele vor cădea din ceruri, Luna se va ascunde, Soarele își va opri lumina, cerurile vor dispărea, Pământul se va rupe, jumătate din mare va dispărea iar iadul se va arăta. „Apoi Domnul va mătura păcatul de pe pământ, care va rămâne în urmă alb ca zăpada, făcându-se curat precum o foaie de hârtie, fără peșteri, munți, dealuri ori stânci; drept și alb ca zăpada va fi pământul de la un capăt la celălalt. Iar frâiele pământului vor fi arse în foc”.

Îngerul Temeluh va strânge la un loc mulțimea păcătoșilor, după care va lovi Pământul, care se va desface în mai multe părți, păcătoșii fierbând în grozave chinuri. În final, demonii și oamenii vor fi judecați, ceea ce ne duce cu gândul la procesul Veghetorilor de la finalul Bătăliei Piramidelor, ce a avut loc după retragerea apelor Potopului. Să remarcăm și prezența lui Enoh în timpul evenimentelor acestei Apocalipse, despre care știm deja că a jucat un rol important în cea din trecut.

prorok_ezdraÎntr-un alt astfel de text creștin, intitulat Apocalipsa lui Ezdra, „Dumnezeu a zis: «Mai întâi voi aduce un cutremur pentru pieirea tuturor fiarelor cu patru picioare şi a oamenilor; iar când vei vedea că fratele îşi lasă fratele pradă morţii, că fiii se vor ridica împotriva părinţilor, că femeia va uita de soţul ei, că un popor se va porni împotriva altuia cu război, atunci vei şti că sfârşitul este aproape. În zilele acelea, fratele nu se va mai îndura de frate, nici bărbatul de femeia lui, nici prietenii de prieteni, nici robul de stăpânul lui; fiindcă cel care este vrăjmaşul omului va ieşi din Tartar şi îi va învăţa multe răutăţi pe oameni”. Așa cum am văzut, eliberarea „vrăjmaşului” Enki din lumea subterană, războiul și marele cutremur au avut loc în trecutul îndepărtat al planetei noastre. „Apoi va răsuna trâmbița, iar mormintele se vor deschide și morții vor învia întru nestricăciunea vieții. Atunci vrăjmașul, auzind înfricoșătoarea amenințare, se va ascunde în întunericul cel mai dinafară. Iar cerul, pământul și mările vor fi nimicite. Apoi voi arde optzeci de părți din cer și opt sute de părți din pământ”, spune Dumnezeul care îi vorbea profetului. Întrebat de Ezdra cum a păcătuit Pământul, acel Dumnezeu a răspuns: „Pentru că vrăjmașul se va ascunde la auzul trâmbiței, este destul acest lucru ca să topesc pământul dimpreună cu toți vrăjmașii spiței omenești”, ceea ce confirmă faptul că distrugerea vieții pe Pământ prin molime, război și o inundație globală a avut ca scop doar înfrângerea lui Enki și a Veghetorilor săi.

Apocalipsa Vechiului Testament

Elemente ale sfârșitului lumii se întâlnesc și în multe dintre cărțile Vechiului Testament, toate referindu-se, de asemenea, la cel de-al doilea război al zeilor care a avut loc acum aproximativ treizeci și două de mii de ani. „Şi tu, fiul omului, spune: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeul ţării lui Israel: Vine, vine sfârşitul asupra celor patru laturi ale pământului. Iată îţi vine sfârşitul! Trimite-voi împotriva ta mânia Mea şi te voi judeca după căile tale şi după toate ticăloşiile tale te voi pedepsi. Ochiul Meu nu te va cruţa, nici nu te va milui, ci-ţi voi răsplăti după căile tale, ticăloşiile tale vor fi peste tine şi vei cunoaşte că Eu sunt Domnul” (Cartea lui Iezechiel 7:1-3). Acest „Ochi” al Domnului pare a fi Ochiul lui Ra din mitologia egipteană, leoaica Sekhmet, pe care conducătorul zeilor a trimis-o pentru a pedepsi pământenii răzvrătiți. „Râurile vor bate din palme, deodată, munţii se vor bucura de faţa Domnului, că vine, vine să judece pământul. Judeca-va lumea cu dreptate şi popoarele cu nepărtinire” (Psalmul 97:10-11); „Mulţimi şi iar mulţimi în Valea Judecăţii. Căci aproape este ziua Domnului în Valea judecăţii! Soarele şi luna se întunecă şi stelele îşi pierd lumina lor. Din Sion Domnul va striga puternic şi din Ierusalim va slobozi tunetul Său: pământul şi cerurile se vor cutremura atunci” (Cartea lui Ioel 4:14-16). Acest loc al judecății finale este amintit și în Apocalipsa lui Ezdra, unde zeul care își anunța întoarcerea declara: „îmi voi întinde braţul şi voi apuca lumea din cele patru colţuri şi îi voi aduna pe toţi în Valea lui Ieosafat şi voi şterge sămânţa oamenilor ca lumea să nu mai fie”. În scripturile evreiești, de obicei momentul Apocalipsei este numit „ziua Domnului”: „Iată ziua Domnului, ea vine aprigă, mânioasă şi întărâtată la mânie ca să pustiiască pământul şi să stârpească pe păcătoşi de pe el. Luceferii de pe cer şi grămezile de stele nu-şi vor mai da lumina lor; soarele se va întuneca în răsăritul lui şi luna nu va mai străluci. Atunci voi pedepsi lumea pentru fărădelegile ei şi pe cei nelegiuiţi pentru păcatele lor. Voi smeri mândria celor îngâmfaţi şi obrăznicia celor cruzi o voi arunca la pământ. Voi face ca oamenii să fie mai rari decât aurul cel mai scump, mai căutaţi decât aurul de Ofir. Pentru aceasta voi prăbuşi cerurile; şi pământul se va clătina din locul lui, din pricina mâniei Domnului Savaot, în ziua iuţimii mâniei Lui” (Cartea lui Isaia 13:9-13); „Iată că vine ziua Domnului, când se vor împărţi prăzile tale în mijlocul tău. Şi voi aduna toate neamurile pentru război împotriva Ierusalimului, şi cetatea va fi luată, casele vor fi jefuite şi femeile necinstite. Atunci jumătate din cetate va fi dusă în robie, iar restul poporului Meu Apocalypse_Wallpaper_by_evilapenu va fi stârpit din cetate. Atunci Domnul va ieşi la luptă şi se va război împotriva acestor popoare, ca în vreme de luptă, ca în vreme de război” (Cartea lui Zaharia 14:1-3); „Tăceţi toţi înaintea Domnului Dumnezeu, că aproape este ziua Lui, că Domnul a pregătit ospăţ şi a sfinţit pe cei chemaţi ai Lui!” (Cartea lui Sofonie 1:7). „Ziua Domnului” este menționată și în Noul Testament, unde Iisus spune: „Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat” (Evanghelia lui Ioan 8:56), referindu-se la momentul distrugerii Sodomei și Gomorei, ceea ce confirmă faptul că aparține trecutului, nicidecum viitorului. „În ziua aceea Domnul se va năpusti cu sabia Sa grea, mare şi puternică, asupra leviatanului, a şarpelui care fuge, asupra leviatanului, a şarpelui încolăcit, şi va omorî balaurul cel din Nil” (Cartea lui Isaia 27:1). Această ucidere a balaurului este descrisă și în Apocalipsa lui Ioan, fiind momentul în care Mihail l-a învins și l-a aruncat pe Pământ, dar și în mitologia egipteană, unde „Şarpele Nilului” sau „Şopârla malefică” Apophis a fost învinsă de protectorii lui Ra, conduși de Seth. Așadar este vorba tot despre un eveniment din trecut. „În ziua aceea, va fi un jertfelnic în mijlocul pământului Egiptului şi un stâlp de pomenire la hotarul lui, pentru Domnul. Acesta va fi un semn şi o mărturie pentru Domnul Savaot în pământul Egiptului. Când vor striga către Domnul în strâmtorările lor, atunci El le va trimite un mântuitor şi un răzbunător care-i va mântui. Domnul se va face ştiut în Egipt şi Egiptenii vor cunoaşte pe Domnul în ziua aceea” (Cartea lui Isaia 19:19-21), o aluzie evidentă la Bătălia Piramidelor de după Potop. „În vremea aceea nu va mai fi lumină, ci frig şi ger. Va fi o zi deosebită pe care Domnul singur o ştie; nu va fi nici zi şi nici noapte, ci în vremea serii va fi lumină” (Cartea lui Zaharia 14:6-7), pasaj în care întâlnim o menționare a erei glaciare în timpul căreia a avut loc cel de-al doilea război al zeilor și adevărata Apocalipsă. „«Voi nimici totul de pe faţa pământului», zice Domnul. «Voi nimici oamenii şi dobitoacele, păsările cerului şi peştii mării! Voi face să se poticnească nelegiuiţii şi voi pierde pe oameni de pe faţa pământului», zice Domnul” (Cartea lui Sofonie 1:2-3), „Nici aurul, nici argintul nu vor putea să-i izbăvească în ziua mâniei Domnului, căci tot pământul va fi mistuit de focul mâniei Lui; căci El va distruge, da, va pierde într-o clipă pe toţi locuitorii pământului” (Cartea lui Sofonie 1:18), „Atunci Domnul va fi înfricoşător pentru ei, căci El va distruge pe toţi dumnezeii pământului şi înaintea Lui se vor închina locuitorii ţinuturilor celor mai de departe, fiecare din locul său” (Cartea lui Sofonie 2:11). Într-adevăr, o mare parte a zeilor a fost distrusă în cruntul război dinainte de Potop.

Apocalipsa de la Marea Moartă

Am văzut în Apocalipsa lui Ioan că nu Balaurul Enki a fost conducătorul armatei ce a luptat împotriva lui Enlil, ci fiul său, Fiara Marduk, Ioan susținând că a văzut „fiara şi pe împăraţii pământului, şi oştirile lor adunate, ca să facă război ce Cel ce şade pe cal şi cu oştirea Lui” (19:19). Același lucru l-au afirmat și popoarele antice care au păstrat amintirea celui de-al doilea război al zeilor de dinaintea Potopului: Marduk era conducătorul Veghetorilor, al semizeilor și al oamenilor. În literatura ebraică mai există un text care afirmă acest fapt, descoperit în apropierea Mării Moarte, numit Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului. Manuscrisul începe astfel: Luis royo - fantasy art - dragon and unicorn (lovecry org)Prima luptă a fiilor luminii împotriva fiilor întunericului – adică împotriva oștirii lui Belial – va fi un atac asupra oștirilor edomiților, moabiților, amoniților, filistenilor, asupra kiteenilor din Asiria și împotriva călcătorilor Legământului care le-au dat ajutor. Când fiii luminii, care acum sunt în exil, se vor întoarce din «pustia neamurilor», așezându-și tabăra în deșertul Ierusalimului, copiii lui Levi, Iuda și Beniamin vor purta război împotriva tuturor acestor neamuri. După acest război, ei vor năvăli asupra kiteenilor din Egipt. La scurtă vreme, ei vor porni război împotriva regilor din nord, fiind porniți în mânia lor să-și nimicească vrăjmașii și să le ia puterea”. După cum am mai spus, numele Belial este format din babilonianul Bel („Domnul”), unul dintre epitetele lui Marduk, pe care canaanienii l-au transformat în Baal, și particula „el”, care înseamnă „zeu”, Belial traducându-se cel mai corect prin „Domnul zeu” sau „Dumnezeu”. De asemenea, în Cartea lui Ieremia din Vechiul Testament, zeul care îi vorbea profetului anunța o luptă împotriva aceluiași personaj: „voi pedepsi pe Bel în Babilon şi voi smulge din gura lui cele înghiţite de el; popoarele nu se vor mai îngrămădi spre el de acum înainte” (51:44), iar în Cartea lui Sofonie, același zeu spunea: „voi distruge din locul acesta pe Baal până la ultimele lui rămăşiţe, numele slujitorilor săi, împreună cu al preoţilor” (1:4). La fel ca în Apocalipsa lui Ioan, textul Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului susține că oamenii vor lupta alături de zei: „În ziua căderii kiteenilor, luptă aprigă și vărsare de sânge va fi dinaintea Domnului lui Israel, căci aceasta e ziua hărăzită de El pentru cea de pe urmă luptă împotriva Fiilor Întunericului. Iar puterile cerești se vor alătura oștirilor oamenilor, Fiii Luminii luptând împotriva Fiilor Întunericului cu adevărată putere dumnezeiască, în mijlocul strigătelor de război ale zeilor și oamenilor, în ziua prăpădului”. Deși „Fiii Luminii” și „Fiii Întunericului” sunt considerați îngeri de către teologi, expresia „în mijlocul strigătelor de război ale zeilor și oamenilor” ne indică faptul că ei erau vechii zei ai Pământului, între cei doi termeni neexistând vreo diferență pentru antici. Echivalarea îngerilor cu zeii reiese și dintr-un text descoperit la Nag Hammadi în 1945, numit Ascensiunea lui Isaia, într-un pasaj ce se referă, de asemenea, la Apocalipsă: „Atunci tu vei judeca și vei nimici prinții, îngerii, zeii acestei lumi și lumea condusă de aceștia, căci m-au negat și au spus: «Suntem doar noi și nu mai există nimeni în afară de noi»” (10:12-13). Manuscrisul Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului abundă în informații clare și detaliate, spre deosebire de restul textelor apocaliptice: „Când aceștia vor lupta cu kiteenii… și vărsării de sânge, Fiii Luminii vor avea sorți de izbândă de trei ori pentru a nimici puterile vrăjmașe, însă tot de trei ori vor fi puși pe fugă de oștile lui Belial. Atunci, puterea lui Dumnezeu le va întări inimile și la cel de-al șaptelea atac mâna Domnului va birui până la urmă… pe toți îngerii și pe toți bărbații… El va apărea… și va face ca adevărul… aducând blestem asupra Fiilor Întunericului… și ei se vor da prinși”. Capitolul intitulat Despre succesiunea campaniilor aduce chiar mai multe informații: „Din cei treizeci și cinci de ani de război, primii șase sunt pentru adunarea oștirii, toată comunitatea luând parte la acesta. Pentru cei douăzeci și nouă de ani rămași, războiul va fi purtat în mai multe campanii separate. În primul an… vor lupta în Mesopotamia; în cel de-al doilea, împotriva lidienilor; în cel de-al treilea, împotriva restului Siriei, împotriva lui Uț, Hul, Togar și Maș (copiii lui Aram, menționați în Facerea 10:23), care se află de-a lungul Eufratului; în cel de-al patrulea și al cincilea an, împotriva lui Arpacșad; în timpul celui de-al șaselea și al șaptelea an, împotriva tuturor asirienilor, persanilor și răsăritenilor până la Marele Deșert; în cel de-al optulea an, împotriva Elamului; în cel de-al nouălea an, împotriva fiilor lui Ismael și Ketura (din Arabia de Sud, enumerați în Facerea 25:1-5). Pentru următorii zece ani, lupta va fi dusă împotriva hamiților, oriunde aceștia își vor avea sălașul; și pentru anii rămași, vor lupta împotriva tuturor… oriunde li s-ar afla așezările”.

Deși este privit ca un text apocaliptic, și acest manuscris se pare că se referă la marele război al zeilor din trecut. Pe lângă faptul că Marduk conduce armata „Fiilor Întunericului” și a oamenilor împotriva „Fiilor Luminii”, întocmai ca în războiul de dinaintea Potopului, descrierea exactă a evenimentelor și detaliile numeroase nu par a fi rezultatul unor viziuni ale viitorului – care de obicei sunt vagi și neclare -, ci cronica unui eveniment care a avut loc deja. Textul descrie organizarea și strategia militară, modul în care se va desfășura lupta, armele care vor fi folosite, echipamentele purtate și chiar textele inscripționate pe steaguri, arme și armuri: „Linia trebuie să fie alcătuită din o mie de oameni. Fiecare linie-de-front trebuie să aibă o adâncime de șapte bărbați, unul în spatele celuilalt. Toți trebuie să poarte scuturi din bronz, strălucind precum oglinzile (…) Fiecare scut trebuie să fie de doi coți și jumătate lungime și de doi coți și jumătate lățime. Bărbații trebuie să poarte în mâini o suliță și o lance. Lungimea suliței trebuie să fie de șapte coți, din care un cot și jumătate trebuie să fie lama (…) După ei, trei detașamente de pedestrime vor warhammer-mark-of-chaos-628înainta și vor lua poziție între linii. Primul detașament va arunca șapte sulițe în liniile vrăjmașe. Pe ascuțișul fiecărei sulițe vor scrie: «Tăișul vădește puterea Domnului». Iar pe cea de-a doua lance vor scrie: «Zvâcnirile sângelui îi nimicește pe ucigași prin mânia Domnului». Iar pe cea de-a treia suliță vor scrie: «Focul sabiei va nimici răul prin judecata lui Dumnezeu». Toți aceștia vor arunca sulițele de șapte ori și apoi se vor întoarce la pozițiile lor. După ei vor înainta celelalte două detașamente ale oștirii și vor lua poziție între cele două linii. Primul… va purta sulițe și scuturi iar celălalt sulițe și săbii, pentru a nimici vrăjmașul prin dreapta judecată a lui Dumnezeu și pentru a cuceri linia dușmanului (…) Cele șapte linii de bătaie vor fi flancate în stânga și în dreapta de călărime. Fiecare linie va fi însoțită de două sute de călăreți și astfel vor fi în total șapte sute de-o parte și șapte sute de cealaltă parte”. Nu putem să ignorăm folosirea în acest război apocaliptic a săbiilor, sulițelor, scuturilor, cailor, steagurilor și preoților, elemente specifice trecutului, nicidecum unui viitor în care luptele se vor duce cu arme automate, bombe, avioane, elicoptere și vapoare. De altfel, generalul Yigael Yadin, șef al Marelui Stat Major al Armatei Israeliene în perioada 1949-1952, observa că războiul descris în acest manuscris corespunde standardelor romane cu privire la organizare militară, proceduri și strategie. Prin urmare, face parte din trecut, nicidecum din viitor. Probabil cea mai clară dovadă în acest sens îl reprezintă un pasaj din același text, în care este folosit timpul trecut: „Tu ai pogorât asupra noastră biruința mâinii Tale – Tu ai purtat război împotriva vrăjmașilor noștri și a oștirilor lui Belial – cele șapte neamuri netrebnice – pentru a cădea în mâinile poporului sărman pe care Tu l-ai răscumpărat prin puterea-ți măreață și… în pace și siguranță”.

Războiul dintre cele două tabere a fost unul crunt, așa cum ne-au descris deja anticii. „Când Belial se va încinge spre a-i ajuta pe Copiii Întunericului, astfel ca prin tainica voință a Domnului «aurul să fie pus la încercare», trupurile pedestrașilor vor începe să cadă; atunci preoții vor suna semnalul de adunare pentru ca a doua linie să se avânte în luptă”. După lupte îndelungate, „Fiii Întunericului” conduși de Marduk au fost înfrânți: „Când mâna lui Dumnezeu se va ridica împotriva lui Belial și a tuturor puterilor aflate în stăpânirea lui, spaima îi va împresura; iar când strigătele de luptă ale Israelului și ale îngerilor se vor auzi, vor prigoni Asiria; și când fiii lui Iafet nu vor mai putea nicicând să se ridice, și când kiteenii vor fi nimiciți… apoi… când mâna Domnului lui Israel va birui oștile lui Belial, preoții vor trâmbița sunetul aducerii aminte, și cu toții vor primi partea cuvenită de pradă”. Deși acest manuscris ne dă de înțeles că Dumnezeul ceresc a luptat în marele război, se pare că altcineva a condus armata „Fiilor Luminii” în luptă: „Aceasta este ziua pe care Dumnezeu a hotărât-o pentru… Domniei Nelegiuite. Însă el îi va ajuta veșnic pe cei părtași la izbăvirea Lui prin puterea lui Mihail, căpetenia îngerilor (…) Astfel, domnia lui Mihail va fi slăvită asupra îngerilor”. În mitologia iudeo-creștină, Mihail este mâna dreaptă a conducătorului Universului; același lucru îl sugerează și acest manuscris, Mihail fiind „mâna lui Dumnezeu” care se va ridica împotriva lui Belial”. De asemenea, în Cartea lui Daniel din Vechiul Testament se spune că „în vremea aceea se va scula Mihail, marele voievod care ocroteşte pe fiii poporului tău, şi va fi vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele şi până în vremea de acum” (12:1). Dacă în aceste două texte el este conducătorul „Fiilor Luminii” în lupta împotriva „Fiilor Întunericului” și a oamenilor, iar Iisus în Apocalipsa lui Ioan, ambele nume îl reprezintă pe sumerianul Enlil, cel care în cel de-al doilea război al zeilor l-a învins pe Marduk și armata acestuia formată din Veghetori, semizei și oameni.

Din miturile antice ne amitim că, în bătălia finală dintre Enlil și Marduk, pământul a fost pârjolit, apoi inundat. Un alt manuscris descoperit la Marea Moartă, numit Cartea imnurilor sau Psalmii recunoștinței, sugerează același lucru, menționând atât focul, cât și Potopul în timpul bătăliei finale a Apocalipsei:

Când vremea judecății va veni

Când mânia Domnului se va arăta

Asupra celor părăsiți,

Când mânia Lui se va pogorî asupra celor nelegiuiți,

Când mânia judecății de apoi

Va cădea asupra tuturor lucrărilor lui Belial,

Când torentele Morții vor cuprinde,

Atunci nu va mai fi scăpare;

Când râurile lui Belial

Se vor învolbura

- Râuri ce sunt ca focul

Mistuind tot ceea ce apele sale au tras,

Râuri ale căror valuri nimicesc

Copacii uscați și pe cei înverziți,

Râuri ce sunt ca focul

Și care mătură cu scânteieri arzătoare

Înghițind tot ceea ce poartă apele lor

- Un foc ce mistuie

Toată temelia de lut,

Și orice trainică fundație;

Când temeliile munților

Devin cârpe în flăcări,

Când rădăcinile de granit sunt schimbate

În râuri de smoală,

Când pârjolul va mistui

Înăuntru, în marele adânc,

Când potopul lui Belial se va revărsa

Asupra iadului însuși;

Când adâncimile abisului vor fi tulburate,

Aruncate în noroiul gros,

Când pământul plânge în chinuri

Pentru nenorocirile făcute în lume,

Când adâncurile sale sunt zguduite,

Și toate cele sunt înspăimântate

Tremurând de cumplita soartă;

Când cu al Său strigăt

Dumnezeu se face auzit,

Iar tăriile Sale răsună

Căci al Său adevăr este arătat,

Și oștile cerului dau glas strigătului lor

Și temelia lumii se clatină;

Când bătălia purtată de ostașii cerului

Cuprinde lumea întreagă

Până la judecata de apoi.

- Oare fost-a vreodată

Luptă ca aceasta?”.

De fapt a fost una exact ca aceasta, acum aproximativ treizeci și două de milenii…

Apocalipsa lui Enoh

Cea mai clară dovadă că profețiile apocaliptice se referă nu la viitor, ci la trecut, o întâlnim în Cartea lui Enoh, descoperită tot la Qumran, în apropierea Mării Moarte. Încă din primul capitol, manuscrisul afirmă: „Cel Mare și Sfânt va veni din sălașul Său, și Dumnezeul veșnic va umbla pe pământ pe muntele Sinai. Și va apărea din sălașul Lui și se va ivi în toată puterea măreției sale din cartea-lui-enohcerul cerurilor. Și toți vor fi loviți de spaimă, și Veghetorii se vor cutremura, și mare frică și groază îi va cuprinde pe toți din toate părțile pământului. Și munții cei înalți se vor zgudui, iar dealurile înalte vor fi făcute mici, și se vor topi precum ceara dinaintea flăcării. Și pământul va fi zdrobit cu totul, și tot ce se află pe fața pământului va pieri, și va fi o judecată a tuturor. Dar cu cei drepți El va face pace. Și îi va feri pe cei aleși, și mila va coborî asupra lor (…) Și iată! El vine însoțit de zece mii dintre sfinții Săi pentru ca El să aducă judecată împotriva lor și să-i nimicească pe toți nelegiuiții. Și pentru a osândi toate făpturile pentru faptele nelegiuite pe care le-au săvârșit în răutatea lor, și pentru toate lucrurile rele pe care păcătoșii nelegiuiți le-au vorbit împotriva Lui” (1:3-9). Nu doar în primul capitol, ci și în multe altele, manuscrisul prezintă elemente ale sfârșitului lumii: „În ziua aceea Alesul Meu se va afla pe tronul de slavă și le va cerceta faptele (…) Atunci voi face ca Alesul Meu să locuiască printre ei. Și voi schimba cerul și voi face din el binecuvântare și lumină veșnică, și voi schimba pământul și voi face din el o binecuvântare” (45:3-5); „În zilele acelea, când El va aduce un foc cumplit asupra voastră, voi unde veți fugi și unde veți găsi scăpare? (…) Toți luminătorii se vor înspăimânta și întreg pământul se va înfricoșa și se va cutremura” (102:1); „În zilele acelea Domnul le-a poruncit să strângă pe copiii pământului și să le mărturisească din înțelepciunea lor: Arătați-o lor pe aceasta, căci voi sunteți călăuzele lor și răsplata de pe tot pământul. Căci Eu și fiul Meu ne vom uni cu ei pe veci pe căile dreptății din viețile lor; și voi veți avea pace, bucurați-vă, copii ai dreptății” (105:1-2). Observăm în această carte aceleași evenimente descrise de restul textelor apocaliptice: sosirea lui Dumnezeu și a fiului său în fruntea unei armate pentru a pedepsi divinitățile malefice și pe adepții lor umani, un mare război, distrugerea Terrei, judecata finală și salvarea celor drepți, care vor locui cu zeii benefici pe un nou Pământ, sub un nou cer. Spre deosebire de restul scrierilor ce compun literatura apocaliptică, acest manuscris prezintă detaliat cauzele sfârșitului lumii. Acum foarte mult timp „venise o vreme când copiii oamenilor se înmulțiseră și în acele zile li se născuseră fiice frumoase și pline de grație. Și îngerii, copiii cerului, le-au văzut și au poftit după ele, și și-au spus între ei: «Veniți să ne alegem femei dintre oameni și să avem copii cu ele»” (6:1-2). Departe de a fi o coincidență, tot primele două versete ale aceluiași capitol șase (numărul lui Marduk) descriu același eveniment în Facerea biblică: „Iar după ce au început a se înmulţi oamenii pe pământ şi li s-au născut fiice, Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit” (6:1-2). În Cartea lui Enoh, Azazel (Enki) și Veghetorii săi au făcut copii cu pământencele, apoi le-au împărtășit oamenilor și semizeilor o serie de „taine ale cerului”. Aflând de la Enoh toate acestea, conducătorul suprem ceresc a hotărât pedepsirea Veghetorilor și a adepților lor umani: „Du-te, leagă-l pe Semjaza și pe ajutoarele lui care s-au împreunat cu femeile, spurcându-se cu ele în necurăția lor. Iar când fiii lor se vor fi omorât unul pe celălalt, și când ei vor vedea nimicirea celor iubiți de ei, leagă-i trainic timp de șaptezeci de neamuri pe câmpiile Pământului, până în ziua judecății și sfârșitului lor, până la judecata ce va fi pentru vecii vecilor. În acele zile ei vor fi aruncați în prăpastia de foc, în chinurile temniței în care vor rămâne pe vecie. Și toți aceia care vor fi osândiți și nimiciți vor fi de acum încolo legați de ei până la sfârșitul tuturor neamurilor. Nimicește tot răul de pe fața Pământului și fă ca toată fărădelegea să se sfârșească, și fă ca răsadul dreptății și al adevărului să iasă la iveală și va fi ca o binecuvântare; iar faptele dreptății și ale adevărului vor aduce bucurie veșnică” (10:11-16). Întocmai ca și călăreții din Apocalipsa lui Ioan, cei patru arhanghelii însărcinați cu distribuirea pedeapsei „divine” i-au legat pe Veghetori în lumea subterană și i-au făcut pe semizei să se lupte între ei, antrenând astfel Pământul într-un crunt război. Nu toți arhanghelii au fost de acord cu sentința, însă și-au îndeplinit misiunea: „Și în ziua aceea Mihail i-a zis lui Rafael: «Puterea duhului mă face să mă cutremur din pricina asprimii judecății lucrurilor tainice, a judecății îngerilor; cine poate să îndure judecata aspră care a fost îndeplinită, și în fața căreia se risipesc?». Și Mihail i-a zis din nou lui Rafael: «Cine să fie cel a cărui inimă să nu fie înmuiată de toate acestea, și a cărui liniște să nu fie tulburată de acest cuvânt de judecată ce a fost coborât asupra lor din pricina celor care i-au adementi astfel?». Și când Mihail se afla în fața Domnului Duhurilor, i-a zis lui Rafael astfel: «Nu le voi ține partea în fața Domnului, căci Domnul Duhurilor s-a mâniat pe ei că s-au purtat ca dumnezeii. De aceea, tot ce stă ascuns va veni asupra lor în vecii vecilor; căci nici înger nici om nu vor avea parte, ci numai ei și-au primit judecata în veci»” (68:2-5). După ce le-a descris Veghetorilor pedeapsa care îi așteaptă, Enoh a făcut același lucru și cu adepții lor umani: „Vai vouă, păcătoșilor, pentru cuvintele gurii voastre și pentru faptele nelegiuite ale mâinilor voastre ce din necredința voastră s-au născut. Veți fi mistuiți în văpăi ce ard mai rău decât focul. Aflați că el îi va chema pe îngeri despre faptele voastre, va întreba soarele, luna și stelele despre păcatele voastre, căci voi ați făcut judecată asupra celor drepți pe pământ” (100:9-10). În Apocalipsa lui Pavel, versetele de la patru la șase susțin că Soarele, Luna, stelele și marea i-au cerut lui Dumnezeu să-i lase să distrugă omenirea. „Și va chema să aducă mărturie fiecare nor, fiecare ceață, fiecare ploaie; căci ele vor fi oprite să coboare asupra voastră din pricina voastră, și ele vor păstra păcatele voastre. Și acum dați daruri ploii ca ea să nu se oprească în a coborî peste voi, și picăturilor de rouă dați-le aur și argint ca să coboare și ele. Și promoroaca și zăpada împreună cu frigul lor, și toate furtunile de zăpadă cu toate nenorocirile lor se vor năpusti asupra voastră (era glaciară), și în acele zile nu veți putea să le stați în cale” (100:11-13), a continuat Enoh. Care erau acele păcate pentru care oamenii trebuiau pedepsiți? Vechiul Testament este zgârcit în explicații, spunând doar că „răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele” (6:5). Însă Cartea lui Enoh ne oferă răspunsul concret: „Domnul a dat o poruncă pentru cei ce sălăşluiesc pe Pământ – ca ei să piară căci au aflat toate tainele îngerilor, toate silniciile demonilor, toate puterile lor – cele mai tainice dintre ele – toate puterile celor care practică magia, puterea vrăjitoriei şi puterea celor care făuresc chipuri turnate pretutindeni pe Pământ. Şi cum este produs argintul din ţărâna pământului, şi cum metalul moale poate fi extras din pământ” (65:6-7). În plus, povestește Enoh, „El mi-a zis: «Din pricina nelegiuirilor lor (oamenilor), li s-a hotărât judecata şi aceasta nu va fi înlăturată de Mine nicicând. Din pricina vrăjitoriilor ce le-au căutat şi le-au învăţat, Pământul şi cei ce se află pe el vor fi nimiciţi». Şi aceştia (Veghetorii) nu vor avea niciodată loc de căinţă, căci ei le-au arătat tainele şi ei sunt cei osândiţi” (65:10-11). Prin urmare, „păcatul” omenirii nu era răutatea, ci dezvoltarea sa în urma informațiilor primite de la Veghetori. În plus, acei „păcătoși” „vor ajunge fără credință din cauza smintelii inimilor lor” (99:8), această pierdere a credinței fiind explicată în Epopeea lui Atra-Hasis, unde Enki i-a învățat pe oamenii loviți de molime, foamete și secetă să nu se mai închine zeilor cerești, confirmându-se din nou perioada apocaliptică. La fel ca în Biblie, în Cartea lui Enoh Dumnezeu a hotărât distrugerea pământenilor printr-un Potop, fiind salvați doar Enoh, Noe și familia acestuia, ei fiind singurii oameni „neprihăniți” care meritau să locuiască alături de zei.

Păcatele Bisericii creștine

În concluzie, cei care așteaptă sfârșitul lumii de câteva milenii îl așteaptă inutil, ținând cont că el a avut loc acum foarte mult timp, toate profețiile apocaliptice referindu-se la Potop. A doua sosire a lui Iisus / Enlil pe Pământ a avut loc cu puțin timp înainte de acea catastrofă globală, el întorcându-se pentru a-l pedepsi pe Enki pentru că a civilizat omenirea și pentru a se lupta cu Veghetorii conduși de Marduk. Religiile, al căror unic scop este manipularea maselor, au modificat evenimentele istoriei reale a planetei noastre. Pentru un control eficient al omenirii, e nevoie de o amenințare constantă; prin urmare, au mutat Apocalipsa din trecut într-un viitor care poate sosi dintr-o clipă în alta. „Păcatul” omenirii distruse de Potop a fost doar acceptarea civilizării oferite de către Veghetori. Religiile au ascuns acest lucru, inventând alte „păcate” pentru a ține constant omenirea în jug. Bineînțeles, doar reprezentanții oficiali ai religiilor dețin modalitatea ștergerii respectivelor „păcate”, pe care o oferă turmelor de dreptcredincioși de cele mai multe ori contra cost… Dacă aceste „păcate” erau la început într-un număr extrem de mic, ca de exemplu nerespectarea celor zece porunci ale 58927_607941609238446_185791965_nlui Moise, în timp s-a ajuns la sute, majoritatea fiind extrem de aberante. Cele recunoscute de Biserica Ortodoxă au fost publicate în Sfânta taină a spovedaniei pe înțelesul tuturor (1997) de Ioachim Pârvulescu unde, pe lângă cele șapte păcate capitale – „mândria (trufia), iubirea de argint și zgârcenia, desfrânarea, zavistia (ura, invidia, viclenia, perfidia), lăcomia (neînfrânarea), mânia (supărarea, ținerea de minte a răului), lenea (trândăvia)” – întâlnim alte aproape trei sute de „păcate” de care doar preoții ne pot „elibera”. „Păcate au existat de când este omul pe pământ, însă puterea de iertare a venit numai acum aproape 2000 de ani, prin Mântuitorul Iisus Hristos și numai prin Biserica Sa, prin preoții Săi și prin Tainele instituite de El”, declară protosinghelul Pârvulescu, adăugând că „toate răutățile și păcatele ce se întâmplă în lume, care produc mari pagube omenirii, sunt datorate lipsei de Spovedanie”. Iată câteva dintre „păcatele” pe care trebuie să le recunoască cei ce se tem de pedeapsa divină, conform acestei cărți ce se dorește a fi „un îndrumător cât mai actual pentru Spovedanie”, pentru a nu fi chinuiți în iad pentru eternitate:

Păcate ale copiilor:

- „Nu am învățat rugăciunile pe de rost: Înger, îngerașul meu, Tatăl nostru și altele.”

- „Nu m-am rugat înainte de a-mi face temele și înainte de a merge la școală pentru a-mi lumina Dumnezeu mintea ca să pot învăța bine.”

- „Am mâncat dulciuri Miercurea și Vinerea, fără să mă uit la ele dacă sunt de post sau nu.”

- „Am copiat la școală.”

- „Am dat diavolului.”

- „M-am mândrit și m-am dat mare înaintea colegilor la școală că am haine frumoase și că am bani.”

- „M-am uitat la reviste și la poze pornografice spurcându-mi vederea.”

- „M-am uitat, din curiozitate, la filme pornografice și mi-am întinat vederea, mintea și inima.”

- „Nu mi-am făcut metaniile (10-20) în fiecare zi.”

- „Când am trecut pe lângă biserică nu m-am închinat tot timpul.”

- „Nu am purtat tot timpul cruciuliță la gât ca să mă ferească Dumnezeu de rele.”

- „Câteodată diavolul mi-a dat o lenevie și o plictiseală fiind în biserică de m-a scos afară în timpul slujbei.”

- „Am fost la discotecă fără să-mi dau seama că acolo este casa diavolului care își bate joc și râde de toți tinerii ce merg acolo.”

- „Mi-am pierdut timpul uitându-mă la televizor la filme distructive și neinstructive.”

- „Fiind băiat am sărutat o fată și am îmbrățișat-o, luându-ne după oamenii maturi.”

Păcate împotriva Duhului Sfânt:

- „Am interpretat din Biblie versete după mintea mea, fără să cercetez învățăturile Sfinților Părinți.”

- „Mi-am otrăvit sufletul citind cărți eretice.”

- „Am crezut în reîncarnare și am zis că nu există suflet, rai, iad, viață viitoare etc.”

- „Am râs de preoți că sunt inculți.”

- „Am zis câteodată că atâtea rele se întâmplă în lume și Dumnezeu nu ia măsuri.”

- „Am judecat pe preoți că una spun și alta fac punându-mă eu pe scaunul de judecată în locul lui Dumnezeu, fără să-mi dau seama ce este preoția în esență și că preoții au și ei aceleași legi ale firii, însă posedă mari daruri supraomenești, depășind chiar și pe îngeri în această putere sfințitoare.”

- „Am adus ață de la mort și apă de la vrăjitor în casă să-mi meargă bine.”

Păcate strigătoare la cer:

- „Fiind căsătorit(ă) ne-am ferit de a face copii căzând în păcatul onaniei.”

- „Am făcut malahie (masturbație) înainte de căsătorie și în timpul căsătoriei. Fac și în prezent.”

- „Am făcut sodomie și gomorie (perversități sexuale) cu soția mea, cu alte femei, cu rude.”

- „Am făcut bărbat cu bărbat și femeie cu femeie.”

Păcate împotriva celor zece porunci:

- „N-am crezut că Taina Botezului iartă păcatul strămoșesc.”

- „Am avut îndoieli în puterea Sfintelor Taine.”

- „M-am căsătorit cu un(o) sectar(ă), cu un(o) catolic(ă).”

- „Ca femeie m-am împreunat cu bărbatul meu înainte de cununia religioasă la biserică. Nu am știut că dacă o femeie face asemenea păcat al curviei înainte de cununie nu mai are voie să îmbrace haina albă de mireasă, ce simbolizează curățenia trupească și sufletească.”

- „Am grăit glume cu colegi și prieteni folosind cuvinte sfinte.”

- „Am privit la diferite priveliști păcătoase, jocuri, râsuri.”

- „De rușine nu m-am închinat tot timpul când am trecut pe lângă biserici.”

- „Mi-a fugit mintea în altă parte în timpul rugăciunii și nu m-am luptat să o aduc înapoi.”

- „Din neștiință, am zis uneori că toate religiile sunt bune și de la Dumnezeu lăsate, neștiind că, în esența lor, foarte multe sunt împotriva lui Dumnezeu, Singurul Mântuitor, așa cum ne învață Biserica Ortodoxă.”

- „Ca femeie m-am rujat, pudrat, pensat, machiat, desfigurându-mi astfel chipul firesc pe care mi l-a lăsat Dumnezeu.”

- „Ca femeie am purtat cercei, inele, mărgele, diferite zorzoane pentru așa-zisa înfrumusețare, neglijând că Dumnezeu ne-a dat fiecăruia frumusețea naturală pe care trebuie să o păstrăm.”

- „Ca femeie am smintit mulți bărbați în viața mea datorită nesimțirii mele sufletești, deoarece puteam foarte ușor să evit orice privire, orice gest, orice cuvânt, orice atingere de la bărbați, însă nu am făcut-o. De aceea mă simt vinovată înaintea lui Dumnezeu.”

- „Ca femeie am purtat îmbrăcăminte indecentă (fustă și rochie scurtă, crăpată sau transparentă). Nu mi-am dat seama că prin acest port am ispitit mulți bărbați și i-am făcut să păcătuiască în mintea și în inima lor cu mine când m-au văzut așa dezvelită.”

- „Când eram fetiță (15-16 ani) de asemenea m-am purtat indecent în familie față de tata și frații mei.”

- „Am luat din terenul bisericii.”

- „Nu am cedat din terenul meu pentru biserică.”

- „Am fost la nuntă, am jucat și am dansat.”

- „M-am mândrit că sunt cineva.”

- „Am lovit pe tata sau mama fără să-mi dau seama că este un păcat foarte mare și, așa cum spun Sfinții, risc să nu-mi putrezească (atunci când voi muri) mâna cu care am lovit pe părinții mei.”

- „Am vândut vin sau țuică împreunată cu apă pentru a lua bani mai mulți.”

- „Miercurea și Vinerea nu am ținut post tot timpul vieții mele.”

- „Am ascultat pe la uși sau pe la ferestre ce se vorbea.”

- „Am trimis sau am primit scrisori de dragoste (după căsătorie).”

- „În ziua când m-am împărtășit am vomat.”

- „Am fumat și fumez încă.”

- „Nu m-am rugat în toate momentele vieții, atât la bucurii, cât și la necazuri și strâmtorări.”

- „Am râs, vorbit, dormit mult.”

- „Am ascultat, am cântat și am învățat și pe alții cântări lumești.”

- „Am cheltuit mulți bani pentru bijuterii. Cu acești bani puteam să fac mult bine oamenilor dându-mi de pomană din această viață și strângându-mi comoara în ceruri, care este veșnică.”

- „Am jucat cărți de noroc și la diferite jocuri electronice de noroc.”

- „Fără să știu sau cu știință am mâncat sau băut lucruri necurate (în care căzuseră un șoarece, o pisică).”

- „M-am uitat la televizor la filme pornografice și de sexualitate spurcându-mi mintea, inima și trupul cu acele imagini pe care mi le-a întipărit diavolul în mintea mea, cu voia mea.”

- „Am vândut sau am dat gratuit (în loc să le ard) reviste, poze sau casete pornografice, producând astfel mult rău oamenilor.”

- „Ca femeie am folosit prezervative, pastile anticoncepționale sau sterilet pentru a nu rămâne gravidă.”

- „Ca femeie am intrat în biserică cu capul descoperit, atrăgând astfel atenția bărbaților asupra mea și smintindu-i.”

- „Ca bărbat, am intrat în biserică când am avut scurgere noaptea și fără să fac 50 de metanii mari.”

- „Am visat că am făcut păcate cu cineva și când m-am trezit eram exact ca și cum aș fi făcut păcatul.”

- „Am trecut cu vederea greșelile copiilor mei și nu i-am bătut la timpul potrivit.”

- „Nu am știut și nu știu încă să mă spovedesc cum trebuie. În loc să fiu la obiect cu explicarea păcatului, fac multe introduceri, parafrazări și divagații înaintea duhovnicului în Scaunul de Spovedanie și astfel îl plictisesc pe duhovnic.”

Păcate împotriva milosteniei trupești:

- „N-am mers să cercetez pe cel din închisoare.”

- „N-am primit pe cel străin în casa mea.”

- „N-am îmbrăcat pe cel gol.”

Citind absurditățile de mai sus observăm cu ușurință că, după părerea Bisericii, absolut orice om păcătuiește încontinuu. Cum doar Biserica pare a fi cea care ne scapă de „păcate”, manipularea maselor prin această metodă este evidentă. Din păcate, nu doar creștinismul apelează la aceste „păcate” inventate și la amenințările unei pedepse divine ce va lovi atât după moartea individului, cât și după Apocalipsă, ci mai toate cultele religioase. Dacă ar ști lumea că „păcatul” omenirii din ochii divinităților cerești a fost doar acceptarea civilizării oferite de către Veghetori, restul fiind pure invenții umane, s-ar elibera din jugul religiilor…

 

Apocalipsa mayașă

Nu doar reprezentanții religiilor profită de pe urma unei amenințări a Apocalipsei, ci și organizații secrete precum masoneria, diferite guverne și, mai nou, scriitori sau realizatori de filme, deoarece sfârșitul lumii s-a dovedit a fi o afacere foarte profitabilă. Ne amintim de nebunia din anul 2000, când eram intoxicați cu „prezicerile” lui Nostradamus și presupuse alinieri ale unor planete ce ar fi trebuit să aducă Armaghedonul, dar și de cea din 2012, „prezisă” de mayașii care și-ar fi încheiat calendarul în respectivul an. Știm prea bine că lumea nu s-a sfârșit nici în 2000, nici în 2012, și nici nu a trecut printr-o schimbare majoră, așa cum se profețea. Manipulatorii maselor susțin că acest lucru se datorează nu vreunei erori de calcul, ci doar că Apocalipsa a fost amânată din diferite motive (au oprit-o extratereștrii sau i s-a făcut milă lui Dumnezeu de noi). Și totuși, au prezis mayașii că se va sfârși lumea în 2012? Chiar s-a terminat calendarul lor în acel an?

ÎCalendarul mayasn primul rând, mayaşii nu aveau un calendar, ci trei. Calendarul solar, numit Haab, era împărţit în 18 luni a câte 20 de zile, plus alte cinci zile la final, rezultând anul de 365 de zile. Al doilea, Tzolkin, era Calendarul Anului Sacru, în care cele 20 de zile principale erau rotite de 13 ori, rezultând un an de 260 de zile. Cele două calendare erau contopite pentru a crea Marele Ciclu Sacru de 52 de ani. Acest ciclu de 52 de ani era sfânt nu doar pentru mayaşi, ci pentru toate popoarele din America Centrală şi de Sud. Acest lucru se datorează zeului Quetzalcoatl, care le-a dăruit oamenilor calendarul şi le-a promis că se va întoarce la finalul unui astfel de ciclu. Cele două calendare aveau formă circulară, prin urmare fără început sau sfârşit. La fel şi cel al Marelui Ciclu Sacru, obţinut prin contopirea celor două.

Cel de-al treilea calendar este denumit Numărătoarea Lungă. Cercetătorii au stabilit că prima zi a sa este 11 august 3114 î.Hr., dată la care probabil mayaşii considerau că au fost creaţi oamenii. Numărătoarea Lungă nu este un calendar propriu-zis, ci o enumerare a unor date importante. În fiecare oraş mayaş s-au descoperit stele de piatră pe care era inscripţionat acest „calendar”, dar de obicei datele difereau. Lucru absolut firesc, ţinând cont că fiecare comunitate îşi nota cele mai importante evenimente proprii (cum ar fi domniile regilor, războaiele cu alte triburi, molime, etc.). De exemplu, Numărătoarea Lungă de pe Stela 2 din Chiapa de Corzo începe cu data de 6 decembrie 36 î.Hr., cea de pe Stela C din Tres Zapotes cu 1 septembrie 32 î.Hr., cea de pe Stela 1 din El Baul cu 2 martie 37, iar cea de pe statueta Tuxtla de lângă La Mojarra începe cu data de 12 martie 162. Există şi date comune mai multor inscripţii, cum ar fi 11 august 3114 î.Hr. sau datele unor eclipse. Mult prea comentata zi de 20 decembrie 2012 se pare că există într-o singură inscripţie de pe Monumentul 6 din El Toruguero. Unii au interpretat-o ca fiind ultima zi a erei prezente. Alţi cercetători au considerat data de 21 decembrie 2012 ca fiind ziua în care zeul mayaș Bolon Yokte’ K’uh va reveni pe Pământ. Ţinând cont că există o singură menţionare a anului 2012 pe o inscripţie obscură, pe care fiecare cercetător a interpretat-o după capacităţile imaginaţiei sale, aceasta nu poate fi considerată o profeţie veritabilă a mayaşilor. De exemplu, în Templul Inscripţiilor din Palenque apare într-o porţiune din text data de 21 octombrie 4772. După logica celor care susţin ideea de Apocalipsă în 2012, unii ar putea considera 4772 ca fiind anul sfârşitului. În concluzie, calendarul mayaş nu se termină în 2012 (fiind un cerc nu are început sau sfârşit) şi nici nu credeau mayaşii că în acel an va veni Apocalipsa. Doar unul singur credea că se va întâmpla ceva în acel an, mai exact cel care a lăsat acea inscripţie dubioasă. Iar istoria ne învaţă că de-a lungul timpului au existat numeroşi astfel de „profeţi”, ale căror previziuni nu s-au împlinit. În măsura în care nici măcar mayaşii nu au luat în seamă această „profeţie” (care există pe o singură inscripţie, din miile lăsate în urmă), de ce ar face asta oamenii secolului XXI? În plus, remarcabil este faptul că, din multitudinea de cercetători ai culturii Maya, până acum câţiva ani nici măcar unul singur nu a pomenit ceva despre anul 2012. Dacă mayaşii ar fi preconizat că se va întâmpla ceva în acel an, ciudat este că nimeni nu a observat acest lucru, deşi cultura mesoamericană a fost studiată intens de nenumăraţi cercetători. În realitate, cei care conduc lumea ne-au manipulat constant prin câteva aşa-zise Apocalipse, menite doar să creeze panică în rândul maselor, frica fiind cea mai eficientă metodă de control.

Zeul Bolon Yokte’ K’uh, despre care mayaşul din El Toruguero „profeţea” că se va întoarce în 2012, este de fapt nu o divinitate, ci un grup, al celor Nouă Zei Subpământeni ai Nopţii, numiţi de obicei Bolon Ti Ku, nimeni alții decât Veghetorii. Prima partea a numelui acestui grup de divinități provine din aceeași particulă Bel (unul dintre epitetele lui Marduk în Babilon) ca și Baal, Baldur sau Belial, Marduk fiind unul dintre personajele principale ale Apocalipsei. Chiar dacă nu avem de a face cu o profeție apocaliptică, cercetătorii au găsit o legătură cu un personaj central al respectivelor evenimente. Dar dacă mayașii nu știau prea multe despre Apocalipsa din trecut, poate predecesorii lor aveau mai multe informații.

Mayașii au preluat atât calendarul, cât și cunoștințele astrologice și scrisul de la olmeci, care au reprezentat prima mare civilizație a Mexicului. Datările cu carbon radioactiv din orașul mexican La Venta au indicat faptul că olmecii s-au stabilit aici între anii 1.500 și 1.100 î.e.n., dispărând brusc în jurul anului 400 î.e.n. În anii 1940, arheologul american Matthew Stirling a descoperit în La Venta o stelă de piatră înaltă de mai bine de patru metri, lată de doi și groasă de aproape un metru, care a fost numită „Stela Bărboșilor”. Pe ea era reprezentată întâlnirea dintre doi bărbați înalți, cu veșminte bogate și încălțări elegante, ce aveau vârfurile întoarse. Eroziunea sau mutilarea deliberată a distrus complet chipul unuia dintre ei. Celălalt, un bărbat caucazian, cu nasul proeminent și o barbă lungă și stufoasă, pe care arheologii l-au botezat „Unchiul Sam”, era intact. „Stela Bărboșilor” era îngropată lângă piramida conică, între șase sute de coloane de bazalt, înalte de trei metri. În cartea Amprentele zeilor, Graham Hancock scria: „scena întâlnirii, pe care o înfățișa, trebuie să fi fost – cine știe din ce motiv? – de o importanță capitală pentru olmeci, de unde și această stelă grandioasă și formidabilul scut de coloane ridicate ca s-o protejeze”. Într-adevăr, dimensiunile stelei sugerează faptul că era vorba despre două personaje importante. Aspectul fizic al celor doi bărbați – trăsături caucaziene, bărbi, înălțime și haine bogate – sugerează că este vorba despre doi dintre zeii vechi. Această întâlnire foarte importantă, pe care olmecii au hotărât să o ascundă între șase sute de coloane de bazalt înalte de trei metri, nu poate fi decât una singură: cea dintre Marduk și tatăl său. „Profețiile” apocaliptice iudeo-creștine vorbesc despre eliberarea „Balaurului” și reuniunea sa cu „Fiara”. Așa cum am văzut deja, la scurt timp după începerea celui de-al doilea război al zeilor, Marduk l-a eliberat pe Enki, ce fusese crucificat pe Vârful Omu din munții Bucegi. Reuniunea celor doi a dus la un crunt și îndelungat război, în care omenirea a avut cel mai mult de suferit, terminat cu o inundație globală. E posibil ca olmecii să fi reprezentat această întâlnire care, indiferent dacă era privită ca una din trecut ori din viitor, le-a părut a fi înfricoșătoare, cauzatoare de imense distrugeri. Drept pentru care au ales să o îngroape înconjurată de șase sute (șase e numărul lui Marduk) de coloane foarte înalte – pentru a fi siguri că nimeni nu va avea acces la această informație -, nu înainte de a distruge chipul unuia dintre zei, pentru a nu fi recunoscut în cazul în care cineva ar fi recuperat, totuși, „Stela Bărboșilor”. Probabil un conducător olmec a ordonat realizarea stelei după ce a primit informația despre întâlnirea divină de la vreun profet, iar un predecesor al său o ordonat ascunderea stelei, considerând-o a fi un eveniment mult prea crunt pentru a rămâne la vedere.

Dacă într-adevăr profețiile apocaliptice despre viitor sunt în realitate amintiri ale trecutului, cum s-a putut întâmpla o asemenea confuzie? Dacă anumite persoane au privit spre viitor, cu ajutorul divinităților ori prin metode de clarviziune / șamanism, cum de au văzut trecutul? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să înțelegem timpul.

Timpul

Alături de spațiu, timpul reprezintă o noțiune de bază a fizicii, ambele fiind miezul multor structuri. Însă nimeni nu știe ce sunt ele cu adevărat. Încă din antichitate, numeroși filosofi și oameni de știință au încercat să descopere natura timpului. Sfântul Augustin din Hippo remarca faptul că „încercarea de a defini timpul se manifestă prin înșiruirea unor cuvinte ce se vor pierde fără a reuși, însă, să contureze un portret al acestuia”, în acea vreme oamenii considerând că timpul și spațiul ne-au fost date de Dumnezeu. Însă acest lucru nu i-a oprit pe cercetători. Galileo Galilei a fost primul om de știință care a demonstrat că timpul este un parametru-cheie în legile mișcării, el descoperind în 1637 principiul ceasului cu pendul jucându-se cu un felinar Infinity-Time1pe care îl pendula în timpul unei slujbe religioase plictisitoare. În 1686 Isaac Newton și-a fondat teoria despre timp, considerând că Universul este asemănător unui mecanism de ceasornic, părțile acestuia mișcându-se cu precizie matematică, stabilită de legi fixe și previzibile. Din punctul său de vedere, timpul era absolut și universal, fiind același pentru toată lumea. Alexander Friedman a demonstrat că un Univers infinit, aflat în continuă expansiune, poate avea un început localizat în timp. La începutul secolului XX, Albert Einstein a răsturnat toate teoriile existente, demonstrând că timpul este relativ și că variază în funcție de mișcare și de gravitație. Teoria sa a deschis calea către studiul găurilor negre, al găurilor de vierme și al călătoriilor în timp. Hermann Minkowski a arătat că teoria lui Einstein despre relativitatea timpului implică o legătură între spațiu și timp, cele două noțiuni neputând fi separate. El afirma că „de acum înainte, timpul și spațiul în sine sunt sortite să se veștejească până vor ajunge simple umbre”. Fizicianul John Archibald Wheeler, inventatorul termenului de „gaură neagră”, considera găurile negre niște țesături infinite ale timpului. „Timpul este modalitatea prin care natura a făcut ca lucrurile să nu se întâmple toate deodată”, declara el. 

Totuși, aceste încercări de definire a timpului nu au oferit răspunsurile necesare. Are timpul un început și un sfârșit? De ce se mișcă într-o singură direcție? Și, de fapt, ce este timpul? Demonstrația lui Albert Einstein, conform căreia timpul este relativ, a cauzat un șoc pentru comunitatea științifică și cea religioasă. Nu era ușor de acceptat ideea că intervalul de timp dintre două puncte stabile nu este fix, ci depinde de contextul în care este măsurat. Însă în 1971, doi fizicieni au instalat două ceasuri atomice într-un satelit care urma să se învârtă în jurul Pământului, ele înregistrând o diferență de 59 de nanosecunde față de ceasurile de pe Pământ, demonstrându-se astfel acuratețea teoriei lui Einstein. La începutul mileniului al treilea, majoritatea fizicienilor sunt convinși că timpul nu se scurge ireversibil și că în curând vom avea instrumentele necesare descoperirii adevăratei naturi ale timpului, care ar putea fi mai complexă decât bănuim. În plus, pentru fizica modernă, noțiunile de trecut, prezent și viitor nu mai au sens, considerându-le doar etichete menite să ne organizeze viețile. Einstein mai spunea că „trecutul, prezentul și viitorul sunt doar iluzii” iar fizicienii moderni, la fel ca filosofii din toate timpurile, se întreabă dacă scurgerea timpului este un adevărat efect fizic, ori doar o iluzie. Multe relatări despre întâlniri cu extratereştri conțin afirmații de genul: „timpul nostru este altfel” sau „noi trăim concomitent trecutul, prezentul și viitorul”. Este oare posibil așa ceva?

În Tunelul timpului, Rodica Bretin prezenta mai multe întâmplări în care trecutul și prezentul s-au intersectat. Una dintre ele îl are ca protagonist pe francezul Nicolas Gautier, care pe 4 septembrie 1923 a plecat în Cambodgia, 437xla Angkor („Orașul zeilor”). În a zecea zi de vizită, Gautier a văzut în Angkor Vat o dansatoare apsara, care i-a dansat până când au apărut niște războinici cu lănci și scuturi, care au prins-o. Aceștia au aruncat cu o lance spre Gautier, însă arma a trecut prin el ca prin aer. Speriați, războinicii și apsara au fugit. După 31 de ani de la această întâmplare, arheologii francezi au descoperit un basorelief ce înfățișa condamnarea unei frumoase apsara la moarte prin strivirea de către un elefant. Iar într-o cronică, ambasadorul tibetan Rgya Nysho nota că în anul 1.171 a fost martorul execuției unei apsara, fiica unui nobil, condamnată pentru că nu și-a îndeplinit menirea. Ea dansase în fața unui zeu fără nume, apărut noaptea în templu, pe care gărzile l-au făcut să dispară. Dansatoarea a fost strivită de un elefant, exact ca în basorelieful descoperit în 1954.

Și John D. Ralphs în Explorând a patra dimensiune (1992) descria un caz similar, în care trecutul și prezentul s-au intersectat, însă nu doar o dată, ci în repetate rânduri. Mediumul Matthew Manning relata în 1978 că, după ce s-a mutat într-o casă veche, a conversat de mai multe ori cu Robert Webbe, proprietarul casei cu două secole și jumătate în urmă. Fiecare dintre ei îl auzea pe celălalt, fără să îl vadă, considerând că celălalt este o fantomă. Când Manning i-a spus lui Webbe că el murise în 1736, iar ei se aflau în 1968, Webbe i-a replicat că totul e o aiureală, deoarece lumea se afla abia în 1726, adăugând că probabil a înnebunit, din moment ce îi tot auzea în cap vocea interlocutorului său. Și totuși, niciunul dintre ei nu era nebun și nici nu era vorba despre fantome. Din cauze necunoscute, în acel loc se intersectau adeseori trecutul și viitorul, fiecare dintre cei doi trăind în propriul său prezent, aflat în anul 1726 și, respectiv, 1968.

Chiar dacă omenirea se încăpățânează să considere timpul a fi liniar, fizicienii și filosofii îl consideră ciclic. De altfel, ciclic îl credeau și anticii. De exemplu, în China se spunea că au trecut zece kis (epoci pierite) de la începutul timpului până la Confucius. După cum scria Gustav Schlegel în Uranographie chinoise din 1875, la sfârșitul fiecărui kis, „într-o convulsie generală a naturii, marea iese din matca ei; munții țâșnesc din pământ, râurile își schimbă cursurile, ființele omenești și toate celelalte sunt nimicite, iar vechile urme se șterg”. Scripturile budiste vorbesc despre cei „șapte Sori”, fiecare dintre ei încheiat prin apă, foc sau vânt. La finalul celui de-al șaptelea Soare, actualul „ciclu al lumii”, se așteaptă ca „pământul să izbucnească în flăcări”. Tradițiile aborigene din Sarawak și Sabah reamintesc că odinioară cerul se afla „jos” și ne spun că „șase Sori au pierit… în prezent lumea este luminată de al șaptelea Soare”. Oracolele Sibiline vorbesc despre „nouă Sori și nouă vârste” și profețesc alte două vârste care vor urma. Aztecii credeau că au fost patru ere, numite tot Sori, înainte de a noastră. Indienii hopi din Arizona consemnează trei Sori precedenți, fiecare sfârșindu-se printr-o uriașă hour-glassanihilare urmată de renașterea treptată a omenirii. Conform World Mythology, miturile lor spun că „prima lume a fost distrusă, ca pedeapsă pentru ticăloșia oamenilor, de către un foc a-toate-nimicitor, care a venit de sus și de jos. A doua lume s-a sfârșit când globul pământesc s-a răsturnat de pe axă și totul s-a acoperit de gheață. A treia lume s-a terminat cu un potop universal. Lumea actuală este a patra. Soarta ei depinde de purtarea locuitorilor săi, dacă va fi sau nu conformă cu planurile Creatorului”. Scripturile sacre indiene Purana vorbesc despre patru ere ale Pământului, numite yuga, care totalizează doisprezece mii de „ani divini” sau „Era Mare” Mahayuga. Grecii antici aminteau și ei de patru ere ale omenirii. Calendarele din America Centrală și de Sud, asemănătoare cu cel egiptean, erau bazate pe cicluri de câte cincizeci și doi de ani. Toate acestea prezintă timpul ca pe un ciclu ce se repetă la infinit, reprezentat grafic ca un cerc, numit de obicei „roata timpului”. Această „roată” a dus la nașterea cercului zodiacal despre care vorbește și Rigveda când amintește de „o roată cu doisprezece spițe, pe care s-au așezat 720 de fii ai lui Agni” (1:64). Dacă timpul ar fi circular, deplasându-se într-un singur sens, atunci absolut toate evenimentele s-ar repeta. Prin urmare, un punct ce se deplasează pe acel cerc într-o singură direcție va trece la un moment dat prin locul pe care tocmai l-a părăsit. Astfel, viitorul devine trecut iar trecutul, viitor. Prin această ipoteză am putea înțelege de ce oamenii cărora li s-a arătat viitorul au văzut trecutul și, în același timp, am putea înțelege și de ce se consideră că istoria se repetă. În acest caz, am putea înțelege și ipoteza destinului, prezentă în multe religii dispărute și contemporane. Dacă evenimentele se repetă identic ori aproape identic în fiecare ciclu temporal, înseamnă că se urmează de fiecare dată același „scenariu”, pe care îl putem numi destin. Și tot prin ipoteza timpului ciclic am reuși să înțelegem de ce, în Apocalipsa lui Ioan, Balaurul Enki va fi închis, apoi eliberat și din nou închis.

Dacă evenimentele se repetă încontinuu și, după cum se vede, cu aceleași personaje, putem explica și teoria reîncarnării, prezentă astăzi mai ales în culturile orientale. Adepții acestei credințe nu cunosc nici regulile după care un spirit se reîntrupează pe Pământ, nici durata de timp la care o face. Însă considerând că evenimentele se repetă identic, în fiecare ciclu temporal, prin urmare și ființele, putem presupune că reîncarnările au loc o dată în fiecare ciclu. Fizica cuantică oarecum confirmă teoria reîncarnării, diferența dintre ea și religiile orientale reprezentând-o posibilitatea ca fiecare om să primească exact corpul pe care l-a avut în precedenta viață. De exemplu, dacă o persoană ar fi închisă într-o cutie vidată și impenetrabilă, ar muri prin asfixiere în scurt timp; însă mișcarea aleatorie a moleculelor care o compun ar face ca, peste un număr de ani (ce se scrie ca un 1 urmat de un milion ori un miliard ori un miliard de zerouri), respectiva persoană să fie recompusă în starea moleculară pe care o avea înaintea morții și să învie pur și simplu. Exact acest lucru afirmă toate textele apocaliptice: după sfârșitul lumii și judecata finală, morții vor învia într-o nouă lume. Totuși, privind spre istoria Pământului de la exilul Veghetorilor până la Potop, observăm că, deși anumite evenimente par să se repete, nu sunt totuși identice. Prin urmare, ori este vorba despre un ciclu temporal mult mai mare, care încă nu s-a sfârșit, ori de unul mai mic, care se repetă într-un mod asemănător, însă nu identic.

Dar dacă timpul este într-adevăr ciclic, dar reprezentarea sa grafică nu ar trebui să fie în formă de cerc? Și dacă nu se scurge întotdeauna în aceeași direcție și cu aceeași viteză? Știm că pământenii au fost la un moment dat deosebit de avansați tehnologic, în timp au involuat apoi au reevoluat. Prin urmare, se respectă ciclul temporal. Considerăm timpul ca un oval așezat vertical, un punct din partea sudică reprezentând punctul maxim al Sundial in Sanddezvoltării civilizației, iar unul de la polul opus fiind punctul minim al dezvoltării. Deplasându-ne într-un sens pe acest oval, să spunem în cel al acelor de ceasornic, omenirea trece încontinuu de la involuție la evoluție și viceversa. Dacă timpul se scurge din punctul de jos spre cel de sus pe o porțiune din oval, oare revine la punctul sudic pe un drum diferit sau pe unul asemănător? Dacă din acel punct timpul se scurge în sens invers? Această idee, oricât de trăsnită ar părea, e folosită chiar și astăzi în măsurarea timpului. Stabilind ca punct de referință presupusa naștere a lui Iisus, până în acel moment calculăm anii în mod descrescător, iar după, în sens invers, crescător. Dacă istoria într-adevăr se repetă, putem ști cu siguranță că o face după parcurgerea unui ciclu temporar? Ori după parcurgerea a jumătate de ciclu și în sens invers? Dacă timpul s-ar scurge astfel, ar face-o oare cu aceeași viteză în ambele sensuri? Dacă pe ovalul imaginat de noi urcă de la punctul maxim al evoluției la cel minim cu o anumită viteză și coboară cu una diferită? Vedem că astăzi, din punct de vedere tehnologic, omenirea pare să avanseze mult mai repede decât acum câteva secole. Prin urmare, o trecere a timpului cu viteze diferite poate fi posibilă, cel puțin teoretic, Einstein chiar susținând că timpul este relativ, viteza sa fiind influențată de mișcare și de gravitație. În plus, ne amintim că, pentru sumerieni, un an divin era egal cu 3.600 de ani pământeni, în timp ce pentru egipteni și indieni, anul divin era de zece ori mai mic, având doar 360 de ani pământeni. E oare posibil ca timpul să se scurgă până într-un punct cu o viteză, iar din acel punct cu o viteză de zece ori mai mare? Evanghelia lui Matei din Noul Testament afirmă un lucru asemănător, referindu-se la perioada Apocalipsei: „Şi de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa nici un trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta acele zile” (24:22). Dacă timpul își schimbă viteza, cum s-ar putea realiza acest lucru? Prin cel puțin trei metode. Prima, cea mai puțin probabilă, se referă la creșterea gravitației Pământului și a Soarelui de zece ori mai mult, o dată la câteva milenii. A doua, mai realistă, presupune o creștere a vitezei de rotație a Pământului atât în jurul axei sale, cât și în jurul Soarelui. Dacă într-adevăr Terra este un corp artificial, creat de ființele pe care le numim zei ori extratereștri, schimbarea vitezei de rotație ar fi una posibilă pentru ei. Și chiar nedetectată de noi, dacă ar avea loc treptat, pe parcursul a câteva milenii. Oamenii de știință ne oferă o a treia metodă, și anume deplasarea axei Pământului în urma unui cutremur cu magnitudine mare, așa cum s-a întâmplat în 2004, când un cutremur de 9,1 grade, ce a provocat un tsunami în Oceanul Indian, a modificat axa Terrei cu aproximativ 6,67 centimetri, scurtând ziua cu 6,8 microsecunde. Această teorie poate fi plauzibilă, mai ales amintindu-ne că miturile lumii vorbesc despre cutremure devastatoare înainte de Potop, însă modificarea axei nu ar modifica trecerea timpului, ci doar durata zilelor. Pământul ar efectua o rotație completă în jurul axei sale în mai puțin de douăzeci și patru de ore, însă timpul nu și-ar schimba la propriu viteza. Prin urmare, rămâne în picioare modificarea intenționată a vitezei de rotație a Pământului, atât în jurul axei sale cât și în jurul Soarelui, de către „zei”. Parcă pentru a confirma această ipoteză, Vechiul Testament afirmă despre Yahweh că „El este Cel care schimbă timpurile şi ceasurile, Cel care dă jos de pe tron pe regi şi Cel care îi pune” (Cartea lui Daniel 2:21).

Cât durează un ciclu temporal? În astrologie există conceptul de Mare An, un ciclu ce durează 25.920 de ani pământeni, timp în care planeta noastră străbate toate cele douăsprezece case zodiacale, parcurgând câte 2.160 de ani în fiecare zodie. Dacă acest Mare An nu se referă la trecerea planetei prin dreptul unor constelații, ci la ciclul temporal al Pământului? Dacă acest ciclu ar dura 25.920 de ani? În acest caz, am putea presupune că timpul parcurge o jumătate de cerc cu o viteză constantă în zece cicluri mici de câte 2.160 de ani, cealaltă jumătate cu o viteză de zece ori mai timemare – adică un ciclu de 2.160 de ani -, ultimul ciclu rămas fiind împărțit în două, reprezentând perioada în care Pământul își schimbă viteza (1.080 de ani pentru accelerare și alți 1.080 pentru decelerare, situați grafic la polii ovalului imaginat de noi). O schimbare treptată a vitezei Pământului pe parcursul a mai bine de un mileniu nu poate fi detectată în vreun fel de pământeni și, din păcate, nici nu poate fi verificată, cel puțin nu în prezent. Însă, pe viitor, să sperăm că tehnologia ne va oferi răspunsurile care ne frământă de mii de ani despre timp și despre secretele pe care le ascunde. Până în acel moment, însă, putem doar să înțelegem de ce viziunile viitorului, apocaliptice ori nu, sunt de fapt amintiri ale trecutului. Și viceversa.

Ar fi posibil ca lumea să treacă prin cicluri temporale de câte 25.920 de ani? Dacă da, înseamnă că fiecare astfel de ciclu ar trebui să se încheie cu o mare distrugere sau o apocalipsă, atunci când omenirea se află în punctul maxim de dezvoltare tehnologică. Cum după calculele noastre Potopul a avut loc acum aproximativ treizeci și două de milenii, finalul unui ciclu temporal ar trebui să provoace o altă catastrofă în jurul anilor 5.000 – 4.000 î.e.n. Și se pare că exact așa au stat lucrurile. În 1997, cercetătorii William Ryan şi Walter Pitman de la Universitatea Columbia au ajuns la concluzia că Marea Neagră a fost un lac cu apă dulce inundat ulterior de un masiv torent de apă, acum șapte milenii. La rândul său, oceanograful Robert Ballard, cel care a descoperit epava Titanicului, a ajuns în 2012 la concluzia că acum aproximativ șapte milenii a avut loc într-adevăr un Potop ce a dus la apariția Mării Negre, cauzat de topirea ghețarilor în timpul unei perioade de încălzire globală. Dacă după fiecare apocalipsă ia naștere o nouă lume, exact în acea perioadă consideră creaționiștii că a apărut Pământul. Să nu uităm că, tot atunci, s-a dezvoltat practic peste noapte civilizația sumeriană, urmată la scurt timp de cea egipteană și cea indiană.

Se scurge timpul în tot Universul în același mod ca pe Terra? Puțin probabil, Einstein demonstrând deja că timpul este relativ, fiind influențat de factori precum mișcarea sau gravitația. Iar în capitolul Stargate am văzut că timpul pe planeta zeilor este diferit de al nostru, călătorii umani printr-o „poartă stelară” nesuportând defazajul temporal dintre aceste două locații. Prin urmare, dacă timpul pe Pământ se scurge într-un mod diferit, este posibil ca nature-black-white-zombie-hand-wallpaperdoar planeta noastră să fie prinsă în acea buclă temporală. Dacă așa stau lucrurile în realitate, cine ar fi putut creat bucla? Nimeni alții decât „zeii”, care „schimbă timpurile şi ceasurile”. Când au creat această buclă temporală și în ce scop? Nu putem ști cu siguranță, însă putem intui. Dacă Pământul a devenit închisoarea Veghetorilor, împăratul Anu trebuia să fie sigur că aceștia nu pot părăsi planeta. Am văzut deja că și-au construit „porți stelare” cu care voiau să evadeze. Prin urmare, era nevoie de o măsură de securitate mai eficientă. O buclă temporală ar putea reprezenta exact acea măsură. În timp ce pe planeta zeilor timpul se scurge într-un anumit mod, probabil chiar liniar, evoluând pe măsura trecerii anilor, Pământul închis într-o sferă a timpului ar fi ținut pe loc, condamnat să-și repete istoria la infinit. Sau, cel puțin, până la distrugerea totală a planetei.

18. Cronologia epocii lipsă

Posted in Secretele zeilor cu etichete , , , , , , , , , on 29 mai, 2013 by KLAUDYU

an-alien-world-where-reptoid-beings-mark-stevenson

După ce am aflat principalele evenimente ale Pământului de până la Potop, e timpul să încercăm și stabilirea perioadelor în care au avut loc. Pentru acest lucru, vitale sunt informațiile din lista regilor sumerieni. Dacă Potopul a avut loc în jurul anului 30.000 î.e.n., perioada domniilor celor zece regi, conform scrierilor lui Berossus și tăblițelor sumeriene, este următoarea:

Lista regi sumerieni

Aceste date reprezintă într-adevăr perioadele domniilor acestor regi, ori ale nașterii lor? Au fost într-adevăr zece conducători? Primul și al cincilea, Alulim și Dumuzi, știm că îl reprezintă pe conducătorul Veghetorilor, Enki. Iar al șaptelea și al zecelea, Enmenduranna și Ziusudra, sunt unul și același personaj, numit Enoh de mitologia ebraică. Prin urmare nu este vorba despre zece regi, ci de mai puțini. Însă de ce ar fi creat anticii o listă cu zece regi și cu perioade exacte ale domniilor lor, dacă nu este vorba despre zece conducători? Deoarece, în aceste perioade de „domnie”, strămoșii noștri au ascuns cele mai importante evenimente ale Pământului. Astfel, începutul domniei lui Alulim reprezintă anul sosirii lui Enki pe planeta noastră. Începutul domniei lui Alalgar reprezintă nașterea lui Enlil. Alalgar este echivalentul celui de-al doilea patriarh biblic, Seth, care la rândul său este unul dintre numele egiptene ale lui Enlil. Domnia lui Enmenluanna este echivalentă cu sosirea lui Enlil pe Pământ și începutul primului război al zeilor. Mutarea domniei din Eridu în Bad-tibira cu această ocazie simbolizează schimbarea de regim, Enlil primind conducerea Terrei în defavoarea lui Enki. Urcarea lui Enmengalanna pe tron semnifică sfârșitul războiului și închiderea lui Enki în lumea subterană. Înscăunarea lui Dumuzi nu reprezintă decât revolta Igigilor împotriva lui Enlil și Anu, perioadă în care, pentru moment, Dumuzi / Enki a preluat conducerea Terrei. Anul încoronării lui Ensipadzidanna, cel de-al șaselea rege antediluvian, este cel al apariției omului. Tot atunci Enlil s-a întors pe planeta sa, moment în care Enki a primit conducerea întregii planete, el fiind cel de-al șaselea patriarh biblic, numit Iared sau „cel din Eridu”. Mutarea domniei din Bad-tibira în Larsa semnifică schimbarea conducerii Pământului, Enki recuperându-și tronul de la fratele său mai mic. Începutul domniei lui Enmenduranna / Enoh și mutarea domniei în Sippar, oraș închinat lui Utu / Marduk, reprezintă nașterea lui Marduk, în acea perioadă fiind considerat fiul lui Enlil și zeu-Soare. Cum el devenea moștenitorul tronului Pământului după Enlil, anticii au simbolizat acest lucru prin mutarea domniei într-un nou oraș. Domnia lui Ubara-Tutu semnifică întoarcerea lui Enlil pe Pământ și crucificarea lui Enki. Din nou se mută tronul, de această dată din Sippar în Șuruppak, ceea ce simbolizează o nouă schimbare de regim. Urcarea lui Sukurlam pe tron reprezintă momentul în care Marduk s-a declarat fiul lui Enki și a cerut conducerea planetei noastre, ceea ce a dus la al doilea război al zeilor. Iar înscăunarea lui Ziusudra / Noe, cel care trebuia să aducă mângâiere oamenilor în vremea în care Pământul a fost blestemat, este în realitate începutul erei glaciare.

După datarea acestor evenimente, putem face același lucru și cu altele din acea perioadă, după indiciile ascunse în mituri.

Horus 3Într-o inscripție de pe pereții templului din Edfu se spune că războiul a început în anul 363. Știm că egiptenii calculau timpul în funcție de domnia conducătorilor lor și cum templul din Edfu îi era închinat lui Horus / Marduk, putem bănui că era vorba despre cel de-al 363-lea an al zeului. Nu poate fi vorba însă despre anul de domnie, deoarece Marduk nu primise tronul, acesta fiind de fapt și motivul începerii celui de-al doilea război. Prin urmare, este vorba despre anii de viață. Și nu ani pământeni, ci divini. În legenda lui Osiris, tatăl lui Horus, s-a stabilit că un an divin era format din 360 de zile, însă nu ni se oferă diferența dintre anul divin și cel pământean. Însă răspunsul se găsește în scripturile sacre indiene Purana, care susțin același an divin de 360 de zile. Ba, mai mult, Purana afirmă că „un an al muritorilor este egal cu o zi a zeilor”, oferindu-ne un indiciu important. Așadar, un an divin este egal cu 360 de ani pământeni, cei 362 de ani ai lui Horus, trecuți până în momentul începerii războiului (atacul a început în cel de-al 363-lea an) însemnând 130.320 de ani pământeni. Cum Marduk s-a născut în 253.200 î.e.n., al doilea război al zeilor a început în al 363-lea an al său de viață, adică undeva între 122.880 î.e.n. și 122.520 î.e.n.

Folosind același an divin, putem afla și anul nașterii gemenilor Enki și Ninhursag. Egiptenii susțineau că Osiris a fost ucis la douăzeci și opt de ani, acea „moarte” reprezentând exilul său în „lumea de jos”, Pământul, ce a avut loc în anul 462.000 î.e.n. Douăzeci și opt de ani divini sunt egali cu 10.080 ani pământeni, prin urmare Enki și Ninhursag s-au născut în 472.080 î.e.n.

În Mitul lui Atrahasis, Igigi / Veghetorii s-au răzvrătit după patruzeci de perioade de muncă. O perioadă sau un șar în Mesopotamia echivala cu 3.600 de ani pământeni. Prin urmare, cele patruzeci de perioade de muncă reprezintă 144.000 de ani pământeni. Cum revolta Veghetorilor a avut loc în anul 325.200 î.e.n., rezultă că aceștia au început să lucreze în anul 469.200 î.e.n. Nu poate fi vorba despre munca la care i-a supus Enlil după finalul primului război al zeilor, deoarece, în 469.200 î.e.n., Veghetorii nici măcar nu erau sosiți pe planeta noastră. Prin urmare, acela este anul în care și-au început pe planeta lor munca propriu-zisă de observatori / veghetori, în acea grădina a Edenului artificială, acolo unde îl ajutau pe Enki să studieze fauna Pământului. Și astfel observăm că, atunci când și-a început munca, Enki avea 2.880 de ani tereștri care, dacă se aplică metoda de calcul a egiptenilor, sunt echivalenții a opt ani divini. Într-adevăr a fost un copil precoce, un adevărat zeu al inteligenței și al înțelepciunii, așa cum a fost considerat de către antici.

După aceeași metodă de calcul a egiptenilor, unde un an divin este egal cu 360 de ani pământeni, se poate confirma cronologia mesopotamienilor. După tăblițele sumeriene și scrierile lui Berossus, am descoperit că Enlil s-a născut în anul 426.000 î.e.n. și s-a întors pe Pământ pentru a-și pedepsi fratele după 10.800 de ani, în 415.200 î.e.n. 10.800 de ani pământeni înseamnă treizeci de ani divini. Iar creștinismul confirmă acest lucru, susținând că Enlil, sub forma lui Iisus, și-a început misiunea sfântă la treizeci de ani.

Conform calculelor de mai sus, Enlil a domnit 154.800 de ani pe Pământ, din totalul de 432.000. În Cartea a doua a Cronicilor, „Solomon a numărat pe toţi străinii care se aflau atunci în pământul lui Israel, afară de numărătoarea pe care o făcuse David, tatăl său, şi s-au găsit o sută cincizeci şi trei de mii şase sute inşi” (2:17). Numărul acestor străini este foarte apropiat de numărul anilor de domnie ai lui Enlil. Prin urmare, ținând cont că este vorba despre Solomon / Enoh, adeptul lui Marduk, „străinii care se aflau atunci în pământul lui Israel” reprezintă anii în care „străinul” Enlil a domnit pe planeta Veghetorilor, Terra. Însă rămâne o diferență de 1.200 de ani dintre numărul din Biblie și cel rezultat din calcule. Prin urmare, calculul e greșit din cauza unei simple omisiuni: Enlil nu s-a înscăunat ca rege al Pământului imediat cum a sosit pe Terra. Conform legii, cu adevărat moștenitor al tronului ceresc și locțiitor al tatălui său în imperiu, inclusiv pe Pământ, putea fi doar după obținerea unui fiu de la Ninhursag, fiica cea mare a lui Anu. Cei 1.200 de ani pământeni reprezintă trei ani divini și patru luni, ceea ce ar fi o perioadă suficientă pentru a o convinge să îi devină soție și a o lăsa însărcinată plus perioada de sarcină. Să nu uităm că acestea se întâmplau la începutul primului război al zeilor, într-o perioadă tulbure. Așadar, putem concluziona că Ninurta, primul fiu al lui Enlil și moștenitorul său, s-a născut în anul 414.000 î.e.n.

Pentru hitiți, după exilul pe Pământ al lui Alalu, Anu a domnit nouă perioade. După acest timp, a fost atacat de fiul său, Kumarbi, un alt nume al zeului exilat. O perioadă sau un șar în Mesopotamia era egală cu 3.600 de ani. Prin urmare, nouă perioade reprezintă 32.400 de ani pământeni. Cum Enki a fost exilat în 462.000 î.e.n., înseamnă că și-a atacat tatăl în 429.600 î.e.n. Tot hitiții susțineau că Anu a servit ca paharnic timp de nouă perioade până la exilul lui Alalu. Este posibil ca 494.400 î.e.n. să nu reprezinte anul în care zeul Anu a devenit paharnic, ci chiar anul nașterii sale.

Conform listelor regilor sumerieni, Enoh a domnit timp de 64.800 de ani, între 253.200 și 188.400 î.e.n. Dacă Biblia afirmă că „de toate, zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani”, înseamnă că unui an biblic îi corespund 177,53 ani ai sumerienilor. Biblia spune că Enoh avea 165 de ani când i s-a născut primul fiu, Matusalem, nașterea copilului având loc la scurt timp după ce a adus oamenilor prima religie. Cum cei 165 de ani biblici înseamnă 29.293,15 ani, rezultă că religia le-a fost dată pământenilor în anul 223.906 î.e.n., arheologii chiar susținând că în jurul anului 223.000 î.e.n. au apărut primele ritualuri ceremoniale funerare.

Folosind metoda de calcul a egiptenilor putem afla și anul nașterii lui Enoh. Biblia susține că Noe era în vârstă de șase sute de ani când a început Potopul. Știm deja că Enoh și Noe sunt același personaj iar Diluviul a avut loc în anul 30.000 î.e.n. Șase sute de ani divini înseamnă două sute șaisprezece mii de ani pământeni. Prin urmare, Enoh s-a născut în 246.000 î.e.n. Și cu această ocazie puterm rezolva odată pentru totdeauna și problema paternității sale, ținând cont că unele texte îl consideră fiul lui Enki, iar altele al lui Marduk. Enoh s-a născut cu șapte mii două sute de ani după Marduk, atunci când zeul era în vârstă de douăzeci de ani divini. În tăbliţa CBS-14061, publicată de Edward Chiera în Texte religioase sumeriene, tânărul zeu Martu (Marduk) se plângea mamei sale că a rămas singurul necăsătorit, toți ceilalți zei având soții: „În orașul meu am prieteni care și-au luat neveste. Am tovarăși care și-au luat soții. În orașul meu, spre deosebire de prietenii mei, eu nu mi-am ales o soție. Nu am soție, nu am copii”. Mama sa i-a permis să se însoare cu aleasa inimii sale, fiica unui preot. Din text se observă că Marduk nu voia doar să aibă o pereche, ci și copii. Când s-a născut Enoh, zeul era tânăr, având douăzeci de ani, ceea ce se potrivește cu descrierea din tăblița sumeriană. Prin urmare, tatăl lui Nabu / Enoh este Marduk. În mitologia babiloniană și asiriană, mama sa este Sarpanit, numită și Zarpanit, Zarpandit, Zerpanitum, Zerbanitu sau Zirbanit. Tăbliţa CBS-14061 susține că era fiica unui preot, însă religia încă nu era apărută pe Pământ în acel moment. Prin urmare, este vorba despre o figură de stil. Preoții sunt considerați mediatorii dintre pământeni și divinități iar în acea vreme Enki era cel care realiza acestă legătură. În plus, Enki este inventatorul religiei primordiale, ceea ce îl poate transforma, în mod simbolic, în primul preot al planetei. Până și numele ei indică proveniența din marele zeu Șarpe, Sarpanit fiind rădăcina din care s-a format cuvântul „serpent” („șarpe”) din limbile franceză și engleză, dar și termenul indo-european „serp” („a se târî”). Fiind o zeitate-șarpe, Sarpanit făcea parte din familia lui Enki. Iar aceasta nu poate fi decât prima fiică a lui Enki, sora lui Marduk, numită Ninsar de sumerieni și Iștar de către akkadieni, babilonieni și asirieni. Prin urmare, Enoh nu era un semizeu transformat ulterior în zeu, așa cum îl considerau unele popoare antice, ci chiar un zeu în toată regula, descendent al lui Enki, după cum susțineau amoriții, asirienii și babilonienii, care îl numeau Nabu.

Astrologia poate oferi o confirmare a datelor acumulate până acum. O eră astrologică este perioada în care Pământul traversează o casă zodiacală. Sunt douăsprezece ere astrologice de câte 2.160 de ani. Un an astrologic, adică perioada în care Terra traveresează toate casele zodiacale, după care revine la aceeași poziție, are 25.920 de ani. Dacă acum ne aflăm în era Peștilor, pregătindu-ne pentru cea a Vărsătorului, nimeni nu știe exact când se termină o eră și când începe alta. Însă, dacă noi nu știm, nu înseamnă că anticii, pentru care astrologia era o componentă vitală a vieții, nu știau nici ei.

Personajul central al creștinismului, Iisus Hristos, nu a trăit acum două milenii, așa cum susține Noul Testament. Nu există nicio dovadă a existenței lui iar povestea sa este copiată după cea a lui Enlil. Peștii reprezintă un simbol des întâlnit în creștinism, ceea ce i-a condus pe mulți la concluzia că perioada în care se presupune că a trăit Iisus face parte din era Peștilor. În acest caz, de ce inventatorii creștinismului au stabilit nașterea lui Iisus în perioada pe care o știm, de acum două milenii? De ce nu două și jumătate? Sau trei? Ori patru? Răspunsul este simplu: nașterea lui Iisus a fost stabilită în funcție de astronomie, reprezentând începutul erei Peștilor. Chiar și astăzi împărțim timpul în două ere diferite, în funcție de presupusa naștere: înainte de Hristos sau înaintea erei noastre și după Hristos sau era noastră. Astfel, putem stabili că era Peștilor se va sfârși în anul 2.160, fiind precedată de cea a Vărsătorului. În baza acestor informații, putem calcula exact erele astronomice ale Pământului, pentru a stabili în care dintre ele au avut loc evenimentele importante ale istoriei. Ca exemplu, perioadele exacte ale erele astrologice din ultima sută de mii de ani sunt următoarele:

Ere astronomice

Dacă această metodă de stabilire a erelor astrologice poate fi discutabilă, lucrurile se lămuresc atunci când corelăm erele cu principalele evenimente de dinainte de Potop. Iar rezultatele pot fi considerate surprinzătoare:

- După calculele noastre, Enki și Ninhursag s-au născut în anul 472.080 î.e.n., ce corespunde erei Gemenilor. Să nu uităm că aceste două zeități au fost adeseori numite „gemenii divini”.

- Enki și-a început munca în laboratorul artificial de pe planeta sa, sau grădina Edenului, alături de sora sa și asistenții săi Veghetori în anul 469.200 î.e.n. Pământul se afla atunci în zodia Berbecului, acesta fiind unul dintre simbolurile lui Enki.

- Enki și Veghetorii săi au fost exilați pe Pământ în anul 462.000 î.e.n., în timpul erei Capricornului. Capra cu un corn era unul dintre simbolurile sale.

- Enki și-a atacat tatăl în 429.600 î.e.n., în timpul erei Balanței. Într-adevăr, cu această ocazie a avut loc o echilibrare a puterii, simbolizată de balanță.

- Enlil s-a născut în anul 426.000 î.e.n., în era Leului. Leul era unul dintre simbolurile lui Enlil, alături de taur și vultur.

- În 415.200 î.e.n., Enlil a venit pe Terra, pornind un război în urma căruia și-a detronat fratele și s-a înscăunat ca rege al Pământului. Enki a fost închis în Abzu, care pentru sumerieni reprezenta sursa apelor freatice. În acea perioadă s-a făcut trecerea de la era Berbecului la cea a Peștilor. Cum berbecul și peștele îl simbolizau pe Enki, transformarea sa din animal de uscat într-unul de apă reprezintă mutarea sa de la suprafața Pământului în lumea acvatică subterană.

- În anul 368.400 î.e.n., când Pământul se afla în era Gemenilor, s-a sfârșit primul război al zeilor, pierdut de gemenii divini Enki și Ninhursag, conducătorii Veghetorilor.

- În 325.200 î.e.n., în era Balanței, a avut loc revolta Veghetorilor, amenințând domnia lui Enlil. Se poate spune că suveranitatea Pământului a fost cântărită cu această ocazie sau pusă în balanță.

- În 289.200 î.e.n., în era Taurului, a apărut Homo Sapiens iar Enlil, cel supranumit „taurul ceresc”, a părăsit Pământul.

- În 253.200 î.e.n., an în care Terra se afla în era Capricornului, lui Enki i s-a născut moștenitorul mult dorit, Marduk. Capra cu un corn sau capricornul era unul dintre simbolurile lui Enki.

- În 223.000 î.e.n., în epoca Balanței, Enoh le-a adus oamenilor religia, la ordinul lui Enki. Se poate spune că, din nou, suveranitatea lui Anu și Enlil pe Pământ a fost pusă în balanță cu această ocazie.

- În 188.400 î.e.n., în era Racului, Enlil s-a întors pe Terra și l-a crucificat pe Enki. Cleștii racului pot fi considerați simboluri ale suferinței pe care o pot provoca, asemenea celei suportate de zeul înțelepciunii în urma torturii la care a fost supus.

- În 123.600 î.e.n., pe când Pământul se afla în era Capricornului, Marduk a cerut tronul în fața Consiliului Zeilor, conform planului tatălui său, ceea ce a dus la eliberarea lui Enki. Marduk s-a născut în era Capricornului, care era în același timp unul dintre simbolurile tatălui său.

- În anul 122.880 î.e.n. a început cel de-al doilea mare război al zeilor. Atunci Pământul se afla în era Săgetătorului, acest om înarmat putând fi considerat un simbol al războiului. De altfel, în Mesopotamia, zodia Săgetătorului îi era dedicată zeului războiului, Ninurta.

- În 94.800 î.e.n., în era Scorpionului, a început era glaciară, o perioadă de foamete și epidemii trimise de Enlil. Scorpionul, prin veninul său, poate fi considerat un simbol al suferinței și al morții.

- 30.000 î.e.n. este anul în care a avut loc Potopul, ce a pus capăt celui de-al doilea mare război al zeilor. Învingător a fost Enlil, „taurul ceresc”, iar Pământul se afla în acea vreme în era Taurului.

Observând că astrologia confirmă calculele, putem afla încă un lucru, și anume perioada în care au fost construite piramidele de la Giza. Cronicarii arabi susțineau că au fost ridicate în era Leului, înainte de Potop. Cea mai apropiată de Diluviu perioadă din era Leului este cea cuprinsă între anii 38.880 î.e.n. și 36.721 î.e.n. O altă perioadă din era Leului este cea dintre 64.800 î.e.n. și 62.641 î.e.n. Aceiași cronicari notau că, lângă piramide, se găsea o tăbliță în care constructorul lor, regele Saurid, se lăuda că le-a ridicat în șase ani. Dacă este vorba despre șase ani divini, după metoda egiptenilor, aceștia sunt echivalenții a 2.160 de ani pământeni, adică exact perioada cuprinsă într-o eră astrologică. Cum este vorba despre era Leului, n-ar fi de mirare să fi început conspyramid2truirea lor în primul an al acestei ere, adică 38.880 î.e.n. sau 64.800 î.e.n., și să se fi terminat la finalul erei, adică 36.721 î.e.n. ori 62.641 î.e.n. Care dintre ele este perioada exactă? Răspunsul ni-l oferă Epopeea lui Atra-Hasis, unde după ce Enlil a lovit Pământul cu epidemii (la începutul erei glaciare, adică în anul 94.800 î.e.n.), pe care Enki a reușit să le vindece, a urmat o perioadă de foamete care a durat șapte perioade (adică 25.200 de ani). După aceste șapte perioade, la sfatul lui Enki, omenirea s-a răzvrătit împotriva zeilor cerești. Enlil a înăbușit revolta și a hotărât pedepsirea pământenilor printr-un Potop. Doar imediat după această hotărâre Enoh putea începe construirea piramidelor, la ordinul lui Marduk. Dacă acest lucru s-a întâmplat în anul 38.880 î.e.n., înseamnă că foametea a început în anul 64.080 î.e.n., ceea ce ar duce la o perioadă a epidemiilor de 30.720 de ani, mult prea lungă pentru a supraviețui vreun pământean. Însă, dacă Enoh ar fi început construirea piramidelor în anul 64.800 î.e.n., cele șapte perioade de foamete ar fi început în anul 90.000 î.e.n., reducând la doar 4.800 de ani perioada molimelor, una acceptabilă din punct de vedere logic. Așadar, 62.641 î.e.n. este anul în care au fost construite piramidele de la Giza, „porțile stelare” ale Veghetorilor.

Având toate aceste date, putem stabili cronologia „epocii lipsă” din istoria Pământului, perioada dintre sosirea Veghetorilor și Potop:

- 494.400 î.e.n. – Se naște Anu.

- 472.080 î.e.n. – Se nasc Enki și Ninhursag.

- 469.200 î.e.n. – Enki, Ninhursag și restul Veghetorilor încep să lucreze în „grădina Edenului” de pe planeta lor, studiind fauna Pământului.

- 462.000 î.e.n. – Veghetorii sunt exilați pe Terra.

- 429.600 î.e.n. – Enki și Ninhursag distrug dinozaurii, înlocuindu-i cu alte specii de animale. Anu sosește pe Pământ și este atacat de către Enki.

- 426.000 î.e.n. – Se naște Enlil după ce Ninhursag a fost fecundată artificial de către un emisar al tatălui său.

- 415.200 î.e.n. – Enlil sosește pe Terra pentru a-și răzbuna tatăl, dând startul primului război al zeilor.

- 414.000 î.e.n. – Se naște Ninurta, primul fiu al lui Enlil și Ninhursag.

- 368.400 î.e.n. – Se sfârșește primul război al zeilor. Enki este închis în lumea subterană iar Veghetorii săi sunt condamnați de către Enlil la muncă silnică.

- 325.200 î.e.n. – Începe revolta Veghetorilor. La propunerea lui Enki, Anu și Enlil acceptă crearea unei noi specii, pentru a munci în locul Veghetorilor.

- 289.200 î.e.n. – Ia naștere Homo Sapiens. Nemulțumit de împărțirea Pământului, Enlil pleacă de pe Terra, întorcându-se acasă.

- 253.200 î.e.n. - Enki reușește să-și fecundeze fosta soție, care îl naște pe Marduk. În același timp, Enki reușește să-l creeze pe semizeul Enoh.

- 246.000 î.e.n. – Iștar i-l naște lui Marduk pe Nabu / Enoh.

- 223.000 î.e.n. – Enki înființează cultul zeilor, inventând astfel religia, pe care Enoh le-o impune pământenilor.

- 188.400 î.e.n. – Enlil se întoarce pe Terra, preluând conducerea planetei noastre. Îl crucifică pe Enki pe vârful Omu din masivul Bucegi.

- 123.600 î.e.n. – Marduk se declară fiul lui Enki și cere tronul Pământului în fața Consiliului zeilor.

- 122.880 î.e.n. – Marduk își eliberează tatăl și își atacă unchiul, dând startul celui de-al doilea război al zeilor.

- 94.800 î.e.n. – Enlil crează o eră glaciară prin aducerea Lunii și interpunerea ei între Pământ și Soare. În același timp, atacă pământenii cu o serie de viruși.

- 90.000 î.e.n. – Enki elimină din ADN-ul uman genele vulnerabile la bacteriile lui Enlil. Pământul este lovit de o îndelungată perioadă de foamete.

- 64.800 î.e.n. – Oamenii se revoltă împotriva lui Anu și Enlil, la ordinul lui Enki. Ninhursag este trimisă să înăbușe rebeliunea, apoi Consiliul zeilor decide distrugerea armatei lui Marduk printr-un Potop. Înștiințat de tatăl său de hotărârea Consiliului, Marduk îl însărcinează pe Enoh cu construirea unor „porți stelare” la Giza.

- 62.641 î.e.n. – Enoh termină de construit piramidele de la Giza.

- 30.000 î.e.n. – Are loc bătălia finală dintre armatele lui Enlil și Marduk în Valea Luanei de pe teritoriul României de astăzi. Enlil înlătură Luna din calea Soarelui, topirea zăpezii și a gheții ducând la Potopul ce îneacă Pământul. Enki, Marduk și Iștar, însoțiți de restul Veghetorilor supraviețuitori, se refugiază pe Venus și Marte prin „porțile stelare” din Egipt. Enoh / Noe, împreună cu câțiva oameni, reușește să fugă prin cea de-a treia „poartă stelară” de la Giza, salvând astfel de la anihilare totală fauna Pământului și chiar omenirea.

17. Arca lui Noe

Posted in Secretele zeilor cu etichete , , , , , , , , , , , , , , , , , , , on 28 mai, 2013 by KLAUDYU

1

Despre finalul Potopului de după Ragnarok, poemul scandinav Voluspa afirma:

Se vede iar ieșind

Pentru a doua oară

Pământul din mare,

Gingaș înverzit;

Cascadele iar cad,

Vulturu-acolo zboară

Și năpustind spre ape

Ia peștele de solzi.

Deși se observă folosirea timpului trecut, mulți s-au încăpățânat de-a lungul timpului să considere Ragnarokul scandinavilor un episod din viitor, aidoma Apocalipsei biblice. Însă, așa cum am văzut, marele război al zeilor și Potopul au avut loc într-un trecut îndepărtat și aproape uitat din istoria Pământului. Despre noua lume de după Diluviu, Elena-Maria Morogan scria în Mitologia nordică: „Zeii vor clădi atunci un nou Asgard și se vor întâlni, după obicei, în străvechiul loc de desfătare, valea Ida, iar în iarba nouă, verde, vor regăsi vechile lor mingi și discuri de aur cu care obișnuiau să joace străvechile jocuri. Atunci pământul va rodi fără să aibă nevoie de sămânță, vremea va fi necontenit blândă și bolile și moartea nu vor mai exista, căci Răul va fi stârpit în lumea aceasta proaspătă și strălucitoare. Iar Balder (Baldur) se va reîntoarce, și împreună cu el va fi Hoder (Hodur), care acum va putea privi la minunățiile lumii, căci nu va mai fi orb. Vor mai fi acolo Vidar și Vale, precum și fiii lui Tor (Thor), Mode și Magne; vor trăi în dragoste și înțelegere și vor redescoperi vechile învățături iar toate forțele Răului vor fi uitate, ori socotite doar vechi legende. Și ce se va întâmpla cu oamenii? Ei, trebuie spus că atunci când Ragnarok a început, arborele lumii Yggdrasil s-a cutremurat, a fost greu lovit, dar nu s-a prăbușit. Doi oameni vor fi destul de înțelepți ca să se cațere în crengile copacului, și să se ascundă sub coaja groasă, chiar în clipa în care Surt începuse să-și rotească sabia de foc împotriva universului. Acești oameni, un bărbat și o femeie, numiți Liftrase (Liftrasir) și Lif, vor supraviețui. Din ei se va naște puzderia de oameni ce va năpădi noul Pământ. Iar sus, pe cer, fiica Soarelui, nu mai puțin frumoasă ca Soarele, va urma drumul pe care obișnuia să meargă mama ei odinioară”. Vedem așadar o epocă de pace, în care zeii supraviețuitori și-au construit un nou tărâm iar oamenii și animalele au început să se înmulțească. Lif și Liftrasir, singurii supraviețuitori umani, erau considerați strămoșii noii generații de oameni, asemenea lui Noe și a soției lui în mitologia iudeo-creștină.

Cartea Genezei din Vechiul Testament susține că, după sfârșitul Potopului, arca lui Noe, în care erau îmbarcate rudele acestuia și toate animalele Pământului, s-a oprit pe munții Ararat. După ce apa a mai scăzut, „a deschis Noe fereastra, pe care o făcuse la corabie, Şi a dat drumul corbului, ca să 20vadă de a scăzut apa pe pământ. Acesta, zburând, nu s-a mai întors până ce a secat apa de pe pământ. Apoi, după el a trimis porumbelul, ca să vadă de s-a scurs apa de pe pământ. Porumbelul însă, negăsind loc de odihnă pentru picioarele sale, s-a întors la el, în corabie; căci era încă apă pe toată faţa pământului. Şi a întins Noe mâna şi l-a apucat şi l-a băgat la sine, în corabie. Şi aşteptând încă alte şapte zile, a dat iarăşi drumul porumbelului din corabie, Şi porumbelul s-a întors la el, spre seară, şi iată avea în ciocul său o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noe că s-a scurs apa de pe faţa pământului. Mai zăbovind încă alte şapte zile, iarăşi a dat drumul porumbelului şi el nu s-a mai întors. Iar în anul şase sute unu al vieţii lui Noe, în ziua întâi a lunii întâi, secând apa de pe pământ, a ridicat Noe acoperişul corăbiei şi a privit, şi iată se zbârcise faţa pământului. Iar în luna a doua, la douăzeci şi şapte ale lunii acesteia, pământul era uscat”. Atunci i-a poruncit Dumnezeu lui Noe să iasă din corabie şi să elibereze animalele. După ce a îndeplinit ordinele primite, Noe a jertfit câteva animale în cinstea Domnului. „Iar Domnul Dumnezeu a mirosit mireasmă bună” şi s-a hotărât să nu mai distrugă vreodată Pământul. „Am socotit să nu mai blestem pământul pentru faptele omului, pentru că cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinereţile lui şi nu voi mai pierde toate vietăţile, cum am făcut. De acum, cât va trăi pământul, semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea nu vor mai înceta!”, și-a spus Domnul.

În Epopeea lui Ghilgameș, povestea Potopului este asemănătoare cu cea biblică. Corabia supraviețuitorilor (construită la sfatul lui Enki) a acostat pe vârful muntelui Nisir, iar Utnapiştim a dat drumul unei porumbiţe şi unei rândunici care, neavând unde să se aşeze, s-au întors. În final a eliberat şi un corb „care a văzut că apele se trăseseră, a mâncat, a zburat în târcoale, a croncănit şi nu s-a mai întors”. Utnapiştim a coborât de pe corabie şi a adus jertfe zeilor, la fel ca biblicul Noe. „Când zeii au simţit dulcea mireasmă, s-au adunat ca muştele la jertfelnic”. Enlil şi-a dat seama că a făcut o greşeală încercând să distrugă omenirea şi a promis că nu va mai încerca acest lucru, iar Utnapiştim şi soţia sa au primit nemurirea ca răsplată. Iar în Epopeea lui Atra-Hasis, eroul din Şuruppak, numit aici Atra-Hasis („Cel foarte înţelept”), se salvează împreună cu familia sa tot într-o corabie construită la ordinul aceluiași zeu, Ea / Enki. După retragerea apelor el aduce ofrande zeilor care, morţi de foame, simțind mirosul de carne, se năpustesc asupra fripturii ca vulturii.

În mitologia greacă, Deucalion, fiul lui Prometheus, și soția sa, Pyrrha, s-au salvat de Potopul lui Zeus ascunzându-se într-o ladă în care au depozitat „toate cele de trebuinţă”. Pe lângă ei, au mai supravieţuit doar câţiva oameni care fugiseră pe cei mai înalţi munţi. Deucalion şi Pyrrha au plutit pe apă nouă zile şi nouă nopţi, acostând în cele din urmă pe muntele Parnas, unde au adus jertfe zeilor. Încântat de ofrande, Zeus l-a trimis pe Hermes la Deucalion să-l anunțe că poate cere orice doreşte. Cum Deucalion şi-a dorit noi oameni, Zeus l-a învăţat să-i creeze din pietre aruncate peste umăr. Pietrele aruncate astfel de Deucalion au devenit bărbaţi, iar cele aruncate de Pyrrha, femei.

Tot pe un munte, mai exact pe „Muntele de Miazănoapte”, s-a oprit și corabia lui Manu, supraviețuitorul Diluviului în literatura hindusă. După ce s-au retras apele, Manu a coborât de pe corabie. După un an a ieşit din ape o femeie care s-a declarat a fi „fiica lui Manu”. Cei doi s-au căsătorit şi au avut mulţi copii, devenind astfel strămoşii actualului neam omenesc.

Cartea sacră a mayaşilor, Popol Vuh, susţine că a supravieţuit Potopului doar un cuplu, „Tatăl cel Mare şi Mama cea Mare”, care a populat Pământul, cei doi devenind astfel strămoşii tuturor generaţiilor ulterioare. Într-o altă variantă mayașă, culeasă de Eric S. Thompson în Maya History and Religion, „două făpturi omeneşti au scăpat cu viaţă fiindcă unul dintre zei le poruncise să scobească o bortă în trunchiul unui copac foarte mare şi să se refugieze acolo, la căderea cerurilor. Cei doi au intrat şi au fost mântuiţi. Odraslele lor au repopulat lumea”. Cum această legendă seamănă cu cea a scandinavilor, unde supraviețuitorii s-au ascuns în trunchiul copacului Yggdrasil, care susținea Universul, e posibil ca mayașii s-o fi preluat de la vikingi, care le-au vizitat la un moment dat pământurile.

Mituri despre Potop sunt multe, majoritatea susținând supraviețuirea unei singure perechi, care a repopulat Pământul. Dacă acești supraviețuitori sunt aceiași în toate culturile lumii, de ce au fost aleși ei de către zei pentru a fi strămoșii omenirii? Au fost selectați întâmplător sau a existat un motiv concret?

Biblia, precum şi alte cărţi iudeo-creştine, îl numesc Noe pe cel care a supravieţuit inundaţiei globale. Capitolul șase al Genezei ne spune că Noe era „om drept şi neprihănit între oamenii timpului său”. Deşi teologii afirmă că acest pasaj se referă la puritatea sufletească, este posibil să fie vorba despre o altfel de puritate, mai exact cea genetică. Într-un fragment din Cartea lui Noe, păstrat în Cartea lui Enoh, descoperit la Qumran, Lameh s-a speriat când şi-a văzut fiul nou-născut, deoarece Noe era diferit de toţi ceilalţi oameni: „era alb 8ca zăpada şi roşu precum floarea de trandafir, iar părul de pe capul său şi buclele sale lungi erau albe ca lâna, şi ochii săi erau frumoşi. Când acesta şi-a deschis ochii, a dat lumină în toată casa precum soarele, şi toată casa strălucea cu putere. Şi se ridică în braţele moaşei, deschise gura şi vorbi cu Domnul dreptăţii”. Lameh a fugit la tatăl său, Matusalem, şi i-a spus: „Am zămislit un fiu neobişnuit, ce nu are asemănare cu omul, ci cu fiii Dumnezeului din cer; firea lui e diferită şi nu seamănă cu a noastră, ochii săi sunt precum razele soarelui, cu un chip strălucitor. Şi îmi pare că nu se trage de la mine ci de la îngeri”. La rândul său, Matusalem a fugit să-şi întrebe tatăl, pe Enoh, despre această minune. Enoh şi-a sfătuit fiul să-l liniştească pe Lameh, deoarece Noe era într-adevăr copilul său. Așa numitul Pergament Lameh, descoperit tot la Qumran, povestește că Lameh fusese departe de casă mai mult de nouă luni, iar când s-a întors, soția sa tocmai îl născuse pe Noe, care arăta foarte diferit de părinții săi. În mod firesc, au urmat reproșuri, soția sa dezvinovâțindu-se de fiecare dată: „Doamne al meu (…) îți jur (…) că sămânța aceasta a fost a ta, această concepție de la tine și sădirea fructului de către tine, nicidecum de la vreun străin, de la vreun Veghetor ori de la vreun fiu al Cerului”. Era într-adevăr Noe fiul lui Lameh, așa cum susținea atât Enoh, cât și soția lui Lameh?

Dintr-un popor de oameni cu pielea ceva mai închisă la culoare, Noe s-a născut cu pielea albă. Părul său lung şi alb, lucru total neobişnuit la un nou-născut, denotă un aspect fizic identic cu al al zeilor din vechime, dar și al extratereştrilor întâlniţi de foarte mulţi dintre cei răpiţi de OZN-uri. Lameh chiar susţinea acest lucru: fiul său nu semăna cu oamenii, ci „cu fiii Dumnezeului din cer”. Băiatul s-a ridicat în braţele moaşei şi a început să comunice cu „Domnul dreptăţii” imediat ce s-a născut, iar ochii săi străluceau „precum razele soarelui”, dând „lumină în toată casa precum soarele”. Aceste atribute nu îl fac un simplu om, ci un semizeu, unul dintre copiii zeilor cu oamenii. Acest lucru îl credea şi Lameh: „îmi pare că nu se trage de la mine ci de la îngeri”. În plus, copilul s-a născut după ce Lameh lipsise de acasă mai mult de nouă luni. Cum un astfel de om nu se naşte în mod natural 24şi din întâmplare, singura variantă logică este că Noe era un copil conceput în laboratorul lui Enki, un hibrid umano-divin, mai pur din punct de vedere genetic decât restul oamenilor (având un număr mai mare de gene extraterestre), „neprihănit între oamenii timpului său”. Acesta este motivul pentru care Enki l-a salvat tocmai pe el, şi nu pe oricare altul: dorea ca oamenii să continuie să existe, provenind dintr-un strămoş pur din punct de vedere genetic. Deşi evreii şi creştinii încearcă să ascundă acest lucru, susţinând ideea purităţii sufleteşti a lui Noe, grecii antici erau mult mai sinceri cu privire la acest subiect. Pentru ei, Deucalion, supravieţuitorul Potopului, era un semizeu, fiul titanului Prometheus şi al unei pământence. Cum Prometheus era unul dintre numele atribuite de greci sumerianului Enki, ajungem la acelaşi genetician al zeilor şi la scopul salvării creaţiei sale. Eroul mesopotamian al Diluviului, numit Atra-Hasis, Ziusudra sau Utnapiştim, era regele cetăţii Şuruppak şi Marele Preot al lui Enki. Miturile mesopotamiene ne spun că, înainte de Potop, pe Pământ au domnit zeii şi semizeii. Prin urmare, cel numit Atrahasis, Ziusudra sau Utnapiştim nu putea fi decât un semizeu. În Epopeea lui Ghilgameş, acesta a primit nemurirea, un dar despre care nu ştim să fi fost oferit vreodată oamenilor, ci doar semizeilor (precum Herakles şi Ahile la greci ori Adapa (Enoh) la sumerieni). Iar un semizeu fidel lui Enki, ce mai ocupa şi funcţia de Mare Preot, nu putea fi decât unul dintre fiii săi, una dintre creaţiile lui genetice.

Dacă Noe și soția sa au fost strămoșii omenirii, acest lucru se pare că este confirmat și de știință. Una dintre marile enigme ale ştiinţei este apariţia omului modern. Dacă se bănuieşte când a apărut Homo Sapiens, cercetătorii nu au nici cea mai mică idee când a apărut subspecia Homo Sapiens Sapiens. Au fost lansate câteva ipoteze, însă nici18una bazându-se pe dovezi sau, măcar, argumente logice. Deşi, cele mai vechi rămăşiţe ale omului de Cro-Magnon (omul modern timpuriu) au în jur de 35.000 de ani vechime. Atât data apariţiei sale cât şi indiciile din mituri ne duc la concluzia că „naşterea” omului modern are legătură cu Potopul. Indiferent dacă îl numim Noe, Deucalion, Utnapiştim, Ziusudra sau Atra-Hasis, pare din ce în ce mai sigur că acest supravieţuitor al Diluviului a fost un semizeu, o creaţie a lui Enki. Genele lui, amestecate cu cele ale soţiei sale, transmise urmaşilor lor, au dat naştere omului de Cro-Magnon. Care, după câteva „retuşuri” ale aceluiaşi genetician divin, de-a lungul timpului, s-a transformat în omul modern de astăzi, Homo Sapiens Sapiens.

Și, totuși, rămân câteva nedumeriri. Cine era Noe cu adevărat? Pentru a afla acest lucru, nu putem să ignorăm asemănările dintre el și Enoh:

Enoh

Noe

În miturile mesopotamiene era considerat rege, Mare Preot al lui Enki și semizeu. În miturile mesopotamiene era considerat rege, Mare Preot al lui Enki și semizeu.
Mitul lui Adapa susține că a fost „făurit spre a fi un model pentru oameni”. A servit ca model la propriu, din el (sau după modelul lui) născându-se (ori fiind creată) subspecia Homo Sapiens Sapiens.
În Cartea lui Enoh este considerat „un om drept, ai cărui ochi au fost deschiși de către Dumnezeu”, iar în Mitul lui Adapa este un om înțelept, destoinic și neprihănit. Biblia ni-l prezintă ca fiind „om drept şi neprihănit între oamenii timpului său”.
Ku al chinezilor, Solomon al evreilor Manu al indienilor și Adapa al sumerienilor erau foarte înțelepți. Hermes Trismegistos, Nabu și Thoth erau considerați zei ai înțelepciunii. Atra-Hasis înseamnă „Cel foarte înţelept”.
Hermes a primit nemurirea după ce a supt de la sânul zeiței Hera. Lui Adapa i s-a oferit nemurirea. Enoh a devenit nemuritor după ce a fost transformat în îngerul Metatron. Lui Utnapiştim i-a fost oferită nemurirea. Numele lui chiar înseamnă „Cel ce a găsit viaţa”.
Enoh a fost luat la cer pentru a sta la dreapta lui Yahweh. Hermes a fost mutat pe muntele zeilor, Olimp. Utnapiștim a fost mutat în grădina zeilor după ce a primit nemurirea.
Enmenduranna era conducătorul orașului Sippar, principalul centru de cult al lui Marduk. După Berossus, Kronos i-a ordonat lui Ziusudra să adune în oraşul Sippar toate scrierile pe care le putea găsi, până la sosirea Potopului.
În Cartea lui Enoh, Dumnezeu l-a anunțat de sosirea Potopului printr-un vis. În Hitat a aflat tot dintr-un vis sau, în altă variantă, citind în stele. În Biblie, Dumnezeu este cel care l-a anunțat de sosirea Potopului, arhanghelul Uriel în Cartea lui Enoh, Enki în textele mesopotamiene, Poseidon la greci sau Vișnu la indieni.
În Cartea secretelor lui Enoh, după ce acesta a fost ridicat la cer, fiii săi au organizat un mare ospăț, care a ținut trei zile, la care au venit „tot poporul şi bătrâni şi toţi laolaltă”. În Epopeea lui Atra-Hasis, eroul a organizat un mare ospăț înainte de Potop, la care și-a invitat întreg poporul.
În Papirusul Torino, zeul Horus ocupă a șaptea și a zecea poziție în lista zeilor conducători ai Egiptului. În lista regilor sumerieni precum și în cea a patriarhilor biblici, Enoh este al șaptelea iar Noe al zecelea.
În Cartea lui Enoh a fost inclus un fragment din Cartea lui Noe.
Prin anagramare, variantele Enoh (în română), Enokh (în sumeriană) sau Hanokh (în ebraică) pot deveni Noeh, Noekh sau Noakh, nume foarte asemănătoare cu Noah ori Noach (numele ebraice ale lui Noe).
A construit piramidele de la Giza pentru a salva scrierile învățaților, științele secrete și, în general, tot ce trebuia salvat de la dispariție din calea Potopului. A construit o corabie pentru a salva de Potop oamenii și animalele. Deucalion a depozitat „toate cele de trebuinţă” în lada cu care s-a salvat. A ascuns toate scrierile pe care le putea găsi, pentru a le salva de la dispariție.

Observând toate aceste asemănări, care nu pot fi considerate simple coincidențe, putem concluziona că Enoh și Noe sunt una și aceeași persoană. Cartea secretelor lui Enoh susține că, după ce a fost ridicat la cer, el s-a mai întors pe Pământ. Acea întoarcere putem presupune că a reprezentat „mângâierea” adusă omenirii aflate în vremuri de restriște, la începutul erei glaciare (conform Vechiului Testament, Noe înseamnă „mângâiere”). Astfel, apare o nouă întrebare: era arca lui Noe într-adevăr o corabie?

În culegerea Hitat, zeul Hermes Trismegistos a ordonat ridicarea piramidelor în care a ascuns comori, scrieri ale învăţaţilor şi tot ce trebuia salvat de la dispariţie. În alt capitol, la ordinul lui Saurid, „în piramide şi în acoperişurile lor, în pereţi şi coloane, au fost înglobate toate ştiinţele secrete ale egiptenilor, constelaţiile au fost desenate pe ele (…) în plus şi şti6inţa talismanelor, aritmetica şi geometria (…), clare pentru cei care le cunoşteau scrierea”. Am văzut că cele mai mari două piramide de la Giza au fost construite ca „porți stelare” către Venus și Marte, însă nu am descoperit rolul celei de-a treia. Fără îndoială că este vorba tot despre o „poartă stelară”, însă nu știm pentru cine sau către ce destinație. Dacă primele două erau rezervate zeilor, e posibil ca a treia să fi fost pentru a salva acele cunoștințe despre care vorbeau anticii, „ştiinţele secrete ale egiptenilor”, scrierile secrete ale învățaților dar și tot ceea ce trebuia salvat de la dispariție. Cum Enoh a fost însărcinat cu salvarea acestor lucruri, putem presupune că el a folosit a treia „poartă stelară” pentru a se ridica la cer, așa cum afirmă scrierile ebraice, împreună cu tot ceea ce trebuia salvat de Potop. Însă, după cum susține povestea lui Noe, nu doar învățăturile zeilor trebuiau salvate, ci și oamenii și animalele. Dacă Enoh este Noe, înseamnă că oamenii și animalele nu au fost îngrămădite într-o corabie, ci transportate pe altă planetă prin a treia „poartă stelară” de la Giza. Prin urmare, Arca lui Noe este piramida atribuită lui Menkaure.

Ipoteza transportării animalelor pe altă planetă poate fi considerată fantastică, nu însă și dacă privim spre extratereștrii de astăzi. În cartea Secret Vows („Jurăminte secrete”), Denise și Bert Twiggs afirmau că, în timpul unei răpiri din 1976, au văzut pe o „navă-mamă” o adevărată arcă a lui Noe: lei, urși, elefanți, lupi, păsări, etc., dar și specii de origine necunoscută. Iar Carl Higdon din Wyoming susține că pe 25 octombrie 1974 a fost dus într-un oraș extraterestru. Pe nava cu care era transportat se aflau cinci elani, închiși într-un compartiment. Însoțitorul său i-a spus că are nevoie de animale „pentru reproducere”. Salvarea animalelor nu este un lucru inutil; extratereștrii de astăzi sau zeii din vechime exact cu asta se ocupau: creau specii de animale. Salvarea faunei unei planete nu ar fi însemnat decât salvarea muncii lor în care investiseră timp și efort considerabile. Prin urmare, mutarea lor pe o altă planetă, departe de pericol, este o variantă plauzibilă.

În timpul Potopului, cele trei piramide de la Giza au fost scufundate sub ape. Dacă una dintre ele este Arca lui Noe, trebuie remarcat faptul că „tebah”, cuvântul biblic pentru „arcă”, provine din rădăcina cuvântului „scufundat”. Textele akkadiene susțin că Enki a cerut ca această arcă să fie „cu acoperiș sus și jos”, închisă ermetic cu „smoală întărită”. Nu urma să aibă deschizături, „astfel ca Soarele să nu se uite înăuntru”. Același lucru i-a cerut și Dumnezeul biblic lui Noe: „smoleşte-o cu smoală pe dinăuntru şi pe din afară”. Prin urmare, Arca lui Noe nu poate fi o corabie ce a plutit pe ape, ci un obiect scufundat, închis ermetic. Scripturile avestice Vendidad ale perşilor chiar îl consideră un țarc subteran, ce ar putea fi oraşul Derinkuyu din centrul Turciei de astăzi. Sau poate că perșii au preluat elemente din mitul mesopotamian al Potopului, pe care le-au adăugat la povestea construirii orașului lor subteran.

Acum două secole, Sir Isaac Newton a descoperit că un enigmatic Cot Sacru de circa 25,2 inci a fost folosit nu numai la construcția Marii Piramide, ci și la fabricarea Arcei lui Noe și la înălțarea templului din Ierusalim. Dacă templul lui Solomon reprezintă Marea Piramidă, iar Arca lui Noe o altă piramidă de la Giza, e absolut firesc să fi fost toate construite cu ajutorul aceleiași unități de 9măsură. Folclorul ebraic susține că, pe lângă cei o sută cincizeci de mii de oameni, la construirea templului lui Yahweh au participat și demoni. În Epopeea lui Ghilgameș, întregul oraș a ajutat la ridicarea corăbiei lui Utnapiștim. Iar dacă Biblia afirmă că Noe și-a clădit singur Arca, din Cartea lui Enoh aflăm că îngerii sunt adevărații constructori: „şi acum îngerii meşteşugesc o lucrare din lemn, şi când ei vor încheia lucrarea lor îmi voi pune mâna peste ea şi o voi păzi, şi din ea va ieşi sămânţa vieţii, şi se va produce o schimbare ca Pământul să nu rămână nelocuit”. Numiți îngeri sau demoni, constructorii templului lui Solomon / Arcei lui Noe / piramidelor de la Giza, alături de oameni, sunt aceleași zeități, Veghetorii lui Enki. Totuși, se pare că oamenii sunt cei care au construit piramidele, Veghetorii contribuind doar cu informații (mod de obținere a materialelor de construcție, planuri, etc.). Să nu uităm că Dumnezeul biblic i-a oferit lui Noe dimensiunile și modul de construcție, la fel ca Enki lui Atra-Hasis, care i-a desenat și planul corăbiei pe pământ.

Cum au fost construite piramidele? Nici până în ziua de astăzi nu s-a ajuns la un răspuns satisfăcător, deși ipoteze sunt destule, unele dintre cele mai aberante. Examinând probe petrografice diferite din Marea Piramidă, cercetătorii au observat că pietrele provin din diferite locuri ale Egiptului, conțin prea multe bule de aer și apă, găsindu-se chiar și un fir de păr, concluzionând că blocurile de piatră ale piramidei au fost create artificial. Detaliile fabricării pietrei artificiale se află pe așa-numita Stelă a foametei, descoperită în 1889 de către egiptologul C.E. Wilbour pe insula Sehel de pe Nil, la nord de Assuan. Din 2.600 de hieroglife, 650 descriu confecționarea de pietre artificiale. Aceste cunoștințe le-au fost transmise în vis faraonului Djoser și arhitectului acestuia, Imhotep, de către zeul Khnum (Enki). Zeul le-a dictat o listă cu douăzeci și nouă de minerale și diverse substanțe chimice naturale, arătându-le și lianții existenți în natură, cu care trebuiau lipite între ele pietrele sintetice. Amestecând carbonat de sodiu și argilă (silicat de aluminiu) după indicațiile zeului, Imhotep a obținut o sunstanță pe care a combinat-o cu alți silicați și cu mâl din Nil, care conține aluminiu. Adăugându-se minerale cu arsen și nisip s-a obținut un ciment care se usca repede, cu aceleași legături moleculare ca piatra naturală. Profesorul Joseph Davidovits, care a descoperit în probele petrografice de la Marea Piramidă urme de păr și chiar un fir întreg, a reușit să reproducă diverse sortimente de ciment și beton după rețete egiptene vechi. Acest beton este mult mai rezistent la factorii mediului și mai tare decât betonul pe care îl cunoaștem astăzi, deoarece se usucă mai repede și mai complet ca rezultat al reacțiilor chimice.

În miturile mesopotamiene, Arca avea formă de cub, având lungimea egală cu lățimea și cu înălțimea. La fel ca latura „corabiei”, baza piramidelor este tot pătrată. Chivotul legământului mai este numit Arca alianței, ceea ce indică o structură similară Arcei lui Noe. Cuvântul „arcă” provine din latinescul „arca”, ce înseamnă „ladă”. Într-adevăr, multe legende diluviene nu vorbesc despre o corabie, ci despre o ladă. Ar putea Arca lui Noe să fie doar o cutie?

Putem presupune că Noe / Enoh și familia lui s-au salvat printr-o „poartă stelară”. Dar au stat ei într-adevăr să adune toate animalele din lume? Aceasta pare a fi o misiune imposibilă, dacă ținem cont că există milioane de specii în întreaga lume. Chiar dacă ar fi reușit să găsească absolut toate 10speciile, cum s-ar fi descurcat ei cu animalele periculoase? Au avut substanțe paralizante ori alt fel de produse imobilizante? Sau mijloace de transport al animalelor până la „poarta” din Egipt? Oricât de mult ne-am dori să găsim o soluție pentru rezolvarea misiunii lui Noe, cert e că nu putem găsi nici măcar una acceptabilă în parametrii logicii. Noe / Enoh nu putea aduna câte o pereche din fiecare specie de animale. Însă putea face un lucru mult mai simplu: să salveze ADN-ul animalelor. Sunt mici șanse să fi recoltat chiar el mostrele de ADN, pentru că s-ar fi lovit de aceeași misiune imposibilă în fața milioanelor de specii. În schimb, putea salva ADN-ul pe care Enki îl avea deja încă de când a creat noua faună ce a înlocuit dinozaurii. Nu doar atât, ci și „toate ştiinţele secrete”, cunoștințele pe care le oferise omenirii. Aflat în plin război, Enki nu putea risca să fie capturat sau ucis și astfel să se piardă toată munca sa. Ținând cont că era considerat neutru (în procesul dintre Seth și Horus a fost chemat pentru a stabili paternitatea fiecăruia), prin urmare nesupravegheat de tabăra lui Enlil, Enoh / Noe putea salva toate „ME”-urile cu date și mostrele de ADN. Prin urmare, Arca sa nu era decât lada în care a adunat toate acestea, pe care a transportat-o cu ușurință printr-o „poartă stelară”. Ori poate este vorba despre Arca alianței / Chivotul legământului sau sarcofagul de granit din Camera Regelui, ceea ce ar însemna că Noe trebuia doar să lase mostrele în Marea Piramidă, apoi să fugă cu familia sa prin „poarta” din a treia piramidă.

În multe culturi, corabia supraviețuitorilor Potopului s-a oprit pe un munte înalt. Însă, după cum se pare, nu era vorba despre un munte obișnuit. Pentru indienii canarieni din Ecuador, muntele se înălţa pe măsură ce apele creșteau. Iar indienii araucnaian din perioada pre-columbiană din Chile credeau că muntele salvator, numit Thegtheg („Tunătorul” sau „Scânteietorul”), avea trei piscuri şi capacitatea de a pluti pe apă. Trebuie remarcat faptul că, la Giza, se găsesc tot trei „munți” artificiali. De altfel mandeenii, ultimii gnostici supraviețuitori până astăzi, cred că Arca lui Noe s-a oprit în Egipt. În varianta biblică, „s-a oprit corabia pe Munţii Ararat”. Să fie vorba despre cei doi munți din Armenia, ce poartă acest nume? Și cum ar fi putut o corabie să oprească pe cel puțin doi munți în același timp?

În antichitate, nimeni nu cunoștea numele Ararat, nici măcar locuitorii respectivului ținut. Înainte de a primi denumirea Armenia, regiunea se numea Urartu. Istoricul armean medieval Movses din Khoren scria în Istoria Armeniei despre câmpia Ayrarat, ce și-a primit numele de la legendarul rege Ara cel Frumos. De aici provine Ararat, denumirea celui mai înalt vârf din 12zonă, deși localnicii preferă să îl numească Muntele Masis. E posibil ca Ayrarat și Ararat să provină de la Airyana Vaejo, numele dat de perși țării arienilor, acolo unde zeul suprem Ahura Mazda i-a cerut păstorului „Yima cel frumos” să construiască țarcul subteran în care să ascundă oameni, animale și plante de „un îngheţ pustiitor şi necruţător”, sau era glaciară. Nu încape îndoială că evreii au auzit această legendă de la perși, salvatorii lor din robia babiloniană, combinând-o probabil cu mitul Potopului aflat de la babilonieni. Să nu uităm că, oricât de mult și-ar dori o dovadă solidă cei ce consideră Biblia „cuvântul lui Dumnezeu”, pe muntele Ararat din Armenia nu s-a descoperit nici măcar o bărcuță sau o plută, darămite o corabie. Și nici n-o să se găsească dintr-un motiv foarte simplu: numele biblic al „munților” de pe care au coborât după Potop Noe, familia sa și animalele nu este Ararat, ci Aarat, care înseamnă „tărâm sfânt” sau „înalt”. Acești „munți” înalți, ce reprezintă un tărâm sfânt, nu pot fi decât piramidele de la Giza, „porțile stelare” ale zeilor, transformate de evrei în sfântul templu al lui Yahweh și palatele lui Solomon. Egiptenii foloseau pentru piramidă termenul „PR.NTR” sau „Per-Neter”, ce înseamnă „casa zeilor”. În plus, o parte importantă a festivalurilor religioase indiene o reprezintă ritualul Aaratt sau „baia sfântă”. În limba hindusă, cuvântul „aarat” se referă la scufundarea purificatoare a zeităților în mare, ceea ce ne duce la aceleași piramide ale zeilor, scufundate în timpul Potopului.

Cuvântul „piramidă” provine din termenii grecești „pyramis” și „pyramidos”. Dacă pentru lingviști „pyramis” rămâne un cuvânt cu un înțeles obscur și o proveniență necunoscută, „pyramidos” a fost tradus ca „foc în mijloc”. Însă misterul se dezleagă privind la mitul grecesc al Diluviului. Supraviețuitorii Potopului, care s-au ascuns într-o ladă în care au depozitat „toate cele de trebuinţă”, au fost Deucalion, fiul lui Prometheus, și Pyrrha, soția sa. Cuvântul „pyramis”, care s-a transformat în „pyramidos” (sau „piramidă” în română) nu poate proveni decât din numele soției lui Deucalion. La rândul său, numele ei provine din „pyr”, cuvântul grecesc pentru „foc”. Poeții romani Horațiu și Ovidiu au descris-o ca având păr roșu, prin urmare a fost numită după culoarea podoabei sale capilare. De la „pyr” grecii au ajuns la „purros”, cuvânt care înseamnă „culoarea focului” sau, mai simplu, „roșu”. În limba latină, cuvântul care desemnează culoarea focului a devenit „pyrrhus”. Devine astfel din ce în ce mai evidentă legătura dintre supraviețuitorii Potopului și piramide. „Pyramidos” se traduce corect nu „foc în mijloc”, ci „Pyrrha în mijloc”, implicând faptul că lada în care s-a ascuns ea și soțul ei era o piramidă.

Totuși, miturile grecești par să ascundă mai multe. Mama Pyrrhei a fost Pandora, prima femeie, cea pe care zeii au trimis-o tot cu o cutie, pentru a pedepsi oamenii. Când Epimetheus, fratele lui Prometheus, a deschis cutia Pandorei, din ea au ieșit bolile, suferința, moartea, durerea, în general tot ce considerăm a fi rău. Epimetheus a închis capacul, reușind să păstreze în cutie doar Speranța. Astfel, grecii și-au explicat prezența răului în lume, 11evidențiind faptul că omenirii i-a rămas totuși speranța. Pandora, ființa care a fost creată în casa zeilor, nu din pământ ca bărbații lui Prometheus, prezintă numeroase asemănări cu zeița Pământului. Un exemplu ar putea fi numele „Anesidora”, atribuit ei pe câteva vase de acum două milenii și jumătate, nume care în mod obișnuit era unul dintre epitetele zeițelor Pământului Gaia și Demetra. De asemenea, există similarități între Pandora și biblica Eva, fiecare dintre ele fiind considerată prima femeie, faptele lor aducând suferința și moartea în lume după ce au scos omenirea dintr-o epocă de aur. Iar Eva, Gaia și Demetra sunt nume diferite ale sumerienei Ninhursag, mama zeilor și a oamenilor, personificarea Pământului. Cutia Pandorei este aceeași în care s-au salvat Pyrrha și Deucalion, adică o piramidă; să ne amintim că Isis era numită „stăpâna piramidei” iar Ninhursag înseamnă „doamna muntelui înalt”. Speranța rămasă în Cutia Pandorei, în timp ce răul scăpase în lume, îi reprezintă pe supraviețuitorii Potopului („răul” de pe Pământ), ultima speranță a omenirii. Piramida poate reprezenta și „poarta stelară” prin care au venit pe planeta noastră Enki și Veghetorii săi, cei care au adus răul pe Pământ prin faptele lor. Totuși, în Theogonia, Hesiod a folosit pentru Cutia Pandorei cuvântul „pithos”, care semnifică ori un vas mare pentru stocarea vinului, uleiului sau grânelor, de obicei îngropat în pământ, ori un recipient funerar sau un sarcofag. Când au ajuns în Egipt, grecii au aflat că piramidele sunt morminte ale faraonilor. Prin urmare, Hesiod se referea la piramida Pandorei și nu la o cutie. În secolul al șaisprezecelea, Erasmus din Rotterdam a tradus cuvântul „pithos” al lui Hesiod prin latinescul „pyxis”, care înseamnă „cutie”, astfel luând naștere celebra „Cutie a Pandorei”, pierzându-se sensul ei original.

O „cutie” specială aflată în Egipt găsim și într-un mit prezentat de New Larousse Encyclopaedia of Mythology, care susține că zeul suprem Ra a introdus într-o „cutie de aur” câteva obiecte: „varga” (bastonul) lui, o șuviță de păr și „uraeus”-ul (o cobră cu pielea de la ceafă extinsă, confecționată din aur, care era purtată pe acoperământul regal al capului). După ce Ra s-a înălțat la cer, această cutie, ce constituia un talisman periculos, a rămas închisă într-o fortăreață de pe „hotarul răsăritean” al Egiptului. Când Geb, zeul Pământului, a venit la putere, a cerut să-i fie adusă „cutia”. În momentul în care a fost deschisă, din ea a țâșnit o flacără, descrisă ca „respirația șarpelui divin”, care l-a ars pe zeu și i-a ucis toți curtenii. Acest mit ne duce cu gândul la interpretarea „foc în mijloc”, dată cuvântului grecesc „Pyramidos”. Biblia descrie o „cutie” asemănătoare, Chivotul Legământului, în care au fost introduse tabletele cu cele zece porunci, o cupă de aur cu mană și toiagul lui Aaron, fratele lui Moise. Vechiul Testament susține că și această „cutie” a făcut victime, în Cartea a doua a Regilor Uza fiind ucis după ce a atins-o (6:6-8). Iar în Cartea întâia a Regilor se spune că „a lovit Domnul pe locuitorii din Betşemeş, pentru că ei s-au uitat la chivotul Domnului, şi a ucis din popor cincizeci de mii şaptezeci de oameni” (6:19), întocmai ca în mitul egiptean. Dacă ținem cont de faptul că acest Chivot al Legământului a fost construit în deșertul Sinai, după fuga evreilor din Egipt, apoi a fost instalat în templul lui Yahweh / Marea Piramidă, fără îndoială este vorba despre aceeași „cutie de aur” a lui Ra sau Cutia Pandorei. Remarcăm și prezența în interiorul său a toiagului lui Aaron, nume foarte asemănător cu tărâmul sfânt și înalt Aarat, pe care s-au oprit supraviețuitorii Potopului.

2Pictura lui Paolo Uccello din 1446, intitulată Diluviul, aflată în Chiostro Verde („Mănăstirea Verde”) din Santa Maria Novella, înfățișează părțile inferioare a două arce enorme, cu pereții înclinați, ce pot fi cu ușurință considerate două piramide uriașe. Într-o altă pictură, numită Sacrificiul lui Noe, Uccello a reprezentat în mod evident o piramidă, ce nu lasă loc de interpretări. Prin urmare, pentru pictorul italian, Arca lui Noe era o piramidă uriașă, asemănătoare celor de la Giza. Uccello nu a fost singurul artist renascentist cu o asemenea viziune. În fresca Povestea lui Noe din 1452, Lorenzo Ghiberti a inclus trei scene ale Potopului. În cea numită Beția lui Noe se poate observa Arca având forma unei piramide, din ea coborând animalele salvate. Niciunul dintre acești doi artiști nu a călătorit în Egipt, pentru a vedea piramidele de la Giza și, teoretic, piramida lui Gaius Sestius din Roma le-ar fi putut servi ca model. Însă aceasta are dimensiuni modeste și a fost folosită ca mormânt al magistratului Sestius, prin urmare rămâne un mister conexiunea dintre Arca lui Noe și piramide, în viziunea celor doi. Însă se știe că, în perioada renascentistă, cercetători precum Poggio Bracciolini au descoperit manuscrise vechi, ascunse în mănăstiri. Este posibil ca, printre acestea, să fi existat o descriere reală a Arcăi, diferită de cea biblică.

3Geneza biblică spune că, după retragerea apelor Potopului, „a ieşit Noe din corabie; şi împreună cu el au ieşit fiii lui, femeia lui şi femeile fiilor lui”. Pe muntele Aarat „a făcut Noe un jertfelnic Domnului; şi a luat din animalele cele curate şi din toate păsările cele curate şi le-a adus ardere de tot pe jertfelnic”. Dumnezeul biblic „a mirosit mireasmă bună” și s-a hotărât să nu mai distrugă Pământul și toate vietățile lui. Apoi i-a binecuvântat pe oameni și le-a dat planeta în stăpânire: „Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul BEN87654şi-l stăpâniţi!”. Epopeea lui Ghilgameș prezintă evenimentul într-un mod identic, oferind însă amănunte suplimentare. Și aici Utnapiștim / Noe a adus jertfe pe vârful muntelui, iar „când zeii au mirosit dulcea lor mireasmă, s-au adunat ca muștele deasupra jertfii”. Iștar / Ninhursag, care în timpul Diluviului a regretat că a susținut distrugerea oamenilor, a propus ca „toți zeii să se adune în jurul jertfei în afară de Enlil. El să nu se apropie de această jertfă fiindcă, fără să chibzuiască destul de bine, a dezlănțuit Potopul, a sortit pierii poporul meu”. Însă Enlil și-a făcut apariția și, văzând corabia lui Utnapiștim, „fu cuprins de o aprigă mânie și urlă furios către zei, locuitorii cerului: «A scăpat vreunul dintre muritori?! Nici unul nu trebuia să supraviețuiască Potopului!»”. Ninurta, fiul său, și-a dat seama cine era adevăratul salvator al oamenilor: „Care dintre zei poate să uneltească ceva fără știrea lui Ea? Zeul Ea cunoaște toate lucrurile!”. Contactat, Enki i-a reproșat fratelui său nimicirea omenirii prin Diluviu dar nu a recunoscut că a avut vreun amestec în salvarea lor, afirmând că Utnapiștim a aflat singur „tainele zeilor” printr-un vis. Enlil și-a potolit furia, i-a binecuvântat pe Utnapiștim și pe soția lui, la fel ca Dumnezeul biblic, și le-a oferit nemurirea, mutându-i în casa zeilor de „la îndepărtata obârșie a râurilor”.

Locul în care a adus Noe / Enoh jertfe zeilor, după ce s-a întors pe Pământ, nu poate fi decât Marea Piramidă, considerată templul lui Yahweh în legenda lui Solomon. Acest lucru este confirmat până și de Vechiul Testament. Cartea lui Isaia susține că „în ziua aceea, va fi un jertfelnic în mijlocul pământului Egiptului şi un stâlp de pomenire la hotarul lui, pentru Domnul. Acesta va fi un semn şi o mărturie pentru Domnul Savaot în pământul Egiptului. Când vor striga către Domnul în strâmtorările lor, atunci El le va trimite un mântuitor şi un răzbunător care-i va mântui. Domnul se va face ştiut în Egipt şi Egiptenii vor cunoaşte pe Domnul în ziua aceea” (19:19-21). În Cartea a doua a Cronicilor, Solomon a făcut în templul lui Yahweh un „jertfelnic de aramă, lung de douăzeci de coți, lat de douăzeci de coţi, înalt de zece coţi” (4:1) iar Yahweh declară că: „mi-am ales locul acesta să fie templu pentru aducerea de jertfe” (7:12).

De ce a adus Noe / Enoh aceste jertfe zeilor? Dacă interpretăm povestea mot-a-mot, Noe nu ar fi sacrificat animalele supraviețuitoare, ținând cont că salvase câte o pereche din fiecare specie. În plus, de ce ar fi avut nevoie zeii de animale arse? Adevărul din spatele poveștii nu este greu de intuit. Întors pe Pământ împreună cu restul supraviețuitorilor umani, Enoh / Noe a vrut să-și contacteze zeul. Neavând vreo metodă concretă, cea mai logică a fost 13aprinderea unui foc în Marea Piramidă. Fumul, care ieșea prin cele patru coridoare înguste ce pornesc din cele două camere principale, putea fi zărit de la mare distanță. Astfel, dacă Veghetorii s-ar fi aflat încă pe Pământ, ar fi pornit în direcția fumului și ar fi găsit supraviețuitorii umani. Enoh plecase prin „poarta stelară” imediat ce a început Potopul, astfel încât nu putea ști nici deznodământul ultimei bătălii dintre Enlil și Marduk și nici dacă Veghetorii au reușit să scape în vreun fel de inundația globală. Însă cei care au observat fumul („au mirosit dulcea lor mireasmă”) au fost zeii din tabăra lui Enlil, printre care se aflau Ninhursag și Ninurta. Aceștia și-au anunțat conducătorul, Enlil aflând cu această ocazie nu doar că au supraviețuit câțiva oameni ci, mult mai important, că Enki, Marduk, Iștar și restul Veghetorilor au reușit să evadeze prin „porți stelare”. Atunci „fu cuprins de o aprigă mânie și urlă furios către zei, locuitorii cerului”. Întrând în piramidă pentru a-i binecuvânta pe supraviețuitori („atunci Enlil a intrat în corabie”), zeului nu i-a fost greu să afle destinațiile Veghetorilor, planetele Marte și Venus, după hărțile celești din interior. Acordarea nemuririi lui Noe și soției sale, precum și mutarea lor în grădina zeilor, nu reprezintă decât răsplata pentru această prețioasă informație, oferită, ce-i drept, fără intenție.

În primul rând, Enlil a hotărât să trimită spioni în cele două locații, care să confirme prezența Veghetorilor pe cele două planete. Abia după confirmarea țintelor urma anihilarea totală a celor două refugii, numite de Biblie Sodoma și Gomora. Capitolul al optsprezecelea al Facerii ne oferă amănunte suplimentare ale întâlnirii lui Enlil cu supraviețuitorii Potopului. „Într-o zi pe la amiază”, el a apărut în fața lui Abram (Avram), rebotezat Abraam (Avraam), și a soției acestuia, Sarai, redenumită Sarra. În limba sumeriană, Abraam înseamnă „cel care conduce Fereastra / Deschizătura”, iar Sarra „conducătoarea Intrării”. Aceste referiri evidente la o „poartă stelară” ne duc la concluzia că Avraam și Sarra din această poveste sunt Enoh / Noe și soția sa. Zeul nu și-a făcut apariția singur, ci însoțit de doi „oameni”, probabil Ninurta și Ninhursag ori Nusku, vizirul lui Enlil. Văzându-i, Avraam / Enoh 19s-a oferit să le aducă apă cu care să-și spele picioarele și mâncare. Cei trei au fost serviți cu azime, unt, lapte și un vițel gătit, întocmai cum Noe și Utnapiștim au adus jertfe divinității după ce s-au retras apele Potopului. „Când zeii au mirosit dulcea lor mireasmă, s-au adunat ca muștele deasupra jertfii” spunea Epopeea lui Ghilgameș, dând gata tot ce li s-a pus în față. După un asemenea ospăț zeiesc, unul dintre cei trei, cel mai probabil Enlil, i-a spus lui Avraam: „Iată, la anul pe vremea asta am să vin iar pe la tine şi Sarra, femeia ta, va avea un fiu”, întocmai ca Dumnezeul biblic care, în Facerea, i-a binecuvântat pe supraviețuitorii Diluviului și le-a ordonat: „Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!”. După această binecuvântare, Enlil i-a trimis pe cei doi care îl însoțeau să verifice „dacă faptele lor sunt cu adevărat aşa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor”. Aceștia „s-au îndreptat spre Sodoma, în vreme ce Avraam stătea încă înaintea Domnului”. Deși Biblia susține că Ninurta și însoțitorul său au plecat în Sodoma / Marte, inițial nu au făcut decât să verifice piramidele și să dezactiveze cele trei „porți stelare” de la Giza. Abia după aceea au plecat spre Marte și Venus, pentru a le distruge, Veghetorii fiind luați prin surprindere de atacul atomic. Exact în acest mod descrie episodul Epistola întâia către Tasaloniceni a Sfântului Apostol Pavel: „Căci voi înşivă ştiţi bine că ziua Domnului vine aşa, ca un fur noaptea. Atunci când vor zice: pace şi linişte, atunci, fără de veste, va veni peste ei pieirea, ca şi durerile peste cea însărcinată, şi scăpare nu vor avea” (5:2-3). Această zi „a Domnului” este considerată un eveniment din viitor, reprezentând a doua întoarcere a lui Iisus și începutul Apocalipsei. Însă, în realitate, se referă la atacul nuclear asupra planetelor Venus și Marte, în care Enlil a obținut practic victoria în al doilea război al său împotriva Veghetorilor. Noul Testament demonstrează acest lucru în Evanghelia lui Ioan, unde Enlil, numit aici Iisus, le spune iudeilor: „Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat” (8:56). Spre deosebire de epistola lui Pavel, „ziua Domnului” este aici un eveniment din trecut. Și chiar unul precis, ținând cont că Avraam a fost martor și „s-a bucurat”. Singurul moment din povestea lui Avraam ce poate fi considerat o „zi a Domnului” este distrugerea Sodomei și Gomorei, adică a planetelor Marte și Venus.

Înainte de a ataca planetele pe care s-au refugiat Veghetorii, Enlil și ai săi trebuiau să dezactiveze „porțile stelare” de la Giza. Nu complet, pentru a le permite Veghetorilor să se întoarcă, ci doar cât să nu mai poată fi activate de pe Pământ. În acest fel, dacă ar fi scăpat câțiva atacului nuclear, ar fi fost blocați în piramidele din Egipt, pe care le-ar fi găsit înconjurate de armata lui Enlil. Epopeea Lugal-e Ud Melam-bi relatează intrarea lui Ninurta în Marea Piramidă, numită Casa care e ca un munte, pentru a pregăti capcana. „În locul care răspândește raze”, el a inspectat „pietrele” magice. A hotărât destinul fiecăreia în parte, adică dacă va fi luată sau distrusă. Ordinea în care Ninurta a decis „destinul” fiecărei „pietre” este descrisă în tăblițele 10-13 ale 14poemului. Urcând prin Pasajul Ascendent, fiul lui Enlil a intrat într-o cameră dispusă exact pe linia centrală a piramidei. Emisia ei („o revărsare ce e ca un leu pe care nimeni nu cutează să-l atace”) provenea dintr-o piatră numită Șam („destin”), ce răspândea o radiație roșie, pe care Ninurta „a văzut-o în întuneric”. El a ordonat să fie „smulsă” din peretele în care era fixată, „spartă în bucăți” și „distrusă fără urmă”. Întorcându-se, Ninurta a ajuns la Marea Galerie, al cărei tavan strălucea în lumini multicolore („cu bolta ca un curcubeu, acolo se sfârșea întunecimea”), spre deosebire de pasajele înguste în care doar „o lumină verde difuză ardea”. Intrând în Camera Regelui, unde „plasa” se întindea pentru a „cuprinde Cerul și Pământul”, Ninurta a descoperit piatra Gug („hotărâtoarea direcției”), probabil dispozitivul de formare a adreselor „porții stelare”. „Atunci, la porunca lui Ninurta, stăpânul sorții, în ziua aceea piatra Gug a fost scoasă din scobitura ei și sfărâmată”, ne spune textul. Pentru a fi sigur că nimeni nu va mai putea activa portalul, Ninurta a distrus și pietrele Su și Kashurra. Apoi, „eroul a pășit spre Piatra Sagkal”. El „și-a adunat toate puterile”, a smuls-o, a tăiat cablurile care o susțineau și „spre pământ a prăvălit-o”. După ce a terminat cu aceste trei „pietre”, Ninurta a hotărât destinul altor douăzeci și șapte de cristale. Unele au fost distruse, iar altele au fost transportate în templul său din Nippur, precum și în alte locuri. La urmă, zeul a distrus un obiect numit Piatra Ul. „Fie ca odraslele mamei mele să n-o mai vadă”, a spus el. Ieșind din piramidă, însoțitorii săi l-au lăudat. „Ca Anu ești făcut!”, i-au spus aceștia. Apoi, „Casa radiantă unde începe măsurătoarea coardelor, casa din țara pe care ai ajuns s-o cunoști, bucură-te că ai intrat în ea”. În final i-au propus să se întoarcă acasă: „În orașul ce-l iubești, în sălașul din Nippur, odihnească-ți-se inima”. Ninurta s-a întors în orașul tatălui său, mândru de capcana pe care tocmai le-o întinsese Veghetorilor.

După cum am văzut, au existat supraviețuitori ai dublei catastrofe nucleare, care s-au întors pe Pământ. Bineînțeles, fiecare prin poarta prin care a plecat. Primii care au sosit au fost cei de pe Venus, conduși de Enki și Iștar, care s-au întors în Marea Piramidă. Nu după mult timp li s-au alăturat Marduk și supușii săi, blocați în cea de-a doua piramidă. Planul lui Enlil a mers ca pe roate, așa că Veghetorii s-au trezit înconjurați, fiind nevoiți să se baricadeze în „porțile stelare” de la Giza. Din fericire pentru noi, lupta care a urmat, Bătălia Piramidelor, s-a păstrat în câteva texte antice mesopotamiene.

Într-un text sumerian, numit Inanna și Ebih de Samuel N. Kramer în volumul Sumerian Mythology, se vorbește despre lupta Inannei cu un zeu rău, ascuns în „Munte”, Kramer considerând că aparține ciclurilor „miturilor despre uciderea de dragoni”. Fragmentele disponibile ale mitului povestesc despre înarmarea zeiței cu un adevărat arsenal pentru atacarea „Muntelui”, pe care îl numea E-Bih („Casa Tristei Chemări”). Arogantă, ea a strigat cât a putut:

5Munte, atât de înalt ești,

Te ridici deasupra tuturor (…)

Atingi cerul cu vârfu-ți (…)

Și totuși am să te distrug.

La pământ am să te dobor (…)

În inima-ți durerea voi aduce”.

Faptul că „Muntele” era în realitate Marea Piramidă din Egipt reiese și dintr-un cilindru sumerian în care este înfățișată Inanna, pe jumătate goală, ca de obicei, înfruntând un zeu instalat pe trei piramide. Lângă ele se află ankh-ul egiptean, un preot cu tiara egipteană pe cap și șerpi înlănțuiți. Agitându-și armele, Inanna / Ninhursag a proclamat: „În inima Muntelui voi pătrunde (…) În Munte, victoria va fi a mea!”. Acestea fiind spuse, zeița a început atacul:

N-a încetat să lovească laturile lui E-Bih

Și toate colțurile,

Chiar și mulțimea de pietre înălțate.

Dar înăuntru (…) Marele Șarpe care intrase

Otrava nu înceta să-și scuipe”.

Textul declină identitatea zeului, numindu-l Azag („locul apei”) sau „Marele Șarpe”, care nu poate fi decât Enki. De asemenea, este identificată și ascunzătoarea sa: „Ekur, ale cărui ziduri înfricoșătoare ajung până la cer”, adică Marea Piramidă. Anu a intervenit pentru a-și tempera fiica, sfătuind-o să fie atentă, deoarece zeul ascuns avea la rândul său arme puternice: „izbucnirea lor e cumplită; te vor împiedica să intri”. Dar Inanna / Ninhursag era hotărâtă să nu renunțe.

În această luptă zeița nu era singură, avându-l alături pe fiul său și al lui Enlil, Ninurta. Epopeea Lugal-e Ud Melam-bi, închinată lui Ninurta, reconstituită și redactată de Samuel Geller în Altorientalische texte und Untersuchungen, începe astfel:

Rege, domnească e gloria zilei tale;

Ninurta, Întâiule, posesor al Puterilor Divine,

Care în chinurile Țării Muntoase înaintat-ai.

Ca potop ce nu poate fi oprit,

Țara Dușmană precum în cingătoare strâns ai legat-o.

Întâiule, care în luptă neînfricat intri;

Erou ce-n țara lui Divina Armă Strălucitoare o poartă;

Doamne, Țara Muntoasă ai supus-o ca pe a ta făptură.

Ninurta, fiu regal, al cărui tată putere datu-i-a;

Eroule: de frica ta, cetatea s-a predat (…)

O, viteazule – Marele Șarpe, eroicul zeu,

L-ai scos din toți munții”.

Epopeea descrie o mare bătălie, în care Ninurta a atacat orașul inamic cu o serie de proiectile otrăvite, pe care „le-a catapultat în el; otrava, ca sigură, a nimicit orașul”. Supraviețuitorii atacului au fugit în munți (piramide), dar Ninurta „cu arma care zdrobește a aruncat foc asupra munților; zeiasca armă a zeilor, căreia amarnic îi e dintele, a strivit oamenii”. Această armă a lui Ninurta pare a fi una chimică:

15Arma care sfârtecă

A răpit simțurile;

Dintele i-a jupuit.

Sfârtecarea a întins-o peste țară;

Canalele le-a umplut cu sânge,

În țara dușmană câinii ca laptele să-l lingă”.

Azag / Enki însă nu a reacționat. „Dușmanul răsculat, soției și copilului strigatu-lea; contra domnului Ninurta n-a ridicat brațul. Armele din Kur cu țărână fost-au acoperite”, afirmă epopeea.

Un text relatat de Friedrich Hrozny în Mythen von dem Gotte Ninib arată cum, după ce și-a învins dușmanii, Ninurta a plecat să-i atace pe cei care „după zidurile lor s-au retras” în Kur (Marea Piramidă). Apoi a început să se laude:

Înfricoșătoarea-mi Strălucire ca a lui Anu e de vitează;

Contra ei, cine se poate ridica?

Sunt domnul munților înalți,

Al munților ce spre zare piscurile își ridică.

În munți, eu sunt stăpânul”.

Însă dușmanul nu era încă înfrânt. Epopeea Lugal-e Ud Melam-bi remarcă faptul că „pe scorpionul din Kur Ninurta nu l-a anihilat”. Zeii rebeli erau ascunși în piramidă, unde „meșteșugari înțelepți” au ridicat un zid protector „pe care Strălucirea nu-l putea străpunge”. Aceștia nu puteau fi decât Enki și Marduk. „Dușmanul răsculat, soției și copilului strigatu-lea”, efirmă epopeea. Dacă putem bănui că strigătele către soție erau încercări de a o convinge pe Ninhursag să renunțe la atac, cele către copilul său reprezintă chemarea lui Marduk în ajutor. Acesta s-a alăturat tatălui și surorii sale în Marea Piramidă, pe ascuns, la adăpostul întunericului nopții, după cum demonstrează un imn publicat de Josef Bollenrucher în Gebete und Hymnen an Nergal:

Divinul Nergal,

Domn care noaptea s-a strecurat,

Venit-a la luptă!

Pocnește din bici, armele-i zăngăne (…)

El cel ce-i binevenit, imensă-i e puterea;

Ca un vis în pragul ușii s-a ivit.

Divinule Nergal, tu cel ce ești binevenit,

Alungă dușmanul de la Ekur,

Prinde-l pe Sălbaticul din Nippur!”.

Într-un text compilat de George A. Barton după fragmentele unui cilindru de argilă găsit în templul lui Enlil din Nippur și publicat în Miscelanneous Babylonian texts, este prezentat asediul unei clădiri numite Formidabila Casă Care E Ridicată Ca O Movilă, adică Marea Piramidă. Nergal / Marduk i-a întărit sistemul defensiv cu diverse cristale, numite „pietre”, asemănătoare celor distruse ori confiscate de Ninurta din piramidă, conform Epopeei Lugal-e Ud Melam-bi:

7Piatra-Apei, Piatra-Bolții,

Piatra-(…) și (…)

Domnul Nergal i-a mărit puterea.

Ușa pentru apărare a (…)

Spre cer Ochiul și-a înălțat,

Adânc săpat care dă viață (…)”.

Și aici Ninurta este conducătorul atacului, însă despre asediați nu ni se spune nimic, deși le putem intui identitatea. La un moment dat, unul dintre zeii cei tineri a fost lovit de Arma Strălucitoare a lui Ninurta. Atunci, un zeu bătrân i-a cerut Marii Zeițe Ninhursag ajutorul:

În acea vreme, Strălucirea Ucigătoare veni;

Platforma Casei pe domn îl sprijini.

Spre Ninhursag un strigăt răsună:

«(…) arma (…) odrasla mea

La moarte e osândită»”.

Cel mai probabil, zeul cel bătrân care i-a cerut ajutorul lui Ninhursag era Enki, odrasla sa rănită fiind Iștar. Ascultând strigătul și văzându-și fiica în pragul morții, Ninhursag s-a hotărât să oprească luptele. A noua tăbliță a textului Lugal-e Ud Melam-bi începe cu cuvintele ei către Ninurta:

La Casa Unde Măsurătoarea-cu-Coarda începe,

Unde Asar ochii spre Anu și-a înălțat,

Mă voi duce.

Coarda o voi tăia,

Spre binele zeilor ce se războiesc”.

Ninurta s-a arătat uimit de decizia mamei sale de „a intra singură în Țara Dușmană”. Pentru că nu a reușit să o convingă să se răzgândească, i-a dat „haine care s-o facă netemătoare”, probabil o armură. Apropiindu-se de piramidă, Ninhursag i-a vorbit lui Enki: „Strigă la el (…) îl imploră”. Degradarea tăbliței nu ne permite descifrarea conversației dintre cei doi, însă aflăm efectul ei, Enki acceptând să-i predea piramida:

Casa cea care e ca o movilă,

Cea pe care ca pe un morman am înălțat-o –

Stăpâna ei poți fi”.

Și astfel ne dăm seama de motivul pentru care egiptenii au considerat-o „Stăpâna Piramidei” iar sumerienii au numit-o Ninhursag, adică „Doamna Muntelui Înalt”. Pentru a se preda, Enki a pus o condiție: capitularea sa să reprezinte finalul conflictului, până la sosirea „timpului care determină destinul”. Ninhursag a promis să respecte această condiție și s-a întors să discute cu Enlil. Evenimentele care au urmat sunt descrise parțial în epopeea Lugal-e Ud Melam-bi și în alte texte fragmentare. Însă cea mai completă versiune se găsește în Cânt cântarea Mamei Zeilor, un text poetic pentru slava zeiței Ninmah („Marea Doamnă”) / Ninhursag.

Poemul începe cu un apel la „tovarășii de arme și combatanți”, care sunt îndemnați să asculte. După o scurtă descriere a războiului și a proporțiilor sale globale, sunt prezentate cele două tabere. De o parte se aflau „primii născuți ai lui Ninmah”, adică Enlil și Ninurta, iar în cealaltă tabăr21ă Nergal „cel viteaz și falnic” (Marduk) și „zeul celor două case mari” (cele două mari piramide de la Giza), adică Enki. Susținând că acționa cu aprobarea lui Anu, Nihursah i-a prezentat lui Enlil propunerea de capitulare a Veghetorilor, în timp ce Ninurta rămăsese pe câmpul de luptă. La început, Enlil era de neînduplecat:

Înfățișându-se acolo, în fața mamei,

Adad astfel grăit-a:

«Așteptăm victoria.

Forțele dușmane sunt învinse.

Cutremurării pământului nu i-au rezistat»”.

Convins până la urmă să se răzgândească, Enlil i-a spus:

Ridică-te și du-te – vorbește cu dușmanul.

Cheamă-l la sfat

Pentru ca atacul să fie oprit”.

Apoi s-a adresat Consiliului zeilor:

Enlil deschise gura;

În adunarea zeilor spuse:

«Dacă Anu la munte zeii i-a adunat,

Războiul să-l descurajeze, pacea s-o aducă,

Și a trimis-o pe Mama Zeilor

Să se consulte cu mine,

Fie ca Mama Zeilor să fie mesager»”.

Întorcându-se spre ea, a continuat:

Du-te, liniștește-mi fratele!

Ridică asupra lui o mână întru Viață;

Din ușa lui zăvorâtă să iasă!”.

Făcând cum i s-a cerut, Ninhursag „a plecat pe fratele lui să-l aducă, și-a spus rugile în fața zeului”. Pe Enki l-a asigurat că este în siguranță. Deoarece el ezita, zeița l-a îndemnat cu tandrețe: „vino, să te conduc”. Ascultător, el a urmat-o, alături de ceilalți apărători ai piramidei.

16Descrierea procesului lui Enki se întâlnește într-un text fragmentar publicat de Secția Babiloniană a Universității din Pennsylvania. Relatarea începe cu momentul în care zeii au înconjurat piramida, iar unul dintre ei i se adresează celui închis „în îngrăditura lui”. Acest purtător de cuvânt, identificat ca Ninhursag în Cânt cântarea Mamei Zeilor, „pe cel ce era rău l-a implorat”. Nici din acest text nu putem afla discuția lor, însă se pare că Enki a fost mișcat de mesaj: „în pofida furiei din inimă, lacrimi limpezi i s-au ivit din ochi”. A acceptat să iasă și să meargă la judecată, procesul având loc într-un templu de pe malul fluviului:

În locul venerației, lângă râu,

Cu el cel acuzat pășit-au.

Cu-adevărat dușmanii au despărțit.

Dreptatea s-a înfăptuit”.

Enki a fost găsit vinovat și condamnat. Pentru a i se stabili pedeapsa, Ninhursag a găsit o soluție:

În această zi, Doamna însăși,

Ce adevărul îl grăiește,

Acuzatoarea lui Azag, marea prințesă,

Cumplită judecată a rostit”.

Deși crudă, soluția oferită de ea era simplă:

Într-un mare înveliș ce e pecetluit,

Cu nimeni care să-i ofere de mâncare;

Singur să sufere;

Apa de băut să-i fie oprită”.

Judecătorii au acceptat propunerea zeiței: „Stăpână ești (…) Soarta o hotărăști: așa să fie!. Apoi zeii au dat apoi porunca în cer și pe Pământ”, pentru a înștiința ambelor tabere sentința care sfârșea cruntul și îndelungatul război.

Însă nu toți Veghetorii au părăsit Marea Piramidă odată cu Enki, unul singur alegând să nu se predea: Marduk. Prin urmare, Enlil a hotărât să-l închidă de viu, sigilându-i piramida. În Marea Piramidă sunt și astăzi masive blocuri-capcană din granit, cu care au fost sigilate coridorul ascendent și Camera Regelui. Încarcerarea și eliberarea ulterioară a lui Marduk au fost echivalate de către adepții săi de mai târziu cu moartea și învierea zeului. Ca exemplu, în mitologia canaanienilor, Baal Zephon a fost ucis de către zeul Mot, înmormântat în muntele său și apoi readus la viață de către Anat, iubita sa soră. Pentru greci, Zeus l-a închis pe Typhon în muntele Etna. În Uber Jornandes und die Geten din 1846, Jakob Grimm amintea de zeul scandinav Freyr care, murind, a fost așezat într-o „movilă” cu uși și ferestre, păstrat acolo timp de trei ani și considerat de popor ca fiind în viață. Iar Vechiul Testament sugerează că Marea Piramidă ar putea fi considerată un mormânt al lui Yahweh, Solomon chemându-și zeul în marele său templu astfel: „și acum, Doamne Dumnezeule, scoală-te şi vino la locul de odihnă al tău” (Cartea a doua a Cronicilor 6:41). Astfel înțelegem și de ce piramida a fost numită templul lui Yahweh, evreii aflându-se în mod constant în apropierea ei. Relatarea încarcerării lui Marduk s-a păstrat pe tăblițe de argilă descoperite în ruinele orașelor asiriene Ninive și Așur, expuse la Muzeul din Berlin. Textul din Așur sugerează că servise ca scenariu pentru un mister teatral jucat în Babilon de Anul Nou, ce punea în scenă suferința zeului. Din păcate nu s-a descoperit încă nici varianta babiloniană originală, nici textul sumerian pe care se baza scenariul. Când Stephen Landon a inclus acest text în volumul său din 1923 despre misterele mesopotamiene de Anul Nou, l-a intitulat Moartea și învierea lui Bel-Marduk.

Misterul teatral începe cu prezentarea personajelor, primul fiind „zeul Bel, care a fost întemnițat în Munte”. Urmează un mesager care îi aducea vestea lui Nabu, fiul lui Marduk. Șocat, acesta pornește cu carul său spre „Munte”, scenariul explicând că „aceea e casa de la marginea Muntelui, unde îl 17interoghează”. Paznicii au fost anunțați că zeul agitat este nimeni altul decât „Nabu care din Borsippa sosește; este cel ce vine să se intereseze de binele tatălui său care este închis”. În scenă apar și alți actori; „ei sunt oamenii care pe străzi grabnic trec; îl caută pe Bel, întrebând «Unde e ținut Bel captiv?»”. Textul mai afirmă că „după ce Bel a intrat în munte, orașul s-a umplut de tumult” și chiar „din cauza lui au izbucnit lupte interne”. Își face intrarea și Sarpanit, soția lui Marduk. Este întâmpinată de un mesager „care plânge în față-i, spunând «Pe Munte l-au dus»”, apoi îi arată hainele zeului: „Acestea sunt straiele lui, pe care i le-au luat”, în locul lor Marduk „cu un Veșmânt de osândă a fost gătit”. În acel moment, spectatorilor li se arăta o cârpă, spunându-li-se: „Aceasta înseamnă: în sicriu se află”. Sarpanit se duce la „Munte”, unde găsește o mulțime de oameni care jelesc:

Aceștia sunt cei care lamentează

După ce zeii l-au ferecat,

Despărțindu-l de cei vii.

În Casa Captivității,

Departe de soare și lumină,

L-au aruncat în temniță”.

Marduk este declarat mort, însă Sarpanit face apel la marii zei: „Dați-i viață lui Bel”. Alături de ea apar preoți, mesageri și un cititor în stele, ce recită rugăciuni. „Readuceți-l pe Bel la viață”, imploră aceștia. Deodată, actorul care juca rolul lui Marduk spune: „Nu am păcătuit! Nu voi fi zdrobit!”. El anunță că a avut parte de recurs și a fost achitat. În acest caz, cine era adevăratul vinovat?

Atenția publicului este îndreptată către un stâlp; „este stâlpul ușii lui Sarpanit din Babilon”. Spectatorii sunt anunțați că zeul vinovat a fost prins și chiar îi zăresc capul prin ușa deschisă; „acela e capul răufăcătorului, pe care îl vor lovi și ucide”. Nabu „revine din Borsippa; sosește și stă în fața răufăcătorului, privindu-l”. Nu ni se divulgă identitatea vinovatului, însă Nabu susține că l-a văzut în compania lui Marduk. „Acesta e păcătosul”, spune el. Preoții îl înșfacă pe Răufăcător și îl ucid. „Cel al căruia a fost păcatul” este pus într-un coșciug. Astfel, aflăm că Nabu / Enoh este cel care i-a convins pe judecători de nevinovăția lui Marduk. „Răufăcătorul” văzut în compania lui Marduk, care a fost arestat și „ucis”, nu poate fi decât Enki, așa cum relevă textul Cânt cântarea Mamei Zeilor. Ce a putut declara Enoh încât Marduk să fie eliberat iar Enki pedepsit? Un singur lucru ar fi putut schimba lucrurile: mărturisirea că nu Marduk a fost liderul Veghetorilor în cel de-al doilea război al zeilor, așa cum se credea, ci Enki, adevăratul conducător din umbră.

În continuarea misterului teatral, Sarpanit reapare, spălându-se pe mâini cu apă pură, „pe care o aduc după ce Răufăcătorul a fost luat”. În „toate locurile sacre ale lui Bel” se aprind făclii. Se face apel la zeul suprem iar supremația lui Ninurta este proclamată, probabil pentru a alunga temerile că Marduk, odată eliberat, ar putea căuta supremația planetei. Gula, soția lui Ninurta, îi trimite lui Sarpanit haine noi și sandale pentru Marduk. Este adus și carul acestuia. Sarpanit însă e nedumerită: „cum îi pot da drumul celui care nu mai poate ieși?”. Mesagerul divin Nusku o lămurește, explicându-i că Marduk va trece prin Sabad („deschiderea dăltuită de sus”), care este

O ușă-puț pe care zeii o vor sfredeli;

Vârtejurile ei o vor ridica,

În sălașul lui vor intra din nou (…)

La vârtejurile scobiturii, în interior,

O ușă prin răsucire vor sfredeli;

Apropiindu-se, prin mijlocul ei vor pătrunde”.

În anul 820, când oamenii califului Al-Mamoon au intrat în Marea Piramidă, au săpat un tunel fără nicio direcție. Abia după ce au auzit o piatră căzând undeva în interior au îndreptat tunelul spre direcția sunetului, ajungând 22astfel la Pasajul Descendent. Piatra care căzuse le-a dezvăluit dopul de granit, ce ascundea gura Pasajului Ascendent. Oamenii califului și-au croit drum prin piatra de var din jurul lor, descoperind Pasajul Ascendent și zonele superioare ale piramidei. Eliberând Pasajul de resturi de calcar, care alunecaseră până la locurile de granit, arabii au ajuns la intersecția cu Marea Galerie și un Pasaj Orizontal, la capătul căruia se afla încăperea ce a fost numită ulterior Camera Reginei. Deoarece camera era goală, s-au întors prin Pasajul Orizontal până la intersecția pasajelor. Au intrat în Marea Galerie, ce era acoperită de un praf alb, au trecut prin Antecameră și au ajuns în încăperea numită mai târziu Camera Regelui. În aceeași intersecție, arabii au găsit un puț vertical, despre care au presupus că este o fântână. Coborând aproximativ șaptezeci de metri prin puț, ei au ajuns într-o săliță de doi metri, ce făcea legătura cu Pasajul Descendent. Deschizătura dintre această săliță și Pasajul Descendent era blocată și acoperită, oamenii califului fiind cei care au spart-o. Deși s-a descoperit că Puțul Fântânii a fost săpat de jos în sus, nimeni nu a reușit să ofere o explicație plauzibilă în legătură cu scopul lui.

Misterul teatral Moartea și învierea lui Bel-Marduk susține că fiul lui Enki a fost eliberat din Marea Piramidă. Pentru a obține accesul în camerele și galeriile superioare în primul rând era necesar ca salvatorii să sape un tunel. Acesta este așa-numitul „Puț al Fântânii”, despre care nimeni până acum nu a reușit să ofere o explicație plauzibilă a rolului său. Misterul teatral explică foarte clar modalitatea de salvare a lui Marduk, printr-o „ușă-puț pe care zeii o vor sfredeli; vârtejurile ei o vor ridica, în sălașul lui vor intra din nou”. 23Urcând prin acest „puț”, salvatorii erau nevoiți să îndepărteze piatra de rampă în formă de ic, care însă nu putea fi mișcată din loc. În locul ei se găsește o gaură, cei care au studiat-o folosind cuvintele „explozie” și „spulberare” pentru a o descrie. „Spărtura avea înfățișarea unei explozii sub efectul unei forțe zdrobitoare dinăuntru”, scria Adam Rutherford în Pyramidology. Fragmentele blocului de calcar au alunecat în josul Pasajului Ascendent, până la dopurile de granit, acolo unde au fost descoperite de oamenii lui Al Mamoon. De asemenea, explozia a acoperit Marea Galerie cu praful alb și fin pe care arabii l-au descoperit pe pardoseală, acesta fiind dovada clară a unei explozii. Salvatorii l-au scos pe Marduk prin acest drum, acoperind apoi din nou intrarea din Pasajul Descendent, așa cum a fost găsită de oamenii lui Al Mamoon. După ce a fost eliberat, Marduk a fost trimis în exil, așa cum se plânge chiar el într-un text, unde susține că a fost exilat timp de douăzeci și patru de ani în țara Hatti. Și astfel s-a așezat în sfârșit pacea pe Pământ, după zeci de milenii de lupte, suferință și distrugere. Însă orice lucru bun se sfârșește la un moment dat…

16. Stargate

Posted in Secretele zeilor cu etichete , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , on 21 mai, 2013 by KLAUDYU

Poartă a Marilor Porți ale Sferelor, deschide-mi-te! Stăpâne al Igigi, deschide-mi Poarta! Stăpâne al Annunaki, deschide-mi Poarta către Stele!” (Necronomicon)

Stargate

Pentru a înțelege nu doar cum au fugit Enki, Marduk și Iștar de furia lui Enlil la finalul celui de-al doilea mare război al zeilor, ci și adevărata istorie a Pământului, trebuie să dăm timpul înapoi, până la momentul sosirii Veghetorilor pe Terra. Cum au ajuns Enki și ai lui pe planeta noastră? „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer”, spunea Iisus în Evanghelia după Luca. Cea mai logică variantă este că au fost transportați cu o navă, pentru a confirma cuvintele lui Iisus. Însă, din păcate pentru el, nu există niciun mit care să sugereze acest lucru. Popoarele din Mesopotamia credeau că se putea ajunge în grădina zeilor printr-un tunel întunecat din muntele Masu, a cărui poartă era păzită de „oameni-scorpion”. Pentru scandinavi, lumea zeilor (Asgard) era legată de Pământ (Midgard) printr-un pod păzit de zeul Heimdall. Tot pe un pod, numit Ukibashi (păzit, de asemenea, de un zeu uriaș), coborau zeii japonezilor din cer pe Pământ. Iștar nu s-a îmbarcat într-o navă pentru a ajunge în „lumea de jos”, ci a trecut prin șapte porți, de asemenea păzite. În Cartea egipteană a morților se spune că, pentru a ajunge în regatul lui Osiris, sufletul trebuie să treacă prin mai multe porți păzite de demoni.

Stargate - EnkiAcest „tunel”, „pod / punte” sau „poartă”, ce leagă lumea noastră de a zeilor, ne duce cu gândul la un portal ce face legătura între două planete sau, mai bine zis, o „poartă stelară”. Indienii Zuni din Mexic chiar consideră că zeii lor, Kachinas, au venit din stele printr-un portal special, numit Sipapu. Există o tăbliță sumeriană care îl înfățișează pe Enki într-un astfel de portal, păzit de două ființe cu aspect înfricoșător (oameni-scorpion?). Alături se află Anu, cu mâinile în sân, expresia feței sale denotând o oarecare aversiune față de fiul său. E posibil ca această tăbliță să prezinte chiar momentul exilării lui Enki pe Pământ. Pictura Gonirea din Eden din 1445 a lui Giovanni di Paolo înfățișează, de asemenea, un astfel de portal, prin care sunt goniți Adam și Eva. În formă de cerc și ținut de Dumnezeu, portalul are pe margini niște simboluri. În interiorul său se observă o altă lume, cu un peisaj stâncos, diferit de cel din grădină, plin de vegetație. Așadar, pentru acest pictor, Adam și Eva au fost izgoniți printr-o „poartă stelară”, întocmai ca Enki în tăblița sumeriană. Același Giovanni di Paolo a desenat un portal asemănător, în care se află zeul roman Mercur. În plus, nenumărate picturi religioase îl înfățișează pe Iisus într-un fel de cerc, susținut de îngeri. O astfel de pictură este Judecata Finală a lui Giotto, realizată în 1305. În Tobias și Raphael, Rembrant a pictat, la rândul său, ceea ce poate fi considerat o „poartă stelară”. Indienii îl înfățișează de multe ori în sculpturi pe zeul Șiva într-un cerc straniu. Iar Șiva este numele dat de indieni lui Enki. La Val Camonica (în Italia), într-un desen rupestru din epoca de piatră se poate vedea o ciudată creatură, asemănătoare extratereștrilor cenușii, Stargate - Zei in America de Sud si Sumeraflată într-un cerc, pe marginea căruia se află alte ființe ciudate, oameni și broaște țestoase. Nu lipsesc din imagine șerpii și luna, simboluri ale lui Enki, alături de câteva stele. Pe o stelă sumeriană este sculptat zeul Ninurta în interiorul unei porți ce are pe margini niște simboluri necunoscute. Acest zeu ce poartă ceas la mână, cercel în ureche și un medalion în formă de cruce la gât, apasă cu degetul pe marginea porții, acolo unde probabil se află un buton. O sculptură izbitor de asemănătoare s-a descoperit pe continentul american, în care un zeu Anasazi se află într-o poartă asemănătoare cu cea a lui Ninurta. Poarta are aceeași formă și simboluri localizate în aceeași poziție ca și cea sumeriană. La fel ca Ninurta, și acest zeu are ceas la mână și medalion la gât. Spre deosebire de omologul său sumerian, zeul Anasazi poartă o cască în formă de animal, din care iese un tub ce se prinde undeva în spate.

La 800 de mile sud-est de Lima, în Peru, aproape de țărmul lacului Titicaca, se află Puerta de Mayu („poarta zeilor”). Conform legendelor inca, primul rege, Amaru Muru, a călătorit prin acea poartă, folosind un dispozitiv special pentru a activa ușa, transformând roca solidă într-o „poartă stelară”. Dispozitivul era un disc de aur care a căzut din cer. După ce a pășit prin poartă, Amaru Muru nu s-a mai întors niciodată. Legendele susțin că regele, cunoscut ca și „fratele spațiului”, a venit din alte lumi. Din lacul Titicaca, aflat în apropiere de acest loc, au fost văzute des ieșind OZN-uri, dar și umanoizi înalți, cu pielea albă.

O călătorie de genul teleportării este posibilă, lucru demonstrat de cercetătorii de la institutul Max Planck, care au Stargate - Aramu Muru din Perudematerializat particule subatomice și le-au materializat în altă parte. Dacă într-adevăr există o astfel de poartă, unde se află? Anticii considerau că, la un moment dat, se găsea în Babilon, numit de akkadieni Babili și de evrei Babel, care înseamnă „poarta zeilor”, orașul lui Marduk, fiul lui Enki. Potrivit tradiției, E-Saggila, templul lui Marduk, a fost construit întâi în orașul Eridu, având forma unui ziggurat, fiind numit „palatul Cerului și al Pământului”. Zeii au înălțat acest templu după ce Marduk a ucis-o pe Tiamat. Alături de E-Saggila, în Babilon a existat un ziggurat de origine necunoscută, datând dinaintea babilonienilor, restaurat de regele Nabopalassar (625-605 î.Hr.), întemeietorul dinastiilor caldeene, și de fiul său, Nabucodonosor II (605-562 î.Hr.), ce a impus hegemonia Noului Babilon în Orientul Apropiat. Herodot scria că acest ziggurat uriaș, numit Etemenanki sau Turnul Babel, era compus din șapte etaje, avea formă piramidală, cu baza descrescătoare spre vârf. Ultimul etaj era realizat din cărămizi acoperite cu un email albastru strălucitor, ce crea impresia că turnul se pierde în nesfârșirea cerului. Primul care a început restaurarea zigguratului, regele Nabopalassar, declara într-o inscripţie: „în acea vreme, Marduk mi-a poruncit să împlânt adânc în măruntaiele pământului temeliile turnului Babel, care se cutremurase înaintea domniei mele, gata să se prăbuşească, şi să-i ridic vârful până la cer.” Fiul acestuia, Nabucodonosor al II-lea (605-562 î.Hr.), care a terminat reconstrucţia turnului, completa: „zeul Marduk mi-a poruncit în legătură cu Etemenanki, turnul cu scări monumentale al Babilonului, care înainte de epoca mea fusese dărâmat şi se afla în ruine, să-i consolidez temeliile spirituale în sufletele oamenilor, iar vârfurile sale să atingă cerul. Am luat o prăjină şi eu însumi am măsurat dimensiunile. Pentru Marduk, stăpânul meu, m-am umilit şi mi-am scos tunica, însemnul rangului regal, şi am cărat pe umerii mei pământ şi cărămizi. În ceea ce-l priveşte pe Nabucodonosor, fiul meu prim-născut, cel mai drag inimii mele, l-am pus să care mortar, prinosuri de vin şi untdelemn, asemeni supuşilor mei.” Se spune că tot Nabucodonosor al II-lea a construit una dintre cele șapte minuni ale Gonirea din Edenlumii antice, grădinile suspendate din Babilon, pentru soția sa. Turnul Babel a rezistat până când, în 482 î.Hr., Babilonul, aflat sub ocupație persană, s-a răsculat împotriva cuceritorilor. Împăratul Xerses a înăbușit revolta și a dărâmat parțial monumentul. În 331 î.Hr., Alexandru Macedon a vrut să restaureze turnul, dar n-a apucat să-și finalizeze proiectul, murind de friguri. Mai târziu, edificiul a servit drept carieră pentru construcțiile din jur. A fost redus până la fundații, peste care a fost ridicată o clădire. Până în secolul trecut, omenirea a uitat adevăratul aspect al zigguratului. Pictorii renascentiști și l-au imaginat rotund, celebră fiind pictura lui Brueghel, care a servit ca model pentru clădirea Parlamentului European de la Strasbourg. Ruinele turnului au fost descoperite în 1913 de arheologul german Robert Koldewey, iar în 1980, fotografia fundației, realizată de un satelit sovietic, a arătat că edificiul a fost pătrat. Latura bazei era de 91,55 metri și era conceput din șapte trunchiuri de piramidă, etajele retrăgându-se succesiv. În interior se aflau trei scări: două laterale și una centrală, perpendiculară pe structura fundației, întocmai așa cum îl descrisese Herodot.

Părintele istoriei susținea că zeul Marduk își făcea apariția în fiecare an la ultimul etaj al zigguratul Etemenanki, acolo unde îl aștepta de fiecare dată câte o virgină, care îi devenea mireasă pentru o noapte. Dacă Babilon era „poarta zeilor” iar Marduk apărea în vârful Turnului Babel, e posibil ca acest ziggurat să fi fost „poarta stelară”. Numele turnului, Etemenanki, înseamnă în sumeriană „casa în care se întâlnesc Cerul și Pământul”, o descriere perfectă a unui dispozitiv de transport între două planete. Forma zigguratului este cea a unei scări, iar anticii ne-au lăsat numeroase descrieri ale unor „scări” cu ajutorul cărora se putea ajunge de pe Pământ în Cer ori viceversa.

În Biblie, în capitolul 28 al cărții Facerii, Iacov a visat „o scară sprijinită pe pământ”, care „cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea”. În vârful scării i s-a arătat Dumnezeu, care i-a spus că îi lasă moștenire lui și urmașilor săi acel pământ. Trezindu-se din somn, Iacov și-a spus: „Cât de înfricoşător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!” Apoi a schimbat denumirea acelui loc din Luz în Betel („casa Domnului”). Din acest loc, mult mai târziu, profetul Ilie a fost ridicat la cer de către „cDesen rupestru din Val Camonicaarul Domnului”.

Despre această „scară spre Cer”, Textele piramidelor spun că este „o scară pentru atingerea înălțimilor”. Treptele sale sunt descrise ca „trepte spre cer, care sunt întinse pentru ca regele să poata urca la cer”. Enunțul 478, în care se amintește de zeița Isis ca personificare a scării, afirmă: „Pentru orice spirit sau zeu care mă va ajuta când urc la ceruri pe scara zeilor; oasele mele sunt adunate pentru mine, membrele mele sunt adunate pentru mine și urc către cer în prezența zeului scării”. Un alt enunț din Textele Piramidelor spune: „O scară este împletită de Ra înaintea lui Osiris, o scară este împletită de Horus în fața tatălui său Osiris când merge către spirite, unul de o parte, celălalt de cealaltă parte, iar eu mă aflu între ei”. Tot în aceste texte se găsește o rugăciune pentru permiterea accesului faraonului Pepi I la „scara divină”:

Slavă ție, Scară divină,

Slavă ție, Scară a lui Seth.

Dreaptă să stai, scară a zeilor,

Dreaptă să stai, scară a lui Seth

Dreaptă să stai, scară a lui Horus

Cu care Osiris a ajuns în Cer…

Zeu al Scării

Cui îi vei da tu Scara zeilor?

Cui îi vei da tu Scara lui Seth,

Ca Pepi să urce și el la Cer,

Lui Ra ca servitor să-i slujească?

Fă ca scara zeilor să-i fie și lui Pepi dată,

Fă ca scara lui Seth lui Pepi sa îi fie dată

Ca Pepi sa urce la Cer în ea.

Cartea egipteană a morților spune că demonii au scări pentru urcat la cer, însă Pământul este locul lor preferat. Tot aici, în drumul său, decedatul ajunge la un moment dat la un obiect numit „Cel care te urcă la cer”, despre care se spune că este „cel care l-a purtat pe Seth la cer”. Unele texte sugerează că însuși Ra pregătește acest obiect, pentru „ca regele să se poată urca la cer”, iar în altele fiind vorba despre alți zei. Această scară este ilustrată în forma unui turn înalt cu trepte, numit de egipteni „djed”, un obiect asociat îndeaproape cu Osiris, ce are uneori în vârf un „ankh”, simbolul vieții. Într-un final, defunctului i se deschidea poarta, acesta exclamând:

Poarta Cerului s-a deschis!

Poarta Pământului s-a deschis!

Deschizătura ferestrei cerului s-a deschis!

Scara spre Cer s-a deschis,

Treptele luminii acum se văd…

Poarta dublă a Cerului s-a deschis.

Poarta dublă a lui Khehhu s-a deschis

Pentru Horus de la răsărit,

În zori.

Conform Coranului,  îngerul Gabriel l-a dus pe Mohammed de la Mecca la lerusalim, apoi l-a ridicat la ceruri, urcându-I pe o „scară a luminii”. Trecând prin cele șapte Ceruri, Mohammed a ajuns înaintea lui Allah. Dupa ce a primit poruncile divine, profetul a fost adus înapoi pe Pământ, cu ajutorul aceleiași scări.

În Gyelrap este scris că șapte zei ai luminii au coborât pe Pământ pe scara cerului. Tot în număr de șapte sunt acele făpturi „ca niște oameni albi” care, conform Cărții lui Enoh, l-au ridicat pe Enoh „departe de neamurile Pământului”, ducându-l într-un loc înalt, unde era un turn mare și coline joase. Să fie acel loc Babilonul? Iar acele făpturi să fie cei șapte mari zei ai cerului, adorați de babilonieni?

Stargate - Giovanni di Paolo - Primum MobileNumele akkadiano-babilonian pentru ziggurat era „zukiratu” („tubul sfântului duh”). Sumerienii îl numeau „”, cuvânt care se traduce prin „funie”. În Cartea egipteană a morților, ajuns în zona a șasea (asociată cu Osiris), decedatul, care caută „poarta spre Cer”, întâlnește doisprezece zei ce „țin funia în Duatși doisprezece ce „măsoară coarda”. Pentru tibetani, acum trei mii de ani, înțeleptul Shenrab Miwo (care a fondat tradiția Bon) a alunecat pe o frânghie din cer, direct pe vârful muntelui Kailash. Iar prințul indian exilat, numit Nyathri Tsenpo („rege al cărui tron a fost purtat pe umeri”), ce a devenit regele celor șase clanuri tibetane, putea oricând să ajungă în lumea zeilor datorită unei frânghii de lumină care îl lega de cer.

Dacă zigguratul Etemenanki din Babilon era într-adevăr o „poartă stelară”, cine l-a construit și cum a ajuns în ruine? Povestea Turnului Babel a fost consemnată de preotul babilonian Berossus în secolul al III-lea î.Hr., de istoricul Alexandru Polyhistor în secolul I î.Hr. și de istoricul grec Hestaeus. Însă Biblia ne oferă cea mai cunoscută variantă de răspuns. În capitolul 11 din Facerea ni se spune că, pe vremea când „era în tot pământul o singură limbă”, oamenii de la răsărit s-au oprit în Sumer și au început să construiască un oraș și un turn „al cărui vârf să ajungă la cer”. Care era motivul construirii unui asemenea colos? „Să ne facem faimă înainte de a ne împrăştia pe faţa a tot pământul!”, au spus ei. După ce au început lucrul „s-a pogorât Domnul să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor” și a spus: „Iată, toţi sunt de un neam şi o limbă au şi iată ce s-au apucat să facă şi nu se vor opri de la ceea ce şi-au pus în gând să facă. Haidem, dar, să ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul”. I-a împrăștiat pe oamenii care au renunțat la a mai construi și „de aceea s-a numit cetatea aceea Babilon, pentru că acolo a amestecat Domnul limbile a tot pământul şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului.” Un turn în Babilon care să atingă cerul nu poate fi decât zigguratul Etemenanki, al cărui ultim etaj acoperit cu un email albastru strălucitor crea această iluzie, după cum povestea Herodot. Însă povestea biblică, în loc să ofere răspunsuri, pare a fi inventată pentru a ascunde adevărul. Nu pare prea veridic faptul că, acum câteva milenii, un grup de oameni se credea în stare să construiască un colos care să atingă cerul, făcând această muncă titanică doar pentru celebritate. Iar o ființă superioară, aparent fără niciun motiv, s-a arătat deranjată de acest lucru și s-a hotărât să-i sperie pe oameni. Ba, mai mult, să le și amestece limbile. Nu se spune nimic despre vreo „poartă stelară” și nici cine erau acei oameni. Dar poate că răspunsul se găsește în alte părți…

Stargate - ShivaCălugărul Diego Duran, născut în 1537, scria în Historia de las Indias de Nueva Espana că indienii bătrâni din America i-au povestit despre „bărbați înalți cât muntele care au apărut și au pus stăpânire pe țară”. Acești uriași au hotărât să construiască un turn înalt până la cer, pentru a ajunge la Soare. Această relatare fiind foarte asemănătoare cu cea biblică, este foarte puțin probabil să se fi întâmplat același eveniment în două locuri diferite. Cel mai probabil, acei indieni au aflat povestea din același loc ca și evreii, adică Babilonul. Există o mare deosebire între legenda indienilor și cea biblică, ce ne poate conduce spre aflarea adevărului: constructorii turnului nu erau simpli oameni, ci unii „înalți cât muntele”. Și după cum ne transmit anticii, zeii erau de statură uriașă.

Cine erau acei zei? Răspunsul ni-l oferă un mit mesopotamian, care susține că, în urmă cu foarte mult timp, Marduk le-a cerut supuşilor săi să ridice un turn până la cer. Enlil nu a fost de acord cu acest lucru şi a dărâmat turnul, încurcând totodată limbile supuşilor lui Marduk. Într-o stelă aflată în prezent la muzeul Louvre din Paris, realizată prin 2.300 î.Hr. de Naram-Sin, regele Acadului, chiar e înfățișat un zeu uriaș ce strivește mulți oameni adunați lângă un turn. Acum, când știm personajele implicate în această poveste, putem stabili adevărul din spatele ei.

Cel care a comandat construirea turnului era Marduk. Tot el este cel care le-a cerut regilor Nabopalassar și Nabucodonosor II să-l refacă. Dacă acest turn era într-adevăr o „poartă stelară”, Marduk și familia sa aveau nevoie de el pentru a se întoarce acasă, pe planeta-mamă. Miturile hitite susțin că misiunea lui Marduk era de a ataca tărâmul celest al zeilor. Însă Enlil, cel trimis pe Pământ pentru a-i supraveghea pe exilați, nu le putea permite să-și părăsească închisoarea. Prin urmare le-a distrus turnul, adică „poarta stelară” pe care tocmai o construiau.

A fost într-adevăr construit Turnul Babel în Babilon? Se pare că nu. Babilonienii spuneau că, după ce Marduk a ucis-o pe Tiamat, zeii i-au construit un ziggurat în Eridu, orașul lui Enki, asemănător cu Etemenanki. Aspectul identic cu cel din Babilon și denumirea „palatul Cerului și al Pământului” ne fac să credem că era vorba tot despre o „poartă stelară”. Zigguratul din Eridu este mult mai vechi decât cel din Babilon, iar ruinele acestuia au relevat faptul că nu a fost niciodată terminat, construcția sa oprindu-se brusc, din motive necunoscute. Să nu uităm că Biblia susține că Domnul i-a împrăștiat pe constructorii turnului Babel înainte ca aceștia să-și termine opera. Unii dintre autorii babilonieni, care au scris în limba greacă, precum preotul Berossus, au înlocuit în lista regilor antediluvieni numele Eridu cu Babilon. Ambele orașe aveau temple numite E-Sagila iar unul dintre titlurile orașului Eridu era Nunki („locul măreț”), care mai târziu a devenit un titlu al Babilonului. Prin urmare, putem concluziona că Turnul Babel original a fost construit în orașul lui Enki, Eridu, dar și că Marduk a ridicat Babilonul ca o copie a orașului tatălui său, unde a clădit și o nouă Poartă.

Dar dacă erau capabili să construiască o astfel de „poartă stelară” pentru a evada, de ce Veghetorii nu au construit-o mai devreme? Se pare că Poarta avea nevoie de o componentă importantă, un dispozitiv care să o activeze. Acel dispozitiv nu exista în momentul sosirii Veghetorilor pe Pământ, ci a fost adus de Enlil în momentul în care s-a înscăunat pe tronul Terrei, alături de „me”-urile pe care zeul le păzea cu strășnicie în templul său din Nippur. Prin urmare, exilații erau nevoiți nu doar să-și construiască un turn, ci și să-i fure lui Enlil dispozitivul de activare a Porții.

Stargate - Florence Baptistry CeilingAșa cum ne-au obișnuit, sumerienii au consemnat și acest eveniment. În Mitul lui Zu, pasărea Zu a venit într-o zi în palatul lui Enlil. La un moment dat, zeul și-a lăsat singur musafirul și a plecat să facă baie. Profitând de moment, Zu, care într-un basorelief din Mesopotamia apare ca un cocoș demonic cu al treilea ochi în frunte, i-a furat sceptrul și alte câteva obiecte, luându-și zborul cu cea mai mare viteză. Observând că i-au dispărut lucrurile, Enlil le-a cerut zeilor să plece după hoț și să i le recupereze. Însă nimeni nu a avut curajul să facă acest lucru, în afară de Ninurta, fiul lui Enlil. Acesta și-a luat zborul în „pasărea” sa neagră, l-a ajuns din urmă pe Zu și, după o luptă crâncenă, l-a învins. Apoi a recuperat lucrurile furate și i le-a înapoiat tatălui său. Pentru această victorie a fost lăudat de toți zeii, care i-au oferit epitetul „eroul”.

Cine era acest Zu? Numele său înseamnă în sumeriană „înțelepciune”. Mai era numit Anzu sau Enzu, care se traduc prin „înțelepciunea cerului” sau „domnul înțelepciunii”. Acesta nu putea fi decât zeul înțelepciunii, Enki. Numele akkadian al zeului lunii, Sin, provine din Enzu. Cum în sumeriană silabele unui cuvânt își puteau schimba locul fără ca respectivul cuvânt să-și piardă sensul, Enzu a devenit Zuen sau Suen, nume din care a derivat Sin. Iar acesta, numit Nanna de sumerieni, era tot Enki. Enlil nu ar fi plecat să facă baie, lăsând un străin singur în casă, cu toate „me”-urile la dispoziție. Ar fi făcut asta doar în prezența unui apropiat, a unei rude. Al treilea ochi al lui Zu ne duce cu gândul la Șiva al indienilor, singurul zeu reprezentat cu al treilea ochi, care este nimeni altul decât Enki. Până și din frica zeilor din tabăra lui Enlil de a-l înfrunta înțelegem că Zu nu era un oarecare, ci un războinic feroce, deosebit de puternic. De fapt era cel mai puternic dușman pe care l-au întâlnit vreodată, conducătorul exilaților.

Ce a încercat să fure Enki? În casa lui Enlil din Nippur, în templul Ekur („casa ca un munte”), printre multele obiecte de preț se afla unul numit Duranki. Deși cercetătorii nu au reușit până acum să identifice acest obiect, putem încerca să dezlegăm misterul. În sumeriană, Duranki înseamnă „puntea dintre Cer și Pământ”. Prin urmare, era un dispozitiv care făcea legătura dintre planeta noastră și cea a zeilor, adică unul care activa „poarta stelară”. Probabil este vorba despre acel „disc de aur” folosit de Amaru Muru pentru a deschide „poarta spre Cer”.

Stargate - Giovanni di Paolo, MercurAcum pare să se fi făcut lumină în povestea Turnului Babel. Încercând să evadeze de pe planeta pe care a fost exilat, Enki i-a cerut fiului său să construiască o „poartă stelară” în orașul lor, Eridu. În timp ce „poarta” se construia, Enki a reușit să-i fure fratelui său dispozitivul care o activa. Intuind planul de evadare, Enlil și-a trimis fiul, pe Ninurta, să recupereze dispozitivul, în timp ce el a distrus „poarta”. De aceea sumerienii îl numeau de multe ori „cel care a despărțit Cerul (An) de Pământ (Ki)”. Nu există niciun mit care să susțină că Enlil a provocat divorțul celor două divinități, cum nu există nicio posibilitate logică să fi reușit la propriu să despartă cerul de Pământ. Cu toate astea, acea afirmație a fost interpretată ca referindu-se la cauzarea despărțirii celor două divinități, deși în realitate se referă doar la distrugerea „porții stelare”, rupând astfel legătura dintre planeta noastră și a zeilor. Legenda hitită Regatul din ceruri chiar afirmă că, pentru a-l învinge pe Ulli-Kummi, Teshub a primit din partea Consiliului Zeilor „lancea de aramă, cu care Cerul a fost despărțit de Pământ”. Adică arma cu care Enlil a distrus „poarta stelară” din Babilon.

Distrus în Eridu și reconstruit de câteva ori în Babilon, Turnul Babel și-a confirmat rolul de „poartă”, făcând o ultimă călătorie, de această dată nu doar în spațiu, ci și în timp. Pe 16 martie 1905, aflat la Uruk, germanul Helmuth Müller a văzut un ziggurat imens, format din șapte etaje piramidale de piatră, cel de la bază având latura de aproape un kilometru. Vârful  zigguratului părea sculptat în azurul cerului. După un timp, imaginea a dispărut treptat. Turnul văzut de Müller poate fi zigguratul Etemenanki, potrivindu-se perfect atât cu descrierea lui Herodot, cât și cu imaginea captată de satelitul sovietic în 1980. Pe lângă faptul că turnul a fost văzut în Uruk, nu în Babilon, și a apărut din neant, dispărând la fel, rămâne o mare problemă: a fost văzut cu opt ani înainte să fie descoperit. Iar Robert Koldewey a dezgropat doar niște ruine, pe când Helmuth Müller a văzut Turnul așa cum arăta acum mai bine de două milenii și jumătate. Să fie vorba despre o „fantomă” a turnului? Sau cineva, acum foarte mult timp, l-a folosit ca pe o poartă în timp, ajungând în viitor? Dacă Turnul Babel ar fi realizat o călătorie în timp, nu poate fi vorba despre cel din Babilon. Distanța mult prea mare dintre cele două orașe împiedică acest lucru. Însă Eridu se afla mult mai aproape de Uruk și putem presupune că, într-o anumită perioadă din trecut, turnul din Eridu putea fi zărit din locul pe care mai târziu s-a ridicat orașul Uruk.

Se pare că, deși Turnul Babel a fost distrus, alte „porți stelare” au fost construite. În Rig-Veda se spune că toți cei care părăsesc Pământul se opresc pe Lună, care este poarta lumii cerești. Doar cine răspunde la întrebările ei este autorizat să meargă mai departe. Ceea ce înseamnă că, la un moment dat, Poarta a fost construită pe Lună, probabil în timpul celui de-al doilea război al zeilor, de către Enlil. Să nu uităm de Puerta de Mayu din Peru, folosită de Amaru Muru pentru a părăsi Terra. Și totuși cea mai celebră astfel de poartă se află sub ochii noștri din cele mai vechi timpuri…

Turnul Babel a servit ca model pentru construirea zigguratelor, ce au dus la apariția piramidelor în trepte atât de des întâlnite în întreaga lume. De la acestea s-a ajuns la piramidele cu vârf. Prin construirea lor, strămoșii noștri încercau să creeze „porți” prin care să ajungă la zei. Urmând exemplul lui Osiris, faraonii se înmormântau în piramide pentru a trece prin „poarta stelară”. Niște texte egiptene liturgice antice arată că piramidele au fost considerate dispozitive menite să „deschidă în lături ușile firmamentului și să făurească un drum” pentru ca faraonul decedat să poată „urca în compania zeilor”. Corpul decedatului era mumificat, pentru a fi conservat până când respectivul va ajunge în lumea zeilor, care urmau să îi pună sufletul în trup, la fel cum au procedat Isis și Anubis cu Osiris. Cine i-a învățat pe oameni acest lucru? Nimeni alții decât zeii. Anubis este cel care a inventat îmbălsămarea, pe care le-a transmis-o preoților egipteni.

Deși în toată lumea se construiau piramide în trepte, egiptenii (și alte popoare după ei) au trecut la un model îmbunătățit, cu vârf ascuțit și laturi triunghiulare, netede. Dacă toate piramidele în trepte și zigguratele erau copii ale „porții zeilor”, Turnul Babel, egiptenii nu ar fi schimbat tiparul construcțiilor decât dacă ar fi avut un alt model, de asemenea, „divin”. Iar acel model nu poate fi decât Marea Piramidă de la Gizeh, cea mai veche din lume. Thomas Yeates chiar scria în 1833 că „Marea Piramidă a urmat curând Turnului Babel, având aceeași origine comună”.

De mii de ani, acest colos înflăcărează imaginația oamenilor și creează încontinuu controverse. Egiptologii conservatori încearcă din răsputeri să demonstreze că a fost construită de oameni, deși nu există nicio modalitate logică în care ar fi putut fi clădită de egiptenii de acum cinci milenii. În timp ce alte piramide și temple au pereții plini de hieroglife ce descriu scopul lor, Marea Piramidă nu are nici măcar un singur marcaj. Absolut toți faraonii, după ce ridicau o clădire, fie ea piramidă sau templu, aveau grijă să li se noteze pe pereții acestora numele. Pentru ca toată lumea să știe cine a fost autorul respectivei construcții. Marea Piramidă nu are absolut nicio inscripție, prin urmare nici numele vreunui faraon. Dacă o asemenea clădire impozantă, una dintre cele mari minuni ale lumii antice, ar fi fost construită de oameni, de ce nici măcar unul nu și-a atribuit meritul de a-i fi autor? Egiptologii se încăpățânează să-i atribuie faraonului Kheops acest merit, induși în eroare de consemnările lui Herodot. Însă în 1850, în ruinele templului Isis, a fost găsită o stelă ce se află astăzi la Muzeul Egiptean de la Cairo. Inscripția de pe stelă spune că faraonul Kheops a pus temeliile „casei lui Isis, stăpâna piramidei, lângă casa sfinxului”. Dacă Kheops o numea pe Isis „stăpâna piramidei”, acest lucru demonstrează că respectiva construcție exista deja în timpul respectivului faraon. În plus, stela confirmă și existența Sfinxului în acea perioadă. Dar dacă nu oamenii au realizat Marea Piramidă, atunci cine? Și cum?

În 1979, la Grenoble (Franța), la cel de-al doilea Congres internațional al egiptologilor, chimistul petrograf doctor Klemm a uimit asistența cu cercetările sale. A analizat 20 de probe petrografice diferite din Marea Piramidă și a constatat că fiecare piatră provenea din altă zonă a Egiptului. Deși un bloc de granit este în mod normal omogen în densitate, rocile cercetate de el erau mai dense în partea de jos decât în cea de sus. În plus, conțineau prea multe bule de aer. Cu cinci ani înainte, Stanford Research Institute din California a efectuat împreună cu oameni de știință de la Universitatea Ain-Shams din Cairo măsurători electromagnetice la Marea Piramidă. Rezultatele au fost haotice, undele de înaltă frecvență fiind complet absorbite de rocă. De unde rezultă că blocurile piramidei conțineau mai multă umiditate decât roca naturală. În urma calculelor făcute de computer a rezultat că piramida conținea câteva milioane de litri de apă. Profesorul Joseph Davidovits a concluzionat: „Blocurile sunt artificiale”. Același profesor, examinând la microscop probe petrografice din Marea Piramidă, a detectat urme de păr omenesc și chiar un fir întreg, lung de 21 de centimetri. Toate acestea demonstrează că blocurile de piatră, din care este formată piramida, au fost create artificial, lucru imposibil de realizat de egiptenii antici. Singurii deținători ai tehnologiei care să le permită realizarea blocurilor de piatră artificială erau extratereștrii, zeii din vechime.

AFGANPYRAMIDÎn noiembrie 2010, doctorul Ala Shaheen, şeful departamentului de arheologie al Universităţii din Cairo, a declarat că ar putea fi adevărată informaţia precum că extratereştrii au construit celebrele piramide egiptene. Fiind întrebat dacă aceste piramide ar putea conţine tehnologii extraterestre sau chiar un OZN în structura sa, dr. Shaheen a fost foarte vag în răspuns şi a declarat doar atât: „Nu pot confirma sau nega acest lucru, dar, în interiorul piramidei se află ceva ce nu aparţine lumii noastre”. Deşi delegaţii la conferinţa privind arhitectura Egiptului antic au fost şocaţi de această afirmaţie, dr. Shaheen a refuzat să facă alte declaraţii privind legătura extraterestră cu OZN-urile.James Hurtak, unul dintre liderii grupului Lab Nine, care s-a aflat multă vreme în legătură cu nouă entități ce se pretindeau a fi cei nouă mari zei egipteni ai Heliopolisului, scria că Cei Nouă i-au mărturisit că au construit Marea Piramidă ca „poartă stelară”. Dacă este adevărat, atunci se explică tehnologia extraterestră despre care vorbea doctorul Ala Shaheen. La ce anume se referea el? Pentru sumerieni, acel obiect pe care Enki a încercat să îl fure, pentru a activa „poarta stelară” din Babilon, se numea Duranki, adică „puntea dintre Cer și Pământ”. Duranki era depozitat în „centrul celor patru colțuri ale lumii”, în casa lui Enlil din Nippur. Însă acest oraș nu se află la mijlocul Pământului, indiferent cum ne-am măsura planeta. Și nici nu avem vreo dovadă că sumerienii ar fi considerat Nippurul ca fiind centrul lumii. Prin urmare, acel obiect aflat în mod obișnuit în Nippur, a ajuns la un moment dat într-un loc aflat într-adevăr în „centrul celor patru colțuri ale lumii”. În 1877, scriitorul și teologul Joseph Zeiss a demonstrat că Marea Piramidă din Egipt este construită la intersecția dintre cele mai lungi linii latitudinale și longitudinale. Cu alte cuvinte, la mijlocul planetei noastre. De unde rezultă că acest Duranki a ajuns în Marea Piramidă, confirmând scrierile sumeriene, informațiile primite de James Hurtak dar și descoperirile doctorului Ala Shaheen.

Am văzut că, pentru antici, „porțile stelare” aveau paznici, numiți de obicei heruvimi sau sfincși. Statui reprezentând acești sfincși erau postate la intrările în templele sau zigguratele din toată Mesopotamia, „păzindu-le” de intruși. La rândul lor, piramidele de la Gizeh sunt „păzite” de Marele Sfinx, numit de Cartea Morților și Textele PiramidelorMarele zeu care deschide porțile Pământului”. Pentru Istoricul Plutarh, cuvântul „sfinx” este pronunția grecească a egipteanului „shespanch”, care înseamnă „statuie vie”. Privirea Sfinxului este îndreptată de-a lungul paralelei de 30 de grade, pe care este construită nu doar Marea Piramidă, ci și orașul Eridu, locul în care exilații au încercat să construiască prima „poartă stelară”. Pe lângă acest gardian de piatră se pare că au existat și alții, conform Hitat, o culegere din secolul al XV-lea, ce cuprinde texte ale cronicarilor copţi, alcătuită de Muhammad Al Makrizi (1364-1442). Aici se spune că acela care a construit piramidele a pus sub fiecare dintre ele un idol, care să se lupte cu posibilii invadatori. Unul „stătea drept și avea cu el un soi de lance. În jurul creștetului său era încolăcit un șarpe, care se năpustea asupra oricui se apropia de paznic”. Altul ședea pe un tron, purta de asemenea o lance și avea ochi sclipitori, larg deschiși. Cine îl privea rămânea ca împietrit, neputându-se mișca, până murea. Adică îl paraliza dintr-o privire, la fel ca Medusa grecilor. Paznicul din a treia piramidă trăgea intrușii la el, îi prindea strâns și îi ținea încleștați până își dădeau duhul. În descrierea acestor „idoli” putem recunoaște niște mecanisme robotizate, asemenea „oamenilor-scorpion” din Sumer sau a demonilor din Cartea egipteană a morților.

De ce zeii au renunțat la modelul zigguratului și au trecut la cel piramidal, pentru a-și construi „porțile stelare”? După James Hurtak, piramidele sunt dispozitive ce captează energia venită din spațiu. Iar una dintre entitățile grupului Lab Nine, numită Tom, spunea că Marea Piramidă era utilizată pentru a aduce pe Pământ „energie” de la alte civilizații. Această uriașă cantitate de energie era captată prin acele coridoare înguste ce pornesc din cele două camere principale, a regelui și a reginei. Robert Bauval a demonstrat că coridorul sudic al camerei reginei este îndreptat către Sirius iar cel nordic spre Kohab din Carul Mic. Coridorul sudic al camerei regelui vizează steaua Zeta din Centura Orion, iar cel nordic este îndreptat spre Alpha Draconis. Aceste coridoare captau energia respectivelor stele, o canalizau în cele două camere principale, redirecționând-o apoi către poarta propriu-zisă, aflată în interiorul piramidei. În Dirga, aflată în templul lui Enlil din Nippur, ce pentru sumerieni se găsea în „centrul celor patru colțuri ale lumii”, erau depozitate prețioasele „tăblițe ale destinului”, alături de Duranki, „puntea dintre Cer și Pământ”. Așa cum am văzut deja, nu Nippurul se afla în centrul Pământului, ci Marea Piramidă de la Gizeh, construită la intersecția dintre cele mai lungi linii latitudinale și longitudinale. Dirga înseamnă „camera întunecată” sau „camera superioară”, ce ne duce cu gândul la una dintre cele două camere principale ale Marii Piramide. Aceasta era

Misterioasă ca eterul cel de sus,

Ca Zenitul Cerului.

Printre ale ei embleme…

Stelele îi erau însemn.

ME-ul e dus la perfecțiune.

Cuvintele sale sunt porunci…

Cuvintele lui sunt oracole divine.

Stargate - DHD langa TutankhamonEmbleme ale stelelor… Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib nota în Ştiri despre Egipt şi minunile sale că, la ordinul regelui Saurid, în piramide au fost „înglobate toate științele secrete ale egiptenilor, constelațiile au fost desenate pe ele”. În plus, „în piramida estică (Marea Piramidă) a ordonat să fie reprezentate diferite arcuri de pe cer și planetele (…) Acolo se mai găsesc stele fixe”. Adică ceea ce se găsea în Dirga sumerienilor, care nu era decât una dintre camerele Marii Piramide, un fel de centru de control al „porții stelare”, plin cu hărți celeste. Tot în această cameră se găsea și Duranki, acel „disc de aur” al incașilor. Strămoșii noștri au păstrat amintirea acelui disc împărțit în cadrane ce conțineau diferite constelații, transformându-l în cercul zodiacal. Maiașii l-au folosit ca model pentru calendarele lor, cel solar și cel venusian. Într-un basorelief egiptean, un ciudat cerc cu butoane este reprezentat lângă faraonul Tutankhamon și soția sa, Sitamon. Pe o tăbliță sumeriană din Sippar, de acum 5.500 de ani, un cerc împărțit în 8 cadrane apare lângă un zeu uriaș. Duranki, „puntea dintre Cer și Pământ”, obiectul misterios de care aveau nevoie cei ce foloseau „poarta”, era un dispozitiv de formare a adreselor. Poate cea mai bună reprezentare a sa este zodiacul mesopotamian, care avea forma unui cerc împărțit în 12 cadrane, în interiorul căruia se afla un alt cerc, divizat în șapte, la mijlocul căruia se afla un al treilea cerc, fiecare dintre aceste 20 de cadrane având desenate constelații.

Ipoteza Marii Piramide de la Gizeh ca „poartă stelară” a fost studiată (și parțial demonstrată) și din punct de vedere științific. În 1977 și 1987, inginerul electronist Joe Parr a efectuat experimente în Marea Piramidă de la Gizeh. Folosind aparatură inventată de el, Parr a măsurat proprietățile magnetice, electrice și radioactive ale piramidei. Astfel, a descoperit că piramida este înconjurată de un câmp energetic. Nu doar Marea Piramidă, ci toate. Acel câmp energetic fiind slab, Parr a dezvoltat în laboratorul său o metodă pentru a mări puterea câmpului. Într-o mini-piramidă, el a generat un nou câmp electromagnetic care, combinat cu energia piramidei, a reușit să creeze un fel de bulă energetică în jurul piramidei, ce a blocat toate tipurile cunoscute de radiații electromagnetice, inclusiv raze gamma. În urma experimentelor ulterioare, Parr a observat un alt fenomen ciudat: în interiorul câmpului electromagnetic, mini-piramida sa și-a pierdut greutatea. Ba, mai mult, a început să se miște într-o anumită direcție. Parr a calculat direcția câmpului energetic în care piramida sa încerca să se deplaseze, realizând că este vorba despre constelația Orion. El a concluzionat că mini-piramida sa era capabilă de a intra în hiperspațiu. Deși nu a reușit să demonstreze acest lucru, până în clipa morții sale Joe Parr a crezut că piramidele pot efectua călătorii în timp, dacă se descoperă cheia care le activează. Ținând cont de teoria corzilor din fizică, ce susține existența unor șase dimensiuni spațiale adiționale, alți cercetători au sugerat că piramidele ar putea fi dispozitive capabile de călătorii interdimensionale. Doctorul Patrick Flanagan afirma despre Marea Piramidă: „Cred că este o poartă sau un portal spre dimensiuni multiple, ce permite transmiterea de oameni, obiecte sau conștiințe din alte dimensiuni în dimensiunea noastră ”. Prin urmare, din punct de vedere științific, indiferent dacă este capabilă de călătorii în timp, în spațiu sau către alte dimensiuni, Marea Piramidă este în esența sa o „poartă stelară”, ceea ce anticii ne-au transmis deja de mii de ani.

Djedul lui Osiris, acel turn înalt cu trepte, simbolizând „poarta stelară”, avea adeseori reprezentat în vârf un ankh, crucea egipteană. Prezent în toate încăperile funerare ale faraonilor și nelipsit în icoSumer, Sippar - Zeul Shamash urias - 3.500 i.Hr.nografia lui Osiris, ankhul nu simboliza doar viața, așa cum consideră egiptologii, ci viața veșnică, din lumea zeilor. Egiptenii credeau că faraonul decedat va păși prin „poarta zeilor”, unde va trăi veșnic alături de Osiris. Compus dintr-o cruce (simbolul cerului la sumerieni) unită cu un cerc (Pământul), ankhul era un simbol al legăturii dintre cele două elemente, adică a „porții stelare”. Djedul reprezenta „poarta” propriu-zisă, zigguratul sau piramida, în vârful căruia se afla ankhul, adică portalul ce permitea călătoria. Ankhul egiptenilor mai poate fi privit ca un obiect asemănător literei grecești omega, aflat în vârful unui turn. Turnul este „poarta stelară”, construcția în sine, iar obiectul în forma literei omega seamănă izbitor cu portalul. Pe o tăbliță sumeriană apare un zeu ce ține în mână acest obiect, iar lângă el se află un cerc cu opt cadrane (Duranki, dispozitivul de formare a adreselor). Numele faraonilor și ale zeilor se scriau întotdeauna într-un cartuș, format din alungirea acestui „omega”. Numele zeilor și ale faraonilor, ce se considerau semizei, scrise în „omega” era modul egiptenilor de a simboliza faptul că „poarta stelară” era rezervată doar celor de origine divină, nu și muritorilor de rând. De aceea, în Cartea egipteană a morților, faraonul decedat declară paznicilor porților că este fiul ori reîncarnarea unui zeu: pentru a i se permite accesul prin „poarta stelară”. Numind fiecare paznic și spunând anumite cuvinte, ce ne duc cu gândul la parole de acces, faraonul își demonstrează originea divină. Cine ar putea ști parolele ori cunoaște paznicii dacă nu un zeu ori un semizeu? Același lucru l-a făcut și eroul Epopeii lui Ghilgameș: pentru a fi lăsat să plece către casa zeilor, a fost nevoit să anunțe paznicii că este semizeu. Despre parole vorbește și Rig-Veda când afirmă că doar cine răspunde la întrebările Lunii primește autorizația de a păși prin poarta lumii cerești. Cartea Necronomicon, scrisă în secolul al VIII-lea de către Abdhul Alhazred, cel supranumit „arabul nebun”, conține formulele magice necesare pentru a deschide „poarta către Dincolo”. Un lucru asemănător îl întâlnim și în mitul grecesc al lui Oedip, care a fost nevoit să răspundă la ghicitoarea Sfinxului pentru a putea să-și continuie drumul. Iar sfincșii, așa cum am văzut, erau gardienii „porților stelare”. Folosirea unei parole pentru a deschide o poartă a fost descrisă și în multe basme, cel mai cunoscut fiind cel a lui Ali Baba și cei 40 de hoți.

ninhursag-isis-inannaObiectul în forma literei omega, portalul, era simbolul zeiței sumeriene Ninhursag. Până și numele ei indică legătura cu „poarta”: Ninhursag înseamnă „stăpâna muntelui înalt”, adică a piramidei / zigguratului. Hitiții o considerau „zeița muntelui”, faraonul Kheops o numea „stăpâna piramidei” iar unele texte ale piramidelor o prezintă ca pe o personificare a „scării spre Cer”. Nu știm exact legătura dintre ea și „poarta stelară” dar e posibil ca Isis / Ninhursag să fi fost cea care a construit-o. Însă un mit sumerian, numit Inanna și Enki de către S. N. Kramer în Sumerian Mythology, poate să facă lumină în această privință. Ni se spune că Enki era paznicul „me”-urilor cerești, acele obiecte care conțineau toate planurile zeilor. Într-o zi, Inanna a venit în vizită la el,  călătorind în Barca Cerului. Încântat peste măsură de vizită, zeul a invitat-o la masă, unde s-a servit vin din belșug. După ce Enki s-a îmbătat, Inanna i-a cerut câteva „me”-uri. Beat și vrăjit de frumusețea zeiței, acesta i-a oferit șapte „me”-uri care, printre altele, conțineau informații despre temple, zidărie, tâmplărie, arta prelucrării metalelor, scriere și matematică. Văzându-se în posesia acestor date, Inanna s-a urcat în Barca Cerului și a fugit. Când s-a trezit din beție după câteva ore, Enki a observat dispariția prețioaselor planuri și și-a trimis un slujitor să le recupereze. Ajunsă din urmă, Inanna a refuzat să le înapoieze, susținând că zeul i le-a dat de bunăvoie. Raportându-i situația lui Enki, slujitorul a primit ordine să aducă Barca Cerului în Eridu, să recupereze „me”-urile apoi să o elibereze pe Inanna. Ajunși în Eridu, zeița și-a trimis pilotul navei „să salveze Barca Cerului și me-urile dăruite Inannei”. În timp ce ea a continuat disputa cu slujitorul lui Enki, pilotul a reușit să se furișeze și să îndeplinească ordinele stăpânei sale. Nu știm cum s-a terminat povestea, însă cert este că zeița a rămas în posesia acelor „me”-uri, după cum demonstrează numeroase imnuri închinate ei cu această ocazie.

Stargate - DHD ca zodiac MesopotamiamA furat într-adevăr Inanna cele șapte „me”-uri de la Enki? Mitologia sumeriană susține că Enlil era cel care păzea aceste informații, nicidecum fratele său exilat. Iar mesopotamienii nu o dată au atribuit lui Enki faptele lui Enlil, și invers. Cel mai bun exemplu rămâne mitul violului, unde Enlil este considerat făptașul, deși în realitate era vorba despre Enki. În plus, soția lui Enki locuia cu el, nefiind nevoie să vină în casa lui din altă zonă. Și nici nu i-ar fi furat ceva, ținând cont că făceau parte din aceeași tabără. Prin urmare, adevărul din spatele mitului este că Inanna i-a furat lui Enlil acele „me”-uri, dispozitive ce conțineau diverse informații. Ce conțineau ele? Dacă le eliminăm pe acelea despre ritualurile preoțești și arte, rămân exact cele necesare pentru a putea construi o „poartă stelară” (arhitectură, zidărie, tâmplărie, prelucrarea metalelor, matematică). Cu ajutorul acestor date, Inanna / Ninhursag a realizat planurile „porții stelare”, acesta fiind motivul pentru care era considerată „doamna muntelui” sau „stăpâna piramidei”. Acest episod s-a petrecut probabil înainte de construirea Turnului Babel, înainte de începutul celui de-al doilea război al zeilor, pe vremea când Marduk cerea tronul Pământului în fața Consiliului Zeilor și înainte ca mama sa să treacă de partea lui Enlil. Pentru a construi o „poartă stelară” în Eridu, Veghetorii s-au hotărât să fure informațiile necesare de la Enlil. Ninhursag a pus mâna pe ele și a întocmit proiectul arhitectural, pe care l-a înmânat fiului său, Marduk, care a început să construiască Poarta. Studiind informațiile din „me”-uri și-au dat seama că mai au nevoie de o componentă, și anume dispozitivul de formare. Care, din păcate, se afla tot în posesia lui Enlil. Deoarece Ninhursag nu putea apărea în fața lui Enlil, Enki a făcut acest lucru, probabil pentru a-i înapoia prețioasele „me”-uri (de care nu mai avea nevoie, după ce a extras din ele toate informațiile necesare). Apoi, când a rămas singur, a furat dispozitivul de care aveau nevoie și a fugit. Din păcate pentru ei, planul le-a fost dejucat, Enlil distrugând „poarta” iar Ninurta recuperând Duranki-ul. Însă exilații nu s-au dat bătuți, construindu-și până la urmă în Egipt nu o „poartă”, ci două.

The_work_of_the_Anunnaki_by_osiris9Culegerea Hitat ne ajută să aflăm și perioada în care au fost construite piramidele de la Gizeh. Cronicarul Al Haukali spunea că ele au fost ridicate numai ca un dig de apărare împotriva Potopului. Capitolul 33 afirmă că zeul Hermes Trismegistos a citit în stele despre venirea Diluviului, drept pentru care a ordonat ridicarea piramidelor în care a ascuns comori, scrieri ale învăţaţilor şi tot ce trebuia salvat de la dispariţie. Învăţatul Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib nota în Ştiri despre Egipt şi minunile sale că regele Saurid a avut un vis în care „Pământul s-a întors pe dos cu tot cu locuitorii săi, îngroziţi, oamenii au fugit care încotro, stelele cădeau, se loveau unele de altele făcând un zgomot asurzitor”. Regele nu a povestit nimănui visul său dar, după câteva zile, a visat ceva asemănător. Atunci i-a chemat pe toţi cei 130 de prezicători ai săi şi le-a povestit ambele vise. El le-au desluşit spunând că în lume se va petrece un eveniment important. Va veni Potopul şi după aceea o vâlvătaie, coborâtă din constelaţia Leului, ca să treacă lumea prin foc (bătălia finală dintre Enlil și Marduk). Auzind aceste lucruri, Saurid s-a hotărât să ridice piramidele de la Gizeh. „În piramide şi în acoperişurile lor, în pereţi şi coloane, au fost înglobate toate ştiinţele secrete ale egiptenilor, constelaţiile au fost desenate pe ele (…) în plus şi ştiinţa talismanelor, aritmetica şi geometria (…), clare pentru cei care le cunoşteau scrierea”. După cum relatau copții, pe piramide era o inscripție în care era scris: „Eu, Saurid, regele, am ridicat această piramidă în această vreme și am avut nevoie de șase ani întregi până a fost gata”.

Acest rege necunoscut, Saurid, a fost identificat cu cel numit de greci Hermes Trismegistos, adică Enoh al evreilor sau Nabu al babilonienilor. Dacă piramidele au fost construite ca „porți stelare” înainte de Potop, fără îndoială că scopul lor era de a-i ajuta pe Veghetori să se salveze de urgia iminentă. Pentru a nu atrage din nou atenția lui Enlil, la fel ca în Eridu, a fost însărcinat muritorul Enoh / Saurid / Nabu cu ridicarea piramidelor. Pentru curioși, Marea Piramidă era templul lui Marduk, iar celelalte două doar locuințe pentru Enoh / Solomon și soția sa. I-au fost arătate planurile piramidelor, conform Cărții lui Enoh, iar Enoh a trecut la treabă, angajându-se în construirea lor mii de oameni și chiar Veghetori („demonii” din legendele lui Solomon). Hitat susține că doar primele două au fost construite în acea perioadă, cea mai mică fiind ridicată mai târziu. Două „porți stelare” înseamnă călătorii spre două locații diferite, care nu pot fi decât cele mai apropiate planete de Terra, Venus și Marte.

Pe 21 august 1993, NASA a pierdut definitiv, în condiții suspecte, legătura cu sonda Mars Observer. Până în acel moment, șapte sonde americane și sovietice au fost scoase din uz complet, parțial sau temporar, între Pământ și Marte. Pe 24 septembrie 1999, Mars Climat Orbiter s-a prăbușit pe Marte, în loc să se înscrie pe orbită. Iar pe pe 8 decembrie, în același an, s-a pierdut legătura cu sonda Mars Polar Lander, care trebuia să coboare lin pe suprafața marțiană, împreună cu microsondele Deep Space 2. Cauzele incidentelor au rămas necunoscute. Însă răspunsul s-a aflat cu câțiva ani înainte. Pe 7 iulie 1988, sovieticii au lansat către Marte sonda Phobos 1, iar peste cinci zile una geamănă, Phobos 2. După două luni s-a pierdut legătura cu Phobos 1. A doua sondă a ajuns în preajma planetei Marte, însă pe 25 martie 1989 s-a pierdut brusc contactul cu ea. La trei luni după incident, autoritățile sovietice au făcut publică ultima imagine recepționată de Phobos 2: o umbră eliptică, neagră, extrem de alungită și ascuțită la capete, cu lungimea estimată la 20 de kilometri, profilându-se pe suprafața Planetei Roșii. În 1991, la o conferință din Statele Unite despre OZN-uri, doctorul Marina Popovici a prezentat oficial ultima imagine a sondei, pe care o avea de la astronautul Alexei Leonov. Înregistrarea, arătată publicului pe 22 noiembrie 1991 în emisiunea lui Larry King, înfățișează un obiect cilindric, cu lungimea estimată la 20 de kilometri și diametrul de 1,5 kilometri, plutind în apropierea satelitului marțian Phobos. Din acel obiect a țâșnit o rază care a lovit din plin sonda pământenilor.

Marte - ChipulÎn 2002, sonda spațială Mars Odyssey a detectat uriașe întinderi de gheață sub solul marțian. Iar unde este apă, indiferent de starea ei de agregare, există și viață. Matt Golombek, colaborator al NASA la misiunea Pathfinder, scria că pe Marte sunt brazde apărute în urma unor inundații catastrofale. Mariner 9 a fotografiat în regiunea ecuatorială a acestei planete niște formațiuni ciudate, ce seamănă cu două roți dințate, în jurul cărora apar mai multe linii duble, curbe sau drepte. Sonda rusească Phobos 2 a identificat pe Marte o zonă acoperită cu o rețea de linii drepte, scurte sau lungi, subțiri ori groase, precum și forme rectangulare. Doctorul John Becklake de la Muzeul de Științe din Londra le asemăna cu „modelul unui oraș, larg de 60 de kilometri”. Pe Marte s-au descoperit și forme de relief care se aseamănă cu piramide, ce imită constelația Pleiadelor, un chip și alcătuiri ciudate numite „fortăreața”, „orașul” sau „faleza”. La poalele vulcanului marțian Olympus Mons, înalt de 22 de kilometri, există niște excavații dreptunghiulare, care au dus la presupunerea că ar fi cariere sau mine. În 1983 și 1984, profesorul Courtney Brown a făcut mai multe „călătorii de cercetare” prin clarviziune pe Marte, unde a văzut o piramidă și un vulcan ce erupea în apropierea ei, supraviețuitorii trăind în subteranul complexului Cydonia. Acești marțieni erau la nivelul tehnologic al Egiptului antic. Iar pe suprafața satelitului marțian Phobos s-au găsit mai multe formațiuni de origine misterioasă, între care un monolit paralelipipedic vertical, ce seamănă cu un bloc turn de 30-40 de etaje, înălțimea sa fiind de 3-4 ori mai mare decât lățimea. În Two-Thirds din 1993, David P. Myers și David S. Percy scriau că extratereștri din Altea au colonizat Marte, unde au construit complexul Cydonia, iar pe Terra au ridicat piramidele de la Gizeh și Sfinxul. Același lucru îl afirmau  și Cei Nouă, entitățile cu care grupul Lab Nine s-a aflat câteva decenii în contact.

Dacă una dintre piramidele de la Gizeh a fost folosită ca poartă către Marte, atunci se explică prezența orașele asemănătoare celor din Egiptul antic și piramidele pe planeta roșie. Cum rămâne însă cu cel de-al doilea refugiu al exilaților?

Venus, care se află la 108 milioane kilometri de Soare, are un diametru asemănător Terrei: 12.140 kilometri față de 12.756 kilometri. La fiecare 19 luni, Venus ajunge la distanța cea mai mică de Terra, 40 milioane de kilometri. Cu o temperatură de 460 grade celsius, vânturi de 350 km / oră și nori de acid sulfuric groși de 50 de kilometri, Venus nu pare o planetă capabilă să susțină viața. Însă George Adamski susținea că a fost luat de către „frații spațiali” într-o călătorie pe Venus, unde a văzut minunile unei civilizații mult mai avansate decât a noastră. El a descris în călătoria sa cosmică efectele traversării unei centuri de radiații în jurul Pământului. Deși inițial a fost ridiculizat, peste câțiva ani s-au descoperit centurile de radiații Van Allen iar în 1962 astronautul John Glenn a semnalat efecte surprinzător de asemănătoare cu cele descrise de Adamski. Ruth Norman pretindea că a efectuat numeroase călătorii prin „proiecție astrală” și că a avut numeroase contacte prin clarviziune cu ființe de pe Marte și Venus. Într-un interviu acordat sub supravegherea serviciilor militare americane, venusianul Estes Plateau susținea că strămoșii venusienilor au plecat de pe Pământ cu mult timp în urmă și că, în prezent, un guvern interplanetar își are sediul pe Venus, „planeta principală a sistemului nostru solar”. Extraterestrul Val Thorn, care în martie 1957 a stat de vorbă cu președintele Statelor Unite din acel moment, Richard Nixon, susținea că vine de pe Venus, acolo unde are o locuință subterană. Jan Van Helsing scria că, în 1943, Hitler și Stalin au primit vizitele unor venusieni iar, mai târziu, la fel a pățit și Winston Churchill. Cele trei ființe înalte, ocupante ale OZN-ului prăbușit pe 7 ianuarie 1948 în Statele Unite, spuneau că vin de pe Venus pentru a observa progresul omenirii în ce privește călătoriile interplanetare și războiul atomic. Prin anul 400, gramaticianul sanscrit Panini scria în Călătoriile lui Panini că inițiații sunt luați adesea în plimbare de extratereștri către Venus. În secolele XVII și XVIII, un misterios satelit artificial a fost zărit lângă Venus de astronomi eminenți ca Montagne, Cassini sau Short. Iar fizicianul rus M. Agrest a afirmat că în faimoasa Grotă din Kohistan (în India) există un desen ce înfățișează Pământul și Venus unite printr-o linie de săgeți direcționate. Ulterior, Reuth Reyno, fizician la Universitatea din Pundjab, a trimis o informare la NASA, în care se arăta absolut convinsă că Venus este locuită de urmașii unei vechi civilizații din Valea Indului, care în mileniul al III-lea î.Hr. au plecat pentru a se salva de un cataclism planetar. Sondele spațiale au constatat că pe Venus a existat apă, chiar mări și oceane, ceea ce face posibilă prezența vieții.

Poate cea mai serioasă astfel de relatare este cea care vine din partea armatei americane. Pe 6 octombrie 1952, colonelul John B. Richardson și șapte tineri piloți au primit de la președintele Eisenhower un plic cu instrucțiuni pentru o dublă călătorie: în interiorul Pământului și pe Venus. În jurnalul de bord, din care doar o mică parte a ajuns publică, colonelul Richardson scria că distanța Terra – Venus poate fi parcursă în ore sau zile, în funcție de viteza navei. Venus seamănă foarte mult cu Pământul, nu sunt probleme cu oxigenul și este condusă de un împărat. Venusienii sunt urmașii pământenilor, strămoșii lor venind din orașul Phantuum de sub gheața Antarcticii, ale cărui ruine au fost descoperite acum câțiva ani și cercetate de americani, englezi și canadieni. De asemenea, venusienii pot lecui orice tip de boală în 24 de ore, folosind tunuri cu laser. Maiorul canadian Lynch, adjunctul colonelului Richardson, a scris un raport complet la întoarcerea de pe Venus, din care rezultă că 90 la sută dintre fecundări se fac în eprubetă, motiv pentru care nu există nou-născuți cu malformații și nici delicte sexuale. Conform legilor existente, cei cu însușiri nedorite nu au voie să aibă copii (la fel ca la incași). Portul general este un veșmânt alb și sandale, iar când plouă, venusienii umblă desculți. Alimentația lor e pe bază genetică: legumele se cultivă în sere uriașe iar sucul lor este comprimat în pastile foarte concentrate. Locuințele acestora sunt realizate aproape intergral din materiale sintetice.

220px-Venus_globeVenus era singura stea adorată de azteci, marea lor venerație fiind manifestată prin sacrificii sângeroase. Maiașii foloseau două calendare: unul solar și unul venusian. În teosofie, Sanat Kumara a venit acum 18,5 milioane de ani dintr-un plan eteric al planetei Venus pentru a ajuta pământenii să evolueze spiritual. Toate culturile au venerat această planetă, ceea ce înseamnă că ceva important s-a petrecut acolo. Poate că într-adevăr Venus a fost al doilea refugiu al exilaților de pe Pământ, alături de Marte. Conform lui Herodot, vârful Marii Piramide de la Gizeh era inițial acoperit cu plăci de cupru cristalin, cuprul fiind asociat cu Venus. Planeta Marte era asociată cu fierul, iar Hitat ne spune că regele Saurid, pe lângă diverse comori, a ascuns în cea de-a doua piramidă unelte de fier. Ceea ce ne face să credem că Marea Piramidă a fost folosită ca „poartă stelară” către Venus, iar a doua, cea atribuită lui Kefren, către Marte. Aceste două porți ar putea reprezenta cele două turnuri atât de des întâlnite în arhitectura arabă, dar și cele două djeduri (turnuri cu trepte) postate în fața templului lui Osiris din Abydos.

Fugind de Potop, exilații s-au împărțit în două: o parte fiind evacuați pe Venus și o parte pe Marte. Mulțumită strămoșilor noștri, putem afla și cine se conducea cele două grupuri. Enki și fiica sa, Iștar, erau asociați cu planeta Venus, în timp ce Marduk, fiul lui Enki, cu Marte. Prin urmare, oamenii au asociat divinitățile cu planetele pe care acestea s-au refugiat. „Până și zeilor li s-a făcut frică de puhoi. Au dat înapoi, s-au urcat în cerul lui Anu și s-au chircit pe la margini”, povestea Epopeea lui Ghilgameș. Campionul Veghetorilor, Marduk, a fugit după ce a fost învins de unchiul său în bătălia finală a celui de-al doilea război. Ajunși pe Venus și Marte, fugarii nu au rămas prea mult timp, deoarece au fost descoperiți de Enlil, care a distrus cele două planete, forțându-i pe exilați să se întoarcă în „închisoarea” lor, Terra. Condițiile de viață neprielnice pe ambele planete, care au susținut în trecut viața, sunt urmarea unui atac cu arme asemănătoare celor atomice. Pentru acest atac, Enlil și-a folosit probabil uriașa navă, Luna, adusă pentru a crea era glaciară pe Pământ. Istoria chineză chiar consemnează că intrarea lui Venus în Lună era considerată de prezicători o prevestire pentru moartea unei mari mulțimi de oameni. Matematicienii Dion din Neapole și Adraste din Cryzic susțineau că, sub domnia regelui legendar Phoroneus, unele corpuri cerești neidentificate au schimbat culoarea, dimensiunile și orbita planetei Hesperia (Venus), după care s-a declanșat Potopul. Calcule mai recente stabilesc faptul că Venus s-a aflat mai aproape de Terra cu 17 milioane de kilometri. Vechiul text astronomic chinez Sut-Șeu afirmă că, la un moment dat, „Venus era vizibilă în plină zi, și pe Pământ rivaliza în strălucire cu Soarele”. O altă lucrare chinezească, compusă din 4.320 de volume, despre care se spunea că fusese moştenită din cele mai vechi timpuri şi conţine „toate cunoştinţele”, susținea că, înainte de Potop: „planetele şi-au modificat traiectoriile. Cerul a coborât mai jos înspre nord. Soarele, Luna şi stelele şi-au schimbat mişcările”. În mitul norvegian al Potopului, înainte de aceeași catastrofă, „stelele o luaseră razna de pe cer, căzând în hăul căscat”. Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib scria în Ştiri despre Egipt şi minunile sale că, în visul care i-a prevestit regelui Saurid diluviul, „stelele cădeau, se loveau unele de altele făcând un zgomot asurzitor”. În Bundahish, când Angra Mainyu (Enlil) a trimis „îngheţul pustiitor şi necruţător”, el a şi „atacat şi tulburat cerul”, acest asalt dându-i posibilitatea de a stăpâni „a treia parte din cer, împânzind-o cu întunecime”. În acelaşi timp, planetele s-au răsculat împotriva cerului, stârnind haos în tot cosmosul. Iar indienii cahto din California spun doar că „a căzut cerul”, exprimare care se referă la același eveniment: atacul lui Enlil asupra celor două planete pe care se refugiaseră exilații. Un atac nuclear la nivelul întregii planete poate explica şi mişcarea de rotaţie unică a lui Venus, ce se învârte invers decât celelalte. „Și când lumina a o mie de sori va exploda în ceruri, voi fi eu Moartea de lumi nimicitoare”, spunea Enlil în Bhagavad-Gita prin gura lui Krișna, considerat avatarul său de către indieni.

Marea Piramidă ne mai oferă încă un indiciu care să sprijine ipoteza deplasării planetei Venus de pe orbita sa în urma unui atac devastator. Mai mulți autori au demonstrat că Marea Piramidă ascunde date astronomice în dimensiunile sale. Fiecare latură a ei măsoară aproximativ 230 de metri. În prezent, un an venusian durează 225 de zile terestre, puțin sub numărul indicat de Piramidă. Nu cred că ar fi greșit să considerăm că 230 era numărul de zile terestre ale anului venusian înainte de modificarea orbitei planetei, ținând cont că Marea Piramidă a fost construită înainte de respectiva catastrofă, ca „poartă stelară” spre Venus. Un alt indiciu ni-l oferă cele două calendare mayașe, cel lunar și cel venusian care, atunci când erau contopite, dădeau cicluri de câte 52 de ani – exact înclinația laturilor Marii Piramide. Acest calendar le-a fost oferit mayașilor de către şarpele cu pene Kukulcan, asociat cu planeta Venus. Iar pentru egipteni, 52 era un număr asociat cu zeul Thoth, cel pe care cronicarii copți îl considerau constructorul piramidelor de la Gizeh. Atât Kukulcan cât și Thoth erau nume alternative ale sumerianului Enki, cel care a folosit „poarta stelară” din Egipt pentru a se refugia pe Venus. Un alt amănunt bizar, departe de a fi o coincidență, îl reprezintă numărul 40. Cea mai mică distanță dintre Pământ și Venus este de 40 milioane de kilometri. Circumferința Terrei la ecuator este puțin peste 40 de mii de kilometri. Iar 40 era numărul atribuit de sumerieni lui Enki.

Distrugerea celor două planete este relatată și de Vechiul Testament, ce-i drept, fiind bine ascunsă sub forma unei banale povești. Încă din vechime, Marte era asociată cu bărbații, iar Venus cu femeile. În Biblie există două locuri care au fost distruse de arme atomice: Sodoma și Gomora. Datorită faptului că bărbații au vrut să se împreuneze cu doi îngeri, Sodoma este considerat un oraș al homosexualilor. Din numele cetății provine cuvântul „sodomizare”, ce se referă la sexul anal. Reprezentanții creștinismului și iudaismului consideră Gomora un loc al lesbienelor, deși nu există niciun detaliu în Biblie care să sprijine această concepție. Dacă aceste două locuri, unul asociat cu bărbații, iar celălalt cu femeile, au fost distruse de arme probabil atomice, povestea Sodomei și Gomorei este, în realitate, cea a planetelor Marte și Venus.

Capitolul 18 din Facerea ne spune că într-o zi, pe la amiază, Domnul, însoțit de doi oameni, a apărut în fața lui Abram (Avram). Acest personaj era sumerian, conform Bibliei provenind din orașul Ur. Prin urmare, numele său este unul sumerian, însemnând „cel care conduce Fereastra / Deschizătura”. Avram i-a invitat la masă pe cei trei, oferindu-le un vițel, acesta fiind un indiciu în deslușirea identității „Domnului”: vițelul era simbolul celui numit adeseori „taurul ceresc”, adică Enlil. După ce au terminat de mâncat, zeul l-a anunțat pe Avram că va avea un fiu peste un an, dar i-a oferit și un nume semit, Abraham (Avraam în română). Nu doar el, ci și soția sa a fost rebotezată, transformându-se din Sarai în Sarra („conducătoarea Intrării” în sumeriană, nume ce desemnează aceeași funcție ca a lui Avram, adică de conducătoare a paznicilor „porții stelare”). Apoi, Enlil i-a dezvăluit motivul vizitei sale, deși nu era obligat să o facă: „Strigarea Sodomei şi a Gomorei e mare şi păcatul lor cumplit de greu. Pogorî-Mă-voi deci să văd dacă faptele lor sunt cu adevărat aşa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor, iar de nu, să ştiu”. Cu alte cuvinte, să folosească Poarta pentru a ajunge pe Marte și Venus, locurile unde se aflau „păcătoșii”. După ce însoțitorii Domnului au plecat spre Sodoma, paznicul Porții a încercat să-l convingă pe Enlil să nu comită un asemenea genocid: „Nu se poate ca tu să faci una ca asta şi să pierzi pe cel drept ca şi pe cel fără de lege şi să se întâmple celui drept ce se întâmplă celui necredincios! Departe de tine una ca asta! Judecătorul a tot pământul va face, oare, nedreptate?”. A încercat chiar să-l înduplece folosind numărul atribuit lui Enlil, echivalentul titlului de rege: „Poate în cetatea aceea să fie cincizeci de drepţi: pierde-i-vei, oare, şi nu vei cruţa tot locul acela pentru cei cincizeci de drepţi, de se vor afla în cetate?” Primind un răspuns satisfăcător, Avraam a continuat negocierea, scăzând din ce în ce mai mult numărul „drepților”, ajungând într-un final la zece. „Pentru cei zece nu o voi pierde”, l-a asigurat Enlil, apoi „s-a dus, iar Avraam s-a întors la locul său”.

Capitolul 19 ne spune că se făcuse deja seară când cei doi trimiși ai lui Enlil au ajuns în Sodoma. Acolo au fost întâmpinați de Lot, nepotul lui Avraam, care i-a invitat în locuința sa. Inițial au refuzat, preferând să stea pe stradă. Însă, la insistențele lui Lot, au acceptat. Locuitorii Sodomei, „de la tânăr până la bătrân” au înconjurat casa, cerându-i pe cei doi ca să-i „cunoască”. În zadar le-a oferit Lot pe cele două fiice ale lui, sodomiții îi vroiau neaparat pe noii veniți. Când au vrut să spargă ușa, cei doi l-au tras pe Lot înauntru „iar pe oamenii care erau la uşa casei i-au lovit cu orbire de la mic până la mare”. Apoi l-au anunțat pe nepotul lui Avraam de planul distrugerii cetății, sfătuindu-l să-și ia familia și să fugă. În zori, cei doi i-au spus lui Lot să se grăbească. „Dar fiindcă el zăbovea, îngerii, din mila Domnului către el, l-au apucat de mână pe el şi pe femeia lui şi pe cele două fete ale lui”. Scoțându-l afară, l-au sfătuit să fugă din fața urgiei: „Mântuieşte-ţi sufletul tău! Să nu te uiţi înapoi, nici să te opreşti în câmp, ci fugi în munte, ca să nu pieri cu ei!” Despre ce munte era vorba?

„Porțile stelare”, construite sub formă de piramidă sau ziggurat, pentru oamenii vremurilor erau niște munți artificiali. Din acest motiv susțineau că zeii apăreau pe „munte” atunci când veneau pe Pământ, și tot pe „munte” se urcau pentru a ne părăsi planeta. Văzându-și zeii pe vârfurile munților artificiali, anticii i-au asociat și cu cei mai înalți munți naturali. Muntele Olimp era casa zeilor grecilor, muntele Zephon era cea a lui Baal în Canaan, pe muntele Hermon a avut loc jurământul îngerilor Veghetori, Enlil mai era numit și Ișkur („inamicul muntelui”), Iștar înseamnă „distrugătoarea muntelui”, Ninhursag este „doamna muntelui înalt”. Cu alte cuvinte, munții pe care zeii apăreau nu erau cei naturali, ci aceia artificiali, „porțile stelare”. Asocierea dintre o „poartă” și un munte se observă și din stela lui Kheops, unde zeița Isis este numită și „stăpâna piramidei”, dar și „stăpâna muntelui apusean Hathor”. În concluzie, trimișii lui Enlil l-au sfătuit pe cel numit de Biblie Lot să fugă printr-o „poartă stelară”. Acesta i-a răspuns celui care l-a avertizat că nu are timp să ajungă la „poartă”: „tu ai făcut milă mare cu mine, mântuindu-mi viaţa; dar nu voi putea să fug până în munte, ca să nu mă ajungă primejdia şi să nu mor”. Prin urmare, Lot și familia lui s-au ascuns într-un loc numit Țoar.

nuclear_bombDe ce se grăbeau cei doi trimiși atât de mult în zori? Ce făceau în stradă înainte de a intra în casa lui Lot? Și de ce scăderea numărului „drepților” în negocierea lui Avraam seamănă destul de mult cu o numărătoare inversă: 50, 45, 40, 30, 20, 10? Să fi plantat cei doi o bombă cu ceas în Sodoma? Se pare că nu, Biblia afirmând că atacul a venit de sus: „Atunci Domnul a slobozit peste Sodoma şi Gomora ploaie de pucioasă şi foc din cer de la Domnul și a stricat cetăţile acestea, toate împrejurimile lor, pe toţi locuitorii cetăţilor şi toate plantele ţinutului aceluia”. Efectul a fost devastator, femeia lui Lot chiar prefăcându-se într-un stâlp de sare. „Un suflu arzător înfășură pe titani, fiii țărânii, în vreme ce văpaia se urca uriașă spre norul divin și, în ciuda puterii lor, ei își simțeau ochii orbiți când scăpăra lumina trăsnetului și a fulgerului. O dogoare năprasnică străbătea genunea. Priveliștea din ochi și sunetul din urechi erau aidoma celor pe care le-ar face, întâlnindu-se, Pământul și Cerul deasupra (…) Și de jur împrejur pământul, izvor de viață, pâlpâia în flăcări”, scria Hesiod în Theogonia. „Flăcările țâșneau din crăpăturile stâncilor; peste tot se auzea șuieratul aburilor. Toate viețuitoarele, toate plantele au fost mistuite. Numai țărâna golașă a mai rămas dar, precum cerul însuși, nici pământul nu mai era decât crăpături și prăpăstii”, spune un mit norvegian, relatat de New Larousse Encyclopaedia of Mythology. Uitându-se spre locul unde erau Sodoma și Gomora, Avraam „a văzut ridicându-se de la pământ fumegare, ca fumul dintr-un cuptor”. Privindu-și „capodopera”, Enlil a exclamat, conform Bhagavad-Gita: „Eu sunt Timpul atotputernic, distrugător de lumi”.

Sodoma și Gomora au rămas „pustietate pentru totdeauna” (Cartea lui Sofonie 2:9), la fel ca planetele Marte și Venus. Biblia nu oferă amănunte despre Gomora, dar știm că a avut parte de același destin ca și Sodoma. Cuvântul „gomo” înseamnă „adunare de zei” iar „ra”, în sumeriană, „conducător”. Prin urmare, Gomora s-ar traduce „adunarea zeilor conducători”, un nume potrivit planetei Venus, unde s-au refugiat Enki, fiica sa, Iştar, şi restul conducătorilor Veghetorilor. Biblia susține că au existat supraviețuitori, Lot și fiicele sale, care au trăit în peșteri și s-au împerecheat între ei, dând naștere neamurilor moabiților și amoniților. Supraviețuitori se pare că au rămas și pe planetele Marte și Venus, care și-au construit orașe subterane, în ciuda atmosferei distruse de iarna nucleară. Însă marii zei, conducătorii refugiaților, au fost nevoiți să se întoarcă pe Terra. Dacă e să ne luăm după spusele Vechiului Testament, ei au fost avertizați înainte ca atacul să înceapă: „Mântuieşte-ţi sufletul tău! Să nu te uiţi înapoi, nici să te opreşti în câmp, ci fugi în munte, ca să nu pieri cu ei!” (Facerea 19:7). Pe Pământ au avut de înfruntat o nouă eră glaciară, pâna la finalul celui de-al doilea război al zeilor.

Pe lângă Sodoma și Gomora, mai există o referire la distrugerea planetelor Marte și Venus, mascate sub numele Lemuria și Atlantida. Acestea erau două presupuse insule ori chiar continente, unul aflat în oceanul Pacific iar celălalt în Atlantic, locuite de civilizații extrem de avansate tehnologic. La un moment dat au fost distruse peste noapte. Tradiția spune că au fost scufundate în apele oceanelor, însă nu puțini sunt cei care pun distrugerea lor pe seama armelor nucleare. Deși căutate asiduu, Lemuria și Atlantida nu au fost descoperite. În plus, forma continentelor Terrei exclude posibilitatea existenței în respectivele oceane ale unor alte continente ori măcar insule uriașe. Ceea ce înseamnă ori că Atlantida și Lemuria sunt simple fabulații ale înaintașilor noștri, ori că se referă la altceva. Nu la locuri de pe Pământ, ci din afara acestuia.

ufo-atlantisSingura menționare a Atlantidei în antichitate se găsește în dialogurile Timaeus și Critias ale lui Platon. El spunea că preoții egipteni din Sais i-au povestit această legendă înțeleptului Solon, unul dintre cei șapte mari înțelepți ai Greciei antice. Solon i-a împărtășit-o unei rude, Dropides, care i-a transmis-o fiului său, Kritias cel Bătrân. La rândul său, acesta i-a narat-o nepotului său, Kritias cel Tânăr, de la care a aflat-o Platon. Conform acestui mit, Atlantida era un oraș format din ziduri concentrice, construit de către zeul Poseidon. Forma rotundă a orașului este forma unei planete. Poseidon, constructorul Atlantidei, era Enki al sumerienilor. Scufundarea Atlantidei și Lemuriei în ape poate fi privită simbolic, nu interpretată literal. Pentru antici, spațiul era un ocean uriaș, din care au luat naștere planetele. Egiptenii, de la care a aflat Platon legenda Atlantidei, îl numeau Nun. Prin urmare, oceanul în care s-au scufundat cele două locuri populate de ființe mult evoluate tehnologic poate fi spațiul cosmic care a „înghițit” cele două planete, Marte și Venus. Poziționarea celor două insule de o parte și de cealaltă a continentului american reprezintă poziționarea celor două planete de o parte și de alta a Pământului. La fel ca în cazul Sodomei și Gomorei, și de pe cele două insule / continente se spune că au existat supraviețuitori. Ba, mai mult, extratereștrii venusieni din zilele noastre le-au împărtășit de multe ori contactaților faptul că sunt urmași ai atlanților.

Transformarea metaforică a planetelor în continente era des întâlnită în antichitate, pentru a ascunde adevărul de publicul larg, la el având acces doar inițiații. Cel mai bun exemplu ni-l oferă tibetanii, pentru care muntele Meru, casa zeilor, se afla în centrul universului. În jurul muntelui se întinde un vast ocean cu apă sărată, pe care se află patru continente. Cel de la sud, Jambudvipa, este populat de oameni care trăiesc până la o sută de ani. În acest loc, în care cerul și marea sunt albastre, alături de oameni trăiesc animale, fantome și câțiva zei. Sub ei se întinde regatul infernului. Pe continentul din est, unde solul, marea și cerul sunt albe, locuitorii au fețe în formă de lună, sunt de două ori mai înalți decât oamenii și trăiesc cam trei sute de ani. Pe continentul vestic, unde peisajul este roșu, ființele au fețe rotunde și trăiesc cinci secole. Iar pe continentul nordic, ce are nuanța aurului, se găsesc creaturi cu capete de cal, de opt ori mai înalte decât oamenii. Meru, casa zeilor, aflată în centrul universului, nu era un munte propriu-zis, ci o planetă. Oceanul care o înconjoară este spațiul cosmic, o analogie identică cu cea a multor popoare din antichitate. Cele patru continente din acest „ocean” sunt patru corpuri cerești. „Continentul” sudic (cel de jos), sub care se întinde regatul infernului, cu peisaj albastru, locuit de oameni, spirite și câțiva zei, nu poate fi decât „planeta albastră”, Terra. Cel din est (din dreapta), cu peisaj alb, pe care trăiesc uriași cu fețe în formă de lună este Venus, albul fiind culoarea asociată de obicei cu această planetă, aflată la dreapta Terrei. „Continentul” vestic (din stânga), cu peisaj roșu, este Marte, planeta aflată în stânga Pământului, cea supranumită „planeta roșie”. Iar „continentul” nordic (de sus), cu nuanță aurie, nu poate fi decât Soarele. Dacă aceste continente ale tibetanilor sunt în realitate corpuri cerești, de ce nu ar fi posibil același lucru și în cazul continentelor Atlantida și Lemuria? Cei care încă le mai caută prin oceanele pământene poate ar trebui să privească spre spațiu, spre Venus și Marte.

Pe lângă aceste „porți stelare”, este posibil să mai existe încă una, chiar mai aproape decât ne-am putea imagina. Dale E. Graff, fostul director al programului armatei americane de vedere la distanță, numit Stargate („Poarta Stelară”), spunea că „Poarta Stelară aflată în fiecare dintre noi poate fi descoperită de oricine dorește să o caute”. Iar unii se pare că au reușit nu doar să o descopere, ci să o și activeze.

Egiptenii antici foloseau halucinogene precum opium (importat din Creta), mătrăgună și cannabis. Unele sunt menționate în papirusul Ebers (cca. 1.500 î.Hr.), cel mai vechi text medical cunoscut. Conform ultimului episod al serialului Sacred Weeds de pe Channel 4, nufărul albastru era de asemenea un drog ritual antic. La fel ca preoții din Egiptul antic, șamanii de astăzi folosesc halucinogene, cel mai eficient fiind vița de ayahuasca, care în Columbia este cunoscută ca „scara către Calea Lactee”. Stanislav Grof descria inițierea șamanică astfel: „Cariera multor șamani începe prin experiența năucitoare a unei neobișnuite stări de conștiență, cu senzația prăbușirii în lumea subterană, în care este atacat, dezmembrat, apoi adunat la loc pentru a ajunge pe meleagurile cerești”. Zeul egiptean Osiris, aflat în strânsă legătură cu „poarta stelară” atât în Cartea morților cât și în multe texte ale piramidelor, a fost atacat și dezmembrat de fratele său, trimis în lumea subterană, apoi adunat la loc de către soția sa și înviat, în final ajungând în Cer. Antropologul elvețian Jeremy Narby spunea că șamanii pe care i-a studiat „vorbesc despre o scară, de o tulpină de viță, de o sfoară, de o scară în spirală ce leagă cerul și pământul și pe care o utilizează pentru a ajunge în lumea spiritelor. Ei cred că spiritele au coborât din cer și au creat viața pe pământ”. La prima sa experiență șamanică cu ayahuasca, el a întâlnit o pereche de șerpi uriași. Scară sau sfoară care leagă Cerul și Pământul? Exact descrierea „porții stelare” în antichitate. Acea tulpină de viță să fie oare ayahuasca? Sau iedera, pe care egiptenii o numeau chenosiris („iarba lui Osiris”), după cum afirmau Plutarh și Diodor din Sicilia? Antropologul Michael Harner, care a stat printre indienii Conibo din Amazonia peruviană în anii 1960, scria: „Câteva ore după ce am băut fiertura am fost, într-un fel, treaz, dar într-o lume dincolo de cele mai fantastice vise. Am întâlnit oameni pasăre, dar și creaturi asemănătoare dragonilor care mi-au explicat că sunt adevărații zei ai acestei lumi”. Să fie oare posibilă deschiderea „porții” cu ajutorul halucinogenelor? Preoții din antichitate și șamanii de astăzi chiar au reușit să călătorească pe planeta zeilor, fie și doar spiritual?

imagesSub influența ayahuasca, Whitley Strieber a avut viziunea unor „orașe de aur” și a altor structuri exotice din altă lume. Copiii Spațiului, aflați în transa hipnotică indusă de Andrija Puharich, descriau orașe extraterestre. În timpul mai multor ședințe de clarviziune, sociologul Courtney Brown s-a văzut transpus pe o planetă, într-o clădire imensă, metalizată, în formă de turn. Șamanul Pablo Ameringo vedea sub influența ayahuasca orașe cu tehnologie sofisticată, pline de piramide, turnuri Babel și minarete. Babilonienii chiar considerau că exista în ceruri un alt Babilon, aidoma celui de pe Pământ. Lucru pe care îl confirma și ionianul Democrit în secolul V î.Hr., prin afirmația „Ce este sus, este și jos”, în conformitate cu spusele lui Iisus în Noul Testament: „Precum în Cer, așa și pe Pământ”. Lucru absolut logic, de altfel. Dacă se găsea pe Pământ o „poartă stelară”, sigur exista una și pe planeta zeilor care, mai mult ca sigur, era identică cu cea din Babilon. Așa se pot explica „turnurile Babel” văzute de Pablo Ameringo sau turnul imens al lui Courtney Brown. Iar dacă Poarta din „Cer” era identică cu cea din Babilon, cele șapte porți prin care a trecut Ninhursag pentru a ajunge în „lumea de jos” ar putea fi cele șapte etaje ale zigguratului. Aceste etaje ar putea fi și cele șapte vămi din catolicism, corespunzătoare celor șapte ceruri (la ortodocși sunt nouă), la fel ca la musulmani, prin care sufletul trebuie să treacă în drumul său spre Cer.

Dacă prin clarviziune sau experiențe șamanice se poate ajunge pe planeta zeilor, această călătorie are un mare dezavantaj: se poate realiza doar la nivel spiritual. Zeii prezenți pe Pământ aveau nevoie de o modalitate de a călători fizic.

În februarie 1913, la Universitatea Cambridge din Anglia, profesorul de matematică Godfrey H. Hardy a primit o scrisoare cu teoreme și formule matematice complexe de la indianul de 26 de ani, Srinivasa Ramanujan, care susținea că adeseori comunică în vise cu zeița Namagiri. După spusele indianului, formulele lui pot ajuta oamenii să creeze portaluri spre alte dimensiuni sau planete. Nu știm dacă s-au găsit aplicații practice pentru acele formule, ce erau mult prea complicate pentru matematicienii din în acea perioadă. Însă cert este că oamenii au încercat să deschidă portaluri. După experimentul Philadelphia, care a eșuat, a urmat proiectul Montauk, după numele bazei din Long Island unde doctorul Neumann a inventat „scaunul psihotronic”, cu ajutorul căruia un medium reușea să deschidă portaluri, călătorind prin tuneluri spiralate dintr-un loc în altul. Aceste experimente nu au fost niciodată recunoscute oficial și, cel mai probabil, nici nu vor fi prea curând. Există însă zone cu „porți” naturale, în care oamenii sunt teleportați în alte locuri în mod accidental.

Țara Luanei din Munții Buzăului din România este un loc în care se petrec adesea fenomene inexplicabile. Bătrânii povestesc că oamenii dispar într-un fel de ceață albastră sau sunt aruncați în alte locuri de o forță invizibilă. De obicei, teleportarea avea loc după ce respectivii descopereau comori. Într-o noapte, deasupra fostului schit Gavanele, pe Podul Manciului, oamenii au văzut flăcările despre care se spune că joacă pe comori. Unii dintre ei au săpat în respectivele locuri și „le-au apărut spaime, fel de fel de călugări și draci, care le-au luat mințile și i-au dus în alte locuri”. O altă poveste spune că „un oarecare Mătăreanu, săpând după o comoară, s-a trezit, după vreo săptămână, departe de acest loc, într-o poiană în pădure, unde l-au găsit oamenii cam zăpăcit la cap”.

În anii 1980 a avut loc un experiment militar într-o