Archive for the Telejurnal de (luat la) bord Category

Provocarea cărților

Posted in Aberaţii cu striaţii, Telejurnal de (luat la) bord on 11 Septembrie, 2014 by Claudiu-Gilian Chircu

??????????????????????????????????????????????????????????????????????????????

Nici n-am apucat să scăpăm de Ice Bucket Challenge, că a și apărut o altă modă pe Facebook: provocarea celor zece cărți. Chiar dacă am scăpat de provocarea cu gheața, din păcate n-am avut același noroc cu cărțile. M-am trezit provocat să numesc zece cărți care mi-au marcat existența și, bineînțeles, am refuzat să intru în joc. În primul rând, pentru că nu mă pasionează niciun fel de curent la modă, indiferent dacă vorbim despre Harlem Shake, Ice Bucket Challenge sau chestia asta. În al doilea, deoarece această provocare îmi pare inutilă. Cu ce ajută existența acestui curent? Ăia cu gheața măcar încearcă să strângă niște bani. Aici ce încercăm să facem? Să ne lăudăm că citim? Să arătăm că suntem mai inteligenți decât cei care își toarnă găleți cu gheață în freză? Sau să ne umplem timpul tastând titluri de cărți cât așteptăm vieți la Candy Crush? Ce va schimba provocarea asta dacă va ajunge la modă? Își vor face pițipoancele de acum înainte selfie-uri în biblioteci, în loc de băi, pentru că au văzut topurile ăstea de câte zece cărți? Nu se vor mai crăci pe paturi / mese de bar / sobe de teracotă, ci pe teancuri de cărți? Nu se vor mai fotografia cu boturile încordate sau cu decolteuri la vedere, ci cu ochelari pe nas, câte un creion în gură și fum ieșit din urechi? Tabloidele nu vor mai prezenta nimicuri din viețile plictisitoare ale vedetelor la fel de plictisitoare, ci recenzii la cărțile ăstea? Vor lua bac-ul mai mult de 22% dintre absolvenții de liceu pentru că brusc li se va deschide apetitul pentru citit? Manelele vor conține doar versuri de Eminescu, Arghezi sau Topârceanu? Iar mamele cocălarilor vor fi satisfăcute, pentru că vor primi în sfârșit câte o cratimă?

Pentru cine n-a înțeles refuzul meu de a participa la această provocare, am un răspuns mai simplu: n-am citit până acum decât cărți poștale, de joc, de credit, de Tarot, de vizită, de colorat sau de bucate. Și asta cu greu, pentru că nici măcar nu știu să citesc. Singura cultură cu care sunt familiarizat e cea de cartofi, cu care îmi umplu timpul liber. Nu țin cărți în casă decât pentru a arunca cu ele după țânțari, membri ai familiei sau martori de-ai lui Iehova care îmi apar ocazional la geam. Uneori le mai folosesc pentru a sparge pe ele nuci, pepeni și borcane. Pe cele mai groase mă urc pentru a părea mai înalt atunci când îmi fac selfie-uri în baie (în cadă, în chiuvetă sau pe WC). Paginile lor îmi sunt și mai utile, deoarece din ele îmi fac cornete în care îmi țin semințele de care nu mă despart sub nicio formă. Din păcate, paginilea astea nu pot înlocui hârtia igienică, deoarece cam zgârie… În rest, nu văd rostul cărților, pentru care sunt uciși într-un mod barbar atâția copaci nevinovați în fiecare an, eu neavând răbdare să citesc nici măcar SMS-urile mai lungi decât „cf? ejti bn?”. Ba cred că am și alergie la tuș, cerneală sau smoală, chestia aia neagră cu care sunt scrise literele de obicei în cărți… Luați-vă cărțile și băgați-vi-le în materia cenușie, că eu am tone de shaorma de îngurgitat, găleți cu gheață de turnat, manele de ascultat, telenovele de vizionat, selfie-uri sexoase de realizat și pițipoance de agățat, semințe de decojit, pirande de iubit și Armani de mirosit, valoare de etalat și invidie de creat, maneliști de admirat și rockeri de înjurat, iarbă de fumat și prafuri de inhalat, păcănele de păcănit și euroi de învârtit… Ooooooooooooooooooooooooooooooof, viața meaaaaaa…

Ca să nu fiu chiar întotdeauna cel care strică distracția oamenilor, și ca să mă simt și eu măcar puțin „trendy, fancy, cool”, nu o să opresc jocul la mine, însă îi schimb puțin regulile. Provoc pe toată lumea să citească un manual de fizică cuantică, cartea tehnică a unui tractor, Mahabharata în sanscrită, Biblia de la coadă la cap, Coranul cu voce tare și cu accent arab în fața Ambasadei Statelor Unite, o carte horror într-o noapte în cimitir și 50 Shades of Gray babelor întâlnite în autobuze. Dacă veți face toate astea, veți trece la nivelul 2 (nu știu care e, dar am timp să mă gândesc până termină toată lumea). Dacă nu… nu se va întâmpla nimic, pentru că e o provocare cretină.

Anunțuri

„Bunăciunea” supremă și boul așișderea

Posted in Telejurnal de (luat la) bord on 28 Martie, 2014 by Claudiu-Gilian Chircu

bunaciunea si boul

Astăzi, la sală, am întâlnit „bunăciunea” supremă, ca să mă exprim puțin plastic, pentru a fi înțeles de cei la care mă voi referi în cele ce urmează. O copilă de vreo 18 anișori, exact pe gustul meu din punct de vedere fizic. Brunetă, cu părul lung, prins într-o coadă lăsată timid pe umărul drept, cu un chip angelic împodobit cu o privire ce l-ar face până și pe Diavol să se înroșească, cu sâni mari, frumos conturați, fund bombat și un mijlocel subțire. Arăta ca o latino-americană abia ieșită din videoclipurile lui Pitbull. Sau, mai bine spus, o „mamacita” mioritică. Așa cum era de așteptat, n-am putut să-mi dezlipesc prea mult privirea de ea. Ba chiar mi-am început antrenamentul cu o încălzire ușoară pe bicicletă, exact în spatele ei, pentru a mă bucura de priveliștea oferită de o operă de artă aflată în alergare pe bandă. Și pentru a mă încălzi corespunzător, bineînțeles. După un sfert de oră, cu greu a reușit antrenorul meu să mă desprindă de bicicletă și să mă târască în capătul opus al sălii. A avut puțin de muncă, pentru că mă țineam de bicicletă cu mâinile, picioarele și vreo câțiva dinți. Cred că încă se mai găsesc vreo doi înfipți într-o pedală…
Cât m-am încălzit pe bicicletă, domnișoara care pedala lângă mine mi-a observat privirea ațintită în posteriorul „bunăciunii” de pe bandă. Și chiar am observat cu coada ochiului o ușoară grimasă, ce denota o evidentă urmă de dezgust. Draga mea, recunosc că sunt porc. Ca orice bărbat, de altfel. Dar nu orice fel de porc, ci unul sincer. Dacă și lui Dumnezeu îi place tot ce e frumos, cine sunt eu să îi contest gusturile? Latura mea artistică mă obligă să admir tot ce este frumos. Iar femeia rămâne, din punctul meu de vedere, opera de artă supremă. În cazul ăsta, de ce n-aș admira o astfel de capodoperă cu același interes cu care aș admira, de exemplu, Capela Sixtină? Pentru că nu e frumos? Pentru că nu asta ar face un gentleman? Mă consider un gentleman, însa unul atipic. Sunt unul care îi ține femeii cu o mână ușa de la intrarea restaurantului, în timp ce cu cealaltă o pleznește peste fund, unul care își tratează iubita ca pe o regină, mai puțin în dormitor, unde o transformă într-o curvă, unul care, în timpul unei banale plimbări, își lipește femeia de gard / perete / stâlp, doar pentru că vrea în acel moment să-i simtă gustul mătăsos al gâtului. O fi bine sau nu, prea puțin contează. Dar acum nu e vorba despre mine.
Din câte am aflat involuntar, unul dintre colegii de antrenament a ajuns în patul „bunăciunii” supreme și nu a putu pierde ocazia de a-i anunța pe toți că fata nu… „presteaza” prea bine, ca să mă folosesc de același limbaj plastic cu care am început. Ceea ce m-a cam dezamăgit. Nu „prestația” fetei, ci declarația respectivului. Asta presupunând că omul chiar a avut ocazia de a-i verifica „performanțele” și nu se comportă precum vulpea care nu ajunge la struguri. În cazul în care e adevărată mărturisirea, nu pot decât să spun: băi, prostul satului, tu chiar nu știi absolut nimic despre femei? O vorbă din bătrâni spune că nu există femei care nu știu să se f*tă, ci doar bărbați care nu știu să f*tă. Tu n-ai învățat până la vârsta asta că, de cele mai multe ori, femeile se mulează pe personalitatea bărbatului de lângă ele, comportamentul lor fiind influențat de felul de a fi al bărbatului? Iar regula asta se aplică mai ales actelor sexuale. Bărbatul este cel care deține de cele mai multe ori controlul, dirijând desfășurarea „acțiunii”, iar femeia se adaptează situației. Dacă tu ești un bou care doar dă din cur, la ce te aștepți din partea femeii? Să se rupă precum o starletă de filme porno la un interviu de angajare? Să-ți facă în loc de opturi numărul pi cu treizeci și cinci de zecimale după virgulă? N-ai vrea să-ți pregătească și un sandviș în timp ce te satisface, eventual să-și țină pe ceafă și halba ta de bere? Dacă pentru tine sexul presupune doar băgatul și scosul, e normal ca femeia să stea mai țeapănă decât o gonflabilă proaspăt vulcanizată. Ar avea dreptul să se și uite din când în când la ceas și chiar să te roage să te dai din dreptul televizorului, pentru că pierde lucruri cu adevărat palpitante din emisiunea lui Măruță. Știu că pare o idee nebunească, fantezistă pe alocuri, dar ce-ar fi să încerci și alte lucruri în timpul sexului? Cum ar fi mângâiatul, mușcatul, trasul ușor de păr, sărutatul, linsul, strânsul ușor de gât și de alte părți anatomice, vorbitul murdar, zgâriatul, pălmuitul peste fund, legatul cu cătușe de mâini, legatul cu o eșarfă la ochi, etc. Ce-ar fi să-ți citească în privire o pasiune nebună, de parcă ai vrea să o devorezi într-o clipă, însă preferi să te mai joci puțin cu prada ta, pentru a mări semnificativ extazul? Ce-ar fi să-i oferi sex sălbatic, animalic, fără limite de vreun fel, în timpul căruia să uite de lumea în care va fi nevoită să se întoarcă după ce terminați? Ce-ar fi să începi cu un preludiu în care să îi mângâi, săruți și dezmierzi fiecare centimetru pătrat de piele, nu doar părțile care te atrag pe tine? Nu trebuie să te strofoci prea mult timp, ca să nu-ți pierzi „înflăcărarea”. Un sfert de oră e de ajuns pentru început, dacă îți dai interesul. Ce crezi că s-ar întâmpla dacă ai face toate astea? S-ar trezi brusc o mică fiară în interiorul respectivei, eliberată din lanțurile rațiunii, și ți-ar oferi una dintre cele mai tari experiențe din viața ta. Din trei motive: 1. S-ar lăsa dusă de val și s-ar simți liberă să facă absolut orice îi trece prin cap; 2. S-ar simți datoare să te răsplătească pentru senzațiile pe care i le oferi; 3. Ar încerca să nu pară mai prejos decât celelalte care ți-au trecut prin pat și ar face tot posibilul să se ridice la nivelul așteptărilor tale. Astfel, nu doar ea ar fi fericită, ci și tu. Reîncarnare defectuoasă a lui Casanova, cum ar fi dacă, pentru prima oară în viața ta, ai fi taur, nu bou?
Mi-e silă de astfel de băieți (îmi pare rău, dar nu-i pot numi bărbați), la fel cum mi-e milă și de fetele (îmi pare rău, dar nu le pot numi femei) care îi suportă. Ele își merită soarta, iar ei doar masturbare excesivă. Însă, din păcate, nu toți primesc ceea ce merită atunci când merită…

Cere şi ţi se va da… prin gură

Posted in Telejurnal de (luat la) bord with tags , on 30 Iulie, 2008 by Claudiu-Gilian Chircu

Acum câteva luni am mers pentru ultima oară cu trenul. Nici n-am pus bine piciorul pe peronul Gării de Nord, că m-a şi abordat un tânăr destul de bine îmbrăcat, care nu prezenta niciun handicap fizic vizibil. Mi-a aruncat o privire de câine bătut cu propria sa labă şi m-a întrebat cu o voce aproape mieroasă: „N-aveţi să-mi daţi şi mie ceva de mâncare?” Deloc mişcat sufleteşte de milogeala tipului, i-am răspuns: „Contrar legendelor locale, nu umblu cu oala de borş la mine. Iar dacă aveam bani prea mulţi, nu mergeam cu trenul.” Profund dezamăgit, cerşetorul s-a înegrit la faţă şi a încercat din nou: „Dar mi-e foame…” I-am replicat cât se poate de sincer că nu-i dau nimic, dar l-am şi sfătuit prieteneşte să se ducă la muncă. „Eee… munca e grea!” mi-a aruncat cerşetorul şi a plecat înainte să-i explic că o să muncesc eu pentru a-l hrăni pe el când o trece România de grupe la Euro. Scăpând de fomist, m-am îndreptat câtre metrou. Nici n-am apucat să cobor bine scările, că am şi dat peste o bătrână care mi-a întins mâna şi m-a binecuvântat cu „Să vă dea Dumnezeu sănătate.” I-am dorit şi eu acelaşi lucru, bucuros că există şi oameni care se gândesc la binele altora, i-am strâns mâna politicos şi mi-am văzut mai departe de drum. În metrou, o ţigancă cu multe fuste colorate târâia un copil de o aripă şi ştrangula altul în braţe. „Daţi-mi şi mie un ban, că am copii…”, se tânguia ea. „Şi ce? Ţi i-am făcut eu? Tocmai de la mine te-ai gândit că primeşti pensie alimentară?” i-am răspuns eu. Ţiganca şi-a strâns puradeii şi a plecat bolborosind ceva într-un amestec de ţigănească şi română, din care n-am înţeles decât: „să moară familia mea dacă nu-mi pun io fraţii să te taie când cobori!” Din fericire, stolul ei probabil migrase în Italia, aşa că nu m-a tăiat nimeni. Dar mai e timp. Seara, mi-am luat femeia la o scurtă plimbare până la magazin. În faţa blocului ei, s-a apropiat de noi un individ negru şi dubios în acelaşi timp. Văzând că fumez, m-a întrebat dacă am o ţigară. Logic că aveam o ţigară, din moment ce fumam, că doar nu aprinsesem pe stradă un joint, pipa păcii sau vreun cocean de porumb. I-am răspuns că am şi am plecat mai departe. Ceva îmi spune că dubiosul ar fi vrut o ţigară dar, din moment ce nu a cerut, am presupus că e doar curios dacă am sau nu. În altă zi, în aceeaşi Capitală mult-iubită, plecasem cu femeia la o plimbare printr-un parc. La un moment dat, din partea opusă s-a apropiat de noi un grup de tineri de vreo 16-18 ani. Nişte haifaivări autentici, fete şi băieţi, cu ţoale şi frizuri la modă, ce râdeau de fiecare dată când se uitau unul la altul. În plus, mai şi vorbeau tare cât să-i audă tot cartierul, cu prescurtări ca pe mIRC şi chiar cu smiley faces. Unul dintre ei, cel mai „true” şi mai „cool”, s-a rupt de grup şi s-a îndreptat către noi. Era ras pe la tâmple iar pe restul podoabei capilare îşi turnase o găleată cu gel, cât să-i stea părul ţepos, de parcă se jucase cu un cui în priză. Avea un tricou „dă firmă” fără mâneci (cât să i se vadă tatuajele desenate cu pixul), pantaloni de apă adâncă (despre care nu ştii dacă sunt scurţi sau trei sferturi) şi o pereche de şlapi de gumă, probabil furaţi de la ştrand. Era „greu” de parcă gravitaţia acţiona dublu asupra lui, mergea clătinat iar pământul se cutremura sub paşii lui (probabil de râs). A ajuns la noi, mi-a aruncat o privire fioroasă şi m-a întrebat cu o voce neaşteptat de piţigăiată: „N-aveţi cumva o ţigară?” I-am răspuns că n-am şi imediat mi-am aprins una, apoi mi-am văzut de drum. „Greul” s-a uitat după mine uşor dezamăgit, apoi s-a întors la grupul său mai şmecher şi mai gălăgios, ca o găină care tocmai a găsit o mărgică în praful uliţei.

Dragi bucureşteni care aveţi obiceiul de a cerşi diferite lucruri, am un sfat pentru voi: nu îmi mai cereţi nici bani, nici ţigări, nici mâncare. Pentru simplul fapt că n-o să vă dau. S-a inventat un concept nou, care se numeşte muncă. O fi ea pentru animale, dar e o metodă de a obţine bani atunci când nu vă duce capul să furaţi. Bineînţeles că banii proveniţi din muncă cinstită nu vă vor ajunge pentru kile de ţoale de firmă, shopping la Milano, ieşiri în fiecare seară la Bambooci sau maşini decapotabile, cu care să agăţaţi o tonă de ciuciumbate. Dar măcar vă veţi permite şi voi ţigări şi mâncare, astfel încât să nu mai fiţi nevoiţi să vă milogiţi în public pentru ele. Dacă nu vă angajează nici dracu’, pentru că nu vă pricepeţi la nimic, vă garantez că întotdeauna se va găsi un loc pentru voi la sapă. Ori ceva mai lejer, pe măsura capacităţii voastre intelectuale, la vândut zarzavaturi în piaţă sau la măturat străzile sub egida Ecosalului. În plus, cerşitul nu se prea potriveşte cu aerele voastre de cei mai nambăr oan. Cum puteţi să vă mai spargeţi în figuri în faţa provincialilor care nici nu se compară cu voi, dar măcar au bani? Cum puteţi fi trandy, fancy, cool, true, adevăraţi, şmecheri, şucari, mondiali, baştani, jupâni şi talentaţi, când vă umiliţi pentru o ţigară sau pentru un leu aruncat în scârbă? Aveam pretenţii de la voi, spre deosebire de restul societăţii. E de ajuns că aţi dezamăgit pe toată lumea, nu mă dezamăgiţi şi pe mine.

Înţeleg că nu aveţi bani, minte, cultură generală, bun-simţ, viitor, etc… Dar nici măcar o urmă de mândrie?!?

DA!!!

Posted in Aberaţii cu striaţii, Telejurnal de (luat la) bord with tags , , , on 5 Iulie, 2008 by Claudiu-Gilian Chircu

Pentru că n-am mai scris de mult timp pe pagina asta, m-am gândit că e timpul să răspund la câteva întrebări care n-au fost şi nu vor fi vreodată puse. În primul rând, trebuie să mărturisesc că m-am plictisit de haifaivări. Sunt alţii care se ocupă exclusiv de acest subiect, şi o fac măcar mai des dacă nu mai bine ca mine. Poate vor mai apărea câţiva haifaivări pe aici, când dorul de ei mă va măcina prea tare. În schimb, am reuşit cu succes să combin această plictiseală cu lipsa chefului de a mai scrie. Dar pentru a nu da satisfacţie celor care cred că au scăpat de mine, voi mai abera din când în când. Exact ca acum.

Răspunsuri:
Da, am terminat facultatea. Da, de Litere (că la Numere nu mai aveau locuri). Da, la Jurnalism. Da, am luat licenţa. Da, a fost ziua mea (am împlinit 27 de ani şi 85 de kile). Da, am fost câteva zile la Bucureşti. Da, în continuare mi se pare cel mai de kkt oraş din câte am văzut. Da, încă mă uit la Stargate. Da, pentru a doua oară. Da, mai şi citesc. Da, cărţi. Da, îmi trebuie jocuri noi pentru Playstation. Da, înca îmi place Sudoku. Da, în continuare nu-mi pasă ce se întâmplă în jurul meu. Da, n-am de gând să mă schimb. Da, tot nu-mi pasă de părerea celorlalţi. Da, tot nu suport politica. Da, tot nu suport bucureştenii (parcă am mai zis asta…). Da, încă beau bere. Da, încă n-am de gând să mă însor prea curând. Da, încă n-am chelit. Da, încă am burtă. Da, încă lucrez la radio. Da, încă nu sunt plătit bine. Da, încă nu vreau să aud de masterat. Da, încă îmi place mitologia. Da, tot n-o suport pe Zăvoranca. Da, nici OTV-ul. Da, încă n-am nimic interesant de spus, care să schimbe lumea. Da, nici nu voi avea vreodată. Da, în continuare singurul meu complex e cel construit recent în spatele blocului meu. Da, încă nu suport americanii. Da, încă nu suport prostia. Da, încă nu sunt de acord cu capitalismul. Da, în continuare cred că cea mai mare prostie a omenirii este religia (de orice fel). Da, nu îl văd pe Dumnezeu ca majoritatea şi nici n-am de gând să o fac. Da, cred în extratereştri. Da, şi ei cred în mine. Da, nu suport martorii lui Iehova. Da, vreau să mai prind măcar unul, în amintirea vremurilor bune. Da, puteţi să credeţi că voi ajunge în Iad, deşi nici acolo n-am loc. Da, cred în fantome. Da, aud voci destul de des. Da, încă îmi plac poveştile. Da, încă mai vreau să ajung în Egipt. Da, încă nu suport masonii. Da, încă ţin cu Real Madrid. Da, încă mă cert cu oameni din diferite motive stupide. Da, aş bea o bere acum. Da, încă îmi place culoarea roşie. Da, nu ştiu dacă şi ea mă place. Da, n-o să mă înţeleagă nimeni vreodată în totalitate. Da, nici nu aştept asta. Da, încă mai am simţul umorului. Da, ştiu că nu se vede. Da, încă mai cred în cinste şi onoare. Da, încă mai caut adevărul. Da, încă sunt pesimist. Da, încă sunt realist. Da, încă sunt fericit. Da, încă sunt liber. Da, tot ce am e sufletul meu. Da, încă aberez. Da, încă nu-mi pasă câţi oameni am plictisit cu ce am scris până acum. Da, voi muri liber. Da, mai aveţi de aşteptat destul până atunci.


Şi un mare P.S. pentru fostul meu coleg de facultate, Iulian: da, m-am dat la toate fetele din serialul Degeneraţia Hai Faiv. Da, chiar şi la băieţi. Da, m-au refuzat cu toţii, iar eu am încercat să mă răzbun pe ei prin acest mini-serial. Da, încerc să agăţ pe net pentru că în realitate nu s-ar uita nici dracu’ la mine. Da, sunt urât, prost, mic şi negru în cerul gurii. Da, mă masturbez în faţa calculatorului de fiecare dată când văd o poză în care apare o strâmbă cu păr la cur. Da, sunt plin de frustrări. Da, sunt ultimul om de pe Pământ şi aştept să se învârtă invers planeta, ca să ajung primul. Da, tu ai făcut doar o glumă foarte bună, dar îmi lipseşte capacitatea cerebrală de a o înţelege. Da, n-aveam niciun drept să mă enervez, cum nici acum n-am dreptul de a-ţi da o replică. Da, eşti mai bun decât mine în orice. Da, te invidez cu fiecare celulă a corpului meu. Da, eşti soarele care îmi luminează existenţa scufundată în neantul prostiei din capul meu. Da, o să-mi botez toţi copii cu numele tău, indiferent dacă vor fi fete sau băieţi. Da, o să-ţi ridic o statuie şi o să-ţi compun un imn. Da, îl voi fredona zilnic, în diferite game. Da, cea mai mare realizare a mea e faptul că te-am cunoscut. Da, nu voi ajunge niciodată ca tine. Şi da, ăsta e un lucru bun.

Degeneraţia Hai Faiv (22)

Posted in Degeneraţia Facebook, Telejurnal de (luat la) bord on 10 Mai, 2008 by Claudiu-Gilian Chircu

Este bine ştiut faptul că mass-urile reprezintă esenţa vieţii de haifaivăr. Nu simţi că trăieşti cu adevărat dacă nu dai mai departe 163 de mass-uri pe zi, nu înainte de a le citi pe toate şi a copia într-un fişier word pe cele mai „funny” sau „sweet”. Acestea sunt păstrate doar pentru a le putea trimite tuturor din lista ta de încă 50 de ori, pentru că orice glumă este mai amuzantă cu cât o citeşti mai des.
Deoarece emisiunea mea se ocupă şi de dedicaţii sau mesaje, sunt nevoit ca în timpul emisiei să folosesc id-ul radioului. Iar cum majoritatea „prietenilor” din listă sunt sub 15-16 ani, primesc zilnic zeci de mass-uri. După ce primesc pentru a 47-a oară acelaşi mass, încep să-mi pierd calmul şi să întreb copiii de sănătate. Mai jos puteţi citi o discuţie aproximativ exactă cu o haifaivără de 13 anişori, care mi-a trimis ieri un mass de genul: „Scz d mass acu lam primit si yo. da dak trimeti la toata lumea din lista ta masu asta, apoi dai Ctrl+D, o satzi apara numele la pers. ubita la status!!!!!!! nu e vrajeala!!! incerca-ti k kiar asa e!!!!”

Eu: Ai incercat?
Crazy Rock Princess: da…. 😦
Eu: Si?
Crazy Rock Princess: si ce?
Eu:
Ti-a aparut numele la status?
Crazy Rock Princess: nu… doar mi sa inkis mesul… :(((((((
Eu: =)) =)) =)) =)) =))
Eu: Si nu te asteptai la asta?
Crazy Rock Princess: nu…
Eu:
Chiar credeai ca o sa-ti apara numele?!?
Crazy Rock Princess: da… 😦
Eu: De ce?
Crazy Rock Princess: nush…
Eu: :)))) Mersi pt. portia de ras. Tine-o tot asa ca esti tare. =))
Crazy Rock Princess: npc
Crazy Rock Princess: thxs

Când o persoană crede că iubirea are legătură cu messenger-ul şi chiar îţi mulţumeşte pentru că râzi de ea, tragi concluzia că acea persoană nu e chiar ceea ce numim noi geniu. Sau om. Iar dacă tot le plac haifaivărilor mass-urile, le dau şi eu unul:

„Dacă trimiţi acest mesaj tuturor celor pe care nu-i ai în listă, apoi spargi monitorul cu capul, torni apă fiartă peste unitatea centrală, îţi arunci telefonul pe geam şi îţi scrii numele cu un cui ruginit pe ecranul televizorului, îţi va apărea numele în buletin şi poza în ziare. Dacă nu trimiţi, vei fi blestemat 7 ani şi 3 minute, mă-ta n-o să te mai lase să stai pe net iar persoana iubită te va înşela cu cea mai bună prietenă a vecinei colegei surorii nepoatei vărului soacrei străbunicului unei fete pe care nu o cunoşti. Nu e vrăjeală! Dă mai departe până nu e prea târziu (adică 12-1 noaptea, când mă duc să mă culc).”

Doamne, cât îmi iubesc viaţa…

Posted in Telejurnal de (luat la) bord with tags , on 22 Iulie, 2007 by Claudiu-Gilian Chircu

Doamne, urăsc duminicile. Cum mă simt, mă întrebaţi? Perfect! Nici nu se putea mai bine! După ce m-am trezit la 9 ca să fac baie înainte de a veni căldura, bucuros şi cu chef de viaţă, a fost de ajuns să răspund un minut la telefon, că baia s-a şi ocupat. S-a trezit umflatul de frate al meu că vrea neaparat să facă baie în acel moment. Citez: „Dacă nu fac baie acum, nu mai am când să fac”. Ştiu că statul degeaba ocupă foarte mult timp din viaţa cuiva care nu vrea să muncească pentru că munca e obositoare, aşa că l-am lăsat să facă baie. Asta, dar şi faptul că hernia nu mi-a permis să-i scot cele o sută şi ceva de kile din cadă. Nu am înţeles de ce nu a putut să facă baie puţin mai târziu, mai ales că şi-a petrecut următoarele 4 ore mâncând, uitându-se la televizor, mâncând, uitându-se la televizor şi mâncând din nou. Dar dacă omul n-are timp, trebuie înţeles.

După ce a terminat grasul cu baia, m-am gândit că pot să mă spăl şi eu. Din păcate n-am fost mai rapid ca mama care, bineînţeles, trebuia neaparat să facă baie tocmai atunci. Iar după ea au urmat tata, câinele şi, probabil, papagaliţa. În tot acest timp, din cauza căldurii şi a faptului că nu aveam nimic altceva rece în frigider, am băut bere până mi s-a făcut rău. Şi m-am ales cu o stare de moleşeală combinată cu o ameţeală zdravănă şi un somn crâncen, presărate peste o usturime de stomac şi o durere în gât. Oricum, cât timp nu trebuie să vorbesc în public, totul e perfect. Că doar lucrez la radio, nu e ca şi cum mi-aş câştiga existenţa din asta…
Pe la vreo 3 şi ceva (după-amiaza, logic) s-a întrerupt curentul, lăsându-mă într-o stare profundă de plictiseală. Cum baia s-a eliberat în sfârşit, m-am hotărât să mă spăl. Nu îmi doream neaparat, dar cam trebuia. Asta pentru că muştele care zburau în jurul meu în ultimul timp s-au sinucis în grup, din cauza mirosului meu. A fost amuzant la început, dar m-a şi pus pe gânduri fapta lor. Nu mă întrebaţi ce au făcut ai mei în baie până la ora aia, că nu ştiu. Nici dacă spălau toată mobila din casă şi vreo 3 familii de vecini, n-ar fi durat 6 ore. Dar, pe de altă parte, de ce să se grăbească? Doar aşteptam numai eu să îmi vină rândul la baie…
În baie, lucrurile au mers ca şi celelalte până atunci. Exact după ce am dat drumul apei să curgă în cadă, s-a întrerupt apa rece. Aşa că m-am spălat cu o apă înfiorător de fierbinte, în ton cu aerul produs de caniculă. După vreo jumătate de oră în care am încercat să respir fără prea mult succes, am ieşit din cadă şi am plecat la radio. Corpul meu fiind foarte încălzit iar aerul aşişderea, tenul meu a căpătat o culoare verzuie, în timp ce plămânii mi se zbăteau simultan în încercarea de a găsi aer. Ceea ce mi-a creat o stare de moleşeală mult mai avansată, amestecată cu o durere groaznică de cap. Bineînţeles că ochii mei nu au suportat lumina puternică a soarelui, deoarece în ultima jumătate de oră stătusem în întuneric. Cu toate că mi-au creat senzaţia că ar avea nişte săbii ninja înfipte în ei, m-au condus totuşi până la maxi-taxi.
Cum nu se putea altfel, maxi-taxi-ul în care am urcat a mers cu geamurile deschise. Pentru că abia ieşisem din baie, m-a tras curentul instantaneu iar eu am reuşit să învăţ să tuşesc şi să strănut în acelaşi timp. Partea ciudată e că, deşi aerul care intra în maxi-taxi era fierbinte, aproape clocotit, transpiraţia care continua să mă irige a devenit rece ca gheaţa. Şi aşa am mari şanse să primesc pneumonia pe care mi-am dorit-o dintotdeauna. Cu toate că nici măcar nu e Crăciunul!

După un drum care a părut mai lung ca de obicei, în care am inventat 5 moduri diferite în care aş vrea să mor, am ajuns la radio. Aici aveam aer condiţionat, familia mea era departe. Ce puteam să cer mai mult? Greşeala e că am uitat de faptul că orice minune durează 3 zile. Sau 3 minute, în cazul meu. Astfel, s-a întrerupt curentul şi aici, făcând imposibilă funcţionarea aparatului de aer condiţionat. E uimitor cât de repede se poate încălzi o cămăruţă de 2/2 metri, în mai puţin de 5 minute. Când în sfârşit a venit curentul, programul meu ajunsese la final iar eu trebuia să mă îndrept spre casă. Unde mă aştepta iubitoarea mea familie (care nici n-a observat că am fost plecat).

În concluzie, a fost o zi minunată. Asta dacă sărim peste durerile de cap, ochi, urechi, dinţi şi stomac, plus ameţeala, starea de somnolenţă şi nervii care mi-au ţinut companie pe întreg parcursul zilei. Viaţa e atât de frumoasă! Cine vrea să facem schimb?

Copii, ce-ar fi dacă n-aţi mai traversa niciodată?

Posted in Aberaţii cu striaţii, Telejurnal de (luat la) bord with tags , , , , on 9 Iulie, 2007 by Claudiu-Gilian Chircu

Vineri noapte. Întuneric. Strada pustie. Eu – abia plecat de la radio, stând în staţia goală. Cu căştile în urechi şi cu Brooklyn Bounce bătându-mi în timpane mai tare decât vecinul care de două săptămâni îşi pune gresie în fiecare dimineaţă la 7, aşteptam răbdător autobuzul. Bineînţeles că au trecut pe lângă mine toate autobuzele care aveau traseu prin acea zonă (chiar şi unele de pe alte trasee), numai al meu nu. Mi s-a părut că văd şi un tramvai pe lângă mine (deşi nu există linii pentru aşa ceva pe acolo), dar am trecut cu vederea. Mi-am păstrat calmul ştiind că autobuzul meu va apărea cândva. Dacă nu, mersul pe jos face piciorul frumos. Cu puţin noroc, poate chiar pe amândouă.

După vreo 20 de minute de aşteptat, în care mi s-au micşorat dioptriile de la atât privit în zare după autobuz, a apărut în faţa mea o fată. Avea vreo 17-18 ani deşi, după cât de bine apreciez eu vârstele, putea foarte bine să aibă şi 40. Sărind peste aspectul nesemnificativ al vârstei, am observat că fata îmi făcea semne disperate, cu toate că era la un metru de mine. Gesticula puternic şi, considerând că are nevoie de spaţiu pentru a-şi lua zborul, m-am dat puţin în spate. Fata a continuat să gesticuleze şi să dea din buze, ca şi cum ar vorbi cu mine. Partea ciudată e că nu auzeam nimic din ce îmi spunea şi, ca să nu par nesimţit, am încercat să ghicesc ce vrea să-mi spună. De ce oare nu aud nimic decât Brooklyn Bounce??? Aaa… asta era. Mi-am scos căştile din urechi şi am aşteptat să repete ceea ce încerca sărmana să-mi spună de câteva secunde bune.

Cu o voce suavă, de spart borcane, m-a întrebat într-un mod atât de duios, încât am crezut că vrea să mă bată: „Pot să traversez pe aici?”. „Din partea mea, poţi să traversezi pe unde vrei. Nu e strada mea, aşa că nu trebuie să-mi ceri mie voie. Cât timp te fereşti de maşini, nu văd care ar fi problema”, i-am replicat eu. Fata mi-a răspuns cu aceeaşi voce baritonală, de parcă ar fi fumat chiştoace toată noaptea: „Da, dar e poliţia pe partea cealaltă. Eu ce fac?”. M-am uitat pe trotuarul celălalt şi, într-adevăr, erau vreo 5 poliţişti care îşi păzeau maşina. Sau poate făceau trotuarul, nu ştiu exact. Trecerea pentru pietoni era foarte aproape, la vreo 50 de metri de noi. Nu m-am întrebat de ce fata refuză să treacă pe acolo, ci m-am concentrat la dilema ei, de a traversa sau nu pe lângă poliţişti. Brusc, mi-au venit în minte câteva răspunsuri pe care aş fi vrut să i le dau, ca să o scot din ceaţă:

1. Să traverseze fără grijă de vreo 2-3 ori exact prin faţa poliţiştilor, eventual strigându-i „Garcea” (asta ca să fie sigură că o văd).

2. Să se urce pe blocul de alături şi să sară din viteză până pe trotuarul celălalt.

3. Să sape un tunel pe sub stradă, până pe partea cealaltă.

4. Să cheme un taxi care să o ducă pe celălalt trotuar.

5. Să ia un autobuz până la capăt şi înapoi, pentru că la întoarcere are staţia pe trotuarul unde vrea ea să ajungă.

6. Să încerce o săritură cu prăjina peste stradă.

7. Să se ducă acasă să se culce şi să încerce să traverseze a doua zi.

8. Să sune un prieten sau să ceară 50-50.

9. Să cumpere o vocală.

10. Să aştepte pînă se inventează teleportarea.

Deşi oricare dintre aceste răspunsuri ar fi fost, probabil, perfect pentru ea, nu i-am zis decât: „Poate ar fi mai bine să treci pe la zebră”. Foarte fericită, fata a fugit până la trecerea de pietoni, lăsându-mă cu mulţumirea că am rezolvat pentru cineva încă o problemă extrem de dificilă.

Concluzia – nu există. Doar un sfat pentru cei care vor avea în viitor dileme asemănătoare cu cea a fetei respective: copii, ce-ar fi dacă de acum înainte n-aţi mai traversa deloc? Dacă fiecare şi-ar trăi viaţa doar pe trotuarul său, lucrurile ar fi mult mai simple pentru toată lumea. Mai ales pentru sărmanii voştri părinţi.