Arhivă pentru dumnezeu

Misterele Bibliei: Elohim

Posted in Religia reînţeleasă with tags , , , , , , , , on 14 februarie, 2015 by Claudiu-Gilian Chircu

wmscog36

Cine a creat omul? Dumnezeu, desigur, vor răspunde credincioșii creștini, musulmani, evrei și nu numai. Nu întreb care Dumnezeu ci, mai degrabă, câți. Biblia spune că omul a fost făcut de un singur dumnezeu, ori de mai mulți? Deloc surprinzător, peste 99% dintre credincioși vor da răspunsul greșit.

În primul rând, ce înseamnă Dumnezeu? Este un cuvânt format din „Domnul” și „zeu”, mai corect scris „Domnul zeu”, asemănător cu „Adonai Yahweh” al evreilor, care apare de 310 ori în Biblie, format din „Adonai” („Domnul”) și „Yahweh” (numele dumnezeului evreilor). Deși poate fi un titlu al oricărei zeități, „Dumnezeu” se folosește mai des pentru a desemna o divinitate supremă. Cuvântul românesc „zeu” provine din cel al lui Zeus, regele zeilor în mitologia greacă. La rândul său, numele lui Zeus provine din cel al indianului Dyaus Pitar („Tatăl Cer”). Grecii și-au numit inițial conducătorul panteonului Dzeus Pater („Tatăl Dzeus”) și mai apoi doar Zeus. Tot de aici a apărut și numele Jupiter la romani. Cuvântul pentru „zeu” în latină, „deus”, provine tot din Dyaus și Dzeus. În română, „zeu” nu este decât numele divinității supreme din panteonul grecilor, fără terminația specifică limbii elene. „God” în engleză sau „gott” în germană, cuvinte ce semnifică atât substantivul comun „zeu”, cât și pe cel propriu „Dumnezeu”, sunt prescurtări ale proto-germanicului „godan”, care provine din sumerianul „gudan” („Taurul Cerului”), epitetul unuia dintre cei mai importanți zei mesopotamieni, Enlil.

În Biblie, dumnezeul evreilor are mai multe nume, cum ar fi…

Continuarea aici.

Reclame

16. Stargate

Posted in Secretele zeilor with tags , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , on 21 mai, 2013 by Claudiu-Gilian Chircu

Poartă a Marilor Porți ale Sferelor, deschide-mi-te! Stăpâne al Igigi, deschide-mi Poarta! Stăpâne al Annunaki, deschide-mi Poarta către Stele!” (Necronomicon)

Stargate

Pentru a înțelege nu doar cum au fugit Enki, Marduk și Iștar de furia lui Enlil la finalul celui de-al doilea mare război al zeilor, ci și adevărata istorie a Pământului, trebuie să dăm timpul înapoi, până la momentul sosirii Veghetorilor pe Terra. Cum au ajuns Enki și ai lui pe planeta noastră? „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer”, spunea Iisus în Evanghelia după Luca. Cea mai logică variantă este că au fost transportați cu o navă, pentru a confirma cuvintele lui Iisus. Însă, din păcate pentru el, nu există niciun mit care să sugereze acest lucru. Popoarele din Mesopotamia credeau că se putea ajunge în grădina zeilor printr-un tunel întunecat din muntele Masu, a cărui poartă era păzită de „oameni-scorpion”. Pentru scandinavi, lumea zeilor (Asgard) era legată de Pământ (Midgard) printr-un pod păzit de zeul Heimdall. Tot pe un pod, numit Ukibashi (păzit, de asemenea, de un zeu uriaș), coborau zeii japonezilor din cer pe Pământ. Iștar nu s-a îmbarcat într-o navă pentru a ajunge în „lumea de jos”, ci a trecut prin șapte porți, de asemenea păzite. În Cartea egipteană a morților se spune că, pentru a ajunge în regatul lui Osiris, sufletul trebuie să treacă prin mai multe porți păzite de demoni.

Stargate - EnkiAcest „tunel”, „pod / punte” sau „poartă”, ce leagă lumea noastră de a zeilor, ne duce cu gândul la un portal ce face legătura între două planete sau, mai bine zis, o „poartă stelară”. Indienii Zuni din Mexic chiar consideră că zeii lor, Kachinas, au venit din stele printr-un portal special, numit Sipapu. Există o tăbliță sumeriană care îl înfățișează pe Enki într-un astfel de portal, păzit de două ființe cu aspect înfricoșător (oameni-scorpion?). Alături se află Anu, cu mâinile în sân, expresia feței sale denotând o oarecare aversiune față de fiul său. E posibil ca această tăbliță să prezinte chiar momentul exilării lui Enki pe Pământ. Pictura Gonirea din Eden din 1445 a lui Giovanni di Paolo înfățișează, de asemenea, un astfel de portal, prin care sunt goniți Adam și Eva. În formă de cerc și ținut de Dumnezeu, portalul are pe margini niște simboluri. În interiorul său se observă o altă lume, cu un peisaj stâncos, diferit de cel din grădină, plin de vegetație. Așadar, pentru acest pictor, Adam și Eva au fost izgoniți printr-o „poartă stelară”, întocmai ca Enki în tăblița sumeriană. Același Giovanni di Paolo a desenat un portal asemănător, în care se află zeul roman Mercur. În plus, nenumărate picturi religioase îl înfățișează pe Iisus într-un fel de cerc, susținut de îngeri. O astfel de pictură este Judecata Finală a lui Giotto, realizată în 1305. În Tobias și Raphael, Rembrant a pictat, la rândul său, ceea ce poate fi considerat o „poartă stelară”. Indienii îl înfățișează de multe ori în sculpturi pe zeul Șiva într-un cerc straniu. Iar Șiva este numele dat de indieni lui Enki. La Val Camonica (în Italia), într-un desen rupestru din epoca de piatră se poate vedea o ciudată creatură, asemănătoare extratereștrilor cenușii, Stargate - Zei in America de Sud si Sumeraflată într-un cerc, pe marginea căruia se află alte ființe ciudate, oameni și broaște țestoase. Nu lipsesc din imagine șerpii și luna, simboluri ale lui Enki, alături de câteva stele. Pe o stelă sumeriană este sculptat zeul Ninurta în interiorul unei porți ce are pe margini niște simboluri necunoscute. Acest zeu ce poartă ceas la mână, cercel în ureche și un medalion în formă de cruce la gât, apasă cu degetul pe marginea porții, acolo unde probabil se află un buton. O sculptură izbitor de asemănătoare s-a descoperit pe continentul american, în care un zeu Anasazi se află într-o poartă asemănătoare cu cea a lui Ninurta. Poarta are aceeași formă și simboluri localizate în aceeași poziție ca și cea sumeriană. La fel ca Ninurta, și acest zeu are ceas la mână și medalion la gât. Spre deosebire de omologul său sumerian, zeul Anasazi poartă o cască în formă de animal, din care iese un tub ce se prinde undeva în spate.

La 800 de mile sud-est de Lima, în Peru, aproape de țărmul lacului Titicaca, se află Puerta de Mayu („poarta zeilor”). Conform legendelor inca, primul rege, Amaru Muru, a călătorit prin acea poartă, folosind un dispozitiv special pentru a activa ușa, transformând roca solidă într-o „poartă stelară”. Dispozitivul era un disc de aur care a căzut din cer. După ce a pășit prin poartă, Amaru Muru nu s-a mai întors niciodată. Legendele susțin că regele, cunoscut ca și „fratele spațiului”, a venit din alte lumi. Din lacul Titicaca, aflat în apropiere de acest loc, au fost văzute des ieșind OZN-uri, dar și umanoizi înalți, cu pielea albă.

O călătorie de genul teleportării este posibilă, lucru demonstrat de cercetătorii de la institutul Max Planck, care au Stargate - Aramu Muru din Perudematerializat particule subatomice și le-au materializat în altă parte. Dacă într-adevăr există o astfel de poartă, unde se află? Anticii considerau că, la un moment dat, se găsea în Babilon, numit de akkadieni Babili și de evrei Babel, care înseamnă „poarta zeilor”, orașul lui Marduk, fiul lui Enki. Potrivit tradiției, E-Saggila, templul lui Marduk, a fost construit întâi în orașul Eridu, având forma unui ziggurat, fiind numit „palatul Cerului și al Pământului”. Zeii au înălțat acest templu după ce Marduk a ucis-o pe Tiamat. Alături de E-Saggila, în Babilon a existat un ziggurat de origine necunoscută, datând dinaintea babilonienilor, restaurat de regele Nabopalassar (625-605 î.Hr.), întemeietorul dinastiilor caldeene, și de fiul său, Nabucodonosor II (605-562 î.Hr.), ce a impus hegemonia Noului Babilon în Orientul Apropiat. Herodot scria că acest ziggurat uriaș, numit Etemenanki sau Turnul Babel, era compus din șapte etaje, avea formă piramidală, cu baza descrescătoare spre vârf. Ultimul etaj era realizat din cărămizi acoperite cu un email albastru strălucitor, ce crea impresia că turnul se pierde în nesfârșirea cerului. Primul care a început restaurarea zigguratului, regele Nabopalassar, declara într-o inscripţie: „în acea vreme, Marduk mi-a poruncit să împlânt adânc în măruntaiele pământului temeliile turnului Babel, care se cutremurase înaintea domniei mele, gata să se prăbuşească, şi să-i ridic vârful până la cer.” Fiul acestuia, Nabucodonosor al II-lea (605-562 î.Hr.), care a terminat reconstrucţia turnului, completa: „zeul Marduk mi-a poruncit în legătură cu Etemenanki, turnul cu scări monumentale al Babilonului, care înainte de epoca mea fusese dărâmat şi se afla în ruine, să-i consolidez temeliile spirituale în sufletele oamenilor, iar vârfurile sale să atingă cerul. Am luat o prăjină şi eu însumi am măsurat dimensiunile. Pentru Marduk, stăpânul meu, m-am umilit şi mi-am scos tunica, însemnul rangului regal, şi am cărat pe umerii mei pământ şi cărămizi. În ceea ce-l priveşte pe Nabucodonosor, fiul meu prim-născut, cel mai drag inimii mele, l-am pus să care mortar, prinosuri de vin şi untdelemn, asemeni supuşilor mei.” Se spune că tot Nabucodonosor al II-lea a construit una dintre cele șapte minuni ale Gonirea din Edenlumii antice, grădinile suspendate din Babilon, pentru soția sa. Turnul Babel a rezistat până când, în 482 î.Hr., Babilonul, aflat sub ocupație persană, s-a răsculat împotriva cuceritorilor. Împăratul Xerses a înăbușit revolta și a dărâmat parțial monumentul. În 331 î.Hr., Alexandru Macedon a vrut să restaureze turnul, dar n-a apucat să-și finalizeze proiectul, murind de friguri. Mai târziu, edificiul a servit drept carieră pentru construcțiile din jur. A fost redus până la fundații, peste care a fost ridicată o clădire. Până în secolul trecut, omenirea a uitat adevăratul aspect al zigguratului. Pictorii renascentiști și l-au imaginat rotund, celebră fiind pictura lui Brueghel, care a servit ca model pentru clădirea Parlamentului European de la Strasbourg. Ruinele turnului au fost descoperite în 1913 de arheologul german Robert Koldewey, iar în 1980, fotografia fundației, realizată de un satelit sovietic, a arătat că edificiul a fost pătrat. Latura bazei era de 91,55 metri și era conceput din șapte trunchiuri de piramidă, etajele retrăgându-se succesiv. În interior se aflau trei scări: două laterale și una centrală, perpendiculară pe structura fundației, întocmai așa cum îl descrisese Herodot.

Părintele istoriei susținea că zeul Marduk își făcea apariția în fiecare an la ultimul etaj al zigguratul Etemenanki, acolo unde îl aștepta de fiecare dată câte o virgină, care îi devenea mireasă pentru o noapte. Dacă Babilon era „poarta zeilor” iar Marduk apărea în vârful Turnului Babel, e posibil ca acest ziggurat să fi fost „poarta stelară”. Numele turnului, Etemenanki, înseamnă în sumeriană „casa în care se întâlnesc Cerul și Pământul”, o descriere perfectă a unui dispozitiv de transport între două planete. Forma zigguratului este cea a unei scări, iar anticii ne-au lăsat numeroase descrieri ale unor „scări” cu ajutorul cărora se putea ajunge de pe Pământ în Cer ori viceversa.

În Biblie, în capitolul 28 al cărții Facerii, Iacov a visat „o scară sprijinită pe pământ”, care „cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea”. În vârful scării i s-a arătat Dumnezeu, care i-a spus că îi lasă moștenire lui și urmașilor săi acel pământ. Trezindu-se din somn, Iacov și-a spus: „Cât de înfricoşător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!” Apoi a schimbat denumirea acelui loc din Luz în Betel („casa Domnului”). Din acest loc, mult mai târziu, profetul Ilie a fost ridicat la cer de către „cDesen rupestru din Val Camonicaarul Domnului”.

Despre această „scară spre Cer”, Textele piramidelor spun că este „o scară pentru atingerea înălțimilor”. Treptele sale sunt descrise ca „trepte spre cer, care sunt întinse pentru ca regele să poata urca la cer”. Enunțul 478, în care se amintește de zeița Isis ca personificare a scării, afirmă: „Pentru orice spirit sau zeu care mă va ajuta când urc la ceruri pe scara zeilor; oasele mele sunt adunate pentru mine, membrele mele sunt adunate pentru mine și urc către cer în prezența zeului scării”. Un alt enunț din Textele Piramidelor spune: „O scară este împletită de Ra înaintea lui Osiris, o scară este împletită de Horus în fața tatălui său Osiris când merge către spirite, unul de o parte, celălalt de cealaltă parte, iar eu mă aflu între ei”. Tot în aceste texte se găsește o rugăciune pentru permiterea accesului faraonului Pepi I la „scara divină”:

Slavă ție, Scară divină,

Slavă ție, Scară a lui Seth.

Dreaptă să stai, scară a zeilor,

Dreaptă să stai, scară a lui Seth

Dreaptă să stai, scară a lui Horus

Cu care Osiris a ajuns în Cer…

Zeu al Scării

Cui îi vei da tu Scara zeilor?

Cui îi vei da tu Scara lui Seth,

Ca Pepi să urce și el la Cer,

Lui Ra ca servitor să-i slujească?

Fă ca scara zeilor să-i fie și lui Pepi dată,

Fă ca scara lui Seth lui Pepi sa îi fie dată

Ca Pepi sa urce la Cer în ea.

Cartea egipteană a morților spune că demonii au scări pentru urcat la cer, însă Pământul este locul lor preferat. Tot aici, în drumul său, decedatul ajunge la un moment dat la un obiect numit „Cel care te urcă la cer”, despre care se spune că este „cel care l-a purtat pe Seth la cer”. Unele texte sugerează că însuși Ra pregătește acest obiect, pentru „ca regele să se poată urca la cer”, iar în altele fiind vorba despre alți zei. Această scară este ilustrată în forma unui turn înalt cu trepte, numit de egipteni „djed”, un obiect asociat îndeaproape cu Osiris, ce are uneori în vârf un „ankh”, simbolul vieții. Într-un final, defunctului i se deschidea poarta, acesta exclamând:

Poarta Cerului s-a deschis!

Poarta Pământului s-a deschis!

Deschizătura ferestrei cerului s-a deschis!

Scara spre Cer s-a deschis,

Treptele luminii acum se văd…

Poarta dublă a Cerului s-a deschis.

Poarta dublă a lui Khehhu s-a deschis

Pentru Horus de la răsărit,

În zori.

Conform Coranului,  îngerul Gabriel l-a dus pe Mohammed de la Mecca la lerusalim, apoi l-a ridicat la ceruri, urcându-I pe o „scară a luminii”. Trecând prin cele șapte Ceruri, Mohammed a ajuns înaintea lui Allah. Dupa ce a primit poruncile divine, profetul a fost adus înapoi pe Pământ, cu ajutorul aceleiași scări.

În Gyelrap este scris că șapte zei ai luminii au coborât pe Pământ pe scara cerului. Tot în număr de șapte sunt acele făpturi „ca niște oameni albi” care, conform Cărții lui Enoh, l-au ridicat pe Enoh „departe de neamurile Pământului”, ducându-l într-un loc înalt, unde era un turn mare și coline joase. Să fie acel loc Babilonul? Iar acele făpturi să fie cei șapte mari zei ai cerului, adorați de babilonieni?

Stargate - Giovanni di Paolo - Primum MobileNumele akkadiano-babilonian pentru ziggurat era „zukiratu” („tubul sfântului duh”). Sumerienii îl numeau „”, cuvânt care se traduce prin „funie”. În Cartea egipteană a morților, ajuns în zona a șasea (asociată cu Osiris), decedatul, care caută „poarta spre Cer”, întâlnește doisprezece zei ce „țin funia în Duatși doisprezece ce „măsoară coarda”. Pentru tibetani, acum trei mii de ani, înțeleptul Shenrab Miwo (care a fondat tradiția Bon) a alunecat pe o frânghie din cer, direct pe vârful muntelui Kailash. Iar prințul indian exilat, numit Nyathri Tsenpo („rege al cărui tron a fost purtat pe umeri”), ce a devenit regele celor șase clanuri tibetane, putea oricând să ajungă în lumea zeilor datorită unei frânghii de lumină care îl lega de cer.

Dacă zigguratul Etemenanki din Babilon era într-adevăr o „poartă stelară”, cine l-a construit și cum a ajuns în ruine? Povestea Turnului Babel a fost consemnată de preotul babilonian Berossus în secolul al III-lea î.Hr., de istoricul Alexandru Polyhistor în secolul I î.Hr. și de istoricul grec Hestaeus. Însă Biblia ne oferă cea mai cunoscută variantă de răspuns. În capitolul 11 din Facerea ni se spune că, pe vremea când „era în tot pământul o singură limbă”, oamenii de la răsărit s-au oprit în Sumer și au început să construiască un oraș și un turn „al cărui vârf să ajungă la cer”. Care era motivul construirii unui asemenea colos? „Să ne facem faimă înainte de a ne împrăştia pe faţa a tot pământul!”, au spus ei. După ce au început lucrul „s-a pogorât Domnul să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor” și a spus: „Iată, toţi sunt de un neam şi o limbă au şi iată ce s-au apucat să facă şi nu se vor opri de la ceea ce şi-au pus în gând să facă. Haidem, dar, să ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul”. I-a împrăștiat pe oamenii care au renunțat la a mai construi și „de aceea s-a numit cetatea aceea Babilon, pentru că acolo a amestecat Domnul limbile a tot pământul şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului.” Un turn în Babilon care să atingă cerul nu poate fi decât zigguratul Etemenanki, al cărui ultim etaj acoperit cu un email albastru strălucitor crea această iluzie, după cum povestea Herodot. Însă povestea biblică, în loc să ofere răspunsuri, pare a fi inventată pentru a ascunde adevărul. Nu pare prea veridic faptul că, acum câteva milenii, un grup de oameni se credea în stare să construiască un colos care să atingă cerul, făcând această muncă titanică doar pentru celebritate. Iar o ființă superioară, aparent fără niciun motiv, s-a arătat deranjată de acest lucru și s-a hotărât să-i sperie pe oameni. Ba, mai mult, să le și amestece limbile. Nu se spune nimic despre vreo „poartă stelară” și nici cine erau acei oameni. Dar poate că răspunsul se găsește în alte părți…

Stargate - ShivaCălugărul Diego Duran, născut în 1537, scria în Historia de las Indias de Nueva Espana că indienii bătrâni din America i-au povestit despre „bărbați înalți cât muntele care au apărut și au pus stăpânire pe țară”. Acești uriași au hotărât să construiască un turn înalt până la cer, pentru a ajunge la Soare. Această relatare fiind foarte asemănătoare cu cea biblică, este foarte puțin probabil să se fi întâmplat același eveniment în două locuri diferite. Cel mai probabil, acei indieni au aflat povestea din același loc ca și evreii, adică Babilonul. Există o mare deosebire între legenda indienilor și cea biblică, ce ne poate conduce spre aflarea adevărului: constructorii turnului nu erau simpli oameni, ci unii „înalți cât muntele”. Și după cum ne transmit anticii, zeii erau de statură uriașă.

Cine erau acei zei? Răspunsul ni-l oferă un mit mesopotamian, care susține că, în urmă cu foarte mult timp, Marduk le-a cerut supuşilor săi să ridice un turn până la cer. Enlil nu a fost de acord cu acest lucru şi a dărâmat turnul, încurcând totodată limbile supuşilor lui Marduk. Într-o stelă aflată în prezent la muzeul Louvre din Paris, realizată prin 2.300 î.Hr. de Naram-Sin, regele Acadului, chiar e înfățișat un zeu uriaș ce strivește mulți oameni adunați lângă un turn. Acum, când știm personajele implicate în această poveste, putem stabili adevărul din spatele ei.

Cel care a comandat construirea turnului era Marduk. Tot el este cel care le-a cerut regilor Nabopalassar și Nabucodonosor II să-l refacă. Dacă acest turn era într-adevăr o „poartă stelară”, Marduk și familia sa aveau nevoie de el pentru a se întoarce acasă, pe planeta-mamă. Miturile hitite susțin că misiunea lui Marduk era de a ataca tărâmul celest al zeilor. Însă Enlil, cel trimis pe Pământ pentru a-i supraveghea pe exilați, nu le putea permite să-și părăsească închisoarea. Prin urmare le-a distrus turnul, adică „poarta stelară” pe care tocmai o construiau.

A fost într-adevăr construit Turnul Babel în Babilon? Se pare că nu. Babilonienii spuneau că, după ce Marduk a ucis-o pe Tiamat, zeii i-au construit un ziggurat în Eridu, orașul lui Enki, asemănător cu Etemenanki. Aspectul identic cu cel din Babilon și denumirea „palatul Cerului și al Pământului” ne fac să credem că era vorba tot despre o „poartă stelară”. Zigguratul din Eridu este mult mai vechi decât cel din Babilon, iar ruinele acestuia au relevat faptul că nu a fost niciodată terminat, construcția sa oprindu-se brusc, din motive necunoscute. Să nu uităm că Biblia susține că Domnul i-a împrăștiat pe constructorii turnului Babel înainte ca aceștia să-și termine opera. Unii dintre autorii babilonieni, care au scris în limba greacă, precum preotul Berossus, au înlocuit în lista regilor antediluvieni numele Eridu cu Babilon. Ambele orașe aveau temple numite E-Sagila iar unul dintre titlurile orașului Eridu era Nunki („locul măreț”), care mai târziu a devenit un titlu al Babilonului. Prin urmare, putem concluziona că Turnul Babel original a fost construit în orașul lui Enki, Eridu, dar și că Marduk a ridicat Babilonul ca o copie a orașului tatălui său, unde a clădit și o nouă Poartă.

Dar dacă erau capabili să construiască o astfel de „poartă stelară” pentru a evada, de ce Veghetorii nu au construit-o mai devreme? Se pare că Poarta avea nevoie de o componentă importantă, un dispozitiv care să o activeze. Acel dispozitiv nu exista în momentul sosirii Veghetorilor pe Pământ, ci a fost adus de Enlil în momentul în care s-a înscăunat pe tronul Terrei, alături de „me”-urile pe care zeul le păzea cu strășnicie în templul său din Nippur. Prin urmare, exilații erau nevoiți nu doar să-și construiască un turn, ci și să-i fure lui Enlil dispozitivul de activare a Porții.

Stargate - Florence Baptistry CeilingAșa cum ne-au obișnuit, sumerienii au consemnat și acest eveniment. În Mitul lui Zu, pasărea Zu a venit într-o zi în palatul lui Enlil. La un moment dat, zeul și-a lăsat singur musafirul și a plecat să facă baie. Profitând de moment, Zu, care într-un basorelief din Mesopotamia apare ca un cocoș demonic cu al treilea ochi în frunte, i-a furat sceptrul și alte câteva obiecte, luându-și zborul cu cea mai mare viteză. Observând că i-au dispărut lucrurile, Enlil le-a cerut zeilor să plece după hoț și să i le recupereze. Însă nimeni nu a avut curajul să facă acest lucru, în afară de Ninurta, fiul lui Enlil. Acesta și-a luat zborul în „pasărea” sa neagră, l-a ajuns din urmă pe Zu și, după o luptă crâncenă, l-a învins. Apoi a recuperat lucrurile furate și i le-a înapoiat tatălui său. Pentru această victorie a fost lăudat de toți zeii, care i-au oferit epitetul „eroul”.

Cine era acest Zu? Numele său înseamnă în sumeriană „înțelepciune”. Mai era numit Anzu sau Enzu, care se traduc prin „înțelepciunea cerului” sau „domnul înțelepciunii”. Acesta nu putea fi decât zeul înțelepciunii, Enki. Numele akkadian al zeului lunii, Sin, provine din Enzu. Cum în sumeriană silabele unui cuvânt își puteau schimba locul fără ca respectivul cuvânt să-și piardă sensul, Enzu a devenit Zuen sau Suen, nume din care a derivat Sin. Iar acesta, numit Nanna de sumerieni, era tot Enki. Enlil nu ar fi plecat să facă baie, lăsând un străin singur în casă, cu toate „me”-urile la dispoziție. Ar fi făcut asta doar în prezența unui apropiat, a unei rude. Al treilea ochi al lui Zu ne duce cu gândul la Șiva al indienilor, singurul zeu reprezentat cu al treilea ochi, care este nimeni altul decât Enki. Până și din frica zeilor din tabăra lui Enlil de a-l înfrunta înțelegem că Zu nu era un oarecare, ci un războinic feroce, deosebit de puternic. De fapt era cel mai puternic dușman pe care l-au întâlnit vreodată, conducătorul exilaților.

Ce a încercat să fure Enki? În casa lui Enlil din Nippur, în templul Ekur („casa ca un munte”), printre multele obiecte de preț se afla unul numit Duranki. Deși cercetătorii nu au reușit până acum să identifice acest obiect, putem încerca să dezlegăm misterul. În sumeriană, Duranki înseamnă „puntea dintre Cer și Pământ”. Prin urmare, era un dispozitiv care făcea legătura dintre planeta noastră și cea a zeilor, adică unul care activa „poarta stelară”. Probabil este vorba despre acel „disc de aur” folosit de Amaru Muru pentru a deschide „poarta spre Cer”.

Stargate - Giovanni di Paolo, MercurAcum pare să se fi făcut lumină în povestea Turnului Babel. Încercând să evadeze de pe planeta pe care a fost exilat, Enki i-a cerut fiului său să construiască o „poartă stelară” în orașul lor, Eridu. În timp ce „poarta” se construia, Enki a reușit să-i fure fratelui său dispozitivul care o activa. Intuind planul de evadare, Enlil și-a trimis fiul, pe Ninurta, să recupereze dispozitivul, în timp ce el a distrus „poarta”. De aceea sumerienii îl numeau de multe ori „cel care a despărțit Cerul (An) de Pământ (Ki)”. Nu există niciun mit care să susțină că Enlil a provocat divorțul celor două divinități, cum nu există nicio posibilitate logică să fi reușit la propriu să despartă cerul de Pământ. Cu toate astea, acea afirmație a fost interpretată ca referindu-se la cauzarea despărțirii celor două divinități, deși în realitate se referă doar la distrugerea „porții stelare”, rupând astfel legătura dintre planeta noastră și a zeilor. Legenda hitită Regatul din ceruri chiar afirmă că, pentru a-l învinge pe Ulli-Kummi, Teshub a primit din partea Consiliului Zeilor „lancea de aramă, cu care Cerul a fost despărțit de Pământ”. Adică arma cu care Enlil a distrus „poarta stelară” din Babilon.

Distrus în Eridu și reconstruit de câteva ori în Babilon, Turnul Babel și-a confirmat rolul de „poartă”, făcând o ultimă călătorie, de această dată nu doar în spațiu, ci și în timp. Pe 16 martie 1905, aflat la Uruk, germanul Helmuth Müller a văzut un ziggurat imens, format din șapte etaje piramidale de piatră, cel de la bază având latura de aproape un kilometru. Vârful  zigguratului părea sculptat în azurul cerului. După un timp, imaginea a dispărut treptat. Turnul văzut de Müller poate fi zigguratul Etemenanki, potrivindu-se perfect atât cu descrierea lui Herodot, cât și cu imaginea captată de satelitul sovietic în 1980. Pe lângă faptul că turnul a fost văzut în Uruk, nu în Babilon, și a apărut din neant, dispărând la fel, rămâne o mare problemă: a fost văzut cu opt ani înainte să fie descoperit. Iar Robert Koldewey a dezgropat doar niște ruine, pe când Helmuth Müller a văzut Turnul așa cum arăta acum mai bine de două milenii și jumătate. Să fie vorba despre o „fantomă” a turnului? Sau cineva, acum foarte mult timp, l-a folosit ca pe o poartă în timp, ajungând în viitor? Dacă Turnul Babel ar fi realizat o călătorie în timp, nu poate fi vorba despre cel din Babilon. Distanța mult prea mare dintre cele două orașe împiedică acest lucru. Însă Eridu se afla mult mai aproape de Uruk și putem presupune că, într-o anumită perioadă din trecut, turnul din Eridu putea fi zărit din locul pe care mai târziu s-a ridicat orașul Uruk.

Se pare că, deși Turnul Babel a fost distrus, alte „porți stelare” au fost construite. În Rig-Veda se spune că toți cei care părăsesc Pământul se opresc pe Lună, care este poarta lumii cerești. Doar cine răspunde la întrebările ei este autorizat să meargă mai departe. Ceea ce înseamnă că, la un moment dat, Poarta a fost construită pe Lună, probabil în timpul celui de-al doilea război al zeilor, de către Enlil. Să nu uităm de Puerta de Mayu din Peru, folosită de Amaru Muru pentru a părăsi Terra. Și totuși cea mai celebră astfel de poartă se află sub ochii noștri din cele mai vechi timpuri…

Turnul Babel a servit ca model pentru construirea zigguratelor, ce au dus la apariția piramidelor în trepte atât de des întâlnite în întreaga lume. De la acestea s-a ajuns la piramidele cu vârf. Prin construirea lor, strămoșii noștri încercau să creeze „porți” prin care să ajungă la zei. Urmând exemplul lui Osiris, faraonii se înmormântau în piramide pentru a trece prin „poarta stelară”. Niște texte egiptene liturgice antice arată că piramidele au fost considerate dispozitive menite să „deschidă în lături ușile firmamentului și să făurească un drum” pentru ca faraonul decedat să poată „urca în compania zeilor”. Corpul decedatului era mumificat, pentru a fi conservat până când respectivul va ajunge în lumea zeilor, care urmau să îi pună sufletul în trup, la fel cum au procedat Isis și Anubis cu Osiris. Cine i-a învățat pe oameni acest lucru? Nimeni alții decât zeii. Anubis este cel care a inventat îmbălsămarea, pe care le-a transmis-o preoților egipteni.

Deși în toată lumea se construiau piramide în trepte, egiptenii (și alte popoare după ei) au trecut la un model îmbunătățit, cu vârf ascuțit și laturi triunghiulare, netede. Dacă toate piramidele în trepte și zigguratele erau copii ale „porții zeilor”, Turnul Babel, egiptenii nu ar fi schimbat tiparul construcțiilor decât dacă ar fi avut un alt model, de asemenea, „divin”. Iar acel model nu poate fi decât Marea Piramidă de la Gizeh, cea mai veche din lume. Thomas Yeates chiar scria în 1833 că „Marea Piramidă a urmat curând Turnului Babel, având aceeași origine comună”.

De mii de ani, acest colos înflăcărează imaginația oamenilor și creează încontinuu controverse. Egiptologii conservatori încearcă din răsputeri să demonstreze că a fost construită de oameni, deși nu există nicio modalitate logică în care ar fi putut fi clădită de egiptenii de acum cinci milenii. În timp ce alte piramide și temple au pereții plini de hieroglife ce descriu scopul lor, Marea Piramidă nu are nici măcar un singur marcaj. Absolut toți faraonii, după ce ridicau o clădire, fie ea piramidă sau templu, aveau grijă să li se noteze pe pereții acestora numele. Pentru ca toată lumea să știe cine a fost autorul respectivei construcții. Marea Piramidă nu are absolut nicio inscripție, prin urmare nici numele vreunui faraon. Dacă o asemenea clădire impozantă, una dintre cele mari minuni ale lumii antice, ar fi fost construită de oameni, de ce nici măcar unul nu și-a atribuit meritul de a-i fi autor? Egiptologii se încăpățânează să-i atribuie faraonului Kheops acest merit, induși în eroare de consemnările lui Herodot. Însă în 1850, în ruinele templului Isis, a fost găsită o stelă ce se află astăzi la Muzeul Egiptean de la Cairo. Inscripția de pe stelă spune că faraonul Kheops a pus temeliile „casei lui Isis, stăpâna piramidei, lângă casa sfinxului”. Dacă Kheops o numea pe Isis „stăpâna piramidei”, acest lucru demonstrează că respectiva construcție exista deja în timpul respectivului faraon. În plus, stela confirmă și existența Sfinxului în acea perioadă. Dar dacă nu oamenii au realizat Marea Piramidă, atunci cine? Și cum?

În 1979, la Grenoble (Franța), la cel de-al doilea Congres internațional al egiptologilor, chimistul petrograf doctor Klemm a uimit asistența cu cercetările sale. A analizat 20 de probe petrografice diferite din Marea Piramidă și a constatat că fiecare piatră provenea din altă zonă a Egiptului. Deși un bloc de granit este în mod normal omogen în densitate, rocile cercetate de el erau mai dense în partea de jos decât în cea de sus. În plus, conțineau prea multe bule de aer. Cu cinci ani înainte, Stanford Research Institute din California a efectuat împreună cu oameni de știință de la Universitatea Ain-Shams din Cairo măsurători electromagnetice la Marea Piramidă. Rezultatele au fost haotice, undele de înaltă frecvență fiind complet absorbite de rocă. De unde rezultă că blocurile piramidei conțineau mai multă umiditate decât roca naturală. În urma calculelor făcute de computer a rezultat că piramida conținea câteva milioane de litri de apă. Profesorul Joseph Davidovits a concluzionat: „Blocurile sunt artificiale”. Același profesor, examinând la microscop probe petrografice din Marea Piramidă, a detectat urme de păr omenesc și chiar un fir întreg, lung de 21 de centimetri. Toate acestea demonstrează că blocurile de piatră, din care este formată piramida, au fost create artificial, lucru imposibil de realizat de egiptenii antici. Singurii deținători ai tehnologiei care să le permită realizarea blocurilor de piatră artificială erau extratereștrii, zeii din vechime.

AFGANPYRAMIDÎn noiembrie 2010, doctorul Ala Shaheen, şeful departamentului de arheologie al Universităţii din Cairo, a declarat că ar putea fi adevărată informaţia precum că extratereştrii au construit celebrele piramide egiptene. Fiind întrebat dacă aceste piramide ar putea conţine tehnologii extraterestre sau chiar un OZN în structura sa, dr. Shaheen a fost foarte vag în răspuns şi a declarat doar atât: „Nu pot confirma sau nega acest lucru, dar, în interiorul piramidei se află ceva ce nu aparţine lumii noastre”. Deşi delegaţii la conferinţa privind arhitectura Egiptului antic au fost şocaţi de această afirmaţie, dr. Shaheen a refuzat să facă alte declaraţii privind legătura extraterestră cu OZN-urile.James Hurtak, unul dintre liderii grupului Lab Nine, care s-a aflat multă vreme în legătură cu nouă entități ce se pretindeau a fi cei nouă mari zei egipteni ai Heliopolisului, scria că Cei Nouă i-au mărturisit că au construit Marea Piramidă ca „poartă stelară”. Dacă este adevărat, atunci se explică tehnologia extraterestră despre care vorbea doctorul Ala Shaheen. La ce anume se referea el? Pentru sumerieni, acel obiect pe care Enki a încercat să îl fure, pentru a activa „poarta stelară” din Babilon, se numea Duranki, adică „puntea dintre Cer și Pământ”. Duranki era depozitat în „centrul celor patru colțuri ale lumii”, în casa lui Enlil din Nippur. Însă acest oraș nu se află la mijlocul Pământului, indiferent cum ne-am măsura planeta. Și nici nu avem vreo dovadă că sumerienii ar fi considerat Nippurul ca fiind centrul lumii. Prin urmare, acel obiect aflat în mod obișnuit în Nippur, a ajuns la un moment dat într-un loc aflat într-adevăr în „centrul celor patru colțuri ale lumii”. În 1877, scriitorul și teologul Joseph Zeiss a demonstrat că Marea Piramidă din Egipt este construită la intersecția dintre cele mai lungi linii latitudinale și longitudinale. Cu alte cuvinte, la mijlocul planetei noastre. De unde rezultă că acest Duranki a ajuns în Marea Piramidă, confirmând scrierile sumeriene, informațiile primite de James Hurtak dar și descoperirile doctorului Ala Shaheen.

Am văzut că, pentru antici, „porțile stelare” aveau paznici, numiți de obicei heruvimi sau sfincși. Statui reprezentând acești sfincși erau postate la intrările în templele sau zigguratele din toată Mesopotamia, „păzindu-le” de intruși. La rândul lor, piramidele de la Gizeh sunt „păzite” de Marele Sfinx, numit de Cartea Morților și Textele PiramidelorMarele zeu care deschide porțile Pământului”. Pentru Istoricul Plutarh, cuvântul „sfinx” este pronunția grecească a egipteanului „shespanch”, care înseamnă „statuie vie”. Privirea Sfinxului este îndreptată de-a lungul paralelei de 30 de grade, pe care este construită nu doar Marea Piramidă, ci și orașul Eridu, locul în care exilații au încercat să construiască prima „poartă stelară”. Pe lângă acest gardian de piatră se pare că au existat și alții, conform Hitat, o culegere din secolul al XV-lea, ce cuprinde texte ale cronicarilor copţi, alcătuită de Muhammad Al Makrizi (1364-1442). Aici se spune că acela care a construit piramidele a pus sub fiecare dintre ele un idol, care să se lupte cu posibilii invadatori. Unul „stătea drept și avea cu el un soi de lance. În jurul creștetului său era încolăcit un șarpe, care se năpustea asupra oricui se apropia de paznic”. Altul ședea pe un tron, purta de asemenea o lance și avea ochi sclipitori, larg deschiși. Cine îl privea rămânea ca împietrit, neputându-se mișca, până murea. Adică îl paraliza dintr-o privire, la fel ca Medusa grecilor. Paznicul din a treia piramidă trăgea intrușii la el, îi prindea strâns și îi ținea încleștați până își dădeau duhul. În descrierea acestor „idoli” putem recunoaște niște mecanisme robotizate, asemenea „oamenilor-scorpion” din Sumer sau a demonilor din Cartea egipteană a morților.

De ce zeii au renunțat la modelul zigguratului și au trecut la cel piramidal, pentru a-și construi „porțile stelare”? După James Hurtak, piramidele sunt dispozitive ce captează energia venită din spațiu. Iar una dintre entitățile grupului Lab Nine, numită Tom, spunea că Marea Piramidă era utilizată pentru a aduce pe Pământ „energie” de la alte civilizații. Această uriașă cantitate de energie era captată prin acele coridoare înguste ce pornesc din cele două camere principale, a regelui și a reginei. Robert Bauval a demonstrat că coridorul sudic al camerei reginei este îndreptat către Sirius iar cel nordic spre Kohab din Carul Mic. Coridorul sudic al camerei regelui vizează steaua Zeta din Centura Orion, iar cel nordic este îndreptat spre Alpha Draconis. Aceste coridoare captau energia respectivelor stele, o canalizau în cele două camere principale, redirecționând-o apoi către poarta propriu-zisă, aflată în interiorul piramidei. În Dirga, aflată în templul lui Enlil din Nippur, ce pentru sumerieni se găsea în „centrul celor patru colțuri ale lumii”, erau depozitate prețioasele „tăblițe ale destinului”, alături de Duranki, „puntea dintre Cer și Pământ”. Așa cum am văzut deja, nu Nippurul se afla în centrul Pământului, ci Marea Piramidă de la Gizeh, construită la intersecția dintre cele mai lungi linii latitudinale și longitudinale. Dirga înseamnă „camera întunecată” sau „camera superioară”, ce ne duce cu gândul la una dintre cele două camere principale ale Marii Piramide. Aceasta era

Misterioasă ca eterul cel de sus,

Ca Zenitul Cerului.

Printre ale ei embleme…

Stelele îi erau însemn.

ME-ul e dus la perfecțiune.

Cuvintele sale sunt porunci…

Cuvintele lui sunt oracole divine.

Stargate - DHD langa TutankhamonEmbleme ale stelelor… Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib nota în Ştiri despre Egipt şi minunile sale că, la ordinul regelui Saurid, în piramide au fost „înglobate toate științele secrete ale egiptenilor, constelațiile au fost desenate pe ele”. În plus, „în piramida estică (Marea Piramidă) a ordonat să fie reprezentate diferite arcuri de pe cer și planetele (…) Acolo se mai găsesc stele fixe”. Adică ceea ce se găsea în Dirga sumerienilor, care nu era decât una dintre camerele Marii Piramide, un fel de centru de control al „porții stelare”, plin cu hărți celeste. Tot în această cameră se găsea și Duranki, acel „disc de aur” al incașilor. Strămoșii noștri au păstrat amintirea acelui disc împărțit în cadrane ce conțineau diferite constelații, transformându-l în cercul zodiacal. Maiașii l-au folosit ca model pentru calendarele lor, cel solar și cel venusian. Într-un basorelief egiptean, un ciudat cerc cu butoane este reprezentat lângă faraonul Tutankhamon și soția sa, Sitamon. Pe o tăbliță sumeriană din Sippar, de acum 5.500 de ani, un cerc împărțit în 8 cadrane apare lângă un zeu uriaș. Duranki, „puntea dintre Cer și Pământ”, obiectul misterios de care aveau nevoie cei ce foloseau „poarta”, era un dispozitiv de formare a adreselor. Poate cea mai bună reprezentare a sa este zodiacul mesopotamian, care avea forma unui cerc împărțit în 12 cadrane, în interiorul căruia se afla un alt cerc, divizat în șapte, la mijlocul căruia se afla un al treilea cerc, fiecare dintre aceste 20 de cadrane având desenate constelații.

Ipoteza Marii Piramide de la Gizeh ca „poartă stelară” a fost studiată (și parțial demonstrată) și din punct de vedere științific. În 1977 și 1987, inginerul electronist Joe Parr a efectuat experimente în Marea Piramidă de la Gizeh. Folosind aparatură inventată de el, Parr a măsurat proprietățile magnetice, electrice și radioactive ale piramidei. Astfel, a descoperit că piramida este înconjurată de un câmp energetic. Nu doar Marea Piramidă, ci toate. Acel câmp energetic fiind slab, Parr a dezvoltat în laboratorul său o metodă pentru a mări puterea câmpului. Într-o mini-piramidă, el a generat un nou câmp electromagnetic care, combinat cu energia piramidei, a reușit să creeze un fel de bulă energetică în jurul piramidei, ce a blocat toate tipurile cunoscute de radiații electromagnetice, inclusiv raze gamma. În urma experimentelor ulterioare, Parr a observat un alt fenomen ciudat: în interiorul câmpului electromagnetic, mini-piramida sa și-a pierdut greutatea. Ba, mai mult, a început să se miște într-o anumită direcție. Parr a calculat direcția câmpului energetic în care piramida sa încerca să se deplaseze, realizând că este vorba despre constelația Orion. El a concluzionat că mini-piramida sa era capabilă de a intra în hiperspațiu. Deși nu a reușit să demonstreze acest lucru, până în clipa morții sale Joe Parr a crezut că piramidele pot efectua călătorii în timp, dacă se descoperă cheia care le activează. Ținând cont de teoria corzilor din fizică, ce susține existența unor șase dimensiuni spațiale adiționale, alți cercetători au sugerat că piramidele ar putea fi dispozitive capabile de călătorii interdimensionale. Doctorul Patrick Flanagan afirma despre Marea Piramidă: „Cred că este o poartă sau un portal spre dimensiuni multiple, ce permite transmiterea de oameni, obiecte sau conștiințe din alte dimensiuni în dimensiunea noastră ”. Prin urmare, din punct de vedere științific, indiferent dacă este capabilă de călătorii în timp, în spațiu sau către alte dimensiuni, Marea Piramidă este în esența sa o „poartă stelară”, ceea ce anticii ne-au transmis deja de mii de ani.

Djedul lui Osiris, acel turn înalt cu trepte, simbolizând „poarta stelară”, avea adeseori reprezentat în vârf un ankh, crucea egipteană. Prezent în toate încăperile funerare ale faraonilor și nelipsit în icoSumer, Sippar - Zeul Shamash urias - 3.500 i.Hr.nografia lui Osiris, ankhul nu simboliza doar viața, așa cum consideră egiptologii, ci viața veșnică, din lumea zeilor. Egiptenii credeau că faraonul decedat va păși prin „poarta zeilor”, unde va trăi veșnic alături de Osiris. Compus dintr-o cruce (simbolul cerului la sumerieni) unită cu un cerc (Pământul), ankhul era un simbol al legăturii dintre cele două elemente, adică a „porții stelare”. Djedul reprezenta „poarta” propriu-zisă, zigguratul sau piramida, în vârful căruia se afla ankhul, adică portalul ce permitea călătoria. Ankhul egiptenilor mai poate fi privit ca un obiect asemănător literei grecești omega, aflat în vârful unui turn. Turnul este „poarta stelară”, construcția în sine, iar obiectul în forma literei omega seamănă izbitor cu portalul. Pe o tăbliță sumeriană apare un zeu ce ține în mână acest obiect, iar lângă el se află un cerc cu opt cadrane (Duranki, dispozitivul de formare a adreselor). Numele faraonilor și ale zeilor se scriau întotdeauna într-un cartuș, format din alungirea acestui „omega”. Numele zeilor și ale faraonilor, ce se considerau semizei, scrise în „omega” era modul egiptenilor de a simboliza faptul că „poarta stelară” era rezervată doar celor de origine divină, nu și muritorilor de rând. De aceea, în Cartea egipteană a morților, faraonul decedat declară paznicilor porților că este fiul ori reîncarnarea unui zeu: pentru a i se permite accesul prin „poarta stelară”. Numind fiecare paznic și spunând anumite cuvinte, ce ne duc cu gândul la parole de acces, faraonul își demonstrează originea divină. Cine ar putea ști parolele ori cunoaște paznicii dacă nu un zeu ori un semizeu? Același lucru l-a făcut și eroul Epopeii lui Ghilgameș: pentru a fi lăsat să plece către casa zeilor, a fost nevoit să anunțe paznicii că este semizeu. Despre parole vorbește și Rig-Veda când afirmă că doar cine răspunde la întrebările Lunii primește autorizația de a păși prin poarta lumii cerești. Cartea Necronomicon, scrisă în secolul al VIII-lea de către Abdhul Alhazred, cel supranumit „arabul nebun”, conține formulele magice necesare pentru a deschide „poarta către Dincolo”. Un lucru asemănător îl întâlnim și în mitul grecesc al lui Oedip, care a fost nevoit să răspundă la ghicitoarea Sfinxului pentru a putea să-și continuie drumul. Iar sfincșii, așa cum am văzut, erau gardienii „porților stelare”. Folosirea unei parole pentru a deschide o poartă a fost descrisă și în multe basme, cel mai cunoscut fiind cel a lui Ali Baba și cei 40 de hoți.

ninhursag-isis-inannaObiectul în forma literei omega, portalul, era simbolul zeiței sumeriene Ninhursag. Până și numele ei indică legătura cu „poarta”: Ninhursag înseamnă „stăpâna muntelui înalt”, adică a piramidei / zigguratului. Hitiții o considerau „zeița muntelui”, faraonul Kheops o numea „stăpâna piramidei” iar unele texte ale piramidelor o prezintă ca pe o personificare a „scării spre Cer”. Nu știm exact legătura dintre ea și „poarta stelară” dar e posibil ca Isis / Ninhursag să fi fost cea care a construit-o. Însă un mit sumerian, numit Inanna și Enki de către S. N. Kramer în Sumerian Mythology, poate să facă lumină în această privință. Ni se spune că Enki era paznicul „me”-urilor cerești, acele obiecte care conțineau toate planurile zeilor. Într-o zi, Inanna a venit în vizită la el,  călătorind în Barca Cerului. Încântat peste măsură de vizită, zeul a invitat-o la masă, unde s-a servit vin din belșug. După ce Enki s-a îmbătat, Inanna i-a cerut câteva „me”-uri. Beat și vrăjit de frumusețea zeiței, acesta i-a oferit șapte „me”-uri care, printre altele, conțineau informații despre temple, zidărie, tâmplărie, arta prelucrării metalelor, scriere și matematică. Văzându-se în posesia acestor date, Inanna s-a urcat în Barca Cerului și a fugit. Când s-a trezit din beție după câteva ore, Enki a observat dispariția prețioaselor planuri și și-a trimis un slujitor să le recupereze. Ajunsă din urmă, Inanna a refuzat să le înapoieze, susținând că zeul i le-a dat de bunăvoie. Raportându-i situația lui Enki, slujitorul a primit ordine să aducă Barca Cerului în Eridu, să recupereze „me”-urile apoi să o elibereze pe Inanna. Ajunși în Eridu, zeița și-a trimis pilotul navei „să salveze Barca Cerului și me-urile dăruite Inannei”. În timp ce ea a continuat disputa cu slujitorul lui Enki, pilotul a reușit să se furișeze și să îndeplinească ordinele stăpânei sale. Nu știm cum s-a terminat povestea, însă cert este că zeița a rămas în posesia acelor „me”-uri, după cum demonstrează numeroase imnuri închinate ei cu această ocazie.

Stargate - DHD ca zodiac MesopotamiamA furat într-adevăr Inanna cele șapte „me”-uri de la Enki? Mitologia sumeriană susține că Enlil era cel care păzea aceste informații, nicidecum fratele său exilat. Iar mesopotamienii nu o dată au atribuit lui Enki faptele lui Enlil, și invers. Cel mai bun exemplu rămâne mitul violului, unde Enlil este considerat făptașul, deși în realitate era vorba despre Enki. În plus, soția lui Enki locuia cu el, nefiind nevoie să vină în casa lui din altă zonă. Și nici nu i-ar fi furat ceva, ținând cont că făceau parte din aceeași tabără. Prin urmare, adevărul din spatele mitului este că Inanna i-a furat lui Enlil acele „me”-uri, dispozitive ce conțineau diverse informații. Ce conțineau ele? Dacă le eliminăm pe acelea despre ritualurile preoțești și arte, rămân exact cele necesare pentru a putea construi o „poartă stelară” (arhitectură, zidărie, tâmplărie, prelucrarea metalelor, matematică). Cu ajutorul acestor date, Inanna / Ninhursag a realizat planurile „porții stelare”, acesta fiind motivul pentru care era considerată „doamna muntelui” sau „stăpâna piramidei”. Acest episod s-a petrecut probabil înainte de construirea Turnului Babel, înainte de începutul celui de-al doilea război al zeilor, pe vremea când Marduk cerea tronul Pământului în fața Consiliului Zeilor și înainte ca mama sa să treacă de partea lui Enlil. Pentru a construi o „poartă stelară” în Eridu, Veghetorii s-au hotărât să fure informațiile necesare de la Enlil. Ninhursag a pus mâna pe ele și a întocmit proiectul arhitectural, pe care l-a înmânat fiului său, Marduk, care a început să construiască Poarta. Studiind informațiile din „me”-uri și-au dat seama că mai au nevoie de o componentă, și anume dispozitivul de formare. Care, din păcate, se afla tot în posesia lui Enlil. Deoarece Ninhursag nu putea apărea în fața lui Enlil, Enki a făcut acest lucru, probabil pentru a-i înapoia prețioasele „me”-uri (de care nu mai avea nevoie, după ce a extras din ele toate informațiile necesare). Apoi, când a rămas singur, a furat dispozitivul de care aveau nevoie și a fugit. Din păcate pentru ei, planul le-a fost dejucat, Enlil distrugând „poarta” iar Ninurta recuperând Duranki-ul. Însă exilații nu s-au dat bătuți, construindu-și până la urmă în Egipt nu o „poartă”, ci două.

The_work_of_the_Anunnaki_by_osiris9Culegerea Hitat ne ajută să aflăm și perioada în care au fost construite piramidele de la Gizeh. Cronicarul Al Haukali spunea că ele au fost ridicate numai ca un dig de apărare împotriva Potopului. Capitolul 33 afirmă că zeul Hermes Trismegistos a citit în stele despre venirea Diluviului, drept pentru care a ordonat ridicarea piramidelor în care a ascuns comori, scrieri ale învăţaţilor şi tot ce trebuia salvat de la dispariţie. Învăţatul Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib nota în Ştiri despre Egipt şi minunile sale că regele Saurid a avut un vis în care „Pământul s-a întors pe dos cu tot cu locuitorii săi, îngroziţi, oamenii au fugit care încotro, stelele cădeau, se loveau unele de altele făcând un zgomot asurzitor”. Regele nu a povestit nimănui visul său dar, după câteva zile, a visat ceva asemănător. Atunci i-a chemat pe toţi cei 130 de prezicători ai săi şi le-a povestit ambele vise. El le-au desluşit spunând că în lume se va petrece un eveniment important. Va veni Potopul şi după aceea o vâlvătaie, coborâtă din constelaţia Leului, ca să treacă lumea prin foc (bătălia finală dintre Enlil și Marduk). Auzind aceste lucruri, Saurid s-a hotărât să ridice piramidele de la Gizeh. „În piramide şi în acoperişurile lor, în pereţi şi coloane, au fost înglobate toate ştiinţele secrete ale egiptenilor, constelaţiile au fost desenate pe ele (…) în plus şi ştiinţa talismanelor, aritmetica şi geometria (…), clare pentru cei care le cunoşteau scrierea”. După cum relatau copții, pe piramide era o inscripție în care era scris: „Eu, Saurid, regele, am ridicat această piramidă în această vreme și am avut nevoie de șase ani întregi până a fost gata”.

Acest rege necunoscut, Saurid, a fost identificat cu cel numit de greci Hermes Trismegistos, adică Enoh al evreilor sau Nabu al babilonienilor. Dacă piramidele au fost construite ca „porți stelare” înainte de Potop, fără îndoială că scopul lor era de a-i ajuta pe Veghetori să se salveze de urgia iminentă. Pentru a nu atrage din nou atenția lui Enlil, la fel ca în Eridu, a fost însărcinat muritorul Enoh / Saurid / Nabu cu ridicarea piramidelor. Pentru curioși, Marea Piramidă era templul lui Marduk, iar celelalte două doar locuințe pentru Enoh / Solomon și soția sa. I-au fost arătate planurile piramidelor, conform Cărții lui Enoh, iar Enoh a trecut la treabă, angajându-se în construirea lor mii de oameni și chiar Veghetori („demonii” din legendele lui Solomon). Hitat susține că doar primele două au fost construite în acea perioadă, cea mai mică fiind ridicată mai târziu. Două „porți stelare” înseamnă călătorii spre două locații diferite, care nu pot fi decât cele mai apropiate planete de Terra, Venus și Marte.

Pe 21 august 1993, NASA a pierdut definitiv, în condiții suspecte, legătura cu sonda Mars Observer. Până în acel moment, șapte sonde americane și sovietice au fost scoase din uz complet, parțial sau temporar, între Pământ și Marte. Pe 24 septembrie 1999, Mars Climat Orbiter s-a prăbușit pe Marte, în loc să se înscrie pe orbită. Iar pe pe 8 decembrie, în același an, s-a pierdut legătura cu sonda Mars Polar Lander, care trebuia să coboare lin pe suprafața marțiană, împreună cu microsondele Deep Space 2. Cauzele incidentelor au rămas necunoscute. Însă răspunsul s-a aflat cu câțiva ani înainte. Pe 7 iulie 1988, sovieticii au lansat către Marte sonda Phobos 1, iar peste cinci zile una geamănă, Phobos 2. După două luni s-a pierdut legătura cu Phobos 1. A doua sondă a ajuns în preajma planetei Marte, însă pe 25 martie 1989 s-a pierdut brusc contactul cu ea. La trei luni după incident, autoritățile sovietice au făcut publică ultima imagine recepționată de Phobos 2: o umbră eliptică, neagră, extrem de alungită și ascuțită la capete, cu lungimea estimată la 20 de kilometri, profilându-se pe suprafața Planetei Roșii. În 1991, la o conferință din Statele Unite despre OZN-uri, doctorul Marina Popovici a prezentat oficial ultima imagine a sondei, pe care o avea de la astronautul Alexei Leonov. Înregistrarea, arătată publicului pe 22 noiembrie 1991 în emisiunea lui Larry King, înfățișează un obiect cilindric, cu lungimea estimată la 20 de kilometri și diametrul de 1,5 kilometri, plutind în apropierea satelitului marțian Phobos. Din acel obiect a țâșnit o rază care a lovit din plin sonda pământenilor.

Marte - ChipulÎn 2002, sonda spațială Mars Odyssey a detectat uriașe întinderi de gheață sub solul marțian. Iar unde este apă, indiferent de starea ei de agregare, există și viață. Matt Golombek, colaborator al NASA la misiunea Pathfinder, scria că pe Marte sunt brazde apărute în urma unor inundații catastrofale. Mariner 9 a fotografiat în regiunea ecuatorială a acestei planete niște formațiuni ciudate, ce seamănă cu două roți dințate, în jurul cărora apar mai multe linii duble, curbe sau drepte. Sonda rusească Phobos 2 a identificat pe Marte o zonă acoperită cu o rețea de linii drepte, scurte sau lungi, subțiri ori groase, precum și forme rectangulare. Doctorul John Becklake de la Muzeul de Științe din Londra le asemăna cu „modelul unui oraș, larg de 60 de kilometri”. Pe Marte s-au descoperit și forme de relief care se aseamănă cu piramide, ce imită constelația Pleiadelor, un chip și alcătuiri ciudate numite „fortăreața”, „orașul” sau „faleza”. La poalele vulcanului marțian Olympus Mons, înalt de 22 de kilometri, există niște excavații dreptunghiulare, care au dus la presupunerea că ar fi cariere sau mine. În 1983 și 1984, profesorul Courtney Brown a făcut mai multe „călătorii de cercetare” prin clarviziune pe Marte, unde a văzut o piramidă și un vulcan ce erupea în apropierea ei, supraviețuitorii trăind în subteranul complexului Cydonia. Acești marțieni erau la nivelul tehnologic al Egiptului antic. Iar pe suprafața satelitului marțian Phobos s-au găsit mai multe formațiuni de origine misterioasă, între care un monolit paralelipipedic vertical, ce seamănă cu un bloc turn de 30-40 de etaje, înălțimea sa fiind de 3-4 ori mai mare decât lățimea. În Two-Thirds din 1993, David P. Myers și David S. Percy scriau că extratereștri din Altea au colonizat Marte, unde au construit complexul Cydonia, iar pe Terra au ridicat piramidele de la Gizeh și Sfinxul. Același lucru îl afirmau  și Cei Nouă, entitățile cu care grupul Lab Nine s-a aflat câteva decenii în contact.

Dacă una dintre piramidele de la Gizeh a fost folosită ca poartă către Marte, atunci se explică prezența orașele asemănătoare celor din Egiptul antic și piramidele pe planeta roșie. Cum rămâne însă cu cel de-al doilea refugiu al exilaților?

Venus, care se află la 108 milioane kilometri de Soare, are un diametru asemănător Terrei: 12.140 kilometri față de 12.756 kilometri. La fiecare 19 luni, Venus ajunge la distanța cea mai mică de Terra, 40 milioane de kilometri. Cu o temperatură de 460 grade celsius, vânturi de 350 km / oră și nori de acid sulfuric groși de 50 de kilometri, Venus nu pare o planetă capabilă să susțină viața. Însă George Adamski susținea că a fost luat de către „frații spațiali” într-o călătorie pe Venus, unde a văzut minunile unei civilizații mult mai avansate decât a noastră. El a descris în călătoria sa cosmică efectele traversării unei centuri de radiații în jurul Pământului. Deși inițial a fost ridiculizat, peste câțiva ani s-au descoperit centurile de radiații Van Allen iar în 1962 astronautul John Glenn a semnalat efecte surprinzător de asemănătoare cu cele descrise de Adamski. Ruth Norman pretindea că a efectuat numeroase călătorii prin „proiecție astrală” și că a avut numeroase contacte prin clarviziune cu ființe de pe Marte și Venus. Într-un interviu acordat sub supravegherea serviciilor militare americane, venusianul Estes Plateau susținea că strămoșii venusienilor au plecat de pe Pământ cu mult timp în urmă și că, în prezent, un guvern interplanetar își are sediul pe Venus, „planeta principală a sistemului nostru solar”. Extraterestrul Val Thorn, care în martie 1957 a stat de vorbă cu președintele Statelor Unite din acel moment, Richard Nixon, susținea că vine de pe Venus, acolo unde are o locuință subterană. Jan Van Helsing scria că, în 1943, Hitler și Stalin au primit vizitele unor venusieni iar, mai târziu, la fel a pățit și Winston Churchill. Cele trei ființe înalte, ocupante ale OZN-ului prăbușit pe 7 ianuarie 1948 în Statele Unite, spuneau că vin de pe Venus pentru a observa progresul omenirii în ce privește călătoriile interplanetare și războiul atomic. Prin anul 400, gramaticianul sanscrit Panini scria în Călătoriile lui Panini că inițiații sunt luați adesea în plimbare de extratereștri către Venus. În secolele XVII și XVIII, un misterios satelit artificial a fost zărit lângă Venus de astronomi eminenți ca Montagne, Cassini sau Short. Iar fizicianul rus M. Agrest a afirmat că în faimoasa Grotă din Kohistan (în India) există un desen ce înfățișează Pământul și Venus unite printr-o linie de săgeți direcționate. Ulterior, Reuth Reyno, fizician la Universitatea din Pundjab, a trimis o informare la NASA, în care se arăta absolut convinsă că Venus este locuită de urmașii unei vechi civilizații din Valea Indului, care în mileniul al III-lea î.Hr. au plecat pentru a se salva de un cataclism planetar. Sondele spațiale au constatat că pe Venus a existat apă, chiar mări și oceane, ceea ce face posibilă prezența vieții.

Poate cea mai serioasă astfel de relatare este cea care vine din partea armatei americane. Pe 6 octombrie 1952, colonelul John B. Richardson și șapte tineri piloți au primit de la președintele Eisenhower un plic cu instrucțiuni pentru o dublă călătorie: în interiorul Pământului și pe Venus. În jurnalul de bord, din care doar o mică parte a ajuns publică, colonelul Richardson scria că distanța Terra – Venus poate fi parcursă în ore sau zile, în funcție de viteza navei. Venus seamănă foarte mult cu Pământul, nu sunt probleme cu oxigenul și este condusă de un împărat. Venusienii sunt urmașii pământenilor, strămoșii lor venind din orașul Phantuum de sub gheața Antarcticii, ale cărui ruine au fost descoperite acum câțiva ani și cercetate de americani, englezi și canadieni. De asemenea, venusienii pot lecui orice tip de boală în 24 de ore, folosind tunuri cu laser. Maiorul canadian Lynch, adjunctul colonelului Richardson, a scris un raport complet la întoarcerea de pe Venus, din care rezultă că 90 la sută dintre fecundări se fac în eprubetă, motiv pentru care nu există nou-născuți cu malformații și nici delicte sexuale. Conform legilor existente, cei cu însușiri nedorite nu au voie să aibă copii (la fel ca la incași). Portul general este un veșmânt alb și sandale, iar când plouă, venusienii umblă desculți. Alimentația lor e pe bază genetică: legumele se cultivă în sere uriașe iar sucul lor este comprimat în pastile foarte concentrate. Locuințele acestora sunt realizate aproape intergral din materiale sintetice.

220px-Venus_globeVenus era singura stea adorată de azteci, marea lor venerație fiind manifestată prin sacrificii sângeroase. Maiașii foloseau două calendare: unul solar și unul venusian. În teosofie, Sanat Kumara a venit acum 18,5 milioane de ani dintr-un plan eteric al planetei Venus pentru a ajuta pământenii să evolueze spiritual. Toate culturile au venerat această planetă, ceea ce înseamnă că ceva important s-a petrecut acolo. Poate că într-adevăr Venus a fost al doilea refugiu al exilaților de pe Pământ, alături de Marte. Conform lui Herodot, vârful Marii Piramide de la Gizeh era inițial acoperit cu plăci de cupru cristalin, cuprul fiind asociat cu Venus. Planeta Marte era asociată cu fierul, iar Hitat ne spune că regele Saurid, pe lângă diverse comori, a ascuns în cea de-a doua piramidă unelte de fier. Ceea ce ne face să credem că Marea Piramidă a fost folosită ca „poartă stelară” către Venus, iar a doua, cea atribuită lui Kefren, către Marte. Aceste două porți ar putea reprezenta cele două turnuri atât de des întâlnite în arhitectura arabă, dar și cele două djeduri (turnuri cu trepte) postate în fața templului lui Osiris din Abydos.

Fugind de Potop, exilații s-au împărțit în două: o parte fiind evacuați pe Venus și o parte pe Marte. Mulțumită strămoșilor noștri, putem afla și cine se conducea cele două grupuri. Enki și fiica sa, Iștar, erau asociați cu planeta Venus, în timp ce Marduk, fiul lui Enki, cu Marte. Prin urmare, oamenii au asociat divinitățile cu planetele pe care acestea s-au refugiat. „Până și zeilor li s-a făcut frică de puhoi. Au dat înapoi, s-au urcat în cerul lui Anu și s-au chircit pe la margini”, povestea Epopeea lui Ghilgameș. Campionul Veghetorilor, Marduk, a fugit după ce a fost învins de unchiul său în bătălia finală a celui de-al doilea război. Ajunși pe Venus și Marte, fugarii nu au rămas prea mult timp, deoarece au fost descoperiți de Enlil, care a distrus cele două planete, forțându-i pe exilați să se întoarcă în „închisoarea” lor, Terra. Condițiile de viață neprielnice pe ambele planete, care au susținut în trecut viața, sunt urmarea unui atac cu arme asemănătoare celor atomice. Pentru acest atac, Enlil și-a folosit probabil uriașa navă, Luna, adusă pentru a crea era glaciară pe Pământ. Istoria chineză chiar consemnează că intrarea lui Venus în Lună era considerată de prezicători o prevestire pentru moartea unei mari mulțimi de oameni. Matematicienii Dion din Neapole și Adraste din Cryzic susțineau că, sub domnia regelui legendar Phoroneus, unele corpuri cerești neidentificate au schimbat culoarea, dimensiunile și orbita planetei Hesperia (Venus), după care s-a declanșat Potopul. Calcule mai recente stabilesc faptul că Venus s-a aflat mai aproape de Terra cu 17 milioane de kilometri. Vechiul text astronomic chinez Sut-Șeu afirmă că, la un moment dat, „Venus era vizibilă în plină zi, și pe Pământ rivaliza în strălucire cu Soarele”. O altă lucrare chinezească, compusă din 4.320 de volume, despre care se spunea că fusese moştenită din cele mai vechi timpuri şi conţine „toate cunoştinţele”, susținea că, înainte de Potop: „planetele şi-au modificat traiectoriile. Cerul a coborât mai jos înspre nord. Soarele, Luna şi stelele şi-au schimbat mişcările”. În mitul norvegian al Potopului, înainte de aceeași catastrofă, „stelele o luaseră razna de pe cer, căzând în hăul căscat”. Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib scria în Ştiri despre Egipt şi minunile sale că, în visul care i-a prevestit regelui Saurid diluviul, „stelele cădeau, se loveau unele de altele făcând un zgomot asurzitor”. În Bundahish, când Angra Mainyu (Enlil) a trimis „îngheţul pustiitor şi necruţător”, el a şi „atacat şi tulburat cerul”, acest asalt dându-i posibilitatea de a stăpâni „a treia parte din cer, împânzind-o cu întunecime”. În acelaşi timp, planetele s-au răsculat împotriva cerului, stârnind haos în tot cosmosul. Iar indienii cahto din California spun doar că „a căzut cerul”, exprimare care se referă la același eveniment: atacul lui Enlil asupra celor două planete pe care se refugiaseră exilații. Un atac nuclear la nivelul întregii planete poate explica şi mişcarea de rotaţie unică a lui Venus, ce se învârte invers decât celelalte. „Și când lumina a o mie de sori va exploda în ceruri, voi fi eu Moartea de lumi nimicitoare”, spunea Enlil în Bhagavad-Gita prin gura lui Krișna, considerat avatarul său de către indieni.

Marea Piramidă ne mai oferă încă un indiciu care să sprijine ipoteza deplasării planetei Venus de pe orbita sa în urma unui atac devastator. Mai mulți autori au demonstrat că Marea Piramidă ascunde date astronomice în dimensiunile sale. Fiecare latură a ei măsoară aproximativ 230 de metri. În prezent, un an venusian durează 225 de zile terestre, puțin sub numărul indicat de Piramidă. Nu cred că ar fi greșit să considerăm că 230 era numărul de zile terestre ale anului venusian înainte de modificarea orbitei planetei, ținând cont că Marea Piramidă a fost construită înainte de respectiva catastrofă, ca „poartă stelară” spre Venus. Un alt indiciu ni-l oferă cele două calendare mayașe, cel lunar și cel venusian care, atunci când erau contopite, dădeau cicluri de câte 52 de ani – exact înclinația laturilor Marii Piramide. Acest calendar le-a fost oferit mayașilor de către şarpele cu pene Kukulcan, asociat cu planeta Venus. Iar pentru egipteni, 52 era un număr asociat cu zeul Thoth, cel pe care cronicarii copți îl considerau constructorul piramidelor de la Gizeh. Atât Kukulcan cât și Thoth erau nume alternative ale sumerianului Enki, cel care a folosit „poarta stelară” din Egipt pentru a se refugia pe Venus. Un alt amănunt bizar, departe de a fi o coincidență, îl reprezintă numărul 40. Cea mai mică distanță dintre Pământ și Venus este de 40 milioane de kilometri. Circumferința Terrei la ecuator este puțin peste 40 de mii de kilometri. Iar 40 era numărul atribuit de sumerieni lui Enki.

Distrugerea celor două planete este relatată și de Vechiul Testament, ce-i drept, fiind bine ascunsă sub forma unei banale povești. Încă din vechime, Marte era asociată cu bărbații, iar Venus cu femeile. În Biblie există două locuri care au fost distruse de arme atomice: Sodoma și Gomora. Datorită faptului că bărbații au vrut să se împreuneze cu doi îngeri, Sodoma este considerat un oraș al homosexualilor. Din numele cetății provine cuvântul „sodomizare”, ce se referă la sexul anal. Reprezentanții creștinismului și iudaismului consideră Gomora un loc al lesbienelor, deși nu există niciun detaliu în Biblie care să sprijine această concepție. Dacă aceste două locuri, unul asociat cu bărbații, iar celălalt cu femeile, au fost distruse de arme probabil atomice, povestea Sodomei și Gomorei este, în realitate, cea a planetelor Marte și Venus.

Capitolul 18 din Facerea ne spune că într-o zi, pe la amiază, Domnul, însoțit de doi oameni, a apărut în fața lui Abram (Avram). Acest personaj era sumerian, conform Bibliei provenind din orașul Ur. Prin urmare, numele său este unul sumerian, însemnând „cel care conduce Fereastra / Deschizătura”. Avram i-a invitat la masă pe cei trei, oferindu-le un vițel, acesta fiind un indiciu în deslușirea identității „Domnului”: vițelul era simbolul celui numit adeseori „taurul ceresc”, adică Enlil. După ce au terminat de mâncat, zeul l-a anunțat pe Avram că va avea un fiu peste un an, dar i-a oferit și un nume semit, Abraham (Avraam în română). Nu doar el, ci și soția sa a fost rebotezată, transformându-se din Sarai în Sarra („conducătoarea Intrării” în sumeriană, nume ce desemnează aceeași funcție ca a lui Avram, adică de conducătoare a paznicilor „porții stelare”). Apoi, Enlil i-a dezvăluit motivul vizitei sale, deși nu era obligat să o facă: „Strigarea Sodomei şi a Gomorei e mare şi păcatul lor cumplit de greu. Pogorî-Mă-voi deci să văd dacă faptele lor sunt cu adevărat aşa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor, iar de nu, să ştiu”. Cu alte cuvinte, să folosească Poarta pentru a ajunge pe Marte și Venus, locurile unde se aflau „păcătoșii”. După ce însoțitorii Domnului au plecat spre Sodoma, paznicul Porții a încercat să-l convingă pe Enlil să nu comită un asemenea genocid: „Nu se poate ca tu să faci una ca asta şi să pierzi pe cel drept ca şi pe cel fără de lege şi să se întâmple celui drept ce se întâmplă celui necredincios! Departe de tine una ca asta! Judecătorul a tot pământul va face, oare, nedreptate?”. A încercat chiar să-l înduplece folosind numărul atribuit lui Enlil, echivalentul titlului de rege: „Poate în cetatea aceea să fie cincizeci de drepţi: pierde-i-vei, oare, şi nu vei cruţa tot locul acela pentru cei cincizeci de drepţi, de se vor afla în cetate?” Primind un răspuns satisfăcător, Avraam a continuat negocierea, scăzând din ce în ce mai mult numărul „drepților”, ajungând într-un final la zece. „Pentru cei zece nu o voi pierde”, l-a asigurat Enlil, apoi „s-a dus, iar Avraam s-a întors la locul său”.

Capitolul 19 ne spune că se făcuse deja seară când cei doi trimiși ai lui Enlil au ajuns în Sodoma. Acolo au fost întâmpinați de Lot, nepotul lui Avraam, care i-a invitat în locuința sa. Inițial au refuzat, preferând să stea pe stradă. Însă, la insistențele lui Lot, au acceptat. Locuitorii Sodomei, „de la tânăr până la bătrân” au înconjurat casa, cerându-i pe cei doi ca să-i „cunoască”. În zadar le-a oferit Lot pe cele două fiice ale lui, sodomiții îi vroiau neaparat pe noii veniți. Când au vrut să spargă ușa, cei doi l-au tras pe Lot înauntru „iar pe oamenii care erau la uşa casei i-au lovit cu orbire de la mic până la mare”. Apoi l-au anunțat pe nepotul lui Avraam de planul distrugerii cetății, sfătuindu-l să-și ia familia și să fugă. În zori, cei doi i-au spus lui Lot să se grăbească. „Dar fiindcă el zăbovea, îngerii, din mila Domnului către el, l-au apucat de mână pe el şi pe femeia lui şi pe cele două fete ale lui”. Scoțându-l afară, l-au sfătuit să fugă din fața urgiei: „Mântuieşte-ţi sufletul tău! Să nu te uiţi înapoi, nici să te opreşti în câmp, ci fugi în munte, ca să nu pieri cu ei!” Despre ce munte era vorba?

„Porțile stelare”, construite sub formă de piramidă sau ziggurat, pentru oamenii vremurilor erau niște munți artificiali. Din acest motiv susțineau că zeii apăreau pe „munte” atunci când veneau pe Pământ, și tot pe „munte” se urcau pentru a ne părăsi planeta. Văzându-și zeii pe vârfurile munților artificiali, anticii i-au asociat și cu cei mai înalți munți naturali. Muntele Olimp era casa zeilor grecilor, muntele Zephon era cea a lui Baal în Canaan, pe muntele Hermon a avut loc jurământul îngerilor Veghetori, Enlil mai era numit și Ișkur („inamicul muntelui”), Iștar înseamnă „distrugătoarea muntelui”, Ninhursag este „doamna muntelui înalt”. Cu alte cuvinte, munții pe care zeii apăreau nu erau cei naturali, ci aceia artificiali, „porțile stelare”. Asocierea dintre o „poartă” și un munte se observă și din stela lui Kheops, unde zeița Isis este numită și „stăpâna piramidei”, dar și „stăpâna muntelui apusean Hathor”. În concluzie, trimișii lui Enlil l-au sfătuit pe cel numit de Biblie Lot să fugă printr-o „poartă stelară”. Acesta i-a răspuns celui care l-a avertizat că nu are timp să ajungă la „poartă”: „tu ai făcut milă mare cu mine, mântuindu-mi viaţa; dar nu voi putea să fug până în munte, ca să nu mă ajungă primejdia şi să nu mor”. Prin urmare, Lot și familia lui s-au ascuns într-un loc numit Țoar.

nuclear_bombDe ce se grăbeau cei doi trimiși atât de mult în zori? Ce făceau în stradă înainte de a intra în casa lui Lot? Și de ce scăderea numărului „drepților” în negocierea lui Avraam seamănă destul de mult cu o numărătoare inversă: 50, 45, 40, 30, 20, 10? Să fi plantat cei doi o bombă cu ceas în Sodoma? Se pare că nu, Biblia afirmând că atacul a venit de sus: „Atunci Domnul a slobozit peste Sodoma şi Gomora ploaie de pucioasă şi foc din cer de la Domnul și a stricat cetăţile acestea, toate împrejurimile lor, pe toţi locuitorii cetăţilor şi toate plantele ţinutului aceluia”. Efectul a fost devastator, femeia lui Lot chiar prefăcându-se într-un stâlp de sare. „Un suflu arzător înfășură pe titani, fiii țărânii, în vreme ce văpaia se urca uriașă spre norul divin și, în ciuda puterii lor, ei își simțeau ochii orbiți când scăpăra lumina trăsnetului și a fulgerului. O dogoare năprasnică străbătea genunea. Priveliștea din ochi și sunetul din urechi erau aidoma celor pe care le-ar face, întâlnindu-se, Pământul și Cerul deasupra (…) Și de jur împrejur pământul, izvor de viață, pâlpâia în flăcări”, scria Hesiod în Theogonia. „Flăcările țâșneau din crăpăturile stâncilor; peste tot se auzea șuieratul aburilor. Toate viețuitoarele, toate plantele au fost mistuite. Numai țărâna golașă a mai rămas dar, precum cerul însuși, nici pământul nu mai era decât crăpături și prăpăstii”, spune un mit norvegian, relatat de New Larousse Encyclopaedia of Mythology. Uitându-se spre locul unde erau Sodoma și Gomora, Avraam „a văzut ridicându-se de la pământ fumegare, ca fumul dintr-un cuptor”. Privindu-și „capodopera”, Enlil a exclamat, conform Bhagavad-Gita: „Eu sunt Timpul atotputernic, distrugător de lumi”.

Sodoma și Gomora au rămas „pustietate pentru totdeauna” (Cartea lui Sofonie 2:9), la fel ca planetele Marte și Venus. Biblia nu oferă amănunte despre Gomora, dar știm că a avut parte de același destin ca și Sodoma. Cuvântul „gomo” înseamnă „adunare de zei” iar „ra”, în sumeriană, „conducător”. Prin urmare, Gomora s-ar traduce „adunarea zeilor conducători”, un nume potrivit planetei Venus, unde s-au refugiat Enki, fiica sa, Iştar, şi restul conducătorilor Veghetorilor. Biblia susține că au existat supraviețuitori, Lot și fiicele sale, care au trăit în peșteri și s-au împerecheat între ei, dând naștere neamurilor moabiților și amoniților. Supraviețuitori se pare că au rămas și pe planetele Marte și Venus, care și-au construit orașe subterane, în ciuda atmosferei distruse de iarna nucleară. Însă marii zei, conducătorii refugiaților, au fost nevoiți să se întoarcă pe Terra. Dacă e să ne luăm după spusele Vechiului Testament, ei au fost avertizați înainte ca atacul să înceapă: „Mântuieşte-ţi sufletul tău! Să nu te uiţi înapoi, nici să te opreşti în câmp, ci fugi în munte, ca să nu pieri cu ei!” (Facerea 19:7). Pe Pământ au avut de înfruntat o nouă eră glaciară, pâna la finalul celui de-al doilea război al zeilor.

Pe lângă Sodoma și Gomora, mai există o referire la distrugerea planetelor Marte și Venus, mascate sub numele Lemuria și Atlantida. Acestea erau două presupuse insule ori chiar continente, unul aflat în oceanul Pacific iar celălalt în Atlantic, locuite de civilizații extrem de avansate tehnologic. La un moment dat au fost distruse peste noapte. Tradiția spune că au fost scufundate în apele oceanelor, însă nu puțini sunt cei care pun distrugerea lor pe seama armelor nucleare. Deși căutate asiduu, Lemuria și Atlantida nu au fost descoperite. În plus, forma continentelor Terrei exclude posibilitatea existenței în respectivele oceane ale unor alte continente ori măcar insule uriașe. Ceea ce înseamnă ori că Atlantida și Lemuria sunt simple fabulații ale înaintașilor noștri, ori că se referă la altceva. Nu la locuri de pe Pământ, ci din afara acestuia.

ufo-atlantisSingura menționare a Atlantidei în antichitate se găsește în dialogurile Timaeus și Critias ale lui Platon. El spunea că preoții egipteni din Sais i-au povestit această legendă înțeleptului Solon, unul dintre cei șapte mari înțelepți ai Greciei antice. Solon i-a împărtășit-o unei rude, Dropides, care i-a transmis-o fiului său, Kritias cel Bătrân. La rândul său, acesta i-a narat-o nepotului său, Kritias cel Tânăr, de la care a aflat-o Platon. Conform acestui mit, Atlantida era un oraș format din ziduri concentrice, construit de către zeul Poseidon. Forma rotundă a orașului este forma unei planete. Poseidon, constructorul Atlantidei, era Enki al sumerienilor. Scufundarea Atlantidei și Lemuriei în ape poate fi privită simbolic, nu interpretată literal. Pentru antici, spațiul era un ocean uriaș, din care au luat naștere planetele. Egiptenii, de la care a aflat Platon legenda Atlantidei, îl numeau Nun. Prin urmare, oceanul în care s-au scufundat cele două locuri populate de ființe mult evoluate tehnologic poate fi spațiul cosmic care a „înghițit” cele două planete, Marte și Venus. Poziționarea celor două insule de o parte și de cealaltă a continentului american reprezintă poziționarea celor două planete de o parte și de alta a Pământului. La fel ca în cazul Sodomei și Gomorei, și de pe cele două insule / continente se spune că au existat supraviețuitori. Ba, mai mult, extratereștrii venusieni din zilele noastre le-au împărtășit de multe ori contactaților faptul că sunt urmași ai atlanților.

Transformarea metaforică a planetelor în continente era des întâlnită în antichitate, pentru a ascunde adevărul de publicul larg, la el având acces doar inițiații. Cel mai bun exemplu ni-l oferă tibetanii, pentru care muntele Meru, casa zeilor, se afla în centrul universului. În jurul muntelui se întinde un vast ocean cu apă sărată, pe care se află patru continente. Cel de la sud, Jambudvipa, este populat de oameni care trăiesc până la o sută de ani. În acest loc, în care cerul și marea sunt albastre, alături de oameni trăiesc animale, fantome și câțiva zei. Sub ei se întinde regatul infernului. Pe continentul din est, unde solul, marea și cerul sunt albe, locuitorii au fețe în formă de lună, sunt de două ori mai înalți decât oamenii și trăiesc cam trei sute de ani. Pe continentul vestic, unde peisajul este roșu, ființele au fețe rotunde și trăiesc cinci secole. Iar pe continentul nordic, ce are nuanța aurului, se găsesc creaturi cu capete de cal, de opt ori mai înalte decât oamenii. Meru, casa zeilor, aflată în centrul universului, nu era un munte propriu-zis, ci o planetă. Oceanul care o înconjoară este spațiul cosmic, o analogie identică cu cea a multor popoare din antichitate. Cele patru continente din acest „ocean” sunt patru corpuri cerești. „Continentul” sudic (cel de jos), sub care se întinde regatul infernului, cu peisaj albastru, locuit de oameni, spirite și câțiva zei, nu poate fi decât „planeta albastră”, Terra. Cel din est (din dreapta), cu peisaj alb, pe care trăiesc uriași cu fețe în formă de lună este Venus, albul fiind culoarea asociată de obicei cu această planetă, aflată la dreapta Terrei. „Continentul” vestic (din stânga), cu peisaj roșu, este Marte, planeta aflată în stânga Pământului, cea supranumită „planeta roșie”. Iar „continentul” nordic (de sus), cu nuanță aurie, nu poate fi decât Soarele. Dacă aceste continente ale tibetanilor sunt în realitate corpuri cerești, de ce nu ar fi posibil același lucru și în cazul continentelor Atlantida și Lemuria? Cei care încă le mai caută prin oceanele pământene poate ar trebui să privească spre spațiu, spre Venus și Marte.

Pe lângă aceste „porți stelare”, este posibil să mai existe încă una, chiar mai aproape decât ne-am putea imagina. Dale E. Graff, fostul director al programului armatei americane de vedere la distanță, numit Stargate („Poarta Stelară”), spunea că „Poarta Stelară aflată în fiecare dintre noi poate fi descoperită de oricine dorește să o caute”. Iar unii se pare că au reușit nu doar să o descopere, ci să o și activeze.

Egiptenii antici foloseau halucinogene precum opium (importat din Creta), mătrăgună și cannabis. Unele sunt menționate în papirusul Ebers (cca. 1.500 î.Hr.), cel mai vechi text medical cunoscut. Conform ultimului episod al serialului Sacred Weeds de pe Channel 4, nufărul albastru era de asemenea un drog ritual antic. La fel ca preoții din Egiptul antic, șamanii de astăzi folosesc halucinogene, cel mai eficient fiind vița de ayahuasca, care în Columbia este cunoscută ca „scara către Calea Lactee”. Stanislav Grof descria inițierea șamanică astfel: „Cariera multor șamani începe prin experiența năucitoare a unei neobișnuite stări de conștiență, cu senzația prăbușirii în lumea subterană, în care este atacat, dezmembrat, apoi adunat la loc pentru a ajunge pe meleagurile cerești”. Zeul egiptean Osiris, aflat în strânsă legătură cu „poarta stelară” atât în Cartea morților cât și în multe texte ale piramidelor, a fost atacat și dezmembrat de fratele său, trimis în lumea subterană, apoi adunat la loc de către soția sa și înviat, în final ajungând în Cer. Antropologul elvețian Jeremy Narby spunea că șamanii pe care i-a studiat „vorbesc despre o scară, de o tulpină de viță, de o sfoară, de o scară în spirală ce leagă cerul și pământul și pe care o utilizează pentru a ajunge în lumea spiritelor. Ei cred că spiritele au coborât din cer și au creat viața pe pământ”. La prima sa experiență șamanică cu ayahuasca, el a întâlnit o pereche de șerpi uriași. Scară sau sfoară care leagă Cerul și Pământul? Exact descrierea „porții stelare” în antichitate. Acea tulpină de viță să fie oare ayahuasca? Sau iedera, pe care egiptenii o numeau chenosiris („iarba lui Osiris”), după cum afirmau Plutarh și Diodor din Sicilia? Antropologul Michael Harner, care a stat printre indienii Conibo din Amazonia peruviană în anii 1960, scria: „Câteva ore după ce am băut fiertura am fost, într-un fel, treaz, dar într-o lume dincolo de cele mai fantastice vise. Am întâlnit oameni pasăre, dar și creaturi asemănătoare dragonilor care mi-au explicat că sunt adevărații zei ai acestei lumi”. Să fie oare posibilă deschiderea „porții” cu ajutorul halucinogenelor? Preoții din antichitate și șamanii de astăzi chiar au reușit să călătorească pe planeta zeilor, fie și doar spiritual?

imagesSub influența ayahuasca, Whitley Strieber a avut viziunea unor „orașe de aur” și a altor structuri exotice din altă lume. Copiii Spațiului, aflați în transa hipnotică indusă de Andrija Puharich, descriau orașe extraterestre. În timpul mai multor ședințe de clarviziune, sociologul Courtney Brown s-a văzut transpus pe o planetă, într-o clădire imensă, metalizată, în formă de turn. Șamanul Pablo Ameringo vedea sub influența ayahuasca orașe cu tehnologie sofisticată, pline de piramide, turnuri Babel și minarete. Babilonienii chiar considerau că exista în ceruri un alt Babilon, aidoma celui de pe Pământ. Lucru pe care îl confirma și ionianul Democrit în secolul V î.Hr., prin afirmația „Ce este sus, este și jos”, în conformitate cu spusele lui Iisus în Noul Testament: „Precum în Cer, așa și pe Pământ”. Lucru absolut logic, de altfel. Dacă se găsea pe Pământ o „poartă stelară”, sigur exista una și pe planeta zeilor care, mai mult ca sigur, era identică cu cea din Babilon. Așa se pot explica „turnurile Babel” văzute de Pablo Ameringo sau turnul imens al lui Courtney Brown. Iar dacă Poarta din „Cer” era identică cu cea din Babilon, cele șapte porți prin care a trecut Ninhursag pentru a ajunge în „lumea de jos” ar putea fi cele șapte etaje ale zigguratului. Aceste etaje ar putea fi și cele șapte vămi din catolicism, corespunzătoare celor șapte ceruri (la ortodocși sunt nouă), la fel ca la musulmani, prin care sufletul trebuie să treacă în drumul său spre Cer.

Dacă prin clarviziune sau experiențe șamanice se poate ajunge pe planeta zeilor, această călătorie are un mare dezavantaj: se poate realiza doar la nivel spiritual. Zeii prezenți pe Pământ aveau nevoie de o modalitate de a călători fizic.

În februarie 1913, la Universitatea Cambridge din Anglia, profesorul de matematică Godfrey H. Hardy a primit o scrisoare cu teoreme și formule matematice complexe de la indianul de 26 de ani, Srinivasa Ramanujan, care susținea că adeseori comunică în vise cu zeița Namagiri. După spusele indianului, formulele lui pot ajuta oamenii să creeze portaluri spre alte dimensiuni sau planete. Nu știm dacă s-au găsit aplicații practice pentru acele formule, ce erau mult prea complicate pentru matematicienii din în acea perioadă. Însă cert este că oamenii au încercat să deschidă portaluri. După experimentul Philadelphia, care a eșuat, a urmat proiectul Montauk, după numele bazei din Long Island unde doctorul Neumann a inventat „scaunul psihotronic”, cu ajutorul căruia un medium reușea să deschidă portaluri, călătorind prin tuneluri spiralate dintr-un loc în altul. Aceste experimente nu au fost niciodată recunoscute oficial și, cel mai probabil, nici nu vor fi prea curând. Există însă zone cu „porți” naturale, în care oamenii sunt teleportați în alte locuri în mod accidental.

Țara Luanei din Munții Buzăului din România este un loc în care se petrec adesea fenomene inexplicabile. Bătrânii povestesc că oamenii dispar într-un fel de ceață albastră sau sunt aruncați în alte locuri de o forță invizibilă. De obicei, teleportarea avea loc după ce respectivii descopereau comori. Într-o noapte, deasupra fostului schit Gavanele, pe Podul Manciului, oamenii au văzut flăcările despre care se spune că joacă pe comori. Unii dintre ei au săpat în respectivele locuri și „le-au apărut spaime, fel de fel de călugări și draci, care le-au luat mințile și i-au dus în alte locuri”. O altă poveste spune că „un oarecare Mătăreanu, săpând după o comoară, s-a trezit, după vreo săptămână, departe de acest loc, într-o poiană în pădure, unde l-au găsit oamenii cam zăpăcit la cap”.

În anii 1980 a avut loc un experiment militar într-o zonă din Țara Luanei, în care aparatele indicau o turbulență energetică. Aici, un medium și-a folosit capacitățile extrasenzoriale pentru a afla unde se duc oamenii aspirați de acea ceață albastră. După ce a intrat în transă, a dispărut complet din fața celor care îl însoțeau. A fost descoperit după vreo oră, incapabil să vorbească, la câteva sute de metri de locul din care dispăruse. După ce și-a revenit, primele sale cuvinte au fost: „Am venit de Dincolo”. Mai târziu a povestit că a fost aspirat într-un tunel gri, la fel ca mediumurile proiectului Montauk, la capătul căruia se afla o lumină strălucitoare. „Este vorba de o radiație luminoasă pe care o apreciez având 300.000 de grade Kelvin”, a spus el. A descris peisajul de Dincolo ca fiind asemănător cu cel pământean, însă în culori mult mai pure. Acolo a întâlnit chiar și oameni: o femeie și o fetiță asemănătoare cu ea, ce părea o clonă, un bătrân și un alt bărbat, cu ten gri, „altfel decât noi”. Nu a putut să-i contacteze, deoarece păreau că rătăcesc în timp și spațiu. Deși el era cel care rătăcea în spațiul și timpul lor. Mediumul considera că a petrecut în lumea de Dincolo o fracțiune de secundă, rămânând foarte surprins la aflarea veștii că a dispărut vreo oră.

Ce se întâmplă în Țara Luanei? Relatările ne duc cu gândul la o „poartă stelară”, însă nimeni nu povestește despre vreun dispozitiv care să realizeze teleportările. Totul pare natural și întâmplător. Însă, aidoma „porților stelare” din întreaga lume, care erau păzite de diferite creaturi, și în Țara Luanei se găsesc „spirite” care păzesc comorile. Cum se poate deschide un portal fără o „poartă” propriu-zisă? Această ruptură în timp și spațiu poate fi doar efectul distrugerii unei „porți stelare” în timp ce era activată. Ce fel de armă ar putea distruge o „poartă”? Tot una atomică, la fel ca în cazul planetelor Venus și Marte. Răspunsul pare a fi afirmativ.

Într-o zonă muntoasă din Munții Buzăului, pe un mare platou, s-au găsit așezări umane gigant din epoca de piatră. Cercetătorii au stabilit că așezarea a fost distrusă instantaneu de un foc mistuitor, solul fiind ars pe o adâncime de aproximativ jumătate de metru. O legendă locală spune că demult, acolo era tărâmul Luanei, unde se afla o cetate cu ziduri imense, deasupra căreia strălucea zi și noapte un fel de „soare”. Cei din cetate erau dârji, drepți și netemători. „Mulți ani fericiți au trăit acei oameni până au venit peste ei vrăjmași în care de foc și au doborât soarele Luanei. Mare prăpăd s-a întâmplat atunci pe pământ”, povestesc bătrânii din zonă. Cetatea a fost distrusă prin foc de dușmani, astfel încât n-a mai crescut iarba și nici animalele n-au mai călcat prin acel loc. Într-o grotă din zonă este desenată o navă propulsată de un lung jet de flăcări, ce atacă Terra dinspre stele. În fața navei se află un arc întins, cu o săgeată, iar de la sol pornesc spre ea două obiecte asemănătoare cu rachetele din zilele noastre. Nivelul ridicat de radiații este fără îndoială cauza lipsei plantelor și a animalelor în zonă. Aceste radiații, împreună cu solul ars jumătate de metru, sunt efectele unei bombe atomice, cel mai probabil, lansată de nava din desenul rupestru. O cetate cu ziduri imense, construită în epoca de piatră, ce conținea o „poartă stelară”, nu putea aparține oamenilor acelor vremuri, ci zeilor.

Cine erau cei care locuiau în acea acetate? „Luana era un suveran bătrân, un mare înțelept, o ființă atotputernică”, povestesc bătrânii. Atunci când locuitorii cetăţii erau răniți în războaie, Luana îi tămăduia folosind leacuri numai de el știute, cu apele vii și moarte din Valea Izvoarelor. Într-adevăr, pe acolo trece râul Slănic, locuitorii din zonă folosindu-i chiar și astăzi apele pentru a-și trata diferitele afecțiuni. Numele împăratului Luana, neîntâlnit în limba română, se regăseşte în lista regilor sumerieni, sub forma Enmenluana, cuvântul însemnând „domnul coroanei, omul lui Anu”. El era conducătorul oraşului Bad-tibira, locul unde regalitatea s-a mutat după ce a părăsit Eridu. Cetatea era înconjurată de un mare zid, chiar numele său însemnând „zidul lucrătorilor cuprului”. Deşi a fost identificat de cercetători cu Tell al-Madineh din sudul Irakului, acest oraş e posibil să fie cel din Munţii Buzăului. Zidul înalt al Bad-tibirei ne duce cu gândul la fortăreaţa cu ziduri uriaşe din Ţara Luanei. Luana era „o fiinţă atotputernică”, adică ceea ce anticii numeau zeu. Lista regilor sumerieni susţine că a domnit 43.200 de ani, ceea ce exclude posibilitatea să fi fost o fiinţă umană. Acest suveran înţelept, „omul lui Anu” (cu sensul de creație a lui Anu), ce avea puterea de a tămădui, nu putea fi decât fiinţa creată de Anu, zeul înţelepciunii, Enki. Miturile ne spun că el a realizat pe cale genetică o nouă specie de fiinţe cu statură impresionantă, acestea fiind uriaşii din Biblie sau giganţii din legendele lumii. Parcă pentru a confirma legendele, în urmă cu 30 de ani, la Scăieni, aproape de Valea Luanei, au fost găsite schelete de oameni care aveau înălțimea de 2,5-3 metri. Legendele dacilor susţin că pe pământul României de astăzi a trăit cu mult timp în urmă o divinitate, Zamolxis, zeul suprem al tracilor de pretutindeni. Cum pe Zamolxis l-am identificat deja cu Enki al sumerienilor, tragem concluzia că cetatea în care s-a mutat acesta după ce a părăsit Eridu, Bad-tibira, este cea din Ţara Luanei.

După ce a fost eliberat de pe vârful Omu, unde a fost crucificat de către Enlil, Enki a rămas în zonă, stabilindu-și reședința în Bad-tibira din Țara Luanei. A ales acest loc mai mult ca sigur datorită centrilor energetici extrem de puternici de aici. În noua casă l-au urmat Iștar, fiica sa, căpeteniile Veghetorilor și, mai târziu, fiul său, Marduk. Cetatea din Țara Luanei se pare că este cea descrisă de Ramayana, în care a avut loc confruntarea finală dintre Rama și Ravana și nu cea din Sri Lanka. În insula asiatică nu s-au descoperit urme ale unor bombe atomice sau ale altor arme teribile din poemul indian, în schimb acestea există pe teritoriul românesc. Legendele locale susțin că regele Luana își vindeca supușii răniți în războaie, deși nu este menționat niciun război în afara celui final, care a distrus cetatea. Prin urmare, Luana a locuit acolo în timpul celui de-al doilea război al zeilor, presărat de lupte întinse pe parcursul a nouăzeci și două de milenii. „Vrăjmașii” au venit în „care de foc”, asemănătoare vimanelor din Ramayana. Epopeea indiană amintește că „viteazul Matali și-a îndreptat carul tras de cai asemănători razelor Soarelui”, o descriere ce se potrivește perfect cu cea narată de bătrânii din munții Buzăului. Cetatea lui Luana a fost distrusă prin foc de dușmani, astfel încât n-a mai crescut iarba și nici animalele n-au mai călcat prin acel loc, în timp ce, în Ramayana, Hanuman a dat foc cetății lui Ravana. Arma cu care Rama a atacat Lanka din vimana sa este descrisă de indieni ca o „săgeată” care „avea adunată în ea energia tuturor ființelor”, iar desenul din grota din Buzău înfățișează o navă ce are în față un arc întins, cu o săgeată. Indienii spun că Lakshman a fost vindecat de Hanuman cu ajutorul unor ierburi aduse din Himalaya, în timp ce miturile românești susțin că Luana își vindeca răniții cu ajutorul unor leacuri numai de el știute, folosindu-se de apele din Valea Izvoarelor. Pentru a ajunge la cetatea lui Ravana, armata prințului Rama a construit un pod despre care se presupune că este cel ce leagă India de Sri Lanka. Însă, dacă este vorba despre cetatea lui Luana, invadatorii veniți din Mesopotamia (locul unde se afla orașul lui Enlil) ar fi trebuit să traverseze Dunărea prin partea de sud ori est. În sud-estul României de astăzi, în dreptul orașului Brăila, există în mijlocul Dunării, la o adâncime de aproximativ doi metri, urmele unei ciudate construcții, numite de localnici Podul Uriașilor. Adâncimea și furia fluviului nu permit nici măcar astăzi construirea unui pod în acel loc, prin urmare nu poate fi vorba despre o construcție umană în vremurile demult apuse. Cei care trec prin zonă susțin că uneori se aud gemete din adâncuri și, după aceste sunete, întotdeauna se îneacă cineva în acel loc. Localnicii cred că spiritele uriașilor încă păzesc podul scufundat dar adevărul este că nimeni nu a putut descoperi originea construcției sau cauza straniilor fenomene din jurul ei.

Mare prăpăd s-a întâmplat atunci pe pământ”, povestesc bătrânii din zona munților Buzăului despre războiul ce a distrus cetatea. Sau, mai detaliat, „cele două oști crezură că venise sfârșitul lumii. Zdruncinarea văzduhului le-a prăbușit. Pământul s-a cutremurat până în măruntaiele lui de foc”, după declarația Ramayanei. Veghetorii au încercat să scape de atac printr-o „poartă stelară”, însă arma lui Rama a lovit exact în acel moment, provocând în timp și spațiu ruptura ce a supraviețuit după atâta amar de vreme.

Astfel de războaie între zei, în care se foloseau arme uluitoare, asemănătoare celor atomice, sunt descrise de numeroase texte antice. Ba, mai mult, în lume se găsesc și alte locuri, în afară de cel din România, ce prezintă urme ale unor atacuri nucleare. La 300 de metri de un monolit gigant, ce cântărește peste 20.000 de tone, din fortificațiile de la Sacsayhuaman (în Peru), se pot vedea numeroase roci vitrificate întinzându-se pe câteva sute de metri în șase direcții diferite. În Irak și în deșertul Gobi, lângă Hara-Hoto, au fost găsite nisipuri vitrificate sticloase, care nu se puteau forma decât la niște temperaturi fantastice. În Liban s-au descoperit sute de tektite negre, mari, ce conțineau izotopi radioactivi de aluminiu, unele prezentând în interior plante surprinse în momentul vitrificării. În Franța, Scoția, Chile, India, Australia și Africa de Sud au fost găsite numeroase tektite sticloase foarte dure, negre, bogate în aluminiu și beriliu. Analizele au arătat că ele suferiseră cu mii de ani în urmă puternice bombardamente radioactive, fiind expuse la temperaturi de circa 5-6.000 de grade Celsius. În preajma Mării Moarte există unele zone cu un nivel ridicat de radioactivitate a solului, în care nu există vegetație sau animale. Iar în Death Valley din Nevada se află ruinele unui oraș vechi de câteva milenii, distrus de o mare catastrofă. Un suflu extrem de puternic a dărâmat clădirile de piatră, nisipul s-a vitrificat, rocile s-au transformat în tektite iar pe unele ziduri s-au impregnat ciudate siluete negre, ca niște umbre de fum. În zonă nu există vulcani, analizele chimice au demonstrat că nu poate fi vorba despre un meteorit iar un incendiu nu ar putea vitrifica rocile și nisipul. La fel ca în platoul din Țara Luanei, nu există în zonă forme de viață animală sau vegetală, cu excepția unor microorganisme. Temperatura de peste 6.000 de grade celsius, necesară pentru a vitrifica rocile, nu se poate obține decât printr-o explozie nucleară. În Mohenjo-Daro din sudul Pakistanului, oraș cu un nivel ridicat de radiații, s-au găsit 44 de schelete perfect conservate, îngropate sub stradă, cu fața în jos, ținându-se de mâini. Animalele au refuzat să se apropie de ele. Cercetătorul britanic David Davenport susținea în 1997 că a găsit un epicentru de aproape 50 de metri, unde totul a fost topit prin vitrificare. În anii 1940-1950, arheologii au descoperit același lucru în orașele indiene Kot Diji și Harrapa (aflat pe paralela de 30 de grade, la fel ca Eridu și Giza, locuri unde se găseau la un moment dat „porți stelare”).

abhimanyu-mahabharat-indian-mythology-deathScrierile antice ale indienilor chiar descriu arme ale zeilor, capabile de astfel de distrugeri. În Bhagavad-Gita, „un singur proiectil încărcat cu toată puterea Universului” a distrus trei cetăți, lăsând în urmă „o coloană incandescentă de fum și flăcări, strălucitoare cât o mie de sori”, care „s-a ridicat în toată splendoarea ei peste întreg pământul”. Drona Parva susține că „un proiectil în flăcări, cu strălucirea unui foc fără fum, fu lansat. O obscuritate subțire înconjură deodată cerurile. Norii urcară cât mai sus, lăsând să cadă o aversă de sânge. Lumea, arsă de căldura acestei arme, păru cuprinsă de febră”. În Mahabharata se vorbește despre o armă care a provocat secetă într-o țară timp de 12 ani, iar o alta distrugea „fătul în pântecele mamei”. În cartea a opta, „de la bordul unei puternice vimana, aflată în aer la o mare înălțime, Gurkha a aruncat un singur proiectil asupra cetății dușmanilor. Un fum alb strălucitor, de zece mii de ori mai luminos decât Soarele, s-a ridicat având o incandescență insuportabilă (…) Totul s-a petrecut de parcă ar fi fost o dezlănțuire a elementelor: Soarele se învârtea în cerc. Pârjolită complet de dogoarea armei, lumea umbla buimacă în văpaie. Arși de văpaie, elefanții fugeau înnebuniți care-ncotro, căutând o scăpare din fața groaznicului flagel. Apa clocotea, animalele mureau iar dușmanii erau secerați; pârjolul cuprindea arborii, care se prăvăleau în șir ca într-o pădure cuprinsă de flăcări. Mugind îngrozitor, elefanții se prăbușeau răpuși. Caii și carele de luptă ardeau, totul arăta ca după un uriaș incendiu. Mii de case au fost distruse apoi, pe mare și pe uscat, se așternu o liniște totală (…) Priveliștea era înfiorătoare. Cadavrele celor căzuți se zgârciseră într-atât încât din cauza căldurii nemaiîntâlnite, încât nici nu mai arătau a oameni”. În Ramayana, în timpul unui război, „sute de meteori căzură din cer”iar „sulițele, securile, scuturile se învolburau. Un fum stăruitor și gros ca noroiul înnăbușea oamenii și animalele care încercau să iasă pe străzi. Orașul Lanka, arzând, lumina marea”. Arma Strămoșului, pe care prințul Rama o primise de la Agastya și „o ținuse pentru împrejurarea supremă”, era o armă teribilă: „săgeata aceasta care avea adunată în ea energia tuturor ființelor, strălucea ca Soarele. Ea putea să răzbată un munte, putea trăsni după aceea un șir de o sută de elefanți, și apoi putea să prefacă în pulbere alt șir de o sută de care, iar în cele din urmă tot mai putea să sfărâme, la o depărtare de zece yoiana, o cetate de granit”. După ce Rama a lansat arma, „cele două oști crezură că venise sfârșitul lumii. Zdruncinarea văzduhului le-a prăbușit. Pământul s-a cutremurat până în măruntaiele lui de foc. Multe stele s-au desprins de pe cer”. În capitolul Victoria, Khara a folosit o armă la fel de distrugătoare împotriva lui Rama: „un disc negru acoperi Soarele (…) Numaidecât, ziua fu înlocuită de un întuneric total (…) Peștii stăteau nemișcați în iazurile unde lotusul începea să se ofilească. Toții arborii își pierdură frunzele. Pământul se zgudui”.

Dumnezeul lui Mahommed, cel ce folosește de obicei pluralul atunci când vorbește despre sine (implicând faptul că este vorba despre mai multe zeități, nu doar despre una), se laudă în Coran adeseori cu distrugerea multor cetăți: „Câte cetăți am pierdut noi și le-a ajuns pedeapsa noastră noaptea sau când se odihneau de amiază” (7:3); „Și acele cetăți le-am dărâmat noi, pentru că au fost nelegiuite, și le-am dat o veste despre pieirea lor” (18:58); „Și câte cetăți am făcut noi fărâme, pentru că erau nelegiuite, și am ridicat alt popor în urma lor? Și când simțiră mânia noastră, fugiră de ea” (21:11-12); „Și câte cetăți care erau nelegiuite am pierdut noi și ele stau dărâmate pe temeliile lor! Și câte fântâni sunt deșerte și câte cetăți înalte!” (22:44); „Și câte cetăți, care se încredeau în prisosința lor, am dărâmat Noi!” (28:58). Să fie vorba oare despre cetățile care prezintă urme ale unor bombe atomice?

Revenind la „porţile stelare”, apare întrebarea: cum a reuşit turnul Babel să facă o călătorie nu doar în spaţiu, ci şi în timp? De ce pentru mediumul din 1980 o oră a trecut într-o fracţiune de secundă? Care este legătura dintre timp şi aceste dispozitive de teleportare?

„Porţile stelare” erau folosite de cele mai multe ori pentru a se ajunge pe planeta zeilor. Aici, însă, se pare că timpul se scurge într-un mod diferit de cel pământean. Pentru tibetani, pe muntele Meru, casa lui Brahma (An al sumerienilor), o zi este egală cu o sută de ani pe Pământ. Scripturile sacre indiene Purana spun că „un an al muritorilor este egal cu o zi a zeilor”. În Coran, Allah „ocârmuiește toate lucrurile, de la cer până la pământ, apoi se suie ele la dânsul într-o zi a cărei măsură e o mie de ani, cum numărați voi” (32:4). Toate acestea ne arată un timp diferit de al nostru pe planeta zeilor. Folclorul mondial este plin de astfel de relatări, întotdeauna legate de locul în care locuiau divinităţi. În Vedenia lui Isaia, profetul a fost dus de un înger în Cer, în faţa lui Dumnezeu. Deşi pentru Isaia trecuseră vreo două ore, îngerul i-a spus că pe Pământ s-au scurs 32 de ani. În legenda despre călătoria lui Mahomed în ceruri, când acesta s-a întors după o lungă vizită, şi-a găsit aşternutul cald iar din cana răsturnată în graba plecării apa nu se scursese în întregime. Într-o poveste japoneză, pescarul Urashima Taro s-a însurat cu fiica Împăratului Dragonilor şi a locuit împreună cu aceasta în castelul tatălui ei de pe fundul mării. După o vreme, pescarului i s-a făcut dor de părinţi, aşa că a plecat în satul natal. Spre stupoarea lui, acolo a aflat că a dispărut pentru vreo patru sute de ani. Să nu uităm basmul românesc Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, în care Făt Frumos a plecat să caute nemurirea, aidoma sumerianului Ghilgameş. Ajuns în ţara zânelor, a zăbovit câteva zile în palatul lor. După ce s-a întors acasă, şi-a dat seama că a lipsit câteva secole.

Nu doar trecutul îndepărtat a păstrat astfel de relatări, ci şi prezentul. Travis Walton a fost răpit de un OZN pentru aproape o săptămână, însă pentru el trecuseră doar câteva ore. În aprilie 1977, în Chile, sergentul Armando Valdes a dispărut vreme de 15 minute. Când a reapărut, avea o barbă de cinci zile iar ceasul său cu calendar arăta o dată cu cinci zile mai târzie. El a povestit că fusese răpit de extratereştri timp de cinci zile. În cartea L` Empire du Milieu troublé par les OVNIs din 1993, cercetătorul chinez Shi Bo relatează cazul soldatului Wang, răpit din post de extratereştri şi regăsit peste câteva ore, cu părul şi barba crescute considerabil. De altfel, lui Betty Andreasson-Luca, entitățile care au contactat-o i-au transmis că timpul lor nu este ca timpul nostru, pe care ei îl cunosc bine, și că ei pot inversa sensul de scurgere al timpului. Multe relatări despre întâlniri cu extratereştri conțin afirmații de genul: „timpul nostru este altfel” sau „noi trăim concomitent trecutul, prezentul și viitorul”. Aşa s-ar explica şi cercurile magice, în care fenomenele se desfăşoară după alte legi iar timpul se scurge cu altă viteză.

Dacă într-adevăr pentru aceste entităţi timpul se scurge altfel, aşa se explică vârstele matusalemice ale zeilor. Pentru tibetani, zeii trăiesc o mie de ani cerești, adică 36 de milioane de ani pământeni. În teosofie, Sanat Kumaraa venit acum 18,5 milioane de ani dintr-un plan eteric al planetei Venus. Preotul babilonian Berossus scria că, înainte de Potop, zece regi au domnit pe Pământ timp de 432.000 ani. Iar după Manethon, zeii, semizeii şi Spiritele Morţilor au domnit în Egipt 24.925 ani. Pentru oameni, aceste entităţi cu durate enorme de viaţă păreau nemuritoare. Însă, aşa cum ne învaţă adevărata istorie a Pământului, şi zeii pot muri.

Stargate - NSA web portalTimpul nostru fiind diferit de cel de pe planeta zeilor, un călător printr-o „poartă stelară” ar trebui să suporte un defazaj temporal. Extratereştrii nu par afectaţi de acest fenomen, mai ales dacă, într-adevăr, pot manipula timpul. Însă creierele umane resimt acest efect. Căutătorii de comori din Ţara Luanei se întorceau „cam zăpăciţi la cap”, din cauza acelor „fel de fel de călugări și draci care le-au luat mințile”. Mediumul din 1980 s-a întors incapabil să vorbească, având nevoie de ceva timp pentru a-şi reveni. Motivul real al eşecului experimentului Philadelphia a fost faptul că pasagerii vasului teleportat prezentau afecţiuni psihice din cauza defazajului temporal. Aceştia şi-au revenit abia după ce au conştientizat timpul nostru. Cel mai bine a exemplificat Stanislav Grof ceea ce se petrece în creierul uman în timpul unei astfel de călătorii, vorbind despre „experiența năucitoare a unei neobișnuite stări de conștiență, cu senzația prăbușirii în lumea subterană, în care este atacat, dezmembrat, apoi adunat la loc pentru a ajunge pe meleagurile cerești”. Pentru a elimina acest efect a apărut proiectul Montauk, doctorul Neumann reuşind într-un final să inventeze „scaunul psihotronic”, ce ajută la deschiderea unor portaluri ce permit călătorii prin tuneluri spiralate dintr-un loc în altul. Totuşi, se pare că americanii nu au renunţat la căutarea unei veritabile „porţi stelare” a zeilor din vechime. În 2003, după ce au invadat Irakul, trupele americane au ocupat ruinele vechiului Babilon. Invazia a avut loc nu la mult timp după ce Saddam Hussein a început dezgroparea şi restaurarea Babilonului. Deşi oraşul era deschis publicului larg, trupele americane au interzis accesul vizitatorilor, păzind ruinele cu străşnicie, zi şi noapte. Ce se întâmpla acolo? Probabil căutau ceva. Ce ar fi putut căuta într-un oraş antic, numit „poarta zeilor”? Cel mai probabil, „poarta stelară” a lui Marduk. E posibil s-o fi descoperit chiar Saddam, Agenţia pentru Securitate Naţională (N.S.A.) a Statelor Unite publicând pe site-ul propriu o fotografie ce înfăţişează doi arabi într-o peşteră, aflaţi lângă un dispozitiv circular, asemănător „porţilor stelare” din seria de filme Stargate. Nu ştim dacă este vorba despre un trucaj, însă ştim că N.S.A. a fost implicată în celebrul program de vedere la distanţă, numit Stargate. Iar în 2009 în Norvegia, în 2010 în Australia şi în 2012 în Orientul Mijlociu au fost văzute ciudate spirale luminoase pe cer, asemănătoare unor portaluri. Cum „scaunul psihotronic” al proiectului Montauk realizează călătorii prin tuneluri spiralate, ipoteza portalurilor rămâne în picioare.

NorwaySpiral_C21Dacă americanii ar fi descoperit într-adevăr în 2003 „poarta stelară” din Babilon, ar fi avut nevoie de câţiva ani cel puţin pentru a o studia. Apoi, pentru a o activa, ar fi fost necesară o cantitate enormă de energie. După ce ar fi descoperit modul de funcţionare şi ar fi rezolvat problema energiei, ar fi avut loc teste. Se pare că toate acestea s-au întâmplat, e drept, pe ascuns. În 2008 a avut loc experimentul de la Geneva, despre care nu ştim mai nimic. Oamenii de ştiinţă de la Centrul European pentru Cercetări Nucleare au construit un accelerator de particule într-un tunel lung de 27 de kilometri, la circa o sută de metri adâncime sub graniţa franco-elveţiană. Varianta oficială este că acest imens accelerator de particule, ascuns în subteran, a fost folosit pentru recrearea primei fracţiuni de secundă de după Big Bang. Cine crede că această fracţiune de secundă e atât de importantă încât să merite un asemenea efort, mai ales financiar, se înşeală. Criza economică mondială începută în 2007, care s-a agravat în 2008, nu ar fi permis finanţarea unui astfel de proiect extravagant, doar pentru crearea unei fracţiuni de secundă de după Big Bang (lucru care, de altfel, nu ne-ar fi ajutat cu nimic). Avengura proiectului ne indică faptul că se urmărea ceva foarte important. Iar acest ceva ar putea fi deschiderea „porţii stelare” descoperite în Babilon cu cinci ani în urmă. Prin urmare, acele spirale luminoase din 2009, 2010 şi 2012 ar putea rezulta din testarea „porţii”, reprezentând încercări de a o deschide. Adepţii teoriilor conspiraţioniste susţineau că „poarta” era pregătită pentru a fi deschisă la data „apocaliptică” de 21 decembrie 2012, cu scopul de a-i readuce în lumea noastră pe zeii din vechime. Însă, la fel ca în cazul tuturor „apocalipselor” anunțate, nu s-a întâmplat nimic nici de această dată.

15. Potopul

Posted in Secretele zeilor with tags , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , on 18 mai, 2013 by Claudiu-Gilian Chircu

marea-neagra

Cel mai răspândit mit pe suprafaţa Pământului este cel al Potopului. În prezent se cunosc peste cinci sute de legende diluviene în întreaga lume. După o cercetare asupra a optzeci și șase dintre acestea (douăzeci asiatice, trei europene, șapte africane, patruzeci și șase americane şi zece din Australia şi zona Pacificului), specialistul dr. Richard Andree a tras concluzia că șaizeci și două sunt complet independente de sursele mesopotamiene şi ebraice. Ceea ce înseamnă că există mari şanse ca un asemenea eveniment să se fi întâmplat la un moment dat în trecutul omenirii.

Cea mai cunoscută legendă diluviană este cea din Vechiul Testament. În capitolul șase al cărţii Genezei, Dumnezeu a hotărât să distrugă oamenii din cauza răutăţii acestora. S-a decis să salveze o singură familie, a cărui cap era Noe, un „om drept şi neprihănit între oamenii timpului său”. Dumnezeu l-a învăţat să facă o corabie de lemn de salcâm, lungă de trei sute de coţi, lată de cincizeci de coţi şi înaltă de treizeci. Apoi i-a poruncit să-şi ia cu el în corabie nu doar soţia, fiii şi nurorile, ci şi câte o pereche din fiecare specie de animale. Cu o săptămână înainte de catastrofă, Domnul s-a răzgândit şi i-a cerut lui Noe să ia în corabie câte şapte perechi din animalele curate şi câte o pereche din cele necurate. Capitolul al şaptelea susţine că „în anul şase sute al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, chiar în acea zi, s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului; Şi a plouat pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi”. După ce s-a oprit ploaia, apa a mai crescut timp de o sută cincizeci de zile, ucigând toate vieţuitoarele de pe Pământ. Capitolul al optulea ne spune că „în luna a şaptea, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, s-a oprit corabiDanby-delugea pe Munţii Ararat. Apa a scăzut mereu până în luna a zecea; iar în ziua întâi a lunii a zecea s-au arătat vârfurile munţilor. După patruzeci de zile, a deschis Noe fereastra, pe care o făcuse la corabie, Şi a dat drumul corbului, ca să vadă de a scăzut apa pe pământ. Acesta, zburând, nu s-a mai întors până ce a secat apa de pe pământ. Apoi, după el a trimis porumbelul, ca să vadă de s-a scurs apa de pe pământ. Porumbelul însă, negăsind loc de odihnă pentru picioarele sale, s-a întors la el, în corabie; căci era încă apă pe toată faţa pământului. Şi a întins Noe mâna şi l-a apucat şi l-a băgat la sine, în corabie. Şi aşteptând încă alte şapte zile, a dat iarăşi drumul porumbelului din corabie, Şi porumbelul s-a întors la el, spre seară, şi iată avea în ciocul său o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noe că s-a scurs apa de pe faţa pământului. Mai zăbovind încă alte şapte zile, iarăşi a dat drumul porumbelului şi el nu s-a mai întors. Iar în anul şase sute unu al vieţii lui Noe, în ziua întâi a lunii întâi, secând apa de pe pământ, a ridicat Noe acoperişul corăbiei şi a privit, şi iată se zbârcise faţa pământului. Iar în luna a doua, la douăzeci şi şapte ale lunii acesteia, pământul era uscat”. Atunci i-a poruncit Dumnezeu lui Noe să iasă din corabie şi să elibereze animalele. După ce a îndeplinit ordinele primite, Noe a jertfit câteva animale în cinstea Domnului. Acestuia i-a plăcut mireasma jertfelor şi s-a hotărât să nu mai distrugă niciodată omenirea. Ba, mai mult, în capitolul al nouălea, Dumnezeu aşează curcubeul pe cer ca semn al legământului dintre el şi oameni. Coranul, cartea sfântă a musulmanilor, confirmă povestea biblică a Potopului.

Cartea lui Enoh oferă amănunte suplimentare despre Potop, deşi de multe ori contradictorii. În capitolul zece, Dumnezeu îl trimite pe arhanghelul Uriel la Noe să-l anunţe că se apropie Potopul şi să-l înveţe cum să se salveze. Capitolele cincizeci și patru şi optzeci și nouă susţin că Enoh ştia deja de venirea Diluviului, primind această informaţie printr-o viziune. În capitolul șaizeci și cinci, el este cel care îl dezvăluie lui Noe cataclismul ce va urma. Enoh susţine că Dumnezeu i-a dezvăluit adevăratul motiv al calamităţii: oamenii trebuiau distruşi din pricina învăţăturilor primite de la îngerii Veghetori. În capitolul șaizeci și șapte, „cuvântul lui Dumnezeu” l-a anunţat pe Noe că el va supravieţui unei urgii ce va veni în curând, fără a specifica despre ce este vorba, menţionând totuşi că îngerii sunt cei care construiesc arca salvatoare: „şi acum îngerii meşteşugesc o lucrare din lemn, şi când ei vor încheia lucrarea lor îmi voi pune mâna peste ea şi o voi păzi, şi din ea va ieşi sămânţa vieţii, şi se va produce o schimbare ca Pământul să nu rămână nelocuit”.

Potopul este amintit şi în alte cărţi biblice, ce menţionează că uriaşii, copiii îngerilor cu pământencele, au murit în acel cataclism: „Tu pe cei care mai înainte au făcut strâmbătate, între care şi uriaşi erau, care întru vitejie şi întru îndrăzneală nădăjduiau, i-ai pierdut, aducând peste ei apă nemăsurată” (Cartea a treia a Macabeilor 2:4); „Iar de demult, când au pierit trufaşii uriaşi, nădejdea întregii lumi a scăpat într-o barcă şi barca, îndrumată de mâna Ta, a lăsat omenirii sămânţa urmaşilor” (Cartea înţelepciunii lui Solomon 14:6). Acelaşi lucru îl susţine şi Apocalipsa lui Baruh, dându-ne chiar numărul exact de uriaşi înecaţi: patru milioane nouăzeci de mii. Însă Cartea lui Enoh nu este de acord cu această ipoteză, afirmând că nu Potopul a distrus uriaşii, ci arhanghelul Gavriel, care i-a făcut să se ucidă între ei. Geneza biblică nu specifică nimic despre destinul uriaşilor şi al îngerilor decăzuţi, însă varianta oficială a creştinismului şi a iudaismului este că uriaşii au fost distruşi de marele Potop.

Se presupune că aceste legende evreieşti au fost inspirate din cele mesopotamiene, israeliţiipotopul-lui-noe având acces la ele în timpul exilului babilonian. În Epopeea lui Ghilgameş, datând de prin mileniul al treilea î.Hr., zeul Enlil, deranjat din somn de hărmălaia oamenilor, a cerut în Consiliul zeilor nimicirea acestora. Drept urmare, zeii au aprobat distrugerea pământenilor printr-un Potop. Zeul Ea nu a fost de acord cu această decizie şi l-a învăţat pe regele Utnapiştim („Cel ce a găsit viaţa”) să-şi facă o corabie în care să ia „sămânţa tuturor făpturilor vii”. Utnapiştim a construit corabia în formă de cub, după măsurile date de zeu (lungimea şi lăţimea de o sută douăzeci de coţi, cu şapte punţi supraetajate), şi şi-a îmbarcat alături de el toate rudele, toate felurile de animale şi mulţi meşteşugari. Când a început urgia, zeii s-au speriat şi s-au retras în cer. „Vreme de şase zile şi nopţi vântul a suflat, şuvoiul, furtuna şi potopul au copleşit lumea, năprasna şi puhoaiele au bântuit laolaltă ca oştirile în bătălie”, susține epopeea. Corabia a acostat pe vârful muntelui Nisir, iar Utnapiştim a dat drumul unei porumbiţe şi unei rândunici care, neavând unde să se aşeze, s-au întors. În final a eliberat şi un corb „care a văzut că apele se trăseseră, a mâncat, a zburat în târcoale, a croncănit şi nu s-a mai întors”. Utnapiştim a coborât de pe corabie şi a adus jertfe zeilor. „Când zeii au simţit dulcea mireasmă, s-au adunat ca muştele la jertfelnic”. Enlil şi-a dat seama că a făcut o greşeală încercând să distrugă omenirea şi a promis că nu va mai încerca acest lucru, iar Utnapiştim şi soţia sa au primit nemurirea ca răsplată.

Acesta însă nu este singurul mit mesopotamian care păstrează povestea potopului. În textul akkadian Epopeea lui Atra-Hasis, Enlil este deranjat de înmulţirea oamenilor şi cere Consiliului zeilor decimarea omenirii prin epidemii şi foamete. Enki nu este de acord cu această hotărâre şi îi învaţă pe oameni să nu se mai închine zeilor şi să se revolte împotriva lor. Apoi trimite „războinicii apelor” cu hrană pentru muritori. Enlil convoacă din nou Consiliul zeilor şi cere ca omenirea să fie distrusă printr-un Potop.  La fel ca în Epopeea lui Ghilgameş, Enki alege un muritor pe care îl anunţă de cataclismul iminent şi îl învaţă să-şi construiască o corabie. Eroul din Şuruppak, numit aici Atra-Hasis („Cel foarte înţelept”), se salvează împreună cu familia sa. După retragerea apelor, aduce ofrande zeilor care, morţi de foame, se năpustesc asupra fripturii ca vulturii. În versiunea preotului babilonian Berossus, citat de Abydenus, zeul Kronos i-a dezvăluit muritorului Ziusudra (Xisuthros în greaca veche) că va avea loc un Potop în ziua a cincisprezecea a lunii Daisos (a doua lună a anului) şi i-a ordonat să adune în oraşul Sippar toate scrierile pe care le putea găsi, apoi să plece în Armenia.

Pe lângă aceste texte, există și alte referiri mesopotamiene despre Potop. Listele regilor sumerieni împart conducătorii Pământului în două părți: cei care au domnit înainte și cei care au domnit după Diluviu. Asurbanibal, regele Asiriei, care a strâns o bibliotecă impresionantă de tăblițe de lut, se lăuda într-o inscripție comemorativă că a reușit să citească „inscripții pe piatră, de dinainte de Potop”. Un text akkadian, care vorbește despre nume și originile lor, laudă un rege ca fiind „din sămânța păstrată de dinainte de Potop”. Unele texte științifice afirmă că sursele lor sunt „vechile înscrisuri, ale înțelepților de dinainte de Potop”. Iar un altul, ce vorbește despre regele Ur-Ninurta, amintește aceiași catastrofă globală:

În acea zi, în acea zi de demult,

În acea noapte, în acea noapte de demult,

În anul acela, în anul acela de demult,

Când a avut loc Potopul”.

Hitat, o culegere din secolul al XV-lea, alcătuită de Muhammad Al Makrizi (1364-1442), cuprinzând texte ale cronicarilor copţi, conţine numeroase referiri la inundația globală. Cronicarul Al Haukali spune că piramidele de la Gizeh au fost ridicate numai ca un dig de apărare împotriva Diluviului. În capitolul Urme rămase din secolele trecute, Al-Beruni scria că perşii considerau că Potopul nu a avut loc în toată lumea, ci doar în Siria şi într-o parte din Apus, pe vremea lui Tahmurat. Capitolul treizeci și trei din Hitat afirmă că zeul Hermes Trismegistos a citit în stele despre venirea Potopului, drept pentru care a ordonat ridicarea piramidelor în care a ascuns comori, scrieri ale învăţaţilor şi tot ce trebuia salvat de la dispariţie.

Un text funerar descoperit în mormântul faraonului Seti I vorbeşte despre nimicirea omenirii păcătoase de către un Diluviu. Iar învăţatul Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib scria în Ştiri despre Egipt şi minunile sale că regele Saurid a avut un vis în care „Pământul s-a întors pe dos cu tot cu locuitorii săi, îngroziţi, oamenii au fugit care încotro, stelele cădeau, se loveau unele de altele făcând un zgomot asurzitor”. Regele nu a povestit nimănui visul său dar, după câteva zile, a visat ceva asemănător. Atunci i-a chemat pe toţi cei o sută treizeci de prezicători ai săi şi le-a povestit ambele vise. Aceștia le-au desluşit spunând că în lume se va petrece un eveniment important: va veni Potopul şi după aceea o vâlvătaie, coborâtă din constelaţia Leului, ca să treacă lumea prin foc. Auzind aceste lucruri, Saurid s-a hotărât să ridice piramidele de la Gizeh. „În piramide şi în acoperişurile lor, în pereţi şi coloane, au fost înglobate toate ştiinţele secrete ale egiptenilor, constelaţiile au fost desenate pe ele (…) în plus şi ştiinţa talismanelor, aritmetica şi geometria (…), clare pentru cei care le cunoşteau scrierea”.

Un mit african de pe cursul inferior al fluviului Congo afirmă că „demult, Soarele s-a întâlnit cu Luna şi a aruncat cu noroi în ea, ceea ce a făcut-o mai puţin luminoasă. Când s-a întâmplat această întâlnire, a avut loc o mare inundaţie”.

potop-localÎn legendele grecilor antici, titanul Prometheus, creatorul oamenilor, a avut un fiu cu o pământeancă. Băiatul, care a fost numit Deucalion şi a domnit peste ţara Ftiei din Tesalia, s-a căsătorit cu Pyrrha, fiica lui Epimetheus (fratele lui Prometheus) şi a Pandorei. Când Zeus s-a hotărât să distrugă lumea printr-un Potop, Deucalion, avertizat de tatăl său, a construit o ladă de lemn în care a depozitat „toate cele de trebuinţă” şi s-a urcat în ea împreună cu Pyrrha. Pe lângă ei, au mai supravieţuit doar câţiva oameni care fugiseră pe cei mai înalţi munţi. Deucalion şi Pyrrha au plutit pe apă nouă zile şi nouă nopţi, acostând în cele din urmă pe muntele Parnas, unde au adus jertfe zeilor. Încântat de ofrande, Zeus l-a trimis pe Hermes la Deucalion, permiţându-i să ceară orice doreşte. Cum Deucalion şi-a dorit noi oameni, Zeus l-a învăţat să ia pietre de jos şi să le arunce peste umăr. Pietrele aruncate astfel de Deucalion au devenit bărbaţi, iar cele aruncate de Pyrrha, femei.

Un mit norvegian, consemnat de New Larousse Encyclopaedia of Mythology, vorbeşte de asemenea despre Potop: „toate râurile, toate mările s-au umflat şi s-au revărsat. Pretutindeni, valurile se ciocneau de valuri. Se înălţau şi clocoteau încet peste toate cele. Pământul s-a scufundat sub nivelul mării”. Doar doi oameni au supravieţuit urgiei, închişi în interiorul copacului Yggdrasil, care susţinea Universul. Bineînţeles, aceştia au fost strămoşii noii generaţii de oameni.

Cartea celtică Lebor Gabála Érenn („Cartea invaziei Irlandei”) din secolul al XII-lea, menţionează şi ea o mare inundaţie. În Irlanda, singurii supravieţuitori ai Potopului au fost fomorii, nişte monştri jumătate umani şi jumătate animale. În lume au rămas în viaţă doar cincizeci și trei de oameni (trei bărbaţi şi cincizeci de femei). Bărbaţii şi-au împărţite femeile între ei: Fintán mac Bóchra le-a luat pe Cessair şi alte șaisprezece femei, Bith, tatăl lui Cessair, le-a ales pe Bairrfhind şi încă șaisprezece femei, iar timonierului Ladra i-au rămas celelalte șaisprezece. Se spune că Fintán a mai trăit încă cinci mii cinci sute de ani după potop.

În India, înţeleptul Manu, într-o zi pe când îşi făcea abluţiunile, a găsit în căuşul palmei un peştişor care i-a cerut să-l lase în viaţă. Făcându-i-se milă, Manu a pus peştele într-un ulcior. A doua zi peştele crescuse atât de mare, încât înţeleptul a fost nevoit să-l arunce într-un lac. Curând, lacul a devenit prea mic iar peştele, care în realitate era o manifestare a zeului Vişnu, a cerut să fie aruncat în mare. Apoi l-a prevenit pe Manu că se apropie un Potop. I-a trimis o corabie uriaşă, cu porunca s-o încarce cu câte o pereche de animale din fiecare specie şi seminţe de-ale fiecărei plante, apoi să urce şi el la bord. Nu după mult timp, apele oceanului s-au umflat şi au înghiţit totul. Vişnu, transformat într-un peşte enorm cu solzi de aur şi un corn în frunte, a tras corabia până pe piscul „Muntelui din Miazănoapte”. După ce s-au retras apele, Manu a coborât de pe corabie. După un an a ieşit din ape o femeie care s-a declarat a fi „fiica lui Manu”. Cei doi s-au căsătorit şi au avut mulţi copii, devenind astfel strămoşii actualului neam omenesc.

Vechii cărturari iezuiţi care s-au numărat printre primii vizitatori europeni ai Chinei au avut ocazia să studieze, în Biblioteca Imperială, o lucrare compusă din patru mii trei sute douăzeci de volume, despre care se spunea că fusese moştenită din cele mai vechi timpuri şi conţine „toate cunoştinţele”. Această carte enormă cuprindea şi un număr de tradiţii care relatau consecinţele pe care le-a avut de suportat omenirea când s-a revoltat împotriva zeilor cei mari, iar ordinea s-a transformat în dezordine: „Planetele şi-au modificat traiectoriile. Cerul a coborât mai jos înspre nord. Soarele, Luna şi stelele şi-au schimbat mişcările. Pământul s-a desfăcut în bucăţi, iar apele de la sânul său s-au repezit în sus cu violenţă şi au inundat uscatul”. Conform lui Gustav Schlegel în Uranographie chinoise (1875), în China se spunea că au pierit zece epoci de la începuturile timpului până la Confucius. La sfârşitul fiecărei astfel de epoci, numite kis, „într-o convulsie generală a naturii, marea iese din matca ei, munţii ţâşnesc din pământ, râurile îşi schimbă cursurile fiinţele omeneşti şi toate celelalte sunt nimicite, iar vechile urme se şterg”.

Indigenii chewong din Malayezia cred că propria lor lume, pe care o numesc Pământul Şapte, se întoarce din când în când cu susul în jos, astfel încât totul este inundat şi distrus. Totuşi, prin intervenţia zeului creator Tohan, noua suprafaţă plată, care înainte a fost partea de dedesubt a Pământului Şapte, este plămădită sub formă de munţi, văi şi câmpii. Sunt plantaţi copaci noi şi se nasc oameni noi.

Un mit diluvian din Laos şi din nordul Thailandei afirmă că, demult, în împărăţia de sus locuiau nişte fiinţe numite then, iar stăpânii lumii de jos erau trei bărbaţi de seamă: Pu Leng Seung, Khun K’an şi Khun K’et. Într-o zi, then-ii au anunţat că, înainte de fiecare masă, oamenii trebuie să le dea o parte din mâncare, în semn de respect. Oamenii au refuzat şi, atunci, furioşi, then-ii au provocat un Potop care a devastat întreaga lume. Cei trei bărbaţi de seamă au construit o plută, pe care au clădit o căsuţă, şi s-au îmbarcat pe ea împreună cu mai multe femei şi copii. În acest mod, ei şi urmaşii lor au supravieţuit Potopului.

Sir James George Frazer scria în Folklore in the Old Testament: Studies in Comparative Religion, Legend and Law că indigenii kareni din Birmania au tradiţii despre un Diluviu global din care au scăpat doi fraţi, pe o plută.

În mitologia vietnameză, un frate şi o soră au supravieţuit Potopului într-un cufăr mare de lemn, care conţinea câte o pereche din fiecare specie de animale.

Cronica de la Akakor, povestită de Tatunca Nara (şeful triburilor Ugha-Mangulala, Dacea şi Baioha) şi scrisă de Karl Brugger, vorbeşte despre un Potop care a avut loc în anul 14.386 î.Hr., însoţit de o răsturnare a climei.

Egerton Sykes nota în Dictionary of Non-Classical Mythology din 1961 că există unele tradiţii japoneze potrivit cărora insulele din Pacific ale Oceaniei s-au format după ce s-au retras apele unui mare Potop.

Un mit al băştinaşilor din Hawaii povesteşte cum a fost distrusă lumea de un Diluviu şi refăcută apoi de zeul Tangaloa. Iar samoanii cred că odinioară a avut loc o inundaţie care a stârpit aproape toată omenirea, supravieţuind doar două fiinţe omeneşti care au plecat pe mare cu o barcă pentru a poposi, în cele din urmă, în arhipelagul samoan.

Potrivit volumului World Mythology, mai multe triburi aborigene din Australia, în special cele ale căror regiuni tradiţionale se află pe coasta tropicală de nord, îşi pun propriile origini pe seama unui mare Potop care a măturat peisajul şi societatea dinainte. Totodată, în miturile originare ale multor alte triburi, şarpele cosmic Yurlunggur este făcut răspunzător pentru Diluviu.

Cartea sacră a mayaşilor, Popol Vuh, susţine că, la scurt timp după începutul timpului, zeul Inima Cerului a creat primele fiinţe, nişte „chipuri făcute din lemn, care arătau ca oamenii şi vorbeau ca oamenii”. Deoarece aceste făpturi „nu l-au ţinut minte pe creatorul lor”, Marele Zeu s-a hotărât să le distrugă printr-un Potop. „Din cer a căzut o răşină grea (…) faţa pământului s-a întunecat şi a început o ploaie neagră care a căzut zi şi noapte (…) Făpturile de lemn au fost copleşite, nimicite, strivite şi ucise”. A supravieţuit doar un cuplu, „Tatăl cel Mare şi Mama cea Mare”, care a populat Pământul, cei doi devenind astfel strămoşii tuturor generaţiilor ulterioare. Într-o altă variantă, culeasă de Eric S. Thompson în Maya History and Religion, „distrugerea a venit sub forma unei ploi torenţiale şi a potopului. Munţii au dispărut şi oamenii au fost transformaţi în peşti (…) două făpturi omeneşti au scăpat cu viaţă fiindcă unul dintre zei le poruncise să scobească o bortă în trunchiul unui copac foarte mare şi să se refugieze acolo, la căderea cerurilor. Cei doi au intrat şi au fost mântuiţi. Odraslele lor au repopulat lumea”.

Şi incaşii păstrau amintiri despre un mare potop. În Historia natural y moral de las Indias, preotuThe_great_deluge_by_alexiussl Jose de Acosta scria ce a aflat de la indigeni despre începuturile lor: „Vorbesc în primul rând despre un potop care s-a petrecut în ţara lor (…) Indienii spun că toată lumea s-a înecat în revărsarea apelor şi povestesc cum a apărut, din lacul Titicaca, un anume Viracocha, care a stat la Tiahuanaco, unde până în ziua de astăzi se mai văd ruinele unor clădiri foarte vechi şi foarte ciudate, iar de acolo a mers la Cuzco şi aşa a început omenirea să se înmulţească”. Iar o legendă din regiunea Cuzco spune că: „pentru o vină nerostită, oamenii care trăiau în cele mai vechi timpuri au fost distruşi de creatorul lor… printr-un potop. După acest potop, creatorul s-a întrupat cu chip omenesc în lacul Titicaca. Atunci a făcut Soarele şi Luna şi stelele. După aceea, a reînnoit populaţia omenească a Pământului”. Fratele Molina spunea în Relacion de las fabulas y ritos de los Yngas că Potopul a ucis toţi oamenii: „nicio vietate nu a supravieţuit cu excepţia unui bărbat şi a unei femei care au rămas ascunşi într-o cutie. Iar când apele s-au retras, vântul i-a purtat la Tiahuanaco, unde creatorul a început să refacă oamenii şi popoarele din acea regiune”. Un mit prezentat de D. Gifford şi J. Sibbick în Warriors, Gods and Spirits from South American Mythology (1983) explică motivul pentru care Viracocha a inundat lumea: „Marele Zeu Creator Viracocha a hotărât să facă o lume în care oamenii să trăiască. Mai întâi, a făcut Pământul şi cerul. Apoi a început să facă oameni care să trăiască pe Pământ, cioplind în piatră figuri de giganţi cărora le-a insuflat viaţă. La început, totul a mers bine dar, după o vreme, giganţii au început să se lupte între ei şi au refuzat să mai muncească. Viracocha a decis că trebuia să-i distrugă. Pe unii i-a transformat înapoi în piatră (…) pe ceilalţi i-a îngenuncheat cu un mare potop”.

În Folklore in the Old Testament: Studies in Comparative Religion, Legend and Law, sir James George Frazer consemnează o poveste din Peru, care vorbeşte despre un indian prevenit de o lama asupra unui Diluviu. Omul şi lama au fugit împreună pe muntele Vilca-Coto, unde au găsit refugiate tot soiul de păsări şi animale. Marea a acoperit toate câmpiile şi munţii, în afară de vârful Vilca-Coto. După cinci zile apele au scăzut iar marea s-a întors în matca ei. Toţi oamenii s-au înecat în acel Potop, în afară de cel care a fugit pe munte, din el provenind toate neamurile din lume.

Potrivit mitologiei aztece, au supravieţuit Potopului doar doi oameni, Coxcoxtli şi soţia sa, Xochiquetzal, care au fost preveniţi asupra cataclismului de către un zeu. Ei au scăpat cu o corabie uriaşă, pe care au construit-o conform indicaţiilor zeului. Corabia a acostat pe vârful unui munte înalt. Cei doi s-au aşezat acolo şi au avut mulţi copii care au rămas muţi până când o porumbiţă, din vârful unui copac, i-a înzestrat cu darul vorbirii. Însă limbile lor erau atât de diferite, încât nu se puteau înţelege între ei.

Pentru indienii mechoacanesec din America Centrală, zeul Tezcatilpoca s-a hotărât să distrugă întreaga omenire printr-o inundație, cruţându-l numai pe Tezpi, care s-a îmbarcat pe o corabie încăpătoare cu soţia şi copiii lui, cu o mulţime de animale şi păsări precum şi cu provizii de seminţe şi răsaduri. Corabia s-a oprit pe vârful unui munte care ieşea din apă, după ce Tezcatilpoca a poruncit ca apele Potopului să se retragă. Dorind să ştie dacă putea coborî în siguranţă, Tezpi a eliberat un vultur care, tot hrănindu-se cu cadavrele care înţesau Pământul, nu s-a mai întors. Apoi a trimis şi alte păsări, dintre care s-a întors doar pasărea colibri, cu o ramură înfrunzită în cioc. Văzând în acest semn că Pământul începuse să se reînnoiască, Tezpi şi familia lui au părăsit corabia, s-au înmulţit şi au repopulat lumea.

Indienii chibcas din Columbia centrală spun că ei au dus iniţial o viaţă de sălbatici, fără legi, agricultură sau religie. Într-o zi a apărut printre ei un bătrân din alt neam, pe nume Bochica, ce avea o barbă lungă şi deasă. Acesta i-a învăţat cum să-şi înalţe colibe şi cum să trăiască laolaltă în societate. La câtva timp după el a apărut soţia sa, Chia, care era foarte frumoasă dar rea, plăcându-i nespus să zădărnicească eforturile altruiste ale soţului ei. Cum nu-i putea înfrunta direct puterea, Chia a folosit mijloace vrăjitoreşti pentru a provoca o mare inundaţie, în care a murit cea mai mare parte a populaţiei. Bochica s-a supărat foarte tare şi a surghiunit-o pe Chia în cer, unde ea s-a transformat în Lună. Apoi Bochica a făcut ca apele Potopului să se risipească, i-a coborât pe supravieţuitorii din munţii unde se refugiaseră, le-a dăruit legi, i-a învăţat să cultive pământul şi a instaurat cultul Soarelui, cu sărbători, sacrificii şi pelerinaje periodice. După ce a terminat cu aceste lucruri a împărţit puterea de a guverna între două căpetenii şi şi-a petrecut restul vieţii ca un ascet, trăind într-o contemplaţie calmă. Când s-a înălţat la cer, Bochica a devenit zeu.

Indienii canarieni din Ecuador relatează povestea unui Potop din care au scăpat doi fraţi, urcându-se pe vârful unui munte înalt. Pe măsură ce apele creşteau, muntele se înălţa tot mai sus, astfel încât fraţii au supravieţuit dezastrului.

Potrivit New Larousse Encyclopaedia of Mythology, indienii tupinamba din Brazilia spun că Monan („Bătrânul” sau „Străbunul”) a creat omenirea apoi a distrus-o prin foc şi inundaţii.

În Chile, indienii araucnaian din perioada pre-columbiană păstrau o tradiţie potrivit căreia odinioară a avut loc un Potop din care au scăpat cu viaţă foarte puţini băştinaşi, refugiindu-se pe înaltul munte Thegtheg („Tunătorul” sau „Scânteietorul”), care avea trei piscuri şi capacitatea de a pluti pe apă (James George Frazer – Folklore in the Old Testament: Studies in Comparative Religion, Legend and Law). Ei spun că „potopul a fost rezultatul unor erupţii vulcanice însoţite de cutremure violente”.

Conform cărţii The Mythology of South America a lui John Bierhorst, o legendă a indienilor yamana din Ţara de Foc afirmă că, pe vremea marii frământări, femeia-lună s-a umplut de ură faţă de oameni şi a provocat Potopul. Toată lumea s-a înecat, în afară de cei puţini care au reuşit să se refugieze pe cele cinci piscuri de munte neacoperite de apă. Tribul pehuenche din aceeaşi Ţară de Foc asociază Diluviul cu o perioadă de întunecime prelungită: „Soarele şi Luna au căzut de pe cer şi lumea a rămas astfel fără lumină, până când, în cele din urmă, doi condori uriaşi au adus Soarele şi Luna înapoi pe cer”.

Într-o legendă a indienilor luiseno din sudul Californiei, un Potop a acoperit munţii şi a ucis cea mai mare parte a omenirii. Numai câţiva au scăpat, fugind pe cele mai înalte piscuri. Mituri similare s-au înregistrat şi mai spre nord, la indienii huron. Iar o legendă a unui trib de munteni din familia algonquin relata cum Iepurele cel Mare, numit Michabo sau Messou, a refăcut lumea după Potop cu ajutorul unui corb, al unei vidre şi al unui şobolan moscat.

În secolul al XIX-lea, James W. Lynd relata în History of the Dakotas un mit al indienilor irochezi, care spune că „marea şi apele au cotropit odată Pământul, astfel că orice viaţă omenească a fost stârpită”. Indienii chickasaw afirmau că lumea fusese distrusă de apă, „dar acea unică familie a fost salvată şi câte două animale din fiecare soi”. La rândul lor, indienii sioux vorbeau şi ei despre o vreme când nu a mai existat pământ uscat iar toţii oamenii dispăruseră de pe lume.

Potrivit World Mythology, miturile indienilor hopi spun că „prima lume a fost distrusă, ca pedeapsă pentru ticăloşia oamenilor, de către un foc a-toate-nimicitor, care a venit de sus şi de jos. A doua lume s-a sfârşit când globul pământesc s-a răsturnat de pe axă şi totul s-a acoperit de gheaţă. A treia lume s-a terminat cu un potop universal. Lumea actuală este a patra. Soarta ei va depinde de purtarea locuitorilor săi, dacă va fi sau nu conformă cu planurile Creatorului”.

Printre indienii inuit din Alaska există tradiţia unui Diluviu cumplit, însoţit de un cutremur, care a măturat faţa Pământului atât de repede, încât numai câţiva oameni au reuşit să scape cu canoele sau să se refugieze pe vârfurile celor mai înalţi munţi, împietriţi de groază.

Un asemenea eveniment, întâlnit pe toată suprafaţa planetei noastre, nu poate fi o născocire a imaginaţiei strămoşilor noştri. Mai ales că s-au descoperit dovezi care să susţină veridicitatea miturilor. În 1968, arheologul J. Manson Valentine a găsit ruinele unui oraş la trei-cinci metri sub nivelul apei, pe coasta insulei North Bimini din Bahamas. În 1987, în apele de lângă insula Yonaguni din Japonia, ghidul turistic Kihachiro Aratake a descoperit la optsprezece metri sub suprafaţa oceanului un uriaş complex de structuri de piatră, sub forma unei piramide fără vârf, de mărimea a două underwater_cityterenuri de fotbal. Tot aici se găseşte şi un chip uriaş din piatră. În anul 2000, o expediţie condusă de Paulina Zelitsky a descoperit pe coasta vestică a Cubei, la șase sute șaptezeci de metri sub apă, ruinele unui oraş imens, ce cuprindea clădiri megalitice, temple şi piramide. Tot în 2000, în luna august, o echipă de cercetători italieni a găsit în lacul Titicaca din munţii Anzi, la treizeci de metri sub apă, urme ale unui drum pavat, o terasă de piatră, un perete lung de opt sute de metri şi un cap sculptat din piatră. E posibil ca acestea să fie ruinele oraşului Wanaku, despre care vorbesc legendele locale. Un alt aspect ciudat legat de lacul Titicaca este existenţa în apele sale a unei specii de căluţ de mare, care în mod normal trăieşte doar în ape sărate, adică mări şi oceane. În acelaşi an, în luna septembrie, pe coasta turcă a Mării Negre, arheologul marin Robert Ballard a descoperit o fermă la aproximativ o sută zece metri sub nivelul mării. În 2001, cercetătorii de la Institutul Oceanic din India au descoperit pe fundul golfului Khambhat, la câţiva kilometri de ţărm, o imensă reţea de clădiri din piatră, întinse pe o suprafaţă de opt kilometri pătraţi, ce formează două oraşe. S-au recuperat mii de artefacte, unele având în jur de treizeci și două de mii de ani. Iar la trei sute douăzeci de kilometri nord-vest de golful Khambhat a fost găsit sub apă legendarul oraş Dwarka, despre care miturile spun că era reşedinţa zeului Krişna. În Marea Mediterană se află aproape două sute de oraşe scufundate. Robert Ballard şi alţi savanţi au speculat că ridicarea nivelului oceanului planetar a cauzat revărsarea Mării Mediterane peste un baraj natural, provocând un Potop ce a prins sub ape peste o sută cincizeci de mii de kilometri pătraţi de teren la o adâncime de peste o sută cincizeci de metri. Iar Sir Leonard Woolley povestea în cartea sa, Excavations at Ur („Săpăturile arheologice de la Ur”), că în 1929, pe când lucrările de la Cimitirul Regal din Ur se apropiau de sfârșit, la mai bine de trei metri sub nămolul întărit s-au descoperit urmele unei civilizații mult mai vechi. Urmele unei civilizații vechi, ascunse sub straturi de nămol, s-au găsit și în orașele Uruk, Cush, Șuruppak (orașul eroului sumerian al Potopului) și Ninive, în cel din urmă arheologii descoperind la adâncimea de optsprezece metri nu mai puțin de treisprezece straturi de nămol și nisip de rău. Singura explicație plauzibilă pentru aceste civilizații îngropate sub metri de nisip și nămol este că, într-adevăr, o mare inundație a avut loc cândva, în trecut.

Dacă Potopul a existat în realitate, aşa cum ne spun legendele din întreaga lume şi descoperirile arheologice, ce l-a provocat? Varianta acceptată de cei mai mulţi este că diluviul coincide cu finalul ultimei ere glaciare, despre care se presupune că a avut loc între anii 70.000-10.000 î.e.n. După cum am văzut, oamenii au consemnat şi era glaciară în miturile lor, în timpurile de dinaintea Potopului. Să fi avut totuşi loc Diluviul la sfârşitul erei glaciare, acum douăsprezece – treisprezece mii de ani? Cei mai mulţi cercetători susţin cu tărie acest lucru. Însă, oricât de fervent ar fi susţinută, această ipoteză nu are nicio acoperire, nici măcar una logică. Oamenii de ştiinţă ne spun că încălzirea globală, de la finalul glaciaţiunii, s-a făcut treptat, de-a lungul mai multor milenii. O încălzire treptată sub nicio formă nu ar fi provocat o topire rapidă a zăpezii, care să ducă la masive inundaţii. În câteva milenii, apa ar fi avut timp mai mult decât suficient să se evapore şi să fie absorbită de scoarţa terestră. Singura variantă plauzibilă este că o topire rapidă a gheţii şi a zăpezii, ce ar fi dus la o inundație masivă, ar fi putut fi provocată doar de o încălzire rapidă a climei. Oamenii de ştiinţă susţin că a existat într-adevăr o astfel de încălzire globală bruscă, acum aproximativ treizeci de mii – treizeci și cinci de mii de ani. Prin urmare, acela este singurul moment în care ar fi putut avea loc Potopul.

Lista regilor sumerieni, redactată în jurul anilor 2.000-1.500 î.Hr., împarte regii oraşelor sumeriene în două părţi: cei care au domnit înainte de Potop şi cei care au domnit după. A fost elaborată pe baza listelor de regi descoperite la Larsa şi Nippur. Conform acestei liste, înainte de marea inundație au domnit opt sau zece regi în cinci oraşe, domniile lor însumând între 241.200 și 432.000 de ani. „Apoi a sosit potopul, iar după potop au venit la domnie regii popoarelor din munţi”. În Kiş au domnit treizeci și trei de regi, timp de 27.805 ani, trei luni, trei zile şi douăsprezece ore. În Uruk au fost cincisprezece regi, care au domnit 2.497 ani. Ur a fost condus timp de 293 de ani de cinci regi. Oraşul Adab a avut un singur rege, care a fost pe tron timp de 90 de ani. În Avan a condus o singură dinastie, formată din trei regi, timp de 356 de ani. La fel şi în Hamad, unde un singur rege a domnit pentru 360 de ani. La Mari au existat şase regi, ce au domnit 136 de ani. Cea mai lungă domnie este cea din Kiş, unde treizeci și trei de regi au domnit după Potop timp de 27.805 ani, trei luni, trei zile şi douăsprezece ore. Dacă această listă a fost scrisă în anii 2.000 – 1.500 î.Hr., înseamnă că primul rege din Kiş, care a domnit după Potop, a urcat pe tron aproximativ prin anii 29.800 – 29.300 î.Hr. Prin urmare, Diluviul a avut loc înainte de această perioadă.

În Egiptul antic, preoţii credeau că zeul Ptah a sosit în ţara lor cu mult timp în urmă, pentru a scoate pământul de sub ape. După ce a terminat, s-a înscăunat ca rege. Din această idee nu putem înţelege decât că pământul Egiptului a fost scufundat în timpul Potopului, iar Ptah a sosit la ceva vreme după acel eveniment. În Egipt s-au descoperit mai multe liste de conducători divini, zei şi semizei, care au condus ţara înaintea oamenilor. Deşi datele diferă, toate încep cu domnia lui Ptah, cel care a scos Egiptul de sub ape. Papirusul de la Torino spune că zeii au domnit timp de 23.200 de ani, venerabilii Şemsu-Hor (soldații lui Horus din timpul marelui război împotriva lui Seth) timp de 13.420 de ani, în total 36.620 de ani. În Cronica lui Eusebius, preotul Manetho susţine că în Egipt au domnit zeii timp de 13.900 de ani, semizeii timp de 1.255 de ani, un şir de regi timp de 1.817 ani, treizeci de regi pentru 1.790 de ani, alţi zece regi timp de 350 de ani şi Spiritele Morţilor (probabil aceiași Şemsu-Hor) timp de 5.813 ani. În total, 24.925 de ani. În primul secol î.Hr., istoricul grec Diodor din Sicilia scria că preoţii egipteni i-au mărturisit că, înainte de domnia oamenilor, zeii şi semizeii au condus Egiptul timp de 18.000 de ani. Iar istoricul evreu Flavius Josephus afirma, la rândul său, că înainte de faraoni, în Egipt au condus două dinastii de zei timp de 13.870 de ani, una de semizei timp de 3.650 de ani şi una tranzitorie, de 350 de ani. În total 17.870 de ani. Dacă Ptah a condus Egiptul după Potop în urmă cu 20.000 – 38.000 de ani, Diluviul nu putea avea loc acum douăsprezece milenii, ci înainte de domnia lui Ptah, acum aproximativ treizeci de milenii.

Homo neanderthalensis, o specie apărută brusc acum o sută cincizeci de mii de ani, după un hiatus evolutiv de peste două sute cincizeci de mii de ani, dispărută acum treizeci – treizeci și cinci de milenii, reprezintă unul dintre marile mistere ale ştiinţei. După cum menţiona în Supravieţuitorii cuaternarului Dan Apostol, „dispariţia bruscă şi aparent completă din Europa, Africa şi chiar o parte a Asiei a lui Homo neanderthalensis constituie una dintre marile enigme ale preistoriei”. Au ajuns la apogeul evoluţiei în momentul terminării perioadei glaciare şi au dispărut „fără niciun motiv aparent, exact când clima se încălzise considerabil, uşurând enorm lupta pentru existenţă”. Indiciile sumeriene şi egiptene datează Potopul în jurul anului 30.000 î.Hr., în timpul încălzirii globale bruşte din mijlocul erei glaciare. Dispariţia fără urmă a lui Homo neanderthalensis exact în aceeaşi perioadă nu ne poate da decât un singur răspuns satisfăcător: omul de Neanderthal a dispărut în urma Potopului, lucru confirmat de miturile din întreaga lume, ce susţin că toate fiinţele de pe Terra au murit în urma acestei catastrofe. Trebuie remarcat faptul că neanderthalienii au dispărut întâi din Europa și Africa, supraviețuind până la Potop doar cei din Asia, Ramayana susținând că au fost adunați toți acolo pentru războiul din Lanka, împotriva lui Ravana / Marduk.

Pentru a afla ce a cauzat încălzirea globală rapidă, care a dus la Potop, trebuie să aflăm mai întâi motivele apariţiei erei glaciare. Din păcate, oamenii de ştiinţă nu sunt în stare să ne ofere un răspuns satisfăcător în legătură cu această problemă. Tot ceea ce ştim (sau, mai exact, ceea ce presupunem) este că, din când în când, clima se răceşte foarte mult din motive necunoscute. După o anumită perioadă de timp clima se încălzeşte, probabil tot din aceleaşi motive necunoscute. Dacă oamenii de ştiinţă nu ne pot oferi aceste răspunsuri, nu ne rămâne decât să le descoperim singuri. Logica de bun simţ ne sugerează că o răcire considerabilă a climei întregului Pământ poate fi provocată doar de absenţa căldurii şi luminii razelor solare. Iar acest lucru s-ar putea întâmpla doar în doua cazuri: dacă Soarele s-ar îndepărta de Terra ori dacă planeta noastră s-ar îndepărta de Soare. Dar, din câte ştim, planetele şi stelele nu îşi modifică orbitele fără motiv, ca mai târziu să revină la ele. Prin urmare, niciuna dintre aceste variante nu poate fi satisfăcătoare. Există însă şi a treia, care nu va fi acceptată nicicând de savanţi, deşi este cea mai logică: ceva a împiedicat lumina Soarelui să ajungă pe Pământ. Acest ceva ar trebui să fie uriaş, probabil de mărimea unui planetoid, şi să se mişte în acelaşi timp cu planeta noastră, astfel încât să fie plasat în orice moment între Pământ şi Soare. Însă nu ştim niciun corp ceresc care să aibă capacitatea de a-şi modifica traiectoria, de a se interpune între Terra şi Soare, de a-şi păstra acea poziţie timp de zeci de mii de ani pentru ca, la un moment dat, să se întoarcă de unde a venit. Orice fiinţă raţională va spune că niciun corp ceresc nu poate face aceste lucruri. Şi i-am putea da dreptate fără să clipim, dacă nu ar exista un astfel de corp ceresc chiar mai aproape de noi decât ne-am aştepta…

Luna este singurul satelit natural al Pământului, având 8,67% din diametrul planetei noastre dar numai 1/7 din densitatea acesteia. Numele său provine de la zeiţa romană Diana (Artemis la greci), care mai era numită şi Luna. Teoretic este lipsită de atmosferă şi de fenomene meteorologice şi încă de pe băncile şcolii suntem învăţaţi că pe Lună nu există viaţă. Însă, pe 4 decembrie 1996 s-a anunţat descoperirea unei mase de gheaţă la polul sudic al Lunii, întinsă pe o arie de 5.500 km2, iar pe 5 martie 1998, descoperirea a trei sute treizeci milioane de tone de apă la ambii poli. Iar unde este apă, teoretic este şi viaţă…

full_moon_smallConform cronicii japoneze Nihongi, în a şaptea zi a celei de-a doua luni a primăverii anului 640, în Lună a intrat o stea. Evenimentul s-a repetat în ziua a noua a lunii a şaptea din anul 642. Prima relatare a unui OZN văzut printr-un telescop vine de la pastorul puritan din America colonială, Cotton Mather, care a remarcat un obiect straniu în dreptul Lunii. În 1668, 1783 şi 1787, astronomii francezi, englezi şi germani observau ciudate pete luminoase care se deplasau deasupra părţii întunecate a discului lunar. În 1794, Societatea Regală de Ştiinţe din Londra a primit din partea astronomului Wilkins o comunicare ştiinţifică despre apariţia unui obiect luminos pe suprafaţa Lunii. În 1874, profesorul Schafarik de la Observatorul Astronomic din Praga nota că un disc alb strălucitor a traversat suprafaţa Lunii, rămânând vizibil mult timp, apoi luminile au dispărut brusc. În 1950, astronomul Harold P. Wilkins a zărit, mişcându-se deasupra craterului selenar Aristarh, o formă strălucitoare ovală având lungimea de o sută cincizeci – două sute de metri. În 1958, astronomul Nikolai Kozîrev a observat şi el emisiuni luminoase repetate în acelaşi loc. În 1963, observatorul Lowell semnala două pete roşii pe marginea sudică a craterului selenar Aristarh. În 1969, observaţii repetate ale observatorului naţional olandez Qudenbosch şi ale echipajului misiunii Apollo 11 confirmau existenţa în acelaşi crater lunar a unor „lumini de origine necunoscută”. În iulie 1965 s-a semnalat de mai multe ori un fascicul de lumină albă pe Lună, care dura o secundă şi jumătate.

Cristian Negureanu menţiona în Tăcerea idolilor că există cratere selenare care de obicei îşi schimbă culoarea, uneori subit. Craterul Linné câteodată dispare şi reapare, alte dăţi îşi modifică dimensiunea şi forma, fiind mai mic sau mai mare, mai rotund sau mai iregular, aruncând o umbră când gri, când portocalie. Într-adevăr, în 1869, marele crater selenar Linné, situat în Marea Serenităţii, a dispărut fără urmă. Apoi, lumini stranii, având cele mai curioase forme (cerc, triunghi, cruce sau elipsă) şi intensităţi variabile au apărut în Marea Crizelor. Timp de trei ani, Societatea Regală de Astronomie din Londra a studiat zilnic această regiune lunară, realizând peste două mii de observaţii asupra ciudatelor fenomene. Începând cu 1915, numeroşi astronomi au observat că în multe cratere lunare apăruseră gigantice ziduri drepte sau curbe, care au rămas acolo timp de câţiva ani, dispărând apoi fără urmă.

În 1958, astronomul amator John O’ Neill a fotografiat pe Lună, în Marea Crizelor, o construcţie asemănătoare podului din Sidney (Australia), lungă de optsprezece kilometri. Această construcţie a fost observată şi de alţi doi astronomi renumiţi, profesorul Patrick Moore şi doctorul Hugh Percy Wilkins, ultimul afirmând că „este cu adevărat un pod. Structura pare artificială şi este ceea ce noi numim, pe Pământ, o lucrare de artă”. NASA a difuzat fotografii ale „stâncii sculptate” de la marginea craterului selenar Fra Mauro, asemănătoare Sfinxului din Bucegi, şi cele două vârfuri montane de 35 şi 50 km înălţime, a căror formă a inspirat denumirile de „copilul” şi „craniul”. Echipajul Apollo 15, explorând suprafaţa lunară cu ajutorul unui „Lunar Rover” în zona Hadley-Apenini, a observat urme paralele de şenile, imprimate în praful lunar, ca şi când un vehicul ar fi trecut pe acolo înaintea lor. Astrofizicianul chinez Mao-Kang spunea că americanii „au ascuns opiniei publice, timp de douăzeci de ani, fotografiile urmelor de pe solul lunar ale unui picior desculţ de om, precum şi ale unui schelet uman”. Iar alţii susţin că pe Lună s-ar fi descoperit chiar un mormânt cu cruce.

Se pare că astronauţii misiunilor Apollo au filmat şi fotografiat o bază pe Lună (ce are cupole, structuri înalte şi rotunde, cu aspect de siloz), vehicule uriaşe în formă de T şi nave mici sau extrem de mari. Toate acestea au fost dezvăluite sub anonimat de un cosmonaut în emisiunea TV britanică Raport ştiinţific. Cosmonautul a mai adăugat că „pe Lună există zone cu vegetaţie şi anotimpuri, ca şi lacuri artificiale, posedă câmp gravitaţional iar omul poate umbla pe suprafaţa ei fără costum spaţial, respirând doar printr-un tub de oxigen”.

În 1978, Maurice Chatelain, fost şef al Sistemului de comunicaţii NASA şi proiectant al sistemelor de prelucrare a detelor şi de comunicaţii ale misiunilor Apollo, a confirmat într-o carte că, în 1969, Neil Armstrong a raportat observarea a două OZN-uri pe marginea craterului lunar, în timpul misiunii Apollo 11. Un fost angajat NASA, Otto Binder, a confirmat povestea. La începutul anilor ’90, prof. Vladimir Ajaja, prof. Alexandr Kazanţev şi dr. Serghei Bojici de la Universitatea din Moscova au declarat că spionajul sovietic a urmărit prin radio detaliile aselenizării, înregistrând convorbirea lui Armstrong cu Misiunea de Control de la Houston, din care reieşea că două OZN-uri de mari dimensiuni au fost văzute în preajma modulului lunar.

S-a scris că astronauţii misiunilor Apollo 13, 14, 15, 16 şi 17 s-au întors cu mai multe sute de fotografii înfăţişând OZN-uri. Referindu-se la astfel de obiecte zburătoare observate în apropierea Lunii, astronautul Roland Evans de pe Apollo 17 a exclamat: „ce multe sunt, roiesc ca albinele în stupi!”.

saguaroMoon_seipÎn 1970, scopul misiunii Apollo 13 era de a provoca explozii nucleare pe suprafaţa Lunii. Însă, pe 13 aprilie, explozia unui rezervor de oxigen lichid a avariat instalaţia electrică şi motoarele. Pilotul navei transmitea atunci: „Hei! S-a isprăvit! Ei, ei au ucis elementul de combustie!”. Nu ştim cine erau „ei”, dar ştim că, din 1972, misiunile Apollo s-au întrerupt brusc. Nici ruşii nu au făcut vreo tentativă să trimită un echipaj pe Lună. Se zvoneşte că fiinţele care îşi au baza pe Lună le-ar fi interzis pământenilor să se mai apropie. Doctorul Glenn T. Seaborg, laureat al premiului Nobel, chiar considera că Luna este ocupată dintr-o perioadă veche şi este folosită drept releu. Teste aprofundate din 1986 au arătat că solul lunar conţine mari cantităţi de heliu-3, un combustibil puternic, nepoluant şi nonradioactiv. Să fie acesta combustibilul folosit de OZN-uri?

Părerea generală a oamenilor de ştiinţă era că Luna s-a desprins din planeta noastră, cu multe miliarde de ani în urmă. Însă în 1974, NASA a anunţat aducerea de pe Lună a unei roci vechi de 5,3 miliarde de ani, a unui mare eşantion selenar estimat la șapte miliarde de ani şi a două mostre ce au douăzeci de miliarde de ani. Prin urmare, Luna este mult mai veche decât Pământul, ceea ce înseamnă că nu se putea desprinde din el. Această vechime enormă îi dovedeşte provenienţa din centrul Universului, acolo unde s-au format primele galaxii. Dar Luna nu putea ajunge singură într-un sistem solar periferic al unei galaxii periferice pentru a fi satelit al unei planete. Dacă a fost adusă cumva aici? Însă cum ar putea cineva să transporte prin univers ditamai corpul ceresc?

În 1969, echipajul Apollo 12 a fost urmărit, pe tot drumul său spre Lună, de două OZN-uri. Ajuns la destinaţie, modulul de comandă s-a prăbuşit intenţionat. După un zgomot ca de clopot uriaş, au urmat vibraţii ce au durat între cincizeci și cinci de minute şi patru ore. Detectorii de ioni supertermici au înregistrat o erupţie de vapori de abur, timp de paisprezece ore, pe o suprafaţă de o sută șaizeci de km2.  În urma acestei întâmplări, NASA a declarat că Luna este în aparenţă goală pe dinăuntru. În iulie 1970, doi academicieni sovietici făceau publică în Sputnik ipoteza că Luna are un blindaj exterior de treizeci și doi de  kilometri grosime (format din titan, crom, zirconiu şi yttriu, care sunt rare pe Terra), un strat vâscos de lavă (4,8 kilometri grosime), un alt blindaj la 11,2 kilometri adâncime şi un interior cu un diametru de 3.318 kilometri, unde există apă şi aer. Iar Doru Davidovici afirma în Lumi galactice că „Luna este cel mai mare OZN”, menţionând argumentele aduse de academicienii ex-sovietici Mihail Vasin şi Alexandr Scerbakov, precum şi de doctorul Gordon Mc Donald, cercetător principal la NASA, care au concluzionat că Luna este goală în interior.

Dacă Luna este un satelit artificial al Pământului, un fel de OZN uriaş, aşa se explică şi de ce se învârte întotdeauna cu aceeaşi parte spre noi, lucru deosebit de neobişnuit pentru un corp ceresc natural. Dar şi apariţia ei lângă planeta noastră, de la mare depărtare. În plus, înţelegem de ce Enki, asociat cu noaptea, avea ca simboluri şi planeta Venus, şi Luna, în timp ce fratele său, Enlil, era asociat cu un singur corp ceresc, Soarele. Dacă Enlil era considerat astrul zilei, Enki a devenit pentru antici cea mai strălucitoare stea a nopţii, planeta Venus sau Luceafărul. Mai târziu a apărut Luna, ea devenind cel mai strălucitor corp ceresc de pe cerul nopţii. Prin urmare, Enki a fost asociat cu ea, nouă rămânându-ne de la strămoşii noştri ambele variante, Enki fiind şi Venus, şi Luna.

Dacă într-adevăr Luna a fost adusă aici într-o vreme când oamenii existau deja, ar trebui să găsim acest eveniment consemnat în memoria colectivă a omenirii. Şi, într-adevăr, există. Poetul roman Ovidius Publius Naso menţiona în scrierile sale că, în epoca arcadiană, cerul era lipsit de Lună. O legendă din Anzi spune că zeul Viracocha a creat Soarele, Luna şi stelele după Potop. Indienii chibcas din Columbia centrală cred că, deoarece a provocat Potopul, Chia a fost exilată de soţul ei în cer, unde ea s-a transformat în Lună. Nu crede nimeni că o femeie a devenit Luna, dar putem înţelege din acest mit că, până la Potop, Luna nu exista.

Capitolul 9 al Genezei biblice susține că, după Diluviu, Dumnezeu a regretat că a distrus oamenii. Drept pentru care a pus un semn pe cer, curcubeul, ca legământ dintre el şi oameni. Capitolul 55 al Cărţii lui Enoh afirmă un lucru asemănător: „Apoi Stăpânul zilelor s-a căit şi a zis: «În zadar i-am nimicit pe toţi cei care trăiesc pe acest pământ». Şi el a făcut legământ pe marele său nume: «De acum înainte nu voi mai face aşa ceva celor care trăiesc pe pământ, şi voi aşeza un semn pe cer, şi acesta va fi o făgăduială de bună credinţă între mine şi ei pentru totdeauna, câtă vreme cerul este deasupra Pământului. Şi acestea sunt după porunca mea»”. Nu pare prea probabil să fi apărut curcubeul pe cer după Potop, ţinând cont că acesta este un fenomen optic și meteorologic, un spectru de forma unui arc colorat, format de lumina Soarelui refractată în picăturile de apă din atmosferă. Cartea lui Enoh nu specifică nimic despre curcubeu, ci îl numeşte doar „un semn pe cer”. E posibil ca acel „semn” să fie Luna?

Dacă „zeii” au adus Luna pentru a împiedica lumina Soarelui să mai ajungă pe Pământ, acest eveniment ar fi putut crea o eră glaciară. Este posibil ca acest „blocaj” să fi fost în genul unei eclipse de Soare. Dar, pentru ca Luna să acopere complet Soarele, ar fi trebuit adusă mai aproape de Terra decât este în prezent. Acest lucru ar fi cauzat nu doar un întuneric total, ci şi înclinarea axei Pământului, pe care oamenii de ştiinţă încă nu pot să o explice, deşi ei susţin că fără atracţia selenară nu ar exista înclinarea Terrei. Indienii hopi din Arizona vorbesc despre înclinarea axei planetei noastre în acea perioadă, susţinând că „a doua lume s-a sfârşit când globul pământesc s-a răsturnat de pe axă şi totul s-a acoperit de gheaţă”. Aceiaşi oameni de ştiinţă spun că fără această înclinare nu ar exista anotimpuri şi am avea mereu o climă tropicală.

Strămoşii noştri ne-au lăsat destule referiri la o climă caldă, uneori chiar tropicală, pe întreg Pământul. Printre ele se numără hărţile amiralului Piri Reis din 1513, a lui Oronteus Finaeus din 1531, a lui Gerard Kremer (zis şi Mercator) din 1569 şi a francezului Philippe Buache din 1737, care arată Antarctica fără gheaţă. Nu ştim cine a făcut aceste hărţi sau când, dar cert este că oamenii existau atunci când cel mai sudic continent avea o climă caldă, nefiind acoperit de gheaţă.

O hartă compilată de turgul Hagi Ahmed în anul 1559 arată o limbă de pământ, de circa 1.600 de kilometri lăţime, care uneşte Alaska de Siberia. Geologii susţin că un astfel de „pod de pământ” a existat într-adevăr acolo unde astăzi se află strâmtoarea Bering, însă a fost înghiţit de ape la sfârşitul ultimei ere glaciare. Şi această hartă demonstrează că oamenii existau atunci când nordul Pământului era lipsit de gheaţă, având un climat mult mai cald.

S-a descoperit că, în Paleoliticul inferior, în România de astăzi trăiau girafe, elefanţi şi rinoceri, animale care nu există în prezent decât în Africa. Herodot scria că „numai în aceste ţinuturi se nasc lei în Europa”. În Mezolitic, vegetaţia era foarte abundentă, chiar luxuriantă în zona Porţilor de Fier. Sunt dovezi care atestă că în ţara noastră, în ultimul milion de ani, a fost permanent o climă temperată, cu perioade tropicale, de încălzire.

Scripturile zoroastriene ale perşilor spun că Airyana Vaejo, căminul rasei ariene, avea un climat blând şi productiv înainte ca Angra Mainyu să aducă îngheţul. O „întâlnire” dintre Soare şi Lună, înainte de Potop, este redată şi de un mit african de pe cursul inferior al fluviului Congo, care afirmă că „demult, Soarele s-a întâlnit cu Luna şi a aruncat cu noroi în ea, ceea ce a făcut-o mai puţin luminoasă. Când s-a întâmplat această întâlnire, a avut loc o mare inundaţie”. Iar indienii tarahumara din nordul Mexicului au păstrat legende ale distrugerii lumii bazate pe o schimbare în calea Soarelui. Să fie acea „schimbare” în calea Soarelui apariţia Lunii?

Solar-eclipseAducerea unui corp ceresc în sistemul nostru solar ar fi trebuit să influenţeze într-o anumită măsură celelalte planete. Surprinzător sau nu, anticii ne-au lăsat indicii şi despre acest eveniment. Vechea lucrare chinezească despre care se spunea că ar conţine „toate cunoştinţele”, compusă din patru mii trei sute douăzeci de volume, afirmă că, înainte de Potop, „planetele şi-au modificat traiectoriile. Cerul a coborât mai jos înspre nord. Soarele, Luna şi stelele şi-au schimbat mişcările.”. Mitul norvegian al Potopului susţine că, înainte de această catastrofă, „stelele o luaseră razna de pe cer, căzând în hăul căscat”. Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib scria în Ştiri despre Egipt şi minunile sale că, în visul care i-a prevestit regelui Saurid Diluviul, „stelele cădeau, se loveau unele de altele făcând un zgomot asurzitor”. În Bundahish, când Angra Mainyu a trimis „îngheţul pustiitor şi necruţător”, el a şi „atacat şi tulburat cerul”, acest asalt dându-i posibilitatea de a stăpâni „a treia parte din cer, împânzind-o cu întunecime”. În acelaşi timp, planetele s-au răsculat împotriva cerului, stârnind haos în tot Cosmosul. Iar indienii cahto din California spun doar că „a căzut cerul”.

Dacă Luna a fost adusă pentru a împiedica lumina Soarelui să ajungă pe Pământ, această eclipsă totală ar fi însemnat o lungă perioadă de întuneric. Multe popoare au păstrat în amintirea lor colectivă această perioadă de întuneric, înainte de Potop. Dispariţia Soarelui nu era ceva obişnuit, iar oamenii acelor timpuri au încercat să-şi explice acest fenomen în cele mai colorate moduri.

În The Mythology of South America, John Bierhorst scria că tribul pehuenche din Ţara de Foc asociază Potopul cu o perioadă de întunecime prelungită: „Soarele şi Luna au căzut de pe cer şi lumea a rămas astfel fără lumină, până când, în cele din urmă, doi condori uriaşi au adus Soarele şi Luna înapoi pe cer”.

Indienii toba din regiunea Gran Chaco din America de Sud spun că marele îngheţ a fost însoţit de o beznă adâncă. Unul dintre bătrânii neamului toba declara că „în vremea îndelungatei bezne, Soarele a dispărut cu totul şi oamenii au murit de foame. Când li s-au sfârşit merindele, au început să-şi mănânce copiii. Până la urmă, au murit cu toţii”, mai puţin semi-divinul Asin şi cei cărora le-a oferit focul.

Popol Vuh a mayaşilor spune că „faţa Pământului s-a întunecat”. Mai spune şi că aceasta a fost o vreme când „Soarele şi Luna îşi acoperiseră feţele”. Alte surse mayaşe susţin că acest eveniment a avut loc „pe vremea străbunilor. Pământul s-a întunecat (…) S-a întâmplat că Soarele încă mai era luminos şi limpede. Apoi, la amiază, s-a întunecat”.

Pentru popoarele din Anzi, înainte de venirea zeului Viracocha, Pământul fusese azvârlit în beznă datorită dispariţiei Soarelui. „Omenirea trăia în dezordine; mulţi umblau goi, ca sălbaticii; nu aveau case şi nici alte locuinţe decât peşterile, de unde porneau şi adunau orice găseau de mâncare prin preajmă”. După Potop, Viracocha a schimbat toate aceste lucruri, oferindu-le oamenilor tehnicile şi cunoştinţele necesare unei vieţi civilizate şi productive. Într-o legendă consemnată de Blas Valera, primul monarh incaş, Manco Capac, era fiul Soarelui. Când mama sa a fost cuprinsă de durerile facerii, în lume s-a făcut întuneric. Soarele a apărut din nou pe cer doar după ce s-a născut Manco Capac. După ce a vizitat oraşul Cholula în 1585, călugărul Diego de Duran a notat în Historia antiqua de la Nueve España ce a aflat de la un bătrân venerabil din oraş, despre care se spunea că avea peste o sută de ani: „la început, acest loc se afla în beznă şi în întuneric”. După aceea, „au apărut nişte uriaşi diformi, care au luat Pământul în posesiune”.

Montesinos spunea că în timpul domniei celui de-al doisprezecelea rege incaş, zeul Illa Tici Vira Cocha a nimicit uriaşii, apoi a ascuns Soarele pentru scurt timp: „timp de douăzeci de ore nu a mai fost Soare”. După rugăciuni şi sacrificii, astrul zilei a reapărut, iar regele a reintrodus vechile legi şi ritualuri de venerare.

În Epopeea lui Ghilgameş, nemuritorul Utnapiştim povestea că „un val de deznădejde s-a înălţat spre cer, când zeul furtunii (Enlil) a prefăcut lumina zilei în întunecime, când a sfărâmat ţinutul ca pe un ulcior”.

În Bundahish, când Angra Mainyu a trimis „îngheţul pustiitor şi necruţător”, a stăpânit „a treia parte din cer, împânzind-o cu întunecime”.

Un mit norvegian spune că un lup tânăr a fugărit Soarele, pentru a-l lua în stăpânire. Soarele a fost ajuns în cele din urmă şi „razele sale strălucitoare s-au stins una câte una. El a dobândit o nuanţă roşie, ca de sânge, apoi a dispărut cu totul. Drept urmare, lumea a fost acoperită de o iarnă cumplită. Furtunile de zăpadă s-au pogorât din toate unghiurile zării”. Acest episod a avut loc înainte de Potop.

În Egiptul antic se credea că, în timpul luptei dintre Seth şi Horus, zeul-Soare Ra a refuzat să mai iasă din camera sa, lăsând lumea în beznă. A fost convins să se răzgândească de către fiica sa, Hathor, care l-a binedispus dansând goală în faţa lui şi gâdilându-l. Acelaşi mit se întâlneşte şi în Japonia, unde zeiţa Soarelui Amaterasu-omikami s-a retras într-o grotă cerească, enervată fiind de fratele său, Susano-o. Deoarece lumea era cuprinsă de întuneric, zeii au încercat să o convingă pe Amaterasu să-şi reia locul pe boltă. Singura care a reuşit acest lucru a fost zeiţa Ame-no-Uzume-no-Mikoto, care a înveselit-o pe Amaterasu printr-un dans distractiv şi obscen, în timpul căruia s-a dezbrăcat complet. În miturile greco-romane, Phaeton, fiul titanului Soarelui, Helios, şi al oceanidei Clymene, a furat carul solar. Însă nu a putut ţine caii în frâu şi, prin urmare, Soarele „s-a repezit în jos cu mânie ca un meteor”. Pentru a preveni un dezastru planetar, Zeus l-a ucis pe Phaeton cu un fulger. Cuprins de durere, Helios a refuzat să mai apară pe cer cu carul său. Într-un final a fost convins de zei să nu lase lumea în întuneric şi să-şi reia locul. În Meteora, Aristotel scria că „stelele au căzut din cer în timpul prăbuşirii lui Phaeton”. Grecii şi romanii antici susţineau că această întâmplare a avut loc înaintea Diluviului lui Deucalion.

Cine a adus Luna aici pentru a provoca o eră glaciară? Strămoşii noştri spun că zeii. Dacă ei sunt răspunzători pentru acest lucru, care ar fi motivul lor? Miturile susţin că „marele îngheț”, apariția Lunii, dispariția Soarelui și Potopul au avut loc în timpul celui de-al doilea mare război al zeilor, numit Ragnarok de scandinavi sau Gigantomachia de greci. Se pare că armata lui Marduk era superioară celei a lui Enlil, miturile din întreaga lume relevând că el a câștigat primele lupte. Spre deosebire de primul război al zeilor, pierdut de Enki din cauza inferiorității numerice, Marduk avea acum în subordine Veghetorii, semizeii și oamenii, numărul lor ridicat oferindu-i un avantaj consistent în fața unchiului său. Pierzând luptă după luptă, Enlil se vedea în fața înfrângerii totale. Singura soluție pentru victorie era reducerea armatei dușmanului său. Cum nu se putea înfăptui acest lucru prin luptă dreaptă, Enlil a apelat la soluții alternative. Prima a fost crearea erei glaciare prin aducerea Lunii și interpunerea ei între Pământ și Soare. Cum „frigul cel mare” nu părea să aibă efecte vizibile, Enlil le-a trimis pământenilor viruși, acele „boli, epidemii, ciumă și holeră”, însă cei mai afectați erau oamenii, nicidecum semizeii și Veghetorii. Nici frigul, nici foametea și nici virușii nu atingeau Veghetorii și pe copiii acestora, așa că Enlil a recurs la soluția finală: înecarea tuturor printr-un Potop. Dacă Epopeea lui Atra-Hasis afirma că zeul s-a arătat nemulțumit de înmulțirea oamenilor, nu înseamnă că era deranjat de zgomotele lor făcute în timpul împerecherilor, așa cum susține și Epopeea lui Ghilgameș, ci de creșterea numărului lor. Prin urmare, seria lui de pedepse îndreptate asupra Pământului avea doar rolul de a distruge armata lui Marduk. Bănuim că nu i-a fost ușor să ia această hotărâre însă, de obicei, în timp de război nu există reguli. Anu și Ninhursag au acceptat propunerea lui Enlil, hotărând declanșarea Potopului. Acesta s-a realizat prin înlăturarea Lunii din calea Soarelui, ceea ce a dus la brusca încălzire globală din mijlocul erei glaciare, de acum treizeci – treizeci și cinci de milenii. Enki a fost obligat să jure că nu va dezvălui acest „secret al zeilor” însă zeul înțelepciunii nu putea să nu găsească un subterfugiu.

Jurământul îl oprea să le împărtășească oamenilor secretul, nu însă și unui obiect. Astfel încât, în Epopeea lui Ghilgameș, Enki l-a înștiințat pe Utnapiștim printr-un vis de sosirea Potopului. Însă nu direct, ci vorbind cu pereții casei acestuia: „Casă de trestii, casă de trestii! Perete, o, perete, dă-mi ascultare, casă de trestii, perete, cugetați! Omule din Șurrupak, fiu al lui Ubara-Tutu, dărâmă-ți casa ta și clădește o corabie; părăsește averile și ai grijă de viața ta, disprețuiește bogățiile lumești și mântuiește-te pe tine doar! Dărâmă-ți casa, așa cum îți spun eu, și întocmește-ți o corabie. Aici ai măsurile corabiei, cum trebuie să o făurești; lungimea ei să fie deopotrivă cu lărgimea ei, puntea ei să fie acoperită ca bolta ce acoperă adâncimile, apoi ia în corabie sămânță din toată făptura vie”. Întrebat de Utnapiștim ce le va spune oamenilor care îl vor vedea că ridică ditamai corabia, Enki i-a răspuns: „Spune-le lor următoarele: am auzit că Enlil este înfuriat pe mine și nu mai cutez să umblu prin ținutul acesta, nici să trăiesc în cetatea asta; mă voi coborî spre limanul mării, ca să locuiesc împreună cu Ea, stăpânul meu. Dar peste noi revărsa-va ploaie de bogății: pești mari, păsări din cer, ca și tot rodul de viețuitoare ale mării. Seara, Călărețul Norilor de furtună va aduce grâu, în șuvoaie!”. Ultimile fraze subliniază acea perioadă de foamete, datorată erei glaciare, amintită și de alte legende. Pentru a rupe „blestemul Pământului” și a primi hrană, oamenii din Șuruppak chiar l-au ajutat pe Utnapiștim să-și construiască ambarcațiunea.

Epopeea lui Atra-Hasis descrie aceeași întâmplare într-un mod identic. Enki l-a chemat pe slujitorul său devotat, Atra-Hasis, punându-l să stea în spatele unui scut de trestie. Apoi, pretinzând că vorbește cu scutul, a spus:

Scut de trestie,

Bagă de seamă la ceea ce-ți spun.

Toate casele oamenilor și toate orașele,

De o furtună mare vor fi măturate.

Sămânța omului atunci va dispărea…

Aceasta-i ultima lege,

Cuvântul Adunării Zeilor,

Cuvântul rostit de Anu, Enlil și Ninhursag”.

Enki și-a sfătuit slujitorul credincios să construiască o corabie. Când acesta i-a spus „dar eu n-am mai făcut o corabie niciodată… fă-mi desenul pe pământ să pot vedea cum”, Enki i-a oferit instrucțiuni precise, dimensiunile și modul de construcție. Pentru curioși, Atra-Hasis a folosit ca motiv al construirii „vasului pentru Apsu” faptul că urma să plece în lăcașul lui Enki, pentru a scăpa de mânia lui Enlil, întocmai ca Utnapiștim.

După ce a terminat de construit arca, Utnapiștim / Atra-Hasis și-a îmbarcat rudele, toate felurile de animale şi mulţi meşteşugari. Momentul în care el însuși trebuia să intre în corabie era unul precis:

Când Șamaș,

Care poruncește un cutremur la apusul Soarelui,

Va ploua din cer cu erupții,

La bordul corabiei să te sui,

Și bine intrarea s-o închizi”.

Acest semn pe care trebuia să îl aștepte Utnapiștim reprezintă sosirea lui Marduk / Șamaș, cplaneta_ufo_by_juantelos-d268k7care pare să lanseze un atac aerian dezastruos împotriva lui Enlil („va ploua din cer cu erupții”), asemănător celui descris în Ramayana („sute de meteoriți căzând din cer”), ce va zgudui pământul („poruncește un cutremur”). Acest atac al lui Marduk coincide cu începutul Potopului și reprezintă ultima bătălie din cel de-al doilea mare război al zeilor, consemnată în multe legende ale lumii. De altfel, în Epopeea lui Ghilgameș, începutul Potopului pare a descrie o luptă între cele două tabere rivale de divinități: „La primele licăriri ale zorilor (când Luna a fost înlăturată din calea Soarelui), un nor negru (nava lui Enlil) s-a ivit în slava cerului, tuna acolo unde Adad, stăpânul furtunii (Enlil), călărea pe nori. Peste dealuri și câmpii, zeii Șullat și Haniș, crainicii Furtunii, o călăuzeau. Apoi zeii din hăurile Infernului (Veghetorii) se ridicară. Nergal (Marduk) deschise zăgazurile apelor din lumea de dincolo, Ninurta, stăpânul războiului, deschise canalele, iar cei șapte judecători ai Infernului, Anunnaki (căpeteniile Veghetorilor), înălțară torțele lor, aprinzând toată țara cu flacăra lor strălucitoare (au lansat arme asemănătoare rachetelor). Un strigăt de deznădejde urcă la ceruri când zeul Furtunii a înlocuit lumina zilei cu întunericul (descriere identică cu cea din Ramayana, unde „un disc negru acoperi Soarele” și „numaidecât, ziua fu înlocuită de un întuneric total”), când a sfărâmat tot ținutul ca pe un vas de lut. O zi întreagă vijelia a bântuit cu furie, s-a năpustit peste lume ca valurile unei oști atacatoare. Nimeni nu mai putea să-și vadă propriul frate, nu mai era chip să zărești din cer oamenii”.

Înainte de revărsarea apelor, Pământul a fost trecut prin foc, datorită armelor teribile, nuclea19564756re, folosite de combatanți. În Theogonia lui Hesiod, „o mare parte din Pământul uriaș fu pârjolită de aburii cumpliți, topindu-se cum se topește tabla încinsă de meșteșugul omului”. În Ramayana, „sulițele, securile, scuturile se învolburau. Un fum stăruitor și gros ca noroiul înăbușea oamenii și animalele care încercau să iasă pe străzi”. Indienii hopi spun că „prima lume a fost distrusă, ca pedeapsă pentru ticăloşia oamenilor, de către un foc a-toate-nimicitor, care a venit de sus şi de jos. În mitologia scandinavă, „uriașul Surt a dat foc întregului Pământ; universul nu mai era decât un cuptor imens. Flăcările țâșneau din crăpăturile stâncilor; peste tot se auzea șuieratul aburilor. Toate viețuitoarele, toate plantele au fost mistuite. Numai țărâna golașă a mai rămas dar, precum cerul însuși, nici Pământul nu mai era decât crăpături și prăpăstii”, poemul Voluspa susținând că

Focul se-ncinge

Cu fum fumegând în vârtejuri.

Fuioare de foc năvălesc

Să lovească chiar cerul”.

Puhoiul de ape a acoperit Pământul, stingând flăcările și distrugând cea mai mare parte a armatei lui Marduk (care nu dispunea de nave, precum liderii Veghetorilor), oferindu-i astfel lui Enlil avantajul urmărit: „s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului” (Geneza), „vântul a suflat, şuvoiul, furtuna şi potopul au copleşit lumea, năprasna şi puhoaiele au bântuit laolaltă ca oştirile în bătălie” (Epopeea lui Ghilgameș), „toate râurile, toate mările s-au umflat și s-au revărsat. Pretutindeni, toate valurile se ciocneau de valuri. Se înălțau și clocoteau încet peste toate cele” (New Larousse Encyclopaedia of Mythology). Intensitatea Potopului, care aducea Apocalipsa, „îi făcea pe zei să tremure”, după cum declară Epopeea lui Atra-Hasis. Iar după Ramayana, „cele două oști crezură că venise sfârșitul lumii. Zdruncinarea văzduhului le-a prăbușit. Pământul s-a cutremurat până în măruntaiele lui de foc. Multe stele s-au desprins de pe cer”, descriere din care înțelegem că acel cutremur poruncit de Șamaș a decurs conform planului. Din navele lor, Enlil și Marduk au continuat lupta chiar și pe apă, egiptenii amintind-o sub forma unei curse de „bărci”, în care cei doi s-au lovit cu „harpoanele”. Zeii supraviețuitori însă au fugit din calea apelor, Epopeea lui Atra-Hasis susținând că „au întors spatele și au urcat în cerul lui Anu”, la bordul unor „rukub ilani” („carele zeilor” sau vimanele din literatura hindusă). În Epopeea lui Ghilgameș, „înșiși zeii, înspăimântați de revărsarea apelor, se refugiară în locurile cele mai înalte ale cerului, firmamentul lui Anu. Ei se zgribuliră lipiți de ziduri, înghesuindu-se unii într-alții, asemenea câinilor. În cele din urmă Iștar, Regina Cerurilor (Ninhursag), cea cu glas dulce, începu să țipe ca o femeie cuprinsă de durerile facerii: «Vai de mine, praful s-a ales de zilele din trecut, fiindcă eu am dat o poruncă rea. De ce poruncit-am acest rău în sfatul zeilor? Am fost căpetenia războaielor menite să-i nimicească pe oameni, dar nu sunt ei oare copiii mei, căci eu i-am făcut să se nască? Acum ei plutesc pe ocean la fel ca neamul peștilor». Zeii cei mari ai Cerului și ai Infernului plângeau, acoperindu-și gurile. Vreme de șase zile și șase nopți vântul n-a contenit să sufle, furtuni, vijelii, revărsări de ape au copleșit Pământul. Vântoase năprasnice și potopiri de ape vuiau dezlănțuite, ca războinicii pornind împotriva vrăjmașilor”. Epopeea lui Atra-Hasis prezintă evenimentul într-un mod asemănător:

royom-39Anunakii, Marii Zei,

Stăteau suferind de foame și de sete…

Ninti (Ninhursag) plângea și suferea;

Plângea să-și ușureze marea durere.

Zeii plângeau și ei alături de ea, pentru Pământ.

Era copleșită de marea durere,

Și setea cea cruntă o încolțea.

Acolo unde ea stătea, zeii plângeau,

Ca oile strânse una într-alta stăteau.

Buzele lor de sete erau arse,

Iar burta lor de foame gemea”.

Zeița Mamă, Ninhursag, era șocată de amploarea distrugerii:

Zeița a văzut și a plâns…

De febră buzele-i erau aprinse…

Ca muștele-s făpturile de mine făcute.

Ei umplu râurile, sunt hrană pentru pești,

Sunt înghițiți cu toții de marea furioasă”.

Declarația zeiței din Epopeea lui Ghilgameș oferă amănunte suplimentare despre acest mare război al zeilor: „praful s-a ales de zilele din trecut, fiindcă eu am dat o poruncă rea. De ce poruncit-am acest rău în sfatul zeilor54? Am fost căpetenia războaielor menite să-i nimicească pe oameni, dar nu sunt ei oare copiii mei, căci eu i-am făcut să se nască?”. Din această mărturisire aflăm că, deși era mama lui Marduk și fosta mare iubire a lui Enki, ea a luptat alături de noul ei soț, Enlil, și de fiul lor, Ninurta. În miturile egiptene există descris acest moment: deși era inițial de partea lui Horus / Marduk, Isis / Ninhursag și-a ajutat noul soț și frate, pe Seth / Enlil, ceea ce l-a făcut pe fiul ei să o decapiteze. Istoricul Plutarh susține că nu a fost vorba despre o decapitare adevărată, Horus smulgându-i, de fapt, mamei sale coroana de pe cap. Dacă Plutarh are dreptate, Marduk și-a renegat mama, ea trecând astfel de partea lui Enlil. Probabil pentru a-și demonstra loialitatea, ea a fost trimisă, sub forma leoaicei Sekhmet, să înăbușe revolta oamenilor, ce era cât pe ce să se transforme într-o extincție a rasei umane. Tot ea era Athena din mitologia grecilor, care a luptat alături de Zeus împotriva lui Typhon și Iștar de la hitiți, care i-a fost alături lui Teșub în războiul cu Ullikummi. Astfel înțelegem și motivul pentru care, în Epopeea lui Atra-Hasis și Epopeea lui Ghilgameș, ea a fost de partea lui Anu și Enlil atunci când s-a hotărât distrugerea oamenilor prin Potop. Și-a dat seama în timpul Diluviului că a ales tabăra greșită, însă era prea târziu. Cel puțin pentru oameni.

Poemul babilonian Enuma Eliș pare a descrie două evenimente într-o singură poveste. Deși se referă la distrugerea de către Enki și Marduk a dinozaurilor reprezentați de Apsu, Tiamat și copiii ei, poemul include și povestea celui de-al doilea mare război al zeilor. După cum am văzut deja, Enki și Ninhursag sunt cei care au distrus reptilele ce conduceau Pământul, Marduk nefiind născut în acea vreme. Prin urmare, Enuma Eliș se referă nu doar la povestea dinozaurilor, ci și la cea a ascensiunii lui Marduk din timpul războiului.

În epopeele lui Ghilgameș și a lui Atra-Hasis, gălăgia oamenilor îl împiedica pe Enlil să se odihnească, prin urmare a hotărât distrugerea lor. Enuma Eliș susține un lucru asemănător, și anume faptul că zeul Apsu nu putea dormi din cauza hărmălaiei tinerilor zei.

Toți frații s-au adunat împreună;

Încolo și încoace alergau, gata s-o sfarme pe Tiamat.

În joaca lor nebună printre stele,

Făceau să tremure pântecul lui Tiamat.

Apsu nu a mai putut suporta zbenguielile lor;

În fața lor, însăși Tiamat nu mai avea glas.

Nesuferite erau faptele lor…

Și necugetate mișcările”.

Apsu s-a sfătuit cu Mummu, sfetnicul său, și a hotărât să-i distrugă pe tinerii zei. Din această poveste reiese că Apsu este Enlil, soția sa, Tiamat, este Ninhursag, iar Mummu nu poate fi decât Nusku, vizirul lui Enlil. Poemul susține că „Sfatul lor de taină” a fost aflat de zeii cei mari, care s-au înfricoșat. Singurul care nu s-a pierdut cu firea a fost Ea / Enki, care a născocit un plan prin care „somnul să cadă asupra lui Apsu”. Când ceilalți zei au aprobat planul, Enki a „trasat o dreaptă hartă a cerurilor” și a rostit descântecul divin, astfel încât „somnul a căzut peste Apsu” și chiar „sfetnicul Mummu nu putea să se miște”. După ce i-a anesteziat pe Enlil / Apsu și Nusku / Mummu, Enki „a luat tiara și i-a dat jos mantia sa de aură”. Această întâmplare există și în Mitul lui Zu, unde pasărea Zu („înțelepciunea”), Enzu („domnul înțelepciunii”) sau Anzu („înțelepciunea cerului”) îi fură lui Enlil însemnele regale, sceptrul și Tăblițele Destinului. Tiamat însă nu a stat degeaba:

Ares 4Ea l-a ridicat pe Kingu,

Între ei l-a făcut cel mai mare…

Și conducerea bătăliei,

În mâinile lui a încredințat-o”.

În Sumer, alături de Enlil se afla Ninurta, fiul său și al lui Ninhursag, mâna sa dreaptă și moștenitorul său (numit Thor de scandinavi sau Ares de greci), în timp ce la hitiți, în lupta cu Ullikummi au stat lângă Teșub Iștar și Tașmișu. În Mitul lui Zu, Ninurta este cel care se luptă cu Zu și recuperează Tăblițele Destinului, alături de însemnele regale ale tatălui său. Iar în Enuma Eliș apare Kingu, fiul lui Tiamat, care preia conducerea armatei, despre care nu putem decât să bănuim că este același Ninurta.

Speriați de Tiamat și de armata sa condusă de Kingu, zeii (Veghetorii) l-au ales pe Marduk să îi salveze: „El, cel care-i mândru și puternic, va fi cel care ne va răzbuna; El, viteaz ca nimeni altul în bătălie: Marduk, Eroul!”. Marduk a acceptat misiunea, nu fără o condiție:

Dacă va fi, atunci, să vă răzbun,

Viețile să vi le scap, pe fioroasa Tiamat s-o răpun,

Cheamă a Zeilor Adunare și peste toți al meu destin mai mare să fie!”.

Bucuroși că nu trebuie să o înfrunte pe Tiamat, zeii au hotărât: „Marduk va fi rege!”. Apoi l-au trimis pe noul lor conducător la luptă.

Tiamat și Marduk, cei mai înțelepți dintre zei,

Unul spre celălalt se îndreptau;

Tot mai aproape, o bătălie să hotărască totul,

De luptă erau acum gata”.

După o bătălie crâncenă, Marduk și-a învins adversara, alături de armata acesteia. Apoi a tăiat-o în bucăți, ba chiar decapitând-o, la fel cum a procedat Horus cu Isis în miturile egiptene:

Cu arma sa cerească a tăiat căpățâna;

A tăiat văile prin care sângele ei curgea;

Pe vântul de nord l-a pus să-l poarte

Și într-un loc necunoscut să-l lase”.

Preoții babilonienii au încercat să ofere o explicație și pentru faptul că Tiamat a fost considerată personificarea Pământului, sub identități ca Geea la greci sau Ki în Sumer, atribuindu-i lui Marduk crearea planetei noastre din corpul ei:

Punând capul lui Tiamat în locul hotărât,

Pe el lanțurile de munți le-a făcut să apară,

Văile le-a despicat, râuri prin ele să curgă,

Prin ochii ei, Tigrul și Eufratul au ieșit.

Din sânii ei, el a făcut munții cei sfinți.

Izvoare a făcut, din ele râuri să se adape”.

După această victorie, Marduk a fost declarat erou și și-a păstrat poziția de rege al zeilor. Însă, după cum am văzut, adevăratul conducător al Veghetorilor era Enki, Marduk fiind doar generalul suprem al armatei, fiul loial ce urma întotdeauna poruncile tatălui său. Nu știm dacă a fost vorba într-adevăr de o decapitare și o reînviere a Zeiței-Mamă sau doar de o renegare din partea fiului său, însă cert este că finalul războiului o prinde îndepărtându-se de Pământ, plină de lacrimi și remușcări.

Rămas fără cea mai mare parte a armatei sale, oamenii și semizeii murind în apele ce acoperiseră Terra, Marduk a fost înfrânt, după cum povestesc legendele grecilor, hitiților, scandinavilor și ale indienilor. „Veghetorul purificării”, „domnitorul veşnic” sau „cel slăvit de generaţiile viitoare”, așa cum era numit de către preoții babilonieni, a fost nevoit să fugă cu coada între picioare, alături de tatăl său, Enki, sora sa, Iștar, și restul Veghetorilor care au supraviețuit îndelungatului război. Însă Enlil își dorea să încheie conflictul odată pentru totdeauna, pregătind lovitura de grație.

10. Veghetorii

Posted in Secretele zeilor with tags , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , on 7 aprilie, 2013 by Claudiu-Gilian Chircu

Odată cu îngerii căzuţi a venit pe Pământ răul” (Cartea lui Enoh)

Grigori_Humanity-Healing-1

Unul dintre marile mistere ale omenirii este apariţia, cu 40.000 de ani în urmă, a unei rase de oameni cu caractere europide, având înălţimea cuprinsă între doi şi trei metri şi capacitatea cutiei craniene de 1.800-1.900 cm3. În 1982, revistele Stern şi Science en Vie au publicat o serie de articole ştiinţifice însoţite de fotografii ale unor dovezi paleontologice uimitoare. Astfel, în 1895, un grup de mineri a găsit în statul California rămăşiţele mumificate ale unei femei cu înălţimea de 2,03 metri. În 1898, antropologii de la Universitatea Harvard au descoperit în aceeaşi zonă un schelet de femeie cu înălţimea de 2,38 metri. În 1876 în Carolina de Nord şi în 1912 în Wisconsin au fost găsite câteva zeci de schelete cu înălţimea de 2,40 metri. Aceste descoperiri sunt cu schelet uriasatât mai remarcabile cu cât ne dăm seama că amerindienii aveau înălţimea medie de 1,55 metri. În 1930 a fost descoperită o necropolă străveche în nordul Mexicului, conţinând sute de morminte ale unei populaţii cu înălţimea medie de 2,44 metri. În 1970, în Africa Centrală, a fost găsită o necropolă veche de douăzeci de mii de ani, ce conţinea șaizeci de schelete ale unor bărbaţi înalţi de 2,85 metri. În 1976 au fost descoperite în Flandra două schelete vechi de peste treizeci de mii de ani, unul aparţinând unui bărbat înalt de 2,47 metri, iar celălalt al unei femei de 2,38 metri. În 1982 au fost găsite într-o veche necropolă de lângă oraşul german Soest aproape o mie de schelete cu înălţimea medie de doi metri, precum şi mormântul unui lider militar, al cărui schelet măsoară 2,30 metri. Tot în 1982, o echipă de arheologi a descoperit pe teritoriul Uniunii Sovietice un schelet de femeie, înalt de 2,65 metri, vechi de peste 3.500 de ani. Pe lângă scheletele acestor uriaşi de doi-trei metri, pe întreg cuprinsul globului au fost găsite unele aparţinând unor fiinţe mult mai înalte. De exemplu, între 1947 şi 1950, în localitatea Argedava din judeţul Giurgiu (România), arheologii au dezgropat optzeci de schelete cu înălţimea de patru metri. Arheologul american Maria Gimbutas consideră că aceşti uriaşi, aparţinând civilizaţiei kurgane, au invadat Europa din Est, acum șapte mii de ani. Cine erau aceşti giganţi şi de unde au apărut?

schelet urias 4Legende despre uriaşi există în toate culturile lumii. Românii îi numeau jidovi şi considerau că aceştia trăiau sub pământ. Celţii credeau că primele fiinţe care au locuit Pământul au fost giganţii, abia după ei apărând oamenii. Grecii antici susţineau că giganţii, fraţii titanilor, s-au luptat cu zeii olimpieni în cel de-al doilea mare război al zeilor, Gigantomakhia. Pentru nordici, uriașii (numiţi jotunn) s-au luptat cu zeii în marea bătălie numită Ragnarok. Capitolul 6 al Genezei bibilice explică apariţia uriaşilor: „Iar după ce au început a se înmulţi oamenii pe pământ şi li s-au născut fiice, Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit. (…) În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime”. Aşadar, conform Bibliei, uriaşii erau fiii îngerilor şi ai pământencelor.

Aceşti „fii ai lui Dumnezeu” şi faptele lor sunt descrişi pe larg în Cartea lui Enoh. Aici ei sunt numiţi Veghetori, nume care provine din grecescul „egregoroi” sau „grigori: „Venise o vreme când copiii oamenilor se înmulțiseră și în acele zile li se născuseră fiice frumoase și pline de grație. Și îngerii, copiii cerului, le-au văzut și au poftit după ele, și și-au spus între ei: «Veniți să ne alegeme femei dintre oameni și să avem copii cu ele». Și nephilim2Semiaza, care era căpetenia lor, le-a spus: «Eu mă tem că voi nu veți consmiți să înfăptuiți aceasta, și numai eu voi suferi pedeapsa unui mare păcat». Și ei toți i-au răspuns astfel: «Să facem cu toții un jurământ și să ne legăm cu toții cu blestem că nu vom părăsi acest gând și că vom făptui lucrul acesta». Apoi au jurat cu toții și s-au legat cu blestem de acesta. Și erau cu toții două sute care au coborât în zilele lui Iared pe vârful muntelui Hermon, și ei i-au zis muntelui Hermon căci au jurat și s-au legat prin blestem pe acesta” (6:1-6). După ce ne sunt prezentate cele nouăsprezece căpetenii ale Veghetorilor, ni se spune că „și toți ceilalți împreună cu aceștia și-au luat neveste, și fiecare și-a ales câte unam și au început să se împreuneze cu ele și să trăiască cu ele (…) Și ele au rămas grele și au născut uriași a căror statură era de trei mii de coți (1.440 de metri)” (7:1-2). Cronicarul bizantin Syncellus, care a scris la rândul său despre Veghetori, nu menţionează statura uriaşilor. În schimb, el spune că: „Şi ele (pământencele) au zămislit trei feluri: mai întâi uriaşii cei mari. Şi uriaşii i-au zămislit pe Naphilim iar Naphilimii i-au născut pe Eliuzi. Şi ei au crescut după mărimea lor”. Deşi Cartea lui Enoh îi consideră malefici pe uriaşi, Cartea Jubileelor spune că doar Eliuzii au încercat să distrugă omenirea. Căpeteniile acestor Veghetori, în capitolul 6 al Cărţii lui Enoh, sunt Samiazaz, Arakiba, Ramaeel, Kokabiel, Tamiel, Ramiel, Daniel, Ezecheel, Barachial, Asael, Armaros, Batarel, Ananel, Zachiel, Samsapeel, Satarel, Turel, Iomjael şi Sariel. În capitolul 69, numele lor sunt oarecum diferite: Samiaza, Artaqifa, Armen, Kokabel, Turael, Rumial, Danial, Neqael, Baraqel, Azazel, Armaros, Batraial, Busaseial, Hananel, Turel, Simapesiel, Ietrel, Tumael, Turel, Rumael şi Izezeel. Pe lângă aceşti îngeri întâlnim şi „căpeteniile care se află peste o sută, peste cincizeci şi peste zeci”, adică Ieqon, Asbeel, Gadreel, Penemue, Kasdeia şi Kasbeel sau Biqa. Deşi în restul Cărţii lui Enoh Azazel este căpetenia Veghetorilor, în aceste două capitole Samiaza se află în fruntea listei. Se presupune că această carte a fost scrisă de cel puţin doi autori, în perioade diferite, astfel explicându-se diferenţele dintre capitole. În capitolul 6 sunt nouăsprezece căpetenii ale îngerilor, în 69 sunt douăzeci și unu plus încă şase, numele Turel întâlnindu-se de două ori. Unii dintre aceşti îngeri poartă nume diferite (Zachiel, Satarel şi Sariel pe de o parte, Armen, Busaseial, Turael şi Neqael pe altă parte) iar numele celor care se găsesc în ambele capitole sunt scrise diferit (Samiazaz – Samiaza, Ramiel – Rumial, Ramaeel – Rumael, Arakiba – Artaqifa, Kokabiel – Kokabel, Tamiel – Tumael, Daniel – Danial, Ezecheel – Izezeel, Barachial – Baraqel, Batarel – Batraial, Ananel – Hananel, Samsapeel – Simapesiel, Asael – Azazel, Iomjael – Ietrel). Dacă ar fi fost scrise ambele capitole de aceeaşi persoană, fără îndoială că aceasta nu ar denumit îngerii în moduri diferite. Capitolul 6 este cel original, 69 fiind adăugat mult mai târziu.

Şi totuşi, căpetenia acestor Veghetori era Samiaza (numit şi Semihazah, Shemyazaz, Sêmîazâz, Semjâzâ, Samjâzâ, Shemyaza, Shemhazai, Amez[y]arak) sau Azazel? Pentru a afla acest lucru, nu trebuie decât să traducem ambele nume. Nici până în ziua de azi nu a apărut o traducere, deşi răspunsul e mai simplu decât se crede. Rabinii preferă să considere că Azazel înseamnă „puternicul accidentat” (?!?), fiind compus din „azaz” („accidentat”) şi „el” („puternic”), ca o referire la terenul accidentat şi stâncile din deşerturile Iudeei. Dar „azaz” mai înseamnă şi „rebeliune” sau „răzvrătire” iar „el”, ca substantiv comun, înseamnă „zeu”. Prin urmare, Azazel se traduce corect „zeul răzvrătit” sau „zeul rebel”, un epitet care îl descrie perfect pe cel care s-a răzvrătit împotriva tatălui său. La fel stau lucrurile şi în cazul lui Samiaza, mai exact Shemyaza. Acest nume este compus din particulele „shem” („renume”) şi „azaz” („rebeliune” sau „răzvrătire”), traducerea cea mai corectă fiind „rebelul renumit”. Ținând cont că ambele nume înseamnă acelaşi lucru, nu este vorba despre două căpetenii diferite ale Veghetorilor, ci de două epitete ale aceleiaşi divinităţi, cel numit „zeul răzvrătit” şi „rebelul renumit”. Iar cel mai renumit rebel, cel care s-a răzvrătit împotriva conducătorului său, este Lucifer al creştinilor, Kronos al grecilor, Mahasammata al tibetanilor, Loki al scandinavilor, Șiva al indienilor, Susano-o al japonezilor, Dagon al fenicienilor sau Enki al sumerienilor. Un lucru important care leagă povestea din Cartea lui Enoh de miturile altor popoare este faptul că, pe o tăbliţă de prin 2.300 î.Hr, descoperită la Ebla, zeul Dagon este în fruntea unui panteon de două sute de zei, întocmai ca Azazel, care era conducătorul celor două sute de Veghetori răzvrătiţi.

În afară de Cartea lui Enoh, Veghetorii mai sunt întâlniţi în Cartea Jubileelor, în Cartea Lamentaţiilor şi în Vechiul Testament: „Iar că a văzut regele un Veghetor, un sfânt, coborându-se din cer şi zicând: Doborâţi copacul şi nimiciţi-l, dar butucul şi rădăcinile lui lăsaţi-le în pământ şi în legături de fier şi de aramă, în iarba pământului, şi de roua cerului să fie udat şi cu animalele câmpului să fie părtaş până ce vor trece peste el şapte ani” (Daniel 4:20). Pe lângă aceste surse, mai apar Veghetorii şi în alte locuri?

Cea mai veche civilizaţie din lume, cea sumeriană, a apărut în teritoriul numit Sumer. Sumerienii îşi numeau ţara ki-en-gir care, conform lui Zecharia Sitchin, se traduce prin „Tărâmul Veghetorilor”. Egiptenii numeau această ţară Sngr, hitiţii – Șanhar, iar akkadienii, Șumeru. În Biblie apare sub numele Șinear (în ebraică Șin`ar). De la denumirea akkadiană provine numele muntelui sacru Meru din hinduism, buddhism şi jainism, numit şi Su Meru („Marele Meru”). Su Meru este considerat casa zeului Brahma şi a îngerilor Deva. Ceea ce înseamnă că strămoşii noştri credeau că zeii, pe care îi numeau Veghetori, locuiau în Sumer. În mitologia sumeriană erau două categorii de zei: Anunnaki şi Igigi. Se ştie că Anunnaki erau zeii cei mari, nobilii („copiii cerului şi ai Pământului” sau „copiii lui An şi Ki”) iar Igigi un grup de zeităţi minore. În Enuma Eliș, Igigi sunt numiţi zei decăzuţi, iar în Mitul lui Atrahasis aceşti Igigi au fost puşi la muncă silnică de către Enlil. După o perioadă, Igigi s-au răzvrătit iar Enki a creat oamenii pentru a munci în locul zeilor. Deşi nu se ştiu multe lucruri despre aceste zeităţi minore, identitatea lor poate fi aflată prin traducerea numelui lor. Cuvântul „igigi” e format din „igi” („ochi”) şi „gi” („Pământul”). Prin urmare, Igigi se poate traduce prin „ochii Pământului”, adică observatorii, supraveghetorii, gardienii sau, mai exact, veghetorii Pământului. Zeii decăzuţi ai sumerienilor, cei care s-au răzvrătit, Igigi, sunt nimeni alţii decât Veghetorii evreilor.

Egiptenii antici îşi numeau zeii „ntr”, adică „neteru” sau „neter” la masculin şi „netert” la feminin, cuvinte ce au fost traduse în mod convenţional de către egiptologi prin „zei” şi „zeiţe”. În realitate, „neter” înseamnă „gardian” iar „netert” „gardiană”, cu alte cuvinte, „veghetori”. Scopul acestor Gardieni era să conserve sau să restaureze echilibrul în natură. În capitolul 169 al Cărţii egiptene a morţilor, aceşti Gardieni sunt numiţi Spirite-Paznici care veghează peste omenire. La fel ca în Sumer, şi în Egipt întâlnim divinităţi „ochi” sau Veghetori, care erau de obicei agresive şi răzbunătoare. În capitolul 71 al Cărţii egiptene a morţilor, Ochiul Divin taie capete, retează gâturi, zdrobeşte inimile sfâşiate şi masacrează damnaţii din Lacul de Foc, la porunca celor șapte Judecători ai Lumii de Dincolo. Într-un mit dezvoltat în jurul festivalului anual al lui Sekhmet, Ra a trimis-o pe Hathor ca Ochi Divin să pedepsească oamenii care au conspirat împotriva lui. Aceasta, transformată în Sekhmet, însetată de sânge, era cât pe ce să distrugă întreaga omenire. A fost necesar un truc al zeilor pentru a o potoli înainte de a nimici toţi oamenii. Pe lângă Hathor şi Sekhmet, şi zeiţa-şarpe Wadjet era considerată „ochi al lui Ra” şi, mai târziu, „ochi al lui Horus”. Fără îndoială că aceşti „Ochi Divini” ai lui Ra şi Horus simbolizează divinităţile care supravegheau Pământul în numele zeilor conducători, întocmai ca Igigi ai sumerienilor. Ochiul lui Ra nu poate fi decât cel care observă pentru Ra, un Veghetor. Iar cel mai important Veghetor al egiptenilor era Asar, numit de greci Osiris. Istoricii Plutarh şi Diodor din Sicilia spun că numele grecesc al zeului înseamnă „cel cu mulţi ochi”, (fiind format din „os” = „mulţi” şi „iris” = „ochi”). Cu alte cuvinte, conducătorul Veghetorilor. Totuşi traducerea lui Plutarh şi Diodor nu e una foarte exactă, Osiris însemnând de fapt „ochiul deschis” („os” = „deschis”, Hieroglifa lui Osirisiris” = „ochi”). Hieroglifa numelui acestei divinităţi este compusă dintr-o zeitate îngenuncheată lângă un tron, deasupra căreia se află un ochi. Osiris a fost primul conducător al Pământului, fiul cel mare al cerului (Nut) şi al Pământului (Geb). A fost omorât de către fratele său mai mic, Seth, zeul furtunii, care i-a luat locul. Astfel, Osiris a devenit conducătorul lumii de dincolo, Duat. Pe Osiris l-am identificat deja cu Enki al sumerienilor, cel numit adeseori Marele Șarpe, el fiind pentru evrei conducătorul Veghetorilor, Azazel.

Asemenea divinităților-ochi de la sumerieni și egipteni, Cărțile secrete ale lui Dzyan vorbesc despre Lhasi, anticele „spirite” care au construit orașul Lhasa. La un moment dat, ele „au revenit, conducându-și carele în jurul conducătorului lor, Ochiul Unic”. Acest „ochi unic”, conducătorul lor, nu poate fi decât conducătorul Veghetorilor, Enki / Osiris / Azazel. Merită menționată și asemănarea dintre numele orașului Lhasa și cel sumerian Larsa, construit de zeii Igigi înainte de Potop.

O dovadă suplimentară a identificării lui Enki cu Azazel îl reprezintă Codexul Rohonczi, o carte veche de o mie de ani, păstrată la Budapesta, care conţine şi versurile unui cântec de luptă, numit Jurământul tinerilor blaki. Acesta a fost tradus astfel:

O viaţă, tăciunele Şarpelui, puternic veghetor,

Înşelator, să nu primeşti a te uni

Cu prorocirile Şarpelui, anuale, pentru că lovit vei fi.

Cântecul cetăţii aud îndelung

Mergeţi vioi, juraţi pe căciulă, pe puternica căciulă!

Să juri cu maturitate şi cu convingere!

Să fiu ţie putere vie, trăiesc, în luptă să fiu!

Alesul jurământ preţuieşte şoimul tău, mergi cu jurământ puternic!

În acest cântec de luptă, Şarpele este numit „puternic veghetor”. Iar cel mai puternic Veghetor, căpetenia acestora, era Azazel. Ceea ce înseamnă că acest cântec de luptă confirmă identificarea lui Azazel cu Şarpele Enki. Chiar şi epitetul „înşelător” din al doilea vers este unul dintre epitetele diavolului din creștinism sau al lui Loki din mitologia nordică.

În Hitat, o culegere de texte ale cronicarilor copţi, alcătuită de Muhammad Al Makrizi în secolul al XV-lea, se spune despre Hermes Trismegistos, numele dat de greci zeului egiptean Thoth, că „datele despre el sunt diferite. Se spune că ar fi fost unui dintre cei șapte Veghetori, cu misiunea de a veghea cele șapte case (planete) și că ar fi trebuit să îndeplinească poruncile lui Utarid (Mercur), a fost și numit după el; căci Utarid înseamnă în limba caldeenilor Hermes. Conform altora, el ar fi cutreierat din diverse motive Egiptul și ar fi stăpânit țara ca rege; el a fost înțeleptul timpului său”. Hermes și Thoth știm deja că sunt două dintre numele lui Enki, zeul înțelepciunii și primul rege al Pământului, iar textul de mai sus confirmă faptul că era un Veghetor.

Într-un Imn către Iștar, scris pe la 1600 î.Hr., zeița este numită „cea mai mare între Igigi”. În prologul la celebrul său cod de legi, regele babilonian Hammurabi scria: „Când exaltatul Anu, rege pentru Anunnaki şi Ellil, stăpân al cerului şi Pământului… a acordat stăpânirea divină a multitudinii de oameni lui Marduk, fiul prim-născut al lui Ea, el l-a preamărit printre Igigi”. De altfel, unul dintre epitetele lui Marduk, cel preamărit printre Veghetori / Igigi, era chiar „Veghetorul purificării”. Ca zeu al Soarelui, Marduk mai era numit Șamaș în Babilon. În Cartea lui Enoh îl întâlnim printre căpeteniile Veghetorilor sub numele Șamsiel („zeul soarelui”), cel care i-a învățat pe oameni „semnele soarelui”. Se observă așadar că Enki și familia sa erau conducătorii Veghetorilor.

Mărturiile prezentate mai sus îl indică pe Enki ca fiind cel care, alături de Veghetorii / Igigi săi, s-a împerecheat cu pământencele, dând naștere unor noi ființe. Biblia spune că „fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor M-Europa-Coypelsunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit. Acest pasaj nu ar trebui să ne ducă cu gândul la nunți între zei și pământence, miturile antice susținând că de cele  mai multe ori era vorba despre violuri, victimele fiind păcălite sau răpite și forțate. Grecii au păstrat cele mai multe astfel de răpiri divine urmate de violuri, aproape toate divinitățile lor împerechindu-se cu muritorii. Exact ca în relatarea biblică, zeii grecilor își alegeau victimele după frumusețea fizică. Principalul violator în mitologia greacă era Zeus. Pe Europa, el a răpit-o sub forma unui taur alb, ducând-o în Creta. Pe nimfa Io a violat-o la adăpostul unui nor. Pe Antiope a luat-o cu forța, având înfățișarea unui satir. Pe prințesa Elara, Zeus a dus-o în interiorul Pământului. Pe prințesa Danae din Argos a violat-o sub forma unei ploi aurii, pe Dia cu înfățișarea unui armăsar iar pe Eurymedousa transformat într-o furnică. Pentru a se apropia de nimfa Callisto, Zeus a luat înfățișarea zeiței Artemis. Pentru a se culca cu Alcmene din Theba, el s-a preschimbat în soțul acesteia, Amphitryon. Cu regina Leda din Sparta, Zeus s-a împerecheat având forma unei lebede. Pe Semele, cu care avea o relație constantă, o vizita sub forma unui vultur. Alte victime ale lui Zeus au fost Protogeneia, Niobe și Pandora a II-a.

Dacă grecii i-au atribuit aceste violuri conducătorului panteonului lor, nu puteau să nu procedeze la fel și cu moștenitorul acestuia, Aglaulus, Demonice, Pelope, Chryse și prințesa Aerope din Arcadia fiind doar câteva dintre victimile lui Ares. Pentru romani, el a violat-o și pe preoteasa Rhea Silvia într-o pădure, cea care i-a născut pe fondatorii Romei, gemenii Romulus și Remus. Însă alte popoare considerau că Zeus / Enlil și Ares / Ninurta nu s-au îndeletnicit cu astfel de activități, ele fiindu-le atribuite doar pentru a se sublinia superioritatea copiilor născuți din aceste împerecheri în fața celorlalți semizei. Pentru restul popoarelor, Enki și familia sa practicau răpirile urmate de violuri, lucru care reiese și din mitologia grecilor.

Indiferent dacă era numit Poseidon, Hermes sau Dionyssos, Enki era pe primul loc în topul agresiunilor sexuale. Proteu, unul dintre zeii mărilor la greci, i s-a arătat mamei lui Apollonios din Tyana, spunând că vrea să se întrupeze în ea, ea născând după ce a visat nişte lebede care îi cântau, în timp ce cerul era brăzdat de fulgere. Poseidon a sedus-o pe Alope având forma unei păsări, pe Theophane a răpit-o și a dus-o pe insula Crinissa, unde a violat-o transformat în berbec, iar pe Tyro a sedus-o luând înfățișarea zeului Enipeus, de care fata era îndrăgostită. Alte victime ale sale au fost prințesele Eurynome din Megara și Aethra, Astypalaea, Lysianassa, Mytilene, Eurycyda, Syme, Canace, Iphimedeia, Celaeno, Hermippe, Libya și Amymone. Ca Hermes, le-a violat pe Aglaulus, Chione, Theobule, Polymele și prințesele Acacallis din Creta și Chthonophyle. Despre Alexandru Macedon se spunea că ar fi fost fiul lui Dionysos sau al lui Zeus, care se împreuna cu Olimpiada, soţia lui Filip al Macedoniei, sub formă de şarpe sau dragon. Tot Dionysos este cel care a răpit-o de pe insula Naxos pe Ariadne, iubita semizeului Tezeu și fiica regelui Minos din Creta, pentru a o lua de soție. Pe Erigone a lăsat-o însărcinată luând forma unui bob de strugure, pe care fata l-a înghițit, iar pe Physcoa a violat-o în stilul clasic, fără a fi nevoie de trucuri. Acest zeu al beției și extazului era binecunoscut pentru desele orgii pe care le organiza, din anturajul său nelipsind satirii (reprezentați adeseori cu penisurile erecte), nimfele (zeități minore ale naturii, celebre pentru libertatea lor sexuală) și maenadele (numite bacchante de către romani), care aveau puterea de a induce oamenilor un comportament  sexual necontrolat.

Nici fiul său, Apollo / Marduk nu a pierdut timpul, el răpind-o pe Cyrene din Lapiths și ducând-o în nordul Africii. Pe Driope din Oeta a violat-o având aspectul unui șarpe, printre victimele sale numărându-se și Celaeno, Psamathe, Thero, Rhoeo, Chione și prințesa Acacallis din Creta. Romanii considerau că mama lui Octavian Augustus s-a îmbătat şi a adormit în templul lui Apollo, unde un dragon s-a apropiat de ea, peste zece luni născându-se primul împărat roman. Atenienii credeau că Perictiona l-a născut pe Platon în urma relaţiilor ei cu zeul Apollo, care a fost considerat şi tatăl lui Scipio Africanul. Iar toate acestea reprezintă doar o mică parte dintre violurile divine, consemnate de greci.

Son-of-RaÎn Egipt, faraonii se considerau fii ai zeilor, adeseori tatăl divin fiind Osiris, prin identificarea lor cu Horus. Însă în câteva cazuri era vorba despre alte zeități. Trei dintre faraonii Dinastiei a V-a pretindeau că sunt fiii lui Ra. Akhenaton se considera fiul lui Aton iar Tutankhamon era numit „fiul cel mare al lui Aton din Rai” pe un obiect descoperit în mormântul său. Hatshepsut susținea că tatăl său, zeul Amon, i-a încredințat funcția de monarh. Pe peretele unui templu din Luxor este înfățișată nașterea miraculoasă a faraonului Amenhotep al III-lea, mama sa rămânând însărcinată după ce a fost pătrunsă de zeița Nephtys. Imhotep, arhitectul piramidei lui Djoser din Dinastia a III-a, era considerat fiul zeului Ptah și al muritoarei Khreduankh. Un alt zeu dedat la plăceri trupești cu pământencele era Min, pe care Textele Sarcofagelor îl numesc „vânătorul de femei”. Descendența din divinități se întâlnește și în numele multor membri ai familiilor regale, cum ar fi Sityah („fiica lui Yah”), Sitamon („fiica lui Amon”), Thutmose („moștenitorul lui Thoth”), Ahmose („moștenitorul lui Yah”) sau Ramses („moștenitorul lui Ra”).

Folclorul chinezesc abundă de semizei, copii ai zeilor și ai pământenilor. Întocmai ca în tradițiile greco-romane, semizeii chinezi sunt foarte buni luptători, pleacă adeseori în misiuni imposibile pentru muritorii de rând, în care de cele mai multe ori sunt nevoiți să ucidă monștri. Și împăraţii chinezi se autoproclamau fiii lui Shangdi sau Tian, zeul cerului, întocmai ca în Egipt. Despre Huangdi, Împăratul Galben al Chinei, se spunea că s-a născut după ce mama sa s-a împerecheat cu un dragon. Atunci când monstrul Ki-Lin s-a apropiat de mama lui Confucius, ea ar fi scos din gură o piatră preţioasă, din care a fost zămislit filosoful.

În Japonia, tengu sunt zeități minore, descendente ale zeului răzvrătit Susano-o, capabile de a zbura, ce practică adeseori răpiri „divine” și împerecheri cu oamenii. În tradiția islamică întâlnim djinii, ființe care se pot materializa și dematerializa după dorință, ce au capacitatea de a-și schimba forma sau mărimea și care răpesc adesea oameni pe care îi ridică în văzduh, transportându-i pe distanțe mari. Acești djini pot avea copii cu femei pământene. La perşi, zeul Ormuzd a trimis un arhanghel care a adus Duhul Sfânt într-o tulpină de plantă, pe care i-a dat-o unei femei spre păstrare. Corpul ei s-a împreunat cu Duhul, astfel născându-se profetul Zarathustra. În India, mama lui Buddha a rămas însărcinată după ce un zeu a intrat în mama sa sub forma unei raze de lumină. În creștinism, Iisus a avut parte la rândul său de o naștere miraculoasă, mama sa rămânând însărcinată după ce a pătruns în ea Sfântul Duh.

Dacă inițial oamenii puneau pe seama zeilor răpirile soldate cu violuri, în Evul Mediu s-au mai schimbat lucrurile. O Europă creștină nu credea decât într-un singur dumnezeu, zeii din vechime fiind considerați demoni. Incubus-sex-with-womenÎmperecherile nefirești au continuat și în această perioadă, oamenii vremurilor punându-le pe seama incubilor (masculi) și sucubilor (femele),  ființe considerate de teologii medievali drept demoni proveniți din îngeri decăzuți, care adesea se împerecheau cu pământenii. Tertullian, primul scriitor creștin de limbă latină, considera prin anul 200 că incubii sunt îngeri dedați temporar la plăcerile trupești cu pământene. Sfântul Augustin poseda mărturii demne de încredere, potrivit cărora „silenii sau faunii, numiți de obicei incubi, le-au chinuit adesea pe femei, cerând și obținând favoruri sexuale de la ele”. Istoricul roman Suetonius afirma că împăratul Augustus a fost rezultatul unei relații între mama lui și un incub. La fel s-a spus despre Platon, Alexandru cel Mare, Cezar și Merlin. Scrierile sfârșitului de Ev Mediu sunt bogate în relatări privind atacurile sexuale ale acestor ființe. Într-un calendar francez din secolul al XV-lea, demonii sunt înfățișați penetrând cu ace pântecele victimelor. Din scrierile teologului medieval Sinistrari reiese că, în vremea sa, clericii erau tot atât de derutați de mulțimea de rapoarte privind incubii și sucubii, precum sunt cercetătorii fenomenului OZN de astăzi. El era intrigat și că acești demoni nu se supun exorciștilor și nu se tem de obiecte sfinte, concluzionând că incubii și sucubii nu intră în aceeași categorie cu diavolii de care sunt posedați unii oameni. Martin Luther era ferm convins că demonii realizează experimente sexuale pe oameni, iar Sfântul Toma secret19D`Aquino scria în Suma Theologica din 1273: „dacă se nasc copii din împreunarea cu demonii, aceasta nu este din sămânța lor sau din trupurile pe care și le-au asumat, ci din sămânța luată de la anumiți bărbați în acest scop, întrucât același demon care acționează ca sucub pentru un bărbat devine incub pentru o femeie”. R. Villeneuve scria despre acest subiect: „Nefiind în stare să o producă, demonii făceau în așa fel încât să preleveze în calitatea de sucubi sperma bărbaților, pentru a o transmite femeilor de care voiau să se bucure”. Deși mai mulți autori medievali și-au exprimat păreri similare, Ulrich Molitor, doctor în legi de la curtea lui Constanțiu, și-a manifestat în 1489 îndoielile astfel: „Nu mi se pare posibil ca Diavolul, acționând ca demon feminin cu un bărbat, să poată culege sămânță și să o poată transmite după aceea, ca demon masculin, unei femei, și de aici să se nască o descendență”. Să nu uităm de sabaturile vrăjitoarelor, care se încheiau cu orgii sexuale, la care se spune că participau demoni și, adeseori, chiar Diavolul în persoană. Despre acesta, „vrăjitoarea” Marie Zoraya, arestată la vârsta de optsprezece ani, mărturisea: „Diavolul la sabat stă pe un scaun negru și e atât de înspăimântător și îngrozitor încât e imposibil să-l descrii. Are o coroană de coarne negre, dintre care trei sunt foarte mari precum cele ale unui țap urât mirositor, iar celelalte sunt mai mici. Mai are încă două la gât și altul în frunte, cu care face lumină și îi luminează pe toți cei care se află la sabat, și luminează mai tare decât Luna și puțin mai slab decât Soarele, astfel încât să fie destrul ca să se vadă și să se cunoască tot ce se face la sabat. Părul lui e zbârlit, fața palidă și schimonosită. Are ochii rotunzi, mari și foarte deschiși, aprinși și hidoși, barba de capră, forma gâtului și restul corpului fiind prost făcute. Corpul are formă de om și de țap, mâinile și picioarele ca ale unei creaturi umane, numai că degetele sunt toate egale și ascuțite, și are unghii lungi, iar mâinile sunt curbate ca la păsările de pradă, iar picioarele ca la gâscă, coada fiind lungă precum cea a unui măgar, cu care își acoperă părțile rușinoase. La sabat apare sub un baldachin, uneori purtând straie foarte sărace, dar înfățișând o sută de mii de forme ciudate…”. Atunci când Diavolul se unea cu o vrăjitoare la un sabat, un voal gros, o perdea de ceață sau un nor provocau obscuritatea dorită. Incubul care o chinuia pe Sfânta Tereza de Avila era capabil să condenseze aburi, fluide sau o materie eterată oarecare, pentru a realiza „operațiunile cele mai animalice”. Inchizitorul Pierre de Lancre din Bordeaux declara că „femeile și fetele cu care Satan vrea să se acupleze sunt acoperite de un nor”, detaliu care amintește de modul în care, în mitologia greacă, Zeus a violat-o pe Io la adăpostul unui nor. Vrăjitorul Georges Groeber afirma în 1619 că Satana se apropie de oameni sub forma unui om îmbrăcat în negru sau a unui animal, mitologia greco-romană, egipteană și chineză menționând adeseori aspectul animalic al zeilor atunci când își violau victimele. Ținând cont de toate aceste asemănări, putem presupune că demonii din Evul Mediu, incubii și sucubii, sunt zeii din Antichitate, Veghetorii lui Enki.

Pe lângă demoni și zei, mai există și alte ființe care răpeau și violau oameni. În teza sa de doctorat la Universitatea statului Indiana, folcloristul Thomas Ed. Bullard scria că, în multe tradiții, zânele răpesc oameni și îi duc în regate subpământene, în care timpul se scurge altfel față de Pământ. Astrofizicianul Jacques Valle citează un număr mare de scrieri despre nesățioasele dorințe erotice ale zânelor și spiridușilor față de oameni, despre credința că zânele sau alte făpturi fantastice pândesc copii mici, pentru a-i răpi. Acest detaliu abundă și în folclorul indienilor din America de Nord. Amerindienii au și legende în care oamenii stelari s-au împerecheat cu pământence. O legendă spune că o indiancă se uita la o stea și ar fi vrut să ajungă acolo. A fost trasă în sus și s-a trezit în fața celui asociat cu steaua, apoi a devenit mireasa lui. Conform mitologiei amerindiene, aceste femei dădeau naștere copiilor stelari, ce erau crescuți de mamele lor până la șase ani, apoi mergeau să locuiască cu tații lor stelari.

Veghetorii pot fi întâlniți și în ocultismul secolelor XIX-XX. În 1875, Helena Petrovna Blavatsky a înființat Societatea Teosofică, a cărei doctrină se baza pe învățăturile primite de la un grup de „maeștri evoluați” spiritual, pe care îi numea „stăpânii flăcărilor”, care locuiesc în lumea subterană Agartha, de unde veghează lumea în secret. Liderul lor, Sanat Kumara, pe care creștinismul l-a numit Lucifer, a venit dintr-un plan eteric al planetei Venus în urmă cu 18,5 milioane de ani. El primeşte energie din planuri superioare în zodia berbecului, pe care o împărtăşeşte celorlalţi în zodia taurului. La nivel cosmic, acesta este numit Subrahmanya, Sanatana, Sanaka sau Sanandana. Printre titlurile lui se numără „stăpânul lumii”, „singurul iniţiator”, „cel vechi de ani”. Alexandre Saint-Yves d’Alveydre, fondatorul Sinarhiei, susținea că în 1885 a fost contactat de ființe ființe evoluate spiritual din Agartha, unul dintre acești „maeștri” fiind prințul Hardjij Scharipf. În 1918, ocultistul René Adolphe Schwaller de Lubicz, un adept al Teosofiei și Sinarhiei, a fondat alături de soția sa, Isha, grupul Les Veilleurs („Veghetorii”), dar și un ziar numit inițial L`Affranchi („Emancipatul”), apoi Le Veilleur („Veghetorul”). Societatea Thule, un grup format din ocultiști germani, ce se baza pe învățăturile Societății Teosofice, organiza în mod regulat ședințe în care participanții comunicau cu „o ierarhie a Supraoamenilor” ce locuiau în Agartha, despre care unii spuneau că sunt demoni ce apar ca spirite călăuzitoare. De la aceste ființe au preluat ideea creării unei rase superioare de oameni, idee pe care i-au implantat-o și lui Hitler. Satanistul Aleister Crowley, liderul lojei masonice Ordo Templi Orientis, comunica în mod constant cu entități superioare energetice, emisare ai zeului egiptean Horus.

Nu este greu de intuit cine sunt aceste entități ai ocultiștilor. Primul nume al lui Sanat Kumara este anagramarea lui Satan, iar al doilea provine din numele hitit Kumarbi, ambele fiind nume ale sumerianului Enki. Zodia berbecului, de unde acesta primește energie în viziunea teosofiștilor, este unul dintre simbolurile lui Enki. Chiar și epitetul „stăpânul lumii” este echivalent cu numele Enki, care în sumeriană înseamnă „stăpânul Pământului”. Planeta Venus, sau Luceafărul, alături de lumea subterană, indică legătura cu Lucifer al creştinilor, același Enki. De altfel, teosofista Helena Blavatsky l-a identificat în mod corect pe Sanat Kumara cu Lucifer. Iar Horus al lui Crowley era numele egiptean al lui Marduk, fiul lui Enki în Mesopotamia. Prin urmare, acești „maeștri evoluați” sunt vechii Veghetori, astfel explicându-se și numele atribuit de Schwaller de Lubicz grupului și ziarului pe care le-a fondat.

Împerecherile Veghetorilor cu oamenii se referă într-adevăr la relații sexuale, ori este vorba despre inseminări artificiale, realizate în laborator? Zeii din vechime, demonii, djinii, zânele sau „maeștrii evoluați” par să descrie perfect extratereștrii din ziua de astăzi, care răpesc oameni pe care îi supun la diverse experimente genetice, în special de natură sexuală. Adeseori, extratereștrii le mărturisesc pământenilor cu care intră în contact că veghează asupra evoluției omenirii de multe milenii. Cine sunt acești extratereștri?

În 1954, Dorothy Martin, ce și-a ales pseudonimul Marion Keech, a început să primească mesaje prin scriere automată de la extratereștri pe care ea îi numea „Veghetorii”, conduși de un anume Sananda. Pe 25 ianuarie 1981, grupul Lab Nine, condus de Andrija Puharich, a intrat în contact cu o entitate ce se autointitula Ra, care susținea că vorbește în numele Consiliului lui Saturn, ce este format din nouă entități, sprijinite de douăzeci și patru de Veghetori, care își oferă serviciile atunci când este nevoie. Cei Nouă i-au mărturisit lui Puharich că ei sunt reîncarnarea zeului egiptean Horus. Horus, așa cum am văzut, este fiul lui Enki, Marduk. Veghetorii care îl sprijină pe Horus par a fi acele entități cu care Aleister Crowley intrase în contact. Crowley chiar a Lam, una dintre entitatile lui Crowley 2realizat în 1918 un desen al unui emisar al lui Horus, numit Lam, ce are un cap foarte mare, întocmai ca extratereștrii cenușii de astăzi. Sananda, numele liderului Veghetorilor cu care comunica Dorothy Martin, este aproape identic cu Sanandana, unul dintre epitetele lui Sanat Kumara al teosofiștilor. Cyril Henry Hoskins, care se consideră reîncarnarea lui Lobsang Rampa, un lama tibetan, afirma în cartea As It Was din 1976 că într-o realitate paralelă există niște ființe care veghează asupra evoluției omenirii, ce poartă numele Grădinarii Pământului. Dacă Veghetorii sunt acești „grădinari”, nu este de mirare că și-au ales acest nume, ținând cont că, înainte de exil, ei s-au ocupat cu studierea animalelor pământene în grădina Edenului de pe planeta de baștină.

Sociologul și profesorul american Courtney Brown susține că a intrat în contact cu civilizații extraterestre prin clarviziune, astfel aflând că „cenușiii” sunt principala rasă căreia i s-a încredințat misiunea de a ne supraveghea. Din miile de declarații ale celor ce au avut part de întâlniri de gradul III, observăm că acești „cenușii” sunt cei care realizează răpiri și diverse experimente pe oameni. În cartea The Interrupted Journey din 1966, John Fuller a descris cazul soților Barney și Betty Hill, care pe 19 septembrie 1961 au fost răpiți de un OZN pe drumul dintre Canada și Portsmouth (New Hampshire). Sub hipnoză și-au amintit că au fost supuși unor examinări medicale, lui recoltându-i-se spermă cu un aparat bizar, iar ei explicându-i-se telepatic că i s-a făcut un test de sarcină. În decembrie 1977, Debra Tomey a fost răpită de doi „cenușii”, peste puțin timp constatând că este însărcinată. Anul următor, în martie, i-a dispărut sarcina. În 1983 și-a amintit spontan că a fost dusă pe o navă unde i s-a prezentat fiica ei hibridă, care era palidă, avea buzele trandafirii, avea ochii mari și albaștri, capul îi era ceva mai mare decât normal, în special în zonele frontală și occipitală. În mai 1986 și-a amintit sub hipnoză că și-a reîntâlnit fetița, lângă care se afla un nou-născut. I s-a spus că acești copii ai ei sunt doar doi din nouă. În timp ce era însărcinată cu Tommy, Debra primea sistematic telefoane misterioase, care înșirau fraze de neînțeles, adresate aparent viitorului copil. Băiatul a început să vorbească foarte târziu, în primii ani folosind fraze de genul celor auzite la telefon. Pe lângă aceste două cazuri mai există mii de persoane care susţin că au fost răpite de OZN-uri, unde au fost examinate medical de către nişte creaturi mici şi cenuşii. Despre aceste răpiri, Dan D. Farcaș afirma în cartea Răpiți de extratereștri: „unii analiști ai fenomenului răpirilor estimează că în 50% dintre acestea ar exista o componentă vizând reproducerea, iar în 5% grayabductioncontacte sexuale cu entități nepământene”. Multe astfel de victime afirmă că extratereştrii colectează material genetic uman. Cu ajutorul unor ace lungi, recoltează ovule de la femei şi spermă de la bărbaţi cu ajutorul unor instrumente cu vacuum, pentru a le folosi apoi în procese de fecundare artificială. Produsului de concepţie i se modifică informaţia genetică, după care urmează implantarea sa în uterul unei femei pământene. După trei sau patru luni, embrionul este extras din mama purtătoare şi mutat într-un uter artificial, în care se va dezvolta până la „naştere”. Betty Andreasson-Luca a fost în 1973 martoră la extragerea a doi fetuşi imaturi dintr-o mamă purtătoare pământeană. Întrebând de ce se fac astfel de experimente oribile, cenuşiii i-au răspuns: „deoarece, pe măsură ce trece timpul, omenirea va deveni sterilă… Rasa umană va deveni sterilă din cauza poluării şi a bacteriilor care trăiesc pe Pământ”. Ea şi-a amintit această conversaţie sub hipnoză, pe 8 decembrie 1987. În martie 1994, omuleţii cenuşii i-au spus doctorului Courtney Brown că efectuează pe oameni mutaţii genetice pentru dezvoltarea legăturii mai armonioase între corp şi suflet, dar şi pentru diminuarea tendinţelor specifice oamenilor. Cu altă ocazie, i-au mărturisit doctorului Brown că principala lor problemă este sterilitatea, acesta fiind motivul pentru care răpesc oameni, folosindu-ne femeile ca „mame purtătoare”, amestecând și anumite gene pământene cu ale lor. Altor contactaţi li s-a declarat că scopul acestor experimente genetice este crearea unor supraoameni. În Răpiți de extratereștri, Dan D. Farcaș, afirma că „unora dintre cei răpiți li s-a spus că vizitatorii recurg la experimente genetice, vrând să creeze o nouă specie de oameni, fie «deoarece, pe măsură ce trece timpul, omenirea va deveni sterilă… din cauza poluării», fie fiindcă s-ar dori crearea unor supraoameni”. Despre acești hibrizi, profesorul Jacobs crede că sunt creați tot mai aproape fizic de oameni și intelectual de extratereștri.

Datorită informaţiilor diferite primite de contactaţi sau răpiţi, putem concluziona că aceste fiinţe nu vor să se afle adevăratul scop al experimentelor realizate pe oameni. Însă noi știm că Enki a creat oamenii ca soldați pentru un viitor război, în care să-și ia revanșa în fața fratelui său. Alături de Veghetorii săi, a combinat ADN uman cu al unor animale, apoi cu ADN extraterestru și chiar al unor specii diferite de animale. Prin numeroase modificări genetice, el a încercat să transforme aceste creaturi în adevărați soldați. Însă, ținând cont că aceste experimente continuă și în ziua de astăzi, putem presupune că Veghetorii nu au ajuns încă la rezultatul dorit.

Nu doar „ fiii lui Dumnezeu” s-au împreunat cu „ fiicele oamenilor”, așa cum susțin Biblia și Cartea lui Enoh, ci și zeițele cu muritorii. Pentru greci, Aphrodita i-a sedus pe prințul Anchises din Dardania și pe argonautul Butes, Harmonia pe regele Cadmus, iar Thetis pe regele mirmidonilor, Peleus. Sargon, viitorul rege al Akkadului, de Iștar. În Odysseia lui Homer, eroul epopeei a fost timp de șapte ani amantul nimfei Calysto pe insula Ogygya și un an al zeiței-vrăjitoare Circe. În tradiția ebraică, Lailah este un înger femelă, ce se ocupă de concepție și nașteri. Talmudul susține că Lailah ia o picătură de spermă pe care o duce în fața lui Yahweh, care îi hotărăște soarta. Sargon I, care dintr-un simplu grădinar a devenit conducătorul imperiului akkadian, susținea că ascensiunea sa s-a datorat zeiței Iștar, al cărei amant devenise. Relația lor a început după ce ea a adormit în grădina pe care o îngrijea Sargon. „Am văzut-o de la marginea grădinii; am sărutat-o, cu ea m-am împreunat”, se lăuda regele-grădinar. Ca toate zeițele iubirii, Iștar / Inanna a avut mulți amanți, atât de origine divină, cât și pământeană. Iată cum încerca ea să îl seducă pe eroul Epopeii lui Ghilgameș:

Vino, Ghilgameș, spuse ea, să fii iubitul meu,

Dă-mi, da, dăruie-mi rodul trupului tău!

Vreau să-mi fii soț; iar eu voi fi femeia ta!

Voi pune să ți se pregătească un car din lapislazuri și din aur:

Roțile îi vor fi din aur, osiile din electrum,

Îl voi înhăma cu diavoli ca niște vijelii, în loc de catâri.

În casa noastră vei intra printre miresme de cedru,

În casa noastră, când vei pătrunde,

Preoții și demnitarii îți vor săruta picioarele.

Dinaintea ta vor îngenunchea regii, demnitarii și principii,

Aducându-ți bir comorile munților și văilor.

Reclaiming-The-Sex-GoddessÎn timpul călătoriei sale spre casă, Odysseus a întâlnit sirenele, niște ființe foarte frumoase, care seduceau marinarii, atrăgându-i către stânci. Pe lângă sirene, celebre pentru libertatea lor sexuală în Grecia mai erau nimfele (de la care provine cuvântul „nimfomanie”) și maenadele (bacchantele romanilor). În India, Apsara erau nimfe seducătoare, splendide însoțitoare ale zeilor, Satapatha Brahmana relatând că o frumoasă Apsara a coborât pe Pământ, s-a căsătorit cu pământeanul Pururavas, i-a născut un fiu apoi s-a întors în Cer. În Roma Antică și Europa medievală, alături de masculii incubi existau și femelele sucubi, acei demoni seducători ai oamenilor. Zânele, 437xprezente în multe culturi, precum și ielele din folclorul românesc, aveau același rol de seducătoare ale bărbaților. Și în prezent mulți dintre răpiți susțin că au făcut sex cu femei extraterestre, de obicei foarte atrăgătoare. Unul dintre aceștia este Antonio Villas Boa, care a fost răpit pe 15 octombrie 1957, din apropierea orașului brazilian Sao Francisco de Sales. Dus într-un obiect roșu, în formă de ou, el a făcut sex cu o femeie înaltă de 1,35 metri, dar bine proporționată. În zilele următoare, Antonio a vomat tot timpul, nu a putut dormi câteva nopți ori a avut coșmaruri, iar timp de o lună a acuzat iritații ale ochilor și lăcrimare, dureri de cap, somnolență și apariția unor pete pe corp. Libanezul Peter Khoury afirma că pe 23 iulie 1992, în Australia, s-a trezit pe la ora 7:30 cu două femei goale în patul său. Una era blondă, foarte înaltă, cu părul vâvoi, aproape alb, fața prelungă, bărbia ascuțită, pomeții ridicați și ochii extrem de mari. Cealaltă avea o înălțime obișnuită, părul negru și trăsături asiatice. Blonda l-a apucat de ceafă și l-a tras spre sânul său stâng. El a mușcat-o și i-a rămas ceva în gât care, timp de tr2evvvi0ei zile, l-a iritat și i-a cauzat senzația de tuse. În jurul penisului a găsit înfășurate două fire de păr subțire, aproape alb, unul de zece-cincisprezece centimetri, celălalt de șase-opt centimetri. În 1998, firele au fost analizate într-un laborator profesionist. ADN-ul avea cinci mutații în plus față de normalul la Homo Sapiens Cro Magnon, mutații care pot fi întâlnite rareori, doar la populații mongoloide și niciodată toate la un loc.

Aceste neplăceri cauzate de femeile extraterestre iubiților lor pământeni se pare că au existat dintotdeauna. În Epopeea lui Ghigameș, regele cetății Uruk i-a respins avansurile zeiței Iștar, enumerându-i toți foștii ei iubiți, care au avut doar de suferit în urma relațiilor cu ea: „Iubiții tăi socotit-au că tu ești ca un jăratec ce se stinge la frig; o dosniă ușă ce nu oprește nici răbufnirea vântului, nici furtuna; o cetate ce strivește pe apărătorii ei; smoală care înnegrește pe cel ce o cară; un burduf ce se varsă peste cel ce îl duce; o piatră căzând de pe parapet; o mașină de asalt așezată în țara vrăjmașului. Pe care dintre ibovnicii tăi i-ai iubit tu pentru totdeauna? Lasă-mă să-ți istorisesc povestea ibovnicilor tăi. A fost mai întâi Tammuz, iubitul tinerețelor tale, a cărui jeluire ai statornicit-o an de an. Îndrăgit-ai pasărea pestriță, pe care ai lovit-o și i-ai frânt aripa. Acum el zace în desiș și strigă: «Kappi, Kappi, aripa mea, aripa mea!» Iubit-ai apoi leul cumplit de puternic – de șapte ori ai săpat șapte gropi adânci pentru el. Iubit-ai armăsarul neîntrecut în bătălie, dar i-ai dăruit lui biciul, pintenii și chinga, i-ai hărăzit să alerge în galop șapte leghe și să-și murdărească apa înainte s-o bea, iar pe mama lui Silili ai lăsat-o pradă plânsetelor. Iubit-ai pe păcurarul turmelor de oi, zi de zi el făcea plăcinte, a-njunghiat și iezi de dorul tău. L-ai păcălit și l-ai prefăcut în lup; acuma argații turmelor sale îl hăituiesc și propriii lui câini îl mușcă din trup. Nu l-ai iubit tu pe Ișullanu, paznicul grădinii de curmal a tatălui tău? (…) El a fost prefăcut într-o cârtiță oarbă, făptură subpământeană a cărei dorință nu-și află nicicând putința de a fi satisfăcută. Dacă tu și eu trebuie să ne iubim, nu voi fi eu oare răsplătit în același fel ca și toți ceilalți pe care i-ai iubit odinioară?

Împerecherile zeilor cu pământenii nu se rezumau întotdeauna la violuri răzlețe, ci uneori se transformau în relații de durată. John Mack constata în Passport to the Cosmos din 1999 că mai multe persoane răpite au ajuns să aibă legături permanente cu extratereștrii, un soi de căsnicii secrete. În povestea Sudhana Avadana, vânătorul Philoka a capturat-o pe fata celestă Kinnari Manohara, cu care s-a căsătorit. După câțiva ani, ea s-a întors la poporul ei, printre „spirite”. Într-o poveste populară tibetană, un băiat cu capul deformat s-a căsătorit cu fiica Regelui Zânelor, care locuia în cer. Ea a locuit cu soțul său timp de nouă ani, apoi s-a întors în cer. Salvând un grifon sacru din ghearele unui dragon, el a fost dus în ceruri, unde și-a găsit soția. Zeii au fost mișcați de iubirea lor și i-au permis fetei să se întoarcă pe Pământ, unde să trăiască fericită alături de soțul ei. Într-o legendă japoneză, pescarul Urashima Taro s-a însurat cu fiica Împăratului Dragonilor și au locuit împreună în castelul de pe fundul mării. După o vreme i s-a făcut dor de părinți și a plecat în satul natal, unde a aflat că a fost dispărut pentru vreo patru sute de ani. De asemenea, în cronica medievală De Nugis Curialium a lui Walter de Mapes, patriotul saxon Edric Sălbaticul s-a căsătorit în 1.070 cu o frumoasă tânără venită din cer, prezentând-o chiar și la curtea lui Wilhelm Cuceritorul. Fiul lor, Alnodus, a devenit renumit pentru înțelepciunea și pietatea sa. Soția spațială s-a întors în cer la un moment dat, lăsându-l pe Edric cu inima sfâșiată.

Despre Veghetori a scris și marele poet național al românilor, Mihai Eminescu, ce-i drept, ascunzând povestea lor. În 1883, la vârsta de 33 de ani, el a compus poezia Luceafărul, în care este vorba despre cea mai strălucitoare stea, luceafărul (pe numele său, Hyperion), care a coborât pe Pământ pentru a se împreuna cu „o prea frumoasă fată” de viță nobilă („din rude mari, împărătești”), numită Cătălina. Observând-o din cer, el i-a apărut în fiecare noapte în vise, pentru a o seduce: „El tremura-n oglindă / Căci o urma adânc în vis / De suflet să se prindă”. Fata nu a putut rezista farmecelor luceafarul-18095luceafărului, astfel că în scurt timp l-a chemat la ea: „Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n casă și în gând / Și viața-mi luminează”. Când a coborât din cer, Hyperion întâi s-a scufundat în mare: „Și din adânc necunoscut / Un mândru tânăr crește”. Aspectul său fizic era identic cu cel al zeilor din vechime, calitățile sale făcându-l irezistibil în ochii oricărei pământence: „Părea un tânăr voievod / Cu păr de aur moale, / Un vânăt giulgi se-ncheie nod / Pe umerele goale. / Iar umbra feței străvezii / E albă ca de ceară – / Un mort frumos cu ochii vii / Ce scânteie-n afară”. Văzându-l, Cătălina s-a topit: „O, ești frumos cum numa-n vis / Un înger se arată”. Luceafărul, care „ ține-n mână un toiag / Încununat cu trestii”, în primul rând și-a explicat descendența, susținând că „Iar cerul este tatăl meu / Iar muma mea e marea”, deoarece „Am coborât cu-al meu senin / Și m-am născut din ape”. Pentru a o convinge să-i accepte iubirea, Hyperion, pe care ea îl numea „al valurilor Domn” și „dulce-al nopții mele Domn, i-a promis fetei ceea ce niciun muritor n-ar fi putut să-i ofere: „Colo-n palate de mărgean / Te-oi duce veacuri multe, / Și toată lumea-n ocean / De tine o s-asculte”. Fata i-a refuzat avansurile, iar el s-a întors, trist, în cer. După trei zile, Cătălinei i s-a făcut dor de el și l-a rechemat. El a coborât din nou pe Pământ, de această dată cu un aspect fizic modificat: „În aer rumene văpăi / Se-ntind pe lumea-ntreagă, / Și din a chaosului văi / Un mândru chip luceafarul-11se-ncheagă; / Pe negre vițele-i de păr / Coroana-i arde pare, / Venea plutind în adevăr, / Scăldat în foc de soare. / Din negrul giulgi se desfășor / Marmoreele brațe, / El vine trist și gânditor / Și palid e la față; / Dar ochii mari și minunați / Lucesc adânc himeric, / Ca două patimi fără saț / Și pline de-ntruneric”. Până și părinții săi au fost modificați, de această dată: „Și soarele e tatăl meu / Iar noaptea-mi este muma”. Din nou fata s-a arătat încântată de calitățile lui fizice, chiar dacă erau diferite: „O, ești frumos cum numa-n vis / Un demon se arată”. Hyperion a invitat-o încă o dată să îl însoțească, de această dată în cer. Cătălina l-a refuzat din nou, propunându-i însă să renunțe la nemurire pentru a rămâne pe Pământ cu ea. El s-a întors în cer, cerându-i tatălui său să îi ia nemurirea. Însă tatăl ceresc i-a respins cerința, arătându-i că aleasa inimii sale nu merită acest sacrificiu, ea alegându-și deja un nou iubit, pe nume Cătălin. Acesta era un „viclean copil de casă, / Ce împle cupele cu vin / Mesenilor la masă, / Un paj ce poartă pas cu pas / A-mpărătesii rochii, / Băiat din flori și de pripas, / Dar îndrăzneț cu ochii”. Rănit și profund dezamăgit, luceafărul Hyperion a ales să rămână în lumea sa „nemuritor și rece”.

Despre acest poem, Mihai Eminescu spunea: „Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe Pământ nici e capabil a ferici pe cineva, nici a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe Pământ și i-am dat acest înțeles alegoric”. Însă povestea luceafărului nu pare a fi una a geniilor pământene, ci a unui Veghetor. În antichitate, zeii erau echivalați cu stele, Cartea lui Enoh numindu-i „stele căzătoare” pe îngerii Veghetori ce s-au împreunat cu „fiicele oamenilor”. O astfel de „stea căzătoare” este și luceafărul lui Eminescu, care a coborât pe Pământ cu același gând. Conducătorul Veghetorilor era identificat de către antici cu planeta Venus sau Luceafărul, la fel ca eroul poemului, chiar numele Lucifer din creștinism provenind din denumirea latină a acestei planete. Eminescu l-a numit Hyperion, care în mitologia greacă era unul dintre titani, adică unul dintre zeii cei vechi, primii care au domnit pe planeta noastră. În literatura greacă, Hyperion era adesea numit „zeul vegherii, înțelepciunii și luminii”. Iar Lucifer înseamnă „cel care aduce lumina”, fiind considerat de strămoșii noștri zeul înțelepciunii. Imnurile Homerice și Theogonia lui Hesiod susțineau că Soarele, titanul Helios, era fiul lui Hyperion. Iar fiul lui Enki / Azazel era considerat inițial zeul Soarelui în Mesopotamia, până când regele babilonian Hamurrabi l-a ridicat la statutul de zeu suprem. Luceafărul eminescian luceafarul1afirmă întâi că tatăl său este cerul, apoi Soarele. În Mesopotamia, Grecia și alte locuri din lume, tatăl lui Enki era zeul cerului, iar în Egipt al Soarelui. El are în mână un toiag „încununat cu trestii”, ce ne duce cu gândul la caduceele zeilor Hermes, Dionysos și Ningișzida, trei dintre multiplele nume date de antici conducătorului Veghetorilor. Aspectul său fizic inițial – blond cu pielea albă – este identic cu cel al zeilor din vechime. După ce a fost respins de Cătălina prima oară, el și-a schimbat înfățișarea, devenind brunet, întocmai cum în legenda creștină Lucifer, dintr-un înger de lumină, a devenit după cădere un demon al întunericului. De altfel, când fata îi laudă frumusețea, inițial îl compară cu un înger, iar după transformare cu un demon. Pentru antici, Enki locuia în adâncul apelor. Când a coborât pe planeta noastră, luceafărul Hyperion s-a scufundat în mare, iar ea îl numea „al valurilor Domn”. Cătălinei i-a propus să locuiască alături de el timp de multe secole în palate din adâncul oceanului, devenind stăpâna lumii acvatice, lucru imposibil, ținând cont că durata ei de viață era limitată, iar despre el nu știm să fi fost capabil de a oferi nemurirea sau, măcar longevitatea. Însă invitația lui capătă sens prin povestea japoneză a pescarului Urashima Taro, care a locuit pentru câtva timp împreună cu fiica Împăratului Dragonilor într-un castel de pe fundul mării, fără să-și dea seama că în lumea oamenilor se scurseseră patru secole.

În Călin (file din poveste), Mihai Eminescu a folosit mitul zburătorului, o poveste asemănătoare cu cea din Luceafărul. În mitologia românească, zburătorul era un spirit rău, care chinuia noaptea fetele tinere, asemănător cu incubii medievali și Veghetorii antici. Până și numele Călin – Cătălin, opoziția dintre ei (zburătorul Călin e brunet iar muritorul Cătălin blond) și faptul că ambii au sedus o tânără din familia imperială, indică o legătură dintre cele două opere ale lui Eminescu. Dacă Eminescu a ascuns într-adevăr povestea unor Veghetori în aceste poezii, acest lucru nu ar trebui să ne mire prea mult. El studiase filosofia la Viena și la Berlin. Tot aici a urmat cursuri de istorie egipteană, istorie romană, geografie fizică, economie națională, istorie generală a filosofiei și principii logice ale științelor experimentale. Până în acel moment acumulase deja o solidă cultură literară și istorică. Așa că sunt șanse mari ca el să fi acumulat anumite informații neaccesibile oricui, pe care să le fi ascuns în poeziile sale. Deși părerea sa despre religie reiese cu ușurință din Împărat și proletar („Religia – o frază de dânşii inventată / Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug”), Eminescu a folosit adeseori în poeziile sale nume de sfinți din religia creștină. Dar și nume de zei, în special greco-romani, de exemplu Vesta și Marte în Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Apollo, Vesta, Eol și Erato în La Heliade, Venera și Demiurgos în Împărat și proletar, Allah, Hristos și Apollo în Scrisoarea III, Okeanos în Veneția. Ceea ce demonstrează un interes deosebit pentru religii, atât antice cât și contemporane. În Copii eram noi amândoi, spune că, pe când era mic, „Eu zideam Turnul-Vavilon / Din cărți de joc și mai spuneam / Și eu câte-o prostie”. Nu știu câți copii ar construi în joacă Turnul Babel, în afară de cei pasionați de religie, cum nu știu nici cine și-ar boteza o jucărie Tlantaqu-Caputli, un nume ce pare aztec și care, prin anagramare, s-ar putea citi „atlant cu cap util”. În Luceafărul întâlnim o aluzie la reîncarnare: „Căci toți se nasc spre a muri / Și mor spre a se naște”, dar și conceptul de an-lumină, unitatea de măsură a distanței în spațiul cosmic: „Porni luceafărul. Creșteau / În cer a lui aripe, / Și căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe”. Aceste cunoștințe despre spațiu reies și din La steaua, unde spune: „La steaua care-a răsărit / E-o 2000 - 11 - Buffy Tyler - 27cale-atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă”. Este posibil să nu fi primit toate aceste informații la Berlin și Viena ci și din alte părți. În poezia Fiind băiet, păduri cutreieram, Eminescu povestea că, în copilărie, a avut parte de o întâlnire de gradul III. Adormit într-o noapte într-o pădure, pe malul unui izvor, el a văzut „Pe câmpi un val de argintie ceaţă, / Sclipiri pe cer, văpaie preste ape”. În plus, a auzit zgomote puternice, ca și cum un bucium cânta în timp ce se apropiau cete de cerbi. Deodată, un tei s-a deschis și „din el ieși o tânără crăiasă”. Această făptură „cu ochii mari, cu gura-abia închisă” l-a fermecat de la prima privire. „Și ah, era atâta de frumoasă, / Cum numa-n vis o dată-n viața ta / Un înger blând, cu fața radioasă, / Venind din cer se poate arăta; / Iar păru-i blond și moale ca mătasa / Grumazul alb și umerii-i vădea. / Prin hainele de tort subțire, fin, / Se vede trupul ei cel alb deplin”. Această ființă blondă, cu pielea albă, ochii mari și foarte frumoasă, asemănătoare cu un înger, este identică din punct de vedere fizic cel puțin cu zeii din vechime. Ce s-a întâmplat în acea noapte, poetul nu ne spune. Dar observăm că, după întâlnirea cu „tânăra crăiasă”, băiatul a început să fie pasionat de religii, mitologie, filosofie și istorie, i-a apărut talentul literar de neegalat iar aspectul ei fizic a devenit idealul său de frumusețe, lucru care reiese cu ușurință din poemele lui. În acea noapte din pădure, care i-a influențat atât de mult viața, e posibil să fi avut loc prima experiență sexuală a lui Eminescu, astfel explicându-se obsesia sa despre zburători / Veghetori.

Conform Cărţii lui Enoh, Veghetorii lui Enki au făcut un jurământ pe muntele Hermon, unul dintre cei mai importanţi munţi din zonă, aflat la graniţa dintre Palestina, Israel şi Siria. Era numit Senir de către amoriţi, Sirion de către sidonieni, Baal-Hermon, Sihon, Sion sau Zion în Biblie. În Noul Testament, aici a avut loc schimbarea la faţă a lui Iisus. În religia Canaanului, muntele Mount_Hermon_covered_with_snow_98-13tb_wrHermon era casa zeului Ba’al Hermon (“stăpânul Hermon”). Semnificaţia numelui muntelui încă ne este necunoscută, însă acest lucru nu ne împiedică să încercăm să o aflăm. Nu putem să nu observăm asemănarea dintre denumirile Hermon şi Hermes (mesagerul zeilor la greci). Hermes are aceeaşi rădăcină ca Hera şi Herakles. Dacă ţinem cont de faptul că Herakles înseamnă “gloria Herei”, îl putem scoate din ecuaţie. Dar care ar putea fi traducerea numelui Hermes? În greaca antică, „mes” însemna „mijloc. Hermes era cel care făcea legătura între zei şi oameni, mijlocitorul sau mediatorul, aşa că a doua parte a numelui semnifică rolul său. Iar prima parte, „her”, provine din Hera. Astfel, Hermes se poate traduce fără greşeală “mediatorul Herei”. Cum rămâne cu numele zeiţei Hera? Pentru a afla acest lucru, trebuie să ne îndreptăm atenţia către ţara aflată la sud de Grecia, adică Egiptul. Acolo îl întâlnim pe zeul Heru (Horus pentru greci). Cum civilizaţia egipteană a apărut înaintea celei greceşti iar religia grecilor a fost influenţată în mod evident de cea a vecinilor, putem trage concluzia că numele Hera a fost împrumutat de la egipteni ca o formă de feminin a lui Heru-Ur („Horus cel bătrân”). Iar Heru-Ur, Hermes, Azazel și Enki reprezintă același personaj. Principalul centru de cult al soarelui în Egipt era numit de greci Heliopolis, de evrei şi de asirieni On, iar de egipteni Iunu sau Anu. „Anu” este cuvântul akkadian pentru „cer”, ce provine din sumerianul „an”. Pentru egipteni, Heliopolis era o reprezentare a cerului pe Pământ; aşa cum casa soarelui este cerul, tot la fel casa zeului Ra era respectivul oraş. Mai exact, principiul biblic „precum în cer, aşa şi pe Pământ”, exemplificat mai pe larg de Hermes Trismegistul în Tăbliţele de smarald, unde spunea că Egiptul este imaginea cerului sau chiar reprezentarea proiecţiei cerului pe Pământ. Denumirea „on” pentru evrei şi asirieni este echivalentă cu sumerianul „an”, însemnând acelaşi lucru. Cel mai bine se exemplifică aceasta în numele zeului semitic al fertilităţii, numit şi Dagon, şi Dagan, unde „on” şi „an” înseamnă acelaşi lucru. Termenul „on” a fost inclus în denumirile unei multitudini de divinităţi de pe tot cuprinsul Terrei, pentru a sublinia natura cerească a acestora (Poseidon, Triton, Typhon, Python, Orion, Bellerophon, Persefona, Kronos, Hyperion, Dionysos, Pontos, Deucalion, Harmonia, Epione, Coronis, Amon, Aton, Khonsu, Dagon, Cupidon, Junona, Horon, Tonacatecuhtli, Tonacacihuatl, Cipactonal, Machaon, Brontes, Rongo, Shannong, etc.). Din acelaşi motiv a fost inclus în nume de ţări, oraşe, râuri, fluvii sau munţi (Nihon, Babilon, Herakleion, Amazon, Hebron, Hermon, Sion, Zaphon). Aşadar, terminaţia „on” din denumirea muntelui Hermon înseamnă „cer. Iar un herm este o piatră rectangulară sau un stâlp pătrat de piatră, în vărful căruia se află un bust, de obicei reprezentându-l pe zeul Hermes. Pentru antici, muntele Hermon era o astfel de piatră, de dimensiuni uriaşe, în vârful căreia se afla nu bustul zeului, ci chiar zeul însuşi. Alăturarea cuvântului „on” indică faptul că muntele Hermon nu era un herm obişnuit, ci unul al cerului, divin, pe care locuia zeul Hermes / Heru-Ur / Azazel. Grecii foloseau hermul ca semn al graniţei. În Biblie, muntele Hermon reprezintă graniţa nordică a Pământului Făgăduit (Deuteronomul 3:8) dar şi limita de nord a Canaanului cucerit de israeliţi (Iosua Navi 11:17, 12:1, 13:5). De ce zeii lui Enki au ales acel loc pentru jurământul lor?

Muntele Hermon, înalt de 2.814 metri, se află pe paralela de 33 grade latitudine nordică. La capătul opus al Pământului, pe aceeaşi paralelă, se găsește Roswell (New Mexico, SUA), celebrul loc în care s-a prăbuşit un OZN în 1947. Pe paralela de 33 grade latitudine nordică se află mari centre financiare, cum ar fi New York, Chicago, Londra sau Elveţia. Toate ţările prin care trece această paralelă au în vigoare pedeapsa cu moartea. 33 este unul dintre numerele cele mai importante din numerologia modernă. De 33asemenea, este vârsta la care a murit Alexandru Macedon dar şi anul în care a fost crucificat Iisus Hristos. 33 este reprezentarea numerică a Stelei lui David (planeta Marte), echivalentul numeric al lui amen (amin în latină sau numele zeului egiptean Amon), numărul de miracole efectuate de Iisus, cel mai mare grad în Francmasonerie şi unul dintre simbolurile Ku Klux Klan (litera K = 11; de 3 ori K = 33). Reactorul nuclear al lui Sadam Hussein, Osiraq, se afla pe paralela de 33 de grade. Coordonatele sale (33.123 N, 44.313 E) ascund numărul 666 (3+3=6; 1+2+3=6; 4+4+3+1+3=15; 1+5=6). Numele Osiraq e format din Osiris (Lucifer / Hermes / Horus / Azazel) + Iraq. În timpul celui de-al 33-lea preşedinte al Statelor Unite, Harry Truman, mason de gradul 33, a fost testată prima bombă atomică la White Sands, New Mexico, zonă aflată pe paralela de 33 de grade. Cele două oraşe lovite de bombe atomice în 1945, Hiroshima şi Nagasaki, se află în jurul paralelei de 33 de grade (Nagasaki – 32 grade, Hiroshima – 34 grade). În 1963, aproape de paralela de 33 de grade, John F. Kennedy a fost împuşcat în Dealey Plaza din Dallas. Dealey Plaza este locul primului templu masonic din Dallas, iar data morţii preşedintelui, 22 noiembrie, indică acelaşi număr 33 (22+11=33). În 1968, Robert Kennedy, fratele fostului preşedinte, a fost asasinat în Los Angeles, tot în apropierea paralelei de 33 de grade şi tot lângă un templu masonic.

Şi totuşi, de ce este atât de important numărul 33, mai ales pentru masoni? Ei, bine, 33, în procente, reprezintă o treime dintr-un întreg. Cele mai importante treimi sunt cele divine, ca de exemplu treimea din Mesopotamia (Anu, Enlil şi Enki), treimea vedică (Varuna, Indra şi Mitra), trimurti din brahmanism (Brahma, Vishnu şi Shiva) sau sfânta treime din creştinism (tatăl, fiul şi sfântul duh). Toate aceste treimi divine, deşi aparţin unor culturi diferite, reprezintă aceleaşi zeităţi. Fără îndoială, numărul 33 simbolizează o singură parte din treime, adică un singur zeu. Ţinând cont că acest număr este de o deosebită importanţă pentru francmasonerie, logica de bun simţ ne sugerează că 33 este zeul lor. Adică Satan / Lucifer / Enki / Osiris / Horus / Azazel / Hermes. În cazul acesta, e înţeleasă folosirea paralelei de 33 de grade. Dar de ce doar paralela din emisfera nordică?

Răspunsul îl găsim tot la egipteni. Pe Piatra Shabaka e scris că în timpul luptei pentru supremaţie dintre cei doi fraţi, Horus cel Bătrân şi Seth, tatăl lor, Geb, împarte Egiptul în două părţi: Seth primeşte Egiptul de Sus iar Horus pe cel de Jos, hotarul fiind limita celor două ţări. După apariţia cultului lui Osiris, când acesta l-a înlocuit pe Horus în legendă, se credea că Ra i-a oferit lui Osiris Egiptul de Jos, iar lui Seth pe cel de Sus. De asemenea, în credinţa egipteană antică, zeiţa-vultur Nekhbet era protectoarea Egiptului de Sus iar zeiţa-şarpe Wadjet a celui de Jos. Contrar aparenţelor, Egiptul de Sus nu reprezintă partea de nord, ci de sud. Iar Egiptul de Jos este partea nordică. Aşadar, Horus a primit nordul țării iar Seth sudul. Deşi acest mit a fost interpretat ca o împărţire a Egiptului, de fapt se referă la împărţirea întregii planete. Nordul era domeniul şarpelui Osiris / Azazel / Enki, iar sudul al vulturului Seth / Enlil.

Sumerienii împărțiseră cerul în trei părți: nordul era calea lui Enlil, mijlocul al lui Anu iar sudul al lui Enki. Deși pare o contradicție cu împărțirea egiptenilor, în realitate nu este. Hermes Trismegistos spunea că Egiptul este imaginea cerului, idee comună multor culturi, exemplificată în Noul Testament prin „precum în cer, așa și pe Pământ”. După cum am văzut, egiptenii rezumau la țara lor împărțirea planetei. Prin urmare se poate considera că, pentru antici, Pământul era imaginea cerului, însă o imagine în oglindă. Prin urmare, lucrurile din cer erau inversate pe Terra. Partea de nord a cerului, atribuită de sumerieni lui Enlil, devine sudul planetei noastre, în timp ce fâșia de sud a cerului, zona lui Enki, reprezintă nordul planetei. Astfel înțelegem de ce Veghetorii au ales muntele Hermon, aflat în emisfera nordică a Terrei: deoarece se afla pe teritoriul lor. Această împărțire a rezultat în urma revoltei Veghetorilor / Igigi, care a dus la facerea omului. Pentru a opri revolta și a crea noile ființe, Enki era în postura de a emite pretenții. Anu s-a văzut nevoit să accepte condițiile fiului său mai mare, pentru a stopa conflictul. Sumerienii și grecii au interpretat această împărțire a Terrei ca pe o tragere la sorți. Sumerienii spuneau că astfel lui Anu i-a revenit cerul, lui Enlil uscatul iar lui Enki lumea subterană, pentru greci Zeus primind cerul și Pământul, Poseidon apele iar Hades Tartarul subpământean. Ținând cont că majoritatea masei continentale a Pământului se află în emisfera nordică, Enlil nu a fost deloc mulțumit de această împărțire a planetei, așa că în scurt timp a plecat acasă. Anu l-a însărcinat pe Enki cu administrarea Terrei și supravegherea oamenilor, moment descris de miturile egiptene prin răzgândirea lui Geb cu privire la împărțirea Egiptului și oferirea întregii țări lui Horus cel Bătrân. Scăpat de supravegherea fratelui său, Enki și-a început experimentele genetice ce au dus la apariția semizeilor.

Despre aceşti copii ai zeilor şi ai oamenilor, Biblia afirmă că „sunt vestiţii viteji din vechime” (Geneza 6:4). Cartea Jubileelor relatează că existau trei tipuri de progenituri ale îngerilor: uriaşii, naphilimii şi eliuzii, dintre aceştia doar a treia clasă dând dovadă de cruzime împotriva omenirii. Indiferent de cultura care îi prezenta, semizeii aveau caracteristici ieșite din comun: frumusețe fizică moștenită genetic de la părinții lor, forță, agilitate și curaj, toate mult superioare celor ale pământenilor. Legendele tuturor popoarelor sunt pline de faptele eroice ale acestora. Iată câţiva dintre ei:

gilgamesh_louvre– Gilgameș, fiul regelui Lugalbanda şi al zeiţei Ninsun, a fost al cincilea rege al oraşului sumerian Uruk, domnind timp de 126 de ani în jurul anului 2.500 î.Hr. În Epopeea lui Gilgameș, acesta, împreună cu prietenul său, Enkidu, îl învinge pe monstrul Humbaba pe Muntele Cedrilor. Apoi, cei doi eroi ucid Taurul Cerului, trimis de zeiţa Iștar să-l pedepsească pe regele Urukului pentru că i-a refuzat avansurile. După moartea lui Enkidu, Gilgamesh este hotărât să afle secretul nemuririi. După o lungă călătorie, plină de peripeţii, eroul îl întâlneşte pe Utnapiștim, supravieţuitorul Potopului. Acesta îl învaţă unde să găsească planta care oferă viaţa veşnică. După ce o obţine, un şarpe îi mănâncă planta mult-dorită. În Cartea Giganţilor, unul dintre manuscrisele de la Marea Moartă, Gilgameș şi Humbaba sunt doi dintre uriaşii de dinaintea Potopului, copii ai Veghetorilor. Ghilgameș nu era un semizeu propriu-zis, ci două treimi zeu și o treime om, o afirmație neînțeleasă de cercetători și interpretată în diverse feluri. Însă logica ne poate ajuta să dezlegăm și această enigmă.

ADN-ul fiecărui copil se formează din cel al părinților săi, moștenind câte o ramură de la fiecare. Prin urmare, copilul primește gene de la părinți în mod egal. Deși considerat în mod tradițional fiul semizeului Meșkianggașer, legenda sumeriană Enmerkar și lordul din Aratta îl numește pe Enmerkar, bunicul lui Ghilgameș, fiul zeului Utu. Dacă era într-adevăr fiul zeului-Soare și al unei pământence, Enmerkar avea 50% gene divine și 50% umane. Fiul său, Lugalbanda, a moștenit jumătate dintre genele tatălui său (25% divine și 25% umane) și jumătate dintre cele ale mamei sale pământene (50% umane), având 25% gene divine și 75% umane. Cu zeița Ninsun el l-a avut pe Ghilgameș care a moștenit de la mama sa 50% gene divine, iar de la tatăl său 12,5% gene divine și 87,5% umane. Astfel, Ghilgameș avea 62,5% gene zeiești și 37,5% umane, ceea ce pentru strămoșii noștri însemna că eroul era două treimi (66,6%) zeu și doar o treime (33,3%) om.

– Perseus, fondatorul legendar al dinastiei Perseizilor, a fost primul erou al Greciei. Tatăl său a era Zeus, iar mama sa Danae, fiica regelui Acrisius din Argos. A devenit erou după ce a tăiat capul gorgonei Medusa, cu ajutorul căruia a împietrit monstrul marin Kraken, ce atacase Etiopia. S-a căsătorit cu prinţesa Andromeda, apoi a fondat oraşul Mycenae. A fost omorât de către vărul său, Megapenthes, regele din Argos. Conform împăratului Xerses, perşii se consideră urmaşii lui Perseus.

Herakles vs. Cerberus– Cel mai cunoscut dintre semizei este grecul Heracles („gloria Herei”), cel numit de romani Hercules. Se crede că a trăit între anii 1264-1226 î.Hr. Botezat la naştere Alcaeus sau Alcide, şi-a schimbat numele în Hercules după ce şi-a omorât soţia şi copiii, într-o criză de nebunie datorată Herei. Heracles era fiul lui Zeus şi al reginei Alcmene, fiica regelui din Micene, strănepoata lui Perseus şi soţia lui Amphitryon. Heracles şi-a dobândit gloria după cele douăsprezece munci pe care le-a dus la capăt datorită forţei sale ieşite din comun. Printre faptele sale vitejeşti se numără uciderea leului din Nemea, a Hydrei din Larnaea, a păsărilor stymphaliene şi a monstrului din Troya, capturarea căprioarei ceryneene, a mistreţului erymanthian, a taurului cretan şi a lui Cerberus din Infern, furtul cirezii gigantului Geryon, al iepelor lui Diomedes, al brâului Hippolytei şi al merelor de aur din grădina hesperidelor, dar şi curăţarea grajdului imens al lui Augeas. De asemenea, i se atribuie fondarea jocurilor olimpice şi a oraşului Tarentum în Italia. Nu mai puţin importante sunt prezenţa lui alături de argonauţi în căutarea lânii de aur dar şi participarea la războiul împotriva giganţilor, împreună cu zeii olimpieni. Şi în amor era superior muritorilor de rând: a fost însurat cu patru femei, pe lângă care a avut cel puţin nouă amanţi. A fost omorât de către a treia sa soţie, Deianeira, care i-a dăruit o cămaşă îmbibată în otravă. După moartea sa a fost dus pe muntele Olimp de către tatăl său, Zeus, unde s-a însurat cu zeiţa Hebe. Împăraţii romani Commodus şi Maximian s-au declarat reîncarnările lui Heracles. La fel l-au considerat buddhiştii şi pe Vajrapani, protectorul lui Buddha.

– Theseus era fiul zeului Poseidon și al reginei Aethra, fiica regelui Pittheus din Troezen. A fost rege al Atenei, a capturat taurul cretan, a ucis Minotaurul din Knossos şi a reuşit să iasă din labirint cu ajutorul Ariadnei, fiica regelui Minos. A răpit-o pe Elena, prinţesa Spartei, a încercat să o răpească şi pe zeiţa Persephona, dar a fost capturat şi închis în Tartar. A fost eliberat de Heracles, apoi s-a căsătorit cu regina amazoanelor, Hippolyta, care i-a dăruit un fiu. S-a plictisit de aceasta şi şi-a ales o noua soţie, pe Phaedra (fiică a regelui Minos, sora Ariadnei). A fost ucis de Lycomedes de pe insula Skyros, care se temea că semizeul va încerca să-i ia tronul.

helentroy– Helene („torţa”) a fost fiica lui Zeus şi a reginei Spartei, Leda. Frumusețea ei, care a dus la războiul troian, era lăudată de toți care au avut norocul să o zărească, bătrânii din Troia afirmând, conform Iliadei, că Helene „tare-și aduce la chip cu o zeiță”. Din cauza frumuseţii sale a fost răpită pe când avea doar 14 ani de către semizeul Theseus, regele Atenei. A fost adusă înapoi în Sparta de fraţii ei, gemenii Kastor şi Poludeukes (în latină Castor şi Pollux). Mai târziu s-a măritat cu Menelaus, amândoi devenind conducătorii Spartei după ce regele Tyndareus a abdicat. Peste ani a fost sedusă de prinţul Paris, care a răpit-o şi a dus-o în Troia. După terminarea războiului troian, s-a întors în Sparta cu Menelaus, iar după moarte i-a fost dată ca soţie lui Achilleus, cu care a domnit în Insula Şerpilor.

– Achilleus („durerea oamenilor”) sau Ahile este personajul principal al Iliadei lui Homer şi cel mai mare erou al războiului troian. Achilleus era fiul nimfei Thetis şi al regelui Peleus din Myrmidons. Conform legendelor, pielea acestuia era invulnerabilă,achilles excepţie făcând călcâiul său. Iar despre aspectul său fizic, Fenix remarca în Iliada că este „chipos ca un zeu”. Crescut de centaurul Chiron pe muntele Pelion, Achilleus și-a dedicat viaţa căutării gloriei, motiv pentru care a şi acceptat să lupte împotriva Troiei. Din Iliada aflăm povestea de dragoste dintre el şi prinţesa Briseis, devenită sclavă, dar şi iubirea homosexuală dintre el şi bunul său prieten Patroklos („gloria tatălui”). Printre cei ucişi de Achilleus se numără semizeul Memnon, regina amazoanelor Penthesilea (de asemenea semizeiţă) şi prinţul Hektor, eroul troienilor. Achilleus a fost ucis de săgeata lui Paris, fratele lui Hektor, îndreptată către călcâiul vulnerabil de zeul Apollo. După moarte, zeii i-au acordat nemurirea. A locuit în Insula Şerpilor din Marea Neagră, zeiţa Hera dăruindui-o ca soţie pe Helene, fiica lui Zeus, fosta soţie a lui Paris din Troia. Cum bunicul lui Achilleus era semizeul Eacos, și el avea 62,5% gene divine și 37,5% umane, precum Ghilgameș, putând fi considerat două treimi zeu și o treime muritor. Însă grecii au preferat să nu se complice cu astfel de amânunte precum sumerienii.

– Arjuna, singurul erou neînvins al epopeei Mahabharata, era fiul zeului Indra și al reginei Kunti. Aflat în exil pentru treisprezece ani, el a vizitat casa din cer a tatălui său, unde a primit arme de la zei, cu care a distrus câteva palate ale demonilor asura. În războiul Kurukshetra el a fost considerat cel mai bun arcaș și cel mai neînfricat războinic. Zeul Krișna l-a numit Purușarșva, adică „cel mai bun dintre oameni”.

samson-cd2– Deși nu se specifică acest lucru, Samson din Biblie era, la rândul său, un semizeu. Vechiul Testament susține că, într-o zi în care se afla singură pe câmp, mama sa a fost vizitată de un înger al lui Yahweh. După plecarea lui, ea a rămas însărcinată. Samson s-a dovedit a fi extrem de puternic, asemenea grecului Heracles. Dacă astfel de copii se nășteau după vizitele zeilor în toate culturile lumii, Samson nu poate fi o excepție. La fel ca mulți alți semizei, Samson dădea dovadă de imoralitate, obișnuind să își petreacă timpul la bordeluri ori ucigând oameni sau animale. Biblia prezintă un episod în care Samson a legat de cozi două sute de vulpi, cărora le-a dat foc, și un altul în care a ucis treizeci de oameni doar pentru a le lua hainele, din cauza unui pariu pierdut. Cine era tatăl adevărat al lui Samson, îngerul care i-a vizitat mama? Putem afla acest lucru analizând numele eroului. În multe culturi antice, numele cuiva era însoțit de cel al tatălui său, atunci când se prezenta. Nordicii aveau și ei această tradiție, numele Eriksson, de exemplu, însemnând „fiul lui Erik”. Iar nordicii și-au aduc cultura din Asia, lucru care reiese cu ușurință din denumirile divinităților lor. Prin urmare, având o sursă comună, e posibil ca și numele Samson să însemne „fiul lui Sam”. În mitologia ebraică nu există niciun personaj cu acest nume, Sam reprezentând în realitate prescurtarea numelui Samael, arhanghelul decăzut acuzator, distrugător și seducător, numit Satan în Biblie. Cu un asemenea tată, Samson nu putea deveni decât lipsit de moralitate, un ucigaș de oameni și animale.

Enki nu s-a rezumat doar la crearea semizeilor. Nu și-a uitat dorința de a avea un moștenitor de parte bărbătească, care să moștenească tronul. Ținând cont că soția, fiica și nepoata sa nu i-au putut oferi decât fete, era nevoie ca viitorul moștenitor să se nască cu ajutorul geneticii. Știa deja cum să realizeze acest lucru, având experiență din facerea semizeilor. Hitiții spuneau că zeul „Kumarbi merse plin de furie până la Nippur”. Acolo

Se-mpreunează dar cu Stânca mare

Si-aceasta îi cunoaște bărbăția,

De cinci ori o cuprinse-n brațe,

De zece ori în brațe-o strânse”.

Kumarbi era Enki al sumerienilor iar Stânca mare nu era nimeni alta decât Ninhursag, „Doamna muntelui înalt”. Nippur era orașul lui Enlil, acolo unde locuia cu Ninhursag, rebotezată Ninlil, fosta soție a fratelui său. Hitiții nu știau că Nippurul nu exista în acea vreme, fiind construit mult mai târziu, Enlil locuind în acel moment în Eridu, orașul fratelui său. Faptul că Enlil nu era acasă atunci când Kumarbi / Enki a venit să se împreuneze cu soția sa indică faptul că, așa cum spuneam mai devreme, Enlil era plecat de pe Pământ, nefiind mulțumit cu emisfera sudică pe care i-o acordase tatăl său în timpul revoltei Veghetorilor / Igigi. Dacă Ninlil / Ninhursag nu i-a putut oferi un fiu până în acel moment, presupunem că între ei nu au avut loc relații sexuale normale, Enki folosindu-se de ingineria genetică pentru a introduce cromozomul Y, cel care este răspunzător de caracterele sexuale masculine. Fecundând-o în mod artificial pe Ninlil, Enki putea fi sigur că astfel va avea parte de fiul mult dorit.

După cele nouă luni de sarcină, Mitul lui Ullikummi susține că

La naștere și moașele sosiră,

Zeița Soartei și-a zeilor mumă

În brațe au luat copilul,

Punându-l pe genunchii lui Kumarbi,

Îndată-ncepe să dezmierde pruncul,

E gata să-i dea numele cel drag.

Kumarbi-și zise atunci în sinea lui:

«Ce nume oare-i voi alege

Acestui prunc pe care mi l-au dat

Zeița Sorții și-a zeilor mumă?

Ieși din trupu-i ca un fir de iarbă.

Ducă-se! Ulikummi să se cheme,

Să crească pân-la ceruri și s-ajungă

Stăpân peste Kummiya, cetatea îndrăgită!

Lovească-l pe Teșub,

Să mi-l fărâmițeze, ca pe-o pleavă

Și să-l zdrobească sub călcâi, ca pe-o furnică.

Pe Tașmișu să-l frângă, ca pe-o uscată trestie,

Să-mprăștie pe zeii din ceruri, ca pe păsări,

Zdrobească-mi-i pe toți, ca pe un taler gol!»

La rândul său, poemul babilonian Enuma Eliș afirma că

În Camera Sorții, locul Destinelor,

Un nou zeu stătea, cel mai iscusit și mai înțelept,

În inima Adâncului a fost născut Marduk”.

Descrierea lui Marduk pare a fi ruptă din Luceafărul lui Eminescu:

Atrăgător îi era chipul, ochii-i scânteiau strălucitori;

Mândru îi era mersul, impunător ca din vechime…

Și mai presus de ceilalți zei era, cu mult întrecându-i…

Era cel mai nobil și cel mai înalt era;

Cu membrele imense-i pe toți îi întrecea.”

Pentru egipteni, Osiris s-a culcat cu soția fratelui său, Nephtys, care l-a născut pe Anubis. Un alt mit povestește că, pe vremea când Isis devenise soția lui Seth, Osiris s-a întors și a lăsat-o însărcinată, ea născându-l pe Horus după ceva vreme. În Canaan, Dagon l-a avut pe Baal Zephon cu soția fratelui său. La celți, Dagda a avut un fiu cu cumnata sa, Boand, copilul fiind numit Oengus de către celți și Belenos de gali. Pentru greci, Typhon era fiul zeiței Pământului, Geea, și a lui Tartarus, personificarea zeității lumii subterane. Un imn homeric pentru Apollo îl consideră pe Typhon fiul zeiței Hera, soția lui Zeus, pe care l-ar fi procreat singură. Dar cum Hera a complotat cu cumnatul său, Poseidon, să-l detroneze pe Zeus, putem bănui cine era tatăl gigantului. Și toate aceste mituri ne arată că Enki a făcut un copil cu soția fratelui său.

După ce băiatul s-a născut, Kumarbi i-a chemat pe zeii Irșirra și le-a cerut să-l ascundă, până când acesta va crește. „Copilul nu va fi văzut de zeii mari”, le-a spus el. În Egipt, Isis l-a ascuns pe Horus pe malul Nilului, pentru a nu fi văzut de către Seth. Grecii au preluat povestea dar i-au atribuit-o lui Zeus, care ar fi crescut într-o peșteră, departe de ochii tatălui său. Se pare că Enlil a aflat de copil, însă a fost convins de Ninhursag că este al lui. Acesta este motivul pentru care grecii susțineau că Apollo era fiul lui Zeus, scandinavii că Baldur era al lui Odin, iar în Canaan Baal, fiul lui Dagon, îl numea tată pe zeul El, unchiul său. Același lucru reiese și din religia sumeriană, unde Enlil era zeul taur iar Martu / Marduk era numit Amar Utu, adică „vițelul solar”.

marduk_baal_time_lord_resistance2010Se pare că Marduk nu era doar fiul lui Enki, ci și clona lui, religiile lumii lăsând numeroase indicii în acest sens. În Babilon, când a devenit zeul suprem, Marduk a preluat atributele şi funcţiile celorlalţi zei. Însă nu a făcut acelaşi lucru şi cu tatăl său, Enki fiind mereu la loc de cinste, alături de fiul său, pe poziție de egalitate. Acest lucru se observă și la turnurile gemene, foarte des întâlnite în arhitectura arabă. Deşi pentru arabi îi simbolizează pe Avraam şi pe fiul său, Ismael, în realitate este vorba despre Enki şi fiul său, Marduk. Egalitatea reiese şi din cele două mari piramide din Ghiza, considerate morminte ale celor doi zei: cea a lui Kefren este mai mică decât cea a lui Keops dar, fiind ridicată pe un teren mai înalt, se află la aceeaşi înălţime cu aceasta. În Apocalipsa lui Ioan, Enki este descris ca un balaur roşu, cu şapte capete şi zece coarne, care a fost aruncat din cer. Fiul Balaurului, numit Fiara, are aceeași înfățișare, Ioan prezentându-l cu şapte capete şi zece coarne, acesta fiind doar modul autorului de a releva faptul că cei doi erau identici. Apocalipsa ne confirmă și că aceste două zeități erau venerate împreună: „și s-au închinat balaurului, fiindcă i-a dat fiarei stăpânirea; şi s-au închinat fiarei, zicând: Cine este asemenea fiarei şi cine poate să se lupte cu ea?” (13:4).

În tăbliţa CBS-14061, remarcată de E. Chiera în Texte religioase sumeriene, se spune că zeii şi-au luat neveste pământene, aluzie evidentă la Veghetori. Tânărul zeu Martu s-a plâns mamei sale că a rămas singurul necăsătorit. Drept pentru care, mama sa i-a ales ca soţie pe fiica unui preot. Dacă Marduk era prea tânăr pentru a întreține relații sexuale în vremea în care Veghetorii se împreunau cu pământencele, se confirmă faptul că el s-a născut în acea perioadă. Se pare că, după ce a scăpat de burlăcie, Martu / Marduk s-a hotărât să se împreuneze cu mai multe pământence. Herodot scria că în Babilon se alegea în fiecare an câte o virgină dintre cele mai frumoase, ca soţie pentru Marduk. Fecioara îl aştepta într-o încăpere de la etajul superior al zigguratului Etemenanki (turnul Babel din Biblie). Zeul îşi făcea apariţia şi, după ce îşi consuma căsnicia, îşi lua zborul în cer.

Enki l-a creat pe Marduk pe cale artificială nu doar pentru a fi sigur că va fi de sex masculin, ci și pentru a-i oferi însușiri ieșite din comun, menite să-i asigure avantaje în încercarea de a-l detrona pe Enlil. Pentru babilonieni, hitiți și greci, el era foarte înalt dar și „cel mai iscusit și mai înțelept”. Și, într-adevăr, Marduk s-a luptat cu unchiul său pentru tron. Însă, până atunci, și-a ajutat tatăl să-și continuie planul.

8. Războiul „stelelor”

Posted in Secretele zeilor with tags , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , on 23 martie, 2013 by Claudiu-Gilian Chircu

war-gods

După ce și-a îndeplinit cu succes misiunea, înlocuind reptilele pământene cu noi specii de animale, Enki a reintrat în grațiile tatălui său. Anu chiar a venit pe Terra pentru a vedea personal realizările fiului său. La un moment dat, Enki și-a atacat tatăl pe neașteptate. Legenda hitită Regatul din ceruri spune că „Anu ședea pe tronul său și puternicul Kumarbi îi dădea să bea. El se închina adânc, până la picioarele sale și lua în mână potirele. Vreme de nouă ani numărați, Anu a fost rege în ceruri. În al nouălea an, Anu a trebuit să pornească război împotriva lui Kumfantasy-good-vs-evil-wallpaperarbi. Kumarbi, fiul lui Alalu, se luptă cu Anu. Anu n-a rămas mai departe înaintea ochilor lui Kumarbi, ci a scăpat din mâinile sale fugind, s-a ridicat la cer. Kumarbi s-a repezit la el, l-a prins pe Anu de picior și l-a prăvălit din cer. El a mușcat coapsele sale astfel că bărbăția lui s-a unit cu măruntaiele lui Kumarbi, asemenea bronzului. Când Kumarbi a înghițit bărbăția lui Anu, acesta a râs și s-a bucurat. Anu s-a întors spre el și a început să grăiască către Kumarbi”. După ce l-a anunțat pe răzvrătit că va naște trei zei, printre care și Teșub, zeul furtunii, Anu „se duse în cer. Dar Kumarbi se ascunse bine și scuipă din gura sa, el regele înțelept; din gura sa el scuipă scuipat și bărbăția lui Anu amestecate împreună”.

Același lucru îl prezenta și Hesiod în Theogonia: titanul Kronos și-a detronat tatăl, pe zeul cerului, Ouranos, după ce l-a castrat cu o seceră. Ouranos a fost nevoit să fugă în cer, Kronos și frații săi devenind conducătorii Pământului. În hinduism, Șiva l-a atacat pe zeul creator Brahma, arzându-i unul dintre cele cinci capete. În Egiptul antic, marele șarpe Apophis l-a atacat pe zeul Ra, Textele Sarcofagelor susținând că zeul şi-a pierdut barba în „ziua răzmeriţei”. Dacă Anu la hitiţi şi Ouranos la greci au fost castraţi iar Brahma al hinduşilor şi-a pierdut un cap, pentru egipteni Ra şi-a pierdut barba. Există totuşi în Cartea Morţilor un episod ce aminteşte de castrare: Ra şi-a tăiat singur falusul, din care au căzut picături de sânge ce au dat naştere la două personificări ale intelectului. Tot în Egipt îl găsim pe zeul-șarpe violent Denwen, atestat în Epoca piramidelor, despre care se spunea că a cauzat o conflagraţie pentru a nimici alte zeităţi, cel mai probabil Denwen fiind un al nume al lui Apophis. Tradiţia maorilor din Noua Zeelandă spune că Tumatauenga a încercat să-și ucidă părinții, pe Rangi, tatăl ceresc, şi Papa, mama Pământ, zeii primordiali. Rangi a reușit să se salveze, fugind în cer. Iar în creștinism avem binecunoscuta legendă a lui Lucifer, care a încercat să-și detroneze tatăl.

Hitiții, grecii și egiptenii povesteau că Enki și-a castrat tatăl, gest neînțeles de cei mai mulCronos vs. Uranusți, care preferă să-l considere doar o metaforă. Dar dacă nu este vorba despre o figură de stil, ci despre un fapt real? În acest caz, de ce ar fi recurs Enki la o asemenea metodă de răzbunare? Pentru a fi sigur că Anu nu va avea alți copii. Fiind singurul fiu al împăratului, Enki ar fi fost unicul moștenitor al tronului. Dacă ar fi plănuit să-și omoare tatăl, ar fi reușit acest lucru printr-o metodă mult mai simplă decât îndepărtarea organelor genitale. Însă Enki nu intenționa să-și ucidă tatăl. Castrându-l, Enki s-a asigurat că nu va avea competitori. Același lucru reiese și din hinduism, unde Șiva i-a tăiat lui Brahma unul dintre capete. Ținând cont că Brahma a creat zeii prin gândire, acest al cincilea cap al său reprezintă organul creator îndepărtat de Enki, pentru a elimina orice posibilă viitoare concurență.

Rănit atât fizic cât și mai ales în orgoliu, Anu a reușit să se refugieze acasă, pe planeta sa. Dându-și seama de intenția fiului său de a rămâne unicul moștenitor al imperiului, Anu a găsit o soluție pentru a remedia situația. Și-a creat un nou fiu prin aceeași metodă folosită anterior, având deja în laborator materialul genetic utilizat pentru facerea lui Enki. Prin 099urmare, noul copil urma să fie o clonă a fiului cel mare, la fel ca Ninhursag, acesta fiind motivul pentru care, adeseori, era considerat în Mesopotamia fratele geamăn al lui Enki. Însă, pentru a fi sigur că istoria nu se va repeta și cu acest fiu, împăratul a recurs la câteva modificări. În primul rând l-a făcut extrem de docil, lucru care reiese din miturile tuturor culturilor antice, fiul cel mic întotdeauna ascultând orbește ordinele tatălui său. În al doilea rând, i-a redus nivelul de inteligență. Un geniu răzvrătit reprezenta un real pericol, așa cum se putea observa în cazul lui Enki. Însă posibilitatea unui astfel de pericol era mult diminuată în cazul unui fiu cu un intelect obișnuit, în limite normale, și docil. Pentru a putea să-l pedepsească pe Enki fără remușcări și pentru a putea conduce imperiul cu o mână de fier, fără a permite alte posibile răzvrătiri, copilului i-a fost creat tot în laborator un caracter „furtunos”, dur, rece și pe alocuri nemilos, ceea ce i-a determinat pe strămoșii noștri să îl considere zeul furtunii. Astfel a fost conceput fiul cel mic al lui Anu, mâna sa dreaptă și moștenitorul tronului, numit Enlil („domnul furtunii”) sau Ișkur („inamicul muntelui”) de sumerieni, Adad („trimisul tatălui”) sau Ramman („furtunosul”) de akkadieni, Ellil de babilonieni și hitiți, El de canaanieni sau Hadad ori Baal Hadad de amoriți și aramei.

Pentru a fi sigur că noul său fiu va fi considerat adevăratul moștenitor al tronului, Anu a mai recurs la un șiretlic: a ales-o ca mamă purtătoare pe Ninhursag, fiica sa, cea supranumită Fecioara, după cum mărturisesc miturile mesopotamiene. Astfel, Enlil devenea nu doar fiul lui Anu, ci și nepotul acestuia, fiind din punct de vedere genetic mai asemănător cu împăratul decât Enki, prin urmare, cel mai îndreptățit să moștenească tronul. Fecundarea artificială a Fecioarei a avut loc pe ascuns, deoarece Enki nu trebuia să afle de existența unui rival. Prin urmare, și sarcina a fost ascunsă. Grecii susțineau că, după ce a fost atacat și castrat, Ouranos / Anu și-a blestemat fiul, pe Kronos / Enki, să fie la rândul său detronat de unul dintre fiii săi. La hitiți, după ce a fost atacat și castrat, Anu l-a anunțat pe Kumarbi că a rămas însărcinat cu mai multe zeități, printre care Teșub, zeul furtunii, care îl va detrona. Prin urmare, Enki se aștepta la un copil care să-i pună moștenirea în pericol. Drept pentru care, în mitologia greacă, își înghițea toți copiii imediat după ce erau născuți. Unul dintre ei însă a fost salvat de către mama sa și ascuns într-o peșteră din insula Creta. Acolo, micuțul Zeus, viitorul zeu al cerului și al furtunii, regele lumii, a fost hrănit cu lapte de la capra Amalthea și cu miere adusă de nimfa Melissa („albina”). După ce a crescut, Zeus și-a eliberat frații și împreună și-au atacat tatăl, dând astfel naștere primului mare război al zeilor, Titanomachia.

Și în mitologia egipteană, nașterea lui Seth / Enlil a avut loc pe ascuns. Când Ra i-a interzis zeiței Nut să nască în cele 360 de zile ale anului, ea a primit cinci zile suplimentare de la zeul Thoth. În aceste zile a născut pe ascuns cinci copii, unul dintre ei fiind Seth, zeul furtunii și al deșertului. Dacă pentru greci nașterea sa a avut loc într-o peșteră, pentru egipteni evenimentul s-a petrecut în deșert.

Înaintea naşterii indianului Krişna, se prevestise că el va nimici răul de pe Pământ, întocmai ca în legendele lui Zeus și a lui Teșub. Krișna s-a născut într-o temniţă, unde mama sa fusese închisă de către fratele ei, regele Kansa. Naşterea sa a fost una miraculoasă, el fiind conceput nu prin contact sexual, ci prin „transmisie mentală”. Viața lui Krișna a fost amenințată încă de la naștere, la fel ca în cazul lui Zeus, Seth și Enlil, regele Kansa poruncind ca toţi pruncii să fie ucişi. Copilul a fost salvat după ce un glas din cer a sfătuit-o pe mama lui Krişna să treacă peste fluviul Djamna, acolo unde nu mai puteau fi ajunși de Kansa. Indienii l-au considerat pe Krișna încarnarea zeului Vișnu, Enlil al sumerienilor, confirmând astfel povestea grecilor, egiptenilor și hitiților.

Surprinzător sau nu, în Vechiul Testament există o referire la nașterea lui Enlil: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel. El se va hrăni cu lapte şi cu miere până în vremea când va şti să arunce răul şi să aleagă binele” (Isaia 7:14-15). Un copil hrănit cu lapte și cu miere, întocmai ca Zeus, născut din Fecioară precum Enlil, care va alege binele și va arunca răul… Ar putea părea o coincidență, însă nu și dacă i-am privi numele cu atenție. Pentru evanghelistul Matei, Emanuel se traduce „Cu noi este Dumnezeu” (1:23). Însă, în sumeriană, „em” sau „im” înseamnă „vânt, furtună, vreme, nor, ploaie”, „anu” este cerul în Mesopotamia iar „el” reprezintă cuvântul pentru „zeitate” în limbile nord-vest semitice (din care face parte și ebraica). Așadar, cea mai exactă interpretare a numelui Emanuel este „zeul furtunii și al cerului”, nimeni altul decât Enlil.

Pasajul din Cartea lui Isaia a fost interpretat de creștini ca o profeție despre Iisus. Numele nimfei Melissa, care pentru greci l-a hrănit pe Zeus cu miere, în Irlanda este folosit ca formă feminină a numelui galic Maoiliosa, care înseamnă „servitorul lui Iisus”. În Evanghelia lui Matei, nașterea lui Iisus a fost profețită printr-un înger care i-a apărut lui Iosif într-un vis. Trei magi de la răsărit au văzut o stea care a mers înaintea lor până în Betleem şi s-a aşezat deasupra casei în care tocmai se născuse Iisus. Au intrat la el, i s-au închinat şi i-au dăruit aur, tămâie şi smirnă. Aflând de la magi că s-a născut Mesia, Irod a poruncit să fie ucişi toţi pruncii din Betleem până în doi ani. Îngerul i-a apărut din nou lui Iosif în vis, sfătuindu-l să fugă cu Maria şi cu Iisus în Egipt, unde au stat până la moartea lui Irod. Evanghelia copilăriei lui Hristos spune că acesta s-a născut într-o peşteră (la fel ca Zeus) apoi pus într-un staul, în primele veacuri ale creştinismului chiar se indica drept loc al naşterii lui Hristos o peşteră din Betleem care, anterior, fusese considerată locul naşterii zeului Tammuz. Fuga în Egipt indică o legătură cu Seth, zeul furtunii și al deșertului, mai ales dacă ținem cont că, pentru a ajunge din Iudeea în Egipt, Iisus și familia sa trebuiau să traverseze deșertul Sinai. Între Iisus și Enlil am găsit deja o mulțime de asemănări, ce ne-au dus la concluzia că sunt una și aceeași persoană. Prin urmare, celebra naștere miraculoasă din Fecioară, profețită dinainte, punerea vieții copilului în pericol și ascunderea sa, nu reprezintă decât povestea lui Enlil.

Apocalipsa lui Ioan ascunde același eveniment: „iată un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne, şi pe capetele lui, şapte cununi împărăteşti” (12:3). „Balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea”, care a fost aruncat pe Pământ împreună cu îngerii săi, este „șarpele” Enki. El „stătu înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când se va naşte”, întocmai ca titanul Kronos. Acea femeie „a născut un copil de parte bărbătească, care avea să păstorească toate neamurile cu toiag de fier. Şi copilul ei fu răpit la Dumnezeu şi la tronul Lui, iar femeia a fugit în pustie, unde are loc gătit de Dumnezeu, ca să o hrănească pe ea, acolo, o mie două sute şi şaizeci de zile” (12:5-6). Așadar, Enki nu a reușit să împiedice nașterea fratelui său mai mic, băiatul fiind „răpit la Dumnezeu”, adică luat de către Anu „la tronul Lui”. Cu toate acestea, Enki nu s-a dat bătut și a încercat să obțină și el un moștenitor de la aceeași Ninhursag.

Un mit din 1800 î.Hr. spune că Enki s-a unit cu Ninhursag („Doamna Muntelui Înalt”), care a născroyom-04ut-o pe Ninsar („Doamna vegetației”). Enki s-a împreunat şi cu aceasta, din uniunea lor apărând zeiţa Ninkurra („Doamna conducătoare a ţării”). Ninkurra este la rândul ei însămânţată de Enki şi o naşte pe Uttu („vegetaţia”). Zeul se culcă şi cu aceasta, însă Ninhursag îi ia sămânţa şi o transformă în opt plante. Deoarece Enki mănâncă plantele, Ninhursag îl blesteamă şi acesta se îmbolnăveşte, opt organe fiindu-i afectate. În final îl iartă şi, pentru a-l vindeca, ea creează opt fiinţe divine (Abu, Nintulla, Ninsutu, Ninkasi, Nanshe, Azimua, Ninti şi Enshag), câte una pentru fiecare organ bolnav. Deşi mitul a fost interpretat ca fiind despre crearea lumii (apa dulce, reprezentată de Enki, udă pământul, ajutând la creşterea plantelor), povestea are mai mult sens interpretată aproape mot-a-mot. Adică Enki a încercat să obțină de la Ninhursag un fiu, care să moștenească tronul ceresc. Deoarece Ninhursag i-a născut o fiică, Enki a încercat să-și obțină fiul mult dorit de la aceasta. Cum Ninsar a dat naștere tot unei fete, Enki a fecundat-o și pe ea. Și tot așa, până când a fost oprit de Ninhursag, care l-a otrăvit. Promițând că se va opri din această încercare disperată de a avea un fiu, soția sa i-a dat antidotul. Însă Enki nu era pregătit să renunțe…

După ce a crescut, Enlil s-a întors pe Terra în fruntea unei armate, începând astfel primul mare război al zeilor împotriva fratelui său și a adepților acestuia. „A avut loc un război mare între fiii cerului care i s-au alăturat Tatălui și cei care s-au opus. Acești inamici au fost alungați iar noi, cei buni, am fost desemnați drept păzitori ai Pământului”, spune o inscripție veche de 50.000 de ani, descoperită de profesorul Philippe Garoche într-o peșteră din Franța în vara anului 1999.

În creștinism, arhanghelul Mihail i-a luat apărarea tatălui său, luptându-se cu fratele său mai mare, serafimul Lucifer. „Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui. Şi n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer”, afirmă Apocalipsa lui Ioan din Noul Testament. O treime dintre îngeri a luptat de partea lui Lucifer, în timp ce Mihail a condus restul de două treimi. Fiind de două ori mai puțini, răzvrătiții lui Lucifer au fost învinși și aruncați în iadul din interiorul Pământului.

Grecii au numit primul război al zeilor Titanomachia sau războiul titanilor, care a avut loc în Thessalia. După ce și-a eliberat fraţii şi surorile, Zeus, fiul cel mai mic al titanilor Kronos și Rhea, a încercat să-şi detroneze tatăl. Într-o tabără erau şaisprezece titani (Kronos, Okeanus, Hyperion, Coeus, Crius, Iapetus, Mnemosyne, Tethys, Theia, Phoebe, Rhea, Themis, Atlas, Menoetius, Prometheus şi Epimetheus), în cealaltă erau cei şase zei (Zeus, Poseidon, Hades, Hestia, Demeter şi Hera), alături de trei ciclopi şi trei hecantohiri. Prometheus şi Epimetheus i-au trădat pe ceilalţi titani, trecând de partea tinerilor zei. Zeus și ai lui și-au construit cartierul general pe muntele Olympos, numindu-se din acel moment olimpieni. Războiul a durat zece ani și a fost crâncen, după cum relata Hesiod în Theogonia: „un suflu arzător înfășură pe titani, fiii țărânii, în Zeus vs. titanivreme ce văpaia se urca uriașă spre norul divin și, în ciuda puterii lor, ei își simțeau ochii orbiți când scăpăra lumina trăsnetului și a fulgerului. O dogoare năprasnică străbătea genunea. Priveliștea din ochi și sunetul din urechi erau aidoma celor pe care le-ar face, întâlnindu-se, Pământul și Cerul deasupra”. După ce au fost învinși, titanii au fost închiși sub pământ, în Tartar. Atlas, conducătorul titanilor în luptă, a primit pedeapsa cea mai aspră: a fost obligat de Zeus să stea pe marginea de vest a Pământului şi să susţină bolta cerească pe umerii săi. Singurii titani rămaşi liberi au fost Prometheus şi Epimetheus, pentru ajutorul dat în război. Aşa cum în creştinism Lucifer, primul înger, a fost învins şi înlocuit de Mihail, tot aşa la greci Kronos a fost învins şi înlocuit de Zeus. Iar dacă locuința lui Lucifer este iadul subpământean în viziunea creștinismului, închisoarea lui Kronos este aceeași, numită de greci Tartar.

Unele legende egiptene vorbesc despre lupta divinităților solare cu uriașul crocodil Maha, pe care îl străpung cu sulițele. Șu-Onuris îl însoțește întotdeauna pe tatăl său, Ra, în timpul călătoriei pe Nilul ceresc, stând cu sulița în mână la prora luntrei soarelui, pentru a-l păzi pe zeul-soare de The-Battle-of-Kashyyyk-2560-1600-star-wars-25176070-2560-1600uriașul crocodil. În alte legende, în Barca milioanelor de ani, alături de Ra se află Uadjet, cobra regală, Seth, care poartă o lance și două cuțite bine ascuțite, Maat, zeița adevărului și o mie de mici genii înarmate până în dinți. În fiecare noapte, barca soarelui este atacată de Marele Șarpe Apophis. „Brusc, are loc atacul. Marele șarpe Apophis a țâșnit. El își desface nenumăratele inele și încearcă să răstoarne ambarcația cu pasagerii ei. Seth s-a repezit și, împreună cu el, micile genii. Ei își împlântă cuțitele care fac să se zbârlească trupul lui Apophis, fără ca el să slăbească strânsoarea. Pentru că este necesar, ei trag săgeți, cu ajutorul arcurilor, dacă au, iar dacă nu, cu atât mai rău, ei îl scuipă, merge și așa. Apophis este doborât. Barca poate să-și continue drumul” (Claude Helft – Mitologia egipteană). Această luptă este de fapt o reeditare zilnică a uneia din trecutul îndepărtat, când șarpele Apophis l-a atacat pe Ra, zeul-soare fiind salvat de alte zeități, conduse de Seth, zeul-furtunii și al deșertului.

În mitologia chineză, Gonggong, zeul apelor, s-a răzvrătit împotriva zeilor conducători. Acest zeu cu chip de om, părul roșu și trupul de dragon a fost învins în cele din urmă de către zeul focului.

În hinduism, divinitățile erau împărțite în două tabere: Deva (zeii) și Asura (divinități opuse zeilor, numite adeseori demoni, la fel ca îngerii lui Lucifer în creștinism). Asura și-au luat numele de la conducătorul lor. Numele egiptean al lui Warhammer-Mark-Of-Chaos-628Osiris era Asar, care în sumeriană înseamnă „prințul apelor”. Asirienii au preluat acest nume pentru zeul lor suprem, pe care l-au numit Așur, iar indienii pentru a desemna întregul grup condus de către acesta. Aceste două tabere de divinități s-au aflat într-un permanent conflict, după cum relevă vedele, cărțile sacre ale indienilor. Se spune că, înainte de crearea oamenilor, zeii Deva au vrut să-i stăpânească pe demonii Asura. Pentru asta, ei trebuiau să bea nectarul nemuririi, amrita, care se pierduse în oceanul de lapte. Deoarece era greu de scos, zeii le-au cerut demonilor să-i ajute, promiţându-le şi lor amrita. Când amrita a ieşit la suprafaţă, zeul Vișnu s-a preschimbat în femeie, distrăgând atenţia demonilor, ca zeii să poată fura nectarul. Demonul Rahu a luat o înghiţitură din ea, dar ulterior a fost decapitat. Unul dintre Deva, Indra (de asemenea zeu al furtunii, la fel ca Enlil, Seth și Zeus), s-a luptat cu demonul Vritra, care avea forma unui dragon. Indra a consumat o mare cantitate de Soma, pentru a dobândi puterea de care avea nevoie,  a doborât cele 99 de fortărețe ale lui Vritra și a ajuns în cele din urmă la dragonul malefic. După o lungă bătălie, Indra a ucis demonul, zeii oferindu-i pentru această faptă titlul de rege.

Perșii au preluat cele două grupuri de divinități ale indienilor și le-au numit Ahura sau Amesha Spentas (zeii conduși de Ahura Mazda) și Daevas (demonii supuși ai lui Angra Maynu sau Ahriman). Perșii au inversat rolurile zeităților indiene, unde Deva erau buni iar Asura răi, după învățăturile profetului Zarathustra sau Zoroastru. Și în religia persană, cele două tabere de divinități se aflau într-un permanent conflict, la fel ca în toaurlte religiile antice. Numele lui Ahura Mazda nu provine doar din Asar al egiptenilor sau Așur al asirienilor, ci reprezintă un joc de cuvinte. Pe o inscripţie în piatră ridicată de faraonul Khufu (numit Keops de greci) în jurul anului 2.600 î.Hr, se poate citi „Ankh Hor Mezdau Sten-bat Khufu tu ankh” („Trăiască Horus Mezdau, regelui Khufu viaţa îi este dată!”). „Mezdau” al egiptenilor este foarte asemănător cu „Mazda” al perşilor şi înseamnă „înţelept”. Iar „Ahura” provine din „Ankh Hor”. Prin urmare, Ahura Mazda se traduce prin „trăiască Horus cel înţelept”, fiind Heru-Ur al egiptenilor sau Horus cel Bătrân, care mai târziu a fost numit Asar / Osiris, cel numit de sumerieni Enki.

În Scandinavia existau de asemenea două familii de divinități, aflate în conflict: Aesir (zei suverani, cu caracter marțial, războinic) și Vanir (divinități asociate cu fecunditatea și bogăția). Zeii Aesir, conduși de Odin (Enlil la sumerieni, Seth la egipteni, Indra la indieni sau Zeus pentru greci) au dus un război îndelungat cu cei din familia Vanir. După victoria zeilor Aesir, cele două tabere încheie o pace, fac schimb de ostatici și chiar adoptă unele zeități din tabăThe Aesir Against the Vanir (1882) by Karl Ehrenbergra opusă. Astfel, de la Vanir trec în tabăra Aesirilor gemenii Freyr și Freyja, alături de tatăl lor, Njord, completând cu bogăția și fecunditatea lor atributele de suveranitate juridică și forță războinică. Adoptarea acestor zeități de către tabără câștigătoare se regăsește și la greci, unde zeii olimpieni i-au primit în rândurile lor pe Afrodita (zeița iubirii și a frumuseții, la fel ca Freyja) și titanii Prometheus şi Epimetheus. După această adopție apare în rândurile zeilor Aesir și gigantul Loki împreună cu copiii săi, mitologia scandinavă neexplicând motivul sosirii lor în tabăra zeilor. Însă se pare că este vorba despre aceleași zeități adoptate din rândurile clanului Vanir, scandinavii rebotezându-i și atribuindu-le noi însușiri, pentru a-și mări panteonul din Valhalla. La fel ca la greci, copiii lui Loki au fost închiși în lumea subterană: Hel a devenit regina lumii subpământene, lupul Fenrir a fost înlănțuit sub pământ iar șarpele Jormungandr a fost aruncat în oceanul care înconjoară Midgard, lumea oamenilor. Dacă ținem cont și de faptul că Aesir provine din aceiași rădăcină ca și Asura, Asar, Așur, Ahura, iar aceste divinități veneau din Asaland (Asia) conform istoricului Snorri Sturluson, devine clar că și în Scandinavia este vorba despre aceleași personaje și întâmplări ca în restul lumii.

Pentru celți, zeii Tuatha de Danann erau creatorii lumii. Numele lor se traduce ca („Triburile zeiței-mamă Danu”), nume care provine din cel al mesopotamianului Anu. E posibil ca, la origine, Danu să fi fost zeul cerului, în perioada matriarhală el transformându-se în zeiţ551078_355483851216501_251317606_na Pământului. Lebor Gabala („Cartea invaziilor”) din secolul al XII-lea spune că, în Irlanda, zeii au dat peste poporul Fir Bolg, condus de Eochai, cu care s-au luptat pentru insulă. Deoarece lupta dura mult prea mult, au hotărât să lupte câte zece din fiecare tabără, pe câmpia Mag Tured. Convins de Morrigan, zeița războiului, Nuada, regele zeilor, s-a hotărât să lupte chiar el cu campionul Streng. Nuada s-a ales cu mâna tăiată dar Eochai a fost ucis, așa că Tuatha de Danann au învins. Și acest război al zeilor este cel relatat de toate celelalte popoare, celții considerând însă că lupta nu s-a dat pentru supremația Terrei, ci pentru insula lor, Irlanda.

Trebuie remarcat faptul că, deși cei doi frați, Enki și Enlil, sunt priviți în general ca opuși, inițial opoziția era între fiul cel mare și tatăl său. În creștinism, Dumnezeu Tatăl este creatorul, iar Lucifer / Satan este nimicitorul. În hinduism, Brahma este zeul creator iar Șiva cel distrugător. Pentru egipteni, Ra era creatorul, asociat cu lumina, în timp ce Apophis era demonul distrugător, asociat cu întunericul. Egiptenii chiar îi considerau frați după mamă, pentru a sublinia opoziția dintre două forțe egale. De altfel, hghgfjCartea lui Dzyan din Tibet, menționată de Helena Petrovna Blavatsky, fondatoarea Societății Teosofice, afirmă că „au fost bătălii purtate între Creatori și Nimicitori, și luptele s-au dat pentru spațiu”. Acel spațiu nu este cel cosmic, așa cum ar părea la prima vedere, ci se referă la teritoriu, mai exact la planeta noastră. Pentru că, așa cum ne arată miturile multor popoare antice, armata lui Enlil a învins-o pe cea a fratelui său, Enki, într-un adevărat război al „stelelor” (zeii fiind adeseori identificați în antichitate cu corpuri cerești). Enlil a rămas pe Pământ, devenind noul rege, iar Enki și ai săi au fost nevoiți să se mute în lumea subterană. Multe mituri sumeriene ni-l prezintă pe Enki „dormind” în Abzu, lumea subpământeană, deși nu s-au păstrat mituri care să explice prezența sa în acel loc. În aceeași situație se află japonezul Susano-o, neexistând nicio legendă care să explice motivul pentru care zeul s-a mutat în iad. Însă miturile altor popoare, precum egiptenii, grecii și scandinavii, dezvăluie faptul că divinitățile înfrânte au fost închise acolo de către învingători, care au devenit noii conducători ai Pământului.

Se pare că Enlil nu i-a luat doar tronul Terrei fratelui său mai mare, ci și soția. La azteci, Tezcatlipomalefic20ca, zeul furtunii, i-a furat soţia zeului apelor, Tlaloc. În Egipt, Seth a luat-o de soție pe Isis, văduva fratelui său. În Canaan, Așerah, soția lui El, avusese o relație cu fratele acestuia, Dagon. La sumerieni, Damgalnuna (Damkina, în akkadiană), mama lui Marduk, numită și Ninhursag, a fost și consoarta lui Enki și a lui Enlil. În mitul Enlil și Sud, zeul a violat-o iar ea i-a devenit apoi soție. A renunțat la numele Ki sau Ninki, adoptând din acel moment numele Ninlil („Doamna Aerului”). Rămas fără tron și fără iubita sa soție, închis în lumea subterană, Enki a fost nevoit să se mulțumească cu fiica sa, Ninsar, care i-a devenit consoartă. Devenită regina lumii subpământene și a exilaților, Ninsar a preluat atributele și funcțiile mamei sale, fiind din acel moment numită Inanna (Iștar la babilonieni). I-a născut lui Enki o fată, numită Ninkurra care, la rândul ei, i-a oferit zeului o nouă fiică, pe Uttu. Situația devenea disperată pentru fostul conducător al Pământului, care nu reușea să obțină un moștenitor de parte masculină care să-i recupereze tronul. Mai ales că fosta sa soție, Ninlil / Ninhursag, i-a născut lui Enlil un fiu, pe Ninurta, cel care avea să moștenească tronul ceresc după tatăl său. Pentru a putea recupera tot i-a fost furat de către fratele său mai mic, Enki avea nevoie de o armată. Și astfel a întocmit un nou plan pentru a o obține.

6. Jurassic Park

Posted in Secretele zeilor with tags , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , on 12 februarie, 2013 by Claudiu-Gilian Chircu

Supărat că a fost pedepsit pe nedrept, Enki și-a propus să se răzbune pe principalul vinovat pentru aceste lucruri, adică tatăl său. Negăsind însă vreo cale de întoarcere acasă, mintea sa genială a conceput un plan, așa cum susține mitul hitit al lui Ullikummi: „înțelepciune naște Kumarbi-n mintea sa, zi neagră iscodește ca pe-o ființă-abjectă”. În Adversus Haereses, episcopul Irineu scria că Sophia „neputând să se întoarcă, ea a înțeles că Tatăl este incomprehensibil, s-a dus la locul ei și și-a schimbat patima în venerație pentru Tatăl”. Cu alte cuvinte, s-a prefăcut a fi fiul ascultător, ce se căiește în speranța că va fi primit înapoi. În textul Enki și ordinea lumii, Enki spunea că s-a născut în Cer și a venit pe Pământ, unde a asanat mlaștinile, umplându-le cu pești, apoi a umplut Tigrul și Eufratul cu „apă de viață dătătoare”. Adică și-a început cercetările biologice, respectând ordinele tatălui său, pentru a-i intra acestuia în grații. Și nu a făcut acest lucru singur, ci a avut-o alături pe sora sa, care i-a devenit soție. Iar partea cea mai importantă a misiunii lor era eliminarea dinozaurilor și înlocuirea lor cu alte specii de animale.

Pentru a putea vorbi despre dinozauri, e absolut necesar să recapitulăm ceea ce se ştie despre ei până acum. În primul rând, oamenii de ştiinţă au identificat până în prezent peste 700 de specii de dinozauri. Dintre acestea, doar cinci specii au scheletul complet, restul fiind doar oase izolate. Cum s-a ajuns la celelalte specii? Prin imaginaţia paleontologilor. Este binecunoscută rivalitatea din anii 1870 dintre colecţionarii de fosile Marsh şi Cope, care au inventat împreună peste 130 de specii. Marsh a publicat erorile lui Cope, acuzându-l de faptul că, în încercarea de a reconstrui o fosilă de reptilă marină, a pus capul în locul cozii. Şi în timpuri mai apropiate de noi câţiva astfel de oameni de ştiinţă au descoperit oase pe care le-au considerat a fi de dinozauri, astfel născându-se câteva specii noi. Din păcate pentru ei, puţin mai târziu s-a dovedit că acele fosile erau umane, nicidecum de reptile. Dar acele specii de dinozauri proaspăt apărute au rămas totuşi în cărţile de specialitate.

Cum stabilesc cercetătorii noştri vârsta unor fosile? De unde ştiu ei că dinozaurii au apărut acum 240 de milioane de ani şi au dispărut acum 65 de milioane? Dacă vă gândiţi la datarea cu carbon, uraniu sau potasiu, vă înşelaţi. Aceste metode funcţionează doar pentru fosile cu o vechime de câteva mii de ani, nu de milioane. Atunci, care e metoda de calcul? Imaginaţia paleontologilor. În concepţia evoluţioniştilor, e nevoie de o anumită perioadă de timp pentru ca cea mai simplă formă de viaţă să evolueze într-un dinozaur. Astfel, cercetătorul presupune o anumită perioadă de timp pentru fiecare specie, ajungându-se în final la o datare „exactă”. Nu trebuie să fii un geniu pentru a-ţi da seama că presupunerile nu pot fi catalogate drept adevăruri ştiinţifice. Privind lucrurile din acest punct de vedere, ne dăm seama că e posibil ca dinozaurii să nu fi fost atât de mulţi pe cât ni se spune, să nu fi trăit atunci când ni se spune şi să nu fi arătat aşa cum ni se spune.

Dinozauri si oameni in pesterile polinezieneDar dacă dinozaurii au trăit atunci când consideră evoluţioniştii, unde sunt acum? Părerea generală a paleontologilor e că au dispărut brusc din motive necunoscute. Pentru ei, cea mai probabilă cauză ar fi ciocnirea Pământului cu un asteroid. Însă această ipoteză are multe fisuri. Dacă într-adevăr un meteorit ar fi cauzat dispariţia dinozaurilor, cum se explică faptul că doar aceste reptile au dispărut, nu şi restul animalelor? Sau cum se explică faptul că, după dispariţia dinozaurilor, pe Pământ au apărut specii de animale diferite de cele care trăiseră până atunci? Ar trebui să credem că un meteorit a omorât tiranozaurii şi brontozaurii dar a făcut şi pterodactilul să se transforme în pasăre sau triceraptosul în rinocer? Cu alte cuvinte, oamenii de ştiinţă nu au o explicaţie logică ori de bun simţ pentru faptul că ceva (sau cineva) a cauzat dispariţia bruscă a dinozaurilor şi înlocuirea lor cu alte specii de vieţuitoare. Dar dacă dinozaurii au dispărut acum 65 de milioane de ani, cum au supravieţuit unii dintre ei până în zilele noastre?

Mozaicul Nilului de la PalestrinaÎn 2001, paleontologii Zielinski şi Budhan au descoperit o fosilă de hadrosaur în bazinul San Juan din New Mexico. Formaţiunea în care a fost descoperit osul de dinozaur a fost datată ca fiind din Paleocen, având aproximativ 64,5 milioane de ani. Ceea ce înseamnă că nu toţi dinozaurii au dispărut la data stabilită de cercetători, unii dintre ei supravieţuind încă cel puţin 500 de milioane de ani. Alţi astfel de dinozauri „supravieţuitori” au fost descoperiţi în America de Nord, în China, precum şi în alte părţi ale lumii. Legendele din întreaga lume descriu reptile uriaşe, numite dragoni sau balauri, care ar fi trăit în acelaşi timp cu oamenii. În sprijinul acestei idei există pietrele descoperite de profesorul Cabrera în Ica (Peru), care înfăţişează oameni alături de dinozauri, călărindu-i sau luptându-se cu ei. Cercetătorul Don R. Patton, care a studiat pietrele de la Ica, a declarat următoarele: „Toate aceste înfăţişări sunt foarte interesante, din moment ce lumea nu a început să vorbească despre dinozauri decât din secolul al XIX-lea, iar pietrele au o vechime de mii de ani. În plus, pietrele nu prezintă schelete de dinozauri, ci dinozauri în viaţă, ce par să interacţioneze cu omul. Asta arată faptul că vechii peruani au văzut şi au trăit alături de dinozauri!”. Acelaşi cercetător se declară uimit de faptul că, deşi descoperitorul pietrelor a fost şeful departamentului de medicină din cadrul Universităţii din Lima, antropolog şi fondatorul muzeului din Ica, Pterodactil in timpul Razboiului Civilcomunitatea ştiinţifică refuză să recunoască autenticitatea pietrelor. Pietrele de la Ica nu sunt singura reprezentare a dinozaurilor în timpul oamenilor. Un mozaic elenistic vechi de cel puţin 2000 de ani, descoperit în secolul al XVII-lea în localitatea italiană Palestrina, prezintă greci şi etiopieni aflaţi la vânătoare pe malul Nilului. În acest mozaic se poate vedea clar o reptilă ce seamănă foarte bine cu un dinozaur, vânată de oameni. În peşterile din insulele indoneziene s-au descoperit desene ce înfăţişează dinozauri. În Egipt sunt foarte multe desene reprezentând apatosauri. Aceiaşi dinozauri se găsesc şi pe un cilindru mesopotamian, datând din 3300 î. Hr. Dar poate cea mai importantă astfel de descoperire sunt cele trei fotografii realizate în timpul Războiului Civil din S.U.A. (1860), în care sunt reprezentaţi trei pterodactyli.

Apatosauri in Egipt si MesopotamiaÎn plus, au fost găsite urme de picior omenesc alături de cele ale unor dinozauri, aflate în acelaşi strat geologic, cu o vechime de 70-140 milioane de ani. Oamenii de ştiinţă din fosta Uniune Sovietică au făcut publică descoperirea unor urme de om în acelaşi strat cu urme de dinozaur. Şi în Parcul Naţional „Dinosaur Valley” din Texas au fost găsite numeroase astfel de urme. Fotografiile de mai jos au fost realizate şi prezentate la o conferinţă de presă din Dayton, la 12 august 1989 de către dr. Don R. Patton. Merită menţionat faptul că la acea conferinţă au fost prezenţi şi doi oameni de ştiinţă evoluţionişti care a doua zi au căutat dovada cu o bară de fier, pentru a o distruge.

Urmele de oameni si dinozauri din Texas

Şi în Vechiul Testament sunt întâlnite creaturi ce poate fi considerate dinozauri. În cartea Istoria omorârii balaurului şi a sfărâmarii lui Bel, se spune că babilonienii se închinau la un balaur mare care nu era un idol neînsufleţit, ci „viu şi mănâncă şi bea”. Profetul Daniel a ucis balaurul dându-i să mănânce cocoloaşe fierte din răşină, seu şi păr. Într-adevăr, pe Poarta lui Iștar din Babilon sunt reprezentaţi siruşi (dragoni). Scriitorul german Willy Ley a descris siruşii ca fiind „o enigmă zoologică de dimensiuni fantastice”, ce aveau limba bifurcată, trupul acoperit de solzi, o coadă lungă şi mlădioasă de asemenea cu solzi, un gât lung, subţire şi solzos, un cap de şarpe împodobit cu un corn, în spatele căruia erau ataşate aripi de piele. Stegosaurul de pe templul Angkor WatDescoperitorul Porţii lui Iștar, arheologul german Robert Koldeway, a luat în considerare posibilitatea ca siruşii să fi fost animale reale, deoarece imaginea lor a rămas neschimbată de-a lungul timpului în iconografia babiloniană, spre deosebire de alte animale fantastice care şi-au schimbat înfăţişarea în artă. Nu doar Poarta lui Iștar a fost împodobită cu dinozauri. Templul Angkor Wat din Cambodgia, vechi de aproximativ 800 de ani, are sculptat pe un perete un stegosaur.

Un alt posibil dinozaur este descris în Cartea lui Iov din Biblie. Dumnezeu l-a trimis pe Iov la râul Iordan, să privească animalul mare şi puternic, Behemoth, pe care îl crease. „Ia priveşte acum înaintea ta, Behemotul; şi el ca şi tine este făptura Mea; el paşte iarbă ca boul. Vezi ce putere are în coapsele lui şi ce tărie are în muşchii de pe pântece. Coada lui e dârză ca lemnul cedrului şi vinele de pe pulpele lui stau ca nişte noduri. Oasele lui sunt ca nişte ţevi de aramă şi mădularele ca nişte drugi de fier. El este fruntea făpturilor lui Dumnezeu şi făcut să fie cel mai mare peste celelalte dobitoace. Munţii îi dau hrană şi toate fiarele sălbatice sunt îngrozite când îl văd. El se culcă sub florile de lotus, în ocolul trestiilor şi al bălţii. Frunzele de lotus îi fac umbră şi sălciile bălţii îl împrejmuiesc. Dacă fluviul vine mare, fără de veste, el nu se sinchiseşte; el stă liniştit pe loc, chiar când ar fi ca Iordanul să-i urce năvalnic până la gură. Cine poate să-l privească? Cine poate să-i străpungă nasul cu un laţ?” (40:15-24). Unii cercetători ai Bibliei l-au identificat cu un sauropod după înfăţişare, obiceiuri alimentare şi locul în care trăia. În aceeaşi Carte a lui Iov este descris un alt astfel de monstru, ce poartă numele Leviathan: „Cine a deschis vreodată porţile gurii lui? Zimţii lui sunt îngrozitori! Spinarea lui este ca un şirag de scuturi, pe care le-ai fi întărit şi pecetluit puternic. Ele sunt strânse unul într-altul atât de tare, că nici vântul nu pătrunde printre ele. Fiecare e lipit de cel de lângă el şi se ţin aşa şi nu se mai despart. Din strănutul lui scapără lumină şi ochii lui sunt roşii ca pleoapele zorilor. Din gura lui ies parcă nişte torţe aprinse şi izbucnesc valuri de scântei. Din nările lui iese fum, ca dintr-o căldare pusă la foc şi care fierbe. Răsuflarea lui este de cărbuni aprinşi şi din gura lui ţâşnesc flăcări. Puterea lui e adunată în grumazul lui şi înaintea lui ţâşneşte groaza. Carnea lui e îndesată; oricât ai apăsa în ea nu se lasă. Inima lui este tare ca piatra, tare ca piatra râşniţei, cea de dedesubt. De măreţia lui se tem şi valurile; valurile mării se dau înapoi din faţa lui. Să-l atingi cu sabia nu foloseşti nimic; nici cu lancea, nici cu săgeata, nici cu toporul. Fierul pentru pielea lui este ca paiul, iar arama ca lemnul putred. Săgeata nu-l pune pe fugă şi pietrele din praştie cad pe el ca nişte pleavă. O săgeată pentru el este un pai în vânt şi îşi bate joc de vâjâitul unei lănci ce zboară. Sub pântecele lui sunt nişte solzi ascuţiţi; când dă prin noroi, pare că dă cu grapa. Când se afundă, apa fierbe ca într-o căldare; el preface marea într-un cazan de fiert mirodenii. El lasă în urmă o dâră luminoasă şi adâncul pare un cap cu plete albe. Pe pământ el nu-şi află perechea şi e făcut să nu cunoască frica. El se uită de sus la toţi câţi sunt puternici şi este împărat peste toate fiarele sălbatice” (41:14-34). Leviathanul mai este pomenit în capitolul 1 al Cărţii lui Iov, în Psalmul 73 („Tu ai despărţit, cu puterea Ta, marea; Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă; Tu ai sfărâmat capul leviathanului; datu-l-ai pe el mâncare popoarelor pustiului”) şi în capitolul 27 al Cărţii lui Isaia („În ziua aceea Domnul se va năpusti cu sabia Sa grea, mare şi puternică, asupra leviatanului, a şarpelui care fuge, asupra leviatanului, a şarpelui încolăcit, şi va omorî balaurul cel din Nil”). La egipteni, cel supranumit „Şarpele Nilului” sau „Şopârla malefică” era Apep (Apophis în greacă), demon ce avea forma unui gigantic şarpe, crocodil, şopârlă sau dragon. În Cartea lui Enoh, Leviathan este un monstru de sex feminin, ce trăieşte în adâncurile apelor. Behemoth este partenerul ei, ce locuieşte în deşertul Dudain. Şi în satanism, conform lui Anton Szandor LaVey, autorul Bibliei satanice, Leviathan reprezintă apa. Un animal asemănător cu leviathanul este şarpele marin cu şapte capete, Lotan, din miturile ugaritice. În India există de asemenea o şopârlă numită lotan, după creatura legendară. În mitologia nordică este prezent Jörmungandr, şarpele uriaş ce trăieşte în oceanul care înconjoară Pământul. În miturile babiloniene se vorbeşte despre şarpele înaripat Tiamat, zeiţa primordială a oceanelor, care a dat naştere mai multor şerpi şi dragoni. În Enûma Elish  soţul ei era Apsu, o creatură asemănătoare cu ea. La greci, mama tuturor monştrilor era dragonul-femelă Echidna, soţia monstrului înaripat Typhon. Tot în Grecia îl mai întâlnim pe Ladon, dragonul asemănător cu un şarpe, paznicul grădinii hesperiadelor sau pe Python, şarpele uriaş ce păzea oracolul Geei de la Delphi. În Mesopotamia îl găsim pe Asag, demonul cu forma unui şarpe cu şapte capete, în Asiria pe Labbu, monstrul cu trăsături de leu şi de şarpe, în Babilon pe Muşhuşşu, combinaţia monstruoasă între şarpe şi dragon, în Anatolia pe Illuyanka, monstrul maritim asemănător cu un dragon sau cu un şarpe. Să nu uităm de serafimii menţionaţi în Cartea lui Isaia, şerpi cu şase aripi, sau de dragonii din Asia şi din Europa medievală.

E posibil ca aceste creaturi, considerate mitice, să fie în realitate dinozauri? Avem pe de o parte legende despre reptile uriaşe pe întreg cuprinsul globului, iar pe altă parte fosile ale dinozaurilor pe întreg mapamondul. Oricât şi-ar dori mulţi oameni de ştiinţă să credem că dinozaurii au dispărut cu mult timp înainte de apariţia oamenilor iar dragonii şi balaurii sunt doar creaturi inventate, logica de bun simţ ne face să refuzăm această poveste. Dacă nu ar fi văzut niciodată dinozauri, strămoşii noştri n-ar fi putut să-şi imagineze nişte creaturi foarte asemănătoare cu aceştia. E drept că puteau descoperi nişte fosile, dar e greu de crezut că anticii de pe tot mapamondul au săpat mulţi metri sub pământ apoi, luându-se după nişte oase, şi-au putut imagina şi aspectul exact al acelor creaturi şi stilul lor de viaţă (vezi descrierea Behemotului din Cartea lui Iov, referitoare la locul unde trăia şi cu ce se hrănea). Ceea ce înseamnă că majoritatea dinozaurilor au fost distruşi într-adevăr acum mult timp, însă au mai rămas câţiva supravieţuitori, unii chiar până în ziua de azi. Un bun exemplu ni-l oferă cercetătătoarea Mary Schweitzer care în anul 2005 a găsit vase de sânge în fosila unui tyranosaur. Bineînţeles că dumneaei a rămas mirată de faptul că au supravieţuit vasele de sânge timp 68 de milioane de ani. Fără să-şi dea seama că acest lucru e imposibil, iar dinozaurul găsit de ea nu are milioane de ani, ci mult mai puţini. Pentru a da totuşi o explicaţie cât de cât raţională, unii evoluţionişti au declarat că acelea nu sunt celule sanguine, ci „altceva“. Iar alţii, mai înţelepţi, au preferat să nu comenteze. O alegere bună, decât să primim alte explicaţii aberante.

Mai multe persoane susţin că au văzut dinozauri în Congo, Australia, Scoţia şi în pădurea tropicală din America de Sud. Doar din anul 2000 până acum au fost peste 20.000 de cazuri. Conform cryptozoologilor, unii dintre aceşti posibili dinozauri contemporani sunt monstrul din Loch Ness, theropozii Burrunjor şi Kasai Rex, ceratopsianul Emela-ntouka, styracozaurul Ngoubou, ankylozaurul Muhuru, spinozaurul Nguma-monene, sauropodul Mokele-mbembe şi stegozaurul Mbielu-Mbielu-Mbielu. Dacă aceşti dinozauri într-adevăr există şi astăzi, de ce să nu considerăm că şi strămoşii noştri i-au văzut? Iar dacă i-au văzut, de ce să nu-i fi introdus în povestirile lor? Şi dacă i-au introdus în mituri, înseamnă că acele reptile monstruoase nu sunt balauri, dragoni sau altfel de creaturi, ci doar nişte dinozauri.

Marduk vs. TiamatChiar dacă au supravieţuit câţiva dinozauri, cine sau ce i-a distrus pe majoritatea dintre ei? Anticii spun că zeii. Iar legendele care să exemplifice acest lucru sunt în număr foarte mare. În Enuma Eliș (mitul babilonian al creaţiei), Tiamat şi soţul ei, Apsu, fiinţele primordiale (primii locuitori ai acestei planete) erau deranjaţi de zgomotele făcute de zeii cei tineri (noii veniţi pe Pământ). Apsu s-a hotărât să îi omoare, însă Tiamat s-a opus. Ea îl avertizează de planul soţului ei pe Ea (Enki), cel mai puternic dintre zeii tineri. Cu ajutorul magiei, Ea îl adoarme pe Apsu apoi îl ucide, devenind astfel conducătorul lumii (Pământului). Împreună cu soţia sa, Damkina, Ea are un fiu, numit Marduk. Într-o zi, pe când se juca cu vânturile, Marduk a creat tornade ce au deranjat-o pe Tiamat. Atunci, ea s-a  hotărât să răzbune moartea soţului ei, Apsu. Tiamat naşte unsprezece monştri care să o ajute în luptă şi îl numeşte conducător al lumii pe unul dintre ei, Kingu. Înspăimântaţi de armata de reptile uriaşe, zeii cei tineri se ascund. Marduk o provoacă la luptă pe Tiamat, o ucide, iar din corpul ei creează lumea. Kingu este sacrificat, din sângele lui făcând Marduk primii oameni. Iar zeii îl încoronează pe salvatorul lor, care astfel a devenit stăpânul Pământului. În textul original (Enuma Eliș este o copie a unui mit sumerian), Anu este cel care a omorât-o pe Tiamat, în acest mod explicându-şi sumerienii modul în care zeul a ajuns în fruntea panteonului. Mai târziu, când Enlil a devenit regele Pământului, l-a înlocuit pe Anu într-o nouă variantă a legendei, el fiind ucigaşul lui Tiamat. A treia variantă, Enuma Eliș, a apărut în momentul în care Marduk a preluat conducerea Terrei, el devenind salvatorul şi conducătorul zeilor. Deşi acest mit a fost interpretat în numeroase feluri, o variantă ignorată este cea a dispariţiei dinozaurilor. Exilaţii ajung pe Pământ şi sunt atacaţi de locuitorii acestuia, dinozaurii. Prin urmare, „zeii” elimină ameninţarea şi conduc liniştiţi planeta pe care tocmai au cucerit-o.

Zeus vs. TyphonEcourile acestei legende (sau, mai bine spus, ale celei originale) s-au răspândit în întraga lume. Grecii, de exemplu, povesteau că titanii, după ce l-au învins pe tatăl lor, Ouranos, n-au devenit imediat stăpâni ai Terrei. Planeta era condusă de Ophion („şarpele”) şi de soţia acestuia, Eurynome. Conducătorul titanilor, Kronos, a fost nevoit să se lupte cu Ophion iar soţia lui, Rhea, cu Eurynome. Reptilele au fost învinse şi aruncate în Tartar, iar titanii au devenit conducătorii Pământului. Mai târziu Zeus, fiul lui Kronos, a fost nevoit să se lupte cu un alt balaur uriaş, Typhon, care îi ameninţa pe zei, întocmai ca Marduk, fiul lui Ea, în Babilon. Ajutat de zeița Athena, Zeus l-a învins pe Typhon şi l-a închis sub muntele Etna. Soţia lui Typhon, Echidna („vipera”), a fost ucisă în somn de gigantul Argos. Copiii celor doi monştri, dragonul Ladon şi hidra din Lernaea, au fost distruşi de către semizeul Herakles, fiul lui Zeus. Un al fiu al lui Zeus, Apollo, a înfruntat de asemenea o reptilă. Pe Python, şarpele sacru uriaş, paznicul oracolului Geei de la Delphi, aflat pe muntele Parnas. În memoria şarpelui gigantic, Apollo a instituit la Delphi Jocurile Pythice iar Pythia, prima preoteasă a oracolului, a fost numită după acelaşi şarpe.

În Cartea egipteană a morţilor se spune că, în fiecare noapte, Apep (Apophis) atacă Barca milioanelor de ani, luptându-se cu zeul Ra şi însoţitorii săi. Cel mai însemnat dintre ei este Seth, zeul furtunii şi al deşertului. Apep, personificarea întunericului, avea forma unui gigantic şarpe, crocodil, şopârlă sau dragon. În fiecare noapte Apep este învins dar învie a doua zi, pentru ca lupta să se reia de fiecare dată când Ra (soarele) trece cu barca sa prin lumea de dincolo. Această luptă este de fapt o reeditare zilnică a unei lupte petrecute cu mult timp înainte, între zeul Ra şi şarpele Apep. În aceeaşi Carte a morţilor întâlnim demonul femelă Ammut, „devoratoarea de morţi”, ce avea aspectul unui amestec dintre leu, hipopotam şi crocodil. Ammut era creatura care mânca inimile păcătoşilor în Lumea de dincolo.

În mitologia japoneză, după ce a fost expulzat pe Pământ, primul lucru pe care l-a făcut zeul Susano-o a fost să stăpânească forțele care existau deja pe planeta noastră și care i se opuneau. Pentru acest lucru, a fost nevoit să ucidă șarpele cu opt capete Yamata no orochi, care devora copiii zeilor tereștri.

În Rigveda (colecţie indiană de imnuri vedice sanscrite), unul dintre cele patru texte sacre (numite vede) ale hinduismului, dragonul Vritra sau Ahi („şarpele”) a închis toate apele Pământului. Zeul furtunii, Indra, a primit arme de la ceilalţi zei (întocmai ca Marduk în Enuma Eliș), l-a omorât pe Vritra, i-a distrus cele 99 de fortăreţe şi a eliberat apele. Pentru această faptă, Indra a primit titlurile Vritrahan („ucigaşul lui Vritra”) şi „ucigaşul primului dragon”. Apoi, cu trăsnetul său, Indra a omorât-o pe Danu, mama dragonului Vritra. Într-o altă versiune a legendei, zeul a fost ajutat în luptă de alţi zei, Varuna, Soma şi Agni. Într-un vers al unui imn, Sarasvati (soţia lui Brahma, zeiţa ştiinţei şi a artelor) este acreditată cu uciderea lui Vritra, dar acest lucru nu este menţionat în niciun alt loc. După această faptă vitejească, Indra a devenit conducătorul zeilor.

Baal vs. LotanAlţi  zei ai furtunii (ca şi Zeus, Seth, Susano-o, Indra sau Enlil) care au fost nevoiţi să se lupte cu reptile sunt Teșub, Baal şi Thor. În Anatolia, Teșub, ajutat de mai mulţi zei, îl învinge în luptă pe dragonul Illuyanka. În Canaan, zeul Baal ucide şarpele cu şapte capete, Lotan. În Scandinavia, zeul Thor se luptă de multe ori cu marele său duşman, şarpele uriaş Jörmungandr. La Ragnarok, bătălia finală dintre zei şi giganţi, Thor, deşi muşcat de şarpe, reuşeşte să-şi omoare adversarul. Dar nu apucă să se bucure prea mult de victorie, deoarece veninul lui Jörmungandr îl răpune. În Vechiul Testament, Yahveh (care are adeseori aspectele unui zeu al furtunii), Dumnezeul evreilor, este lăudat pentru distrugerea monstrului marin Leviathan şi a celorlalţi balauri din apă: „Tu ai despărţit, cu puterea Ta, marea; Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă; Tu ai sfărâmat capul leviathanului; datu-l-ai pe el mâncare popoarelor pustiului” (Psalmul 73:14-15).

Gravurile de la IcaLegendele sunt clare iar pietrele de la Ica au sens. Nu meteoriţi sau alte cataclisme naturale au distrus dinozaurii, ci „zeii”. Care zei? Singurii prezenți pe Terra în acea perioadă erau exilații. Prin urmare, Anu sau Enlil nu pot fi răspunzători pentru dispariția dinozaurilor, din moment ce ei au ajuns pe planeta noastră mult mai târziu. Adepții lor i-au acrediat cu această faptă pentru a-i transforma în eroi în ochii maselor. Așa cum afirmau babilonienii, grecii și japonezii, Enki este cel care a distrus uriașele reptile. Însă nu Marduk l-a ajutat, după cum susține Enuma Eliș, deoarece acesta nu era născut în acea vreme. Grecii sunt cei care au păstrat realitatea în miturile lor: reptilele uriașe ce conduceau Pământul au fost distruse de Kronos (Enki) și soția sa, care îi era și soră, Rhea (Ninhursag). Nu știm exact cum au acționat cei doi, probabil xenocidul având loc prin răspândirea pe Pământ a unui virus care să distrugă doar reptilele mari. Poate au folosit o altă armă, mult peste capacitatea noastră de înţelegere. Însă, ținând cont că Enki și Ninhursag erau biologi geneticieni și au studiat vreme îndelungată animalele pământene pe planeta lor natală, virusul rămâne cea mai probabilă posibilitate.

Dinozaurii fiind distruși și înlocuiți cu noi specii de animale, planul lui Enki a reușit iar Anu, înduplecat fiind și de fiica sa, i-a micșorat fiului exilat pedeapsa. Miturile sumeriene spun că, după ce a coborât după Dumuzi în „lumea de jos”, Inanna l-a salvat parțial, el fiind nevoit să trăiască jumătate de an pe Pământ şi jumătate în lumea cealaltă. Unul dintre epitetele lui Osiris este „cel care sălăşluieşte în Orion cu un anotimp în cer şi un anotimp pe Pământ”, un epitet care nu are nicio explicaţie pentru egiptologi. Însă răspunsul se găseşte la sumerieni: lui Dumuzi / Osiris i s-a permis să trăiască jumătate de an pe planeta natală, iar cealaltă jumătate pe Pământ. O poveste asemănătoare întâlnim şi la vechii greci unde Persefona, zeiţa lumii subterane, trăia jumătate de an pe Pământ, alături de mama ei, şi jumătate de an în lumea de jos, alături de soţul ei, Hades. Fără îndoială, grecii au preluat mitul lui Osiris / Dumuzi şi l-au atribuit nu zeului lumii inferioare, Hades, ci soţiei acestuia, Persefona.

Iertat parțial de pedeapsă, Enki și-a pus în aplicare partea a doua a planului său.

5. Adam şi Eva

Posted in Secretele zeilor with tags , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , on 10 februarie, 2013 by Claudiu-Gilian Chircu

Osiris & Isis

Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer.” – Iisus (Evanghelia după Luca 10:18)

Zeii care au creat Pământul ca „grădină zoologică”, vizitându-l din când în când, la un moment dat s-au mutat aici. Cel puțin asta ne spun miturile din întreaga lume. De ce s-au hotărât să-și mute reședința pe planeta noastră? Legendele susțin că nu au avut de ales, fiind exilați aici.

Cea mai cunoscută astfel de legendă este cea creştină, care susţine că serafimul Lucifer, în încercarea de a-şi detrona tatăl, s-a luptat cu fratele său, arhanghelul Mihail (Mîkhā’ēl în ebraică). Fiind învinşi, Lucifer şi adepţii săi au fost aruncaţi pe Pământ, fiind cunoscuţi din acel moment ca “îngeri decăzuţi”. Biblia nu este prea „darnică” în ceea ce priveşte amănuntele acestui război. Singurele menţiuni se găsesc în Noul Testament: iată un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne, şi pe capetele lui, şapte cununi împărăteşti. Iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ. (Apocalipsa 12:3-4),  „Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui. Şi n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el.” (Apocalipsa 12:7-9), Şi le-a zis: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer. (Evanghelia după Luca 10:18). Mitologia iudeo-creştină spune că balaurul era serafimul Lucifer (Helel în ebraică) sau Satan, primul şi cel mai frumos dintre îngeri. Cartea lui Adam şi Eva şi traducerea în slavonă a Cărţii lui Enoh îl consideră pe acesta arhanghel, nu serafim. Cum serafimii erau iniţial demoni ai deşertului cu formă de şerpi înaripaţi, iar Lucifer este numit balaur sau şarpele cel mare, putem trage concluzia că acesta era serafim, nicidecum arhanghel. O versiune a legendei este cea în care Lucifer s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu pentru a-i lua locul. În Coran întâlnim altă variantă, mândria fiind cea care l-a făcut pe Lucifer (numit aici Iblis) să se răzvrătească, el nefiind de acord să se închine în faţa oamenilor, aşa cum îi ceruse Allah. Iar o a treia versiune este cea în care se spune că Lucifer a ales să se răzvrătească din gelozie, deoarece Dumnezeu îi iubea pe oameni mai mult decât pe îngeri. Personal, consider că prima variantă este cea mai plauzibilă, războiul având loc înainte de apariţia oamenilor pe Pământ. Armata lui Dumnezeu a fost condusă de arhanghelul Mihail, care a reuşit să-l învingă pe Lucifer şi să-l arunce pe Pământ împreună cu ceilalţi îngeri răzvrătiţi. Astfel, Mihail a devenit mâna dreaptă a lui Dumnezeu, luându-i locul fratelui său mai mare, Lucifer.

Hitiţii credeau că, acum foarte mult timp, Alalu era rege în cer, domnind timp de nouă perioade. În cea de-a noua perioadă, Anu (paharnicul său şi primul dintre zei) l-a provocat la luptă. Învins, Alalu a fost nevoit să se refugieze pe Pământ, iar Anu a devenit noul conducător din Kummiya (palatul zeilor din cer). Alalu nu a sosit singur pe planeta noastră ci însoţit de mulţi adepţi, unul dintre ei fiind Kumarbi, fiul lui Anu, care mai târziu va încerca să câştige tronul prin aceeaşi metodă ca şi tatăl său.

În Tibet exista ideea că Jambudvipa (Pământul), continentul de la sudul muntelui Meru (casa zeilor), la origine era gol. Într-o zi, unul dintre zeii regatului celest a avut un gând nedemn de un zeu, ceea ce l-a făcut să se prăbuşească pe Jambudvipa. Împreună cu el au căzut şi alţi complici, tot la fel de lipsiţi de delicateţe ca şi el. Iniţial, zeii erau capabili de zbor. Însă, după ce au gustat dintr-un nectar dulce ca mierea, un rău a pus stăpânire pe ei. Au devenit nervoşi şi invidioşi şi, probabil cel mai important, nu au mai fost capabili să zboare. Nu ştim exact care a fost acel gând nedemn care a cauzat căderea zeului şi a complicilor săi, dar e posibil să aibă legătură cu uzurparea tronului, la fel ca în celelalte legende.

Aztecii considerau că prima sosire divină pe Terra a fost tot rezultatul unei lupte între zei. Miturile spun că patru zei au omorât crocodilul-femelă Cipactli, apoi au creat lumea din leşul ei. Pentru că şi-a pierdut un picior în timpul luptei, Tezcatlipoca a devenit primul soare (primul conducător). Supărat, fratele său Quetzalcoatl l-a lovit din cer cu o bâtă de piatră, devenind astfel noul soare. Tezcatlipoca a aterizat pe Pământ şi, ca răzbunare, şi-a pus jaguarii să omoare toţi oamenii din lume. Quetzalcoatl a creat alţi oameni, dar fratele său i-a preschimbat pe toţi în maimuţe. Înfuriat până peste cap, Quetzalcoatl a distrus poporul maimuţelor cu un uragan şi a refuzat să mai fie soare, rol preluat de un alt frate al celor doi, Tlaloc.

Japonezii povestesc că Takama no Hara („marea câmpie cerească”) era condusă de doi fraţi: zeiţa soarelui, Amaterasu-o-mikami şi zeul furtunii, Susano-o. Cei doi nu se prea înţelegeau, zeul furtunii şicanând-o de multe ori pe sora lui. Într-o zi, acesta a intrat cu forţa în camera în care se închisese Amaterasu, pentru a planta în ea o formă de viaţă materială (cu alte cuvinte, pentru a o viola). Zeiţa soarelui s-a enervat la culme şi s-a închis într-o grotă cerească, lăsând lumea în întuneric. Zeii au încercat să o convingă să iasă din peşteră, dăruindu-i diverse obiecte, însă Amaterasu le-a refuzat pe toate. A fost convinsă totuşi în momentul în care o altă zeiţă, Ame-no-uzume no mikoto („fata cerului”), s-a dezbrăcat şi a început să danseze obscen în faţa grotei. Auzind larma zeilor, curioasă, Amaterasu a ieşit. Privindu-se într-o oglindă, i-a revenit buna dispoziţie. Însă pentru fapta sa, Susano-o a fost expulzat fără milă, condamnat să locuiască pe Pământ şi să nu se mai întoarcă în cer niciodată.

Grecii antici susţineau că Ouranos, primul conducător al Universului, avea darul profeţiei. Prin urmare, a aflat printr-o viziune că unul dintre copiii săi îl va detrona. Pentru a opri acest lucru, şi-a închis toţi copiii (doisprezece titani, trei ciclopi şi trei hecatonchiri) nu pe Pământ, ci în Tartar, o închisoare din interiorul Terrei. Titanii au reuşit să se elibereze şi s-au răzvrătit împotriva tatălui lor. Mai târziu, când vechii zei au fost introduşi în panteonul noilor zei, a apărut mitul lui Hephaestus, făurarul zeilor. Homer spunea că Hephaestus a fost aruncat din cer din cauza urâţeniei lui de către mama sa, Hera. El a căzut nouă zile şi nouă nopţi până a aterizat în ocean, de unde a fost salvat de oceanidele Thetis şi Eurynome. O altă variantă a legendei spune că Zeus este cel care l-a aruncat pe Hephaestus de pe muntele Olimp, deoarece făurarul i-a luat apărarea mamei sale atunci când Zeus a vrut să o pedepsească pentru răzvrătire. Hephaestus a căzut timp de doar o zi, aterizând pe insula Lemnos. Sintianii, localnicii de pe insulă, l-au îngrijit pe zeu şi l-au învăţat arta meşteşugurilor. În ambele variante, Hephaestus a devenit şchiop după cădere, la fel ca Tezcatlipoca al aztecilor.

Un mit asemănător cu cel al lui Ouranos se întâlneşte în Scandinavia. O profeţie spunea că zeii vor fi distruşi de copiii zeului Loki şi ai uriaşei Angrboda (lupul Fenrir, zeiţa Hel şi şarpele Jörmungandr). Drept pentru care au fost alungaţi din Asgard (lumea zeilor). Fenrir a fost înlănţuit de o stâncă la un kilometru sub pământ, Hel a devenit conducătoarea lumii subterane iar Jörmungandr a fost aruncat în oceanul ce înconjoară Midgard (Pământul). Din păcate pentru zei, în timpul Ragnarokului (bătălia finală dintre zei şi uriaşi) s-a împlinit profeţia.

Dogonii din Mali povestesc că Nommo a fost prima fiinţă creată de zeul cerului, Amma. La scurt timp după naşterea sa, Nommo s-a multiplicat, transformându-se în patru perechi de gemeni. Unul dintre gemeni s-a răzvrătit împotriva ordinii universale create de Amma. Pentru a restabili ordinea, zeul l-a tăiat în bucăţi pe rebel, împrăştiindu-i trupul pe tot Pământul. Acest Nommo şi-a folosit corpul pentru a hrăni oamenii şi le-a dăruit principiile sale despre viaţă.

În mitologia antică, exilul era cea mai mare pedeapsă acordată unui zeu. Într-un text babilonian, Marduk se plângea că a fost exilat din oraşul său, Babilon. Într-un alt mit, numit Enlil și Ninlil, zeul a primit aceeași pedeapsă pentru că a violat-o pe Ninlil. În timp ce zeiţa se scălda într-un râu, Enlil („stăpânul aerului”), care tocmai trecea pe acolo, a văzut-o goală şi s-a excitat foarte tare. Aşa că şi-a încercat farmecul de cuceritor pe tânăra zeiţă. Aceasta însă l-a refuzat, motivând că este virgină (şi probabil dorind să rămână aşa până la căsătorie). Prefăcându-se că acceptă refuzul, el a invitat-o pe fecioara cu ochi negri la o plimbare cu barca. Dacă în mitul japonez era vorba despre o tentativă de viol, în cel sumerian violul s-a produs. Fiind naivă, fecioara a acceptat plimbarea iar, odată ajunşi în larg, Enlil a violat-o. Pentru fapta sa a fost surghiunit şi trimis in Lumea de jos (Pământul). Contrar tuturor aşteptărilor, zeița l-a urmat, iar Enlil a luat-o de soţie, dăruindu-i titlul de Ninlil („zeiţa aerului”). Se spune că, de fapt, nu Enlil a sedus-o, ci lucrurile au stat tocmai invers. Mama ei a trimis-o să se scalde pe drumul pe care trecea zeul de obicei, sperând că el se va îndrăgosti de ea după ce o va vedea în toată splendoarea ei. Misiune îndeplinită fără niciun fel de probleme.

Toate aceste legende ale unor popoare diferite, uneori despărţite de mii de kilometri, vorbesc despre adevăratul motiv al stabilirii zeilor pe Pământ, adică exilul. Prin urmare nu ar fi deloc deplasat să acceptăm ceea ce ne-au transmis strămoşii noştri, în loc să căutăm alte explicaţii lipsite de logică, bazate pe îndoctrinare religioasă sau încăpăţânare evoluţionistă. Dar dacă motivul real al acestui exil nu ar fi răzvrătirea fiului cel mare împotriva tatălui său, ci unul de natură sexuală?

Sumerienii credeau că Enlil a fost exilat pe Pământ după ce a violat-o pe fecioara Ninlil. Pentru japonezi, Susano-o a fost izgonit pe planeta noastră după ce a încercat să-și violeze sora. În ambele cazuri, motivul exilului este agresiunea sexuală. Indiferent dacă s-a produs sau nu violul, poate fi considerat Enlil autorul acestei fapte? Miturile tuturor popoarelor ni-l prezintă că fiind fiul ascultător, ce îndeplinea întotdeauna ordinele tatălui său. Ca o persoană ce respecta întotdeauna regulile, la fel ca un soldat disciplinat, e greu de crezut că ar fi încălcat atât de grav o lege, riscând să-și piardă statutul și respectul celorlalți și, mai ales, pe al tatălui său. În același timp, fratele său mai mare, Enki, a demonstrat de nenumărate ori că nu dă doi bani pe legi ori pe ordinele tatălui său, preferând să-și guverneze viața după propriile reguli. Dintre cei doi, Enki ar fi cel mai predispus la o asemenea faptă. De altfel, pentru japonezi, el este exilatul ce a încercat să-și violeze sora, Susano-o și Enki fiind aceeași persoană. În plus, știm motivul pentru care Enlil a fost trimis pe Pământ: pentru a conduce planeta. Miturile demonstrează că și după sosirea sa aici a rămas mâna dreaptă a tatălui său, respectându-i în continuare ordinele și regulile. Prin urmare, nicio dovadă că relația dintre ei ar fi fost afectată în vreun fel. Însă despre motivul sosirii lui Enki pe Terra nu se știe mare lucru. Singura menționare în acest sens este un text în care zeul susține că a fost trimis pentru a căuta aur. Relația tensionată dintre el și tatăl său, păstrată în legende, ori predilecția sa către răzvrătire trebuie să aibă un motiv temeinic. Ceva trebuie să se fi întâmplat între ei înainte de sosirea lui Enki pe Terra. Iar violarea lui Ninlil rămâne o variantă logică. Textul Enlil și Ninlil afirmă că Enlil a vărsat în pântecele ei „sămânța lui Suen-Așimbabbar”. Așimbabbar și Suen erau epitetele lui Nanna, identificat de noi cu Enki. Enlil nu ar fi putut să verse în pântecele fetei sperma fratelui său. Singurul capabil de acest lucru nu putea fi decât Enki. Un alt indiciu este faptul că, după acest act sexual, Ninlil l-a născut pe Nergal-Meslamtaea. Însă Nergal, cunoscut mai ales sub numele Marduk, era fiul lui Enki în mitologia mesopotamiană. Ceea ce înseamnă că mitul se referă la Enki, și nu la Enlil. Cine era victima?

Pentru japonezi, ea era sora lui. Pentru popoarele din Mesopotamia, singura zeiță cu care Enki a avut o relație este într-adevăr sora sa. Într-un mit de la 1800 î.Hr. se spune că Enki s-a unit cu Ninhursag („Stăpâna Muntelui Înalt”), care a născut-o pe Ninsar („Stăpâna plantelor verzi”). Enki s-a împreunat şi cu aceasta, din uniunea lor apărând zeiţa Ninkurra („Stăpâna ţării”). Ninkurra este la rândul ei însămânţată de Enki şi o naşte pe Uttu („vegetaţia”). Zeul se culcă şi cu aceasta, însă Ninhursag îi ia sămânţa şi o transformă în opt plante. Deoarece Enki mănâncă plantele, Ninhursag îl blesteamă şi acesta se îmbolnăveşte, opt organe fiindu-i afectate. În final îl iartă şi, pentru a-l vindeca, ea creează opt fiinţe divine (Abu, Nintulla, Ninsutu, Ninkasi, Nanshe, Azimua, Ninti şi Enshag), câte una pentru fiecare organ bolnav. Deşi mitul a fost interpretat ca fiind despre crearea lumii (apa dulce, reprezentată de Enki, udă pământul, ajutând la creşterea plantelor), povestea are mai mult sens interpretată aproape mot-a-mot. Adică Enki și Ninhursag au întreținut relații sexuale.

Inanna si DumuziDespre această relație amintesc multe alte scrieri antice. În textul babilonian Întronarea lui Iștar ca regină a cerului, Iștar se căsătorește cu Sin, zeul Lunii. În Asiria, prin secolul IX î.Hr., zeului Așșur i s-a atribuit ca soție Iștar. Dumuzi la sumerieni sau Tammuz la babilonieni a fost primul iubit al zeiței Inanna / Iștar. Babilonienii chiar îl numeau „unicul frate al lui Iștar”. În Egipt, Osiris și Isis erau cei doi frați care se iubeau încă din burta mamei lor. Sin, Așșur, Dumuzi, Tammuz și Osiris sunt diferite nume ale lui Enki. Iar Inanna / Iștar ori Isis este sora acestuia, Ninhursag. Legenda hitită Regatul din ceruri povesteşte același lucru ca mitul sumerian: fiul cel mare a lui An, Kumarbi, s-a împreunat de nenumărate ori cu zeiţa Muntelui. Pe Kumarbi l-am identificat deja cu Enki iar Zeița Muntelui nu poate fi decât Doamna Muntelui Înalt, Ninhursag. O altă legătură între cei doi este indicată de un alt text sumerian, în care Ninhursag este numită Tsir, adică „Șarpele”. Acesta era în mod normal epitetul lui Enki iar faptul că amândoi au fost numiți „șerpi” ne duce la concluzia că făceau parte din aceeași familie. Deși toate aceste mituri sugerează că Ninhursag s-a împreunat cu Enki de bună voie, nu putem să îl uităm pe cel care susține că ea a fost violată, urmându-și apoi agresorul în exil și chiar căsătorindu-se cu el.

Să fie într-adevăr Enki cel care și-a violat sora, fiind astfel pedepsit cu exilul pe planeta noastră? La fel ca sumerienii și japonezii, și gnosticii susțin că da. Pentru ei, una dintre entitățile superioare, eonul Sophia, a fost exilată din cauza patimii cu care și-a îmbrățișat perechea. Episcopul Irineu scria în Adversus Haereses: „Sophia s-a aprins de patimă pentru a-și îmbrățișa eonul pereche, Theletos. Această patimă s-a născut mai întâi printre cei care erau uniți cu Nous și Aletheia (doi dintre cei patru eoni care constituiau prima tetrada pythagoreică, pe care gnosticii o considerau rădăcina tuturor lucrurilor), dar a trecut prin pângărirea acestui eon degenerat, care a săvârșit nelegiuire sub motivul iubirii, dar aceasta a fost de fapt o influență a nesocotinței.” Nelegiuirea sub motivul iubirii nu poate fi decât violul. Patima cu care și-a îmbrățișat perechea, influență a nesocotinței, care a dus la pângărire, sugerează același lucru. Gnosticii chiar au avut grijă să ne lase și un indiciu pentru identificarea eonului exilat: „sophia”, în limba greacă, înseamnă „înțelepciune”. Iar zeul înțelepciunii în toate culturile era Enki.

Și indienii au păstrat acest viol în cărțile lor sfinte, atribuindu-l însă nașterii lumii și eliminând exilul. Potrivit Vedelor, într-o zi, zeul Prajapati a vrut să-și violeze fiica, pe Usas. Aceasta, pentru a scăpa de el, s-a transformat în căprioară și s-a ascuns în pădure. Însă tatăl ei a găsit-o și s-a transformat în cerb. Zeii, șocați de această faptă, l-au pedepsit pe Prajapati. Când religia vedică s-a transformat în brahmanism, Prajapati a devenit Șiva. Iar acesta este Enki, după cum am demonstrat deja. Prin urmare, din nou întâlnim același personaj aflat în legătură cu violul.

Geb & NutLa rândul lor, egiptenii au modificat povestea, pentru a ascunde adevăratul motiv al sosirii zeilor pe planeta noastră. Doi frați, Geb (zeul Pământului) și Nut (zeița cerului) s-au hotărât să se împreuneze. Din motive necunoscute, zeul suprem Ra s-a opus acestei relații și i-a despărțit pe cei doi frați. Însă a fost prea târziu: Nut rămăsese însărcinată. Supărat la culme, Ra i-a interzis acesteia să nască în cele 360 de zile ale anului. Însă zeului Thoth i s-a făcut milă de ea și i-a oferit cinci zile suplimentare în care să nască, zile câștigate la zaruri din partea Lunii. De atunci anul a devenit de 365 de zile. În acest mit, Geb, zeul Pământului, este Enki al sumerienilor, Stăpânul Pământului. Sora sa, zeița cerului, este aceeași Inanna / Iștar, cea supranumită de multe ori „regina cerului”. Iar pe Ra l-am identificat deja cu An al sumerienilor, tatăl celor doi. Opoziția crâncenă a lui Ra față de această relație sexuală ne indică faptul că nu era una normală, lucru care ne duce cu gândul la posibilitatea aceluiași viol despre care aminteau alte popoare. Un papirus de la sfârșitul civilizației faraonice, din timpul Dinastiei a XXX-a, de la Saft el-Hinneh, în Delta Nilului, face lumină în această poveste, susținând că Geb și-a violat mama. Însă nu Tefnut, mama lui Geb, a fost victima agresiunii sexuale, ci sora sa, cea considerată în mai toate culturile mama zeilor și a oamenilor. Mitul lui Geb și Nut ne indică și locurile în care s-a petrecut acțiunea. Relația dintre cei doi a avut loc pe vremea când anul avea 360 de zile, iar singurul loc cu acest an este planeta zeilor. Când Nut a născut, anul avea 365 de zile, adică se afla pe Pământ.

Rapirea PersephoneiDespre o răpire soldată cu un viol vorbeau și grecii. Zeul lumii subterane, Hades, a  zărit-o într-o zi pe nepoata sa, Persephone, fiica zeilor Zeus și Demeter. Apăsat de singurătate și îndrăgostit lulea, Hades s-a hotărât să se căsătorească cu nepoata sa. Știind însă că ea nu va accepta de bună voie să-l însoțească în Lumea de Jos, a pândit-o până când a rămas singură. Apoi a răpit-o și a dus-o în lumea sa, unde i-a devenit soție. Deși nu este specificat violul în mod explicit, ne imaginăm că au avut loc relații sexuale între înfierbântatul zeu și frumoasa sa mireasă. Aflând cele întâmplate, mama fetei, Demeter, a hotărât să pustiiască Pământul până când fiica îi va fi înapoiată. Temându-se ca nu cumva să moară toate viețuitoarele Terrei, zeii i-au cerut lui Hades să o trimită înapoi pe Persephone. Deoarece acesta a refuzat, zeii l-au trimis pe semizeul Herakles (Hercule la romani) să o recupereze. Însă, când fata a ajuns în brațele mamei sale, a cerut să fie lăsată să se întoarcă la soțul ei. Pentru a-i împăca și pe cei doi soți, și pe mamă, Zeus a hotărât ca Persephone să locuiască jumătate de an pe Pământ, alături de mama ei, şi jumătate de an în lumea de jos, alături de soţul său. Preferând să stea în Lumea de Jos alături de violatorul său, Persephone a reacționat întocmai ca Inanna a sumerienilor. Iar pe Hades l-am identificat deja cu Enki. Prin urmare, este vorba despre același eveniment consemnat de multe popoare din antichitate.

Acest exil din cauza unui act sexual se află bine ascuns chiar în Biblie, la începutul ei. Cartea Facerea (ori Geneza) ne spune că primii oameni au fost izgoniți din Grădina Edenului după ce au mâncat fructul cunoașterii. Pigmeii mbuti din Congo au un mit asemănător: fiinţa supremă a creat un paradis în care să locuiască oamenii, interzicându-le acestora să mănânce din fructul arborelui tahu. Oamenii au încălcat regula şi au fost nevoiţi să îndure neajunsurile vieţii de muritor. Cunoașterea în Biblie se referă de obicei la raporturi sexuale. De exemplu: „După aceea a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain” (Facerea 4:1); „După aceea a cunoscut Cain pe femeia sa şi ea, zămislind, a născut pe Enoh” (Facerea 4:17); „Adam a cunoscut iarăşi pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut un fiu şi i-a pus numele Set” (Facerea 4:25); „Am eu două fete, care n-au cunoscut încă bărbat” (Facerea 19:8); „Iar ei au cunoscut-o pe ea şi şi-au bătut joc de ea toată noaptea până dimineaţa” (Judecători 19:25). Prin urmare, cunoașterea dobândită de cei doi e posibil să fie cea sexuală. Astfel, abia după ce au dobândit această „cunoaștere” și au părăsit Edenul, Adam și Eva au avut copii. Cuvântul „eden” provine din sumerianul „edin” („sălașul celor drepți”), ce a devenit „edinu” („stepă” sau „câmpie”) în akkadiană. „Cei drepți” erau zeii sumerienilor iar sălașul acestora poate fi planeta lor, adevărata lor casă. Dumnezeul biblic se plimbă prin grădina acestui loc, ceea ce înseamnă că într-adevăr locuia acolo. Adam și Eva erau primii oameni iar Dumnezeu, tatăl lor, era conducătorul lumii. Enki și Inanna erau primii copii ai lui An, conducătorul lumii. Observăm că Tatăl ceresc i-a interzis doar lui Adam să se atingă de fructele cunoașterii: „A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” De unde rezultă că „fructul oprit” ar putea fi chiar virginitatea surorii sale. Șarpele, cel care a convins-o pe Eva să păcătuiască, este unul dintre simbolurile lui Enki, iar prezența sa în text nu pare a fi întâmplătoare. Termenul biblic pentru șarpe este „nahash”, care provine din rădăcina „nhsh”, ce înseamnă „a afla, a descifra”. Prin urmare, „nahash” s-ar putea traduce și „cel care află, cel care descifrează”, un epitet care i s-ar potrivi perfect lui Enki, zeul înțelepciunii și al inteligenței. Chiar s-a descoperit o tăbliță de lut de acum 4.200 de ani, aflată în prezent la British Museum, pe care este înfățișat Enki în Grădina Edenului. Nu lipsesc din peisaj Pomul Cunoașterii și șarpele. Conform Bibliei doar Adam este izgonit, Eva urmându-l de bunăvoie, întocmai ca în mitul sumerian al violului: „De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden”; „Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden”. În 3:20 se spune că „a pus Adam femeii sale numele Eva, adică viaţă, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii.” Iar Inanna a fost cunoscută peste tot în lume ca maAdam-Evama zeilor și a oamenilor. Coasta din care Eva a fost creată reprezintă un joc de cuvinte. În sumeriană, „ti” însemna și coastă, și viață. Unul dintre epitetele Inannei era Ninti, care se poate traduce atât „doamna vieții”, cât și „doamna coastei”. Iar în Biblie, soția lui Adam a devenit atât cea născută din coastă, cât și cea numită „viață”. Din povestea lui Adam și a Evei nu lipsește agresiunea sexuală despre care aminteau numeroase mituri din întreaga lume. Textul gnostic Apocriful lui Ioan susține că Eva a fost violată de către căpetenia arhonților (îngeri decăzuți). Același lucru se găsește și în Despre obârșia lumii, unde nu doar această căpetenie a violat-o, ci și alți îngeri decăzuți: „Și aceștia au făptuit lucruri fără băgare de seamă și au venit la ea. Au prins-o și și-au aruncat sămânța pe ea (…) nu au spurcat-o în mod firesc ci dezgustător, pângărind pecetea primei sale voci (…) Stăpâniile și îngerii lor au pângărit-o în toate felurile”.

Există câteva asemănări între povestea lui Adam și a Evei și mitul egiptean al lui Geb și Nut. Numele Adam provine din termenul „adama”, care înseamnă „pământ”. Lucru logic, de altfel, ținând cont că a fost făcut din pământ, în versiunea Bibliei. Numele Geb înseamnă în egipteană „pământ” și provine din cuvântul sumerian „gi”, ce are aceeași semnificație. Și Geb, și Adam, și-au numit cel de-al treilea fiu Seth. Ambii au avut câte doi fii aflați în conflict, în ambele familii unul ucigându-l pe celălalt din pricina aceluiași motiv, gelozia. Fiul ucis al lui Adam era păstor, iar cel al lui Geb era reprezentat mereu cu cârja de păstor în mână. Am văzut că Geb din această legendă era Enki al sumerienilor, de unde rezultă că Adam din cartea Facerii nu este primul om, ci primul fiu al zeului suprem. Un indiciu în această privință ni-l oferă și gnosticii setieni, pentru care unul dintre eoni era Adama, al cărui fiu, Seth, s-a încarnat în tâmplarul Iisus. Pentru gnostici, Adama și Seth erau entități superioare, nu primii oameni, la fel cum îi considerau de altfel și restul popoarelor, care îi numeau zei. Kabbala evreilor susține că prima ființă creată de Dumnezeu se numea Adam Kadmon. Aceasta era o entitate pur spirituală, care a fost aruncată în lumea materială, la fel ca Sophia gnosticilor, divizată în milioane de suflete. Poveste care ne amintește de rebelul Nommo al dogonilor, ce a fost tăiat în bucăți și împrăștiat pe tot Pământul.

Dacă Adam este în realitate Enki, atunci Biblia ne poate ajuta să aflăm adevărata poveste a exilului său pe planeta noastră. Despre rasa extraterestră condusă de Anu știm că a folosit Terra ca laborator, dând naștere pe cale genetică tuturor speciilor de animale. După ce l-a detronat pe Alalu și a preluat conducerea imperiului, Anu și-a luat în serios rolul de lider. Printre multele probleme din imperiu se afla și cea a „grădinii zoologice” Terra. Cineva trebuia să se ocupe în continuare de experimentele genetice biologice. Era nevoie de o minte într-adevăr sclipitoare, un individ super-competent, foarte inteligent și… de încredere. Neștiind cine dintre supușii săi îi era fidel și cine loial fostului împărat, Anu nu putea risca să ofere o planetă întreagă oricui. Prin urmare, s-a hotărât să-l creeze pe viitorul biolog-șef pe cale genetică.

Biblia ne spune că Dumnezeu l-a făcut pe Adam din țărâna Pământului. Termenul ebraic „adama”, din care provine numele personajului biblic, inițial nu se referea la orice fel de sol, ci la cel roșu-închis. Un cuvânt asemănător, akkadianul „adamatu” înseamnă tot „pământ roșu-închis”. Culoarea roșie este numită în ebraică „adorn”. Toate aceste trei cuvinte își au rădăcina în cuvântul „dam”, care înseamnă „sânge”. În plus, cuvântul akkadian „tit” („țărână, lut”), sinonim cu ebraicul „adama”, provine din sumerianul „tiit”, care înseamnă „ceea ce este cu viață”. În ebraică, „tit” se traduce prin „noroi” și are ca sinonim cuvântul „boș”, ce are aceeași rădăcină cu „beșa” („ou”). Prin urmare, acea „țărână” se referă în realitate la un ou sau un ovul. Iar fabricarea unei ființe în acest mod ne duce cu gândul la o concepție artificială, în laborator, sau fertilizare în vitro. Astfel, numele Adam se poate interpreta în mai multe feluri: „cel al Pământului”, „cel făcut din sol roșu-închis”, „cel făcut din sânge” sau „cel făcut din ovul”. De ce a fost necesară crearea sa în laborator? Pentru a obține rezultate pozitive în cercetările biologice, era nevoie de un individ extrem de inteligent, ceea ce am putea numi astăzi un geniu. Cum această inteligență poate fi creată în laborator, procesul a fost realizat fără bătaie de cap. Totuși, de ce nu a fost ales un individ inteligent deja existent în acel moment pentru a ocupa această funcție? De ce a fost necesară crearea unuia în laborator? Pentru că Anu nu vroia doar un ins deosebit de inteligent, ci și unul de încredere. Și cine poate fi mai de încredere dacă nu un fiu?

Vechiul Testament spune că, după ce l-a făcut pe Adam, Domnul „a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul Enki si Anu in Gradina Edenuluifiinţă vie”. În Deuteronomul, a cincea carte a Bibliei, evreilor li se interzice de multe ori să mănânce sânge „pentru că sângele are în el viaţă” (12:23). Acea „viață” din sânge ne duce cu gândul la ADN și la celulele care îl conțin. Dacă ADN-ul  este „suflarea de viață” adăugată lui Adam, cui îi aparține? Fără îndoială, creatorului său. „Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (1:26), „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut” (1:27). Aceste afirmații ne sugerează că Anu a folosit propriul său ADN, copilul conceput artificial devenindu-i cu adevărat fiu. Iar experimentul a dat roade, Enki dovedindu-se a fi într-adevăr foarte inteligent, lucru ce i-a făcut pe strămoșii noștri din mai toate culturile să-l considere zeul înțelepciunii și al inteligenței. Preotul egiptean Manethon, citat de neoplatonicianul Iamblichus, scria despre Enki, pe care îl numea Thoth, că înțelegea misterele a „tot ceea ce este ascuns sub bolta cerească”. El era considerat inventatorul scrierii hieroglifice, al gramaticii, al matematicii, al legilor, al astronomiei şi al calendarului.

Că Enki / Adam a fost creat pentru a se ocupa de experimentele biologice de pe Pământ ne dovedește tot Biblia. În Consiliul Zeilor, Anu a spus: „Să facem om după chipul şi după asemănarea noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!”. Cu alte cuvinte, să conducă Pământul și animalele de pe el. După ce „omul” a crescut, tatăl său l-a dus într-o „grădină” „ca s-o lucreze şi s-o păzească.” Aici se aflau „tot soiul de pomi plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat”, iar Tatăl a adus „toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului” pentru ca fiul său să le numească. „Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice”. Adică Adam studia animalele într-un loc special amenajat, un fel de rezervație artificială. Pentru a se ocupa de „laboratorul” Terra, avea nevoie întâi să învețe tot ce trebuia să știe într-un „mini laborator” pe planeta natală, grădina pe care „s-o lucreze şi s-o păzească”. „A păzi” mai are și sensul de „a veghea” care, la rândul său, e sinonim cu „a observa”. Așadar, e clar rolul lui Adam / Enki în „grădina” Edenului.

Despre acest „mini laborator”, Sfântul Ioan Damaschin scria în capitolul 11 din Dogmatica că „este situat în partea de răsărit, mai sus decât tot pământul (modelul uneia dintre cele șapte minuni ale lumii, grădinile suspendate din Babilon – n.a.). Are o climă temperată şi este luminat de un aer foarte fin şi curat, acoperit cu plante veşnic înflorite, plin de miros de bună mireasmă, umplut de lumină, depăşind noţiunea oricărei frumuseţi şi podoabe simţite; un ţinut cu adevărat dumnezeiesc şi o locuinţă vrednică de cel făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Iar Vasile cel Mare, considerat de asemenea sfânt de către Biserica creștină, nota în Exaimeron că „acolo a sădit Dumnezeu raiul unde nu era sila vânturilor, nu nepotrivire a celor patru stihii şi patru vremi ale anului, nu grindină, nu trăsnete care aprind, nu volburi, nici trăsnete care lovesc, nici îngheţare de iamă, nici umezeală de primăvară, nici înfocare de vară, nici uscăciune de toamnă (climat artificial – n.a.)… Acolo floarea nu puţină vreme străluceşte… Buna mireasmă este fară de săţ, frumoasa vopseală veşnic străluceşte… Acolo sunt neamuri de feluri de păsări, care prin floarea aripilor şi prin dulcea viersuire a glasului, dulceaţă prea minunată adaugă celor ce se văd, încât să se ospăteze omul prin toate simţirile: pe unele văzându-le, pe altele auzindu-le, pe altele pipăindu-le, pe altele mirosindu-le şi din altele gustând…

Enki & Inanna in EdenLa un moment dat, Anu și-a dat seama că fiul său are nevoie de ajutor. „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el”, a spus împăratul. Prin urmare, „a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam.” Cu alte cuvinte, l-a anesteziat pe Adam și i-a extras o mostră de ADN, din care i-a făcut o soră. Deoarece voia să-i ofere fiului o parteneră pe măsura capacității sale intelectuale, Anu a folosit clonarea. Așa cum am arătat deja, coasta din care Eva a fost creată reprezintă un joc de cuvinte, „ti” însemnând în sumeriană și „coastă”, și „viață”, confirmând faptul că ea a fost creată din „esența vieții” lui. Astfel, Enki / Adam s-a ales nu doar cu o colegă de laborator, ci și cu o soră geamănă. Culte ale gemenilor divini se întâlnesc pe toată suprafața globului pământesc și, fără îndoială, se referă la aceste două personaje. Că Eva / Inanna l-a ajutat în realizarea experimentelor genetice o demonstrează miturile sumeriene, akkadiene și babiloniene, care susțin că cei doi au creat oamenii împreună. Deși frați după tată, Adam / Enki îi era Evei și tată în mod simbolic, ea fiind făcută din materialul său genetic: „Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea”. Astfel înțelegem de ce anticii din lumea întreagă o numeau și sora, dar și fiica lui. Fiind o clonă a genialului său frate, ea moștenea, în mod firesc, și inteligența acestuia. Papirusul Chester Beatty de la British Museum susține că Inanna / Isis era „o femeie deșteaptă (…) mai inteligentă decât nenumărați alți zei (…) Nimic din cer și de pe Pământ nu-i era necunoscut”. Ea stăpânea cuvintele puterii, „pe care le cunoștea cu pronunția corectă și nu se întrerupea din vorbire, fiind desăvârșită atât în darea poruncii, cât și în rostirea cuvântului”, după cum nota Sir E.A.Wallis Budge în Egyptian Magic și The Gods of the Egyptians. Pe scurt, egiptenii credeau că era capabilă, numai folosindu-și vocea, să deformeze realitatea și să învingă legile fizicii. Din acest motiv o considerau o magiciană fără pereche. „Nici sentimentele omenești de iubire, de prietenie, de stabilitate și siguranță, nici căminul sau familia nu trebuie să-și facă auzită vocea când Eu vorbesc”, declara în cel mai arogant mod posibil zeița în Kali, scrisă de Nivedita.

Tatăl i-a impus fiului o regulă de aur: „A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” Am văzut că această cunoaștere se referă la sexualitate, „fructul oprit” semnificând de fapt virginitatea Evei. Așadar, într-o exprimare liberă, ordinul tatălui ar putea suna cam așa: „Dacă te atingi de sora ta, te omor!” Însă respectarea acestei porunci s-a dovedit a fi un lucru imposibil. Frumusețea ei, slăvită de toate popoarele din vechime, nu putea trece neobservată de Enki. Un Imn către Iștar, scris pe la 1600 î.Hr., ne poate ajuta să înțelegem ce ispită trebuia să înfrunte zilnic tânărul biolog:

Ea e înveșmântată cu încântare și cu afecțiune,

Ea e plină de viață, farmec și voluptate,

Iștar e îmbrăcată cu încântare și tandrețe,

Ea e plină de viață, farmec și voluptate,

Dulci sunt buzele ei; viață e în gura sa,

La apariția ei totul se înveselește.

Ea e maiestuoasă; voaluri scumpe are pe capul ei;

Fața ei e frumoasă; ochii ei-s strălucitori.

31464_123999897780200_640126277_nLuptându-se asiduu cu dorința sexuală (ori poate chiar iubirea) care îl măcina, în încercarea de a asculta porunca tatălui său, Enki a cedat la un moment dat. A hotărât să ignore ordinul primit și să-și urmeze glasul inimii. „Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele”, spune Biblia, reușind într-un final să-și convingă sora să renunțe la feciorie și să guste din fructul oprit al sexualității. Iar „femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit”, a început o relație secretă cu fratele ei, departe de ochii lumii, printre numeroșii pomi ai „grădinii”: „Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau”. Iată cum descrie mitul hitit al lui Ullikummi relația dintre Kumarbi și zeița muntelui:

Se-mpreunează dar cu zeița muntelui

Și-aceasta îi cunoaște bărbăția,

De cinci ori o cuprinse-n brațe,

De zece ori în brațe-o strânse…

Un mit sumerian păstrat pe tăblița catalogată cu numele BM 23631 susține că ea este cea care a făcut primul pas. Aici, Inanna i-a cerut fratelui său să o ajute să meargă într-un loc misterios unde cresc diferite plante și copshiva kaliaci. Ea dorea să le mănânce pentru a cunoaște secretele sexualității de care era încă lipsită: „Ceea ce le privește pe femei, rbatul, eu nu cunosc. Ceea ce le privește pe femei, dragostea, eu nu o cunosc”. Fratele său a acceptat iar ea a gustat din respectivele fructe, ceea ce i-a adus cunoașterea mult dorită. Însă mitul fragmentar Inanna și Șukalletuda renunță la simbolistică, înlocuind gustatul fructului cu sexualitatea. Aflată în același loc misterios pentru a obține cunoașterea, Inanna s-a întins într-o grădină și a adormit. Profitând de oboseala ei, un anume Șukalletuda s-a apropiat de ea și a violat-o. În ambele mituri ale Inannei acțiunea se petrece într-o grădină, unde cresc pomi care pot oferi cunoașterea sexualității, întocmai ca în Biblie. Dacă în primul mit fratele ei o ajută să obțină acea cunoaștere, cel de-al doilea susține varianta agresiunii sexuale, amintită și de alte popoare. Însă, indiferent cine pe cine a sedus, se pare că nu a fost vorba despre un viol, ci de consimțământul amândurora. În hinduism se consideră că din relația lui Șiva și Șakti a luat naștere tantra yoga dar și Kama Sutra, text pe care l-ar fi compus Nandi, portarul lui Șiva, după ce a fost martorul câtorva scene „fierbinți” în dormitorul stăpânilor săi. Indienii chiar păstrează nenumărate reprezentări ale actelor sexuale dintre Șiva și Șakti sau Kali. „Oamenii îmi vor așeza patul rodnic, îl vor acoperi cu plante de culoarea lapislazuliului, o să-mi aduc acolo iubitul, o să-l aduc acolo pe Amaușumgalanna, el își va pune mâna în mâna mea – somnul său e atât de înviorător, apăsarea inimii lui pe inima mea – plăcerea sa este atât de dulce”, spunea Inanna într-un text sumerian. Un altul, numit Enki și Ninhursag – un mit al paradisului ne descrie finalul exploziv al unui astfel de act sexual, susținând că țipătul ei i-a „făcut penisul să ude șanțurile”. Iar în Vede, sperma sa a umplut un lac. Și totul până într-o zi…

Vechiul Testament relatează că, după una dintre nenumăratele lor împreunări incestuoase, cei doi au adormit goi, în mijlocul naturii. Trezindu-se seara, și-au dat seama că puteau fi surprinși și s-au grăbit să se acopere cu ce au găsit la îndemână: „Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte.” Fatidica soartă a făcut ca în acel moment să-și facă apariția tatăl: „Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului”. Fiind strigat de către tatăl său, Enki a fost nevoit să iasă gol de după copaci: „Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: Adame, unde eşti? Răspuns-a acesta: Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns”. Există chiar o tăbliţă sumeriană ce înfăţişează acest moment, în care Enki şi Inanna stau goi în faţa lui Anu. Probabil puțin șocat de acea apariție neașteptată, Anu l-a întrebat: „nu cumva ai mâncat din pomul din care ti-am poruncit să nu mănânci?” Neavând încotro, Adam și-a recunoscut fapta, susținând însă că a fost sedus: „femeEnki si Inanna surprinsi de Anuia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat”. Și e posibil să fi spus adevărul, deoarece tăblița BM 23631 și textul Enlil și Ninlil susțin că ea este cea care a făcut primul pas. La rândul său, Eva / Inanna a dat vina pe fratele său: „Şi a zis Domnul Dumnezeu către femeie: Pentru ce ai făcut aceasta? Iar femeia a zis: Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat”. Susținând că Șarpele a amăgit-o, Eva a dat de înțeles că a fost violată, variantă păstrată în miturile multor popoare. „Mâinile sale nespălate și le-a pus pe mine”, spunea ea într-un text numit de S. Langdom într-un articol din Revista de asirologie și arheologie orientalăo liturghie clasică a lui Inanna”. Iar în Coborârea Inannei, „ea îl privește cu privirea morții, îi vorbește cu vorbe de mânie, strigă la el cu strigătul vinovăției”. Dând crezare fiicei, tatăl a izbucnit: „pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii”. A hotărât chiar și pedeapsa pentru fiul neascultător: „blestemat va fi pământul pentru tine!”, adică planeta noastră va deveni locul osândirii sale sau închisoarea sa. „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul”, a continuat tatăl. Și s-a ținut de cuvânt, după cum demonstrează textul sumerian Inanna și Ebih, unde An a sfătuit-o pe Inanna să-l dea în judecată pe cel supranumit „Marele Șarpe”, Azag („locul apei”, nume identic cu cel atribuit de babilonieni lui Enki, Ea, care înseamnă „casa apei”). La procesul judecat de Consiliul Zeilor, Anu a declarat, conform Bibliei: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!…”. Popol Vuh a maiașilor prezintă cuvintele zeului suprem într-un mod asemănător: „Trebuie să ajungă din întâmplare egali cu noi, Făuritorii lor, care putem vedea departe, care știm totul și vedem totul? Oare trebuie să fie ei înșiși zei?”. Sentința a fost dată în scurt timp, hotărându-se ca Enki să fie exilat pe Pământ: „de aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat”. Prin urmare, Enki urma să-și continuie munca pe Pământ, nefiindu-i însă permis să se întoarcă acasă. Același lucru îl afirmă și textul Osiris & IsisInanna și Ebih: Marele Șarpe a fost găsit vinovat de către judecători și pedepsit. „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”, i-a spus tatăl ceresc fiului osândit. Tot de la sumerieni avem tăblița CT.15.28-29, care susține că păstorul Dumuzi („adevăratul fiu”) și-a violat sora, pe Geștinanna. Textul Inima lui era plină de lacrimi afirmă că el a fost pedepsit pentru această faptă. În alt text, numit Cel mai amar plâns, șapte polițai îl prind pe Dumuzi „lângă marele zăgaz din deșertul Emuș („casa șerpilor”)”. Luat pe sus din propria locuință, Dumuzi a fost trimis în „lumea de jos”, exprimare care i-a făcut pe cei mai mulți să creadă că a fost ucis, echivalând „lumea de jos” cu Infernul. De aceea, în Moartea lui Dumuzi, zeul este ucis de cinci demoni galla în stâna surorii sale, Geștinanna. Însă această lume se referă în realitate la Terra, ce poate fi considerată o lume de jos, ținând cont că zeii locuiau sus, în Cer. Același lucru reiese și din mitul egiptean al lui Osiris: zeul nu a fost ucis, devenind conducătorul lumii subterane, ci a fost trimis în „lumea de jos”, Pământul, devenind conducătorul planetei. Doar astfel a putut să se întoarcă printre zei pentru a-și lăsa soția însărcinată. O tăbliță sumeriană chiar îl înfățișează pe Enki legat de mâini și de picioare, alături de el fiind reprezentați șerpi dar și o stea din care pleacă o săgeată în jos. Steaua era simbolul pentru zeu iar săgeata, în sumeriana arhaică, se citește „bur, buru”, care înseamnă „gonit”. Prin urmare, acel simbol ne explică faptul că Enki era zeul exilat, săgeata îndreptată în jos indicând destinația sa: „lumea de jos” sau Pământul.

Arestarea lui Enki nu a fost lipsită de peripeții, textele sumeriene afirmând că a fost prins abia după o urmărire ca în filme. După ce a fost ajuns din urmă, Enki a fost agresat de către acei polițiști, numiți uneori demoni, semn că nu avea de gând să se predea fără luptă. Iată cum prezintă evenimentul Moartea lui Dumuzi:

În stână intră primul demon,

Pe Dumuzi-l împinge cu acul în obraz (o substanță paralizantă injectată?);

În stână intră și al doilea demon,

Lovindu-l pe Dumuzi-n obraz cu bâta-i ciobănească;

În stână intră și al treilea demon

Și putineiul sfânt își schimbă locul;

În stână intră și-al patrulea demon,

Căușu-i sacru atârnat căzu de pe pironul său;

În stână intră și-al cincilea demon,

Sfărâmat e putineiul, nu mai primește lapte.

Se pare că acești „demoni” erau conduși de fratele mai mic al lui Enki și Inanna, Enlil, mâna dreaptă a lui Anu și moștenitorul tronului. Cel puțin asta susțin egiptenii, pentru care Seth și cei 72 de complici ai săi l-au capturat pe Osiris și l-au închis într-o cutie uriașă. Iar în creștinism, Lucifer a fost aruncat pe Pământ după ce a fost învins de fratele său mai mic, Mihail, și armata de îngeri a acestuia.

Câți ani avea Enki când a fost exilat? Dumuzi la sumerieni, Tammuz la babilonieni sau Adonis la greci și fenicieni erau tineri și frumoși. Dar, din păcate, nu ni se oferă niciun indiciu despre vârstă. Însă în Despre Isis și Osiris, istoricul Plutarh scria că unii egipteni considerau că Osiris a domnit timp de 28 de ani, alții că a trăit 28 de ani. Cum episodul în care a fost trimis în lumea de jos s-a întâmplat înainte ca el să devină stăpânul Terrei, cel mai probabil 28 se referă nu la anii de domnie, ci la vârsta sa în momentul exilului.

După ce l-a izgonit pe Adam, Biblia susține că Dumnezeu „a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieţii”. Deși heruvimii definesc actualmente în creştinism o clasă de îngeri, pentru evrei erau creaturi cu corpuri de leu sau de taur, aripi de vultur şi capete de om. Grecii numeau aceste făpturi sfincşi, indienii purushamriga, sumerienii lamma și alad iar akkadienii și babilonienii, lamassu și ședu. Să fie oare vorba despre o astfel de creatură?

În Vechiul Testament, Dumnezeul biblic este numit de foarte multe ori „Cel ce şade pe heruvimi”. Se pare că acest fapt se datorează profetului Iezechiel, care a văzut cum „slava Dumnezeului lui Israel s-a pogorât de pe heruvim”. (9:3) Acest Dumnezeu se deplasa într-un „vânt vijelios, un nor mare şi un val de foc, care răspândea în toate părţile raze strălucitoare; iar în mijlocul focului strălucea ca un metal în văpaie. Şi în mijloc am văzut ceva ca patru fiare, a căror înfăţişare semăna cu chipul omenesc. Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare din ele avea patru aripi. Picioarele lor erau drepte, iar copitele picioarelor lor erau cum sunt copitele picioarelor de viţel şi scânteiau ca arama strălucitoare, iar aripile lor erau sprintene. De cele patru părţi ele aveau sub aripi mâini de om şi toate patru îşi aveau feţele lor şi aripile lor. Aripile lor se atingeau una de alta, şi când mergeau, fiarele nu se întorceau, ci fiecare mergea drept înainte. Feţele lor? – Toate patru aveau câte o față de om înainte, toate patru aveau câte o faţă de leu la dreapta, toate patru aveau câte o faţă de bou la stânga şi toate patru mai aveau şi câte o faţă de vultur în spate. Feţele lor şi aripile lor erau despărţite în partea de sus, şi, la fiecare, două din aripi erau întinse, iar două le acopereau trupul. Fiecare fiară mergea drept înainte şi mergea încotro îi dădea duhul să meargă şi în mersul său nu se întorcea. Înfăţişarea acestor fiare se asemăna cu înfăţişarea cărbunilor aprinşi, cu înfăţişarea unor făclii aprinse; printre fiare curgea foc, iar din foc ţâşneau raze şi fulgere. Fiarele alergau înainte şi înapoi iute ca fulgerul. Când mă uitam eu la fiare, iată am văzut jos, lângă aceste fiare, câte o roată la fiecare din cele patru feţe ale lor. Aceste roţi, după înfăţişarea lor, parcă erau de crisolit, iar după făptură toate aveau aceeaşi înfăţişare. Şi după alcătuirea şi după făptura lor ele parcă erau vârâte una în alta.” (1:4-16) Acest ciudat mijloc de deplasare al lui Yahweh nu poate fi decât o navă spațială, descrisă în modul simplist al unui om ce a trăit acum câteva milenii, concluzie la care a ajuns la începutul anilor 1970 și cercetătorul NASA Joseph Blumrich. Mai mult, inginerul german Hans Herbert Beier a realizat o schiţă după clădirea pe care Ezechiel a construit-o pentru „carul Domnului”, demonstrând că naveta încăpea perfect în templu. Cele patru „fiare” din componența navei, cu capete de om, bou, leu și vultur, i-a dus cu gândul pe evrei la heruvimi, care erau compuși din părți din aceste patru ființe. Observăm și din alte cărți ale Bibliei că acești „heruvimi” erau doar un mijloc de transport divin: „Şi s-a suit pe heruvimi şi a zburat; zburat-a pe aripile vântului” (Psalmul 17:12) sau „Plecat-a cerurile şi s-a coborât și sub picioarele lui era negură deasă. Şezut-a pe heruvimi şi a zburat, zburat-a pe aripile vântului! Din negură și-a făcut adăpost și cort împrejurul său; cu ape întunecoase şi cu nori negri era înfăşurat. De strălucirea ce-i mergea înainte se împrăştiau norii, aruncând grindină şi cărbuni de foc.” (A doua Carte a Regilor 22:10-13).

Dacă în Biblie heruvimii desemnează nave spațiale, cel mai probabil despre același lucru este vorba și în cartea Facerii. Cum pomul vieții se afla în „grădina” de pe planeta zeilor, drumul către acesta, pe care îl păzeau „heruvimii” și „sabia de flacără vâlvâitoare”, era drumul spre casă. Prin urmare, înțelegem că Anu a pus nave spațiale să păzească drumul spre planeta-mamă, împiedicându-l astfel pe fiul exilat să se întoarcă. Oracolele caldeene susțineau un lucru asemănător, afirmând că la granița dintre lumea inteligibilă (planeta zeilor) și cea sensibilă (Pământul) se găseau lyncșii, ființe misterioase ale căror nume s-ar traduce prin „roți” sau „vârtejuri”. Se pare că erau considerați niște sfere ce se învârteau în toate direcțiile, create de Gândirea Divină, ce reprezintă legătura dintre lucrurile divine și cele fizice: „Lyncșii creați de Gândul Tatălui sunt și ei inteligenți, fiind mișcați de voințe cu neputință de înțeles”. Pentru mesopotamieni, zeii puseseră de asemenea „ființe” ciudate să păzească acest drum. Niște „oameni-scorpion” păzeau porțile muntelui Masu, în care se afla un tunel întunecat ce ducea în grădina zeilor, un loc plin de plante cu pietre prețioase, aflat lângă mare, în care locuiau mai multe divinități.

Există într-adevăr lyncși / heruvimi? În 2012, NASA a făcut publice două fotografii ce prezintă niște structuri ciudate, despre care se presupune că sunt forme de viață ce călătoresc prin Univers. Au fost numite zeriods și se consideră că populează spațiul cosmic, trăind fie independente, fie în colonii. Nu se cunoaște modul de viață al acestor creaturi, nici felul în care au evoluat, dar cercetătorii au identificat în spațiu zeci de compuși organici care le-ar putea oferi acestor zeriods anumite condiții pentru dezvoltare. Nu puțini sunt cei care consideră că aceste creaturi sunt în realitate nave extraterestre biologice, cu ajutorul cărora alte civilizații se deplasează prin spațiu. Să nu uităm că lyncșii din oracolele caldeene erau ființe mecanizate ce se deplasau prin spațiu. Iar heruvimii evreilor erau, de asemenea, ființe cu aspect mecanic, folosite de dumnezeul biblic pentru transport. Cercetătorii NASA Manfred Clybes și Nathan S. Kline chiar vorbeau în 1960 într-un articol despre un sistem om-mașină, pe care l-au numit cyborg, ce ar putea supraviețui în spațiul cosmic. Indiferent dacă este vorba despre nave biologice ori organisme cibernetice, lyncșii, heruvimii și zeriods par a reprezenta același lucru.

Zeriods 1

Înainte să părăsească planeta-mamă, conform Textelor Piramidelor, ultimile cuvinte ale lui Enki / Osiris către sora sa, spuse ca strigăt de ajutor, au fost „Grăbește-te la mine!”. După ce a plecat, miturile egiptene susțin că Isis l-a căutat peste tot, plângând și smulgându-și părul din cap:

O, frate al meu, o stăpâne,

Plecat pe tărâmul tăcerii,

Revino cu chipul de altădată

Și stavilă pune durerii!

Revino în lume, revino.

Revino că tare mi-e sete

Din ochi să-ți sorb chipul pe-ndelete!

Mi-s brațele grele, întinse mereu întru a ta ocrotire,

Trudite-s de-atât-așteptare, trudite-s de-atâta dorire!

O, frate, bărbate, stăpâne al iubirii fără de nume,

Revino în casa ta dragă, întoarce-te, întoarce-te-n lume!

În Ugarit se credea că „asemenea inimii frânte a unei vaci pentru vițelul ei, asemenea inimii frânte a unei mioare pentru mielușelul ei, așa era și inima lui Anat frântă pentru Baal”. În Bocet la dispariția lui Dumuzi, Inanna spunea:

Zac precum juncana care muge –

Stau precum oaia behăind după mieluțul ei,

Zac precum juncana care muge –

Stau precum capra behăind după ieduțul ei.

În sanctuarul din adâncuri – îl voi căuta!

În sanctuarul din înalturi – îl voi căuta!

Eroul, stăpânul meu, pe unde-i? – mi-e gândul doar la el!

Ah, cel flămând de mine – mi-e gândul doar la el!

Spre surprinderea tuturor, fata s-a hotărât să îl urmeze în exil. În Coborârea zeiței Iștar în Infern, text descoperit de George Smith în biblioteca regelui asirian Assurbanipal, zeița a venit la poarta către lumea cealaltă (Terra):

Iștar bătu la poartă, stăruind:

– Portarule, portarule, grăbește

Și porțile deschide mai curând!

Nu pregeta, portarule, o clipă,

Ci lasă-mă să intru în țara ta,

Căci altfel, dacă vrerea ți-e haină,

Din temelii le-aș dărâma ușor.

Voi smulge ușa mare din canaturi,

Voi frânge balamale, prag, zăvor,

Și porțile cu laturi multe, grele,

Să le dobor, nu mi-ar fi mult prea greu.

Voi izbăvi din închisoarea morții,

Și-aceștia pe cei vii îi vor mânca –

Și astfel morți în număr mult mai mare

Decât cei vii, pe lume-atunci ar fi!

– Din plaiuri mari, celeste, o, zeiță

Iștar, în poarta grea nu ciocăni!

Spuse portarul. Merg să dau de veste

Zeiței Ereșkigal, stăpâna mea!

După ce a primit aprobarea de a o lăsa să treacă, împreună cu instrucțiuni suplimentare, paznicul i-a cerut lui Inannei / Iștar ca la fiecare dintre cele șapte porți să lase câte unul dintre obiectele sale. Astfel, zeița a renunțat, rând pe rând, la coroană, cercei, șirag de perle, găteala scumpă de la piept, brâul cu piatra nașterii, brățările de la mâini și de la picioare și veșmintele din partea de jos a trupului. Renunțarea la toate aceste obiecte însemna de fapt renunțarea la toate însemnele sale regale, implicit la titlul de prințesă și statutul de moștenitoare a tronului. Dezmoștenită și goală, Iștar a trecut pe partea cealaltă, unde a fost legată de zeița Ereșkigal, din acest lucru înțelegându-se interdicția și pentru ea de a se întoarce acasă. Ceea ce nu conta absolut deloc, văzându-se din nou în brațele iubitului său. „Sora ta, Isis, venit-a la tine desfătându-se cu iubirea ce-ți purta”, spune un pasaj adresat lui Osiris din Textele Piramidelor. „Și astfel aceia au fost închiși în temnița formelor plăsmuite, până la împlinirea veacului”, afirmă lucrarea gnostică Despre obârșia lumii. Aici, ea i-a devenit soție, după cum relatează și mitul lui Enlil și Ninlil, primind titlul Ninki („doamna Pământului”) sau, mai pe scurt, Ki („Pământul”). Incașii au păstrat și ei în legendele lor acest episod: zeul suprem, Soarele, și-a trimis pe Terra fiul și fiica (care erau nu doar frați, ci și soț și soție) ca să trăiască printre muritori.

Enki nu a fost exilat singur pe Terra, ci alături de câțiva dintre adepții săi. Pentru tibetani, zeul cu gânduri nedemne s-a prăbușit din Cer alături de câțiva complici, tot la fel de lipsiţi de delicateţe ca şi el. Cartea Apocalipsei din Noul Testament susține că „a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el” (12: 9). Creștinismul consideră că o treime din populația planetei sale l-a însoțit în exil, luându-se după citatul din aceeași Apocalipsăiar coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ (12:4). Episcopul spaniol Alphonso de Spina susţinea prin secolul al XV-lea că 133.306.668 este numărul exact al îngerilor decăzuţi, bazându-se în această afirmație doar pe propria imaginație. Pentru greci, Kronos / Enki a fost însoțit de frații săi, 11 titani, trei ciclopi și trei hekatonchiri. Pe o tăbliţă descoperită la Ebla, de prin anul 2300 î.Hr, Dagon (identificat deja cu Enki) era conducătorul unui panteon compus din 200 de zei. În conformitate cu această tăbliță, Cartea lui Enoh susține că 200 de îngeri Veghetori conduși de Azazel (același Enki) au fost pedepsiți din pricina sexualității. În capitolul 10, Dumnezeu i-a cerut arhanghelului Mihail să-i lege pe aceștia timp de 70 de neamuri pe câmpiile Pământului. Pedeapsa exilaților diferă în cadrul aceleiași cărți, capitolul 18 susținând că Veghetorii au fost întemnițați pentru 10.000 de ani iar, în capitolul 20, arhanghelul Uriel relevându-i lui Enoh că șapte îngeri au păcătuit și vor fi înlănțuiți timp de 10 milioane de ani. Din faptul că acești „îngeri” erau numiți Veghetori înțelegem că aveau aceeași ocupație ca și conducătorul lor: de supraveghetori sau observatori ai experimentelor biologice. Astfel înțelegem și cine erau Igigi („ochii Pământului”), zeitățile minore ale mesopotamienilor, numite „zei decăzuţi” în Enuma Elish, pe care Enki le-a instigat la revoltă.

Conform legendelor sumeriene, odată ajuns pe planeta noastră, Enki a construit orașul Eridu („casa departe construită”), astăzi Tell Abu Shahrain (în Irak), numit și Urudu („locul măreţ”) sau Nunki („pământul Prinţului”), a cărui umbră „se întinde peste Mlaștina Șarpelui”. Mulți arheologii confirmă miturile, considerând Eridu cel mai vechi oraş din lume. Din lista regilor sumerieni reiese același lucru: primii doi conducători divini ai lumii, Alulim și Alalgar, au domnit în Eridu, domniile lor totalizând 18 șar, adică 64.800 de ani. Biblia ne mai oferă un indiciu în identificarea lui Enki cu Adam. Dacă Eridu era orașul în care au locuit Enki și familia sa, unul dintre urmașii lui Adam, stră-strănepotul lui Seth, se numea Iared, adică „cel din Eridu”.

Supărat că a fost pedepsit pe nedrept, Enki și-a propus să se răzbune pe principalul vinovat pentru aceste lucruri, tatăl său: să îi răpească ce avea mai de preț, adică tronul. Negăsind însă vreo cale de întoarcere acasă, mintea sa genială a pus la cale un plan. În Adversus Haereses, episcopul Irineu scria că Sophia „neputând să se întoarcă, ea a înțeles că Tatăl este incomprehensibil, s-a dus la locul ei și și-a schimbat patima în venerație pentru Tatăl”. Cu alte cuvinte, s-a prefăcut a fi fiul ascultător, ce se căiește în speranța că va fi primit înapoi. În textul Enki și ordinea lumii, Enki spunea că s-a născut în Cer și a venit pe Pământ, unde a asanat mlaștinile, umplându-le cu pești, apoi a umplut Tigrul și Eufratul cu „apă de viață dătătoare”. Adică și-a început cercetările biologice, respectând ordinele tatălui său. Planul a reușit iar Anu, înduplecat fiind și de fiica sa, i-a micșorat fiului exilat pedeapsa. Miturile sumeriene spun că, după ce a coborât după Dumuzi în „lumea de jos”, Inanna l-a salvat parțial, el fiind nevoit să trăiască jumătate de an pe Pământ şi jumătate în lumea cealaltă. Unul dintre epitetele lui Osiris este „cel care sălăşluieşte în Orion cu un anotimp în cer şi un anotimp pe Pământ”, un epitet care nu are nicio explicaţie pentru egiptologi. Însă răspunsul se găseşte la sumerieni: Osiris / Dumuzi a fost nevoit să trăiască jumătate de an pe Pământ şi jumătate pe planeta natală. O poveste asemănătoare întâlnim şi la vechii greci unde Persefona, zeiţa lumii subterane, trăia jumătate de an pe Pământ, alături de mama ei, şi jumătate de an în lumea de jos, alături de soţul ei, Hades. Fără îndoială, grecii au preluat mitul lui Osiris / Dumuzi şi l-au atribuit nu zeului lumii inferioare, Hades, ci soţiei acestuia, Persefona.

Care a fost adevăratul motiv al exilării lui Enki? Acuzația de viol nu poate sta în picioare, din moment ce „victima” și-a urmat „agresorul” și chiar s-a căsătorit cu el. Orice tribunal pământean i-ar da câștig de cauză acuzatului, darămite unul „ceresc”. Prin urmare, acuzația de viol a fost doar pretextul prin care Consiliul zeilor și-a motivat decizia exilării. Cert este că această hotărâre s-a datorat relației sexuale dintre Enki și Sud. Însă de ce acest lucru i-a deranjat atât de mult pe împăratul An și pe ceilalți zei din Consiliu?

În creștinism, Lucifer a fost izgonit pe Pământ deoarece a încercat să-i ia locul tatălui său. Pentru hitiți, Alalu a fost detronat și exilat pe planeta noastră, întocmai ca la azteci, unde Quetzalcoatl l-a aruncat pe Tezcatliph2_55.121.5oca pe Terra pentru a deveni el noul conducător al lumii. Însă, după cum am văzut, fiul nu a încercat să-și detroneze tatăl. Motivul real pentru care Anu și-a gonit fiul a fost teama de a-și pierde tronul. Grecii susțineau că Uranus, care putea vedea viitorul, și-a exilat copiii deoarece știa că unul dintre ei îl va detrona. Egiptenii aveau o variantă mai apropiată de adevăr, Plutarh relatând că motivul pentru care Ra a împiedicat-o pe Nut să nască era teama de o uzurpare a propriei sale puteri. Conform acestei variante, Ra nu se temea, precum Uranus, că unul dintre copiii săi îi va lua tronul, ci un nepot. Scandinavii relatau un lucru asemănător: Loki și copiii săi au fost alungați din Asgard (lumea zeilor) pe planeta noastră, din cauza unei profeții care spunea că zeii vor fi distruşi de către aceștia. Surprinzător sau nu, Biblia ne oferă aceeași variantă. „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!”, spunea Domnul în timpul procesului. Zeii l-au izgonit pe Adam / Enki de teamă că el ar putea gusta din pomul vieții… Ce ar putea fi acest pom? Evident, tot o metaforă, la fel ca pomul cunoașterii. A mânca din pomul vieții înseamnă a crea viață. Sau, cu alte cuvinte, a face un copil. Teama zeilor că Adam ar putea gusta din pomul vieții după ce a mâncat din cel al cunoașterii nu este decât teama de nașterea unui copil în urma relațiilor sexuale dintre cei doi. Acesta este motivul pentru care a fost exilat doar Adam, nu și sora sa: au fost despărțiți pentru a se împiedica astfel relațiile sexuale ce ar duce la nașterea unui copil. Egiptenii susțineau același lucru: Geb și Nut au fost despărțiți de către Ra. Însă planul zeilor a fost dat peste cap de decizia Evei de a-și urma alesul inimii.

De ce le era teamă zeilor de acest copil? Deși Enki era primul său fiu, împăratul Anu îl prefera pe Enlil, mezinul. Pe acesta îl considera mâna sa dreaptă, și îl dorea urmaș al său la tron. Însă, conform legilor, fiul cel mare primea tronul și, după el, primul său fiu. În cazul în care noul împărat nu avea fii, moștenitor al tronului devenea fratele său mai mic. Dacă Enki putea fi scos din ecuație, fiind trimis pe Pământ, nu același lucru se putea spune despre un eventual fiu al acestuia, care ar fi devenit moștenitorul de drept al imperiului. Mai ales dacă ambii părinți ai săi ar fi fost copiii lui Anu, nu ar fi existat niciun dubiu că acel copil ar fi fost urmașul împăratului. Iar Enki și Ninhursag nu erau doar copiii lui Anu, ci chiar clonele lui. Prin urmare, un copil al lor ar fi devenit din punct de vedere genetic identic cu împăratul, ceea ce i-ar fi eliminat din cursa pentru tron pe ceilalți pretendenți, care ar fi avut o parte din genele lui Anu. Și cum Enlil trebuia să moștenească imperiul conform dorinței conducătorului lor, Enki nu trebuia să aibă moștenitori. Dar inevitabilul s-a produs, mult temutul copil făcându-și apariția în cele din urmă.