5. Adam şi Eva

„Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer.” – Iisus (Evanghelia după Luca 10:18)

Zeii care au creat Pământul ca „grădină zoologică”, vizitându-l din când în când, la un moment dat s-au mutat aici. Cel puțin asta ne spun miturile din întreaga lume. De ce s-au hotărât să-și mute reședința pe planeta noastră? Legendele susțin că nu au avut de ales, fiind exilați aici.

Cea mai cunoscută astfel de legendă este cea creştină, care susţine că serafimul Lucifer, în încercarea de a-şi detrona tatăl, s-a luptat cu fratele său, arhanghelul Mihail (Mîkhā’ēl în ebraică). Fiind învinşi, Lucifer şi adepţii săi au fost aruncaţi pe Pământ, fiind cunoscuţi din acel moment ca “îngeri decăzuţi”. Biblia nu este prea „darnică” în ceea ce priveşte amănuntele acestui război. Singurele menţiuni se găsesc în Noul Testament: „iată un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne, şi pe capetele lui, şapte cununi împărăteşti. Iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ.” (Apocalipsa 12:3-4),  „Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui. Şi n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el.” (Apocalipsa 12:7-9), „Şi le-a zis: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer.” (Evanghelia după Luca 10:18). Mitologia iudeo-creştină spune că balaurul era serafimul Lucifer (Helel în ebraică) sau Satan, primul şi cel mai frumos dintre îngeri. Cartea lui Adam şi Eva şi traducerea în slavonă a Cărţii lui Enoh îl consideră pe acesta arhanghel, nu serafim. Cum serafimii erau iniţial demoni ai deşertului cu formă de şerpi înaripaţi, iar Lucifer este numit balaur sau şarpele cel mare, putem trage concluzia că acesta era serafim, nicidecum arhanghel. O versiune a legendei este cea în care Lucifer s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu pentru a-i lua locul. În Coran întâlnim altă variantă, mândria fiind cea care l-a făcut pe Lucifer (numit aici Iblis) să se răzvrătească, el nefiind de acord să se închine în faţa oamenilor, aşa cum îi ceruse Allah. Iar o a treia versiune este cea în care se spune că Lucifer a ales să se răzvrătească din gelozie, deoarece Dumnezeu îi iubea pe oameni mai mult decât pe îngeri. Personal, consider că prima variantă este cea mai plauzibilă, războiul având loc înainte de apariţia oamenilor pe Pământ. Armata lui Dumnezeu a fost condusă de arhanghelul Mihail, care a reuşit să-l învingă pe Lucifer şi să-l arunce pe Pământ împreună cu ceilalţi îngeri răzvrătiţi. Astfel, Mihail a devenit mâna dreaptă a lui Dumnezeu, luându-i locul fratelui său mai mare, Lucifer.

Hitiţii credeau că, acum foarte mult timp, Alalu era rege în cer, domnind timp de nouă perioade. În cea de-a noua perioadă, Anu (paharnicul său şi primul dintre zei) l-a provocat la luptă. Învins, Alalu a fost nevoit să se refugieze pe Pământ, iar Anu a devenit noul conducător din Kummiya (palatul zeilor din cer). Alalu nu a sosit singur pe planeta noastră ci însoţit de mulţi adepţi, unul dintre ei fiind Kumarbi, fiul lui Anu, care mai târziu va încerca să câştige tronul prin aceeaşi metodă ca şi tatăl său.

În Tibet exista ideea că Jambudvipa (Pământul), continentul de la sudul muntelui Meru (casa zeilor), la origine era gol. Într-o zi, unul dintre zeii regatului celest a avut un gând nedemn de un zeu, ceea ce l-a făcut să se prăbuşească pe Jambudvipa. Împreună cu el au căzut şi alţi complici, tot la fel de lipsiţi de delicateţe ca şi el. Iniţial, zeii erau capabili de zbor. Însă, după ce au gustat dintr-un nectar dulce ca mierea, un rău a pus stăpânire pe ei. Au devenit nervoşi şi invidioşi şi, probabil cel mai important, nu au mai fost capabili să zboare. Nu ştim exact care a fost acel gând nedemn care a cauzat căderea zeului şi a complicilor săi, dar e posibil să aibă legătură cu uzurparea tronului, la fel ca în celelalte legende.

Aztecii considerau că prima sosire divină pe Terra a fost tot rezultatul unei lupte între zei. Miturile spun că patru zei au omorât crocodilul-femelă Cipactli, apoi au creat lumea din leşul ei. Pentru că şi-a pierdut un picior în timpul luptei, Tezcatlipoca a devenit primul soare (primul conducător). Supărat, fratele său Quetzalcoatl l-a lovit din cer cu o bâtă de piatră, devenind astfel noul soare. Tezcatlipoca a aterizat pe Pământ şi, ca răzbunare, şi-a pus jaguarii să omoare toţi oamenii din lume. Quetzalcoatl a creat alţi oameni, dar fratele său i-a preschimbat pe toţi în maimuţe. Înfuriat până peste cap, Quetzalcoatl a distrus poporul maimuţelor cu un uragan şi a refuzat să mai fie soare, rol preluat de un alt frate al celor doi, Tlaloc.

Japonezii povestesc că Takama no Hara („marea câmpie cerească”) era condusă de doi fraţi: zeiţa soarelui, Amaterasu-o-mikami şi zeul furtunii, Susano-o. Cei doi nu se prea înţelegeau, zeul furtunii şicanând-o de multe ori pe sora lui. Într-o zi, acesta a intrat cu forţa în camera în care se închisese Amaterasu, pentru a planta în ea o formă de viaţă materială (cu alte cuvinte, pentru a o viola). Zeiţa soarelui s-a enervat la culme şi s-a închis într-o grotă cerească, lăsând lumea în întuneric. Zeii au încercat să o convingă să iasă din peşteră, dăruindu-i diverse obiecte, însă Amaterasu le-a refuzat pe toate. A fost convinsă totuşi în momentul în care o altă zeiţă, Ame-no-uzume no mikoto („fata cerului”), s-a dezbrăcat şi a început să danseze obscen în faţa grotei. Auzind larma zeilor, curioasă, Amaterasu a ieşit. Privindu-se într-o oglindă, i-a revenit buna dispoziţie. Însă pentru fapta sa, Susano-o a fost expulzat fără milă, condamnat să locuiască pe Pământ şi să nu se mai întoarcă în cer niciodată.

Grecii antici susţineau că Ouranos, primul conducător al Universului, avea darul profeţiei. Prin urmare, a aflat printr-o viziune că unul dintre copiii săi îl va detrona. Pentru a opri acest lucru, şi-a închis toţi copiii (doisprezece titani, trei ciclopi şi trei hecatonchiri) nu pe Pământ, ci în Tartar, o închisoare din interiorul Terrei. Titanii au reuşit să se elibereze şi s-au răzvrătit împotriva tatălui lor. Mai târziu, când vechii zei au fost introduşi în panteonul noilor zei, a apărut mitul lui Hephaestus, făurarul zeilor. Homer spunea că Hephaestus a fost aruncat din cer din cauza urâţeniei lui de către mama sa, Hera. El a căzut nouă zile şi nouă nopţi până a aterizat în ocean, de unde a fost salvat de oceanidele Thetis şi Eurynome. O altă variantă a legendei spune că Zeus este cel care l-a aruncat pe Hephaestus de pe muntele Olimp, deoarece făurarul i-a luat apărarea mamei sale atunci când Zeus a vrut să o pedepsească pentru răzvrătire. Hephaestus a căzut timp de doar o zi, aterizând pe insula Lemnos. Sintianii, localnicii de pe insulă, l-au îngrijit pe zeu şi l-au învăţat arta meşteşugurilor. În ambele variante, Hephaestus a devenit şchiop după cădere, la fel ca Tezcatlipoca al aztecilor.

Un mit asemănător cu cel al lui Ouranos se întâlneşte în Scandinavia. O profeţie spunea că zeii vor fi distruşi de copiii zeului Loki şi ai uriaşei Angrboda (lupul Fenrir, zeiţa Hel şi şarpele Jörmungandr). Drept pentru care au fost alungaţi din Asgard (lumea zeilor). Fenrir a fost înlănţuit de o stâncă la un kilometru sub pământ, Hel a devenit conducătoarea lumii subterane iar Jörmungandr a fost aruncat în oceanul ce înconjoară Midgard (Pământul). Din păcate pentru zei, în timpul Ragnarokului (bătălia finală dintre zei şi uriaşi) s-a împlinit profeţia.

Dogonii din Mali povestesc că Nommo a fost prima fiinţă creată de zeul cerului, Amma. La scurt timp după naşterea sa, Nommo s-a multiplicat, transformându-se în patru perechi de gemeni. Unul dintre gemeni s-a răzvrătit împotriva ordinii universale create de Amma. Pentru a restabili ordinea, zeul l-a tăiat în bucăţi pe rebel, împrăştiindu-i trupul pe tot Pământul. Acest Nommo şi-a folosit corpul pentru a hrăni oamenii şi le-a dăruit principiile sale despre viaţă.

În mitologia antică, exilul era cea mai mare pedeapsă acordată unui zeu. Într-un text babilonian, Marduk se plângea că a fost exilat din oraşul său, Babilon. Într-un alt mit, numit Enlil și Ninlil, zeul a primit aceeași pedeapsă pentru că a violat-o pe Ninlil. În timp ce zeiţa se scălda într-un râu, Enlil („stăpânul aerului”), care tocmai trecea pe acolo, a văzut-o goală şi s-a excitat foarte tare. Aşa că şi-a încercat farmecul de cuceritor pe tânăra zeiţă. Aceasta însă l-a refuzat, motivând că este virgină (şi probabil dorind să rămână aşa până la căsătorie). Prefăcându-se că acceptă refuzul, el a invitat-o pe fecioara cu ochi negri la o plimbare cu barca. Dacă în mitul japonez era vorba despre o tentativă de viol, în cel sumerian violul s-a produs. Fiind naivă, fecioara a acceptat plimbarea iar, odată ajunşi în larg, Enlil a violat-o. Pentru fapta sa a fost surghiunit şi trimis in Lumea de jos (Pământul). Contrar tuturor aşteptărilor, zeița l-a urmat, iar Enlil a luat-o de soţie, dăruindu-i titlul de Ninlil („zeiţa aerului”). Se spune că, de fapt, nu Enlil a sedus-o, ci lucrurile au stat tocmai invers. Mama ei a trimis-o să se scalde pe drumul pe care trecea zeul de obicei, sperând că el se va îndrăgosti de ea după ce o va vedea în toată splendoarea ei. Misiune îndeplinită fără niciun fel de probleme.

Toate aceste legende ale unor popoare diferite, uneori despărţite de mii de kilometri, vorbesc despre adevăratul motiv al stabilirii zeilor pe Pământ, adică exilul. Prin urmare nu ar fi deloc deplasat să acceptăm ceea ce ne-au transmis strămoşii noştri, în loc să căutăm alte explicaţii lipsite de logică, bazate pe îndoctrinare religioasă sau încăpăţânare evoluţionistă. Dar dacă motivul real al acestui exil nu ar fi răzvrătirea fiului cel mare împotriva tatălui său, ci unul de natură sexuală?

Sumerienii credeau că Enlil a fost exilat pe Pământ după ce a violat-o pe fecioara Ninlil. Pentru japonezi, Susano-o a fost izgonit pe planeta noastră după ce a încercat să-și violeze sora. În ambele cazuri, motivul exilului este agresiunea sexuală. Indiferent dacă s-a produs sau nu violul, poate fi considerat Enlil autorul acestei fapte? Miturile tuturor popoarelor ni-l prezintă că fiind fiul ascultător, ce îndeplinea întotdeauna ordinele tatălui său. Ca o persoană ce respecta întotdeauna regulile, la fel ca un soldat disciplinat, e greu de crezut că ar fi încălcat atât de grav o lege, riscând să-și piardă statutul și respectul celorlalți și, mai ales, pe al tatălui său. În același timp, fratele său mai mare, Enki, a demonstrat de nenumărate ori că nu dă doi bani pe legi ori pe ordinele tatălui său, preferând să-și guverneze viața după propriile reguli. Dintre cei doi, Enki ar fi cel mai predispus la o asemenea faptă. De altfel, pentru japonezi, el este exilatul ce a încercat să-și violeze sora, Susano-o și Enki fiind aceeași persoană. În plus, știm motivul pentru care Enlil a fost trimis pe Pământ: pentru a conduce planeta. Miturile demonstrează că și după sosirea sa aici a rămas mâna dreaptă a tatălui său, respectându-i în continuare ordinele și regulile. Prin urmare, nicio dovadă că relația dintre ei ar fi fost afectată în vreun fel. Însă despre motivul sosirii lui Enki pe Terra nu se știe mare lucru. Singura menționare în acest sens este un text în care zeul susține că a fost trimis pentru a căuta aur. Relația tensionată dintre el și tatăl său, păstrată în legende, ori predilecția sa către răzvrătire trebuie să aibă un motiv temeinic. Ceva trebuie să se fi întâmplat între ei înainte de sosirea lui Enki pe Terra. Iar violarea lui Ninlil rămâne o variantă logică. Textul Enlil și Ninlil afirmă că Enlil a vărsat în pântecele ei „sămânța lui Suen-Așimbabbar”. Așimbabbar și Suen erau epitetele lui Nanna, identificat de noi cu Enki. Enlil nu ar fi putut să verse în pântecele fetei sperma fratelui său. Singurul capabil de acest lucru nu putea fi decât Enki. Un alt indiciu este faptul că, după acest act sexual, Ninlil l-a născut pe Nergal-Meslamtaea. Însă Nergal, cunoscut mai ales sub numele Marduk, era fiul lui Enki în mitologia mesopotamiană. Ceea ce înseamnă că mitul se referă la Enki, și nu la Enlil. Cine era victima?

Pentru japonezi, ea era sora lui. Pentru popoarele din Mesopotamia, singura zeiță cu care Enki a avut o relație este într-adevăr sora sa. Într-un mit de la 1800 î.Hr. se spune că Enki s-a unit cu Ninhursag („Stăpâna Muntelui Înalt”), care a născut-o pe Ninsar („Stăpâna plantelor verzi”). Enki s-a împreunat şi cu aceasta, din uniunea lor apărând zeiţa Ninkurra („Stăpâna ţării”). Ninkurra este la rândul ei însămânţată de Enki şi o naşte pe Uttu („vegetaţia”). Zeul se culcă şi cu aceasta, însă Ninhursag îi ia sămânţa şi o transformă în opt plante. Deoarece Enki mănâncă plantele, Ninhursag îl blesteamă şi acesta se îmbolnăveşte, opt organe fiindu-i afectate. În final îl iartă şi, pentru a-l vindeca, ea creează opt fiinţe divine (Abu, Nintulla, Ninsutu, Ninkasi, Nanshe, Azimua, Ninti şi Enshag), câte una pentru fiecare organ bolnav. Deşi mitul a fost interpretat ca fiind despre crearea lumii (apa dulce, reprezentată de Enki, udă pământul, ajutând la creşterea plantelor), povestea are mai mult sens interpretată aproape mot-a-mot. Adică Enki și Ninhursag au întreținut relații sexuale.

Despre această relație amintesc multe alte scrieri antice. În textul babilonian Întronarea lui Iștar ca regină a cerului, Iștar se căsătorește cu Sin, zeul Lunii. În Asiria, prin secolul IX î.Hr., zeului Așșur i s-a atribuit ca soție Iștar. Dumuzi la sumerieni sau Tammuz la babilonieni a fost primul iubit al zeiței Inanna / Iștar. Babilonienii chiar îl numeau „unicul frate al lui Iștar”. În Egipt, Osiris și Isis erau cei doi frați care se iubeau încă din burta mamei lor. Sin, Așșur, Dumuzi, Tammuz și Osiris sunt diferite nume ale lui Enki. Iar Inanna / Iștar ori Isis este sora acestuia, Ninhursag. Legenda hitită Regatul din ceruri povesteşte același lucru ca mitul sumerian: fiul cel mare a lui An, Kumarbi, s-a împreunat de nenumărate ori cu zeiţa Muntelui. Pe Kumarbi l-am identificat deja cu Enki iar Zeița Muntelui nu poate fi decât Doamna Muntelui Înalt, Ninhursag. O altă legătură între cei doi este indicată de un alt text sumerian, în care Ninhursag este numită Tsir, adică „Șarpele”. Acesta era în mod normal epitetul lui Enki iar faptul că amândoi au fost numiți „șerpi” ne duce la concluzia că făceau parte din aceeași familie. Deși toate aceste mituri sugerează că Ninhursag s-a împreunat cu Enki de bună voie, nu putem să îl uităm pe cel care susține că ea a fost violată, urmându-și apoi agresorul în exil și chiar căsătorindu-se cu el.

Să fie într-adevăr Enki cel care și-a violat sora, fiind astfel pedepsit cu exilul pe planeta noastră? La fel ca sumerienii și japonezii, și gnosticii susțin că da. Pentru ei, una dintre entitățile superioare, eonul Sophia, a fost exilată din cauza patimii cu care și-a îmbrățișat perechea. Episcopul Irineu scria în Adversus Haereses: „Sophia s-a aprins de patimă pentru a-și îmbrățișa eonul pereche, Theletos. Această patimă s-a născut mai întâi printre cei care erau uniți cu Nous și Aletheia (doi dintre cei patru eoni care constituiau prima tetrada pythagoreică, pe care gnosticii o considerau rădăcina tuturor lucrurilor), dar a trecut prin pângărirea acestui eon degenerat, care a săvârșit nelegiuire sub motivul iubirii, dar aceasta a fost de fapt o influență a nesocotinței.” Nelegiuirea sub motivul iubirii nu poate fi decât violul. Patima cu care și-a îmbrățișat perechea, influență a nesocotinței, care a dus la pângărire, sugerează același lucru. Gnosticii chiar au avut grijă să ne lase și un indiciu pentru identificarea eonului exilat: „sophia”, în limba greacă, înseamnă „înțelepciune”. Iar zeul înțelepciunii în toate culturile era Enki.

Și indienii au păstrat acest viol în cărțile lor sfinte, atribuindu-l însă nașterii lumii și eliminând exilul. Potrivit Vedelor, într-o zi, zeul Prajapati a vrut să-și violeze fiica, pe Usas. Aceasta, pentru a scăpa de el, s-a transformat în căprioară și s-a ascuns în pădure. Însă tatăl ei a găsit-o și s-a transformat în cerb. Zeii, șocați de această faptă, l-au pedepsit pe Prajapati. Când religia vedică s-a transformat în brahmanism, Prajapati a devenit Șiva. Iar acesta este Enki, după cum am demonstrat deja. Prin urmare, din nou întâlnim același personaj aflat în legătură cu violul.

La rândul lor, egiptenii au modificat povestea, pentru a ascunde adevăratul motiv al sosirii zeilor pe planeta noastră. Doi frați, Geb (zeul Pământului) și Nut (zeița cerului) s-au hotărât să se împreuneze. Din motive necunoscute, zeul suprem Ra s-a opus acestei relații și i-a despărțit pe cei doi frați. Însă a fost prea târziu: Nut rămăsese însărcinată. Supărat la culme, Ra i-a interzis acesteia să nască în cele 360 de zile ale anului. Însă zeului Thoth i s-a făcut milă de ea și i-a oferit cinci zile suplimentare în care să nască, zile câștigate la zaruri din partea Lunii. De atunci anul a devenit de 365 de zile. În acest mit, Geb, zeul Pământului, este Enki al sumerienilor, Stăpânul Pământului. Sora sa, zeița cerului, este aceeași Inanna / Iștar, cea supranumită de multe ori „regina cerului”. Iar pe Ra l-am identificat deja cu An al sumerienilor, tatăl celor doi. Opoziția crâncenă a lui Ra față de această relație sexuală ne indică faptul că nu era una normală, lucru care ne duce cu gândul la posibilitatea aceluiași viol despre care aminteau alte popoare. Un papirus de la sfârșitul civilizației faraonice, din timpul Dinastiei a XXX-a, de la Saft el-Hinneh, în Delta Nilului, face lumină în această poveste, susținând că Geb și-a violat mama. Însă nu Tefnut, mama lui Geb, a fost victima agresiunii sexuale, ci sora sa, cea considerată în mai toate culturile mama zeilor și a oamenilor. Mitul lui Geb și Nut ne indică și locurile în care s-a petrecut acțiunea. Relația dintre cei doi a avut loc pe vremea când anul avea 360 de zile, iar singurul loc cu acest an este planeta zeilor. Când Nut a născut, anul avea 365 de zile, adică se afla pe Pământ.

Despre o răpire soldată cu un viol vorbeau și grecii. Zeul lumii subterane, Hades, a  zărit-o într-o zi pe nepoata sa, Persephone, fiica zeilor Zeus și Demeter. Apăsat de singurătate și îndrăgostit lulea, Hades s-a hotărât să se căsătorească cu nepoata sa. Știind însă că ea nu va accepta de bună voie să-l însoțească în Lumea de Jos, a pândit-o până când a rămas singură. Apoi a răpit-o și a dus-o în lumea sa, unde i-a devenit soție. Deși nu este specificat violul în mod explicit, ne imaginăm că au avut loc relații sexuale între înfierbântatul zeu și frumoasa sa mireasă. Aflând cele întâmplate, mama fetei, Demeter, a hotărât să pustiiască Pământul până când fiica îi va fi înapoiată. Temându-se ca nu cumva să moară toate viețuitoarele Terrei, zeii i-au cerut lui Hades să o trimită înapoi pe Persephone. Deoarece acesta a refuzat, zeii l-au trimis pe semizeul Herakles (Hercule la romani) să o recupereze. Însă, când fata a ajuns în brațele mamei sale, a cerut să fie lăsată să se întoarcă la soțul ei. Pentru a-i împăca și pe cei doi soți, și pe mamă, Zeus a hotărât ca Persephone să locuiască jumătate de an pe Pământ, alături de mama ei, şi jumătate de an în lumea de jos, alături de soţul său. Preferând să stea în Lumea de Jos alături de violatorul său, Persephone a reacționat întocmai ca Inanna a sumerienilor. Iar pe Hades l-am identificat deja cu Enki. Prin urmare, este vorba despre același eveniment consemnat de multe popoare din antichitate.

Acest exil din cauza unui act sexual se află bine ascuns chiar în Biblie, la începutul ei. Cartea Facerea (ori Geneza) ne spune că primii oameni au fost izgoniți din Grădina Edenului după ce au mâncat fructul cunoașterii. Pigmeii mbuti din Congo au un mit asemănător: fiinţa supremă a creat un paradis în care să locuiască oamenii, interzicându-le acestora să mănânce din fructul arborelui tahu. Oamenii au încălcat regula şi au fost nevoiţi să îndure neajunsurile vieţii de muritor. Cunoașterea în Biblie se referă de obicei la raporturi sexuale. De exemplu: „După aceea a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain” (Facerea 4:1); „După aceea a cunoscut Cain pe femeia sa şi ea, zămislind, a născut pe Enoh” (Facerea 4:17); „Adam a cunoscut iarăşi pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut un fiu şi i-a pus numele Set” (Facerea 4:25); „Am eu două fete, care n-au cunoscut încă bărbat” (Facerea 19:8); „Iar ei au cunoscut-o pe ea şi şi-au bătut joc de ea toată noaptea până dimineaţa” (Judecători 19:25). Prin urmare, cunoașterea dobândită de cei doi e posibil să fie cea sexuală. Astfel, abia după ce au dobândit această „cunoaștere” și au părăsit Edenul, Adam și Eva au avut copii. Cuvântul „eden” provine din sumerianul „edin” („sălașul celor drepți”), ce a devenit „edinu” („stepă” sau „câmpie”) în akkadiană. „Cei drepți” erau zeii sumerienilor iar sălașul acestora poate fi planeta lor, adevărata lor casă. Dumnezeul biblic se plimbă prin grădina acestui loc, ceea ce înseamnă că într-adevăr locuia acolo. Adam și Eva erau primii oameni iar Dumnezeu, tatăl lor, era conducătorul lumii. Enki și Inanna erau primii copii ai lui An, conducătorul lumii. Observăm că Tatăl ceresc i-a interzis doar lui Adam să se atingă de fructele cunoașterii: „A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” De unde rezultă că „fructul oprit” ar putea fi chiar virginitatea surorii sale. Șarpele, cel care a convins-o pe Eva să păcătuiască, este unul dintre simbolurile lui Enki, iar prezența sa în text nu pare a fi întâmplătoare. Termenul biblic pentru șarpe este „nahash”, care provine din rădăcina „nhsh”, ce înseamnă „a afla, a descifra”. Prin urmare, „nahash” s-ar putea traduce și „cel care află, cel care descifrează”, un epitet care i s-ar potrivi perfect lui Enki, zeul înțelepciunii și al inteligenței. Chiar s-a descoperit o tăbliță de lut de acum 4.200 de ani, aflată în prezent la British Museum, pe care este înfățișat Enki în Grădina Edenului. Nu lipsesc din peisaj Pomul Cunoașterii și șarpele. Conform Bibliei doar Adam este izgonit, Eva urmându-l de bunăvoie, întocmai ca în mitul sumerian al violului: „De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden”; „Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden”. În 3:20 se spune că „a pus Adam femeii sale numele Eva, adică viaţă, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii.” Iar Inanna a fost cunoscută peste tot în lume ca mama zeilor și a oamenilor. Coasta din care Eva a fost creată reprezintă un joc de cuvinte. În sumeriană, „ti” însemna și coastă, și viață. Unul dintre epitetele Inannei era Ninti, care se poate traduce atât „doamna vieții”, cât și „doamna coastei”. Iar în Biblie, soția lui Adam a devenit atât cea născută din coastă, cât și cea numită „viață”. Din povestea lui Adam și a Evei nu lipsește agresiunea sexuală despre care aminteau numeroase mituri din întreaga lume. Textul gnostic Apocriful lui Ioan susține că Eva a fost violată de către căpetenia arhonților (îngeri decăzuți). Același lucru se găsește și în Despre obârșia lumii, unde nu doar această căpetenie a violat-o, ci și alți îngeri decăzuți: „Și aceștia au făptuit lucruri fără băgare de seamă și au venit la ea. Au prins-o și și-au aruncat sămânța pe ea (…) nu au spurcat-o în mod firesc ci dezgustător, pângărind pecetea primei sale voci (…) Stăpâniile și îngerii lor au pângărit-o în toate felurile”.

Există câteva asemănări între povestea lui Adam și a Evei și mitul egiptean al lui Geb și Nut. Numele Adam provine din termenul „adama”, care înseamnă „pământ”. Lucru logic, de altfel, ținând cont că a fost făcut din pământ, în versiunea Bibliei. Numele Geb înseamnă în egipteană „pământ” și provine din cuvântul sumerian „gi”, ce are aceeași semnificație. Și Geb, și Adam, și-au numit cel de-al treilea fiu Seth. Ambii au avut câte doi fii aflați în conflict, în ambele familii unul ucigându-l pe celălalt din pricina aceluiași motiv, gelozia. Fiul ucis al lui Adam era păstor, iar cel al lui Geb era reprezentat mereu cu cârja de păstor în mână. Am văzut că Geb din această legendă era Enki al sumerienilor, de unde rezultă că Adam din cartea Facerii nu este primul om, ci primul fiu al zeului suprem. Un indiciu în această privință ni-l oferă și gnosticii setieni, pentru care unul dintre eoni era Adama, al cărui fiu, Seth, s-a încarnat în tâmplarul Iisus. Pentru gnostici, Adama și Seth erau entități superioare, nu primii oameni, la fel cum îi considerau de altfel și restul popoarelor, care îi numeau zei. Kabbala evreilor susține că prima ființă creată de Dumnezeu se numea Adam Kadmon. Aceasta era o entitate pur spirituală, care a fost aruncată în lumea materială, la fel ca Sophia gnosticilor, divizată în milioane de suflete. Poveste care ne amintește de rebelul Nommo al dogonilor, ce a fost tăiat în bucăți și împrăștiat pe tot Pământul.

Dacă Adam este în realitate Enki, atunci Biblia ne poate ajuta să aflăm adevărata poveste a exilului său pe planeta noastră. Despre rasa extraterestră condusă de Anu știm că a folosit Terra ca laborator, dând naștere pe cale genetică tuturor speciilor de animale. După ce l-a detronat pe Alalu și a preluat conducerea imperiului, Anu și-a luat în serios rolul de lider. Printre multele probleme din imperiu se afla și cea a „grădinii zoologice” Terra. Cineva trebuia să se ocupe în continuare de experimentele genetice biologice. Era nevoie de o minte într-adevăr sclipitoare, un individ super-competent, foarte inteligent și… de încredere. Neștiind cine dintre supușii săi îi era fidel și cine loial fostului împărat, Anu nu putea risca să ofere o planetă întreagă oricui. Prin urmare, s-a hotărât să-l creeze pe viitorul biolog-șef pe cale genetică.

Biblia ne spune că Dumnezeu l-a făcut pe Adam din țărâna Pământului. Termenul ebraic „adama”, din care provine numele personajului biblic, inițial nu se referea la orice fel de sol, ci la cel roșu-închis. Un cuvânt asemănător, akkadianul „adamatu” înseamnă tot „pământ roșu-închis”. Culoarea roșie este numită în ebraică „adorn”. Toate aceste trei cuvinte își au rădăcina în cuvântul „dam”, care înseamnă „sânge”. În plus, cuvântul akkadian „tit” („țărână, lut”), sinonim cu ebraicul „adama”, provine din sumerianul „tiit”, care înseamnă „ceea ce este cu viață”. În ebraică, „tit” se traduce prin „noroi” și are ca sinonim cuvântul „boș”, ce are aceeași rădăcină cu „beșa” („ou”). Prin urmare, acea „țărână” se referă în realitate la un ou sau un ovul. Iar fabricarea unei ființe în acest mod ne duce cu gândul la o concepție artificială, în laborator, sau fertilizare în vitro. Astfel, numele Adam se poate interpreta în mai multe feluri: „cel al Pământului”, „cel făcut din sol roșu-închis”, „cel făcut din sânge” sau „cel făcut din ovul”. De ce a fost necesară crearea sa în laborator? Pentru a obține rezultate pozitive în cercetările biologice, era nevoie de un individ extrem de inteligent, ceea ce am putea numi astăzi un geniu. Cum această inteligență poate fi creată în laborator, procesul a fost realizat fără bătaie de cap. Totuși, de ce nu a fost ales un individ inteligent deja existent în acel moment pentru a ocupa această funcție? De ce a fost necesară crearea unuia în laborator? Pentru că Anu nu vroia doar un ins deosebit de inteligent, ci și unul de încredere. Și cine poate fi mai de încredere dacă nu un fiu?

Vechiul Testament spune că, după ce l-a făcut pe Adam, Domnul „a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”. În Deuteronomul, a cincea carte a Bibliei, evreilor li se interzice de multe ori să mănânce sânge „pentru că sângele are în el viaţă” (12:23). Acea „viață” din sânge ne duce cu gândul la ADN și la celulele care îl conțin. Dacă ADN-ul  este „suflarea de viață” adăugată lui Adam, cui îi aparține? Fără îndoială, creatorului său. „Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (1:26), „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut” (1:27). Aceste afirmații ne sugerează că Anu a folosit propriul său ADN, copilul conceput artificial devenindu-i cu adevărat fiu. Iar experimentul a dat roade, Enki dovedindu-se a fi într-adevăr foarte inteligent, lucru ce i-a făcut pe strămoșii noștri din mai toate culturile să-l considere zeul înțelepciunii și al inteligenței. Preotul egiptean Manethon, citat de neoplatonicianul Iamblichus, scria despre Enki, pe care îl numea Thoth, că înțelegea misterele a „tot ceea ce este ascuns sub bolta cerească”. El era considerat inventatorul scrierii hieroglifice, al gramaticii, al matematicii, al legilor, al astronomiei şi al calendarului.

Că Enki / Adam a fost creat pentru a se ocupa de experimentele biologice de pe Pământ ne dovedește tot Biblia. În Consiliul Zeilor, Anu a spus: „Să facem om după chipul şi după asemănarea noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!”. Cu alte cuvinte, să conducă Pământul și animalele de pe el. După ce „omul” a crescut, tatăl său l-a dus într-o „grădină” „ca s-o lucreze şi s-o păzească.” Aici se aflau „tot soiul de pomi plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat”, iar Tatăl a adus „toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului” pentru ca fiul său să le numească. „Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice”. Adică Adam studia animalele într-un loc special amenajat, un fel de rezervație artificială. Pentru a se ocupa de „laboratorul” Terra, avea nevoie întâi să învețe tot ce trebuia să știe într-un „mini laborator” pe planeta natală, grădina pe care „s-o lucreze şi s-o păzească”. „A păzi” mai are și sensul de „a veghea” care, la rândul său, e sinonim cu „a observa”. Așadar, e clar rolul lui Adam / Enki în „grădina” Edenului.

Despre acest „mini laborator”, Sfântul Ioan Damaschin scria în capitolul 11 din Dogmatica că „este situat în partea de răsărit, mai sus decât tot pământul (modelul uneia dintre cele șapte minuni ale lumii, grădinile suspendate din Babilon – n.a.). Are o climă temperată şi este luminat de un aer foarte fin şi curat, acoperit cu plante veşnic înflorite, plin de miros de bună mireasmă, umplut de lumină, depăşind noţiunea oricărei frumuseţi şi podoabe simţite; un ţinut cu adevărat dumnezeiesc şi o locuinţă vrednică de cel făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Iar Vasile cel Mare, considerat de asemenea sfânt de către Biserica creștină, nota în Exaimeron că „acolo a sădit Dumnezeu raiul unde nu era sila vânturilor, nu nepotrivire a celor patru stihii şi patru vremi ale anului, nu grindină, nu trăsnete care aprind, nu volburi, nici trăsnete care lovesc, nici îngheţare de iamă, nici umezeală de primăvară, nici înfocare de vară, nici uscăciune de toamnă (climat artificial – n.a.)… Acolo floarea nu puţină vreme străluceşte… Buna mireasmă este fară de săţ, frumoasa vopseală veşnic străluceşte… Acolo sunt neamuri de feluri de păsări, care prin floarea aripilor şi prin dulcea viersuire a glasului, dulceaţă prea minunată adaugă celor ce se văd, încât să se ospăteze omul prin toate simţirile: pe unele văzându-le, pe altele auzindu-le, pe altele pipăindu-le, pe altele mirosindu-le şi din altele gustând…”

La un moment dat, Anu și-a dat seama că fiul său are nevoie de ajutor. „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el”, a spus împăratul. Prin urmare, „a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam.” Cu alte cuvinte, l-a anesteziat pe Adam și i-a extras o mostră de ADN, din care i-a făcut o soră. Deoarece voia să-i ofere fiului o parteneră pe măsura capacității sale intelectuale, Anu a folosit clonarea. Așa cum am arătat deja, coasta din care Eva a fost creată reprezintă un joc de cuvinte, „ti” însemnând în sumeriană și „coastă”, și „viață”, confirmând faptul că ea a fost creată din „esența vieții” lui. Astfel, Enki / Adam s-a ales nu doar cu o colegă de laborator, ci și cu o soră geamănă. Culte ale gemenilor divini se întâlnesc pe toată suprafața globului pământesc și, fără îndoială, se referă la aceste două personaje. Că Eva / Inanna l-a ajutat în realizarea experimentelor genetice o demonstrează miturile sumeriene, akkadiene și babiloniene, care susțin că cei doi au creat oamenii împreună. Deși frați după tată, Adam / Enki îi era Evei și tată în mod simbolic, ea fiind făcută din materialul său genetic: „Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea”. Astfel înțelegem de ce anticii din lumea întreagă o numeau și sora, dar și fiica lui. Fiind o clonă a genialului său frate, ea moștenea, în mod firesc, și inteligența acestuia. Papirusul Chester Beatty de la British Museum susține că Inanna / Isis era „o femeie deșteaptă (…) mai inteligentă decât nenumărați alți zei (…) Nimic din cer și de pe Pământ nu-i era necunoscut”. Ea stăpânea cuvintele puterii, „pe care le cunoștea cu pronunția corectă și nu se întrerupea din vorbire, fiind desăvârșită atât în darea poruncii, cât și în rostirea cuvântului”, după cum nota Sir E.A.Wallis Budge în Egyptian Magic și The Gods of the Egyptians. Pe scurt, egiptenii credeau că era capabilă, numai folosindu-și vocea, să deformeze realitatea și să învingă legile fizicii. Din acest motiv o considerau o magiciană fără pereche. „Nici sentimentele omenești de iubire, de prietenie, de stabilitate și siguranță, nici căminul sau familia nu trebuie să-și facă auzită vocea când Eu vorbesc”, declara în cel mai arogant mod posibil zeița în Kali, scrisă de Nivedita.

Tatăl i-a impus fiului o regulă de aur: „A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” Am văzut că această cunoaștere se referă la sexualitate, „fructul oprit” semnificând de fapt virginitatea Evei. Așadar, într-o exprimare liberă, ordinul tatălui ar putea suna cam așa: „Dacă te atingi de sora ta, te omor!” Însă respectarea acestei porunci s-a dovedit a fi un lucru imposibil. Frumusețea ei, slăvită de toate popoarele din vechime, nu putea trece neobservată de Enki. Un Imn către Iștar, scris pe la 1600 î.Hr., ne poate ajuta să înțelegem ce ispită trebuia să înfrunte zilnic tânărul biolog:

„Ea e înveșmântată cu încântare și cu afecțiune,

Ea e plină de viață, farmec și voluptate,

Iștar e îmbrăcată cu încântare și tandrețe,

Ea e plină de viață, farmec și voluptate,

Dulci sunt buzele ei; viață e în gura sa,

La apariția ei totul se înveselește.

Ea e maiestuoasă; voaluri scumpe are pe capul ei;

Fața ei e frumoasă; ochii ei-s strălucitori.”

Luptându-se asiduu cu dorința sexuală (ori poate chiar iubirea) care îl măcina, în încercarea de a asculta porunca tatălui său, Enki a cedat la un moment dat. A hotărât să ignore ordinul primit și să-și urmeze glasul inimii. „Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele”, spune Biblia, reușind într-un final să-și convingă sora să renunțe la feciorie și să guste din fructul oprit al sexualității. Iar „femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit”, a început o relație secretă cu fratele ei, departe de ochii lumii, printre numeroșii pomi ai „grădinii”: „Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau”. Iată cum descrie mitul hitit al lui Ullikummi relația dintre Kumarbi și zeița muntelui:

„Se-mpreunează dar cu zeița muntelui

Și-aceasta îi cunoaște bărbăția,

De cinci ori o cuprinse-n brațe,

De zece ori în brațe-o strânse…”

Un mit sumerian păstrat pe tăblița catalogată cu numele BM 23631 susține că ea este cea care a făcut primul pas. Aici, Inanna i-a cerut fratelui său să o ajute să meargă într-un loc misterios unde cresc diferite plante și copaci. Ea dorea să le mănânce pentru a cunoaște secretele sexualității de care era încă lipsită: „Ceea ce le privește pe femei, bărbatul, eu nu cunosc. Ceea ce le privește pe femei, dragostea, eu nu o cunosc”. Fratele său a acceptat iar ea a gustat din respectivele fructe, ceea ce i-a adus cunoașterea mult dorită. Însă mitul fragmentar Inanna și Șukalletuda renunță la simbolistică, înlocuind gustatul fructului cu sexualitatea. Aflată în același loc misterios pentru a obține cunoașterea, Inanna s-a întins într-o grădină și a adormit. Profitând de oboseala ei, un anume Șukalletuda s-a apropiat de ea și a violat-o. În ambele mituri ale Inannei acțiunea se petrece într-o grădină, unde cresc pomi care pot oferi cunoașterea sexualității, întocmai ca în Biblie. Dacă în primul mit fratele ei o ajută să obțină acea cunoaștere, cel de-al doilea susține varianta agresiunii sexuale, amintită și de alte popoare. Însă, indiferent cine pe cine a sedus, se pare că nu a fost vorba despre un viol, ci de consimțământul amândurora. În hinduism se consideră că din relația lui Șiva și Șakti a luat naștere tantra yoga dar și Kama Sutra, text pe care l-ar fi compus Nandi, portarul lui Șiva, după ce a fost martorul câtorva scene „fierbinți” în dormitorul stăpânilor săi. Indienii chiar păstrează nenumărate reprezentări ale actelor sexuale dintre Șiva și Șakti sau Kali. „Oamenii îmi vor așeza patul rodnic, îl vor acoperi cu plante de culoarea lapislazuliului, o să-mi aduc acolo iubitul, o să-l aduc acolo pe Amaușumgalanna, el își va pune mâna în mâna mea – somnul său e atât de înviorător, apăsarea inimii lui pe inima mea – plăcerea sa este atât de dulce”, spunea Inanna într-un text sumerian. Un altul, numit Enki și Ninhursag – un mit al paradisului ne descrie finalul exploziv al unui astfel de act sexual, susținând că țipătul ei i-a „făcut penisul să ude șanțurile”. Iar în Vede, sperma sa a umplut un lac. Și totul până într-o zi…

Vechiul Testament relatează că, după una dintre nenumăratele lor împreunări incestuoase, cei doi au adormit goi, în mijlocul naturii. Trezindu-se seara, și-au dat seama că puteau fi surprinși și s-au grăbit să se acopere cu ce au găsit la îndemână: „Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte.” Fatidica soartă a făcut ca în acel moment să-și facă apariția tatăl: „Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului”. Fiind strigat de către tatăl său, Enki a fost nevoit să iasă gol de după copaci: „Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: Adame, unde eşti? Răspuns-a acesta: Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns”. Există chiar o tăbliţă sumeriană ce înfăţişează acest moment, în care Enki şi Inanna stau goi în faţa lui Anu. Probabil puțin șocat de acea apariție neașteptată, Anu l-a întrebat: „nu cumva ai mâncat din pomul din care ti-am poruncit să nu mănânci?” Neavând încotro, Adam și-a recunoscut fapta, susținând însă că a fost sedus: „femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat”. Și e posibil să fi spus adevărul, deoarece tăblița BM 23631 și textul Enlil și Ninlil susțin că ea este cea care a făcut primul pas. La rândul său, Eva / Inanna a dat vina pe fratele său: „Şi a zis Domnul Dumnezeu către femeie: Pentru ce ai făcut aceasta? Iar femeia a zis: Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat”. Susținând că Șarpele a amăgit-o, Eva a dat de înțeles că a fost violată, variantă păstrată în miturile multor popoare. „Mâinile sale nespălate și le-a pus pe mine”, spunea ea într-un text numit de S. Langdom într-un articol din Revista de asirologie și arheologie orientală „o liturghie clasică a lui Inanna”. Iar în Coborârea Inannei, „ea îl privește cu privirea morții, îi vorbește cu vorbe de mânie, strigă la el cu strigătul vinovăției”. Dând crezare fiicei, tatăl a izbucnit: „pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii”. A hotărât chiar și pedeapsa pentru fiul neascultător: „blestemat va fi pământul pentru tine!”, adică planeta noastră va deveni locul osândirii sale sau închisoarea sa. „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul”, a continuat tatăl. Și s-a ținut de cuvânt, după cum demonstrează textul sumerian Inanna și Ebih, unde An a sfătuit-o pe Inanna să-l dea în judecată pe cel supranumit „Marele Șarpe”, Azag („locul apei”, nume identic cu cel atribuit de babilonieni lui Enki, Ea, care înseamnă „casa apei”). La procesul judecat de Consiliul Zeilor, Anu a declarat, conform Bibliei: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!…”. Popol Vuh a maiașilor prezintă cuvintele zeului suprem într-un mod asemănător: „Trebuie să ajungă din întâmplare egali cu noi, Făuritorii lor, care putem vedea departe, care știm totul și vedem totul? Oare trebuie să fie ei înșiși zei?”. Sentința a fost dată în scurt timp, hotărându-se ca Enki să fie exilat pe Pământ: „de aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat”. Prin urmare, Enki urma să-și continuie munca pe Pământ, nefiindu-i însă permis să se întoarcă acasă. Același lucru îl afirmă și textul Inanna și Ebih: Marele Șarpe a fost găsit vinovat de către judecători și pedepsit. „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”, i-a spus tatăl ceresc fiului osândit. Tot de la sumerieni avem tăblița CT.15.28-29, care susține că păstorul Dumuzi („adevăratul fiu”) și-a violat sora, pe Geștinanna. Textul Inima lui era plină de lacrimi afirmă că el a fost pedepsit pentru această faptă. În alt text, numit Cel mai amar plâns, șapte polițai îl prind pe Dumuzi „lângă marele zăgaz din deșertul Emuș („casa șerpilor”)”. Luat pe sus din propria locuință, Dumuzi a fost trimis în „lumea de jos”, exprimare care i-a făcut pe cei mai mulți să creadă că a fost ucis, echivalând „lumea de jos” cu Infernul. De aceea, în Moartea lui Dumuzi, zeul este ucis de cinci demoni galla în stâna surorii sale, Geștinanna. Însă această lume se referă în realitate la Terra, ce poate fi considerată o lume de jos, ținând cont că zeii locuiau sus, în Cer. Același lucru reiese și din mitul egiptean al lui Osiris: zeul nu a fost ucis, devenind conducătorul lumii subterane, ci a fost trimis în „lumea de jos”, Pământul, devenind conducătorul planetei. Doar astfel a putut să se întoarcă printre zei pentru a-și lăsa soția însărcinată. O tăbliță sumeriană chiar îl înfățișează pe Enki legat de mâini și de picioare, alături de el fiind reprezentați șerpi dar și o stea din care pleacă o săgeată în jos. Steaua era simbolul pentru zeu iar săgeata, în sumeriana arhaică, se citește „bur, buru”, care înseamnă „gonit”. Prin urmare, acel simbol ne explică faptul că Enki era zeul exilat, săgeata îndreptată în jos indicând destinația sa: „lumea de jos” sau Pământul.

Arestarea lui Enki nu a fost lipsită de peripeții, textele sumeriene afirmând că a fost prins abia după o urmărire ca în filme. După ce a fost ajuns din urmă, Enki a fost agresat de către acei polițiști, numiți uneori demoni, semn că nu avea de gând să se predea fără luptă. Iată cum prezintă evenimentul Moartea lui Dumuzi:

„În stână intră primul demon,

Pe Dumuzi-l împinge cu acul în obraz (o substanță paralizantă injectată?);

În stână intră și al doilea demon,

Lovindu-l pe Dumuzi-n obraz cu bâta-i ciobănească;

În stână intră și al treilea demon

Și putineiul sfânt își schimbă locul;

În stână intră și-al patrulea demon,

Căușu-i sacru atârnat căzu de pe pironul său;

În stână intră și-al cincilea demon,

Sfărâmat e putineiul, nu mai primește lapte.”

Se pare că acești „demoni” erau conduși de fratele mai mic al lui Enki și Inanna, Enlil, mâna dreaptă a lui Anu și moștenitorul tronului. Cel puțin asta susțin egiptenii, pentru care Seth și cei 72 de complici ai săi l-au capturat pe Osiris și l-au închis într-o cutie uriașă. Iar în creștinism, Lucifer a fost aruncat pe Pământ după ce a fost învins de fratele său mai mic, Mihail, și armata de îngeri a acestuia.

Câți ani avea Enki când a fost exilat? Dumuzi la sumerieni, Tammuz la babilonieni sau Adonis la greci și fenicieni erau tineri și frumoși. Dar, din păcate, nu ni se oferă niciun indiciu despre vârstă. Însă în Despre Isis și Osiris, istoricul Plutarh scria că unii egipteni considerau că Osiris a domnit timp de 28 de ani, alții că a trăit 28 de ani. Cum episodul în care a fost trimis în lumea de jos s-a întâmplat înainte ca el să devină stăpânul Terrei, cel mai probabil 28 se referă nu la anii de domnie, ci la vârsta sa în momentul exilului.

După ce l-a izgonit pe Adam, Biblia susține că Dumnezeu „a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieţii”. Deși heruvimii definesc actualmente în creştinism o clasă de îngeri, pentru evrei erau creaturi cu corpuri de leu sau de taur, aripi de vultur şi capete de om. Grecii numeau aceste făpturi sfincşi, indienii purushamriga, sumerienii lamma și alad iar akkadienii și babilonienii, lamassu și ședu. Să fie oare vorba despre o astfel de creatură?

În Vechiul Testament, Dumnezeul biblic este numit de foarte multe ori „Cel ce şade pe heruvimi”. Se pare că acest fapt se datorează profetului Iezechiel, care a văzut cum „slava Dumnezeului lui Israel s-a pogorât de pe heruvim”. (9:3) Acest Dumnezeu se deplasa într-un „vânt vijelios, un nor mare şi un val de foc, care răspândea în toate părţile raze strălucitoare; iar în mijlocul focului strălucea ca un metal în văpaie. Şi în mijloc am văzut ceva ca patru fiare, a căror înfăţişare semăna cu chipul omenesc. Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare din ele avea patru aripi. Picioarele lor erau drepte, iar copitele picioarelor lor erau cum sunt copitele picioarelor de viţel şi scânteiau ca arama strălucitoare, iar aripile lor erau sprintene. De cele patru părţi ele aveau sub aripi mâini de om şi toate patru îşi aveau feţele lor şi aripile lor. Aripile lor se atingeau una de alta, şi când mergeau, fiarele nu se întorceau, ci fiecare mergea drept înainte. Feţele lor? – Toate patru aveau câte o față de om înainte, toate patru aveau câte o faţă de leu la dreapta, toate patru aveau câte o faţă de bou la stânga şi toate patru mai aveau şi câte o faţă de vultur în spate. Feţele lor şi aripile lor erau despărţite în partea de sus, şi, la fiecare, două din aripi erau întinse, iar două le acopereau trupul. Fiecare fiară mergea drept înainte şi mergea încotro îi dădea duhul să meargă şi în mersul său nu se întorcea. Înfăţişarea acestor fiare se asemăna cu înfăţişarea cărbunilor aprinşi, cu înfăţişarea unor făclii aprinse; printre fiare curgea foc, iar din foc ţâşneau raze şi fulgere. Fiarele alergau înainte şi înapoi iute ca fulgerul. Când mă uitam eu la fiare, iată am văzut jos, lângă aceste fiare, câte o roată la fiecare din cele patru feţe ale lor. Aceste roţi, după înfăţişarea lor, parcă erau de crisolit, iar după făptură toate aveau aceeaşi înfăţişare. Şi după alcătuirea şi după făptura lor ele parcă erau vârâte una în alta.” (1:4-16) Acest ciudat mijloc de deplasare al lui Yahweh nu poate fi decât o navă spațială, descrisă în modul simplist al unui om ce a trăit acum câteva milenii, concluzie la care a ajuns la începutul anilor 1970 și cercetătorul NASA Joseph Blumrich. Mai mult, inginerul german Hans Herbert Beier a realizat o schiţă după clădirea pe care Ezechiel a construit-o pentru „carul Domnului”, demonstrând că naveta încăpea perfect în templu. Cele patru „fiare” din componența navei, cu capete de om, bou, leu și vultur, i-a dus cu gândul pe evrei la heruvimi, care erau compuși din părți din aceste patru ființe. Observăm și din alte cărți ale Bibliei că acești „heruvimi” erau doar un mijloc de transport divin: „Şi s-a suit pe heruvimi şi a zburat; zburat-a pe aripile vântului” (Psalmul 17:12) sau „Plecat-a cerurile şi s-a coborât și sub picioarele lui era negură deasă. Şezut-a pe heruvimi şi a zburat, zburat-a pe aripile vântului! Din negură și-a făcut adăpost și cort împrejurul său; cu ape întunecoase şi cu nori negri era înfăşurat. De strălucirea ce-i mergea înainte se împrăştiau norii, aruncând grindină şi cărbuni de foc.” (A doua Carte a Regilor 22:10-13).

Dacă în Biblie heruvimii desemnează nave spațiale, cel mai probabil despre același lucru este vorba și în cartea Facerii. Cum pomul vieții se afla în „grădina” de pe planeta zeilor, drumul către acesta, pe care îl păzeau „heruvimii” și „sabia de flacără vâlvâitoare”, era drumul spre casă. Prin urmare, înțelegem că Anu a pus nave spațiale să păzească drumul spre planeta-mamă, împiedicându-l astfel pe fiul exilat să se întoarcă. Oracolele caldeene susțineau un lucru asemănător, afirmând că la granița dintre lumea inteligibilă (planeta zeilor) și cea sensibilă (Pământul) se găseau lyncșii, ființe misterioase ale căror nume s-ar traduce prin „roți” sau „vârtejuri”. Se pare că erau considerați niște sfere ce se învârteau în toate direcțiile, create de Gândirea Divină, ce reprezintă legătura dintre lucrurile divine și cele fizice: „Lyncșii creați de Gândul Tatălui sunt și ei inteligenți, fiind mișcați de voințe cu neputință de înțeles”. Pentru mesopotamieni, zeii puseseră de asemenea „ființe” ciudate să păzească acest drum. Niște „oameni-scorpion” păzeau porțile muntelui Masu, în care se afla un tunel întunecat ce ducea în grădina zeilor, un loc plin de plante cu pietre prețioase, aflat lângă mare, în care locuiau mai multe divinități.

Există într-adevăr lyncși / heruvimi? În 2012, NASA a făcut publice două fotografii ce prezintă niște structuri ciudate, despre care se presupune că sunt forme de viață ce călătoresc prin Univers. Au fost numite zeriods și se consideră că populează spațiul cosmic, trăind fie independente, fie în colonii. Nu se cunoaște modul de viață al acestor creaturi, nici felul în care au evoluat, dar cercetătorii au identificat în spațiu zeci de compuși organici care le-ar putea oferi acestor zeriods anumite condiții pentru dezvoltare. Nu puțini sunt cei care consideră că aceste creaturi sunt în realitate nave extraterestre biologice, cu ajutorul cărora alte civilizații se deplasează prin spațiu. Să nu uităm că lyncșii din oracolele caldeene erau ființe mecanizate ce se deplasau prin spațiu. Iar heruvimii evreilor erau, de asemenea, ființe cu aspect mecanic, folosite de dumnezeul biblic pentru transport. Cercetătorii NASA Manfred Clybes și Nathan S. Kline chiar vorbeau în 1960 într-un articol despre un sistem om-mașină, pe care l-au numit cyborg, ce ar putea supraviețui în spațiul cosmic. Indiferent dacă este vorba despre nave biologice ori organisme cibernetice, lyncșii, heruvimii și zeriods par a reprezenta același lucru.

Înainte să părăsească planeta-mamă, conform Textelor Piramidelor, ultimile cuvinte ale lui Enki / Osiris către sora sa, spuse ca strigăt de ajutor, au fost „Grăbește-te la mine!”. După ce a plecat, miturile egiptene susțin că Isis l-a căutat peste tot, plângând și smulgându-și părul din cap:

„O, frate al meu, o stăpâne,

Plecat pe tărâmul tăcerii,

Revino cu chipul de altădată

Și stavilă pune durerii!

Revino în lume, revino.

Revino că tare mi-e sete

Din ochi să-ți sorb chipul pe-ndelete!

Mi-s brațele grele, întinse mereu întru a ta ocrotire,

Trudite-s de-atât-așteptare, trudite-s de-atâta dorire!

O, frate, bărbate, stăpâne al iubirii fără de nume,

Revino în casa ta dragă, întoarce-te, întoarce-te-n lume!”

În Ugarit se credea că „asemenea inimii frânte a unei vaci pentru vițelul ei, asemenea inimii frânte a unei mioare pentru mielușelul ei, așa era și inima lui Anat frântă pentru Baal”. În Bocet la dispariția lui Dumuzi, Inanna spunea:

„Zac precum juncana care muge –

Stau precum oaia behăind după mieluțul ei,

Zac precum juncana care muge –

Stau precum capra behăind după ieduțul ei.

În sanctuarul din adâncuri – îl voi căuta!

În sanctuarul din înalturi – îl voi căuta!

Eroul, stăpânul meu, pe unde-i? – mi-e gândul doar la el!

Ah, cel flămând de mine – mi-e gândul doar la el!”

Spre surprinderea tuturor, fata s-a hotărât să îl urmeze în exil. În Coborârea zeiței Iștar în Infern, text descoperit de George Smith în biblioteca regelui asirian Assurbanipal, zeița a venit la poarta către lumea cealaltă (Terra):

„Iștar bătu la poartă, stăruind:

– Portarule, portarule, grăbește

Și porțile deschide mai curând!

Nu pregeta, portarule, o clipă,

Ci lasă-mă să intru în țara ta,

Căci altfel, dacă vrerea ți-e haină,

Din temelii le-aș dărâma ușor.

Voi smulge ușa mare din canaturi,

Voi frânge balamale, prag, zăvor,

Și porțile cu laturi multe, grele,

Să le dobor, nu mi-ar fi mult prea greu.

Voi izbăvi din închisoarea morții,

Și-aceștia pe cei vii îi vor mânca –

Și astfel morți în număr mult mai mare

Decât cei vii, pe lume-atunci ar fi!

– Din plaiuri mari, celeste, o, zeiță

Iștar, în poarta grea nu ciocăni!

Spuse portarul. Merg să dau de veste

Zeiței Ereșkigal, stăpâna mea!”

După ce a primit aprobarea de a o lăsa să treacă, împreună cu instrucțiuni suplimentare, paznicul i-a cerut lui Inannei / Iștar ca la fiecare dintre cele șapte porți să lase câte unul dintre obiectele sale. Astfel, zeița a renunțat, rând pe rând, la coroană, cercei, șirag de perle, găteala scumpă de la piept, brâul cu piatra nașterii, brățările de la mâini și de la picioare și veșmintele din partea de jos a trupului. Renunțarea la toate aceste obiecte însemna de fapt renunțarea la toate însemnele sale regale, implicit la titlul de prințesă și statutul de moștenitoare a tronului. Dezmoștenită și goală, Iștar a trecut pe partea cealaltă, unde a fost legată de zeița Ereșkigal, din acest lucru înțelegându-se interdicția și pentru ea de a se întoarce acasă. Ceea ce nu conta absolut deloc, văzându-se din nou în brațele iubitului său. „Sora ta, Isis, venit-a la tine desfătându-se cu iubirea ce-ți purta”, spune un pasaj adresat lui Osiris din Textele Piramidelor. „Și astfel aceia au fost închiși în temnița formelor plăsmuite, până la împlinirea veacului”, afirmă lucrarea gnostică Despre obârșia lumii. Aici, ea i-a devenit soție, după cum relatează și mitul lui Enlil și Ninlil, primind titlul Ninki („doamna Pământului”) sau, mai pe scurt, Ki („Pământul”). Incașii au păstrat și ei în legendele lor acest episod: zeul suprem, Soarele, și-a trimis pe Terra fiul și fiica (care erau nu doar frați, ci și soț și soție) ca să trăiască printre muritori.

Enki nu a fost exilat singur pe Terra, ci alături de câțiva dintre adepții săi. Pentru tibetani, zeul cu gânduri nedemne s-a prăbușit din Cer alături de câțiva complici, tot la fel de lipsiţi de delicateţe ca şi el. Cartea Apocalipsei din Noul Testament susține că „a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el” (12: 9). Creștinismul consideră că o treime din populația planetei sale l-a însoțit în exil, luându-se după citatul din aceeași Apocalipsă „iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ” (12:4). Episcopul spaniol Alphonso de Spina susţinea prin secolul al XV-lea că 133.306.668 este numărul exact al îngerilor decăzuţi, bazându-se în această afirmație doar pe propria imaginație. Pentru greci, Kronos / Enki a fost însoțit de frații săi, 11 titani, trei ciclopi și trei hekatonchiri. Pe o tăbliţă descoperită la Ebla, de prin anul 2300 î.Hr, Dagon (identificat deja cu Enki) era conducătorul unui panteon compus din 200 de zei. În conformitate cu această tăbliță, Cartea lui Enoh susține că 200 de îngeri Veghetori conduși de Azazel (același Enki) au fost pedepsiți din pricina sexualității. În capitolul 10, Dumnezeu i-a cerut arhanghelului Mihail să-i lege pe aceștia timp de 70 de neamuri pe câmpiile Pământului. Pedeapsa exilaților diferă în cadrul aceleiași cărți, capitolul 18 susținând că Veghetorii au fost întemnițați pentru 10.000 de ani iar, în capitolul 20, arhanghelul Uriel relevându-i lui Enoh că șapte îngeri au păcătuit și vor fi înlănțuiți timp de 10 milioane de ani. Din faptul că acești „îngeri” erau numiți Veghetori înțelegem că aveau aceeași ocupație ca și conducătorul lor: de supraveghetori sau observatori ai experimentelor biologice. Astfel înțelegem și cine erau Igigi („ochii Pământului”), zeitățile minore ale mesopotamienilor, numite „zei decăzuţi” în Enuma Elish, pe care Enki le-a instigat la revoltă.

Conform legendelor sumeriene, odată ajuns pe planeta noastră, Enki a construit orașul Eridu („casa departe construită”), astăzi Tell Abu Shahrain (în Irak), numit și Urudu („locul măreţ”) sau Nunki („pământul Prinţului”), a cărui umbră „se întinde peste Mlaștina Șarpelui”. Mulți arheologii confirmă miturile, considerând Eridu cel mai vechi oraş din lume. Din lista regilor sumerieni reiese același lucru: primii doi conducători divini ai lumii, Alulim și Alalgar, au domnit în Eridu, domniile lor totalizând 18 șar, adică 64.800 de ani. Biblia ne mai oferă un indiciu în identificarea lui Enki cu Adam. Dacă Eridu era orașul în care au locuit Enki și familia sa, unul dintre urmașii lui Adam, stră-strănepotul lui Seth, se numea Iared, adică „cel din Eridu”.

Supărat că a fost pedepsit pe nedrept, Enki și-a propus să se răzbune pe principalul vinovat pentru aceste lucruri, tatăl său: să îi răpească ce avea mai de preț, adică tronul. Negăsind însă vreo cale de întoarcere acasă, mintea sa genială a pus la cale un plan. În Adversus Haereses, episcopul Irineu scria că Sophia „neputând să se întoarcă, ea a înțeles că Tatăl este incomprehensibil, s-a dus la locul ei și și-a schimbat patima în venerație pentru Tatăl”. Cu alte cuvinte, s-a prefăcut a fi fiul ascultător, ce se căiește în speranța că va fi primit înapoi. În textul Enki și ordinea lumii, Enki spunea că s-a născut în Cer și a venit pe Pământ, unde a asanat mlaștinile, umplându-le cu pești, apoi a umplut Tigrul și Eufratul cu „apă de viață dătătoare”. Adică și-a început cercetările biologice, respectând ordinele tatălui său. Planul a reușit iar Anu, înduplecat fiind și de fiica sa, i-a micșorat fiului exilat pedeapsa. Miturile sumeriene spun că, după ce a coborât după Dumuzi în „lumea de jos”, Inanna l-a salvat parțial, el fiind nevoit să trăiască jumătate de an pe Pământ şi jumătate în lumea cealaltă. Unul dintre epitetele lui Osiris este „cel care sălăşluieşte în Orion cu un anotimp în cer şi un anotimp pe Pământ”, un epitet care nu are nicio explicaţie pentru egiptologi. Însă răspunsul se găseşte la sumerieni: Osiris / Dumuzi a fost nevoit să trăiască jumătate de an pe Pământ şi jumătate pe planeta natală. O poveste asemănătoare întâlnim şi la vechii greci unde Persefona, zeiţa lumii subterane, trăia jumătate de an pe Pământ, alături de mama ei, şi jumătate de an în lumea de jos, alături de soţul ei, Hades. Fără îndoială, grecii au preluat mitul lui Osiris / Dumuzi şi l-au atribuit nu zeului lumii inferioare, Hades, ci soţiei acestuia, Persefona.

Care a fost adevăratul motiv al exilării lui Enki? Acuzația de viol nu poate sta în picioare, din moment ce „victima” și-a urmat „agresorul” și chiar s-a căsătorit cu el. Orice tribunal pământean i-ar da câștig de cauză acuzatului, darămite unul „ceresc”. Prin urmare, acuzația de viol a fost doar pretextul prin care Consiliul zeilor și-a motivat decizia exilării. Cert este că această hotărâre s-a datorat relației sexuale dintre Enki și Sud. Însă de ce acest lucru i-a deranjat atât de mult pe împăratul An și pe ceilalți zei din Consiliu?

În creștinism, Lucifer a fost izgonit pe Pământ deoarece a încercat să-i ia locul tatălui său. Pentru hitiți, Alalu a fost detronat și exilat pe planeta noastră, întocmai ca la azteci, unde Quetzalcoatl l-a aruncat pe Tezcatlipoca pe Terra pentru a deveni el noul conducător al lumii. Însă, după cum am văzut, fiul nu a încercat să-și detroneze tatăl. Motivul real pentru care Anu și-a gonit fiul a fost teama de a-și pierde tronul. Grecii susțineau că Uranus, care putea vedea viitorul, și-a exilat copiii deoarece știa că unul dintre ei îl va detrona. Egiptenii aveau o variantă mai apropiată de adevăr, Plutarh relatând că motivul pentru care Ra a împiedicat-o pe Nut să nască era teama de o uzurpare a propriei sale puteri. Conform acestei variante, Ra nu se temea, precum Uranus, că unul dintre copiii săi îi va lua tronul, ci un nepot. Scandinavii relatau un lucru asemănător: Loki și copiii săi au fost alungați din Asgard (lumea zeilor) pe planeta noastră, din cauza unei profeții care spunea că zeii vor fi distruşi de către aceștia. Surprinzător sau nu, Biblia ne oferă aceeași variantă. „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!”, spunea Domnul în timpul procesului. Zeii l-au izgonit pe Adam / Enki de teamă că el ar putea gusta din pomul vieții… Ce ar putea fi acest pom? Evident, tot o metaforă, la fel ca pomul cunoașterii. A mânca din pomul vieții înseamnă a crea viață. Sau, cu alte cuvinte, a face un copil. Teama zeilor că Adam ar putea gusta din pomul vieții după ce a mâncat din cel al cunoașterii nu este decât teama de nașterea unui copil în urma relațiilor sexuale dintre cei doi. Acesta este motivul pentru care a fost exilat doar Adam, nu și sora sa: au fost despărțiți pentru a se împiedica astfel relațiile sexuale ce ar duce la nașterea unui copil. Egiptenii susțineau același lucru: Geb și Nut au fost despărțiți de către Ra. Însă planul zeilor a fost dat peste cap de decizia Evei de a-și urma alesul inimii.

De ce le era teamă zeilor de acest copil? Deși Enki era primul său fiu, împăratul Anu îl prefera pe Enlil, mezinul. Pe acesta îl considera mâna sa dreaptă, și îl dorea urmaș al său la tron. Însă, conform legilor, fiul cel mare primea tronul și, după el, primul său fiu. În cazul în care noul împărat nu avea fii, moștenitor al tronului devenea fratele său mai mic. Dacă Enki putea fi scos din ecuație, fiind trimis pe Pământ, nu același lucru se putea spune despre un eventual fiu al acestuia, care ar fi devenit moștenitorul de drept al imperiului. Mai ales dacă ambii părinți ai săi ar fi fost copiii lui Anu, nu ar fi existat niciun dubiu că acel copil ar fi fost urmașul împăratului. Iar Enki și Ninhursag nu erau doar copiii lui Anu, ci chiar clonele lui. Prin urmare, un copil al lor ar fi devenit din punct de vedere genetic identic cu împăratul, ceea ce i-ar fi eliminat din cursa pentru tron pe ceilalți pretendenți, care ar fi avut o parte din genele lui Anu. Și cum Enlil trebuia să moștenească imperiul conform dorinței conducătorului lor, Enki nu trebuia să aibă moștenitori. Dar inevitabilul s-a produs, mult temutul copil făcându-și apariția în cele din urmă.