12. Enoh

„În zilele și în anii aceia, Ea, înțeleptul din Eridu, l-a făurit spre a fi un model pentru oameni.” (Mitul lui Adapa)

Învățăturile Veghetorilor se opuneau ordinului împăratului Anu de a nu interveni în dezvoltarea pământenilor. Însă, fără supravegherea fratelui său, Enki și-a putut crea în voie armata de semizei. Până într-o zi, când împăratul Anu a aflat ce se întâmpla pe Terra. Cum a aflat?

Capitolul 9 al Cărții lui Enoh susține că „atunci Mihail, Uriel, Rafael și Gabriel și-au coborât privirile din cer și au văzut mult sânge vărsat pe Pământ. Și și-au spus unul altuia: «Pământul lăsat nelocuit strigă cu vocea strigătelor lor până la porțile cerului. Sufletele oamenilor vă cheamă, spunând: Duceți a noastră pricină la Prea-Înaltul»” (9:1-3). Cei patru arhangheli s-au dus la „Domnul veacurilor” și l-au anunțat de faptele Veghetorilor lui Azazel, întrebându-l ce să facă în această privință. În capitolul 12, îngerii i-au cerut lui Enoh, „un om drept, ai cărui ochi au fost deschiși de către Dumnezeu”, să ducă Veghetorilor un mesaj, prin care să îi înștiințeze că vor fi pedepsiți pentru faptele lor. Enoh a făcut așa cum i s-a poruncit „și toți s-au înfricoșat și i-a cuprins un tremurat îngrozitor” (13:3). Veghetorii i-au cerut lui Enoh să scrie o petiție în numele lor, prin care își cereau iertare, pe care să i-o citească Dumnezeului ceresc. Enoh s-a așezat „lângă apele lui Dan, în țara lui Dan, la sud-vest de muntele Hermon”, unde a citit petiția până a adormit. În vis a văzut pedeapsa care îi aștepta pe îngerii răzvrătiți și a auzit o voce care i-a poruncit să le povestească Veghetorilor tot ce i s-a arătat. După ce s-a trezit, Enoh s-a întors la îngerii lui Azazel, „și ei toți stăteau laolaltă plângând către Abelsiail, loc așezat între Liban și Seneser, având fețele acoperite” (13:9). I-a anunțat că petiția lor a fost respinsă, că vor rămâne pentru totdeauna pe Pământ, iar copiii lor, semizeii, vor fi uciși. Apoi le-a povestit vedenia pe care o avuse: „Iată, în vedenie m-au chemat norii și negura m-a strigat, mișcarea astrelor și fulgerele m-au grăbit și m-au zorit, iar bătăile vântului din vedenie m-au ridicat și m-au purtat la cer” (14:8). Deși el credea că a avut o vedenie, descrierea pare o răpire în toată regula, aidoma celor realizate de OZN-urile din zilele noastre. Enoh a fost dus într-o „casă mare clădită din pietre de cristal”, ce avea un tavan ca „o cărare de stele și fulgere, între ele aflându-se heruvimi de foc”, și pereți înconjurați de „un foc puternic”. Această „casă” l-a dus la o alta mai mare, ce avea poarta, podeaua și tavanul ca de foc, iar „deasupra erau fulgere și o cărare de stele”. În interiorul acesteia l-a întâlnit pe Dumnezeu, ce ședea pe un tron măreț, care „arăta ca de cristal, iar roțile acestuia străluceau ca soarele”. Domnul i-a spus să le comunice Veghetorilor că vor fi pedepsiți, mesajul final fiind „pacea nu o veți găsi”. Apoi Enoh a fost dus în diferite locuri din cer și de pe Terra, pe care niciun pământean nu le văzuse până în acel moment.

Așa au stat, oare, lucrurile? Dacă arhanghelii au observat faptele Veghetorilor și l-au înștiințat apoi pe împăratul ceresc, de ce au făcut-o atât de târziu? Toate faptele Veghetorilor au avut loc într-o lungă perioadă de timp. Au răpit „fiicele oamenilor”, le-au lăsat însărcinate, semizeii au crescut și au realizat acele fapte de vitejie pentru care au devenit „eroii din vechime”. În plus, Veghetorii le-au adus oamenilor diverse cunoștințe, pe care aceștia din urmă nu puteau să le asimileze foarte repede. Astrologia, astronomia, mineritul, scrisul, medicina naturistă, prelucrarea metalelor și toate celelalte învățături ale Veghetorilor nu puteau fi învățate peste noapte, mai ales de către niște oameni primitivi care „nu ştiau să mănânce pâine, nici cu haine goliciunea să-şi acopere. Ierburile le păşteau ca oile, din bălţi beau apă, ca fiarele pădurii”. Prin urmare, toate aceste lucruri s-au întâmplat într-o foarte mare perioadă de timp, în care îngerii împăratului ceresc nu au văzut nimic. Ar trebui să credem că au privit spre alte locuri ale cosmosului câteva secole, sau poate chiar milenii și, la un moment dat, absolut întâmplător, și-au îndreptat privirea către Pământ? În plus, cum puteau ei să vadă de pe planeta lor ce se întâmplă pe Terra? Nu știm ca Anu să fi avut sisteme de supraveghere pe planeta noastră, acesta fiind de fapt rolul Veghetorilor. Singura variantă plauzibilă este că arhanghelii lui Anu au aflat faptele lui Enki după ce au fost înștiințați de către cineva. Însă cine ar fi putut face acest lucru? Singurii zei / îngeri care știau ce se întâmplă pe Pământ erau Veghetorii lui Enki, iar aceștia nu și-ar fi trădat conducătorul. În acest caz, poate că denunțătorul nu era un Veghetor, ci singurul om care a avut ocazia de a ajunge în cer și de a discuta cu Anu. Pentru a afla cum s-au petrecut lucrurile cu adevărat, trebuie să aflăm cine era Enoh.

Conform Vechiului Testament, pe Pământ au trăit zece patriarhi de la Adam până la Potop. După ce Abel a fost ucis iar Cain izgonit, la vârsta de 230 de ani Adam l-a avut pe Seth. La 205 ani, lui Seth i s-a născut Enos. Acesta l-a avut pe Cainan, care l-a avut pe Maleleil, care l-a avut pe Iared, care l-a avut pe Enoh. Fiul cel mare al lui Enoh a fost Matusalem, tatăl lui Lameh. Ultimul din această listă este Noe, fiul lui Lameh, supraviețuitorul Potopului. Cartea Jubileelor consemnează și numele soțiilor acestora: Seth a avut-o pe Azura, Enos pe Noam, Cainan pe Mualaleth, Maleleil pe Dinah, Iared pe Baraka, Enoh pe Edna, Matusalem o altă Edna, Lameh pe Betenos iar Noe pe Emzara.

Biblia prezintă și speța lui Cain, care a trăit în „ţinutul Nod, la răsărit de Eden”, departe de cea a lui Seth. Lui Cain i s-a născut Enoh, tatăl chiar construind o cetate pe care „a numit-o după numele fiului său”. Lui Enoh „i s-a născut Irad; lui Irad i s-a născut Maleleil; lui Maleleil i s-a născut Matusal, iar lui Matusal i s-a născut Lameh”. Acesta din urmă și-a luat două soții, care i-au dăruit trei fii: Iabal, Iubal și Tubalcain. În total tot zece patriarhi, la fel ca în neamul lui Seth. Deși cele două familii au trăit la o distanță mare una de cealaltă, fără a avea vreun contact, se pare că și-au botezat majoritatea copiilor în mod asemănător: Enos și Enoh / Enoh, Cainan / Cain, Maleleil / Maleleil, Matusalem / Matusal, Iared / Irad, Lameh / Lameh. Această similitudine se explică ori printr-o lipsă acută de imaginație în ambele clanuri, ori printr-o coincidență improbabilă, ori printr-o invenție a redactorilor Bibliei. După cum se poate observa din tabelul de mai jos, neamul lui Cain este identic cu al lui Seth, având câteva mici modificări ale numelor (Cain în loc de Cainan și Matusal în loc de Matusalem) dar și locurile schimbate între Enoh și Maleleil:

Despre Enoh din clanul lui Seth, al șaptelea patriarh, Biblia nu oferă amănunte, spunându-ne doar că „a umblat Enoh înaintea lui Dumnezeu, după naşterea lui Matusalem, două sute de ani şi i s-au născut fii şi fiice. Iar de toate, zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani. Şi a plăcut Enoh lui Dumnezeu şi apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu” (Facerea 5:22-24). Cartea lui Enoh îi prezintă însă viața pe larg. Pe lângă episodul cu Veghetorii, descris mai sus, Enoh a mai fost dus în cer de câteva ori, pentru a i se face cunoscute „toate tainele cerurilor”. Arhanghelul Uriel l-a învăţat astronomia, i-a oferit calendarul, i-a arătat crearea lumii dar și viitorul, în special lupta finală dintre cele două tabere de îngeri. Lui Enoh i s-a spus să noteze toate aceste informații, pe care să i le lase fiului său, Matusalem. Când a împlinit 365 de ani a fost mutat în cer, A Treia Carte a lui Enoh susținând că a fost transformat în îngerul Metatron. Cartea Îngerului Raziel din secolul al XIII-lea spune că Enoh a moștenit de la tatăl său o carte ce conținea legile spirituale ale naturii şi ale vieţii, inclusiv ştiinţa stelelor, a planetelor şi legile spirituale ale creaţiei, dar și ştiinţa puterii cuvântului, a gândului şi a sufletului, adică armonia dintre existenţa fizică şi cea spirituală. Acea carte i-a fost oferită lui Adam de către îngerul Raziel („zeul secretelor”) și a fost predată din generaţie în generaţie până a ajuns la Enoh. După ce acesta a fost ridicat la cer, devenind îngerul Metatron, arhanghelul Rafael i-a luat cartea şi i-a dat-o lui Noe, care i-a folosit învăţăturile pentru a-şi construi arca.

Dacă în Biblie au fost zece patriarhi antediluvieni, același lucru se întâlnește și în Lista Regilor Sumerieni. În tăblița catalogată ca W-B/144, Alulim și Alalgar au domnit în Eridu timp de optsprezece șar (64.800 de ani). Apoi, tronul a fost mutat în Bad-tibira, unde au domnit Enmenluanna, Enmengalanna și păstorul Dumuzi. Aceștia au fost urmați de Ensipadzidanna din Larsa, Enmenduranna din Sippar și Ubara-Tutu din Șuruppak. La acești opt regi, tăblița W-B/62 mai adaugă încă doi, ultimul dintre ei fiind Ziusudra, supraviețuitorul Potopului. Totalul domniilor lor variază de la o tăbliță la alta. În W-B/144, opt regi au condus timp de 241.200 de ani, în W-B/62, zece regi au condus timp de 456.000 de ani iar în UCBC 9-1×19, opt regi au ocupat tronul o perioadă indescifrabilă. Referindu-se la scrierile preotului babilonian Berossus, Alexandru Polihistor din Caldeea afirma: „în cartea a doua se spunea despre cei zece regi din Caldeea, și perioadele de domnie ale fiecăruia, care însumate dau o sută douăzeci de șar, sau patru sute treizeci și două de mii de ani, ajungând până în vremea Potopului”. Abidenus, un discipol al lui Aristotel, îl citează și el pe Berossus, amintind de cei zece regi prediluvieni care au domnit în total o sută douăzeci de șar. La rândul său, Apolodor din Atena amintea de cei zece regi care au domnit o sută douăzeci de șar. Ultimul dintre aceștia, cel de-al zecelea, numit Ziusudra ori Utnapiștim de sumerieni, Atra-Hasis de akkadieni sau Sisithrus de greci, a supraviețuit Potopului, întocmai ca Noe, al zecelea patriarh biblic. Iar dacă în mitologia ebraică al șaptelea patriarh, Enoh, a fost primul om care a ajuns în cer, același lucru se spune și despre al șaptelea rege sumerian, Enmenduranna. Miturile sumeriene susțin că Enmenduranna a fost dus în cer de câteva ori de zeii Șamaș și Adad, pentru a învăța secretele cerului și ale Pământului. Sumerienii considerau că Enmenduranna a fost învățat și arta divinației, el fiind strămoșul tuturor preoților zeului-Soare. Povestea similară cu cea a lui Enoh precum și ocuparea poziției a șaptea îl identifică pe rege cu patriarhul biblic. În plus, Enmenduranna era conducătorul orașului Sippar, principalul centru de cult al zeului-Soare Utu / Șamaș din Sumer, dar și primul preot al acestuia, în timp ce Enoh a trăit pe Pământ 365 de ani, exact numărul de zile al unui an solar. În capitolul 82 al Cărții lui Enoh chiar se observă dorința autorului de a se adopta anul solar, în defavoarea celui lunar: „binecuvântați sunt cei drepți, binecuvântați sunt cei care merg pe calea dreptății și nu păcătuiesc asemenea păcătoșilor, în toate zilele lor când Soarele străbate cerul, intrând și ieșind pe porți câte treizeci de zile, împreună cu cârmuitorii a mii de mulțimi de stele și cu cei patru intercalați care împart cele patru părți ale anului, care le conduc și care intră cu ele timp de patru zile. Oamenii se vor înșela cu privire la ei și nu îi vor socoti în întreaga socoteala a anului; da, oamenii se vor înșela și nu îi vor recunoaște cum trebuie” (82:4-5). Mai jos putem vedea un tabel cu regii sumerieni, orașele lor și anii de domnie din trei tăblițe de lut, alături de lista preotului babilonian Berossus. Se observă că Berossus nu a respectat ordinea sumerienilor, pe păstorul Daos sau Daonos trecându-l pe poziția a șasea, deși la sumerieni era al cincilea, pe Megaloros l-a mutat pe poziția a cincea în loc de a opta iar pe Amempsinos pe locul opt, în loc de șase.

Enmenduranna se traduce ca „Domnul încoronat ce face legătura cu cerul”, nume ce subliniază funcția sa de rege dar și pe cea de Mare Preot oracular. El era cel care comunica cu zeii și le transmitea oamenilor învățăturile lor. Enoh, mai exact Enokh, nu este un nume ebraic, ci sumerian, însemnând „cel care vorbește cu Domnul”, nume care i se potrivește datorită comunicării sale cu conducătorul cerului, dar și care poate semnifica aceeași funcție de preot oracular. Ținând cont de toate aceste asemănări dintre Enoh și Enmenduranna, putem concluziona că reprezintă aceeași persoană. Astfel, datorită legendelor sumeriene, am aflat că Enoh nu era un om de rând, ci rege și Mare Preot. Zeul pe care îl venera era Utu / Marduk, fiul lui Enki. Cartea lui Enoh ne oferă o dovadă suplimentară a faptului că Enoh era un adept al Veghetorilor. În capitolul 83, el îi spune fiului său: „două vedenii am avut înainte de a lua soție, fiind foarte diferite între ele; prima a fost când învățam să scriu, a doua înainte de a o lua pe mama ta”. În capitolul 13, Veghetorii i-au cerut să scrie o petiție iar în capitolul 81, cei șapte arhangheli i-au poruncit să noteze toate secretele care i-au fost împărtășite, pentru a i le oferi apoi fiului său, Matusalem. Este evident faptul că Enoh știa să scrie, deși nu ni se spune cine l-a învățat acest lucru. Însă legendele lumii afirmă că Veghetorii lui Enki sunt cei care i-au învățat pe oameni scrisul. Chiar și Cartea lui Enoh recunoaște acest lucru în capitolul 69: Penemue, unul dintre Veghetori, „a învățat omenirea să scrie cu cerneală și pergament, și prin urmare mulți au păcătuit din veci în veci până azi”. Așadar Enoh, Marele Preot al lui Marduk, a fost un adept al Veghetorilor. De fapt, Cartea lui Enoh recunoaște acest lucru și în mod direct: „înainte de a se împlini toate aceste lucruri, Enoh a fost răpit de pe Pământ; și nimeni nu a știut unde a fost și nici ce a devenit. Toate aceste zile el le-a petrecut cu sfinții și cu îngerii Veghetori” (11:1-2). Totuși, miturile din întreaga lume susțin că, înainte de Potop, zeii le împărtășeau „secretele cerului” doar semizeilor care, la rândul lor, transmiteau oamenilor o parte dintre acestea. De asemenea, în acea perioadă, regi erau doar zeii și fiii lor. Ar fi putut fi Enoh un semizeu?

În religiile mesopotamiene existau șapte semizei, numiți Apkallu în akkadiană și Abgal în sumeriană, creați de Enki pentru a aduce omenirii civilizația. Acești preoți ai lui Enki erau reprezentați cu partea inferioară de pește și cea superioară de om sau ca oameni ce purtau costume în formă de pește. Se spune că s-au împerecheat cu oamenii și au comis nenumărate păcate, înfuriindu-i astfel pe zei, ceea ce i-a echivalat cu naphilimii din Biblie sau semizeii. Primul dintre ei era Uanna, despre care se spunea că este „cel care a terminat planurile pentru cer și Pământ”. Al doilea era Uannedugga, „cel înzestrat cu inteligență cuprinzătoare”. Al treilea se numea Enmedugga, fiind „cel căruia i s-a atribuit o soartă bună”. Următorul a fost Enmegalamma, „care a fost născut într-o casă”. Al cincilea, Enmebulugga, era „cel care a crescut pe o pășune”. Penultimul se numea An-Enlilda, fiind „vrăjitorul orașului Eridu”. Iar ultimul, al șaptelea, a fost Utuabzu, cel „care a urcat la cer”.

Există câteva asemănări între acești Abgal / Apkallu, patriarhii biblici și regii sumerieni antediluvieni. Potrivit preotului babilonian Berossus, zeul Oannes a apărut din apele Golfului Persic și i-a învăţat pe oameni arta scrierii, diverse ştiinţe şi meşteşuguri (cum să-şi ridice case sau temple, folosindu-se de geometrie), cum să cultive pământul şi să culeagă roadele. Acest Oannes (forma akkadiană a sumerianului Uanna) avea trup de peşte cu două capete (unul uman sub cel de peşte), picioare omeneşti şi coadă, descrierea sa fiind identică cu cea a lui Enki / Ea în reliefurile asiro-babiloniene. Alulim, primul din lista regilor sumerieni, are un nume aproape identic cu cel al lui Alalu, primul zeu exilat pe Pământ în legendele hitite. Iar Adam, primul patriarh biblic, am demonstrat deja că este Enki. Al doilea Abgal, Uannedugga, era „cel înzestrat cu inteligență cuprinzătoare”. Al doilea patriarh biblic, Seth, era fiul lui Adam, născut „după asemănarea sa şi după chipul său” (Facerea 5:3). Cum Adam era Enki, zeul inteligenței și al înțelepciunii, un fiu identic cu el nu putea fi decât la fel de inteligent, confirmându-se astfel descrierea celui de-al doilea Abgal. În plus, kabbaliștii credeau că Adam i-a împărtășit lui Seth învățăturile secrete ale Kabbalei, primite de la îngerul Raziel, iar musulmanii consideră că lui Seth i s-a oferit înțelepciunea pentru a continua să propovăduiască legile lui Allah după moartea lui Adam, confirmându-se înzestrarea sa cu „inteligență cuprinzătoare”. Despre cel de-al treilea Abgal, Enmedugga, se spunea că „i s-a atribuit o soartă bună”, cel de-al treilea rege sumerian, Enmenluanna, fiind cel mai longeviv dintre toți, domnind doisprezece șar sau 43.200 de ani (ori chiar 72.000 de ani în altă tăbliță sumeriană). Al patrulea Abgal, Enmegalamma, are un nume extrem de asemănător cu cel al lui Enmengalanna, al patrulea rege sumerian. Al cincilea rege, Dumuzi, era numit „păstorul”, în timp ce despre cel de-al cincilea Abgal, Enmebulugga, se spunea că „a crescut pe o pășune”. Al șaselea Abgal, An-Enlilda, era numit „vrăjitorul orașului Eridu”, iar numele celui de-al șaselea patriarh biblic, Iared, înseamnă „cel din Eridu”. Cel de-al șaptelea Abgal, Utuabzu, este cel „care a urcat la cer”, la fel ca al șaptelea patriarh biblic, Enoh, și al șaptelea rege sumerian, Enmenduranna. Utuabzu („Soarele din Abzu”) conține numele zeului-Soare Utu, Enmenduranna era regele principalului centru de cult al lui Utu și Marele Preot al acestuia, iar legăturile lui Enoh cu Soarele le-am văzut deja. Ținând cont de toate aceste asemănări, putem presupune că Enoh, Enmenduranna și Utuabzu sunt una și aceeași persoană. Prin legendele despre Abgal / Apkallu ni se confirmă faptul că Enoh era semizeu și că rolul său era de a civiliza omenirea. În plus, de aici aflăm că tatăl său a fost Enki. Acest lucru reiese și din Biblie, unde tatăl lui Enoh este numit Iared. Cine ar putea fi „cel din Eridu” dacă nu zeul orașului respectiv, Enki?

Identici cu cei șapte Abgal / Apkallu sunt Saptariși din hinduism, cei șapte înțelepți, patriarhii religiei vedice. Deși numele lor diferă în scripturile hinduse, cea mai veche listă ce conține aceste nume se găsește în Jaiminiya Brahmana, a treia dintre cele patru Vede. Aici, Saptariși sunt numiți Vașista, Bharadvaja, Jamadagni, Gautama, Atri, Visvamitra și Agastya. Cel de-al șaptelea din această listă este cel de-al șaptelea din precedentele, Agastya fiind Enoh, Enmenduranna și Utuabzu. Pentru a rezolva oarecum problema paternității sale, ținând cont că era creat de Enki dar îl servea pe Marduk, indienii susțin că Agastya a fost creat de zeii Mitra (Marduk) și Varuna (Enki). Pentru indieni, Agastya este primul guru, cel care le-a adus oamenilor yoga. Pentru alții, el le-a oferit oamenilor medicina și astrologia, în concordanță cu Cartea lui Enoh, unde acestuia i s-au oferit cunoștințe de astrologie și astronomie printre multe altele.

Dacă cei șapte Abgal / Apkallu, care au civilizat lumea în viziunea mesopotamienilor, aveau înfățișare de pești, un lucru asemănător se întâlnește și în miturile dogonilor din Mali. Ei spun că au fost civilizați de Nommo, emisarii zeului Amma, spirite ale apelor asemănătoare peștilor, aflate în toate formele de existență ale apei. Numele tribului provine din cel al canaanianului Dagon sau Dogon, zeul fertilității și al apelor, ce avea înfățișare de pește, echivalat deja cu Enki. Numele zeului Amma provine din cel al egipteanului Amon / Amun / Amen (numit de greci Ammon sau Hammon), același Enki al sumerienilor. Chiar și denumirea Nommo este inversul ușor modificat al numelui aceleiași divinități egiptene. Dacă primul personaj din lista patriarhilor, a regilor sumerieni și a celor șapte Abgal / Apkallu îl reprezintă pe zeul rebel Enki, dogonii susțin că primul Nommo s-a răzvrătit împotriva ordinii zeului suprem, fiind pedepsit pentru acest lucru. Fără îndoială că Nommo sunt aceiași semizei despre care vorbesc miturile celorlalte popoare. Din păcate dogonii nu au detalii despre ei, pentru a putea afla mai multe amănunte despre Enoh, însă le putem găsi în alte culturi.

Chinezii păstrează și ei amintirea a zece conducători antediluvieni, numiți Cei Zece Măreți. Primul a fost Pangu sau P’an ku, creatorul Universului. După moartea sa, lumea a fost condusă de Cei Trei Suverani, Fu Xi, Nüwa și Shennong. Fu Xi sau Fu Hsi este considerat inventatorul scrisului, pescuitului și vânătorii. Nüwa, sora și soția sa, este cea care a creat oamenii și a reparat zidul cerului. Al treilea suveran, Shennong ori Shen-nung, al cărui nume înseamnă „fermierul divin”, i-a învățat pe chinezii antici agricultura și medicina naturistă. Cei Trei Suverani au fost urmați de Cei Cinci Împărați: Huangdi sau Împăratul Galben, Zhuanxu sau Gaoyang, Ku sau Gaoxin, Yao și Shun. Acești opt eroi civilizatori, lăudați pentru înțelepciunea și moralitatea lor, le-au adus oamenilor focul, i-au învățat cum să-și construiască locuințe, au inventat calendarul, scrierea și agricultura. Al zecelea din lista chinezilor este Yu cel Mare, eroul Potopului și fondatorul dinastiei Xia. Ca divinități civilizatoare, în număr de zece, dintre care ultimul a supraviețuit Potopului, putem concluziona că este vorba despre aceleași personaje întâlnite în Mesopotamia, Israel, India și Mali. În acest caz, al șaptelea dintre ei ar trebui să fie Enoh / Enmenduranna / Utuabzu / Euedorachos / Agastya. Împăratul Ku, numit și Gaoxin sau Gaoxin Shi, era fiul lui Jiao Ji și strănepotul Împăratului Galben. După ce a primit titlul de împărat, a început să călătorească toamna și iarna pe un cal iar primăvara și vara pe un dragon. Acest zbor al lui Ku amintește de călătoriile în cer ale lui Enoh, Enmenduranna și Utuabzu. A avut patru consoarte, una dintre ele născându-i un fiu după ce a visat că a înghițit Soarele, legendă din care reiese legătura împăratului Ku cu astrul zilei, întâlnită la aceiași Enoh, Enmenduranna și Utuabzu. Chinezii spuneau despre el că era foarte înțelept, că s-a născut cu două rânduri de dinți și că a inventat instrumentele muzicale.

La rândul lor, și egiptenii antici au păstrat liste cu divinități ce au domnit înaintea oamenilor. Mai jos puteți vedea trei astfel de liste, păstrate în Papirusul Torino, Piatra Palermo și Aegyptiaca preotului Manethon. Deși este vorba despre aceleași divinități în toate trei, numărul lor variază, la fel ca în Mesopotamia, ceea ce face imposibilă stabilirea exactă a numărului primilor conducători ai Pământului:

Filosoful Platon scria în dialogul Critias despre Atlantida, un regat puternic, condus de fiii zeului Poseidon și ai muritoarei Cleito. Acești regi semizei erau în număr de zece și se numeau Atlas, Gadeiros, Ampheres, Euaimon, Mneseos, Autochthon, Elasippos, Mestor, Azaes și Diaprepres. Deoarece Platon nu ne-a lăsat amănunte despre ei, preferând doar să-i enumere, nu putem ști dacă este vorba despre aceiași zece regi semizei antediluvieni amintiți de sumerieni, babilonieni, akkadieni, chinezi, indieni și evrei. Însă primul rege al Atlantidei poartă numele conducătorului titanilor în războiul împotriva zeilor olimpieni, în celelalte culturi fiind vorba despre același Enki. Al șaptelea rege atlant este numit Elasippos, un nume asemănător cu Sippar, orașul celui de-al șaptelea rege sumerian. Sunt vagi similitudini și între numele ocupanților pozițiilor a treia, a patra și a opta din lista regilor atlanți și a celor sumerieni menționați de Berossus: Ampheres / Amelon, Euaimon / Ammenon, Mestor / Megalaros. În plus, dacă multe popoare vorbeau despre zece regi care au condus Pământul până când acesta a fost acoperit de apele Potopului, Platon amintește de zece regi care au condus un teritoriu ce s-a scufundat în apă.

Arabii vorbeau și ei despre zece regi mitici ai tribului adiților, plecați din Babilon, care au domnit înainte de Potop. Tot aici îl întâlnim pe Idris, un profet menționat în Coran, despre care tradiția islamică susține că a fost ridicat la ceruri fără a muri. Coranul spune despre el că a fost „un om al adevărului”, drept și răbdător. Pentru unii, numele său înseamnă „interpretul”, pentru alții, „instructorul”. Exegeții povestesc că Idris a fost unul dintre „primii oameni care au folosit creionul și de asemenea unul dintre primii oameni care au observat mișcarea stelelor, punând bazele măsurătorilor științifice”. Cele mai vechi relatări despre Ibris îi atribuie „treizeci de părți din scriptura revelată”, unii cercetători considerându-l atât profet, cât și mesager al lui Allah. Deși nu este o opinie general acceptată, Idris a fost identificat cu ebraicul Enoh datorită asemănărilor dintre cei doi.

Mai jos pot fi observați într-un tabel patriarhii biblicii, regii sumerieni, semizeii Abgal, învățații Saptariși și pe Cei Zece Măreți chinezi:

Pe lângă Enoh, Enmeduranna, Ibris și Utuabzu, mai există un personaj considerat primul muritor care a urcat la cer: Adapa. Mitul lui Adapa spune că acesta era un om înțelept, destoinic și neprihănit, „preot uns, păstrătorul riturilor sfinte”, creat de Ea / Enki „spre a fi un model pentru oameni”. În fiecare zi, Adapa venea la templul lui Enki din Eridu pentru a-i aduce zeului ofrande. Odată, pe când pescuia într-o luntre în Limanul Lunii Noi, Vântul de Miazănoapte i-a răsturnat ambarcațiunea. Supărat, Adapa l-a blestemat, astfel că vântului i s-a rupt o aripă. Aflând despre această faptă, Anu i-a poruncit vizirului său, Ilabrat, să i-l aducă pe preotul buclucaș. „Atunci Ea, care știa tot ce se petrece în ceruri, îl îndemnă pe Adapa să poarte părul răvășit și haine cernite”. În plus, i-a spus că va fi chemat în cer, în fața lui Anu, pentru a da socoteală pentru fapta sa. „Ajuns în fața lui Anu, când el te va îmbia cu pâinea morții, nu cumva să mănânci din ea. Când te va îmbia cu apa morții, nu cumva să bei din ea. Dacă îți va dărui un veșmânt, tu să-l îmbraci. Dacă vei primi oloi, unge-te cu el. Nu trece cu vederea povața pe care ți-am dat-o, nu uita ceea ce ți-am spus!”, l-a sfătuit zeul. Apoi l-a ajutat „să aleagă calea cerurilor”. Ajuns în fața lui Anu, Adapa a fost întrebat de ce a frânt aripa Vântului de Miazăzi, recunoscând sincer că s-a enervat deoarece Vântul i-a răsturnat luntrea. Deoarece paznicii porții cerești l-au susținut pe Adapa, „inima lui Anu se potoli, îmbunându-se”. Împăratul nu a putut să nu se întrebe: „oare de ce a dezvăluit zeul Ea unui om neînsemnat tainele cerului și ale Pământului? L-a făcut om de vază, dându-i un nume”. Contrar logicii, deși nu a găsit un răspuns la această întrebare și uitând că Adapa ar fi trebuit pedepsit pentru distrugerea aripii Vântului de Miazăzi, Anu s-a întrebat: „oare ce vom face noi pentru el?”. Imediat s-a hotărât: „Pâinea vieții să i-o aducem, ca să mănânce!”. Însă Adapa nu a uitat ce l-a învățat Ea. „Când Pâinea vieții i-a fost adusă, el n-a mâncat din ea; când Apa vieții i-a fost adusă, el n-a băut din ea. Când i-au adus veșmânt, el l-a îmbrăcat. Când i-au adus oloi, el s-a uns singur”. Anu l-a privit, a izbucnit în râs și i-a spus: „Vino încoace, Adapa. De ce n-ai mâncat și n-ai băut? Nu vei avea parte de viață fără de moarte. Oh, prefăcută omenire!”. Adapa a recunoscut că Ea / Enki l-a învățat să refuze mâncarea și băutura. Auzind acest lucru, împăratul Anu l-a trimis înapoi. „Luați-l și duceți-l înapoi pe Pământ”, le-a spus el paznicilor.

Adapa este considerat unul dintre cei șapte Abgal / Apkallu, trimiși de Enki să civilizeze oamenii. În plus, fiind primul om care a zburat în cer, fiu al lui Enki și preot, Adapa nu poate fi decât Enoh. Povestea sa ne poate ajuta să aflăm adevărul despre modul în care a fost înștiințat Anu de faptele Veghetorilor lui Enki. Însă, pentru acest lucru, trebuie rezolvate inadvertențele din Mitul lui Adapa. Nu știm de ce Anu i-a acordat nemurirea lui Adapa, legenda neexplicând acest aspect. Se înțelege că i-a oferit darul imortalității datorită sincerității de care a dat dovadă. Însă, dacă împăratul se întreba „oare de ce a dezvăluit zeul Ea unui om neînsemnat tainele cerului și ale Pământului?”, fără să găsească un răspuns, e greu de crezut că i-ar fi oferit acelui „om neînsemnat” și nemurirea, pe lângă „tainele cerului și ale Pământului”. În Geneza biblică, Adam a fost izgonit din Eden după ce a căpătat cunoașterea, zeilor Elohim fiindu-le teamă că ar putea obține și imortalitatea: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!”. Dacă zeii evreilor gândeau în acest fel, de ce zeii sumerienilor ar fi reacționat într-un mod opus? În plus, miturile lumii spun că zeii acordau nemurirea doar pentru fapte excepționale și niciodată oamenilor, ci numai semizeilor. De exemplu, pentru greci, semizeii Herakles și Achilleus au devenit nemuritori și au fost primiți în rândul zeilor pentru faptele lor eroice de neegalat. Lui Ghilgameș i-a fost refuzată nemurirea, secretul fiindu-i încredințat doar după o foarte lungă călătorie pe aproape tot mapamondul. În Epopeea lui Ghilgameș, Utnapiștim a primit acest dar deoarece a reușit să supraviețuiască Potopului, salvând în același timp și toate speciile de animele existente în acel moment pe Terra. Prin urmare, Anu nu i-ar fi oferit nemurirea lui Adapa doar pentru că a recunoscut că a rupt aripa Vântului de Miazăzi din cauza nervilor, ci pentru un merit deosebit. Iar acesta nu poate fi decât unul singur: Adapa a fost recompensat deoarece i-a adus la cunoștință lui Anu faptele lui Enki și ale Veghetorilor săi.

Mitul lui Adapa susține că Enki l-a învățat pe Adapa să refuze „pâinea morții” și „apa morții” oferite de Anu, ceea ce a dus la ratarea șansei preotului de a deveni nemuritor. Nu poate fi vorba despre o greșeală a zeului. El, care „știa tot ce se petrece în ceruri”, a știut și că lui Adapa îi vor fi oferite pâine și apă. Prin urmare, știa și că acestea îl vor face nemuritor. Așadar, este vorba despre o faptă premeditată; Enki a vrut ca preotul său să nu primească nemurirea. De ce ar fi făcut acest lucru? Adapa era înțelept, destoinic și neprihănit, creat de Enki „spre a fi un model pentru oameni”, un „preot uns, păstrătorul riturilor sfinte”, ce își făcea datoria în mod exemplar, aducându-i zilnic zeului ofrande. Enki nu pare să fi avut niciun motiv pentru a-și înșela nu doar un adept devotat, ci chiar unul dintre fii. Însă, motivul pe care Mitul lui Adapa nu îl dezvăluie este unul foarte serios, și anume trădarea. Se pare că Enki știa că Adapa plănuiește să îl anunțe pe Anu de faptele Veghetorilor, știa și că îi va fi oferit darul nemuririi ca recompensă, așa că l-a înșelat. Dar dacă știa ce va face preotul său, de ce nu l-a oprit? Răspunsul este simplu: Enki vroia ca Anu să afle. Știa că împăratul îl va trimite pe Enlil pe Pământ pentru a-i pedepsi pe Veghetori. Marduk, fiul lui Enki, crescuse, fiind pregătit să preia tronul de la Enlil și să-și răzbune tatăl. Însă, spre deosebire de primul război al zeilor, pe care l-a pierdut din cauza inferiorității numerice, Enki dispunea acum de o armată numeroasă, compusă din multitudinea de semizei dotați cu capacități ieșite din comun, bine înarmați și antrenați. Pe lângă aceștia, Veghetorii aveau și o sumedenie de oameni dispuși să lupte de partea lor, pe care îi învățaseră deja cum să-și facă arme și cum să le folosească. Așadar, pentru ca planul să reușească, era nevoie ca Enlil să se întoarcă pe Pământ. Și pentru ca acest lucru să se întâmple, cineva trebuia să-i ofere un motiv bun. Iar cel mai potrivit pentru această misiune a fost Enoh.

Biblia afirmă că, în acea vreme, „răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ” și „toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele” (Facerea 5:5). Învățați de Veghetori să-și facă arme, oamenii le-au și folosit, alimentați fiind de semizeii care nu conteneau să-și etaleze faptele de vitejie. Toate aceste lupte aveau ca scop inocularea predilecției pentru violență și creșterea agresivității oamenilor, pentru a se putea transforma în soldați. Hesiod scria că, în acea perioadă, oamenii trăiau o sută de ani ca şi copii, dar puţini ani ca adulţi, petrecându-şi acest timp în conflict unii cu alţii. Oamenii și semizeii nu se luptau doar între ei, ci se antrenau adesea și cu creaturile lui Enki, monștrii din legende, rodul experimentelor lui genetice. Pe lângă epoca de aur în care trăiseră oamenii până atunci, această perioadă părea una de haos. Cu alte cuvinte, așa cum spune Biblia, „se umpluse pământul de silnicii” sau, conform Cărții lui Enoh 8:2, „nelegiuirea s-a întins; depravarea s-a înmulțit, creaturile încălcau orice ordin și distrugeau tot ce le ieșea în cale”. Iar singurii vinovați pentru acest haos erau Veghetorii. În capitolul 175 al Cărții egiptene a morţilor, Thoth recunoaște că Veghetorii au inventat războaiele, au dezlănţuit dezastre, au făcut ravagii şi nedreptăţi, o descriere cât se poate de apropiată de cea a Cărţii lui Enoh: „odată cu îngerii căzuţi a venit pe Pământ răul”. Deși Enoh a primit la rândul său învățăturile Veghetorilor, nu era un adept al lor, ci al lui Marduk, considerat în acea vreme fiul lui Enlil. Fără să știe sărmanul că zeul pe care îl slujea era în realitate fiul celui pe care îl trăda. Scrierile sumeriene, akkadiene, babiloniene, asiriene, ebraice și arabe susțin că el era „un om al adevărului”, cinstit și neprihănit, un adevărat „model pentru oameni”. Prin urmare, nu putea fi de acord cu situația de pe Pământ. Trebuia să facă ceva în această privință iar singurul care ar fi putut restabili ordinea, readucând omenirea în epoca sa de aur, era Anu. Așa că Enoh s-a hotărât să fie el cel care îl înștiințează pe împărat. Pentru acest lucru, trebuia să găsească o modalitate de a ajunge în cer, pe planeta lui Anu.

În Mitul lui Adapa, Enoh i-a rupt Vântului de Miazăzi o aripă, deoarece acesta i-a răsturnat luntrea. Vântul din poveste nu poate fi un curent de aer obișnuit, deoarece acesta nu se poate rupe în niciun mod posibil, aripile sale fiind doar metaforice. Cel mai probabil este vorba despre una dintre navele zeilor, numite adeseori în mituri „păsări metalice”. Dacă ar fi vorba despre o navă, Enoh / Adapa nu i-ar fi putut rupe o aripă printr-un blestem, ci printr-o faptă concretă. Însă cum ar fi putut face acest lucru? Să fi trecut o navă pe lângă el, răsturnându-i barca, iar el a aruncat cu ceva în navă, nimerind-o în aripă? Cine ar fi condus o navă atât de aproape de suprafața apei? Și cu ce ar fi putut arunca Enoh încăt să rupă o aripă a unei nave? Varianta cea mai logică este că el a furat o navă, pe care a încercat să o conducă singur spre planeta lui Anu. Însă cum nu știa să conducă nave, a reușit cu chiu cu vai să o pornească dar s-a prăbușit cu ea, rupându-i una dintre aripi. Știind că va trebui să-i dea o explicație lui Enki, care sigur ar fi aflat de distrugerea navetei, Enoh a inventat povestea cu blestemul. În același timp, și-a mințit zeul că Anu aflase deja despre fapta sa și că îl așteaptă în cer, pentru ca astfel Enki să îi ofere un mijloc de transport. Dar zeul inteligenței și al înțelepciunii nu putea fi păcălit atât de ușor. El, care „știa tot ce se petrece în ceruri”, știa cu siguranță și ce se întâmpla pe Pământ. Prin urmare, știa și că Adapa plănuia să îl anunțe pe Anu de faptele Veghetorilor. Dar cum el își dorea ca împăratul să afle și să-l trimită pe Enlil pe Terra, s-a prefăcut că înghite balivernele lui Enoh. Însă, știind că Enoh va fi recompensat cu nemurirea, l-a păcălit pentru a-l pedepsi. Ajuns în fața lui Anu, Enoh / Adapa a povestit tot ce se întâmpla pe Pământ. Aflând faptele Veghetorilor, împăratul s-a înfuriat, fiind nevoie de intervenția paznicilor porții sale pentru a se calma. În cele din urmă, „inima lui Anu se potoli, îmbunându-se”. L-a studiat pe omul din fața sa, care avea un aspect fizic neîngrijit (Enki îl sfătuise să poarte „părul răvășit și haine cernite”), întrebându-se de ce fiul său cel mare a civilizat asemenea ființe neimportante („oare de ce a dezvăluit zeul Ea unui om neînsemnat tainele cerului și ale Pământului?”). L-a recompensat totuși pentru fidelitate pe Enoh / Adapa, care a intrat în capcana lui Enki, refuzând darul imortalității. Când Enoh i-a explicat că Enki l-a sfătuit să refuze acele daruri, Anu a înțeles că fiul său cel mare i-a întins muritorului o capcană. Prin urmare, știa intențiile lui Enoh și, deoarece i-a permis să ajungă la Anu, înseamnă că plănuia ceva. Ceea ce nu putea fi un lucru bun. „Luați-l și duceți-l înapoi pe Pământ”, le-a spus Anu paznicilor, însă nu înainte de a-i cere lui Enoh să-i transmită lui Enki un mesaj: „Enoh, scrib al dreptății, du-te, spune-le Veghetorilor cerului care au părăsit înaltul cerului, eternul loc sfânt, și s-au pângărit cu femei, și au făcut așa cum fac copiii Pământului, și și-au luat soții: «Voi ați adus mare nimicire asupra Pământului. Și nu veți cunoaște pacea și nici iertarea păcatelor; și câtă vreme ei se bucură de copiii lor, vor vedea moartea celor iubiți de ei; se vor plânge de nimicirea copiilor lor și vor cere îndurare veșniciei, dar îndurare și pace aceștia nu vor avea»”. În plus, „copiii oamenilor nu vor pieri din pricina tainelor pe care Veghetorii le-au descoperit și i-au învățat pe fiii lor”, l-a asigurat Anu pe Enoh. Semizeul a făcut așa cum i s-a poruncit și s-a dus direct la Enki: „Azazel, pacea nu o vei afla, o grea osândă ți-a fost rânduită. Și tu nu vei cunoaște îndurare și nicio rugăminte nu-ți va fi ascultată, din pricina fărădelegilor pe care tu le-ai arătat și din pricina tuturor lucrărilor nelegiuite, nedrepte și pline de păcat pe care le-ai pregătit pentru oameni”. Bineînțeles că aceste amenințări l-au lăsat rece pe Enki, totul întâmplându-se conform planului său. Însă s-a prefăcut speriat și, alături de el, și Veghetorii săi („și toți s-au înfricoșat și i-a cuprins un tremurat îngrozitor”). Pentru ca Anu să nu bănuiască faptul că totul făcea parte dintr-un plan, chiar l-a rugat pe Enoh să scrie o petiție în numele său, prin care își cerea iertare. Anu a respins cererea Veghetorilor, trimițându-l pe Enoh la ei cu o altă serie de amenințări. Aflând că nu au primit îndurarea, „ei toți stăteau laolaltă plângând către Abelsiail, loc așezat între Liban și Seneser, având fețele acoperite”, într-o reprezentație dramatică ce ar fi putut să le aducă premiul Oscar pentru cea mai bună interpretare, dacă ar fi existat în acea vreme asemenea decernări de premii. Planul lui Enki a reușit, Cartea lui Enoh afirmând că împăratul ceresc a trimis pe Pământ patru arhangheli care să-i pedepsească atât pe Veghetori, cât şi pe copiii acestora. Conducătorul lor era Mihail, nimeni altul decât Enlil, fratele cel mic al lui Enki.

Concepţia generală este că zeul suprem s-a supărat pe Veghetori din cauza împerecherii lor cu muritorii. Cu toate astea, Cartea lui Enoh ne spune foarte clar că motivul supărării nu are nicio legătură cu sexul, ci cu intervenţia Veghetorilor în dezvoltarea oamenilor. „Am mai văzut şi alte forme ascunse în acel loc (închisoarea subterană a Veghetorilor). Am auzit vocea îngerului spunând: «Aceştia sunt îngerii care au coborât pe Pământ, şi care au arătat tainele copiilor oamenilor, şi care au ademenit copiii oamenilor să păcătuiască»” (64:1-2). Din acest pasaj se înțelege că păcatul îngerilor a fost dezvăluirea „tainelor”, neexistând vreo referire la relaţiile sexuale. Chiar dacă propoziția „au ademenit copiii oamenilor să păcătuiască” poate fi considerată o aluzie la împerechere, cel mai probabil se referă la alte păcate mult mai grave, cum ar fi crimele, avorturile, magia sau războaiele. Capitolul 65 subliniază de două ori motivul pedepsirii Veghetorilor şi oamenilor: „Domnul a dat o poruncă pentru cei ce sălăşluiesc pe Pământ – ca ei să piară căci au aflat toate tainele îngerilor, toate silniciile demonilor, toate puterile lor – cele mai tainice dintre ele – toate puterile celor care practică magia, puterea vrăjitoriei şi puterea celor care făuresc chipuri turnate pretutindeni pe Pământ. Şi cum este produs argintul din ţărâna pământului, şi cum metalul moale poate fi extras din pământ” (65:6-7). Aşadar, oamenii trebuiau omorâţi pentru că au aflat tainele îngerilor, nu pentru că s-au împerecheat cu aceştia. „Şi El mi-a zis: «Din pricina nelegiuirilor lor (oamenilor), li s-a hotărât judecata şi aceasta nu va fi înlăturată de Mine nicicând. Din pricina vrăjitoriilor ce le-au căutat şi le-au învăţat, Pământul şi cei ce se află pe el vor fi nimiciţi». Şi aceştia (Veghetorii) nu vor avea niciodată loc de căinţă, căci ei le-au arătat tainele şi ei sunt cei osândiţi” (65:10-11). Din nou, nicio referire la sex. În capitolul 9, arhanghelii îl anunță pe Dumnezeu faptele lui Azazel: „tu ai văzut ce a făcut Azazel, care a adus toate nedreptățile pe Pământ și a arătat lumii tainele veșnice care erau în cer, și pe care oamenii se străduiau să le învețe” (9:6). Mesajul lui Dumnezeu pentru Veghetori, transmis prin Enoh, era următorul: „Voi ați fost în cer, dar nu toate tainele v-au fost până acum arătate; voi le știați pe cele neînsemnate, și pe acestea cu inimile voastre împietrite le-ați făcut cunoscute femeilor, iar prin aceste taine femeile și bărbații au adus răul pe Pământ” (16:2). Prin urmare, îngerii lui Azazel / Enki au fost pedepsiţi pentru că au intervenit în dezvoltarea umană, iar pământenii pentru că au primit acele învăţături. Acelaşi lucru se întâlneşte şi în mitologia greacă: titanul Prometheus a fost pedepsit de către Zeus, conducătorul zeilor, pentru că le-a adus oamenilor focul din cer, adică iluminarea, la fel ca Șarpele din Vechiul Testament, care a convins oamenii să guste din fructul cunoașterii. Existența unui ordin al lui Anu ce interzicea intervenția zeilor în dezvoltarea omenirii reiese și din mai multe mituri sumeriene, ce susțin că Igigi / Veghetorii „în treburile oamenilor ei nu se amestecau”.

Împăratului ceresc nu i-a păsat de acele încrucişări dintre oameni şi îngeri, lucru care se observă în toate culturile antice: zeii din ambele tabere se împerecheau cu pământenii, nimeni nefiind deranjat de acest lucru. Ba, mai mult, încrucişările dintre oameni şi zei au continuat după Potop şi niciun zeu nu s-a arătat nemulţumit din această cauză. Când evreii plecaţi din Egipt au ajuns în Canaan, au găsit acolo uriaşi, deşi se presupune că toţi au fost omorâţi de Potop: „Şi au împrăştiat printre fiii lui Israel zvonuri rele despre pământul pe care-l cercetaseră, zicând: «Pământul pe care l-am străbătut noi, ca să-l vedem, este un pământ care mănâncă pe cei ce locuiesc în el şi tot poporul, pe care l-am văzut acolo, sunt oameni foarte mari. Acolo am văzut noi şi uriaşi, pe fiii lui Enac, din neamul uriaşilor; şi nouă ni se părea că suntem faţă de ei ca nişte lăcuste şi tot aşa le păream şi noi lor»” (Numerii 13:33-34); „Fraţii noştri ne-au înfricoşat, spunându-ne: «Poporul acela e mai mare, maţ mult şi mai puternic decât noi; cetăţile de acolo sunt mari şi cu întărituri până la cer; şi am mai văzut acolo şi pe fiii lui Enac»” (Deuteronomul 1:28); „Ascultă, Israele, de acum tu vei trece Iordanul, ca să intri şi să cuprinzi popoare mai mari şi mai puternice decât tine şi cetăţi mari cu ziduri până la cer, Precum şi pe poporul cei mare, mult la număr şi înalt la statură, pe fiii lui Enac, de care tu ai auzit spunându-se: Cine se va împotrivi fiilor lui Enac?” (Deuteronomul 9:1-2). Aceşti uriaşi erau numiţi „fii ai lui Enac / Anac”, „Anachimi” sau „Refaimi”: „Apoi a venit Iosua în vremea aceea şi a lovit pe toţi Anachimii de la munte, din Hebron, din Debir, din Anab, din toţi munţii lui Iuda şi din toţi munţii lui Israel şi i-a dat Iosua nimicirii împreună cu cetăţile lor. Şi n-a rămas niciunul din Anachimi în pământul fiilor lui Israel, ci numai în Gaza, în Gat şi în Aşdod au rămas din ei.” (Iosua Navi 11:21-22). Chiar din Gat era cel mai celebru uriaş al Bibliei, Goliath, care „era la statură de şase coţi şi o palmă” (1 Regi 17:4). Iar unul dintre Refaimi este descris în Deuteronomul 3:11: „Căci numai Og, regele Vasanului, mai rămăsese din Refaimi. Iată patul lui, pat de fier, şi astăzi este în Rabat-Amon: lung de nouă coţi şi lat de patru coţi, coţi bărbăteşti”. Dacă înălţimea lui Goliath era de 3,12 metri iar patul lui Og era lung de 4,32 metri şi lat de 1,92, putem considera că aceştia făceau parte din neamul uriaşilor, Anachimi sau Refaimi. Cum este posibil să existe uriaşi cu mult timp după Potop, deşi se crede că au murit cu toţii? Explicaţia este simplă: încrucişările dintre oameni şi zei au continuat după Potop, astfel născându-se Anachimii şi Refaimii. Pănă şi numele Anachim dezvăluie cine erau aceştia: fiii lui Anac erau fiii Anunnakilor mesopotamieni. Asemănarea fonetică dintre cele două nume fiind izbitoare, nu putem considera că este o coincidenţă, Biblia, legendele din Mesopotamia și ale celorlalte popoare referindu-se la aceleaşi personaje şi întâmplări.

Ce s-a întâmplat cu Enoh? Facerea 5:22-24 afirmă că „de toate, zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani. Şi a plăcut Enoh lui Dumnezeu şi apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu”. Însă un fragment din Cartea lui Noe, descoperit la Marea Moartă, începe cu „în ziua a paisprezecea din ce-a de-a șaptea lună a anului 500 din viața lui Enoh”. Conform cronologiei Bibliei, Enoh a fost ridicat la cer cu 775 de ani înainte de Potop. Facerea 6:3 susține că Dumnezeu a hotărât să inunde Pământul cu o sută douăzeci de ani înainte de Diluviu. Ceea ce înseamnă că, în timpul vieții sale pe Terra, Enoh nu avea cum să afle despre această distrugere a lumii, din moment ce a fost dus în cer cu 655 de ani înainte ca Dumnezeu să o plănuiască. Însă capitolele 54 şi 89 ale Cărții lui Enoh susțin că el ştia că va veni Potopul, primind această informaţie printr-o viziune. Ba, mai mult, Dumnezeu i-a dezvăluit și motivul pentru care a hotărât calamitatea: oamenii trebuiau distruşi din pricina învăţăturilor primite de la Veghetori. Cum ar fi putut Dumnezeu să îi dezvăluie lui Enoh un plan pe care avea să-l întocmească abia peste mai bine de șase secole? Toate aceste inadvertențe au o singură explicație: Enoh nu a fost mutat în cer la vârsta de 365 de ani, ci mult mai târziu, probabil cu puțin timp înainte de Potop. Nu cred că a fost luat de pe Pământ deoarece „a plăcut Enoh lui Dumnezeu”, ci pentru a fi salvat de puhoiul de ape ce urma să acopere planeta. Redactorii Bibliei au ales acest număr nu pentru că ar reprezenta vârsta pe care o avea Enoh când a fost mutat în cer, ci pentru că semnifică numărul de zile ale unui an solar, ascunzând astfel în cartea Facerii legătura patriarhului cu Soarele. Deoarece, așa cum am văzut în miturile din Mesopotamia, Enoh a fost Marele Preot al zeului-Soare Utu / Marduk.

Folclorul iudaic susține că, după mutarea sa în cer, Enoh a fost zeificat, din muritor devenind înger. A fost botezat Metatron și a devenit scribul lui Yahweh (uneori și mesagerul lui), primind cea mai înaltă poziție în ierarhia îngerilor. El era singurul care avea permisiunea de a se așeza în prezența lui Yahweh, ceea ce l-a făcut pe rabinul Elishah ben Abuyah din primul secol să îl considere și pe îngerul-scrib tot o divinitate. Metatron a fost numit adeseori „Yahweh cel mic” sau „Tetragrammaton cel mic”. Valoarea numerică a numelui său este egală cu cea a lui El Shaddai, unul dintre numele dumnezeului biblic, prin urmare s-a spus despre el că are un „nume ca al stăpânului său”. În Talmudul babilonian, Metatron este numit „prinț al lumii”. Zoharul îl numește „tânărul” și îl identifică cu îngerul care a condus exodul israeliților din Egipt. A treia carte a lui Enoh explică transformarea lui Enoh în Metatron, susținând că i s-a transformat carnea într-o flacără, venele în foc, pleoapele în fulgere și ochii în torțe aprinse. Dumnezeul care l-a luat pe Enoh în slujba sa, transformându-l într-o divinitate, nu poate fi împăratul ceresc Anu. În primul rând, folclorul iudeo-creștin susține că Mihail este mâna dreaptă a conducătorului lumii, nicidecum Metatron. În al doilea rând, Yahweh al evreilor este Marduk al babilonienilor, zeul pe care Enoh îl slujea ca Mare Preot în timpul vieții sale pământene.

În religia babiloniană și asiriană, Marduk avea într-adevăr un scrib, ce îi era în același timp și ministru (cel mai de seamă sfetnic, mâna dreaptă a zeului). Acesta, numit Nabu de babilonieni și Nebo de asirieni, a fost considerat mai târziu fiul lui Marduk, născut de pământeanca Sarpanitum (sau Zarpanit, Zarpandit, Zerpanitum, Zerbanitu ori Zirbanit). Faptul că doar tatăl său era zeu, în timp ce mama sa era o simplă muritoare, îl transformă pe Nabu în semizeu. Însă pentru babilonieni și asirieni el era zeul scrisului și al scribilor, păstrătorul Tăblițelor Destinului, pe care consemna toate faptele pământenilor, mâna dreaptă și moștenitorul lui Marduk. Uneori era venerat și ca zeu al înțelepciunii, al apelor și al fertilității, moștenind aceste domenii de la bunicul său, Ea / Enki. Era reprezentat cu o căciulă cu coarne (ce semnifică semiluna, simbolul familiei lui Enki), strângându-și mâinile (un gest antic al preoțimii), uneori călărind dragonul înaripat al lui Marduk (întocmai ca al șaptelea dintre Cei Zece Măreți ai chinezilor, Ku, ce zbura pe un dragon primăvara și vara). Numele său provine din rădăcina akkadiană „nb”, ce înseamnă „a chema” sau „a anunța”, însemnând „cel care a fost chemat” sau „cel care anunță” (ce subliniază funcția de mesager). Principalul său centru de cult era Borsippa, orașul înfrățit cu Babilonul lui Marduk. În astrologia babiloniană i s-a atribuit planeta Mercur.

În descrierea lui Nabu îl recunoaștem cu ușurință pe Metatron, fostul Enoh. Nabu a fost identificat de greci cu Hermes iar de romani cu Mercur. Inițial, Hermes era considerat zeul fertilității și inventatorul focului, având uneori formă de șarpe, fiind reprezentat ca un bărbat matur, cu barbă (simbolul vechilor zei, primii sosiți pe planeta noastră), îmbrăcat ca un călător sau un păstor. Acesta nu poate fi decât Enki al sumerienilor. Unul dintre simbolurile lui Hermes era caduceul, toiagul cu doi şerpi încolăciţi în jurul lui şi o pereche de aripi în vârf, simbolul lui Enki. Mai târziu, Hermes a devenit mesagerul zeilor, zeul călătorilor, al hoţilor, al păstorilor, al literaturii şi al invenţiilor. În timpul Greciei clasice și elenistice era reprezentat ca un tânăr cu corp atletic, gol sau acoperit cu o robă. Cu ajutorul sandalelor sale înaripate, Hermes se deplasa pe Pământ, în cer și în lumea subterană. Prin atributele sale, prezintă conexiuni cu magia, sacrificiile, inițierea și contactul cu alte planuri ale existenței, servind ca mediator între lumea oamenilor și cea a zeilor. Acest al doilea Hermes pare a fi Enoh, cel devenit Metatron. Mitologia greacă confirmă faptul că el era muritor, primind viața veșnică abia după ce a supt lapte din sânul zeiței Hera.

Când au întâlnit cultura egiptenilor, grecii și-au echivalat panteonul cu cel al acestora. Pe Hermes l-au identificat cu egipteanul Djehuty, pe care l-au numit Thoth. Și aici se pare că era vorba despre două divinități cu același nume. Reprezentat ca un babuin, primul Thoth era zeul suprem al orașului Khmun (numit Hermopolis de greci), conducătorul unui grup de opt divinități, zeul fertilității, al Lunii, al înțelepciunii și al magiei, cel care s-a creat singur prin gândire, el fiind nimeni altul decât sumerianul Enki. Mai târziu, Thoth a devenit zeul scribilor, mediatorul conflictelor dintre zei, creatorul alfabetului, al scrisului, al religiei și al astronomiei. Era considerat scribul lui Osiris în lumea subterană. Aspectul său fizic a fost modificat, fiind reprezentat ca un om cu cap de ibis (cuvânt din care a apărut numele Idris, dat de arabi lui Enoh). Dacă primul Thoth era zeul Lunii, al doilea prezintă conexiuni cu Soarele. Într-un mit, el a câștigat cinci zile de la Lună, pe care le-a alipit celor 360 existente în acel moment, creând astfel anul solar de 365 de zile. Istoricul Manethon afirma că Thoth a scris 36.525 de cărți, o referire evidentă la cele 365,25 zile ale anului solar. Acest al doilea Thoth nu poate fi decât Enoh / Metatron al evreilor. Ca amănunt suplimentar, dacă evreii aveau Cartea lui Enoh, despre care se spunea că a fost scrisă de profet, în Egiptul ptolemeic se vorbea despre Cartea lui Thoth, scrisă de zeu însuși.

Grecii și-au combinat al doilea Hermes cu cel de-al doilea Thoth al egiptenilor, rezultând Hermes Trismegistus („Hermes de trei ori măreț”), zeul înțelepciunii și al scrisului, patronul astrologiei și al alchimiei, cel care conducea sufletele în lumea de dincolo. Dintre miile de texte atribuite lui, cele mai cunoscute sunt Tăblițele de Smarald, Asclepius și Corpus Hermeticum. În acesta din urmă, Hermes Trismegistus este descris ca un om care a devenit zeu sau ca un om ce era fiul unui zeu, descrieri cât se poate de exacte ale lui Enoh. În tradiția islamică, Hermes Trismegistus este echivalat cu Idris, care este același Enoh al evreilor. Bahá’u’lláh, fondatorul credinței Bahá’i din Persia, l-a identificat și el pe Hermes cu Idris. În Hitat se spune despre Hermes Trismegistus că „datele despre el sunt diferite. Se spune că ar fi fost unui dintre cei șapte Veghetori, cu misiunea de a veghea cele șapte case (planete) și că ar fi trebuit să îndeplinească poruncile lui Utarid (Mercur), a fost și numit după el; căci Utarid înseamnă în limba caldeenilor Hermes. Conform altora, el ar fi cutreierat din diverse motive Egiptul și ar fi stăpânit țara ca rege; el a fost înțeleptul timpului său”, citat în care îi identificăm pe cei doi Hermes / Thoth, zeul Enki și semizeul Enoh.

Ocultistul Edgar Cayce susținea că Hermes sau Thoth a fost un inginer venit de pe Atlantida, care a construit piramidele din Egipt. Capitolul 33 din culegerea Hitat spune că Hermes Trismegistus a citit în stele despre venirea Potopului, drept pentru care a ordonat ridicarea piramidelor de la Gizeh, în care a ascuns comori, scrieri ale învăţaţilor şi tot ce trebuia salvat de la dispariţie. Iar învăţatul Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib scria în Ştiri despre Egipt şi minunile sale că regele Saurid a avut un vis în care „Pământul s-a întors pe dos cu tot cu locuitorii săi, îngroziţi, oamenii au fugit care încotro, stelele cădeau, se loveau unele de altele făcând un zgomot asurzitor”. Cei o sută treizeci de prezicători ai săi i-au interpretat visul, spunând că lumea va fi distrusă printr-un Potop. Saurid s-a hotărât să ridice piramidele de la Gizeh, în care „au fost înglobate toate ştiinţele secrete ale egiptenilor, constelaţiile au fost desenate pe ele”, printre care „ştiinţa talismanelor, aritmetica şi geometria”. Despre acest rege Saurid, fiul lui Sahluk, fiul lui Sirbak, fiul lui Tumidun, fiul lui Tadrasan, fiul lui Husal, Hitat spune că „era Hermes, pe care arabii îl numesc Idris”. La fel ca în legenda lui Saurid, capitolele 54 şi 89 din Cartea lui Enoh susţin că Enoh a aflat printr-o viziune că va veni Potopul. Tot aici sunt descrise și piramidele din Egipt, deși nu reiese nicio legătură între Enoh și construirea lor: „Și am mers de acolo spre mijlocul Pământului, și am văzut un loc binecuvântat, în care se găseau pomi cu crengi verzi și înflorite. Acolo am văzut un munte sfânt iar sub munte, spre răsărit, se găsea o apă curgătoare ce se vărsa spre miazăzi. Și am văzut către răsărit un alt munte mai înalt decât acesta, și între ei se găsea o vale adâncă și îngustă, și aici de asemenea era o apă ce se vărsa pe sub munte. Și în partea de apus se mai afla un munte, la o înălțime mai mică decât primul, și o vale adâncă și uscată se afla între aceștia și o altă vale adâncă și uscată se afla la marginile celor trei munți. Și toate văile erau adânci și înguste, formate din pietre tari, și nu aveau copaci asupra lor” (26:1-5). Întrebând care este menirea acelui tărâm, lui Enoh i s-a răspuns că „este pentru cei care au fost blestemați pe vecie; aici se vor aduna toți cei blestemați care au rostit cu buzele lor cuvinte rușinoase împotriva Domnului și au batjocorit slava sa” (27:2). Deși nu se specifică în text, putem bănui că este vorba despre platoul Gizeh. Marea Piramidă este construită la intersecția dintre cele mai lungi linii latitudinale și longitudinale, ceea ce poate fi considerat „mijlocul Pământului”. Cei trei munți „sfinți”, pe lângă care se găsea o apă curgătoare, sunt cele trei piramide, aflate în apropierea Nilului. Enoh descrie „muntele” de la răsărit ca fiind cel mai înalt, în timp ce, la Gizeh, Marea Piramidă este cea estică. Cel mai mic „munte” văzut de Enoh era cel de la apus, întocmai cum pe platoul Gizeh piramida vestică este cea mai mică dintre cele trei. Din Cartea lui Enoh reiese nu că i s-au arătat piramidele de la Gizeh, ci planurile lor (probabil o proiecție tridimensională), care să-l ajute să le construiască.

Miturile sumeriene, egiptene, ebraice și babiloniene ne pot ajuta să aflăm misiunea exactă a lui Enoh. Se spune că a fost trimis pentru a civiliza omenirea, însă nu ni se relevă domeniul din care făceau parte informațiile pe care le-a transmis oamenilor. Însă putem afla și acest lucru. Facerea 4:26 afirmă că în timpul lui Enos, cel de-al treilea patriarh din neamul lui Seth, „au început oamenii a chema numele Domnului Dumnezeu”, adică atunci au început să se roage, cu alte cuvinte atunci a apărut religia. Însă în linia genealogică a lui Cain, al treilea patriarh este Enoh, un nume aproape identic cu Enos. Pe Enoh din linia lui Seth l-am identificat cu regele sumerian Enmenduranna, care le-a adus oamenilor arta divinației, fiind considerat strămoșul tuturor preoților. De asemenea, Enoh era și al doilea Thoth al egiptenilor, despre care se spunea că a inventat religia. Prin urmare, Enoh este fondatorul religiei primordiale, redactorii Bibliei încercând să ascundă acest lucru în spatele personajului Enos. În acele vremuri, religia era mult diferită de cele de astăzi. Preoții se îndeletniceau nu doar cu medierea între oameni și zei, ci și cu astrologia, astronomia, magia și medicina. Dacă magia ajuta preoții să comunice cu divinitățile, și studiul planetelor se afla într-o strânsă legătura cu religia, oamenii acelor timpuri echivalându-și zeii cu corpurile cerești, obicei care s-a păstrat până nu demult. Planetele poartă și astăzi numele unor zeități din mitologia greco-romană. Lucru absolut firesc, de altfel: oamenii își vedeau zeii coborând din cer; cum tot ce puteau vedea pe cer erau stelele și planetele, logica le-a spus că zeii erau respectivele corpuri cerești. Din Cartea lui Enoh reiese că acesta a fost inițiat în tainele astronomiei și astrologiei. În plus, aici este evidentă și legătura dintre studiul astrelor și religie, Enoh comparând îngerii cu stelele, pe cei decăzuți numindu-i „stele căzătoare”. Până și arheologia confirmă apariția religiei în timpul vieții lui Enoh. Conform listelor regilor sumerieni, păstrate pe tăblițe de lut și în cartea preotului Berossus, Enoh a trăit între anii 253.200 și 188.400 î.Hr. Arheologii au descoperit că în această perioadă (mai exact în jurul anului 223.000 î.Hr.) au avut loc primele ritualuri ceremoniale funerare în Europa și Asia Mică. Se pare că apariția religiei a fost pregătită încă de la apariția omului, după cum consideră din ce în ce mai mulți oameni de știință. Cercetătorii de la Universitatea Yale susțin că credințele religioase, ca parte a naturii umane, se află adânc întipărite în creierul uman, totul fiind programat genetic înca de la apariția noastră ca specie. Iar în cartea Why God won’t go away („De ce Dumnezeu nu va dispărea”) din 2001, Andrew Newberg și Eugene d’Aquili afirmau: „creierul uman a fost configurat din punct de vedere genetic să încurajeze credința religioasă”. Prin urmare, misiunea lui Enoh de a implementa oamenilor o primă religie a fost floare la ureche.

Capitolul 83 al Cărții lui Enoh relatează că acesta a avut două contacte cu zeii înainte de a se căsători: primul a fost atunci când l-a anunțat pe Anu de faptele Veghetorilor, după care a fost inițiat în diferite taine ale cerului. Al doilea, în care i s-a arătat Potopul, a avut loc cu puțin timp înainte de a-și alege o soție. Prin urmare, după ce a fost instruit o bună bucată de timp, a fost lăsat pe Pământ pentru a-și începe misiunea de civilizare a oamenilor. Putem presupune că momentul în care s-a căsătorit coincide cu cel în care și-a început misiunea; atunci a terminat cu plimbările printre zei și s-a stabilit printre oameni, aducându-le acestora religia. Biblia spune că Enoh avea 165 de ani când i s-a născut primul fiu, Matusalem. Nașterea primului copil a avut loc la scurt timp după căsătorie sau după începutul misiunii sale religioase. Tot Biblia afirmă că „de toate, zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani”, în timp ce, conform listei regilor sumerieni, el a domnit 64.800 de ani. În urma acestor date, rezultă că unui an biblic îi corespund 177,53 ani ai sumerienilor. Dacă Enoh și-a început domnia în 253.200 î.Hr., nașterea fiului său și începutul misiunii sale religioase au avut loc după 165 de ani biblici (29.293,15 ani), adică în anul 223.906 î.Hr. Iar arheologii susțin că în jurul anului 223.000 î.Hr. au apărut primele ritualuri ceremoniale funerare, ceea ce confirmă povestea lui Enoh.

Sintetizând toate datele acumulate până acum despre el, putem concluziona că a fost un semizeu creat de Enki, al șaptelea dintre cei zece regi ai Pământului de dinaintea Potopului. Le-a adus oamenilor religia, el însuși fiind Marele Preot al lui Marduk, în acea vreme considerat zeul Soare. Era dotat cu o înțelepciune ieșită din comun, „un om al adevărului”, cinstit și neprihănit, un adevărat „model pentru oameni”. L-a anunțat pe Anu de faptele Veghetorilor apoi, cu puțin timp înainte de Potop, a construit piramidele de la Gizeh, fiind luat ulterior de pe Pământ și primit în rândurile zeilor, acordându-i-se nemurirea. A devenit scribul și mesagerul lui Marduk, mâna sa dreaptă și moștenitorul acestuia. A fost numit Enoh, Enmenduranna, Euedorachos, Utuabzu, Adapa, Agastya, Ku, Elasippos, Idris, Saurid, Djehuty, Thoth, Hermes Trismegistus, Nabu și Metatron. Însă cel mai cunoscut nume al său provine tot din scripturile evreiești: Solomon.

Conform literaturii ebraice, arabe și persane, Solomon a fost regele Israelului între anii 970 și 931 î.Hr. Moștenind un imperiu puternic de la tatăl său, David, Solomon a fost și înzestrat de Dumnezeul său cu înțelepciune și bogăție. „Solomon a întrecut pe toţi regii pământului în bogăţie şi înţelepciune. Şi toţi regii ţărilor căutau să vadă pe Solomon, ca să-i asculte înţelepciunea pe care i-o pusese Dumnezeu în inima lui”, relatează Cartea a doua a Cronicilor (9:22-23). Anual, Solomon primea tribut 666 de talanți de aur (Cartea a doua a Cronicilor 9:14). A avut trei sute de amante și șapte sute de soții moabite, amonite, edomite, sidoniene și hitite, ba chiar s-a însurat și cu fiica regelui Egiptului. Singura dintre soții căreia i se menționează numele este amonita Naama, care i l-a născut lui Solomon pe Roboam, cel care a moștenit tronul imperiului. Manuscrisul etiopian Kebra Nagast povestește că regina din Saaba i-a născut un fiu lui Solomon, pe Menelik I, care a devenit „regele regilor Etiopiei”. Pentru zeul său, Solomon a construit un mare templu și, alături de acesta, o casă pentru el și una pentru soția sa egipteană. Pentru aceste construcții, regele a angajat 150.000 de lucrători și 3.600 de supraveghetori. Testamentul lui Solomon spune că, pe lângă oameni, regele a folosit și demoni pentru construcția templului. A reușit să controleze demonii datorită unui inel magic, pe care i l-a oferit Yahweh, inscripționat cu o stea cu șase raze. Conform manuscriselor Clavis Salomonis („Cheia lui Solomon”), Clavicula Salomonis Regis („Cheile mai mici ale lui Solomon”), Testamentul lui Solomon sau povestea arabă O mie și una de nopți, regele Solomon obișnuia, cu ajutorul acelui inel, să captureze demoni. Toate aceste contacte cu entitățile malefice (sau influența soțiilor sale, după părerea Bibliei) au dus la un rezultat neașteptat: „a început Solomon să slujească Astartei, zeiţa Sidonienilor, şi lui Moloh, idolul Amoniţilor” (Cartea a treia a regilor 11:5). Iar „timpul domniei lui Solomon în Ierusalim peste tot Israelul a fost de patruzeci de ani” (Cartea a treia a regilor 11:42). I s-au atribuit o mulțime de scrieri, cum ar fi Cântecul lui Solomon, Testamentul lui Solomon, Cartea înțelepciunii lui Solomon, Cartea Proverbelor, Eccleziastul, Cheia lui Solomon și Cheile mai mici ale lui Solomon.

Povestea lui Solomon pare o pură invenție, deoarece nu există nici măcar o singură dovadă că ar fi existat vreodată un mare imperiu israelit, aşa cum vor să ne facă să credem redactorii Vechiului Testament. Numele lui Solomon și al tatălui său, David, nu figurează în niciun text contemporan extrabiblic şi nicio descoperire arheologică nu permite acreditarea existenţei lor. Înţelepciunea cu care se presupune că Solomon a fost înzestrat se pare că nu era cunoscută popoarelor vecine contemporane. Conform descoperirilor arheologice, în secolul al zecelea î.Hr., perioada în care se presupune că a domnit Solomon, nu existau în Israel nici monumente, nici scrisul. Prin urmare nu a existat nici Marele Templu al lui Yahweh, arheologii negăsind nici măcar o singură dovadă a existenței sale. După cum ne relevă istoria, multe dintre faptele lui Solomon au fost „împrumutate” de la faraonul egiptean Amenhotep al III-lea, tatăl lui Akhenaton. În Biblie, tatăl lui Solomon a creat imperiul israelit iar el a menţinut relaţiile diplomatice. În realitate, tatăl lui Amenhotep al III-lea a creat imperiul egiptean iar el a menţinut relaţiile diplomatice. Se spune că Solomon s-a căsătorit cu multe prinţese; Amenhotep al III-lea a făcut acelaşi lucru, căsătorindu-se cu două prinţese din Siria, două din Mitanni, două din Babilon şi una din Arzawa. Solomon s-a închinat la Astarte şi Moloch la bătrâneţe; Amenhotep al III-lea a primit la bătrâneţe o statuie a lui Iştar (Astarte) de la regele Tuşratta din Mitanni, pentru a se vindeca de durerile de dinţi. Solomon a schimbat organizarea militară, introducând carele de luptă ca armă esenţială; Amenhotep al III-lea a organizat carele de luptă ca unitate separată de război. Solomon a unit Israelul cu alte părţi ale imperiului, având doisprezece ispravnici; Amenhotep al III-lea a organizat imperiul egiptean în douăsprezece secţiuni administrative. În timpul domniei lui Solomon, imperiul israelit a devenit tot mai fragil, au apărut probleme în sudul Palestinei şi în Edom, Rezon a cucerit Damascul iar influenţa lui Solomon s-a diminuat în Siria. În timpul domniei lui Amenhotep al III-lea, imperiul egiptean a devenit tot mai fragil, au apărut rebeliuni în sudul Palestinei şi în Edom, influenţa sa a scăzut în Siria iar regele hitit Suppiluliuma a ameninţat nordul Siriei, inclusiv Damascul. Solomon i-a dat lui Hiram, regele din Tir, douăzeci de cetăţi din pământul Galileei; Amenhotep al III-lea i-a dăruit lui Abimilichi oraşele Tir, Huzu şi Zerbitu din Galileea. Solomon a construit oraşe pentru provizii şi garnizoane şi a reconstruit oraşele Haţor, Meggido, Ghezer, Milo, Bet-Horonul de Jos, Balat şi Tadmor; Amenhotep al III-lea a reconstruit Haţor, Meggido, Ghezer, Milo, Bet-Şean şi Lachiş. Solomon a construit zidul Ierusalimului, Marele Templu, un palat pentru el și unul pentru soția sa egipteană; Amenhotep al III-lea şi-a construit un palat la Teba şi temple în aproape toate oraşele din Canaan unde avea garnizoane.

Dacă aceste fapte ale lui Solomon au fost copiate de la faraonul Amenhotep al III-lea, cele mai importante sunt de fapt ale lui Enoh. El a fost un rege puternic și foarte înțelept, căruia i s-au atribuit o mulțime de scrieri. În Mitul lui Adapa, Enoh / Adapa era Mare Preot în templul din Eridu, orașul lui Enki. Capitala lui Solomon era Ierusalim, care înseamnă „orașul lui Shalim”, acesta fiind un zeu canaanian identificat cu planeta Venus, fiu al zeului suprem El, care nu poate fi decât sumerianul Enki. Se spune că Solomon a domnit timp de 40 de ani iar demonul Sakhr a condus țara timp de 40 de zile (sau 40 de ani conform altor surse) în locul lui, după ce i-a furat inelul magic, 40 fiind numărul lui Enki în Mesopotamia, simbolizând titlul său de Mare Prinț. Solomon a construit templul lui Yahweh în șapte ani, iar Enoh a fost al șaptelea conducător al lumii de dinaintea Potopului. În Cartea a doua a Cronicilor, „Solomon a numărat pe toţi străinii care se aflau atunci în pământul lui Israel, afară de numărătoarea pe care o făcuse David, tatăl său, şi s-au găsit o sută cincizeci şi trei de mii şase sute inşi” (2:17), pe care Solomon i-a angajat să construiască templul lui Yahweh. În realitate, 153.600 reprezintă numărul anilor în care tabăra lui Anu și Enlil a condus Pământul înainte de Potop, din totalul de 432.000 de ani, ei fiind „străinii care se aflau atunci în pământul lui Israel”. Dacă în Egipt Enoh era al doilea Thoth, fiul zeului creator Thoth, tatăl lui Solomon este David, scris în ebraică „dwd”, care în egipteană se transformă în „tht” sau Thoth. În plus, cele mai importante fapte ale biblicului David sunt copiate după cele ale faraonului Tuthmosis al IV-lea, care conține numele aceluiași zeu Thoth. Solomon și-a părăsit zeul pentru a se închina lui Moloh și Astarte. Cum aceste divinități sunt Marduk și Iștar ai babilonienilor, copiii lui Enki, povestea lui Solomon o confirmă pe cea a lui Enoh care, inițial a fost Marele Preot al lui Enki, devenind mai târziu adeptul lui Marduk. În acea vreme, Marduk era zeul Soare, fiind cunoscut în Sumer sub numele Utu, iar în Akkad și Babilon ca Șamaș. Dacă Utuabzu conține numele zeului-Soare, Enmenduranna era regele principalului centru de cult al lui Utu / Marduk și Marele Preot al acestuia, cei 365 de ani ai lui Enoh reprezintă numărul de zile dintr-un an solar iar Thoth a creat anul solar de 365 de zile și a scris 36.525 de cărți, și numele lui Solomon conține referiri la același astru al zilei. Prima parte a numelui, „sol”, înseamnă „soare” în limba latină. A doua, „om”, este silaba sacră în hinduism, ce simbolizează manifestarea materială a zeului suprem. Însă pentru înțeleptul Swami Sankarananda reprezintă Soarele, același lucru reieșind și din Aitareya Brahmana, unde „om” este obiectul care strălucește și iluminează. A treia parte a numelui lui Solomon, „on”, este numele dat de evrei orașului Soarelui din Egipt, numit Annu de egipteni și Heliopolis de greci. În plus, să nu uităm că dumnezeul lui Solomon, Yahweh, este același Marduk, fiul lui Enki.

Arheologii nu au găsit nici măcar o singură dovadă a existenței Marelui Templu construit de Solomon. Ba, dimpotrivă, au stabilit că în secolul al zecelea, atunci când se presupune că a domnit acesta, în Israel nu existau monumente. Prin urmare, cele trei mari clădiri construite de el, templul lui Yahweh, palatul său și cel al soției sale egiptene reprezintă altceva. Dacă Solomon este într-adevăr Enoh, atunci construcțiile sale nu trebuie căutate în Israel ci în Egipt, acolo unde se spune că a ridicat cele mai impresionante clădiri din lume: piramidele de la Gizeh. În Biblie, Solomon a construit întîi palatul său și templul lui Yahweh, palatul soției sale egiptene fiind ridicat după terminarea primelor două. Cronicarii egipteni și arabi susțin că, la Gizeh, cele două piramide mari au fost construite primele, cea de-a treia, cea mai mică, fiind înălțată mai târziu. În Biblie, templul lui Yahweh și palatul lui Solomon au fost construite în douăzeci de ani. Istoricul Herodot scria că Marea Piramidă a fost ridicată în douăzeci de ani de către o sută de mii de lucrători. În Vechiul Testament, templul lui Yahweh a fost construit de 153.600 de oameni, care reprezintă numărul anilor în care tabăra lui Anu și Enlil a condus Pământul. Cartea a doua a Cronicilor susține că în templul lui Yahweh și în palatul lui Solomon au fost construite scări dintr-un „lemn roșu”, un material cum „nu se mai văzuse niciodată înainte în ţara lui Iuda” (9:11), ce amintesc de coridoarele Marii Piramide. Camera principală a templului lui Solomon, numită „Sfânta Sfintelor”, avea lungimea de douăzeci de coți. Aici a adus regele „doi heruvimi săpaţi în lemn şi i-a ferecat cu aur”, iar „aripile heruvimilor aveau în lungime douăzeci de coţi: o aripă de cinci coţi atingea peretele templului, iar cealaltă aripă de cinci coţi atingea aripa celuilalt heruvim” (Cartea a doua a Cronicilor 3:11). Camera Regelui din Marea Piramidă are lungimea de 19,99 coți, fiind identică cu cea a „Sfintei Sfintelor” din templul lui Yahweh. În această „Sfântă a Sfintelor”, Solomon a adus Chivotul Legământului, care are aceleași dimensiuni ca sarcofagul de granit din Camera Regelui. În templul lui Yahweh, Solomon a făcut un „jertfelnic de aramă, lung de douăzeci de coți, lat de douăzeci de coţi, înalt de zece coţi” (Cartea a doua a Cronicilor 4:1). Cartea lui Isaia indică locația acelui jertfelnic, susținând că „în ziua aceea, va fi un jertfelnic în mijlocul pământului Egiptului şi un stâlp de pomenire la hotarul lui, pentru Domnul. Acesta va fi un semn şi o mărturie pentru Domnul Savaot în pământul Egiptului. Când vor striga către Domnul în strâmtorările lor, atunci El le va trimite un mântuitor şi un răzbunător care-i va mântui. Domnul se va face ştiut în Egipt şi Egiptenii vor cunoaşte pe Domnul în ziua aceea” (19:19-21), ceea ce confirmă localizarea templului lui Solomon în Egipt. Despre Marele Templu ca jertfelnic vorbește și Yahweh, atunci când îi spune lui Solomon: „mi-am ales locul acesta să fie templu pentru aducerea de jertfe” (Cartea a doua a Cronicilor 7:12). În afara celor doi heruvimi din „Sfânta Sfintelor”, constructorii templului „au făcut o perdea de torturi purpurii, stacojii şi albastre şi de vison, iar pe ea a închipuit heruvimi” (Cartea a doua a Cronicilor 3:14) iar Solomon „pe pereţi a sculptat chipuri de heruvimi” (3:7). Cum heruvimii evreilor erau numiți sfincși de către greci, nu putem să nu îl remarcăm pe cel mai celebru dintre ei, aflat lângă piramide: Marele Sfinx de la Gizeh.

Cronicarul arab Al-Massudi relata că, în anul 820, când oamenii califului Al-Maamun au intrat în Marea Piramidă, au găsit două statui ale căror dimensiuni erau mai mari decât cele ale unui om. Prima, cioplită din piatră neagră, înfățișa un războinic cu o armă în mână. A doua, realizată din piatră albă, reprezenta o femeie care, la rândul ei, ținea în mână o armă. Între cele două statui se afla un vas închis ermetic, făcut dintr-un cristal roșu. Arabii au luat statuile și toate celelalte obiecte descoperite în piramidă, pe care califul le-a ascuns într-un muzeu secret „unde a ferecat cu strășnicie obiectele acelea, care nu fuseseră făurite de mâna vreunui om”. Vechiul Testament confirmă în mod repetat existența, în diferite perioade de timp, a două statui în templul lui Yahweh, asemănătoare cu cele din Marea Piramidă. Regele Manase „a făcut un idol cioplit şi l-a aşezat în templul lui Yahweh” (Cartea a doua a Cronicilor 33:7); „după aceea chipul Aşerei pe care îl făcuse l-a aşezat în casa despre care Yahweh îi zisese lui David şi lui Solomon, fiul lui: «În casa aceasta şi în Ierusalim, pe care l-am ales din toate seminţiile lui Israel, voi pune numele Meu pe vecie»” (Cartea a patra a Regilor 21:7); „a făcut Ahab şi o Aşeră (stâlp făcut din lemn, sfinţit în cinstea zeiţei Astarte), încât Ahab, mai mult decât toţi regii lui Israel, care au fost înaintea lui, a săvârşit fărădelegi, prin care a mâniat pe Domnul Dumnezeul lui Israel şi şi-a pierdut sufletul său” (Cartea a treia a Regilor 16:33); regele Asa „a lipsit chiar pe mama lui, Ana, de numele de regină, pentru că ea făcuse un chip turnat Astartei. Aşa a sfărâmat Asa chipul cel turnat al Astartei arzându-l pe prundul pârâului Chedron” (Cartea a treia a Regilor 15:13); „atunci au scos Aşera din templul lui Yahweh afară din Ierusalim, la pârâul Chedron, au ars-o la pârâul Chedron şi au făcut-o praf; şi praful l-au aruncat asupra cimitirului obştesc al poporului” (Cartea a patra a Regilor 23:6); „apoi regele a poruncit lui Hilchia arhiereul, preoţilor de mâna a doua şi celor ce stăteau de strajă la prag, să scoată din templul lui Yahweh toate lucrurile făcute pentru Baal, pentru Astarte şi pentru toată oştirea cerului şi să le ardă afară din Ierusalim, în valea Chedronului, iar cenuşa lor să o ducă la Betel” (Cartea a patra a Regilor 23:4); „aşa a fost ispăşită fărădelegea lui Iacov, şi acesta este rodul iertării păcatului său. El a sfărâmat în bucăţi toate pietrele jertfelnicului, ca nişte pietre de var; dumbrăvile Astartei şi stâlpii soarelui nu se vor mai ridica” (Isaia 27:9). Cine erau acei „idoli” din Marea Piramidă? Răspunsul îl găsim în Cartea a treia a Regilor 11:5: „și a început Solomon să slujească Astartei, zeiţa Sidonienilor, şi lui Moloh, idolul Amoniţilor”. Statuile din templul lui Yahweh sau Marea Piramidă îi reprezintă pe zeii lui Solomon, Yahweh / Marduk și Iștar, sora și consoarta acestuia. Dacă personajele din sculpturile descoperite de oamenii lui Al-Maamun erau înarmate, la fel era reprezentat și Yahweh, după cum reiese din Isaia 27:1: „în ziua aceea Domnul se va năpusti cu sabia sa grea, mare şi puternică, asupra leviatanului, a şarpelui care fuge, asupra leviatanului, a şarpelui încolăcit, şi va omorî balaurul cel din Nil”, pasaj în care se remarcă o nouă referire la Egipt. De altfel, mai mulți cercetători au ajuns la concluzia că religia evreilor a fost mult timp politeistă, Yahweh fiind venerat alături de soția sa, Așera, până la întoarcerea din exilul babilonian, când s-a adoptat monoteismul. În sprijinul acestei teorii s-a descoperit în deșertul Sinai o inscripție ceramică din secolul al VIII-lea î.Hr., în care autorul cerea binecuvantarea lui „Yahweh și a lui Așerah a lui”. Chiar dacă acea inscripție a „dispărut”, au fost descoperite multe altele asemănătoare.

Așa-zisul templu al lui Yahweh, construit de Solomon, nu poate fi decât Marea Piramidă din Egipt. Biblia îl descrie ca pe un monument magnific și etern: „O, Israele! Cât este de mare templul lui Yahweh şi cît de întins locul stăpânirii Lui!” (Baruh 3:24); „Iar de templul acesta înalt va rămâne uimit tot cel ce va trece pe lângă el” (Cartea a doua a Cronicilor 7:21); „Şi a zidit locaşul Său cel sfânt, ca înălţimea cerului; pe Pământ l-a întemeiat pe el în veac” (Psalmul 77:75); „Iar eu am zidit templul, ca să locuieşti tu, Cel Sfânt, şi locaş unde să petreci tu în veci” (Cartea a doua a Cronicilor 6:2); „Căci am ales acum şi am sfinţit templul acesta, pentru ca să fie numele meu acolo în veci; şi ochii mei şi inima mea să fie acolo în toate zilele” (Cartea a doua a Cronicilor 7:16). Dacă ar fi vorba despre o construcție în Israel, din care nu a rămas nici măcar cea mai mică urmă, ar contrazice ideea de eternitate despre care vorbește Vechiul Testament. Însă aceasta se potrivește Marii Piramide, cea mai veche dintre cele șapte minuni ale lumii și singura care a supraviețuit până astăzi, a cărei existență pare a fi veșnică. Cronicarii arabi considerau piramidele de la Gizeh mormintele zeului Thoth și ale copiilor săi, iar Solomon prezintă o idee asemănătoare în Vechiul Testament, atunci când îl cheamă pe Yahweh în marele său templu: „și acum, Doamne Dumnezeule, scoală-te şi vino la locul de odihnă al tău” (Cartea a doua a Cronicilor 6:41). Dacă Marea Piramidă este templul lui Yahweh, astfel se explică prezența constantă a evreilor în Egipt, după relatările Bibliei: sosit din Sumer, Avraam s-a dus întâi în Egipt, abia apoi în Canaan, tărâmul făgăduit de zeul său; Iosif a ajuns în Egipt, unde și-a adus toată familia; de frica asirienilor și babilonienilor, mulți evrei au fugit în Egipt, la fel ca Iosif, Maria și pruncul Iisus câteva secole mai târziu; după întoarcerea din exilul babilonian, o mare parte dintre evrei s-a îndreptat către Egipt, stabilindu-se în Alexandria, acolo unde 72 de învățați au tradus mai târziu scripturile evreiești în limba greacă. În 1897 existau peste 25.000 de evrei în Egipt, cei mai mulți dintre ei trăind în orașele Cairo (lângă Marea Piramidă) și Alexandria; în 1937, numărul evreilor ajunsese la 63.500. Abia în 1956 guvernul egiptean a reușit să expulzeze 25.000 de evrei iar în 1967, după Războiul de Șase Zile, numărul evreilor din Egipt a scăzut la 2.500. După ce evreilor rămași în Egipt li s-a permis să părăsească țara în anii 70, comunitatea evreiască s-a diminuat la câteva familii. Însă în 1979 evreii și-au recuperat drepturile, în urma acordului de pace de la Camp David dintre Israel și Egipt. În prezent, comunitatea evreiască din Egipt aproape a dispărut, fiind formată din aproximativ două sute de persoane.

Adunând toate aceste informații, putem stabili adevărata poveste a lui Enoh. Născut cu 253.200 de ani înaintea erei noastre dintr-un zeu și o pământeană, Enoh l-a slujit pe Enki în Eridu. Dotat de către zeul său cu înțelepciune mult superioară celorlalți muritori, a fost pregătit în diferite domenii, pentru a le preda oamenilor. Însă, nemulțumit de haosul pe care îl creaseră învățăturile Veghetorilor, Enoh a găsit o metodă de a-l înștiința pe Anu ce se întâmplă pe Pământ. Împăratul i-a promis că Veghetorii și semizeii vor fi pedepsiți, iar omenirea va avea parte de o nouă epocă de aur: „Pământul va fi curățit de toată murdăria, de toată păcătoșenia, de toată suferința și de toată pedeapsa, și nu le voi mai trimite niciodată peste acesta cât vor dura neamurile și în veci. Și în acele zile voi deschide tainițele binecuvântării care se găsesc în cer, pentru a le răspândi pe Pământ asupra muncii și lucrului copiilor oamenilor. Iar adevărul și pacea vor lucra împreună câte zile va avea lumea și cât vor dăinui neamurile oamenilor” (Cartea lui Enoh 10:21, 11:1-2). La scurt timp după această întâmplare, Marduk, fiul lui Enki, i-a arătat lui Enoh adevăratul plan al lui Anu, de a distruge Pământul și toate ființele care îl locuiesc: „cerul s-a prăbușit și a căzut pe Pământ (…) Pământul a fost înghițit într-o mare genune, și munții erau agățați deasupra munților, colinele se cufundau în coline și copacii erau rupți și aruncați în genune unde se duceau până la fund” (Cartea lui Enoh 83:3-4); „Pământul s-a întors pe dos cu tot cu locuitorii săi, îngroziţi, oamenii au fugit care încotro, stelele cădeau, se loveau unele de altele făcând un zgomot asurzitor” (Ştiri despre Egipt şi minunile sale). Aflând aceste lucruri, Enoh a fost profund dezamăgit de zeul căruia i-a oferit loialitatea sa. În afara faptului că nu l-a recompensat în vreun fel, împăratul l-a și mințit, plănuind să îl distrugă împreună cu toți ceilalți oameni. Dându-și seama că a greșit trădându-i pe Veghetori, Enoh a hotărât să îl slujească pe cel care i-a arătat adevărul. Marduk l-a însărcinat cu o misiune: să creeze religia, pentru a-și asigura loialitatea oamenilor în războiul ce urma. Ba chiar i-a mărturisit că el, nu Enki, este adevăratul său tată. I-a oferit lui Enoh funcția de Mare Preot dar și tronul Pământului, înscăunându-l în cetatea Sippar, care astfel a devenit noua capitală a lumii. În plus, i-a oferit un inel „magic”, cu care putea controla „demonii”. În realitate nu era vorba despre magie. Inelul ce avea gravat o stea cu șase colțuri (simbolul lui Marduk), îl recunoștea pe posesorul său ca fiind trimisul lui Marduk, mâna sa dreaptă și locțiitorul său pe Pământ, dându-i astfel puterea de a controla „demonii” (Veghetorii și semizeii). Enoh și-a început misiunea încredințată de tatăl său divin prin anul 223.906 î.Hr. Mai târziu, la ordinul lui Marduk, Enoh a  construit piramidele de la Gizeh și, înainte de Potop, a fost luat dintre oameni și primit în rândurile zeilor, acordându-i-se nemurirea. A devenit scribul și mesagerul lui Marduk, dar și moștenitorul acestuia. Ba chiar a jucat un rol foarte important în cel de-al doilea mare război al zeilor.

5. Zeii egiptenilor

„O, Egipt! Egipt! Din știința ta nu vor rămâne decât legende, care vor părea incredibile generațiilor de mai târziu.” – Lucius Apuleius

Conform teoriei oficiale, civilizația egipteană este a doua apărută în lume, după cea sumeriană. În jurul anului 3.100 î.e.n., Men / Menes sau Narmer a unificat Egiptul Inferior cu cel Superior, devenind primul faraon al întregii țări și, bineînțeles, întemeietorul primei dinastii. Cercetătorii, în special egiptologii, se încăpățânează să ignore ceea ce egiptenii antici ne-au transmis prin mai multe surse, cum ar fi scrierile preotului Manetho, ale istoricului grec Herodot, Papirusul Torino sau Piatra Palermo: până la unificarea Egiptului de către primul faraon, țara a fost condusă de două dinastii de zei, una de semizei și una tranzitorie umană.

Despre religia egiptenilor, istoricul Plutarh spunea că este o ştiinţă întunecată şi enigmatică. Egiptenii îşi numeau zeii „ntr”, adică „neteru” sau „neter” la masculin şi „netert” la feminin, cuvinte ce au fost traduse în mod convenţional de către egiptologi prin „zei” şi „zeiţe”. Însă, în egipteana veche, „neter” înseamnă „gardian” sau, cu alte cuvinte, „veghetor”, un nume identic cu „igigi” al sumerienilor. Fiecare oraș important avea propriii „ntr” și mituri, însă zeii erau doar în aparență diferiți. Este posibil ca numele lor să provină din cel al lui Anșar, tatăl lui Anu în miturile akkadiene. Cum numele lui Anșar se scria „nșr” (în limbile semitice nu se scriu vocalele, ci doar consoanele), iar litera egipteană „ț” este echivalentă cu semiticul „ș”, Anșar devine în hieroglifele egiptene „nțr”, care a fost transformat apoi în „ntr” și citit…

Continuarea aici.

Şarpele

„Eu ştiu, o Arjuna, fiinţele care au fost, care sunt şi care vor fi; pe mine însă nu mă ştie nimeni.” – Krşna (Bhagavad-Gita 7:26)

Dacă au fost într-adevăr exilaţi aici primii locuitori ai Terrei, cine era conducătorul lor? În creştinism este numit Lucifer („aducătorul luminii”), epitet ce se referă la strălucirea minţii sale şi la lumina adusă prin înţelepciune. A fost identificat cu cea mai strălucitoare stea de pe cer, Luceafărul sau planeta Venus. Lucifer era primul înger (primul fiu al lui Dumnezeu), cel mai inteligent, frumos şi mândru dintre toţi. A încercat să-şi detroneze tatăl şi, pentru asta, s-a luptat cu fratele său mai mic, Mîkhā’ēl („cel ce este ca zeul suprem”). A fost învins şi aruncat pe Pământ, împreună cu cei care i-au fost alături. Ajuns pe Terra, el s-a transformat în Satan („adversarul”), o creatură hidoasă ce conduce lumea subterană. El este şarpele care a convins-o pe Eva să mănânce din fructul oprit. Trebuie menţionat faptul că numele Lucifer se datorează unei interpretări greşite a Bibliei. În Isaia 14:4-17, profetul ce a dat numele capitolului îl descrie pe regele Babilonului ca pe un luceafăr de dimineaţă, căzut în ochii Domnului. Ieronim din Stridonul Dalmaţiei a tradus luceafărul de dimineaţă prin cuvântul lucifer, ce în latină înseamnă mai exact „purtătorul / aducătorul luminii”. Unii interpreţi ai Bibliei au ignorat faptul că Isaia se referea la regele Babilonului, înţelegând că este vorba despre Satan şi despre decăderea lui. Astfel, dintr-o eroare de interpretare, îngerul rebel s-a ales cu un nou nume: Lucifer. În capitolul biblic A doua epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru 1:19, cuvântul lucifer a fost tradus prin luceafăr, fără niciun fel de referire la Diavol. De fapt, în Noul Testament, diavolul este numit în multe feluri (Satan, diavol, adversar, inamic, acuzator, marele balaur, şarpele cel bătrân, Beelzebub, Belial), dar nici măcar o dată Lucifer. Deşi mulţi teologi şi exorcişti susţin că Lucifer şi Satan sunt entităţi diferite, părerea majorităţii rămâne aceea că este vorba despre aceeaşi persoană. De fapt nici n-ar conta prea mult, ţinând cont că niciunul dintre ele nu e numele real al căpeteniei îngerilor decăzuţi, ambele fiind doar epitete: Lucifer = „aducătorul luminii” iar Satan = „adversarul”. Trebuie menţionat şi faptul că Lucifer a fost identificat cu planeta Venus, cea mai strălucitoare stea de pe cer după Soare, mai ales cu luceafărul de dimineaţă. În Apocalipsa 22:16, evanghelistul Ioan îl identifică pe Iisus cu luceafărul de dimineaţă („Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, luceafărul de dimineaţă.”), ceea ce i-a făcut pe unii să creadă că Lucifer şi Iisus ar fi aceeaşi persoană. Ce legătură este între cei doi, vom vedea mai târziu. Profesorul Fohrer, alături de alţi cercetători, susţine că Lucifer era iniţial perceput ca o entitate pozitivă. Avea o poziţie de interior, plină de importanţă, fiind un fel de demnitar de stat scrupulos, care număra greşelile celor acuzaţi. El era acuzatorul sau procurorul în faţa judecătorului Dumnezeu. În capitolul 2 al Cărţii lui Zaharia din Vechiul Testament, Satan este un fel de procuror ceresc ce stă la dreapta Domnului şi aduce acuze preotului Iosua. În Cartea lui Iov, Satan face parte din consiliul lui Dumnezeu, unde contrazice, provoacă şi chiar pune pariu cu Domnul. Deşi exilat pe Pământ, în Vechiul Testament Satan se plimbă prin cer oricând pofteşte, îndeplinind în continuare poruncile conducătorului suprem. Pentru evreii din vechime s-a creat chiar o confuzie între cele două divinităţi. În Cartea a doua a Regilor 24:1, Dumnezeu îi cere lui David să facă recensământul populaţiei. Dar în Prima Carte a Cronicilor 21:1, Satan este cel care îi cere regelui acest lucru. Tocmai pentru a se evita această confuzie a fost necesară o diferenţiere clară între Dumnezeul evreilor şi Diavol. Înfluenţaţi de religia lui Zoroastru (cu care au făcut cunoştinţă în timpul robiei babiloniene), în care erau foarte clar delimitate divinităţile pozitive de cele negative, evreii l-au transformat pe Satan în inamicul Dumnezeului Yahweh. Cum Yahweh reprezenta binele absolut, Diavolul a fost nevoit să se mulţumească cu ce a rămas, adică răul absolut. Creştinismul a preluat ideea evreilor şi a mers mai departe, făcându-l pe bietul Satan responsabil pentru tot răul din lume. Imaginea Diavolului pe care o ştim astăzi a fost elaborată de Papa Grigorie I (590-604), folosindu-se de Pan al grecilor şi faunii germanici. Astfel, diavolul a căpătat corp de om, picioare şi coarne de ţap. De la nordicul Loki a moştenit culoarea neagră iar de la Thor duhoarea. Cuvântul grecesc diabolos, din care provine românescul diavol, este traducerea ebraicului stn sau satan. În concluzie, Lucifer, cel mai inteligent şi mai frumos dintre îngeri, a fost iniţial privit ca o entitate pozitivă, ce s-a transformat mai târziu într-una negativă. Era fiul cel mare al zeului suprem, pe care a încercat să îl detroneze. S-a luptat cu fratele său mai mic, a fost învins şi exilat pe Pământ. Mai târziu a adus oamenilor cunoaşterea (lucru simbolizat şi de numele său, „aducătorul luminii”), s-a transformat într-o creatură hidoasă şi a fost trimis în lumea subterană. Mai era numit Şarpele sau Marele Balaur, Adversarul, Inamicul, Înşelătorul, Marele Prinţ sau Diavolul. Dacă legenda exilului lui Lucifer se regăseşte şi în alte culturi, nu ar trebui să îl întâlnim şi pe el? Într-adevăr, ţinând cont de simbolurile lui şi de faptele din mituri, îl putem găsi ascuns sub o mulţime de nume şi de înfăţisări.

În mitologia evreiască nu există numele Lucifer. În schimb, în Talmud apare un alt înger, Samael, („zeul renumit”), care este privit atât ca entitate pozitivă, cât şi negativă. El este arhanghelul acuzator, seducător şi distrugător, patronul imperiului roman. Deşi face parte dintre îngerii decăzuţi, el îndeplineşte poruncile Dumnezeului Yahweh. În Cartea Secretă a lui Ioan, descoperită la Nag Hammadi în 1945, alte nume ale lui Samael sunt Yaldabaoth (creatorul oamenilor, arogantul conducător cu faţă de leu şi corp de şarpe) şi Saklas („nebunul”). Unii cercetători consideră că el este cel care s-a deghizat în şarpe şi a convins-o pe Eva să muşte din fructul pomului cunoaşterii. În Kabbalah, prima soţie a lui Adam, Lilith, a fost izgonită din Grădina Edenului din cauza nesupunerii ei. În deşert l-a întâlnit pe Samael, care a luat-o de soţie, împreună dând naştere unei sumedenii de monştri. Cum Samael era privit ca entitate pozitivă şi negativă, a fost exilat pe Pământ dar se plimba nestingherit prin cer, urmând ordinele tatălui ceresc, a ispitit-o pe Eva, are corp de şarpe şi principalul său rol este de acuzator, putem trage concluzia că el este Lucifer.

Tot în mitologia ebraică, în Cartea lui Enoh, 200 de îngeri, numiţi Veghetori, s-au împreunat cu pământencele, dând naştere unor uriaşi. Apoi le-au adus pământenilor calendarul, i-au învăţat scrierea, cum să ucidă, cum să-şi facă arme, cosmetice şi bijuterii, dar şi astrologie, astronomie, magie, medicină naturistă şi minerit. Conducătorul lor este numit Samîazâ în două capitole şi Azâzêl în reastul cărţii. Cum azaz înseamnă „rebeliune” sau „răzvrătire” iar el, ca substantiv comun, înseamnă „zeu”. Azazel se traduce corect „zeul răzvrătit” sau „zeul rebel”, un epitet care îl descrie perfect pe cel care s-a răzvrătit împotriva Dumnezeului său. La fel stau lucrurile şi în cazul lui Samîazâ, mai exact Shemyaza. Acest nume este compus din particulele shem („renume”) şi azaz („rebeliune” sau „răzvrătire”), traducerea cea mai corectă fiind „rebelul renumit”. Prin urmare, ţinând cont că ambele nume înseamnă acelaşi lucru, nu este vorba despre două căpetenii diferite ale Veghetorilor, aşa cum consideră mulţi cercetători, ci de două epitete ale aceluiaşi înger, cel numit „zeul răzvrătit” şi „rebelul renumit”. Iar cel mai renumit rebel, cel care s-a răzvrătit împotriva conducătorului său, este Lucifer al creştinilor. Veghetorii, simbolizaţi printr-un ochi, erau observatorii, supraveghetorii sau gardienii Pământului. Azazel era conducătorul acestora, prin urmare cea mai importantă zeitate-ochi sau cel mai important paznic. De altfel creştinismul l-a asociat pe Azazel cu ţapul, unul dintre simbolurile sumerianului Enki.

În Sumer, fiul cel mare al zeului suprem, An, se numea Enki. Find cel mai inteligent dintre zei, era considerat zeul înţelepciunii şi al inteligenţei. Deoarece reşedinţa lui era în Apsu (apa freatică, oceanul subteran), era considerat zeul apelor. A creat oamenii, ajutat de sora sa, Ninhursag, fiind considerat pentru acest lucru zeul creaţiei şi al fertilităţii. Le-a adus oamenilor cunoaşterea, legile şi ritualurile magice, i-a învăţat cum să construiască oraşe şi să crească animalele. Din acest motiv era cel mai important zeu pentru incantaţii, patronul preoţilor, cel care stăpânea la perfecţie magia şi avea capacitatea de a atribui o soartă, zeul meşteşugarilor şi al artelor. Ca zeu sapienţal era executantul proiectelor şi planurilor fratelui său mai mic, Enlil. Enki este cel care a scos Pământul de sub ape la sosirea sa aici şi tot el este cel care a salvat omenirea de Potop. Principalul său centru de cult era la Eridu (astăzi Tell Abu Shahrain, în Irak), considerat a fi cel mai vechi oraş din lume, numit în sumeriană Urudu sau Nunki („locul măreţ” ori „locul Prinţului”). Numele lui Enki înseamnă „stăpânul Pământului” dar poate fi interpretat şi ca „stăpânul dedesubtului”. Simbolurile sale includ capra, peştele (ce mai târziu au fost combinate într-o fiinţă cu partea superioară ca de ţap, iar cea inferioară ca de peşte), ţestoasa, toiagul cu cap de berbec, semiluna, tridentul, şarpele şi un vas din care se revarsă apa. Akkadienii şi babilonienii îl numeau Ea („casa apei”), iar numărul său sacru era 40 (corespondentul titlului de Mare Prinţ). În genealogia divină, Enki este fiul cel mare al lui An şi Nammu. Sora sa, Ningikuga (un epitet al lui Ninhursag), i-a dăruit o fiică, pe Ningal. Cu Ninhursag are mulţi alţi copii: Ninsar, Abu, Nintulla, Ninsutu, Ninkasi, Nanshe, Azimua, Ninti şi Enshag. Fiica sa, Ninsar, îi naşte o fată, pe Ninkurra. Cu aceasta, Enki are un alt copil, o fiică numită Uttu. Soţia sa este Damkina (numită şi Damgalnuna sau Ninki), cu care l-a avut pe Marduk. În unele texte la asiro-babilonieni era considerat tatăl zeiţei Iştar (Inanna la sumerieni). Pentru sumerieni, el a distrus reptilele uriaşe primordiale alături de tatăl său, An. Mai târziu, Enlil l-a înlocuit în mit pe An. Iar în Babilon, Marduk era cel care l-a ajutat pe Enki / Ea. În reliefurile asiro-babiloniene este întruchipat ca un bărbat înalt, purtând pe spate trupul unui peşte al cărui bot, larg deschis şi îndreptat spre cer, face corp comun cu capul personajului. Cu toate că era fiul cel mare al zeului suprem Anu, moştenitorul tronului ceresc era Enlil, fratele său mai mic, conducătorul Pământului. Deşi cei doi fraţi se certau mai mereu, mai ales în faţa adunărilor zeilor, nu s-au păstrat mituri care să indice lupte între ei. Din păcate, doar o foarte mică parte din mitologia sumeriană a ajuns până la noi. Numele Enki înseamnă „stăpânul Pământului”, dar nu avem niciun mit care să ne explice de ce zeul a primit acest nume. Din ce ştim noi astăzi, Enki nu a condus vreodată planeta noastră. Enlil era conducătorul Terrei iar tatăl lor, An, era conducătorul cerului. Dar dacă nu avem legende care să explice acest mister, nu înseamnă că ele nu au existat. Ci, pur şi simplu, că nu le-am descoperit încă. Cea mai logică variantă este că el a primit acest epitet, de „stăpân al Pământului”, după ce a ajuns pe planeta noastră. Titlu pe care l-a păstrat până la sosirea fratelui său, Enlil, care i-a luat locul, trimiţându-l în lumea subterană. Mai târziu, fiul cel mare al lui Enki, Martu (Marduk în babiloniană), zeul Soarelui, a preluat conducerea Terrei, înlocuindu-l pe Enlil. Nu ştim exact ce a cauzat această ascensiune a lui Marduk din miturile mesopotamiene, deoarece nu ne-a rămas decât poemul babilonian Enuma Eliş care să explice acest lucru. Dar cum Babilonul era oraşul lui Marduk, această legendă nu poate fi obiectivă. Ci, cel mai probabil, o invenţie a preoţilor babilonieni. În schimb, putem afla adevărul din miturile altor popoare.

Potrivit preotului babilonian Berossus, zeul Oannes a părut din apele Golfului Persic, unde se întorcea în fiecare noapte. El i-a învăţat pe oameni arta scrierii, diverse ştiinţe şi meşteşuguri (cum să-şi ridice case sau temple, folosindu-se de geometrie), cum să cultive pământul şi să culeagă roadele. Pe regele antediluvian Evedurahos l-a învăţat arta divinaţiei. Oannes avea trup de peşte cu două capete (unul uman sub cel de peşte), picioare omeneşti şi coadă. Descrierea lui Oannes este identică cu cea a lui Enki / Ea în reliefurile asiro-babilonieni. Faptul că Oannes locuia în apă şi le-a adus oamenilor cunoştinţele „zeilor” (scrierea, meşteşugurile, agricultura) ne indică aceeaşi entitate, pe Enki al sumerienilor.

În oraşele Ur şi Harran, Nanna era zeul Lunii şi al înţelepciunii. În sumeriană, numele său se scria de obicei Şeşki. Babilonienii şi akkadienii îl numeau Sin, derivat din Su’en. Cum în limba sumeriană silabele unui cuvânt se puteau schimba între ele, fără ca respectivul cuvânt să-şi schimbe înţelesul, Suen se mai scria Ensu sau Enzu. Iar Enzu, în sumeriană, înseamnă „domnul / stăpânul înţelepciunii”, unul dintre epitetele lui Nanna. Oraşul biblic Ierihon (Yeriho în ebraică) avea ca simbol luna şi îi era închinat lui Sin. Peninsula Sinai era teritoriul său, lucru observat şi din numele locului: ai în ebraică înseamnă „al meu”, după modelul Adonai („Domnul meu”). Prin urmare, Sinai se traduce „Sin al meu”. În Sumer era în strânsă legătură cu fertilitatea, în special a vitelor, deoarece secera lunii este asemănată cu coarnele. Numărul său era 30, adică numărul de zile necesare Lunii pentru o rotaţie completă în jurul Pământului. Printre epitetele lui se numără aşimbabbar („cel luminos”), amar („viţel”), ma.gur („barcă”) şi amar.ban.da.en.lil.a („viţeluşul lui Enlil”), ultimile trei făcând în mod evident aluzie la forma de seceră a lunii noi, care aminteşte de nişte coarne sau de bărcile zvelte de trestie. Nanna / Sin era un important zeu oracol şi vindecător. Copiii săi erau Utu / Şamaş şi Inanna / Iştar, alături de care făcea parte din triada supremă babiloniană. Deşi era un zeu popular, fiindu-i adresate multe rugăciuni, Sin nu joacă niciun rol în mitologia babiloniană. Miturile mesopotamiene îl consideră pe Nanna / Sin fiul cel mare al lui Enlil. Unul dintre epitetele acestuia era „stăpânul Pământului”, deşi nu s-a păstrat niciun mit care să demonstreze că zeul ar fi ocupat vreodată această funcţie. Şi atunci, cum se explică acest epitet? Răspunsul e foarte simplu. Nanna / Sin nu era fiul cel mare al lui Enlil, ci Enki. Deoarece Enlil era moştenitorul lui Anu, el nu moştenea doar tronul ci şi titlurile tatălui său, inclusiv pe cel de „tată al zeilor”. Din acest motiv, în unele texte, Enki este numit fiul lui Enlil, epitet care i-a băgat cu mult în ceaţă pe unii cercetători. Cum însă Enki era unul dintre marii zei, parte importantă din triada sfântă An-Enlil-Enki, adepţii săi nu ar fi permis decăderea sa, din fratele lui Enlil să devină fiul acestuia. Dar adepţii lui Enlil doreau neaparat să arate supremaţia zeului lor asupra tuturor celorlalţi zei, mai ales asupra fratelui rival. Astfel încât, în oraşele Ur şi Harran, Enki era numit Nanna şi era privit ca fiul lui Enlil. În rest, rămânea Enki, fratele lui Enlil. Babilonienii îl numeau Sin când reprezenta Luna şi Ea când reprezenta apa, introducându-l în triada supremă alături de cei mai mari zei ai Babilonului, copiii săi, Marduk / Şamaş şi Iştar. Acesta este motivul pentru care Sin nu este prezent în mitologia babiloniană, ci doar în rugăciuni: deoarece în mituri este numit Ea. Atât Nanna / Sin cât şi Enki sunt zeii Lunii, ai înţelepciunii, ai magiei şi consideraţi „stăpânii Pământului”, deşi mitologia nu demonstrează că vreunul dintre ei ar fi condus planeta noastră cândva. În Sumer se credea că, în perioada lunii noi, Nanna îşi petrece „zilele în somn” în lumea subpământeană, unde hotărăşte soarta celor morţi. Dar lumea subpământeană era sălaşul lui Enki, unde zeul de multe ori îşi petrecea timpul dormind. Un vechi imn babilonian îl consideră pe Sin „întâiul între toţi, cel puternic, căruia niciun zeu nu-i scrutează inima necuprinsă, iute alergător cu genunchii neobosiţi, care le deschide zeilor şi fraţilor săi drumul”. Deşi acest pasaj a fost interpretat de cercetători într-un mod absurd, susţinându-se că babilonienii credeau că Luna deschide drumul stelelor şi al Soarelui, logica ne sugerează că imnul se referă la Enki. „Întâiul între toţi” indică faptul că era primul născut al lui Anu, cel mai mare dintre fraţi. „Care le deschide zeilor şi fraţilor săi drumul” nu descrie mersul Lunii pe bolta cerească, ci indică faptul că Enki a fost primul zeu coborât pe Pământ, „deschizând drumul” zeilor şi fraţilor săi care l-au urmat. Până şi legendele celor doi zei sunt asemănătoare. Enki era fiul cel mare al lui An, dar moştenitorul tronului era fratele său mai mic, Enlil. Nanna era fiul cel mare al lui Enlil, dar moştenitorul tronului era fratele său mai mic, Ninurta. Nanna / Sin era tatăl fraţilor Utu / Şamaş şi Inanna / Iştar. Dar în multe mituri, Enki este tatăl zeiţei Inanna / Iştar. Iar Marduk, fiul lui Enki, era numit iniţial Utu la sumerieni şi Şamaş la akkadieni şi babilonieni. Prin urmare Enki şi Nanna sau Sin reprezintă aceeaşi divinitate, pe Lucifer al creştinilor. Chiar şi epitetul lui Nanna / Sin, aşimbabbar („cel luminos”), îl sugerează tot pe Lucifer „purtătorul / aducătorul luminii”. În limba engleză s-a adoptat numele akkadiano-babilonian al zeului, cuvântul sin desemnând „păcatul”, exact ca în concepţia creştină.

Unul dintre simbolurile lui Enki era ori un şarpe încolăcit în jurul copacului vieţii, ori doi şerpi. Cei doi şerpi pot simboliza ADN-ul, deoarece Enki era creatorul oamenilor, geneticianul zeilor. Iar şarpele în jurul copacului vieţii semnifică, de asemenea,  crearea vieţii de către Şarpe. Simbolul celor doi şerpi încolăciţi a fost folosit prima oară pentru zeul Ningishzida („stăpânul copacului cel bun”), şarpele cu cap de om, fiul zeului suprem Anu. Apoi a fost preluat pe caduceul (toiagul cu şerpi încolăciţi) zeilor Hermes (Mercur la romani), Dionysos şi Asklepios (Esculap pentru romani). Mai târziu a devenit simbolul medicinei, reprezentând viaţa. Cercetătorii mitologiei sumeriene ignoră faptul că Ningishzida era considerat fiul lui Anu, preferând să-l creadă fiul lui Enki. Însă un singur fiu al lui Anu era zeu-şarpe: Enki. Simbolul lui Ningishzida este simbolul lui Enki, ceea ce înseamnă că nu este vorba despre două divinităţi diferite, ci doar despre două epitete ale aceleiaşi zeităţi. Ningishzida era considerat paznic al porţii cereşti a lui An, alături de Dumuzi. Cu alte cuvinte, un Veghetor, întocmai ca Azazel al evreilor.

Probabil cel mai cunoscut zeu al Egiptului antic este Asar, numit de greci Osiris. Numele său înseamnă „ochiul deschis” (os = „deschis”, iris = „ochi”). Însă istoricii Plutarh şi Diodor din Sicilia preferă o altă traducere, „cel cu mulţi ochi” (fiind format din os = „mulţi” şi iris = „ochi”). Indiferent de varianta utilizată, numele lui Osiris indică faptul că era o „zeitate-ochi”, adică un Veghetor, întocmai ca Azazel în Cartea lui Enoh. Şi nu orice Veghetor, ci chiar conducătorul lor, conform traducerii lui Plutarh şi Diodor (cel cu mulţi ochi înseamnă cel cu mulţi „zei-ochi” sau Veghetori în subordine). Hieroglifa numelui acestei divinităţi este compusă dintr-o zeitate îngenuncheată lângă un tron, deasupra căreia se află un ochi. Tronul din hieroglifa numelui lui Osiris reprezintă litera L întoarsă, care poate fi iniţiala lui Lucifer, echivalându-l pe zeu cu îngerul decăzut. De asemenea, pentru latini, litera L însemna numărul 50. Acest număr semnifica rangul de rege pentru sumerieni, titlu pe care l-a deţinut Enki atunci când a ajuns pe Pământ, lucru redat şi de numele lui („stăpânul Pământului”). Osiris, fiul cel mare al cerului (Nut) şi al Pământului (Geb), a fost primul rege al planetei noastre. A fost ucis de către fratele său mai mic, Seth, zeul furtunii, care i-a luat locul. Astfel, Osiris a devenit conducătorul lumii de dincolo, Duat. Sumerianul Enki, fiul cel mare al Cerului (An) şi al Pământului (Ki), a fost primul rege al Terrei, devenind conducătorul lumii subpământene după ce fratele său, Enlil, zeul furtunii, i-a luat locul. Horus, fiul lui Osiris, l-a învins pe Seth, devenind noul conducător al Terrei. Marduk, fiul lui Enki, l-a înlocuit pe Enlil, devenind noul conducător al lumii. Cartea Egipteană a Morţilor şi Plutarh în Despre Isis şi Osiris îl consideră pe Osiris fiul lui Ra, nu al lui Geb. Dar egiptenii îl echivalaseră pe zeul lor suprem, Ra, cu An al sumerienilor, de unde rezultă că Osiris era pentru ei Enki. Cu sceptrul regal şi cârja de păstor în mâini, Osiris era adesea reprezentat cu coarne de berbec desfăcute şi, uneori, cu o coroană în forma lunii. Iar Luna şi berbecul sunt simboluri ale lui Enki. Principalul centru de cult al lui Osiris era oraşul Abju, numit Abydos de către greci. Casa subterană a lui Enki era Abzu, iar Abju şi Abzu semnifică acelaşi lucru. Ceea ce înseamnă că egiptenii antici l-au identificat corect pe Enki cu Osiris. Prin construirea oraşului Abydoss, egiptenii au încercat să-l facă pe zeu să locuiască printre ei, mutându-i casa din subteran pe Pământ. Se spune că Osiris a inventat flautul şi lira. El i-a civilizat pe oameni, scoţându-i din stadiul de semi-animale. Diodor din Sicilia scria că Osiris i-a făcut pe oameni să renunţe la canibalism. Tot el a descoperit viţa-de-vie, i-a învăţat pe oameni viticultura şi pomicultura, cum să-şi construiască oraşe şi canale  de irigaţie dar şi cum să-i cinstească pe zei. Soţia sa, Isis („tronul”), le-a dat oamenilor legile, limba şi agricultura. În Mesopotamia, Enki este responsabil pentru toate aceste lucruri. Numele soţiei lui Osiris, Isis (Asta în egipteană), e compus din dublarea primei silabe a numelui zeiţei Iştar din Babilon, consoarta lui Ea (Enki). Numele ei egiptean, Asta, provine tot din numele zeiţei Babilonului şi, în acelaşi timp, e rădăcina din care s-a format Astártē. Fiul lui Enki, Marduk, era numit în sumeriană Amar Utu („viţelul solar”). Isis era de multe ori înfăţişată cu cap de vacă iar Osiris era numit  „taurul din Amenti”, ceea ce îl transformă pe fiul lor, Horus, în mod simbolic, într-un viţel. Într-un mit alternativ, Horus este fiul lui Hathor, de asemenea considerată zeiţă-vacă. Hathor, zeiţa egipteană a iubirii şi a războiului, este o altă manifestare a zeiţei babiloniene a iubirii şi a războiului, Iştar, care în multe mituri este considerată mama lui Marduk şi soţia lui Ea. Coarnele de bovină ale zeiţelor-vaci sau ale zeilor-tauri nu reprezintă altceva decât semiluna, unul dintre simbolurile lui Enki. În Despre Isis şi Osiris, Plutarh scria că, pentru unii egipteni, Seth simbolizează lumea solară iar Osiris pe cea lunară. Statutul de zeu lunar i-a fost acordat lui Osiris de către clericii heliopolitani, deoarece influenţele Lunii sunt asociate gândirii şi înţelepciunii, pe când cele ale Soarelui sunt foarte puternice şi violente. Ba chiar este numit în Cartea Egipteană a Morţilor „domn al coarnelor Lunii”. Însă în Mesopotamia, zeul gândirii şi al înţelepciunii, cel asociat cu Luna, era Enki. Deşi de cele mai multe ori, Osiris era reprezentat cu pielea verde, Plutarh susţine că zeul era negru. De altfel, Cartea Morţilor chiar îl numeşte „marele negru”. Egiptenii îşi numeau ţara Chemia (Kemi în limba coptă şi Kmit în egipteana veche), care înseamnă „negru”, aluzie la culoarea zeului lor suprem. Iar „marele negru” în creştinism şi iudaism este Satan. Conform lui Plutarh, egiptenii spuneau că Osiris s-a născut de-a dreapta şi va muri de-a stânga. Cum dreapta semnifică binele iar stânga răul, putem înţelege că această frază se referă la Lucifer, zeitate pozitivă la început şi negativă mai târziu, după răzvrătire. Acesta este motivul pentru care Osiris era numit de multe ori „primul dintre cei de la Asfinţit”, vestul simbolizând stânga iar estul, dreapta. Tot Plutarh scria că Osiris a fost identificat cu Nilul iar Homer şi Thales îl considerau pe acest zeu oceanul. Iar zeul apelor era la sumerieni Enki. În Textele piramidelor există descrieri ale lui Osiris ca demon ameninţător care se bucură de vărsarea de sânge, rosteşte descântece răutăcioase împotriva unor persoane decedate şi conduce o „mafie” de asasini, numiţi „casapii lui Osiris cu degete care aduc durerea” sau „pescarii lui Osiris”. În Cartea egipteană a morţilor, Osiris este numit „domn peste suflete, care seamănă teroarea”. În plus, este scris că tot Pământul tremură în faţa sa, că zeul Atum seamănă în inimile tuturor teroarea numelui lui Osiris dar şi că emanaţiile sale distrugeau sufletele păcătoşilor. Toate aceste descrieri ne duc cu gândul la Satan şi la demonii săi. În aceeaşi Carte a Morţilor, Thoth spune că zeii născuţi de Nut (Osiris, Isis şi fraţii lor) au inventat războaiele, au dezlănţuit dezastre, au făcut ravagii şi nedreptăţi, au inventat demonii (capitolul CLXXV). O descriere cât se poate de apropiată de cea a Cărţii lui Enoh: „Odată cu îngerii căzuţi a venit pe Pământ răul”. Isis, soţia lui Osiris, era considerată o magiciană fără pereche iar în aceeaşi Carte a morţilor, Osiris se fereşte de atacurile demonilor prin bariere magice. În Mesopotamia, Enki stăpânea magia la perfecţie iar în Cartea lui Enoh, Azazel este cel care i-a învăţat pe oameni magia. În Cartea egipteană a morţilor, Osiris este numit „prinţ în împărăţia celor ce tac” şi „stăpân al tărâmului morţilor”. Enki avea numărul 40, echivalentul titlului de Mare Prinţ, iar Lucifer este adeseori numit „prinţul întunericului”. În capitolul CLXXXIII al Cărţii Morţilor, Osiris este numit un-nefer, adică „cel frumos”, epitetul lui Lucifer înainte de Exil. Părintele istoriei, Herodot, spunea că „Osiris în limba elenă înseamnă Dionysos”. Hellanicos din Lesbos scria că preoţii egipteni îl numesc Osiris pe Dionysos. Diodor din Sicilia susţinea că lui Osiris i se mai spune Serapis, Dionysos, Pluton, Amon, Zeus şi Pan. Plutarh considera că Serapis nu se deosebeşte cu nimic de Hades şi nici Isis de Persefona. Heraclit din Efes spunea că Hades şi Dionysos devin acelaşi zeu când sunt cuprinşi de furie sau sunt în delir. Mnaseas spunea că Dionysos, Osiris şi Serapis sunt diferite nume ale lui Epaphos (Apis pentru egipteni), fiul lui Zeus şi a lui Io. Un alt cronicar, Anticlide, spunea că Isis era fiica lui Prometheus şi soţia lui Dionysos. Atât Plutarh cât şi Diodor din Sicilia scriau că iedera, pe care grecii i-au dedicat-o lui Dionysos, este numită de egipteni chenosiris, adică „iarba lui Osiris”. Aşadar, putem considera fără să greşim că Osiris, Dionysos, Hades şi Enki sunt aceeaşi zeitate, conducătorul Veghetorilor, Azazel sau Lucifer.

Înainte de apariţia cultului lui Osiris, fratele cel mare al lui Seth se numea Heru-Ur. Unii au tradus numele Heru prin „şoimul” (haru în egipteană), influenţaţi de reprezentarea sa (apărea ca un şoim sau ca un om cu cap de şoim), alţii ca Horus. Prin urmare, Heru-Ur ar însemna „Horus cel Bătrân” sau „şoimul cel bătrân”. Acest Horus, fratele lui Seth, este o entitate diferită de Har-Si-Ese („Horus fiul lui Isis”) sau Horus cel Tânăr. Deşi traducerea „Horus cel Bătrân” a fost acceptată de majoritatea egiptologilor, e posibil ca Heru-Ur să însemne „Horus din Ur” sau „şoimul din Ur”, Ur fiind un oraş-stat foarte important în Sumer. Şoimul din Ur nu poate fi decât zeul acelui oraş, adică Nanna, zeul lunii. Ceea ce ar însemna o echivalare între Horus cel Bătrân şi Nanna. Pe Piatra Shabaka e scris că cei doi fraţi, Horus şi Seth, s-au luptat pentru supremaţia Egiptului. Tatăl lor, Geb, a dat Egiptul de Sus lui Seth iar pe cel de Jos lui Horus, hotarul fiind „limita celor două ţări”, adică vârful Deltei Nilului la Memphis. Mai târziu, Geb s-a răzgândit şi i-a cedat lui Horus tot Egiptul, hotărâre acceptată amiabil de cei doi rivali. În Cartea egipteană a morţilor, Horus e numit „Fiul cel mare” şi “Primul născut al lui Ra”. Ra era echivalentul egiptean al sumerianului An iar primul născut al lui An, „fiul cel mare”, era Enki. Zeul furtunii la egipteni, Seth, este zeul furtunii de la sumerieni, Enlil. Şi Seth şi Enlil s-au luptat cu fraţii lor mai mari pentru supremaţie. Horus cel Bătrân şi Osiris, alături de Enki şi Nanna, reprezintă aceeaşi zeitate. În multe inscripţii, faraonul (indiferent de numele său), care se identifica cu Horus, este numit „fiul lui Hathor”. Acest epitet i-a încurcat pe egiptologi deoarece faraonul, ca Horus, este fiul lui Isis. În mitul original, Horus era fiul lui Hathor. Ea i-a cedat locul lui Isis în momentul în care povestea ei a fost inclusă în mitul lui Osiris, mulţumindu-se cu rolul de soţie a lui Horus. La fel a păţit şi Horus. Din fratele lui Seth în mitul originar, a „retrogradat” în postura de fiu al lui Osiris şi nepot al lui Seth.

Tot în Egipt, la Memphis, dar şi în Nubia, zeul creator era Ptah. A fost identificat cu zeul-şoim Seker (sau Sokar), noua zeitate, Ptah-Seker fiind considerată o divinitate a lumii subterane. În Regatul de Mijloc a fost asimilat şi cu Osiris, conducătorul lumii subpământene, devenind cunoscut sub numele Ptah-Seker-Osiris. Conform Pietrei Shabaka, Ptah a creat lumea gândind-o, apoi rostind-o. Se spune că el este cel care a scos pământul Egiptului de sub ape, o poveste asemănătoare cu cea a lui Enki, care a scos Sumerul de sub ape. Iniţial zeu al fertilităţii, Ptah a devenit patronul artelor şi meseriilor, întocmai ca Enki. Soţia sa era leoaica Sekhmet iar fiul lor, Nefertum, zeul florii de lotus. Soţia şi fiica lui Enki, Iştar, era reprezentată de cele mai multe ori călărind o leoaică. Ptah a creat ceremonia deschiderii gurii, oficiată de preoţi la înmormântări, pentru a elibera sufletul decedatului din corp. Pentru sumerieni, Enki este cel care le-a adus oamenilor ritualurile preoţeşti. Apis era o zeitate agrară cu aspect de taur, considerat iniţial reîncarnarea lui Ptah, apoi asociat cu Osiris iar pentru istoricul Mnaseas din Patrae, Dionisos, Osiris şi Serapis sunt diferite nume ale lui Apis. Ptah era reprezentat aidoma lui Osiris, ca un bărbat mumificat, cu barbă şi pielea verde, ce ţinea în mâini ankh-ul (crucea egipteană), sceptrul was şi djed-ul, simboluri ale vieţii, puterii şi stabilităţii. Numele Egipt derivă din numele egiptean al oraşului Memphis, Hikuptah („casa sufletului lui Ptah”), tradus în greacă prin Aiguptos iar în latină, Aegyptus. Memphis, oraşul lui Ptah, este locul unde se considera că s-a înecat Osiris, cel care s-a născut tot în aceeaşi zonă, la Rosetau, în Deşertul de Vest, lângă Memphis. Ptah şi Osiris împart acelaşi epitet, „domn al adevărului”. Datorită titlului „conducătorul suprem al meşteşugului”, Herodot l-a echivalat pe Ptah cu Hefaistos al grecilor. Unul dintre epitetele zeului de la Memphis era Ptah nefer-her („Ptah frumos la chip”), epitet pe care l-au avut şi Osiris, şi Lucifer.

Osoroapis sau Serapis a fost o divinitate antropomorfă cu atribute egiptene şi elenistice. De la Zeus şi Helios a preluat aspectele de suveranitate şi zeu-soare, de la Dionysos rodnicia în natură iar de la Hades şi Asklepios legăturile cu Viaţa de Apoi şi vindecarea. Numele zeului este compus din numele altor două divinităţi, Osiris şi Apis. Istoricul roman Tacitus a emis ideea originii lui Serapis în Asia Mică. Într-adevăr, Serapis era un alt nume al sumerianului Enki.

Începând cu Regatul Vechi, zeul-şoim Sokar era considerat o manifestare a lui Osiris. Tot atunci, Sokar a fost combinat cu Ptah şi a luat-o drept consoartă pe zeiţa-leoaică Sekhmet. În Regatul de Mijloc exista zeitatea Ptah-Sokar-Osiris. Conform Textelor Piramidelor, numele lui Sokar provine din „Sy-k-ri!” („Grăbeşte-te la mine!”), ultimile cuvinte ale lui Osiris către soţia sa, Isis, spuse ca strigăt de ajutor. Aşadar, Sokar era încă un nume al celui mai popular zeu din religia egiptenilor, despre care Plutarh spunea că este o ştiinţă întunecată şi enigmatică.

Andjety („cel din Andjet”) din Busiris este considerat precursorul lui Osiris. Este reprezentat ţinând în mâini cele două sceptre iar pe cap coroana conică cu două pene, a lui Osiris. În Textele sarcofagelor  i se spune „taur al vulturilor”. În templul lui Seti I din Abydos, regele este înfăţişat arzând tămâie pentru Osiris-Andjety, care este însoţit de Isis.

Una dintre cele mai vechi zeităţi ale Egiptului era Khnum, zeul cu cap de berbec al apelor Nilului. Se credea că el a creat oamenii şi alte zeităţi din lut, din acest motiv fiind numit „olarul divin” sau „domnul care a creat lucrurile din el însuşi”. În Elephantina, consoarta zeului era Satis iar fiica lor, Anuket. Era considerat ba (suflet) al zeului-soare. La Herwer apare ca ba a lui Geb, iar la Shashotep ca ba a lui Osiris. La Esna, Khnum este reprezentat cu cap de crocodil. El şi zeiţa Neith sunt consideraţi zeii creatori. Mai târziu vor fi consideraţi părinţii lui Ra, numit şi Khnum-Re. Consoartele principale ale lui Khnum sunt Nebt-uu şi zeiţa-leoaică Menhit, iar fiul cel mare şi succesorul său este Heka. Ca zeu cu cap de berbec al apei, creator al oamenilor, Khnum este Osiris / Ptah / Enki / Lucifer. Acesta este motivul pentru care, în templul lui Ramses al II-lea din Beit el-Wali, alături de statuia lui Khnum se află statuile zeilor Satis, Anukis (soţia şi fiica sa în Elephantina), Isis şi Horus (soţia şi fiul său în Abydos).

Zeul-berbec Banebdjedet („Stăpânul ba al Mendes-ului”) era venerat în nord-estul Deltei Nilului împreună cu soţia sa, zeiţa peşte Hatmehit, şi cu fiul lor Harpokrates (Horus). Ca tată al lui Horus, Banendjedet este Osiris, iar berbecul şi peştele îl reprezintă pe Enki al sumerienilor. Pe o stelă din templul funerar al lui Ramses al III-lea de la Medinet Habu, în partea de vest a Tebei, există o relatare în care zeul Ptah-Tanen îi spune regelui, pe care îl consideră fiul său, că el s-a transformat în Banebdjedet pentru a se uni cu mama faraonului. Pentru Plutarh, Banebdjedet era încarnarea lui Osiris. În papirusul Chester Beatty I, Banebdjedet este descris ca locuind în Setit (insula Seheil), aflată la prima cataractă a Nilului la Assuan, acest lucru identificându-l cu zeul Khnum. Într-adevăr, Banendjedet era un alt nume al zeului Osiris, Ptah, Khnum sau Enki.

Teba, capitala Egiptului în cel de-al doilea mileniu î.Hr, era oraşul zeului Amon („cel ascuns”), cel supranumit „regele zeilor”, numit Amen sau Amun de către egipteni. După Plutarh, şi numele lui Hades (zeul lumii subpământene la greci) înseamnă acelaşi lucru. Amon era reprezentat cu pielea albastră (culoarea apei), cap de berbec şi un falus enorm. Falusul reprezintă fertilitatea, la fel ca djed-ul lui Osiris. Iar aceasta, alături de coarnele de berbec şi apa îl asociază cu Enki. La Teba, soţia lui Amon era Mut iar fiul lor, Khonsu, zeul Lunii. La Hermopolis, consoarta sa era Amaunet. Conform lui Plutarh, uneori Amon era asociat cu Ptah. În templul lui Amon de la Karnak chiar s-a descoperit statuia lui Ptah. Amon Kem-atef („Amon care şi-a desăvârşit forma”) era forma lui Amon ca o veche zeitate-şarpe. Iar cea mai veche zeitate-şarpe este serafimul Lucifer, Enki al sumerienilor sau Ea al babilonienilor. Cultul lui Amon ca şarpe este atestat de Herodot la Teba, unde vipera cu corn era sacră. Amon Kamutef („Amon, taurul mamei sale”) este forma itifalică a zeului. Părerea generală a egiptologilor e că în Dinastia a IX-a s-a produs asocierea dintre două zeităţi, Amon şi Ra, rezultând una singură: Amon-Ra, cel supranumit „taurul Heliopolisului”. În realitate nu a fost o fuziune între doi zei, ci între două epitete ale aceluiaşi. Amon înseamnă „ascuns” iar ra nu are o traducere exactă în egipteană. În schimb, capătă sens în sumeriană, unde ra înseamnă „conducător”. Aşadar, Amon-Ra se traduce corect „conducătorul ascuns”, fiind un epitet al unei divinităţi, nicidecum un amestec dintre doi zei. În Cartea egipteană a morţilor, Amon este numit „fiul zeiţei Nut”, epitet care îl echivalează cu Osiris, dar şi „prinţ al zeilor”, la fel ca Lucifer, Enki şi Osiris. Cum taurul reprezintă fertilitatea iar coarnele sale, luna, putem trage concluzia că acest „conducător ascuns” era Enki. Cel mai probabil a fost numit Amon („cel ascuns”) după ce a fost trimis în lumea subterană, unde nu mai putea fi văzut de către adepţii săi. În timpul Dinastiei a XX-a, Amon deţinea 160 de oraşe în Egipt şi 9 în Orientul Mijlociu. După ce oraşul Teba a fost distrus de arabi în anul 664 î.Hr, cultul lui Amon şi-a pierdut supremaţia în Egipt.

Menu (Min în greacă), al cărui cult îşi are originea în perioada pre-dinastică (mileniul IV î.Hr.), era zeul suprem al fertilităţii pentru egiptenii antici. Adorat mai ales în Coptos şi Akhmim, Min era reprezentat în multe forme, cel mai adesea ca bărbat cu pielea neagră, purtând pe cap pene uriaşe, având mâna dreaptă ridicată iar în stânga ţinându-şi penisul aflat în erecţie. În Regatul de Mijloc a fost asociat cu Horus, fiind numit Min-Horus. În Regatul nou a fost asociat cu Amon, purtând numele Min-Amen-kamutef („Min-Amon, taurul mamei sale”). Alteori Isis este consoarta lui Min iar Horus copilul lor. Într-o formă arhaică, Min este reprezentat în feşe de mumie, la fel ca Osiris şi Ptah. Ca zeu al fertilităţii, cu pielea neagră, asociat cu Horus şi Amon, Min nu poate fi decât Osiris / Enki / Lucifer.

Letopolis, oraş la nord-vest de Memphis, era principalul centru de cult al lui Kherty („cel de jos”), un zeu-berbec de care Ra trebuia să-l apere pe faraon. În Regatul Vechi, Kherty figura ca partener al lui Osiris. Putem ghici cine era „cel de jos”, zeul-berbec asociat cu Osiris, care voia să-i facă rău faraonului.

În Textele Sarcofagelor apare un zeu al grânelor, Neper, despre care se spune că „trăieşte după ce a murit”. Nu se ştiu alte lucruri despre el, dar sunt mari şansele ca acest Neper să fie Osiris, zeul care trăieşte în lumea de dincolo după ce a fost omorât în aceasta.

Thoth sau Djeheuty în egipteana antică era patronul scribilor şi al cunoaşterii, zeu-lună cu formă de ibis sau de babuin, despre care Plutarh scria că avea un braţ mai scurt decât celălalt. El este considerat inventatorul scrierii hieroglifice, al gramaticii, al matematicii, al legilor, al astronomiei şi al calendarului. Este scribul zeilor, mare maestru în arta magiei, care cunoaşte ştiinţa vindecării. În inscripţia statuii faraonului Horemheb reprezentat ca scrib, Thoth este numit „fiul lui Ra”. La fel şi în Cartea egipteană a morţilor, unde este numit „fiul lui Aner” dar şi „fiul lui Ra”. Cum Ra era pentru egipteni An al sumerienilor, putem trage concluzia că Aner era un alt nume al lui Ra. Printre epitetele zeului se numără „cel mai puternic dintre zei”, „Domnul cuvintelor sacre” sau „Taurul din Khemnu” (Heliopolis). Consoarta lui era Nehmatauay sau Ma’at. Thot controla minele de turcoaz din Sinai. Sinai („Sin al meu”) indică teritoriul lui Sin, zeul babilonian al lunii, identificat de noi cu Enki. Grecii l-au identificat cu zeul lor, Hermes, numindu-l pe zeul egiptean Hermes Trismegistus („de trei ori mare”). În Hitat, o culegere de texte din secolul al XV-lea, ce cuprinde texte ale cronicarilor copţi (creştinii din Egipt), Hermes Trismegistus este considerat „unul dintre cei 7 paznici, cu misiunea de a veghea cele 7 case (planete)”. Ca zeu al lunii, al cunoaşterii, maestru în arta vindecării şi a magiei, inventator al scrierii, matematicii, legilor, astronomiei şi calendarului, fiu al lui Ra / An, paznic (veghetor), Thoth este fără îndoială mesopotamianul Enki. Oraşul lui Thoth era Hermopolis (Kemnu în egipteană), unde se afla în fruntea unui grup de 8 zei, numit Marea Ogdoadă. Cum Thoth, Enki, Neptun sau Poseidon semnifică aceeaşi zeitate, Thoth înconjurat de 8 zei simbolizează în realitate planeta Neptun cu cei 8 sateliţi ai săi.

Un alt zeu-lună egiptean era Yah, comparabil cu Thoth şi Khonsu, identificat uneori cu Osiris. Are ca simboluri luna, ibisul şi şoimul. Era un zeu important în Egipt, dovadă pentru acest lucru fiind faptul că este întâlnit în nume de persoane, cum ar fi Ahmose / Yahmose („moştenitorul lui Yah”), Yah-hotep („Yah este mulţumit”) sau Sit-Yah („fiica lui Yah”). Ca zeu-lună este Enki, Osiris sau Thoth, ca şoim este Horus cel Bătrân iar ca ibis, Thoth.

Denwen era un zeu-şarpe violent, atestat în Epoca piramidelor, despre care nu s-au păstrat prea multe informaţii. Tot ce ştim este că el a cauzat o conflagraţie pentru a nimici alte zeităţi, dar care a fost contracarat de către rege. Probabil este un alt nume pentru Apophis (Apep în egipteană), primul zeu al răului, mai târziu devenit demon, personificarea întunericului,  haosului şi răului, oponent al luminii şi a lui Ma’at (ordinea sau adevărul), inamic al lui Ra, soţul demoniţei Taweret. Are forma unui gigantic şarpe, crocodil, şopârlă sau dragon. I se mai spune „Şarpele Nilului” sau „Şopârla malefică”. În Cartea egipteană a morţilor, Apophis locuieşte în lumea de dincolo unde, în fiecare noapte, atacă Barca lui Ra, luptându-se cu acesta şi cu însoţitorii săi, cel mai important fiind Seth, zeul furtunii. În realitate, această luptă ce avea loc zilnic era o reeditare a unei lupte din vremurile de demult, când Apophis l-a atacat pe Ra. Seth şi alţi zei au luptat alături de conducătorul lor, reuşind să-l învingă pe Marele Şarpe şi să-l închidă în lumea subterană. Fiind incredibil de asemănător cu cel al creştinilor, acest mit îl identifică pe Apophis, Marele Şarpe, cu Lucifer, Enki sau Osiris. Enlil, zeul furtunii la sumerieni, l-a trimis pe Enki, fratele său mai mare, în lumea subterană, exact cum a făcut Seth, zeul furtunii la egipteni, cu fratele său, Osiris, şi cu Apophis, sau arhanghelul Mihail cu Lucifer. După apariţia cultului lui Osiris, acesta a fost considerat zeul cel bun iar Seth a fost echivalat cu Apophis şi considerat zeul haosului şi al răului. Dar mitul original dovedeşte contrariul.

Întorcându-ne puţin la sumerieni, acolo îl întâlnim pe zeul păstor Dumuzi. În Babilon era numit Tammuz şi era imaginat ca un tânăr frumos, paznic al porţilor cereşti ale lui Anu, alături de Ningishzida. Ca paznic ceresc devine un Veghetor, întocmai ca Azazel al evreilor sau Osiris al egiptenilor. Frumuseţea mult prea lăudată a lui Dumuzi este aidoma cu cea a lui Lucifer, înainte de răzvrătire. Soţia sa era Inanna la sumerieni şi Iştar la babilonieni, nume diferite pentru Isis a egiptenilor, soţia lui Osiris. În mitologia sumeriană, Dumuzi a fost ucis la ordinul consiliului zeilor, iar Inanna a coborât după el în Infern, pentru a-l salva. Într-un final a reuşit acest lucru, Dumuzi fiind nevoit să trăiască jumătate de an pe Pământ şi jumătate în lumea cealaltă. Unul dintre epitetele lui Osiris este „cel care sălăşluieşte în Orion cu un anotimp în cer şi un anotimp pe Pământ”, un epitet care nu are nicio explicaţie pentru egiptologi. Însă răspunsul se găseşte la sumerieni: Osiris / Dumuzi a fost nevoit să trăiască jumătate de an pe Pământ şi jumătate în Lumea de dincolo. O poveste asemănătoare întâlnim şi la vechii greci unde Persefona, zeiţa lumii subterane, trăia jumătate de an pe Pământ, alături de mama ei, şi jumătate de an în lumea subterană, alături de soţul ei, Hades. Fără îndoială, grecii au preluat mitul lui Osiris / Dumuzi şi l-au atribuit nu zeului lumii subterane, Hades, ci soţiei acestuia, Persefona. La babilonieni, Tammuz este numit unicul frate al zeiţei Iştar dar şi iubitul din tinereţea ei. Exact cum Osiris era la egipteni fratele şi soţul lui Isis. În alt mit sumerian, sora lui Dumuzi este Geştinanna, pe care o identificăm cu uşurinţă ca fiind Inanna. Căutarea trupului lui Osiris de către Isis este foarte asemănătoare cu căutarea lui Dumuzi de către Inanna. Pentru sumerieni, Dumuzi a fost ucis la Byblos (numit Gebal de către fenicieni), în Libanul de astăzi. Pentru egipteni, Isis a găsit sicriul cu trupul lui Osiris în Byblos. Sunt mici şansele ca acest oraş, care a dat numele Bibliei, să fi fost locul unde au murit doi zei. Varianta cea mai realistă este că oraşul Byblos este legat de moartea unuia singur, Osiris şi Dumuzi fiind aceeaşi zeitate. Amândoi au fost consideraţi păstori, regi şi zei, întocmai ca Enki. Pe lângă Byblos, o altă localitate legată de moartea lui Dumuzi era Harran, oraşul zeului-lunii Nanna, identificat de noi cu Enki. Într-un text arabic din secolul al IX-lea, Tammuz a fost ucis şi înviat de multe ori, până când, într-un final, a murit cu adevărat. Cultul său era larg răspândit în tot Orientul Apropiat, ceea ce ne indică importanţa sa. Până şi în Biblie, în Cartea lui Iezechiel, sunt descrise femei care deplângeau moartea zeului la templul din Ierusalim. Babilonienii, evreii şi arabii chiar au numit a zecea lună a calendarelor lor Tammuz, echivalentă cu iunie-iulie în calendarul gregorian. Prin urmare, Dumuzi / Tammuz nu putea fi decât unul dintre marii zei. Numele Dumuzi se traduce prin „adevăratul fiu”, o aluzie evidentă la faptul că Enki se considera adevăratul fiu al lui An şi moştenitorul de drept al tronului acestuia, spre deosebire de fratele său mai mic, Enlil.

Conducătorul panteonului asirian era Aşşur sau Aşur. Era reprezentat într-un disc înaripat cu coarne, ţinând un arc în mâna stângă iar dreapta ridicată. O poziţie a mânilor asemănătoare celor ale egipteanului Min, care îşi ţinea în stânga penisul iar dreapta ridicată. Asiria a fost botezată după el. Prin secolul al IX-lea î.Hr, era considerat tatăl lui Anu. Deşi se crede că a fost un zeu local, promovat la rang de zeitate supremă o dată cu apariţia imperiului asirian, Aşşur apare menţionat pentru prima oară la Ur, la sfârşitul celui de-al treilea mileniu î.Hr. În sumeriană, aş însemna „unicul” sau „singurul”, Aşur putând fi tradus prin „singurul din Ur” (un nume asemănător cu Heru-Ur, „şoimul din Ur”). Cum Ur era oraşul lui Nanna / Enki, e greu de crezut că o altă divinitate îi putea pretinde locul. Numele Aşur este foarte asemănător cu Asar, numele egiptean al lui Osiris, cel mai probabil unul dintre ele provenind din celălalt. Zeiţa Iştar era considerată soţia lui Aşşur, astfel identificându-se din nou cu Enki.

În mitologia asiro-babiloniană, Pazuzu era regele demonilor. El reprezenta vântul fierbinte de sud-vest. Pe spatele unei statuete a lui, de prin secolele IX – VIII î.Hr, este scris: „Eu sunt Pazuzu, fiul lui Hanpa, rege al spiritelor rele din aer, care ies ca o furtună din munţi, făcând prăpăd.” Pazuzu apare cu corp de om, aripi, gheare de vultur şi un şarpe în loc de penis. Are întotdeauna mâna dreaptă ridicată, iar stânga lăsată în jos, întocmai ca egipteanul Min şi asirianul Aşşur. Nu se ştiu multe despre el, decât că era invocat foarte des, pentru a o opri pe soţia sa, zeiţa Lamaştu. Deşi era un demon, de multe ori proteja oamenii de alte spirite malefice sau boli. Şarpele în loc de penis semnifică Şarpele creator, adică Enki. Zu din numele său înseamnă „înţelepciune” în sumeriană, iar pa, „aripă”. Prin urmare, Pazuzu s-ar putea traduce „înaripatul de două ori înţelept”. De altfel, Pazuzu era reprezentat cu aripi. În vremurile de demult, nu era neobişnuită repetarea unei silabe care să semnifice calitatea unei divinităţi (de exemplu numele lui Isis a egiptenilor a fost format prin dublarea primei silabe a babilonienei Iştar). Iar o exprimare de genul „de două ori înţelept” se poate întâlni şi la Hermes Trismegistus, cel „de trei ori mare”. „De două ori înţelept” poate însemna că era nu doar un simplu înţelept, ci cel mai înţelept dintre toţi. Iar acest lucru nu-l poate defini decât pe zeul înţelepciunii, Enki. Tatăl lui Enki era An, tatăl lui Pazuzu era Hanpa. Se remarcă o asemănare a numelor celor doi, Hanpa traducându-se „înaripatul cerului” sau „înaripatul An”. Pazuzu era rege al demonilor, la fel cum în creştinism Satan ocupă această funcţie. Vântul fierbinte de sud-vest, reprezentat de Pazuzu, indică de asemenea identitatea lui. Sudul reprezintă josul, adică lumea subterană în care era conducător. Iar vestul partea stângă, adică latura negativă sau malefică. Din acelaşi motiv Osiris era considerat „primul dintre cei de la Asfinţit” sau „cel care s-a născut de-a dreapta şi va muri de-a stânga”. Pazuzu era un alt nume pentru Enki, demonizat în ochii oamenilor după ce fratele său a preluat conducerea.

La hitiţi, Alalu, tatăl zeului cerului, Anu, a fost exilat pe Pământ. Mai târziu a fost considerat fiul lui Anu şi numit Kumarbi. Acesta şi-a atacat şi castrat tatăl, devenind conducătorul Terrei. Cu toate acestea, moştenitorul tronului ceresc a devenit zeul furtunii, Teshub, care îi era şi frate şi fiu în acelaşi timp. Teshub l-a detronat pe Kumarbi, apoi s-a luptat cu fiul acestuia din urmă, Illuyanka, pentru supremaţie. Asemenea sumerianului Enlil, canaanitului El şi egipteanului Seth, care au luptat împotriva lui Marduk, Baal şi Horus. Alalu era tatăl lui Anu, întocmai ca Aşşur al asirienilor, iar numele său se aseamănă foarte mult cu al lui Alulim, primul conducătorul antediluvian al Sumerului, conform Listei regilor sumerieni. Putem presupune fără să greşim că Alalu / Kumarbi al hitiţilor era aceeaşi persoană cu Enki al sumerienilor.

Pentru filisteni, amoriţi, canaaniţi şi sirieni, conducătorul panteonului era El (prescurtarea de la Ellil, numele acadian al lui Enlil). Pe o tăbliţă descoperită la Ebla, de prin anul 2300 î.Hr, fratele lui El, Dagon sau Dagan, era conducătorul unui panteon compus din 200 de zei. Întocmai ca Azazel în Cartea lui Enoh, conducătorul celor 200 de îngeri Veghetori. Titlurile lui Dagon erau Be-dingir-dingir („stăpânul zeilor”) şi Bekalam („stăpânul Pământului”). Cum El era conducătorul zeilor şi al Pământului, nu avea sens ca fratele său mai mare să primească aceste titluri. Dar dacă îl identificăm pe Dagon cu sumerianul Enki, primul conducător al Pământului, atunci totul are sens. La fel ca şi Enki, Dagon era zeul fertilităţii. Simbolul amândurora era peştele. Acesta, împreună cu titlul ti-lu ma-tim („roua pământului”) arată legătura lui Dagon cu apa, întocmai precum Enki. Fiul lui Dagon, Baal, a devenit conducătorul Pământului după ce s-a luptat cu unchiul său, El. Această luptă este cel mai bine înfăţişată în Vechiul Testament, prin adepţii celor două zeităţi, dar şi în miturile ugaritice. Fiul lui Enki, Marduk, a devenit conducătorul Pământului, luându-i titlul unchiului său, Enlil. În Egipt, fiul lui Osiris, Horus, a devenit conducător după o luptă cu unchiul său, Seth. În prefaţa celebrului său cod de legi, regele Hammurabi îl numeşte pe Dagon creatorul său. Iar creatorul oamenilor în tot Orientul Mijlociu era Enki. Soţia lui Dagon era numită Şala sau Işara. Soţia lui Enki era numită în Babilon Iştar. Ţinând cont de similitudinea dintre cele două nume, putem concluziona că Işara şi Iştar sunt una şi aceeaşi persoană. Enciclopedia Etymologicon Magnum, compilată la Constantinopole în jurul anului 1150, îl consideră pe Dagon a fi Krónos al fenicienilor. Fără îndoială, Enki, Dagon, Krónos şi Osiris sunt nume diferite ale unei singure entităţi, Lucifer al creştinilor.

La greci, Krónos (numit Saturn de către romani) s-a răzvrătit împotriva tatălui său, Ouranos („cerul”), şi a devenit conducătorul Pământului, alături de fraţii săi, titanii. La sumerieni, Enki s-a răzvrătit împotriva tatălui său, An („cerul”), şi a devenit conducătorul Pământului, alături de fraţii săi, anunnaki. Krónos şi-a atacat şi castrat tatăl cu o seceră, forma ei fiind unul dintre simbolurile lui Enki, semiluna, întocmai ca Kumarbi al hitiţilor. Krónos a fost detronat de fiul său, Zeus (zeul furtunii), şi închis în adâncul Pământului, Tartar. Enki a fost detronat de fratele său, Enlil (zeul furtunii), şi trimis în adâncul Pământului, Abzu. Istoricul Theopompus scria că Saturn / Krónos şi Venus / Afrodita au creat toate vieţuitoarele Pământului, o părere asemănătoare cu cea a sumerienilor, care îi considerau pe Enki şi Ninhursag zeii creatori. Iar pentru Plutarh, Saturn a fost aruncat pe Pământ. S-a refugiat în Italia, unde a instituit vârsta de aur a omenirii. O aluzie clară la Lucifer.

Pe creatorul oamenilor, grecii l-au numit Prometheus („chibzuitul”). El le-a oferit focul, scrisul, matematica, agricultura, medicina, ştiinţa şi înţelepciunea. Pentru aceste fapte, sumerienii îl acreditau pe Enki. Prometheus era unul dintre titani, adică unul dintre primii zei care au condus planeta noastră. Deoarece Krónos era privit ca o divinitate malefică, personificare a haosului, nu putea fi considerat părintele omenirii. Prin urmare, grecii i-au creat o nouă imagine, una pozitivă, şi l-au numit Prometheus. Dar, la fel ca şi Krónos sau ca Azazel la evrei, Prometheus a fost pedepsit de către noul conducător. Aducerea focului din cer pentru oameni simbolizează iluminarea pe care Lucifer o promite supuşilor săi.

Grecii l-au introdus pe Enki şi în noua generaţie de zei, fiind numit Poseidon (Neptun la romani), zeul mărilor şi fratele cel mare al lui Zeus. Simbolurile sale erau tridentul, peştele, taurul, delfinul şi calul. Deşi originea numelui său rămâne necunoscută, cercetătorii au stabilit că numele său înseamnă „stăpânul Pământului” sau „soţul Pământului”. Din motive necunoscute au ignorat prima variantă, preferând-o pe cea de-a doua, sugerând că Poseidon şi zeiţa pământului, Demetra, au avut o legătură, deşi nu există niciun mit care să confirme acest lucru. După cum spunea mitologul german Walter Burkert, traducerea „soţul Pământului” e aproape imposibil de demonstrat. Deşi cercetătorii se încăpăţânează să accepte această variantă, deoarece nu există niciun mit care să ateste faptul că Poseidon ar fi fost la un moment dat conducătorul panteonului, prima traducere este cea reală. Atât Enki la sumerieni cât şi Poseidon la greci înseamnă acelaşi lucru. Tridentul şi peştele sunt simboluri ale ambelor zeităţi. Taurul, unul dintre simbolurile lui Poseidon, reprezintă fertilitatea iar coarnele acestuia, semiluna lui Enki. Amândoi sunt zei ai apelor şi fraţii mai mici ai amândurora au devenit conducătorii zeilor. Pentru greci, Poseidon, împreună cu alţi zei, a încercat să-şi detroneze fratele dar a fost prins şi pedepsit. La fel şi Enki pentru sumerieni. Aşadar, Poseidon şi Krónos sunt una şi aceeaşi zeitate, Enki sau Lucifer.

Dacă în Mesopotamia lumea era condusă de trei zei, Anu având cerul, Enlil Pământul iar Enki apa şi lumea subterană, grecii au adoptat tot o trinitate. Însă i-au atribuit lui Zeus cerul şi Pământul. Fratelui mai mare al lui Zeus, Poseidon, i-au lăsat mările, însă s-au văzut în faţa unei dileme: cine să primească lumea subterana? Pentru că nu puteau să-i dea lui Zeus şi această lume, deoarece avea deja cerul şi Pământul, i-ai atribuit-o tot lui Poseidon. Însă, pentru că trebuia să fie o trinitate, l-au creat pe Hades. Poseidon rămânea doar zeul apelor iar Hades devenea latura întunecată a acestuia, stăpânul lumii subterane. La fel ca Osiris, Hades era judecătorul morţilor. De altfel, Plutarh considera că Serapis nu se deosebeşte cu nimic de Hades şi nici Isis de Persefona. Tot Plutarh scria că, pentru greci, Zeus era creatorul tuturor lucrurilor bune iar Hades, cauza răului. Întocmai ca Satan al creştinilor. Pentru Platon, Hades însemna „fiul blândeţii” iar pentru Plutarh, „cel ascuns”, întocmai ca Amon al egiptenilor. Romanii l-au numit Pluton, care înseamnă „bogatul”, aluzie la bogăţiile subterane. Ca opus al zeului furtunii, conducător al lumii subterane, Hades / Pluton este nimeni altul decât Enki al sumerienilor.

Tot în Grecia îl întâlnim pe Hermes, mesagerul zeilor, zeul călătorilor, al hoţilor, al păstorilor, al literaturii şi al invenţiilor. În miturile originale, Hermes (Mercur pentru romani) era zeul fertilităţii şi inventatorul focului, asemenea sumerianului Enki. Unul dintre simbolurile lui Hermes era caduceul, adică toiagul cu doi şerpi încolăciţi în jurul lui şi o pereche de aripi în vârf, simbolul lui Enki. Dar care ar putea fi traducerea numelui Hermes? În greaca antică, mes însemna mijloc. Hermes era cel care făcea legătura între zei şi oameni, mijlocitorul sau mediatorul, aşa că a doua parte a numelui semnifică rolul său. Iar prima parte, her, se presupune că provine de la Hera. Astfel, Hermes s-ar putea traduce „mediatorul zeiţei Hera”. Însă Hera e forma de feminin a numelui egiptean Heru (Horus pentru greci). Prin urmare, prima parte a numelui lui Hermes provine din numele său egiptean, Heru-Ur. Grecii l-au echivalat cu egipteanul Thoth, primind numele Hermes Trismegistus. Iniţial, în Grecia, Hermes l-a reprezentat pe Enki, fiind zeul fertilităţii. Atunci şi-a „căpătat” caduceul. Mai târziu a fost „retrogradat” în postura de fiu al lui Zeus, devenind mesagerul zeilor.

Tot ca fiu al lui Zeus este prezentat şi Dionysos, numit Bachus de către romani, zeul viţei-de-vie, al nebuniei ritualice şi a extazului. Este mereu înconjurat de satiri, fiinţe care au dat imaginea demonilor în creştinism. Era considerat eliberatorul oamenilor din jugul zeilor prin vin, muzică şi dans. Dionysos era reprezentat într-un car tras de lei sau tigri, ţinând în mână caduceul. Numele său a fost tradus prin „zeul copacilor”, indicând funcţia sa de divinitate a naturii, sau prin „zeul din Nysa”, locul naşterii sale în mitologia greacă. A fost ucis în războiul cu giganţii, apoi înviat, întocmai ca Osiris al egiptenilor. Printre epitetele sale se numără Adoneus („conducătorul”), Aesymnetes („Domnul”), Eleutherios („eliberatorul”), Enorches („cu testicule”), Erikryptos („complet ascuns”), Pseudanor („omul fals”). Epitetul Adoneus este unul cel puţin bizar, ţinând cont că Dionysos nu a fost conducător în niciunul dintre miturile cunoscute astăzi. În schimb, seamănă foarte bine cu Adonai, epitetul dumnezeului biblic şi cu Adonis, un alt personaj din mitologia greacă. Enorches face referire la funcţia sa de zeu al fertilităţii, lucru observat şi din orgiile la care se spune că lua parte foarte des. Apetitul său sexual foarte ridicat îl identifică cu egipteanul Min, care în Textele Sarcofagelor era numit „vânătorul de femei”. Erikryptos înseamnă acelaşi lucru ca şi Amon la egipteni. Herodot spunea că „Osiris în limba elenă înseamnă Dionysos”. Hellanicos din Lesbos scria că preoţii egipteni îl numesc Osiris pe Dionysos. Diodor din Sicilia susţinea că lui Osiris i se mai spune Dionysos sau Hades. Pentru Heraclit din Efes, Hades şi Dionysos devin acelaşi zeu când sunt cuprinşi de furie sau sunt în delir. Mnaseas spunea că Dionysos, Osiris şi Serapis sunt diferite nume ale lui Apis. Anticlide scria că Isis era soţia lui Dionysos. Atât Plutarh cât şi Diodor din Sicilia relatau că iedera, pe care grecii i-au dedicat-o lui Dionysos, este numită de egipteni „iarba lui Osiris”. Pentru ei, Dionysos, Hades sau Osiris reprezentau aceeaşi divinitate. Într-adevăr, acest zeu al fertilităţii, care a fost ucis şi înviat, purtător al caduceului, este Enki al sumerienilor.

O a treia reprezentare a lui Enki ca fiu al lui Zeus este Hephaestus, numit Vulcan de către romani. Fiu al zeilor supremi, el era zeul tehnologiei, meşteşugurilor, sculptorilor, artizanilor, metalurgiei, focului şi vulcanilor. A fost exilat din cer de către Zeus şi nevoit să trăiască pe Pământ, în insula Lemnos. El era făurarul zeilor, la fel ca Enki la sumerieni sau Ptah la egipteni. Deşi urât şi şchiop, Hephaestus era căsătorit cu zeiţa frumuseţii, Afrodita. Cum ea era cunoscută ca Isis în Egipt, Ninhursag în Sumer sau Iştar în Babilon, întâlnim o nouă conexiune cu Enki.

Cultul lui Adonis („Domnul”) a apărut în insula Lesbos în jurul anului 600 î. Hr. Era un zeu al vegetaţiei, de o frumuseţe nemaintâlnită (asemeni lui Lucifer). Deoarece îl doreau şi Persefona, şi Afrodita, a fost nevoit să petreacă o treime din an alături de prima şi două treimi lângă a doua. Într-un final, a fost ucis, dându-şi duhul în braţele Afroditei. Numele său seamănă foarte mult cu Adonai al evreilor şi Adoneus, unul dintre epitetele lui Dionysos. Ca iubit al Afroditei, el este Enki, Dumuzi sau Osiris. De altfel, se presupune că s-ar fi născut în Byblos, oraş foarte important pentru religia lui Osiris şi a lui Dumuzi. Deşi a fost identificat încă din antichitate cu acest zeu, cultul lui Adonis se adresa exclusiv femeilor.

În Ugarit, zeul meşteşugar era Kothar Hasis. Acesta a fost identificat cu Hephaestus al grecilor şi cu Ptah al egiptenilor. De altfel, în miturile ugaritice, casa lui Kothar Hasis se afla în Egipt, ceea ce indică faptul că cei trei erau una şi aceeaşi persoană.

În teosofie, Sanat Kumara („tinereţe eternă”) este considerat stăpânul Pământului, cel venit acum 18,5 milioane de ani dintr-un plan eteric al planetei Venus pentru a ajuta oamenii să evolueze spiritual. Locuieşte în lumea subterană Shamballa. La nivel cosmic este numit Subrahmanya, Sanatana, Sanaka sau Sanandana. Primeşte energie din planuri superioare în zodia berbecului, pe care o împărtăşeşte celorlalţi în zodia taurului. Printre titlurile lui se numără „stăpânul lumii”, „singurul iniţiator”, „cel vechi de ani”. Primul nume e anagramarea epitetului dat de Vechiul Testament, Satan. Iar al doilea provine din numele hitit Kumarbi. Zodiile berbecului şi a taurului reprezintă două dintre simbolurile lui Enki. Planeta Venus, sau Luceafărul, alături de lumea subterană, indică legătura cu Lucifer al creştinilor. De altfel, teosofista Helena Blavatsky l-a identificat în mod corect pe Sanat Kumara cu Lucifer, precizând totuşi că a fost greşit înţeles de către creştini. Vom vedea dacă aşa este, urmărindu-i faptele păstrate în miturile lumii.

În Tibet, Mahasammata era zeul care, prin gândurile sale necurate, a fost aruncat pe Terra, alături de adepţii săi. Ajuns aici, el a împărţit Pământul în loturi, fiecare dintre cei care îl însoţeau fiind stăpân pe lotul său. El şi descendenţii săi au fost primii cinci regi ai planetei noastre. Şi nu putem să nu-l identificăm pe Lucifer şi aici, în mitologia tibetană.

În hindusim, zeul distrugător Şiva („cel pur”) este înconjurat mereu de demoni. În creştinism, Satan este conducătorul demonilor. Şiva este reprezentat mereu ţinând într-o mână tridentul, pe cap purtând o semilună iar corpul său împodobit cu cinci şerpi şi câteva cranii. Tridentul, semiluna şi şarpele sunt simbolurile lui Enki. Şiva este zeul artelor, înţelepciunii şi fertilităţii. Pentru sumerieni, Enki este zeul artelor, înţelepciunii şi fertilităţii. În timpul unei lupte, Şiva i-a distrus unul dintre cele cinci capete zeului creator Brahmā. La fel cum, în luptă, Krónos l-a castrat pe Ouranos şi Kumarbi pe Anu. Şiva face parte dintr-o trinitate sfântă alături de Brahmā şi Vishnu, la fel cum Enki făce parte dintr-o trinitate alături de An şi Enlil. Şiva şi Enki sunt una şi aceeaşi zeitate.

Tot în hinduism îl întâlnim şi pe zeul Krşna. În sanscrită, ca adjectiv, numele său înseamnă „negru” sau „întunecat”, reminiscenţă din perioada vedică atunci când era considerat soarele negru sau soarele nopţii. Ca substantiv, Krşna înseamnă „noapte” sau „întuneric”. În iconografia originală era reprezentat cu pielea neagră, abia în reprezentările moderne culoarea sa a fost schimbată în albastru. În mitologia epică, Krşna este zeul iluzionist care îşi înşeală duşmanii, dezorientându-i cu fantasmele pe care le crează. Într-un comentariu la Bhagavad-Gita, indianistul român Sergiu Al-George îl prezintă pe Krşna ca fiind „prinţ războinic, în stare de mari îndrăzneli, ucigător de monştri, pedepsitor de regi nelegiuiţi, fiind totodată capabil de viclenii şi laşităţi; deschis exaltărilor bachice şi protagonist al supremelor experienţe erotice în paroxismul cărora se descifrează însuşi erosul absolut – cel al comuniunii cu realitatea ultimă -, Krşna rămâne totuşi un personaj crud şi oarecum lugubru prin surâsul cu care întâmpină marile drame”.  În a patra carte din colecţia de imnuri sacre Rigveda, Krşna este considerat demon sau spirit al întunericului. În Lalitavistara Sutra, Krşna este conducătorul demonilor negri, inamicii lui Buddha. Printre numeroasele sale epitete se numără Shyamasundara („frumosul întunecat”), Patitapavana („cel ce îi purifică pe decăzuţi”) şi Kaladeva („zeitatea neagră”). Din secolul al XIX-lea, Krşna a fost adoptat de câteva mişcări religioase noi. În teosofie, zeul este considerat reîncarnarea lui Maitreya, cel mai important învăţător spiritual al omenirii. Krşna a fost canonizat de către celebrul magician satanist Aleister Crowley şi este recunoscut ca sfânt de către masonii gnostici din Ordo Templi Orientis. În Bhagavad-Gita, Krşna se descrie singur: „Cei fără minte mă cred Cel Nemanifestat intrat în starea de manifestare; ei nu cunosc natura mea superioară neclintită, supremă. Învăluit de iluzia produsă de magia mea, eu nu sunt revelat tuturor; această lume, cu mintea tulburată, nu mă recunoaşte ca nenăscut şi neclintit. Eu ştiu, o Arjuna, fiinţele care au fost, care sunt şi care vor fi; pe mine însă nu mă ştie nimeni.” (7:24-26). Îndrăznesc să-l contrazic pe cel care s-a autoproclamat Marele Stăpân Divin al Universului. Cu toate iluziile produse de magia sa, ne dăm totuşi seama de natura sa „superioară neclintită, supremă”. Acest zeu negru, înşelător, creator de iluzii, magician neîntrecut, manipulator şi crud, cu înfăţişare terifiantă, ce duce omenirea la pieire, demon sau spirit al întunericului, conducător al demonilor, inamicul lui Buddha, deschis mereu la depravare erotică şi exces de alcool, considerat sfânt de către masoni, magicieni şi satanişti, nu poate fi decât cel numit de creştinism Satan, Enki al sumerienilor. Lucru pe care Krşna îl recunoaşte (ce-i drept, indirect) în cartea a X-a din Bhagavad-Gita: „pentru zeii Rudra, eu sunt Śamkara (zeul distrugător Şiva)”, „pentru demonii Yakşa şi Rakşas, eu sunt stăpânul bogăţiilor (zeul Kubera, care comanda armata demonilor)”, „pentru preoţi eu sunt cel dintâi, Brhaspati (zeul elocinţei şi al înţelepciunii)”, „pentru conducătorii de oşti sunt Skanda (zeul războiului)”, „pentru şerpi eu sunt Vāsuki (şarpe mitic, rege al şerpilor Nāga)”, „pentru Nāga sunt Ananta (şarpele primordial)”, „eu sunt Prahlada (căpetenia demonilor Asura) pentru demonii Daitya”, „eu sunt Timpul atotputernic, distrugător de lumi”.

Pentru azteci, Quetzalcohuātl („şarpele cu pene”), era zeul comerţului, artelor, meşteşugurilor, cunoaşterii şi fertilităţii, patronul preoţilor. El a creat oamenii în Mictlan, lumea subterană. Enki, care a creat oamenii în lumea subterană, era patronul preoţilor, zeul artelor, meşteşugurilor, cunoaşterii şi fertilităţii. Unul dintre cei patru copii ai zeilor supremi Ometecuhtli şi Omecihuatl, Quetzalcohuātl reprezenta luceafărul de dimineaţă sau planeta Venus, la fel ca Lucifer, Sanat Kumara şi Enki. Osiris era unul dintre cei patru copii ai zeilor conducători, la fel şi Enki. Asemenea lui Quetzalcohuātl, Enki mai era numit Şarpele. Satan este identificat cu şarpele din Grădina Edenului. Iar ca înger răzvrătit, Lucifer este considerat şarpe înaripat (serafim). Yaldabaoth avea corp de şarpe, de asemenea şi Fuxi, primul zeu al Chinei. Mayaşii îl numeau Kukulcan sau Q’uq’umatz. El a descoperit porumbul, a domesticit animalele, a creat focul şi i-a învăţat pe mayaşi muzica şi dansul.

Pe zeul răzvrătit, nordicii îl numeau Loki. El era fratele conducătorului lumii, Odin. A fost primit în familia Æsir după pacea cu cei din clanul Vanir. Loki se ţinea mereu de şotii, reuşind de multe ori să pricinuiască celorlalţi zei numai necazuri. În final reuşind chiar să cauzeze moartea zeului Baldr. Nici până în ziua de astăzi, cercetătorii n-au reuşit să găsească o traducere a numelui său. S-a sugerat că Loki provine din cuvântul lúka („aproape”), dar această interpretare nu are niciun sens. Numele zeilor erau epitete care subliniau atributele acestora. Iar „aproape” nu i se potriveşte lui Loki absolut deloc. Semnificaţia reală a numelui e mai mult decât evidentă. Limba engleză e o limbă germanică, ce a suferit influenţe nordice cauzate de invaziile vikingilor din secolele al VIII-lea şi al IX-lea. Prin urmare, cuvântul scandinav lo poate însemna acelaşi lucru ca şi englezescul low, adică „jos”. Iar ki este cuvântul sumerian pentru „pământ”. Loki se poate traduce „pământul de jos” sau „pământul inferior”, o referire la locul în care sălăşluia zeul în realitate. Aşa cum babilonianul Ea înseamnă „casa apei”, iar zeul locuia în casa subterană a apelor, Abzu, tot aşa Loki face referire la lumea subterană în care trăia. Ce caută un cuvânt sumerian în limba nordică? Răspunsul se găseşte tot în legende. Marii zei, cei din familia Æsir, veneau dintr-o zonă numită Asaland, adică Asia. Fără îndoială, arienii din Orientul Mijlociu, care au invadat India, au migrat până în nordul Europei, aducându-şi cu ei şi zeii. Aşadar are sens apariţia unui cuvânt sumerian în limbajul nord-europenilor. Iar acesta nu este singurul exemplu. Zeul scandinav Tyr poartă numele oraşului din Liban amintit şi de Biblie. Numele zeului Baldur este derivat al numelui zeului semitic Baal. Soţia lui Baldur, zeiţa Nanna, poartă un nume identic cu al zeului sumerian al lunii. Numele zeului nordic Thor este aproape identic cu cel al zeului egiptean Thot. Zeul scandinav Borr seamănă cu zeul grec al vântului de nord, Boreas (de remarcat faptul că Boreas reprezintă nordul). Zeiţa pământului la nordici, Gerd, are un nume asemănător cu al zeiţei greacă a pământului, Geea, cu zeul egiptean al pământului, Geb şi cu zeiţa sumeriană a pământului, Gi. Aşadar, legături între Scandinavia şi Orientul Mijlociu sunt destule. Revenind la Loki, se spune chiar că a fost legat sub pământ, asemenea titanului Prometheus, pentru că l-a ucis pe unul dintre zei. Copiii săi, de asemenea au fost trimişi în adâncuri:  lupul Fenrir a fost legat de o stâncă la un kilometru şi jumătate sub pământ, şarpele Jörmungandr a fost aruncat în oceanul care înconjoară Terra iar zeiţa Hel a devenit conducătoarea lumii subterane Niflheim. La Ragnarok, bătălia finală dintre zei, Loki s-a eliberat şi, împreună cu copiii săi şi cu uriaşii, a atacat tărâmul zeilor Æsir. În final, a fost omorât de zeul Heimdallr. Loki îşi putea schimba forma, adesea în peşte sau şoim, întocmai ca Enki şi Horus cel Bătrân. Dacă luăm în considerare şi asemănarea fonetică dintre Loki şi Enki, putem observa că ambii reprezintă acelaşi personaj. În 1835, Jacob Grimm a lansat teoria că Loki ar putea fi un zeu al focului. În legendele daneze, Loki apare ca o creatură a nopţii, conectată cu casa focului. În 1889, lingvistul norvegian Sophus Bugge a concluzionat că Loki este varianta nordică a lui Lucifer. Şi, într-adevăr, aşa este. Loki, Lucifer, Prometheus sau Enki sunt nume ale aceluiaşi personaj.

În Japonia, zeul exilat din cer se numea Susano-o. El era fiul zeilor supremi şi iniţial a primit ca domeniu mările Pământului. Însă el prefera să locuiască în cer. În urma neînţelegerilor cu sora sa, zeiţa Soarelui, Susano-o a fost expulzat pe Pământ fără milă, condamnat să locuiască în lumea care i-a fost dată la început. A aterizat în provincia Izumo din insula Honshu. A ucis şarpele cu 8 capete, numit Yamata no-orochi, (întocmai ca Enki şi Krónos), apoi i-a învăţat pe oameni cum să cultive pământul. S-a mutat în lumea subterană, numită Yomi, lăsându-i conducerea lumii fiului său, Okuninushi („stăpânul celor 8 insule”). Okuninushi a primit atributele puterii tatălui său dar şi titlul „stăpânul Terrei”. S-a însurat cu sora sa, Suseri Hime, şi au domnit împreună până când au fost nevoiţi să abdice în favoarea lui Ninigi no Mikoto, nepotul zeiţei Soarelui. Această legendă seamănă izbitor cu cea a lui Enki. Deşi nu s-a dovedit că ar exista vreo legătură între Japonia şi Sumer, totuşi există câteva. Pe lângă legenda asemănătoare cu cea sumeriană, observăm că numele japonez Ninigi este de origine sumeriană, însemnând „Domnul ochi”, indicând în mod evident un Veghetor. Templul Tokei-ji mai era numit şi Enkiri-dera („templul divorţului”), în care numele sumerianului Enki este evident. Tehnica japoneză de vindecare, Reiki (cuvând tradus în mod convenţional prin „atmosferă misterioasă” sau „influenţă supranaturală”), se poate traduce corect din sumeriană prin „regele Pământului” (fiind format din rei = „rege” şi ki = „Pământul”), adică titlul deţinut de Enki până a fost detronat de fratele său. Unul dintre simbolurile Reiki se numeşte Nin Giz Zida, care în tibetană înseamnă „şarpele de foc”. Chiar dacă practicanţii reiki susţin că acesta este un cuvânt tibetan, în realitate provine din sumerianul Ningişzida („stăpânul copacului cel bun”), unul dintre epitetele Şarpelui Enki. Aşadar, putem presupune că japonezii au fost influenţaţi de cultura sumeriană, lucru remarcat şi în mitologia lor.

În miturile japoneze, zeiţa Benten era zeiţa mării şi a muzicii. Era reprezentată ca o femeie foarte frumoasă, având 8 braţe, călare pe un dragon sau un şarpe. Această imagine ne duce cu gândul la imaginea „curvei Babilonului” din Apocalipsa după Ioan. Cum zeii erau echivalaţi cu corpuri cereşti, o zeiţă cu 8 braţe înseamnă fără îndoială o stea cu 8 colţuri, care semnifică a 8-a planetă din sistemul nostru solar, Venus, numărând din exterior către Soare. Fiind asociată cu Venus şi cu apa, dar şi de o frumuseţe izbitoare, deducem că Benten era Iştar a babilonienilor, Inanna a sumerienilor, Isis a egiptenilor sau Afrodita a grecilor. Reprezentarea ei călare pe un dragon sau un şarpe e o metodă relativ obscenă de a indica relaţia intimă dintre ea şi marele Şarpe, adică Enki, Osiris sau Lucifer. De altfel, miturile japoneze spun că Benten era soţia Împăratului dragonilor, care era extrem de urât şi avea formă de şarpe. Întocmai ca Haphaestus al grecilor sau Satan al creştinilor. Acest împărat al dragonilor nu poate fi decât Marele Şarpe Enki.

Tot la japonezi, împăratul Iadului era Enma Dai-Ō („marele rege Yama”), judecătorul sufletelor morţilor. El le hotăra pedepsele în funcţie de păcatele săvârşite în timpul vieţii, întocmai ca Osiris al egiptenilor sau Hades al grecilor.  Budiştii şi hinduşii îl numesc Yama, tibetanii Shinje, chinezii Yanluowang sau Yan iar coreenii Yeomla Daewang. Ca şi conducător al lumii subterane, el este Enki sau Osiris. De altfel, prima parte a numelui său japonez, en, este identică cu prima parte a numelui său sumerian.

În Africa, Chi Wara i-a învăţat pe cei din tribul bamana cum să practice agricultura. Acesta era o fiinţă jumătate om, jumătate animal, fiul zeiţei cerului, Mousso Koroni, şi al unui spirit al Pământului. Din nou, ca la egipteni, greci şi sumerieni, primul zeu era fiul cerului şi al Pământului. Pentru zuluşii din Africa de Sud, Unkulunkulu („cel bătrân”) este creatorul oamenilor. El i-a învăţat pe aceştia să vâneze, să facă focul şi să cultive plantele. Zeul creator En-kai sau Ngai este zeul suprem al masailor din estul Africii. Toate aceste mituri africane îl prezintă de fapt pe Enki al sumerienilor (de remarcat asemănarea cu numele En-kai al masailor). Zeul suprem al dogonii din Mali este Amma. Nommo, fiul exilat al lui Amma, a coborât din cer într-o barcă de forma unui hambar. El i-a învăţat pe dogoni agricultura şi fierăritul. Dogonii şi-au numit tribul după zeul canaanienilor, Dagon. Numele Amma şi Nommo citit invers (Ommon) provin de la egipteanul Amon. Toate aceste nume îl reprezintă pe sumerianul Enki. Pentru dogoni, Nommo a venit de pe Sirius, stea care la egipteni era personificarea zeiţei Isis, soţia lui Osiris. Şi în Africa, acest zeu avea, pe lângă imaginea de binefăcător, una malefică. Pentru populaţia Yoruba, Kadiempembe sau Eşu era un zeu înşelător, ce putea vorbi în orice limbă, inclusiv în ale animalelor. Îşi poate schimba forma, poate să provoace confuzie şi îi place să distrugă. În Voodoo-ul haitian, Eşu este numit Papa Legba sau Baron Samedi. Samedi înseamnă „sâmbătă” în franceză, aluzie la sabbatul pe care l-a impus evreilor, adoptat de vrăjitoare ca fiind cea mai importantă zi pentru vrăji. Conducător al spiritelor, având puteri magice nemărginite, Baron Samedi este totodată şi un vindecător, având puterea de a dărui viaţa.

Toate aceste câteva nume sunt diferite epitete ale unuia şi aceluiaşi „zeu”, cel care a fost exilat pe planeta noastră, devenind primul conducător al Pământului.