Archive for the Serioase şi plictisitoare Category

Țigara de după… bodegă

Posted in Serioase şi plictisitoare on 17 Martie, 2016 by Claudiu-Gilian Chircu

Poza011

Arde, uite cum arde,

Dăm semnale cu fum să ne vezi de departe…

Am găsit cea mai bună metodă de a-mi face curățenie în lista de prieteni de pe Facebook: ștergerea celor care le râd în nasurile virtuale fumătorilor, bucurându-se că de astăzi pot respira aer „curat” în baruri. După mintea mea, dacă vrei aer curat te duci în pădure, nu în bodegă, dar asta e altă poveste. Pentru că acceptați cu atâta bucurie încă o lege care interzice ceva, ceea ce contravine principiilor democrației, sper să vă bucurați la fel de mult când vă vor fi interzise și vouă niște drepturi. Pentru că va veni și rândul vostru cu siguranță. Când o să vă smulgeți părul din cap pentru că nu veți mai avea voie să Citește în continuare

Anunțuri

Scurt istoric al alpinismului utilitar

Posted in Serioase şi plictisitoare on 14 Aprilie, 2015 by Claudiu-Gilian Chircu

Cu mult timp înainte ca Stallone să joace în „Cățărătorul”, se năștea o formă incipientă a alpinismul utilitar. În vremurile demult apuse, când omenirea ridica surprinzătoarele clădiri megalitice ce ne uimesc și astăzi, muncitorii în construcții foloseau frânghii pentru diverse operațiuni la înălțime. Fără îndoiala că și marinarii corăbiilor cu pânze adesea urcau, coborau și lucrau atârnați în frânghii. În timp, omenirea a observat varietatea domeniilor în care putea aplica acea formă incipientă a alpinismului. Memorabilă în istoria omenirii a rămas noaptea în care gladiatorii lui Spartacus s-au folosit de funii confecționate din viță-de-vie, pentru a coborî de pe vârful muntelui Vezuviu în mijlocul taberei romane asediatoare, ceea ce le-a adus o victorie răsunătoare. Abia acum aproximativ doua secole, francezii ce escaladau Alpii au dat un nume cațăratului pe munte, astfel luând naștere termenul „alpinism”, folosit cu precădere în limbile latine europene. Alpinismul s-a dezvoltat rapid, fiind aplicat în domenii precum salvamontul ori speologia, dar și transformat în alpinism sportiv, montan sau chiar urban. Pâna și săriturile cu coarda elastică, numite în engleză „bungee jumping”, au luat naștere din această disciplină. Să nu uităm de alpinismul utilitar sau industrial, așa cum mai este numit, de la care a pornit totul cu câteva milenii în urmă.

Continuarea aici.

Soluții

Posted in Serioase şi plictisitoare on 26 Iulie, 2014 by Claudiu-Gilian Chircu

hora-unirii

Nici n-am lansat bine Proiectul Eridan, că oamenii deja au început să ne întrebe: ce soluții aveți pentru țara asta? O întrebare care m-ar face să zâmbesc, dacă n-ar fi una serioasă…

Așteptați soluții? Nu sunteți în stare să le găsiți singuri? V-ați obișnuit atât de mult să fiți conduși? Vă convine să gândească alții pentru voi? Să vă arate în ce direcție să vă îndreptați și cu ce viteză? Vă rugați pentru un Mesia divin sau pământean care să vă salveze, în loc să încercați să vă salvați singuri. Și pe voi, și pe cei din jurul vostru. Vă uitați la filme cu supereroi și vă întrebați de ce nu există un Superman în realitate. Și ne mirăm cum de câștigă voturi politicieni care promit că vom trăi bine, iar cei corupți vor fi pedepsiți. În același mod în care religiile ne promit că vom duce o viață bună dacă acceptăm o divinitate care la un moment dat va reveni pe Pământ pentru a eradica Răul și a ne salva. Și așa s-au scurs multe milenii, iar salvarea tot întârzie să apară.

Ce-ar fi să încercați ceva nou? Să nu mai permiteți nimănui să gândească pentru voi. Să nu mai cereți altora soluții. Să nu mai așteptați să fiți salvați. În schimb, ce-ar fi să vă puneți cu toții capetele la contribuție pentru a găsi acele soluții? Ce-ar fi să vă uniți pentru a vă salva singuri? Ce-ar fi dacă ați începe să îi salvați și pe alții?

Cei care ne conduc ne-au înrădăcinat adânc în suflete egoismul, cel care ne face să ne pese doar de noi, nu și de ceilalți. Să alergăm după averi, cu care să ne fălim, în timp ce le facem dușmanilor în ciudă. Și nu doar lor, ci tuturor. Iluminați precum Buddha sau Iisus au încercat să ne explice că suntem aici pentru ceilalți, nu pentru noi. Că misiunea noastră este de a-i ajuta pe ceilalți. Că nu contează atât de mult individul, cât omenirea ca întreg. Pentru că, oricât de individualiști am fi, suntem parte dintr-un întreg. Dar uităm acest lucru, făcându-le pe plac conducătorilor noștri.

Spartacus n-a reușit singur să elibereze sclavii. Burebista n-a reușit singur să unească triburile dacice. Hannibal n-a ajuns singur la porțile Romei. Mihai Viteazul n-a reușit singur să unească teritoriile vechii Dacii. Niciunul dintre ei nu a găsit singur soluții. Cu toții au fost înconjurați de oameni care le-au găsit împreună. Oameni simpli, din popor, nu politicieni îmbrăcați la patru ace, cu studii superioare la cele mai bune instituții de învățămând din lume. Oameni simpli, la fel ca Moș Ion Roată.

Dacă vreți soluții, le vom căuta împreună. Dacă vrem o lume mai bună, o vom construi împreună. Noi nu suntem aici pentru a vă conduce, pentru a vă salva sau pentru a gândi în locul vostru. Suntem aici doar pentru a vă impulsiona. Doar voi puteți construi. Împreună, ca un întreg, în care fiecare individ poate deveni un salvator. Al său și al celorlalți.

10351741_10202410062196019_4667841889882184004_n

Vezi articolul și aici: http://grupuleridan.wordpress.com/2014/07/26/solutii/

Proiectul Eridan

Posted in Serioase şi plictisitoare on 25 Iulie, 2014 by Claudiu-Gilian Chircu

Marele Lup Alb

Hai să dăm mână cu mână…

 

M-am tot întrebat cum o mână de masoni a reușit să conducă astăzi o bună parte din lume. Răspunsul e mai simplu decat credeam: unitatea. Masonii sunt, în primul rând, uniți. Deși majoritatea românilor par a trăi într-o stare de letargie, îmbuibați cu telenovele, manele și fotbal, sunt mulți care și-ar dori să schimbe ceva în țara lor. Însă nu au nicio șansă să realizeze acest lucru atât timp cât sunt singuri.

Privind lucrurile din aceasta lumină, m-a bătut un gând. Și nu o dată, ci de nenumărate ori, pe parcursul a mai multe luni. Așa că m-am hotărât să încerc ceva ce pare în prima faza o misiune imposibilă: să unesc cât mai mulți daci adevărați, iubitori de patrie și neam, cu spirit de luptători, minți deschise și suflete curate. Astfel a luat naștere Proiectul Eridan. Eridan este numele atribuit de vechii daci Dunării, fluviul sfânt care le păzea de năvălitori tărâmul moștenit de la zei. Nu s-a gasit încă o traducere satisfăcătoare a acestui nume, însă se pare că înseamnă „casa zeilor izgoniți / exilați”. Egiptenii au numit fluviul dacilor Istru, iar romanii Danuvius / Danubius, numele Eridan pierzându-se în timp…

10562973_10202410062236020_1909547359512273998_n

În cadrul Proiectului Eridan am strâns câțiva oameni. Nu mulți, dar hotărâți. Din orașe diferite și chiar din țări diferite. Distanța nu e un impediment, deoarece urletul Marelui Lup Alb se aude în toate cele patru zări. Iar grupul a început să se mărească de la o zi la alta, chiar înainte de a fi lansat oficial. Ne-am făcut un blog comun – http://grupuleridan.wordpress.com/. Ne-am făcut și o pagină de Facebook – https://www.facebook.com/pages/Proiectul-Eridan/703127599754827. Am întocmit un plan de acțiune și am trecut la treabă. Scopul principal este unirea dacilor, la fel cum Burebista o făcea acum mai bine de două milenii. Că doar „unde-s mulți, puterea crește”. Astfel, a început să se pună bazele unei mici comunități, o „haită” de lupi gata de luptă. Pentru început, încercăm să ne ajutăm semenii în orice fel putem. Atât prin deschiderea ochilor lor, arătându-le manipularea la care sunt supuși din toate părțile, cât și prin alte moduri. Care vor fi dezvăluite la timpul lor. Ce trebuie să știți deocamdată e că se lucrează intens la câteva proiecte și campanii.

10518668_10202410062276021_293981121448549969_o

Adresez pe această cale o invitație tuturor celor care vor să ni se alăture. Indiferent de vârstă, religie, sex, studii sau etnie. Pentru că doar împreună putem reuși să schimbăm ceva. Poate nu vom schimba lumea, dar vom schimba măcar o mică parte din ea. Chiar dacă noi reprezentăm acea parte. Iar copiii noștri vor ști că nu am privit pasivi la distrugerea completă a țării noastre, ascunși ca șobolanii, ci am luptat din răsputeri, ca niște adevărați lupi, precum strămoșii noștri. Pentru că nimeni și nimic nu poate sta în calea unui grup unit și hotărât, decis să-și câștige libertatea.

Regulamentul și formularul de înscriere se găsesc la adresa http://www.mediafire.com/view/8wzhhg52ft1l37j/Regulament_si_formular_de_inscriere.docx. După completarea formularului, vă rugăm să îl trimiteți la adresa de e-mail proiectul.eridan@yahoo.com.

  10537040_10202404856065869_7137026144829572974_n

Marele Lup Alb ne cheamă din nou la luptă. Îi auziți chemarea?

 

La trecutu-ți mare, mare viitor…

Posted in Serioase şi plictisitoare on 11 Aprilie, 2014 by Claudiu-Gilian Chircu

romania

(Premiul I la concursul „Orașul meu. România mea”)

 

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie… La trecutu-ți mare, mare viitor!”, scria parcă acum o veșnicie marele nostru poet, Mihai Eminescu. Adevărul e că, în România anului 2014, viitorul pare din ce în ce mai încețoșat. Însă, așa cum bine spunea cineva, dacă viitorul se vede în ceață, trebuie schimbate dioptriile.

Ca tineri care moștenim această țară, nu putem spera decât la un viitor luminos. Pe care să-l construim împreună, pas cu pas. Pentru a realiza o schimbare majoră, este impetuos necesar să vedem încă de pe acum o Românie viitoare ideală, o țară care să ne fie cu adevărat și cămin, și părinte. O Românie cu un viitor cel puțin la fel de măreț precum trecutul. O țară precum cea descrisă de filosoful Platon în „Republica”.

România de mâine ar trebui construită pe valorile morale demult uitate, pe care le-au moștenit părinții și bunicii noștri de la strămoșii lor. O Românie în care cinstea, onoarea și dreptatea ar trebui să primeze, în care iubirea de aproape ar deveni nu un simplu concept biblic, ci fundația pe care ne-am clădi atât prezentul, cât și viitorul. Când vom reuși să „dăm mână cu mână toți cu inima română”, vom fi într-adevăr frați.

În România de mâine, cu toții ar trebui să ne cunoaștem în primul rând limba. Semianalfabetismul ar trebui să devină doar o amintire neplăcută dintr-un trecut pe care încercăm să-l închidem în cele mai îndepărtate colțuri ale memoriei colective. Nu ar trebui să știm ce este „romgleza” și nu ar trebui să publicăm noi DOOM-uri pentru a legaliza greșelile, în loc să le corectăm.

În România de mâine ar trebui să investim mai mult în educație. Profesorii ar trebui recompensați corespunzător pentru eforturile lor de a modela mințile copiilor, iar cei din urmă ar trebui motivați să-și dorească să acumuleze informațiile oferite de sistemul educativ, care le-ar modela nu doar mințile, ci și caracterele.

Pe lângă educație, în România de mâine ar trebui investit și în sistemul medical mai mult și mai puțin în cel religios. E drept că religia are beneficiile ei, însă nu ar trebui să primeze în defavoarea educației și sănătății. Avem nevoie de școli și spitale mai mult decât de catedrale. Dumnezeu îi ajută pe cei care se ajută singuri, după cum se spune din bătrâni.

Cum o minte sănătoasă nu poate fi cuprinsă decât de un corp sănătos, în România de mâine ar trebui să punem mai mult preț pe activitățile fizice și mai puțin pe lenevitul în fața televizoarelor sau pe pseudo-hrana de la fast-food-uri. Altfel, românii de mâine ar putea să nu mai existe și poimâine.

În România de mâine, cei care ne conduc ar pune interesele noastre pe primul loc. Nu ne-ar vinde țara sub pretextul privatizărilor pe bani puțini, nu ne-ar îngropa sub lacuri de cianuri și nu ne-ar otrăvi apele pentru a extrage gaze de șist. În România de mâine, politicienii ar trebui să fie în slujba poporului, nu la conducerea lui, iar democrația ar putea deveni astfel un concept real și nu unul aruncat în ochii alegătorilor în apropierea alegerilor.

În România de mâine, Presa ar trebui să fie un adevărat câine de pază al societății, nu un cățel de companie al clasei politice. În România de mâine n-ar trebui să existe manipulare, ci doar informare.

În România de mâine, românii n-ar trebui să devină sclavi printre străini, ci stăpâni în propria lor țară. Creșterea economică n-ar trebui să existe doar pe hârtie, ci să fie simțită de buzunarele fiecărui român. În România de mâine ar trebui să fim aliniați la standardele europene nu doar cu prețurile, ci și cu salariile.

În România de mâine ar trebui să ne cunoaștem trecutul, pentru a ne putea construi viitorul. Românii de mâine ar trebui să-și cunoască istoria, pentru a se cunoaște pe ei înșiși. Românii de mâine ar trebui să știe că suntem cea mai veche civilizație europeană, că cel mai vechi hominid și cel mai vechi homo sapiens din Europa au trăit pe teritoriul țării noastre, că la Tărtăria a fost inventată scrierea, că la Cornești, lângă Timișoara, se găsește cea mai mare fortificație antică din Europa, că pe teritoriul vechilor daci au apărut primele furnale din lume (în zona Titan – Călan – Nădrag, Reșița, Anina, Baia de Aramă, Baia de Fier, Baia Sprie), că minele de argint din România sunt printre cele mai vechi de pe mapamond sau că dacii aveau cel mai precis calendar din istorie, foarte apropiat de cel al NASA. Românii de mâine ar trebui să știe că suntem daci și vom rămâne daci, indiferent cât de mult ar încerca unii să ne facă să uităm asta.

În România de mâine nu ar trebui ca divertismentul să fie reprezentat de telenovele, manele și aventurile amoroase ale Biancăi Drăgușanu. Românii de mâine ar trebui să prețuiască teatrul, literatura, muzeele și muzica. Arta, într-un cuvânt. Hrănirea spiritului e de multe ori mai importantă decât cea a trupului.

În România de mâine am putea păși în afara granițelor țării noastre cu fruntea sus, fără teama sau rușinea de a fi asociați cu diverse elemente infracționale care ne pătează încontinuu imaginea. Românii de mâine ar putea fi mândri de naționalitatea lor, în loc să fredoneze „nu ne-am născut în locul potrivit”.

În România de mâine nu am mai aștepta să facă țara ceva pentru noi, ci ne-am întreba ce putem face noi pentru țară. Chiar dacă viitorul nu pare luminos, trebuie să începem să-l construim de pe acum. E datoria noastră atât față de patrie, cât și față de strămoșii care ne-au lăsat-o ca moștenire. Și vom începe să îl construim începând de astăzi. Singurul viitor pe care îl acceptăm este „La trecutu-ți mare, mare viitor!”.

 

 

 

Femeia – adevărata Troia

Posted in Serioase şi plictisitoare on 19 Martie, 2014 by Claudiu-Gilian Chircu

 10001471_697001783672525_635382500_n

De cele mai multe ori, bărbații greșesc atunci când încearcă să cucerească femeia visurilor lor. Nu sunt atât metodele greșite, cât este mentalitatea. Au impresia că o femeie va fi impresionată de bani, de poziție socială sau de un fizic rupt parcă din revistele de culturism. Adevărul este că, în primul rând, femeile sunt impresionate de atitudinea bărbatului din fața lor. Atitudinea e oglinda mentalității respectivului bărbat. Iar singura mentalitate care ar trebui să existe în astfel de cazuri este cea de războinic.

Bărbații uită că femeia nu trebuie „agățată” sau „prostită”, ci cucerită. Asemenea unei cetăți pe care și-o doresc toți marii regi ai lumii. Asemenea Troiei homerice. Procesul de cucerire are exact sensul propriu al cuvântului: trebuie să fie o luptă, în care singura opțiune este victoria. O luptă pe care nu o poate câștiga decât un adevărat războinic, dispus să apeleze la toate armele pe care le deține, indiferent de timpul investit sau de rănile suferite. Un războinic ce nu ia în calcul decât o singură variantă: victoria. Fără retragere, fără predare, fără odihnă, fără teama de eșec. Un războinic care nu are de gând să renunțe la luptă decât cu laurii victoriei pe frunte nu poate fi oprit nici măcar de zei.

Se spune că în dragoste și în război nu există reguli. Prin urmare, războinicul trebuie să apeleze la orice armă și strategie pentru a-și atinge scopul. Iar aceste arme ar trebui să fie inteligența, imaginația, perseverența, șarmul, motivația, mentalitatea de învingător și chiar propriile lui sentimente. Poate apela la orice tactică de atac, atât direct cât și indirect, până când zidurile „cetății” sale vor fi distruse. În acel moment, un atac direct la țintă, fără șovăială sau rețineri, îi poate aduce victoria mult dorită. Atât timp cât nu uită că ținta sa nu trebuie distrusă, ci cucerită.

Cei mai mulți se grăbesc, vor rezultate rapid și eficient. Fără să realizeze că timpul nu e un inamic, ci un aliat. Troia a fost cucerită după zece ani de lupte crâncene. Care nu au reprezentat decât un antrenament pentru bătălia finală, în care arma supremă a făcut diferența. Toți marii eroi ai Greciei antice au participat la război, fiecare cu cele mai bune arme ale sale. Cei mai viteji, cei mai puternici, cei mai buni. Însă Troia nu a fost cucerită nici de curaj, nici de putere, nici de ambiție. Nici măcar de zeii implicați în luptă. Ci doar de inteligența lui Ulise. Aceasta este arma supremă, de care un războinic adevărat trebuie să se folosească pentru a da lovitura finală. Doar dacă scopul său suprem este de a obține Troia, și nu un cătun aruncat într-un colț de lume, pe care nici măcar locuitorii săi nu s-ar obosi să îl apere.

Și poate cel mai important lucru: după ce-și cucerește Troia, un războinic adevărat nu devine un invadator, ci un eliberator.

Zâmbet virtual (Scrisoare netrimisă)

Posted in Serioase şi plictisitoare on 14 Februarie, 2014 by Claudiu-Gilian Chircu

smile

Nu ne cunoaștem, deși suntem „prieteni” virtuali de vreo trei ani. Nu am schimbat niciun cuvânt până acum, în afară de câteva replici scurte prin diferite comentarii. Și asta recent, pentru că, până de curând, nici nu știam că exiști. Nici acum nu sunt sigur de asta…

Totul s-a întâmplat după finalul unei îndelungate relații, care s-a sfârșit anul trecut, la finalul verii. Moment în care lumea mea s-a sfârșit și a trebuit să încep să-mi construiesc una nouă. Însă, după cum spunea cineva, după o astfel de relație ești ca un nou născut. Te trezești aruncat în viață, încerci să înveți să mergi… Cazi de multe ori, te ridici apoi iarăși cazi… Te agăți de orice și de oricine, în speranța că vei reuși să stai drept. Însă de multe ori te agăți de cine nu trebuie… Care, în loc să te învețe să mergi, te ajută să cazi din nou. Iar fiecare căzătură e parcă mai dureroasă decât precedenta… La fel am făcut și eu: m-am agățat de cine nu trebuia și m-am trezit din nou singur în mijlocul drumului vieții, acoperit de praful rece ca răsuflarea morții…

N-am avut de ales decât să încerc să merg în continuare, pentru că singura direcție e înainte. Însă, de această dată, n-am mai fost în stare să mă ridic pe propriile picioare… M-am târât, rătăcind pe un drum mai întunecat ca niciodată, fără a ști măcar dacă a mai rămas vreo urmă de viață prin străfundul unui suflet sfâșiat de prea multe ori… Iar târâtul nu e o metodă de a-ți urma drumul vieții, în care nu contează destinația, ci călătoria…

Totul până într-o zi când ți-am găsit fotografia aruncată în praful drumului. Brusc, totul s-a înseninat iar picioarele mele și-au găsit puterea de a-mi susține greutatea. Mai ales pe cea sufletească… Totul parcă s-a lăsat cuprins de lumină iar drumul a devenit mai clar decât niciodată. Nu știu ce anume a schimbat totul. Aș vrea să spun că frumusețea chipului tău, însă n-ar fi adevărat. Un chip frumos poate ascunde niște răni, însă nu le poate închide. Aș vrea să spun că ochii tăi m-au fascinat, însă nici ei nu sunt responsabili pentru asta. Poate privirea ta care mi-a pătruns până în cele mai negre unghere ale sufletului, răscolind totul în calea ei, și care mi-a permis să fac același lucru: să pătrund dincolo de ea, pentru a descoperi un suflet cald, deși rănit, plin de lumină divină. Sau poate zâmbetul tău e „vinovat” de această metamorfoză, reușind să aducă primăvara în mijlocul unei aprige ierni interioare. Nu știu care e adevăratul motiv și, sincer să fiu, nici nu vreau să-l știu. Mi-e de ajuns că o parte din tine m-a ajutat să mă ridic și să încep să merg. Singur, fără a mă agăța de nimeni și de nimic. Nici măcar de mine.

Am vrut să vorbesc cu tine, însă ce rost ar avea? Ce aș putea să-ți spun și cu ce scop? Să-ți spun că zâmbetul tău mă ajută să simt în fiecare zi adevăratul gust al vieții și că e ultimul lucru care îmi aleargă prin minte înainte să adorm? Să-ți spun că privirea ta îmi dă puterea de a lupta cu viața, cu toți ce-mi blochează drumul și mai ales cu mine? Că pierzându-te în ea simți cum viața ți se scurge printre degete în fiecare clipă, doar pentru a reînvia de fiecare dată mai pur decât credeai că este posibil? N-are niciun rost să îți spun toate astea. Probabil le-ai auzit de multe ori. În plus, mi-e teamă că, dacă ți le-aș spune, aș putea descoperi că dincolo de imaginea găsită în praf nu se ascunde ceea ce cred. Sau, mai rău, că nu e nimic dincolo de a mea… Și n-aș vrea să-mi pierd lumina acum, după ce am reînvățat să merg. Poate cândva…

Până atunci, rămân un Don Quijote veșnic rătăcitor, care tocmai și-a găsit o Roxanne căreia să-i dedice victoriile sale iluzorii. Iar pe tine te voi păstra așa cum te-am găsit: doar ca un zâmbet… virtual.