Din jurnalul unui inadaptat

E greu să lași totul în urmă și să pleci. Să părăsești un loc pe care l-ai numit „acasă”. Oameni pe care i-ai iubit, pe care i-ai considerat familie, parte din tine. Visuri, speranțe și idealuri, să începi un drum nou, necunoscut. Să nu-ți mai asculți strigătele inimii, ci doar șoaptele minții. Să lași în urmă tot ce a contat vreodată pentru tine, alegând un viitor incert și, cel mai probabil, solitar. Însă, în același timp, e greu și să rămâi într-un loc în care nu mai ești dorit, lângă oameni care nu mai au nevoie de tine, complicându-le existența în loc să le-o înfrumusețezi. Luându-le șansa de a fi fericiți și, în același timp, chiar și pe a ta. Așa că, oricât de greu ar fi, pleci, lăsându-ți în urmă o parte din suflet, fără posibilitatea de a o recupera vreodată. Fără să știe cineva de existența ei. O lași acolo, lângă oamenii pe care i-ai iubit, pentru a-i veghea și a-i ocroti pe nesimțite. Pentru a le oferi puțin din dragostea pe care ai simțit-o cândva pentru ei, chiar dacă nu vor ști asta vreodată. Pleci lăsând în urmă cea mai bună parte din tine și rămâi cu golul din suflet. Pe care îl umpli cu amintiri și cu speranța că vor fi bine. Apoi începi un nou drum, atingi alte suflete și ajungi la același deznodământ, mărind numărul bucăților de suflet lăsate în urmă. Ca niște firmituri pentru cineva care te poate găsi luându-le urma. Și care, de cele mai multe ori, nu mai apare…

Țigara de după… bodegă

„Arde, uite cum arde,

Dăm semnale cu fum să ne vezi de departe…”

Am găsit cea mai bună metodă de a-mi face curățenie în lista de prieteni de pe Facebook: ștergerea celor care le râd în nasurile virtuale fumătorilor, bucurându-se că de astăzi pot respira aer „curat” în baruri. După mintea mea, dacă vrei aer curat te duci în pădure, nu în bodegă, dar asta e altă poveste. Pentru că acceptați cu atâta bucurie încă o lege care interzice ceva, ceea ce contravine principiilor democrației, sper să vă bucurați la fel de mult când vă vor fi interzise și vouă niște drepturi. Pentru că va veni și rândul vostru cu siguranță. Când o să vă smulgeți părul din cap pentru că nu veți mai avea voie să

Scurt istoric al alpinismului utilitar

Cu mult timp înainte ca Stallone să joace în „Cățărătorul”, se năștea o formă incipientă a alpinismul utilitar. În vremurile demult apuse, când omenirea ridica surprinzătoarele clădiri megalitice ce ne uimesc și astăzi, muncitorii în construcții foloseau frânghii pentru diverse operațiuni la înălțime. Fără îndoiala că și marinarii corăbiilor cu pânze adesea urcau, coborau și lucrau atârnați în frânghii. În timp, omenirea a observat varietatea domeniilor în care putea aplica acea formă incipientă a alpinismului. Memorabilă în istoria omenirii a rămas noaptea în care gladiatorii lui Spartacus s-au folosit de funii confecționate din viță-de-vie, pentru a coborî de pe vârful muntelui Vezuviu în mijlocul taberei romane asediatoare, ceea ce le-a adus o victorie răsunătoare. Abia acum aproximativ doua secole, francezii ce escaladau Alpii au dat un nume cațăratului pe munte, astfel luând naștere termenul „alpinism”, folosit cu precădere în limbile latine europene. Alpinismul s-a dezvoltat rapid, fiind aplicat în domenii precum salvamontul ori speologia, dar și transformat în alpinism sportiv, montan sau chiar urban. Pâna și săriturile cu coarda elastică, numite în engleză „bungee jumping”, au luat naștere din această disciplină. Să nu uităm de alpinismul utilitar sau industrial, așa cum mai este numit, de la care a pornit totul cu câteva milenii în urmă.

Continuarea aici.

Soluții

Nici n-am lansat bine Proiectul Eridan, că oamenii deja au început să ne întrebe: ce soluții aveți pentru țara asta? O întrebare care m-ar face să zâmbesc, dacă n-ar fi una serioasă…

Așteptați soluții? Nu sunteți în stare să le găsiți singuri? V-ați obișnuit atât de mult să fiți conduși? Vă convine să gândească alții pentru voi? Să vă arate în ce direcție să vă îndreptați și cu ce viteză? Vă rugați pentru un Mesia divin sau pământean care să vă salveze, în loc să încercați să vă salvați singuri. Și pe voi, și pe cei din jurul vostru. Vă uitați la filme cu supereroi și vă întrebați de ce nu există un Superman în realitate. Și ne mirăm cum de câștigă voturi politicieni care promit că vom trăi bine, iar cei corupți vor fi pedepsiți. În același mod în care religiile ne promit că vom duce o viață bună dacă acceptăm o divinitate care la un moment dat va reveni pe Pământ pentru a eradica Răul și a ne salva. Și așa s-au scurs multe milenii, iar salvarea tot întârzie să apară.

Ce-ar fi să încercați ceva nou? Să nu mai permiteți nimănui să gândească pentru voi. Să nu mai cereți altora soluții. Să nu mai așteptați să fiți salvați. În schimb, ce-ar fi să vă puneți cu toții capetele la contribuție pentru a găsi acele soluții? Ce-ar fi să vă uniți pentru a vă salva singuri? Ce-ar fi dacă ați începe să îi salvați și pe alții?

Cei care ne conduc ne-au înrădăcinat adânc în suflete egoismul, cel care ne face să ne pese doar de noi, nu și de ceilalți. Să alergăm după averi, cu care să ne fălim, în timp ce le facem dușmanilor în ciudă. Și nu doar lor, ci tuturor. Iluminați precum Buddha sau Iisus au încercat să ne explice că suntem aici pentru ceilalți, nu pentru noi. Că misiunea noastră este de a-i ajuta pe ceilalți. Că nu contează atât de mult individul, cât omenirea ca întreg. Pentru că, oricât de individualiști am fi, suntem parte dintr-un întreg. Dar uităm acest lucru, făcându-le pe plac conducătorilor noștri.

Spartacus n-a reușit singur să elibereze sclavii. Burebista n-a reușit singur să unească triburile dacice. Hannibal n-a ajuns singur la porțile Romei. Mihai Viteazul n-a reușit singur să unească teritoriile vechii Dacii. Niciunul dintre ei nu a găsit singur soluții. Cu toții au fost înconjurați de oameni care le-au găsit împreună. Oameni simpli, din popor, nu politicieni îmbrăcați la patru ace, cu studii superioare la cele mai bune instituții de învățămând din lume. Oameni simpli, la fel ca Moș Ion Roată.

Dacă vreți soluții, le vom căuta împreună. Dacă vrem o lume mai bună, o vom construi împreună. Noi nu suntem aici pentru a vă conduce, pentru a vă salva sau pentru a gândi în locul vostru. Suntem aici doar pentru a vă impulsiona. Doar voi puteți construi. Împreună, ca un întreg, în care fiecare individ poate deveni un salvator. Al său și al celorlalți.

Vezi articolul și aici: http://grupuleridan.wordpress.com/2014/07/26/solutii/

Proiectul Eridan

„Hai să dăm mână cu mână…”

 

M-am tot întrebat cum o mână de masoni a reușit să conducă astăzi o bună parte din lume. Răspunsul e mai simplu decat credeam: unitatea. Masonii sunt, în primul rând, uniți. Deși majoritatea românilor par a trăi într-o stare de letargie, îmbuibați cu telenovele, manele și fotbal, sunt mulți care și-ar dori să schimbe ceva în țara lor. Însă nu au nicio șansă să realizeze acest lucru atât timp cât sunt singuri.

Privind lucrurile din aceasta lumină, m-a bătut un gând. Și nu o dată, ci de nenumărate ori, pe parcursul a mai multe luni. Așa că m-am hotărât să încerc ceva ce pare în prima faza o misiune imposibilă: să unesc cât mai mulți daci adevărați, iubitori de patrie și neam, cu spirit de luptători, minți deschise și suflete curate. Astfel a luat naștere Proiectul Eridan. Eridan este numele atribuit de vechii daci Dunării, fluviul sfânt care le păzea de năvălitori tărâmul moștenit de la zei. Nu s-a gasit încă o traducere satisfăcătoare a acestui nume, însă se pare că înseamnă „casa zeilor izgoniți / exilați”. Egiptenii au numit fluviul dacilor Istru, iar romanii Danuvius / Danubius, numele Eridan pierzându-se în timp…

În cadrul Proiectului Eridan am strâns câțiva oameni. Nu mulți, dar hotărâți. Din orașe diferite și chiar din țări diferite. Distanța nu e un impediment, deoarece urletul Marelui Lup Alb se aude în toate cele patru zări. Iar grupul a început să se mărească de la o zi la alta, chiar înainte de a fi lansat oficial. Ne-am făcut un blog comun – http://grupuleridan.wordpress.com/. Ne-am făcut și o pagină de Facebook – https://www.facebook.com/pages/Proiectul-Eridan/703127599754827. Am întocmit un plan de acțiune și am trecut la treabă. Scopul principal este unirea dacilor, la fel cum Burebista o făcea acum mai bine de două milenii. Că doar „unde-s mulți, puterea crește”. Astfel, a început să se pună bazele unei mici comunități, o „haită” de lupi gata de luptă. Pentru început, încercăm să ne ajutăm semenii în orice fel putem. Atât prin deschiderea ochilor lor, arătându-le manipularea la care sunt supuși din toate părțile, cât și prin alte moduri. Care vor fi dezvăluite la timpul lor. Ce trebuie să știți deocamdată e că se lucrează intens la câteva proiecte și campanii.

Adresez pe această cale o invitație tuturor celor care vor să ni se alăture. Indiferent de vârstă, religie, sex, studii sau etnie. Pentru că doar împreună putem reuși să schimbăm ceva. Poate nu vom schimba lumea, dar vom schimba măcar o mică parte din ea. Chiar dacă noi reprezentăm acea parte. Iar copiii noștri vor ști că nu am privit pasivi la distrugerea completă a țării noastre, ascunși ca șobolanii, ci am luptat din răsputeri, ca niște adevărați lupi, precum strămoșii noștri. Pentru că nimeni și nimic nu poate sta în calea unui grup unit și hotărât, decis să-și câștige libertatea.

Regulamentul și formularul de înscriere se găsesc la adresa http://www.mediafire.com/view/8wzhhg52ft1l37j/Regulament_si_formular_de_inscriere.docx. După completarea formularului, vă rugăm să îl trimiteți la adresa de e-mail proiectul.eridan@yahoo.com.

 

Marele Lup Alb ne cheamă din nou la luptă. Îi auziți chemarea?

 

La trecutu-ți mare, mare viitor…

(Premiul I la concursul „Orașul meu. România mea”)

 

„Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie… La trecutu-ți mare, mare viitor!”, scria parcă acum o veșnicie marele nostru poet, Mihai Eminescu. Adevărul e că, în România anului 2014, viitorul pare din ce în ce mai încețoșat. Însă, așa cum bine spunea cineva, dacă viitorul se vede în ceață, trebuie schimbate dioptriile.

Ca tineri care moștenim această țară, nu putem spera decât la un viitor luminos. Pe care să-l construim împreună, pas cu pas. Pentru a realiza o schimbare majoră, este impetuos necesar să vedem încă de pe acum o Românie viitoare ideală, o țară care să ne fie cu adevărat și cămin, și părinte. O Românie cu un viitor cel puțin la fel de măreț precum trecutul. O țară precum cea descrisă de filosoful Platon în „Republica”.

România de mâine ar trebui construită pe valorile morale demult uitate, pe care le-au moștenit părinții și bunicii noștri de la strămoșii lor. O Românie în care cinstea, onoarea și dreptatea ar trebui să primeze, în care iubirea de aproape ar deveni nu un simplu concept biblic, ci fundația pe care ne-am clădi atât prezentul, cât și viitorul. Când vom reuși să „dăm mână cu mână toți cu inima română”, vom fi într-adevăr frați.

În România de mâine, cu toții ar trebui să ne cunoaștem în primul rând limba. Semianalfabetismul ar trebui să devină doar o amintire neplăcută dintr-un trecut pe care încercăm să-l închidem în cele mai îndepărtate colțuri ale memoriei colective. Nu ar trebui să știm ce este „romgleza” și nu ar trebui să publicăm noi DOOM-uri pentru a legaliza greșelile, în loc să le corectăm.

În România de mâine ar trebui să investim mai mult în educație. Profesorii ar trebui recompensați corespunzător pentru eforturile lor de a modela mințile copiilor, iar cei din urmă ar trebui motivați să-și dorească să acumuleze informațiile oferite de sistemul educativ, care le-ar modela nu doar mințile, ci și caracterele.

Pe lângă educație, în România de mâine ar trebui investit și în sistemul medical mai mult și mai puțin în cel religios. E drept că religia are beneficiile ei, însă nu ar trebui să primeze în defavoarea educației și sănătății. Avem nevoie de școli și spitale mai mult decât de catedrale. Dumnezeu îi ajută pe cei care se ajută singuri, după cum se spune din bătrâni.

Cum o minte sănătoasă nu poate fi cuprinsă decât de un corp sănătos, în România de mâine ar trebui să punem mai mult preț pe activitățile fizice și mai puțin pe lenevitul în fața televizoarelor sau pe pseudo-hrana de la fast-food-uri. Altfel, românii de mâine ar putea să nu mai existe și poimâine.

În România de mâine, cei care ne conduc ar pune interesele noastre pe primul loc. Nu ne-ar vinde țara sub pretextul privatizărilor pe bani puțini, nu ne-ar îngropa sub lacuri de cianuri și nu ne-ar otrăvi apele pentru a extrage gaze de șist. În România de mâine, politicienii ar trebui să fie în slujba poporului, nu la conducerea lui, iar democrația ar putea deveni astfel un concept real și nu unul aruncat în ochii alegătorilor în apropierea alegerilor.

În România de mâine, Presa ar trebui să fie un adevărat câine de pază al societății, nu un cățel de companie al clasei politice. În România de mâine n-ar trebui să existe manipulare, ci doar informare.

În România de mâine, românii n-ar trebui să devină sclavi printre străini, ci stăpâni în propria lor țară. Creșterea economică n-ar trebui să existe doar pe hârtie, ci să fie simțită de buzunarele fiecărui român. În România de mâine ar trebui să fim aliniați la standardele europene nu doar cu prețurile, ci și cu salariile.

În România de mâine ar trebui să ne cunoaștem trecutul, pentru a ne putea construi viitorul. Românii de mâine ar trebui să-și cunoască istoria, pentru a se cunoaște pe ei înșiși. Românii de mâine ar trebui să știe că suntem cea mai veche civilizație europeană, că cel mai vechi hominid și cel mai vechi homo sapiens din Europa au trăit pe teritoriul țării noastre, că la Tărtăria a fost inventată scrierea, că la Cornești, lângă Timișoara, se găsește cea mai mare fortificație antică din Europa, că pe teritoriul vechilor daci au apărut primele furnale din lume (în zona Titan – Călan – Nădrag, Reșița, Anina, Baia de Aramă, Baia de Fier, Baia Sprie), că minele de argint din România sunt printre cele mai vechi de pe mapamond sau că dacii aveau cel mai precis calendar din istorie, foarte apropiat de cel al NASA. Românii de mâine ar trebui să știe că suntem daci și vom rămâne daci, indiferent cât de mult ar încerca unii să ne facă să uităm asta.

În România de mâine nu ar trebui ca divertismentul să fie reprezentat de telenovele, manele și aventurile amoroase ale Biancăi Drăgușanu. Românii de mâine ar trebui să prețuiască teatrul, literatura, muzeele și muzica. Arta, într-un cuvânt. Hrănirea spiritului e de multe ori mai importantă decât cea a trupului.

În România de mâine am putea păși în afara granițelor țării noastre cu fruntea sus, fără teama sau rușinea de a fi asociați cu diverse elemente infracționale care ne pătează încontinuu imaginea. Românii de mâine ar putea fi mândri de naționalitatea lor, în loc să fredoneze „nu ne-am născut în locul potrivit”.

În România de mâine nu am mai aștepta să facă țara ceva pentru noi, ci ne-am întreba ce putem face noi pentru țară. Chiar dacă viitorul nu pare luminos, trebuie să începem să-l construim de pe acum. E datoria noastră atât față de patrie, cât și față de strămoșii care ne-au lăsat-o ca moștenire. Și vom începe să îl construim începând de astăzi. Singurul viitor pe care îl acceptăm este „La trecutu-ți mare, mare viitor!”.

 

 

 

Femeia – adevărata Troia

 

De cele mai multe ori, bărbații greșesc atunci când încearcă să cucerească femeia visurilor lor. Nu sunt atât metodele greșite, cât este mentalitatea. Au impresia că o femeie va fi impresionată de bani, de poziție socială sau de un fizic rupt parcă din revistele de culturism. Adevărul este că, în primul rând, femeile sunt impresionate de atitudinea bărbatului din fața lor. Atitudinea e oglinda mentalității respectivului bărbat. Iar singura mentalitate care ar trebui să existe în astfel de cazuri este cea de războinic.

Bărbații uită că femeia nu trebuie „agățată” sau „prostită”, ci cucerită. Asemenea unei cetăți pe care și-o doresc toți marii regi ai lumii. Asemenea Troiei homerice. Procesul de cucerire are exact sensul propriu al cuvântului: trebuie să fie o luptă, în care singura opțiune este victoria. O luptă pe care nu o poate câștiga decât un adevărat războinic, dispus să apeleze la toate armele pe care le deține, indiferent de timpul investit sau de rănile suferite. Un războinic ce nu ia în calcul decât o singură variantă: victoria. Fără retragere, fără predare, fără odihnă, fără teama de eșec. Un războinic care nu are de gând să renunțe la luptă decât cu laurii victoriei pe frunte nu poate fi oprit nici măcar de zei.

Se spune că în dragoste și în război nu există reguli. Prin urmare, războinicul trebuie să apeleze la orice armă și strategie pentru a-și atinge scopul. Iar aceste arme ar trebui să fie inteligența, imaginația, perseverența, șarmul, motivația, mentalitatea de învingător și chiar propriile lui sentimente. Poate apela la orice tactică de atac, atât direct cât și indirect, până când zidurile „cetății” sale vor fi distruse. În acel moment, un atac direct la țintă, fără șovăială sau rețineri, îi poate aduce victoria mult dorită. Atât timp cât nu uită că ținta sa nu trebuie distrusă, ci cucerită.

Cei mai mulți se grăbesc, vor rezultate rapid și eficient. Fără să realizeze că timpul nu e un inamic, ci un aliat. Troia a fost cucerită după zece ani de lupte crâncene. Care nu au reprezentat decât un antrenament pentru bătălia finală, în care arma supremă a făcut diferența. Toți marii eroi ai Greciei antice au participat la război, fiecare cu cele mai bune arme ale sale. Cei mai viteji, cei mai puternici, cei mai buni. Însă Troia nu a fost cucerită nici de curaj, nici de putere, nici de ambiție. Nici măcar de zeii implicați în luptă. Ci doar de inteligența lui Ulise. Aceasta este arma supremă, de care un războinic adevărat trebuie să se folosească pentru a da lovitura finală. Doar dacă scopul său suprem este de a obține Troia, și nu un cătun aruncat într-un colț de lume, pe care nici măcar locuitorii săi nu s-ar obosi să îl apere.

Și poate cel mai important lucru: după ce-și cucerește Troia, un războinic adevărat nu devine un invadator, ci un eliberator.

Zâmbet virtual (Scrisoare netrimisă)

Nu ne cunoaștem, deși suntem „prieteni” virtuali de vreo trei ani. Nu am schimbat niciun cuvânt până acum, în afară de câteva replici scurte prin diferite comentarii. Și asta recent, pentru că, până de curând, nici nu știam că exiști. Nici acum nu sunt sigur de asta…

Totul s-a întâmplat după finalul unei îndelungate relații, care s-a sfârșit anul trecut, la finalul verii. Moment în care lumea mea s-a sfârșit și a trebuit să încep să-mi construiesc una nouă. Însă, după cum spunea cineva, după o astfel de relație ești ca un nou născut. Te trezești aruncat în viață, încerci să înveți să mergi… Cazi de multe ori, te ridici apoi iarăși cazi… Te agăți de orice și de oricine, în speranța că vei reuși să stai drept. Însă de multe ori te agăți de cine nu trebuie… Care, în loc să te învețe să mergi, te ajută să cazi din nou. Iar fiecare căzătură e parcă mai dureroasă decât precedenta… La fel am făcut și eu: m-am agățat de cine nu trebuia și m-am trezit din nou singur în mijlocul drumului vieții, acoperit de praful rece ca răsuflarea morții…

N-am avut de ales decât să încerc să merg în continuare, pentru că singura direcție e înainte. Însă, de această dată, n-am mai fost în stare să mă ridic pe propriile picioare… M-am târât, rătăcind pe un drum mai întunecat ca niciodată, fără a ști măcar dacă a mai rămas vreo urmă de viață prin străfundul unui suflet sfâșiat de prea multe ori… Iar târâtul nu e o metodă de a-ți urma drumul vieții, în care nu contează destinația, ci călătoria…

Totul până într-o zi când ți-am găsit fotografia aruncată în praful drumului. Brusc, totul s-a înseninat iar picioarele mele și-au găsit puterea de a-mi susține greutatea. Mai ales pe cea sufletească… Totul parcă s-a lăsat cuprins de lumină iar drumul a devenit mai clar decât niciodată. Nu știu ce anume a schimbat totul. Aș vrea să spun că frumusețea chipului tău, însă n-ar fi adevărat. Un chip frumos poate ascunde niște răni, însă nu le poate închide. Aș vrea să spun că ochii tăi m-au fascinat, însă nici ei nu sunt responsabili pentru asta. Poate privirea ta care mi-a pătruns până în cele mai negre unghere ale sufletului, răscolind totul în calea ei, și care mi-a permis să fac același lucru: să pătrund dincolo de ea, pentru a descoperi un suflet cald, deși rănit, plin de lumină divină. Sau poate zâmbetul tău e „vinovat” de această metamorfoză, reușind să aducă primăvara în mijlocul unei aprige ierni interioare. Nu știu care e adevăratul motiv și, sincer să fiu, nici nu vreau să-l știu. Mi-e de ajuns că o parte din tine m-a ajutat să mă ridic și să încep să merg. Singur, fără a mă agăța de nimeni și de nimic. Nici măcar de mine.

Am vrut să vorbesc cu tine, însă ce rost ar avea? Ce aș putea să-ți spun și cu ce scop? Să-ți spun că zâmbetul tău mă ajută să simt în fiecare zi adevăratul gust al vieții și că e ultimul lucru care îmi aleargă prin minte înainte să adorm? Să-ți spun că privirea ta îmi dă puterea de a lupta cu viața, cu toți ce-mi blochează drumul și mai ales cu mine? Că pierzându-te în ea simți cum viața ți se scurge printre degete în fiecare clipă, doar pentru a reînvia de fiecare dată mai pur decât credeai că este posibil? N-are niciun rost să îți spun toate astea. Probabil le-ai auzit de multe ori. În plus, mi-e teamă că, dacă ți le-aș spune, aș putea descoperi că dincolo de imaginea găsită în praf nu se ascunde ceea ce cred. Sau, mai rău, că nu e nimic dincolo de a mea… Și n-aș vrea să-mi pierd lumina acum, după ce am reînvățat să merg. Poate cândva…

Până atunci, rămân un Don Quijote veșnic rătăcitor, care tocmai și-a găsit o Roxanne căreia să-i dedice victoriile sale iluzorii. Iar pe tine te voi păstra așa cum te-am găsit: doar ca un zâmbet… virtual.

2011 in review

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2011 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

The concert hall at the Syndey Opera House holds 2,700 people. This blog was viewed about 28,000 times in 2011. If it were a concert at Sydney Opera House, it would take about 10 sold-out performances for that many people to see it.

Click here to see the complete report.

Cărţi citite în 2012

1. Emil Străinu – Statueta blestemată. Teorii şi cercetări nonconvenţionale – Editura Triumf, 2008

2. Jean Sider – Contacte supraterestre 2. Iluzia cosmică (Contacts supra-terrestres. L’illusion cosmique) – Editura Domino, 1998

3. Emelian Iaroslavski – Cum se nasc, trăiesc şi mor zeii şi zeiţele – Editura Politică, 1962

4. Cristian Negureanu – Tăcerea idolilor – Editura Miracol, 2004

5. Nivedita – Kali – Editura Lux Sublima

6. Dan D. Farcaş – OZN – obsesia generalilor – Editura Cartea de buzunar

7. Dan Apostol – Supravieţuitorii cuaternarului – Editura Cartea de buzunar

8. Zecharia Sitchin – Regatele pierdute (The Lost Realms) – Editura Aldo Press, 2006

9. Platon – Dialoguri (Kriton, Hippias Minor, Laches, Apologia, Charmides, Ion) – Editura Agora, 1993

10. Christopher Knight & Alan Butler – Prima civilizaţie (Civilization One) – Editura Aquila ’93, 2006

11. George Robert Stowe Mead – Oracolele caldeene (Fragmente şi comentarii) (Echoes from the Gnosis Vol. VIII – The Chaldean Oracles) – Editura Herald, 2006

12. Apocalipse apocrife ale Noului Testament – Editura Herald, 2007

13. Mihai Eminescu – Poezii – Editura Ion Creangă, 1986

14. Erich Von Däniken – Ochii sfinxului (Die augen der sphinx) – Editura Eleusis

15. Thomas Römer – Moise, omul care l-a întâlnit pe Dumnezeu – Editura Univers, 2007

16. Graham Hancock – Amprentele zeilor (The Fingerprints of the Gods) – Editura Aldo Press, 2001

17. Jean Charles Blanc – Mitologia indiană (La mythologie indienne) – Editura Meteor Press, 2004

18. Claude Helft – Mitologia egipteană (La mythologie égyptienne) – Editura Meteor Press, 2004

19. Lynn Picknet & Clive Prince – Conspirația Stargate (The Stargate Conspiracy) – Editura RAO International, 2006

20. Homer – Iliada – Editura pentru Literatură Universală, 1967

21. Coranul – Editura Cartier, 2006

22. Sheila Black – Stargate – Editura Puffin Books, 1995

23. Valerio Massimo Manfredi – The Talisman of Troy (Le Paludi di Hesperia) – Editura Macmillan, 2004

24. Ben Shakur – The Book of Lucifer (Livri Luciferius) – Editura Adoni Publishing, 1999

25. Ben Kane – Spartacus, the Gladiator – Editura Arrow, 2012

26. Profețiile lui Nostradamus – Editura Cartea Românească

27. Claude Helft – Mitologia chineză (La mythologie chinoise) – Editura Meteor Press, 2006

 

Cărţi citite în 2011

 1. Manuscrisele de la Marea Moartă – Editura Herald, 2005

 2. Anne Tardy – Mitologia tibetană (La mythologie tibétaine) – Editura Meteor Press, 2004

 3. Ahmed Osman – Din Egipt (Out of Egypt) – Editura Aquila ’93, 2004

 4. Jean-Pierre Vernant – Mit şi religie în Grecia antică (Mythe et religion en Grèce ancienne) – Editura Meridiane, 1995

 5. George Hart – Dicţionarul zeilor şi zeiţelor Egiptului antic (A Dictionary of Egyptian Gods and Goddesses) – Editura Artemis, 2004

 6. Angela Hondru – Mituri şi legende japoneze – Editura Victor, 1999

 7. Zecharia Sitchin – A douăsprezecea planetă (The 12th Planet) – Editura Aldo Press, 1999

 8. Nicolae Pop – Fabule – Editura Ion Creangă, 1982

 9. Jean de La Fontaine – Fabule (Les fables) – Editura Albatros, 1978

10. Aesop – Fabule – Editura Ion Creangă, 1984

11. Paulo Coelho – Manualul războinicului luminii (Manual do guerreiro da luiz) – Editura Humanitas, 2003

12. Milan Rýzl – Miracolele biblice. Încercări de interpretare parapsihologică (Die biblischen Wunder. Deutungsversuche der Parapsychologie) – Editurile Saeculum & Vestala, 1993

13. Rafaello Giovagnoli – Spartacus – Editura Tineretului, 1976

14. Pavel Coruţ – Ziua zeilor – Editura Ştefan, 2008

15. Ahmed Osman – Străinul din Valea Regilor. O mumie egipteană misterioasă (Stranger in the Valley of Kings. The Identification of Yuya as the Patriarch Joseph) – Editura Aquila ’93, 2002

16. Cartea egipteană a morţilor – Editura Sophia, 1993

17. Claude Helft – Mitologia egipteană (La mythologie égyptienne) – Editura Meteor Press, 2004

18. Tăbliţele de argilă. Scrieri din Orientul antic – Editura Minerva, 1981

19. Zecharia Sitchin – Războiul zeilor cu oamenii (The War of Gods and Men) – Editura Aldo Press, 2006

20. Cartea lui Enoh – Editura Herald, 2008

21. Cristian Negureanu – Tainele religiilor şi populaţiile universului – Editura Miracol, 1995

22. Lucius Mestrius Plutarchus – Despre Isis şi Osiris (De Iside et Osiride) – Editura Herald, 2006

23. Erich Von Däniken – Ipoteza extraterestră. Dovezile mele (Beweise) – Editura Domino, 1995

24. Vyasa – Bhagavad-Gita – Societatea Informaţia, 1992

25. Ahmed Osman – Moise – Faraonul Egiptului (Moses Pharaoh of Egypt) – Editura Aquila ’93, 2002

26. Michèle Mira Pons – Mitologia celtică (La mythologie celte) – Editura Meteor Press, 2004

27. Sigmund Freud – Moise şi religia monoteistă. Trei eseuri (Der Mann Moses und die monotheistische Religion: drei Abhandlungen) – Editura Trei, 2009

28. Rodica Bretin – Dosarele imposibilului – Editura Cartea de buzunar

29. Dan Apostol – Extratereştri în Preistorie – Editura Cartea de buzunar

30. Florentin Popescu – Divinităţi, simboluri şi mistere orientale – Editura Floarea Darurilor, 1999

31. Florentin Popescu – Babilon, oraşul blestemat – Editurile Saeculum & Vestala, 1998

32. Rodica Bretin – Tunelul timpului – Editura Cartea de buzunar

33. Horst Bergmann & Frank Rothe – Codul piramidelor. Ştiinţele secrete despre cosmos şi nemurire la vechii egipteni (Der Pyramiden-Code. Altagyptisches Geheimwissen von Kosmos und Unsterblichkeit) – Editura Saeculum I.O., 2004

34. Eugen Delcea – Marile enigme – Editura Obiectiv

35. Evanghelii gnostice – Editura Herald, 2005

36. Helmut Höfling – OZN, preistorie, monştri. Marea carte a faptelor senzaţionale (Ufos, Urwelt, Ungeheurer. Das groβe Buch der Sensationen) – Editurile Saeculum & Vestala, 1996

37. Michael Drosnin – Codul Bibliei (The Bible Code) – Editura Nemira, 2005

38. Gheorghe Muşu – Din mitologia tracilor – Editura Cartea Românească, 1982

39. Dan D. Farcaş – OZN-uri de pe celălalt tărâm – Editura Teora, 1999

40. Vasile Lovinescu – Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade populare româneşti – Editura Cartea Românească, 1993

41. Eugen Delcea – Secretele Terrei: Istoria începe în Carpaţi – volumul 3 – Editura Obiectiv, 2002

42. Jean Charles Blanc – Mitologia indiană (La mythologie indienne) – Editura Meteor Press, 2004

43. Gheorghe Negoescu – Eşti pregătit să câştigi 72.000 lei pe lună? – ediţia a 2-a – Editura Universitaria, 2011

44. Ion Iosif Rusu – Religia geto-dacilor: zei, credinţe, practici religioase – Editura Dacica, 2009

45. Alexandru Papadopol-Calimah – Scrieri vechi pierdute atingătoare de Dacia – Editura Dacica, 2007

46. Dan D. Farcaş – Răpiţi de extratereştri – Editura Cartea de buzunar

47. Walter Raymond Drake – Astralii în Orientul antic (Gods and Spacemen in the Ancient East) – Editura Polirom, 1998

48. Cristian Negureanu – Supranaturalul de la mit la ştiinţă – Editura Miracol

49. Desiderius Erasmus Roterodamus – Despre război şi pace – Editura Incitatus, 2001

50. Serge Monaste – Protocoalele de la Toronto. Naţiunile unite contra creştinismului – Editura Samizdat, 1995

Cărţi citite în 2010

1. Mitologia: Orientul apropiat, Egiptul, Grecia – Editura Litera, 2010

2. Mitologia: Roma, Scandinavii, Celţii, Americile – Editura Litera, 2010

3. Mitologia: India, China, Japonia, Africa, Australia şi Oceania – Editura Litera, 2010

4. Cristian Negureanu – Civilizaţiile extraterestre şi a III-a conflagraţie mondială – Editura Datina

5. Zecharia Sitchin – A douăsprezecea planetă (The 12th Planet) – Editura Aldo Press, 1999

6. Zecharia Sitchin – Războiul zeilor cu oamenii (The War of Gods and Men) – Editura Aldo Press

7. Zecharia Sitchin – Întoarcerea la Geneză (Genesis Revisited) – Editura Aldo Press, 2009

8. Ion Ţugui – Şapte ani apocaliptici – Editura Cartea Românească, 1992

9. Elena-Maria Morogan – Mitologia nordică – Editura enciclopedică, 1992

10. Tony Brill – Legende populare istorice româneşti – Editura Porto-Franco, 1998

11. James Pike – Dialog cu cei de dincolo (The Other Side) – Editura Alcris, 1995

12. Doina Rodina-Hanu – Povestiri romane – Editura Albatros, 1990

13. David Gibbins – Aurul cruciaţilor (Crusader Gold) – Editura RAO International, 2008

14. Claude Helft – Mitologia egipteană (La mythologie égyptienne) – Editura Meteor Press, 2004

15. Richard Mervin Hare – Platon (Plato) – Editura Humanitas

16. Jonathan Barnes – Aristotel (Aristotle) – Editura Humanitas

17. Don Hewitt – Atacul psihic – Editura L.V.B., 1996

18. Jean Charles Blanc – Mitologia indiană (La mythologie indienne) – Editura Meteor Press, 2004

19. Angela Ribinciuc – Cubul de aer – Editura Parnas, 2002

20. Florin Doru Cilincă – Axiomatika – Editura Ildaro, 1999

21. Arthur Ford – Există viaţă dincolo de moarte? (Unknown but Known) – Editurile Universul & Blasco 2000, 1993

22. Jacob Van Der Baas – Cele mai eficiente vrăji de dragoste din vechime – Editura MPS International, 1998

23. James Summers – Forţa vitală – Puterea vindecătoare a Universului – Editura MPS International, 1997

24. Petre Ispirescu – Basme – Editura Herra

25. Mihai Gheorghe Andrieş – Ultimul oraş al Atlantidei – Editurile Saeculum I.O. & Vestala, 1998

26. Sandrine Cochevelou – Vrăjitoria se învaţă – Editura L.V.B., 1996

27. Gwendolyn Leick – Dicţionar de Mitologie a Orientului Apropiat Antic (A Dictionary of Ancient Near Eastern Mythology) – Editura Artemis

28. Luiza Textoris – Spiritul după moarte – Editura Transpres, 1993

29. Padma Sambhava – Cartea tibetană a morţilor (Bardo Thodol) – Editura Sophia, 1994

30. Horia Matei – Enigmele Terrei – volumul 1 – Editurile Saeculum I.O. & Vestala, 1997

31. Horia Matei – Enigmele Terrei – volumul 2 – Editura Albatros, 1983

32. Shimon bar Yochai – Zoharul (Cartea Splendorii) (Kabbala Denudata) – Editura Herald

33. Constantin Ionescu-Boeru – Povestiri din ţara faraonilor – Editura Prietenii Cărţii, 2001

34. Erich Von Däniken – Amintiri despre viitor (Erinnerungen an die zukunet) – Editura politică, 1970

35. Elena Vologdina & Natalia Malofeeva – Atlasul marilor descoperiri geografice – Editurile Rosman & Litera International

36. Charles Autran – Mithra, Zoroastru şi istoria ariana a creştinismului – Editura Antet

37. Philippe Cazman – Cum să devii bogat stând acasă – Editura Rom Direct Impex

38. Ahmed Osman – Moise – Faraonul Egiptului (Moses Pharaoh of Egypt) – Editura Aquila ’93, 2002

39. Zecharia Sitchin – Regatele pierdute (The Lost Realms) – Editura Aldo Press

40. Arhim. Ioachim Pârvulescu – Sfânta taină a spovedaniei pe înţelesul tuturor – Editura Albedo, 2005

41. Arthur Crockett – Profeţiile inedite ale lui Nostradamus – Editura Rom Direct Impex

42. Arthur Weigall – Istoria Egiptului antic (Histoire de l’Egypte Ancienne) – Editura Artemis

43. Josef Pavlovič – Hai cu noi în Africa (Hurá do Afriky) – Editura Ion Creangă, 1985

44. Charles Dickens – Viaţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos (The Life of Our Lord) – Editura Mondero, 1990

45. Alexandre Dumas – Cezar (César) – Editura Dacia, 1975

46. Cristian Negureanu – Intratereştrii şi Noua Ordine Mondială – Editura Miracol, 1996

47. Jimmy Guieu – Stăpânii noştri extratereştrii! – Editura Z, 1996

48. Cristian Negureanu – Sosirea zeilor – Editura Miracol, 2003

Aroganţă

Suntem atât de aroganţi încât credem că ştim totul. Ne dăm cu părerea despre orice şi despre oricine, chiar dacă nu cunoaştem subiectul. Avem pretenţia să fim ascultaţi, însă fără să-i ascultăm pe ceilalţi. Dacă ne-am plimbat prin câteva ţări, credem că am ajuns să cunoaştem toată lumea. Dacă am cunoscut câţiva oameni, credem că îi cunoaştem pe toţi. Dacă cineva ne contrazice, suntem în stare să-i sărim în cap. Oricât de logice ar fi argumentele sale sau cu cât bun simţ şi le-a prezentat. Suntem atât de aroganţi încât credem că proverbul „omul cât trăieşte, învaţă” se aplică doar celorlalţi.

Suntem atât de aroganţi încât credem că dacă ne lăudăm cu ceea ce avem, vom fi admiraţi. Ne etalăm cu mândrie banii, maşinile, hainele şi femeile pe care le avem, în încercarea disperată de a crea măcar puţină invidie în sufletul cuiva, pentru a ne simţi importanţi. Aroganţa noastră ne conduce după principii de genul: „valoarea cuiva reiese doar din invidia celorlalţi”. Suntem atât de aroganţi încât nu ne dăm seama că suntem penibili în astfel de situaţii.

Suntem atât de aroganţi încât vrem ca ceilalţi să renunţe la gândurile, părerile, credinţele, tradiţiile sau obiceiurile lor, pentru a le accepta pe ale noastre. Suntem atât de aroganţi încât credem că propria noastră cale e singura cale pentru toată lumea.

Suntem atât de aroganţi încât considerăm că avem dreptul să ne amestecăm în treburile altora. Suntem atât de aroganţi încât credem că avem dreptul de decide cum să decurgă vieţile celorlalţi. Suntem atât de aroganţi încât credem că avem dreptul de a oferi sau lua viaţa cui şi când dorim. Suntem atât de aroganţi încât nu ne dăm seama că nici măcar propriile noastre vieţi nu ne aparţin.

Suntem atât de aroganţi încât ne considerăm creaturile perfecte ale lui Dumnezeu, pe care le invidiază până şi îngerii. Dacă ne-am privi măcar puţin, ne-am da seama cât de departe de perfecţiune suntem. Dar aroganţa nu ne lasă să deschidem ochii.

În trecutul nu prea îndepărtat, eram atât de aroganţi încât credeam că toate corpurile cereşti se învârt în jurul Pământului. Când s-a demonstrat că nu e aşa, aroganţa ne-a făcut să ne credem măcar în centrul sistemului solar. S-a dovedit din nou că nu e adevărat, dar aroganţa nu ne-a lăsat să recunoaştem această idee. Pur şi simplu, preferăm să nu mai vorbim despre asta. Schimbăm subiectul, dar nu şi pe noi.

Suntem atât de aroganţi încât credem că Dumnezeu ne iubeşte şi ne iartă toate păcatele, oricât de răi am fi, doar pentru că suntem copiii lui. Iubirea, ca şi iertarea, trebuie meritată.

Suntem atât de aroganţi încât considerăm că suntem singuri în Univers. Planeta noastră e singura care întreţine viaţa, restul sunt doar miliarde şi miliarde de corpuri reci şi inutile care rătăcesc prin spaţiu. Aroganţa nu ne lasă să ne dăm seama că avem mai mari şanse să câştigăm cu toţii premiul cel mare la loto, decât să fim singuri în Univers.

Suntem atât de aroganţi încât ne credem stăpânii Pământului. Ne credem cele mai inteligente creaturi de pe Terra, iar asta ne dă dreptul de a polua aerul şi apele, de a defrişa mii de kilometri de pădure, de a vâna animalele pentru folosul nostru propriu. Aplicăm legea junglei doar atât timp cât noi suntem creaturile mai puternice. Dacă fiinţe superioare nouă ar revendica Pământul, am considera că legea junglei e prea crudă. Nu ne dăm seama că pe Pământ suntem ca nişte purici pe un câine uriaş. Câinele nu aparţine puricilor, aşa cum nici Pământul nu este al nostru. A fost aici cu mult înaintea noastră şi va fi cu mult după ce noi vom dispărea. Însă dacă Pământul ar vorbi, ne-ar spune că nu e al nostru şi nici noi ai lui. Suntem împreună un întreg, dar aroganţa noastră nu ne lasă să vedem asta. Omul e parte din natură şi nu are niciun drept să o stăpânească.

Suntem atât de aroganţi încât credem că înţelegem Universul. Ştim ce se găseşte în el, legile după care funcţionează, cum a apărut şi cum am apărut. Strămoşii noştri ştiau mult mai multe decât noi, dar din cauza aroganţei îi ignorăm în continuare. Indiferent câte strigăte răzbat spre noi din adâncul trecutului, alegem să rămânem surzi.

Suntem atât de aroganţi încât vrem să cucerim spaţiul şi să-l populăm. Dacă am putea, am coloniza toate planetele. Fără să ne întrebăm dacă Universul are nevoie de noi.

Suntem atât de aroganţi încât i-am omorât pe cei care încercau să ne ajute, să ne elibereze, să ne deschidă ochii şi minţile. Suntem atât de aroganţi încât i-am omorî şi a doua oară dacă am putea. Nu câinele muşcă mâna care l-a hrănit, ci omul.

Suntem atât de aroganţi încât ne plângem că nimeni nu ne înţelege, deşi nici noi nu înţelegem pe nimeni. Suntem atât de aroganţi încât cerem ajutor atunci când avem nevoie, fără a-l acorda pe al nostru altora care au nevoie la rândul lor.

Suntem atât de aroganţi încât considerăm că animalele nu au suflete, ci doar oamenii. Deşi de multe ori animalele s-au dovedit a fi mai sufletiste decât noi.

Suntem atât de aroganţi încât ne credem superiori celorlalţi. Cândva, albii i-au înrobit pe negri, considerând că au culoarea care le dă dreptul de a fi superiori. Dar dacă ar fi fost invers? Dacă negrii i-ar fi înrobit pe albi considerând că ei au culoarea superioară? Cine spune că suntem mai buni decât alţii prin felul în care arătăm? Se crede că în faţa lui Dumnezeu toţi suntem egali. Indiferent de aspect fizic, religie, statut social sau apartenenţe politice. Sufletele sunt la fel, fără nicio deosebire. Dar aroganţa noastră nu ne lasă să vedem asta. Suntem atât de aroganţi încât nu-i acceptăm nici măcar pe cei ca noi, darămite pe cei diferiţi.

Suntem atât de aroganţi încât punem materia înaintea spiritului. Indiferent câte avantaje are spiritualitatea, nu renunţăm la plăcerile corpului nici în ruptul capului. Suntem atât de aroganţi încât ne-am propus ca şi în vieţile viitoare să facem la fel.

Suntem atât de aroganţi încât suntem în stare să-i omorâm pe cei care nu ne împărtăşesc aceleaşi credinţe religioase. Suntem atât de aroganţi încât credem că Dumnezeul nostru e mai bun decât al lor. Dumnezeu e unul singur, doar credinţele sunt diferite.

Suntem atât de aroganţi încât ne creem arme care ne-ar putea distruge planeta într-o clipă. Suntem atât de aroganţi încât nu ne dăm seama că asta se va şi întâmpla într-o zi.

Suntem atât de aroganţi încât credem că e normal să pornim războaie pentru a aduce pacea. Violenţa naşte doar şi mai multă violenţă. Pacea apare din iubire. Chiar şi a duşmanului.

Suntem atât de aroganţi încât ne oferim ura cu uşurinţă şi dragostea cu greu. Din ură se naşte moartea iar viaţa din iubire. Aroganţa nu ne lasă de multe ori să vedem diferenţa dintre cele două.

Suntem atât de aroganţi încât credem că avem doar drepturi, nu şi obligaţii. Într-adevăr, avem dreptul de a ne asuma obligaţiile. Aroganţa însă nu e nici un drept, nici o obligaţie.

Suntem atât de aroganţi încât nu vrem să fim şi altfel.

De ziua ta

– publicat în “Altă Viaţă Magazin” pe 25 martie 2006 –

Trăiri, senzaţii, sentimente… Toate se împiedică în cuvinte, silabe, litere… Încearcă să iasă din suflet, să se materializeze pentru tine, dar se lovesc de o nevazută barieră. Sunt vii, traiesc şi cresc în mine în fiecare clipă, din ce în ce mai mult. Au atins bariera infinitului şi au depaşit-o, trecând dincolo de vorbe şi gânduri. Nu există cuvinte care să îţi arate tot ce simt. Cândva, le voi inventa pentru tine…

Când nu eşti lânga mine, timpul pare sa-şi fi pierdut sensul. Clipele par ore, orele par zile iar zilele, ani. Însă, deşi eşti departe, te simt mereu alături. În fiecare rază de soare văd zâmbetul tău, în fiecare strop de ploaie văd ochii tăi, în fiecare foşnet al frunzelor aud glasul tău, în fiecare adiere de vânt simt atingerea ta. Iar când privesc în sufletul meu, te găsesc acolo. Eşti visul meu, poezia mea, cântecul meu de dragoste, îngerul meu păzitor. Eşti în fiecare lacrimă a mea, în fiecare bătaie a inimii, în fiecare suspin de dor, în sângele meu, în întreaga mea fiinţă. Eşti trecutul, prezentul şi viitorul meu, amintirile, visele şi dorinţele mele. Eşti totul…

Astăzi, de ziua ta, te am lângă mine. Nu am ce să-ţi ofer în dar decât inima mea. Din nou, în fiecare clipă, la nesfârşit. Pentru că alături de tine am renăscut, am învăţat să zbor, am găsit curajul de a visa. Abia acum simt că traiesc cu adevărat. Prin tine, pentru tine. Astăzi, două suflete cândva rătăcite vor fi din nou unul singur. Unite pentru totdeauna, dincolo de pragul vieţii şi al morţii, pierzându-se în eternitate. Te iubesc…

Singur pe drum

Ora 4 dimineaţa. Locaţia? Necunoscută. Noaptea pare mai neagră ca niciodată. Privesc în jur şi nu văd altceva decât întuneric. Un întuneric ce mă apasă mult mai greu decât în alte nopţi, încercând să se strecoare înăuntru. Frigul aspru îmi sfâşie nemilos carnea, aşteptând parcă să îi cer îndurare. Ceaţa e din ce în ce mai deasă. O simt cum se cuibăreşte în plămâni şi apoi iese repede doar pentru a reveni mai puternic. Îi simt mirosul, gustul, chiar şi atingerea de gheaţă. Bezna din jur e orbitoare. Respir întunericul şi îl las să îşi facă loc prin vene, amestecându-se cu sângele. Privesc în zare dar nu se vede nici măcar o luminiţă stinsă, aducătoare de speranţă. Niciun suflet prin apropiere. Doar al meu, rătăcind pe un drum anevoios şi nesigur, în căutarea a ceva încă neştiut. În urmă au rămas locuri necunoscute, destine nescrise şi un suflet ingemănat, răpus de aripa singurătăţii la fel ca al meu. Amintirile nopţii trecute pun stăpânire pe mintea mea, mai vii decât propria-mi fiinţă. Sărutări fierbinţi, atingeri sfioase, îmbraţişări tandre, priviri pătimaşe… Ploaia ce a apărut ca din senin mă trezeşte la cruda realitate. Acelaşi întuneric în jur, acelaşi gol în suflet, acelaşi drum care îmi însoţeşte paşii… Încotro mă îndrept? Nimeni nu poate şti. Cât am mers? Poate prea mult. Înca îi simt respiraţia fierbinte pe gât, încă îi simt buzele lipite de ale mele. Încă îmi răsună în urechi bătăile inimii Ei… Şi, din nou, linişte. O linişte asurzitoare, care îmi apasă timpanele… Aceeaşi beznă ce mă acoperă cu voalul pustietăţii ei. Ce caut eu aici? Unde voi ajunge? De ce am plecat? Încă nu ştiu… Amintirile dor în continuare. Şoapte stinse, rugăciuni nerostite… Şi acea privire în care m-am pierdut de prea puţine ori… Dar eu sunt tot pe drum, tot în intuneric. Şi tot singur. Cum de am trecut atât de repede dintr-un vis într-un coşmar? Lacrimile ce i-au întunecat privirea la despărţire dor tot mai rău. Încă îmi sfâşie sufletul, lăsând câte o bucată în urmă… Deodată mă opresc. Iar timpul se opreşte odată cu mine. Acum ştiu ce caut, încotro mă îndrept şi ce îmi lipseşte. Nu drumul pe care l-am ales e greşit, ci direcţia. Tot ce am nevoie pentru a-mi întregi sufletul, se află în urma mea. Trecutul meu, prezentul şi viitorul. Visurile mele, speranţele, fanteziile. Viaţa mea cu tot ce se ascunde dincolo de ea. Sufletul ce nu mă va mai lăsa să rătăcesc singur în întuneric, ci mă va însoţi şi îmi va lumina calea… Mă voi întoarce şi voi fi pentru ultima oară singur pe drum. Voi căuta apoi un nou drum pe care îl voi înfrunta fără teamă. Pentru că, de această dată, nu voi mai fi singur…

Mi-e dor de tine…

Te-am visat exact atunci când visele mele îşi pierduseră culoarea, iar coşmarurile se întrupaseră în realitate.
Eşti departe de mine, iar sufletul meu simte nevoia să se oglindească în ochii tăi.
Imaginea ta mă urmăreşte zi şi noapte, ocrotindu-mă de răul ce mă înconjoară.
Un trandafir însângerat te aşteaptă, plângând cu lacrimi de rouă alături de inima mea.
Buzele mele murmură neîncetat numele tău, în speranţa că destinului i se va face milă de mine şi mi te va aduce.
Eşti picătura de lumină în ale cărei priviri se scaldă curcubeul, iar natura întreagă îngenunchează în faţa chipului tău de înger.
Simt un gol în sufletul meu, un gol pe care doar dragostea îl poate umple.
Când noaptea îşi lasă cortina să cadă peste visele noastre, nu îmi doresc decât să te pot strânge în braţe şi să te închid în visul meu… pentru totdeauna.

Un suflet în întuneric

Linişte, frig. Sunt singur în pustietatea fiinţei mele. Întunericul din jur îşi înfige adânc rădăcinile în sufletul meu. Sau în ceea ce a mai rămas din el. Îl simt cum pătrunde rece şi tăcut. Încerc să-l ignor, dar el a pus deja stăpânire pe conştiinţa mea. Liniştea ca de mormânt începe să prindă formă, asurzindu-mă. Vreau să strig dar vocea mi-e mută. O infinitate de gânduri şi sentimente dispar în neant, pierzându-se în eternitate. Încerc să le ajung din urmă dar ghearele întunericului m-au încătuşat. Vreau să scap însă ceva mă opreşte. Unde sunt? Nu contează. Trecutul năvăleşte în valuri negre, contopindu-se cu viitorul. Prezentul a dispărut într-o clipă a tristeţii, prea lungă pentru a tinde spre nemurire. Lacrimile de sânge ale durerii mă inundă prin ţurţuri de gheaţă fierbinte. Privesc spre lumină, dar ea e mai neagră decât tot din jur. Un gând răzleţ caută o cale de salvare. „Luptă cu întunericul”, îmi spune. Încerc să-i ascult glasul stins, însă e prea târziu. Nu pot înlătura negura înrădăcinată în ascunzişurile sufletului meu rătăcit. Pentru că, întunericul… sunt EU!

Adevărul de dincolo de noi

– publicat în “Altă Viaţă Magazin” pe 20 august 2005 –

Poetul persan Muslih-ad-Din Saadi povestea acum multe sute de ani că, undeva prin ţările arabe, un şah a condamnat un ostatic la moarte. La auzul veştii, prizonierul a început să înjure şi să blesteme pe limba sa, cuprins de o adâncă supărare. Curios fiind, şahul a dorit să afle ce spunea condamnatul la moarte. Un vizir bun la suflet i-a răspuns: „O, stăpâne, ostaticul cuvântă: «Fierea celor mânioşi mânia-i, fierea celor blânzi mărinimia-i, ci Allah de-a pururi îl iubeşte doar pe cel ce bine-nfăptuieşte»”. Şahului i se făcu milă şi îl iertă pe bietul om dar un alt vizir îi spuse: „N-au cinstire sfetnicii unui şah, dacă adevărul nu-l rostesc. Ăst ostatic, ce-i aici de faţă, ocărî şi sudui stăpânul”. Auzind aceste vorbe, şahul s-a încruntat şi a replicat: „Mai pe plac mi-a fost «Minciuna» lui, decât «Adevărul» ce mi-l spui, căci «minciuna» binele-l dorea, pe când «adevărul» tău, fapta rea”. Iar înţelepţii timpului au ajuns la concluzia că: „Mai de preţ e minciuna cu gând bun, decât adevărul cu gând rău”.

Aşa să fie, oare? Este posibil ca minciuna să fie pusă la loc de cinste, în locul adevărului? Istoria ne învaţă că, de-a lungul vremii, adevărul şi minciuna au jucat roluri importante în vieţile filosofilor, poeţilor şi scriitorilor. Filosoful german Immanuel Kant susţinea cu tărie datoria absolută de a spune adevărul, chiar şi în cazurile în care o minciună ar putea salva viaţa unui om. Pentru el, „minciuna este dispreţuirea şi, oarecum, nimicirea propriei tale demnităţi umane”. Compatriotul său, Goethe, îl aproba, spunând că „adevărul vindecă răul pe care îl cauzează”. Scriitorul francez Benjamin Constant de Rebeque, însă, nu a fost de acord cu aceste păreri. Pentru el, „nu datorăm adevărul decât faţă de aceia care au dreptul la el”.

Se spune în popor că minciuna are picioare scurte dar, de cele mai multe ori, adevărul şchioapătă. Până la urmă, noi căutăm adevărul sau ne caută el? Cât de important este el pentru noi? Îl recunoaştem atunci când îl întâlnim? Sau, mai bine zis, îl putem suporta? În ce cazuri trebuie spus adevărul şi când o minciună „nevinovată”? (deşi, după părerea lui Jean-Jacques Rousseau, „e greu şi rar ca o minciună să fie perfect nevinovată.”) Dacă, într-adevăr, totul e relativ şi fiecare are propriul său adevăr? Asta face adevărurile celorlalţi mai puţin adevărate? Ce e adevărul?

Sunt întrebări ale căror răspunsuri probabil că nu le vom afla. Mă sperie doar gândul posibilităţii ca adevărul să fie dincolo de noi. În acest caz, s-ar putea să nu reuşim să-l întâlnim vreodată. Şi atunci, care ar fi rostul unei vieţi scufundate în întunericul minciunii?

Calea spre lumină

– publicat în “Altă Viaţă Magazin” pe 21 mai 2005 –

Te privesc şi nu-mi vine să cred că exişti. Să fii, oare, un vis răzleţ, evadat din propriul subconştient, ce a reuşit să treacă de bariera zorilor? Ori o rază timidă de soare oglindită într-un strop de rouă prelins pe o petală sângerie de trandafir? Sau o făptură coborâtă din Eden, asemenea nemuritorului Luceafăr, pentru a aduce fericirea unui suflet rătăcitor? Poate că eşti doar un miraj, o fantasmă ruptă din basme, un cântec surd de sirenă sau un miracol divin, în faţa căruia natura îşi îngenunchează măreţia.

Totuşi, îmi dau seama că exişti. Privirea ta, odinioară mai senină decât un răsărit, abia îţi mai poate reţine tristeţea. Sufletul îţi e captiv într-o colivie de cleştar, cu aripile frânte de vitregia sorţii. Durerea te înlănţuie, sorbindu-ţi flacăra vieţii. Lumina-ţi e mai întunecată ca nicicând iar timpul te separă de cei din jur printr-un voal rece şi înţepător. Te agăţi de o speranţă slăbită de iluzia fericirii. Viitorul se îndepărtează fulgerător, lăsând trecutul să-ţi invadeze prezentul. Ieri, acum e azi iar mâine nu mai există.

Dar, dacă ar fi altfel? Poate că drumul anevoios pe care l-ai ales, ce la început părea presărat cu crini, nu e calea cea dreaptă spre Lumină. Dacă, la naştere, ursitoarele ţi-au hărăzit un alt destin? Întunericul te poate încătuşa, dar nu-ţi poate răpi cea mai preţioasă comoară: sufletul. Fericirea nu e departe, aşteaptă numai să fie culeasă. Trebuie doar să-ţi întinzi aripile şi să zbori din nou, lăsând libertatea să te poarte printre nori, dincolo de vise. Nu lăsa scânteia din tine să se stingă. Preschimb-o în lumină şi lumina se va întoarce la tine, ori de câte ori vei simţi că te scufunzi.

Eu ştiu că ai să reuşeşti. Tu, însă, când ai să ştii?

Credinţa din noi

– publicat în “Altă Viaţă Magazin” pe 30 aprilie 2005 –

Cu ceva timp în urmă, am cunoscut o persoană pe care, la început, am văzut-o ca şi ceilalţi: putin sărită de pe fix. De ce? Poate pentru faptul că lupta pentru convingerile sale şi era dispusă să îndrepte o lume rătăcită de la calea cea dreaptă. Fără a cere nimic în schimb. Nu era incredibilă ideea în care credea, ci faptul că avea în ce să creadă. Problema cu noi, cei tineri, e că nu ştim să credem. Sau, după cum spunea cineva, cei mai mulţi dintre noi nu numai că nu ştiu ce vor, dar nu ştiu nici măcar dacă vor ceva. Viitorul ne aparţine, iar noi nu ştim ce să facem cu el. Cei mari sunt atât de ocupaţi cu problemele „de oameni mari”, încât uită să ne înveţe lucrurile pe care le-au învăţat de la părinţii lor. Îi vedem cum încearcă să-şi ascundă greşelile, în loc să le recunoască sau măcar să le îndrepte, neputându-şi da seama că la fel vor face şi copiii lor. Pentru că părinţii sunt exemple de urmat, nu-i aşa? Învăţăm să avem încredere doar în forţele proprii dar atunci când nimerim într-o situaţie fără scăpare nu ştim ce avem de făcut. Cei mai mulţi se resemnează, declarându-se învinşi în lupta cu viaţa. Într-adevăr, Speranţa a rămas captivă în Cutia Pandorei şi foarte puţini au cheia. Povestea păsării Phoenix e doar o poveste, dar n-ar fi frumos să o facem noi să prindă viaţă? În plus, ce e rău în a crede în poveşti? Oare nu asta vedem la televizor în fiecare zi? Cei care ne promit că vom duce o viaţă mai bună, poveştile de dragoste din telenovele sau filmele în care un singur om distruge sute de inamici, pentru a salva lumea. Aş vrea să văd o persoană care nu s-a imaginat măcar o dată în locul eroului de pe ecran, doar pentru faptul că acesta ducea o viaţă mai bună sau mai palpitantă. Poate că ar trebui să începem să credem. În noi, în cei din jur şi, pentru că tot se apropie Sfintele Paşte, în ajutorul divin. Chiar dacă uneori uităm de Dumnezeu, ştiu că El nu ne uită. Iar viaţa e mult prea scurtă pentru a o irosi când nici nu a început bine.

Îngerii de lângă noi

– publicat în “Altă Viaţă Magazin” pe 23 aprilie 2005 –

De multe ori te întrebi ce e în neregulă cu viaţa ta. Norocul te-a părăsit şi nu ştii unde îl poţi găsi. Nimeni nu te înţelege iar singurătatea apasă fără milă peste fiinţa ta, chiar şi atunci când eşti înconjurat de prieteni sau familie. Toată viaţa ai fost închis în întunericul ce acum pare că izvorăşte din sufletul tău. Nu-ţi poţi găsi rostul în viaţă şi nici locul, oriunde te-ai afla. Simţi că aparţii unei alte lumi, pe aici eşti doar în trecere şi abia aştepţi să ajungi acasă, oriunde ar fi aceasta. Vrei să fii iubit şi apreciat, lumea să creadă în tine şi să te susţină. Încerci să te agăţi de cel mai mic ajutor dar, parcă între sufletul tău şi cele din jur există un zid nevăzut ce provoacă o durere fără margini. Unde e fericirea despre care vorbesc toţi?

Poate că nu ştii unde să o cauţi. Când ai privit ultima oară luna, cea care ne veghează visele? Când ai ascultat ultima oară cântecul păsărilor, a căror libertate o invidiezi de multe ori? Ai văzut cât de frumoasă poate fi o rază de soare privită printr-un strop de rouă? Sau zâmbetul inocent al unui copil pentru care viaţa nu poate fi altfel decât frumoasă? În încercarea de a lua viaţa în piept ai uitat de partea cea mai importantă – sufletul – cel pe care de multe ori simţi că l-ai pierdut.

Poate că ar trebui să începi să vezi îngerii de lângă noi. Nu ştii cum arată un înger? Îngerul este acea persoană al cărei chip este scăldat în lumină, atunci când totul din jur este scufundat în întuneric. Un înger este acea persoană în ochii căreia vezi cerul şi tot ce se ascunde în spatele lui, al cărei zâmbet îţi încălzeşte întreaga fiinţă, până în cele mai ascunse colţuri. Îngerul este acea persoană al cărei glas îţi face inima să tresară, amintindu-ţi că trăieşti.
Eu nu sunt un înger iar tu nu ai întâlnit nici unul. Dar, oare, nu ai putea fi unul dintre ei?

Un nou an, un nou început

A mai trecut un an. Un an plin de bucurii, de lacrimi, de împliniri şi de eşecuri. Un an în care am iubit şi am urât în egală măsură. Un an în care am mai îmbătrânit puţin.

În noaptea de Revelion, am renunţat la trecut. Anul vechi s-a pierdut în negura timpului, luând cu el viaţa mea de până atunci. Amintiri, regrete şi sentimente, toate au dispărut, lăsând o urmă de deşert în urma lor. La miezul nopţii, o nouă poartă s-a deschis. Zorii unui nou început au răsărit, eliberând Speranţa din Cutia Pandorei. Urmele unei vechi iubiri s-au mistuit în flăcările timpului, lăsând loc unei alteia mai pură, mai nevinovată. Un înger cu ochi de smarald a coborât printre fulgii de nea, aducând o picătură de primăvară într-un suflet veştejit. Un boboc de trandafir a înflorit, înfigându-şi adânc rădăcinile într-o existenţă stearpă. Un zâmbet ca o rază de lumină a transformat un spectru într-o făptură vie, trezind din somn o inimă ce uitase să mai bată.

Noaptea dintre ani a fost o noapte magică. O noapte în care totul ne era permis, chiar şi să visăm. O noapte în care am avut voie să iubim şi să sperăm. O noapte în care ne-am promis că vom fi mai buni şi mai înţelegători. O feerie de lumini şi zâmbete. Un sentiment molipsitor de fericire într-un decor alb, de basm.

Un trecut renegat, o nouă iubire şi un nou început. Un miracol ce se întâmplă o dată pe an. Însă, în restul zilelor, uităm să fim fericiţi. Oare chiar nu mai ştim să iubim?