Roșia Montană, între maidanezi și viituri

Trebuie să te avertizez, cititorule, că nu vrei să afli ceea ce ești pe cale să citești. Nu vrei să știi dedesubturile informațiilor cu care te îndoapă mass-media, pentru simplul fapt că nu vrei să-ți fie complicată existența în vreun fel. Drumul cel mai simplu n-o fi cel mai bun, însă e cel mai confortabil. Chiar dacă te va împinge curiozitatea să străbați rândurile următoare, vei respinge informațiile pe care le conțin. Doar pentru că nu coincid cu ceea ce ai fost învățat sau, într-o exprimare ușor cosmetizată, nu se pretează sistemului tău de valori. Apoi le vei critica, pentru că asta îți cere spiritul „civic” ce ți-a fost inoculat: să ataci orice se împotrivește cursului „firesc” al lumii, stabilit de conducătorii săi nefirești. Și nu ar fi nimic nelalocul său dacă ai proceda astfel; e doar o reacție normală a unei persoane normale, într-o lume anormală în care normalitatea este considerată anormală. Fără a o lungi prea mult, hai să parcurgem rândurile care te vor adânci în normalitatea ta sau, dacă ai ghinion, te vor transforma într-o persoană anormală.

Poate ai observat că, în ultimile săptămâni, s-au perindat pe majoritatea canalelor TV câteva întâmplări aparent fără nicio legătură între ele. Guvernul a aprobat în secret începerea lucrărilor miniere la Roșia Montană, un copil de patru ani a fost ucis de câini maidanezi (ceea ce a dus nu doar la legalizarea eutanasierii câinilor, ci și la un val de crime brutale, ale căror victime au fost aceiași patrupezi), s-au organizat proteste contra sau pro Roșia Montană dar și anti maidanezi, iar o viitură necruțătoare a distrus câteva sate din Moldova. Mass-media și-a dat arama pe față, promovând intens cazul copilului ucis și protestele pro Roșia Montană, ducând o adevărată campanie de convingere a populației că Guvernul a luat cea mai bună decizie, evitând în același timp protestele care se opuneau proiectului minier. Când nu a mai fost în stare să ascundă manifestațiile zecilor de mii de oameni, din cauza informațiilor ce circulau cu lejeritate în mediul virtual, jurnaliștii au profitat de mini-potopul moldovenesc, pentru a abate atenția populației de la „răzvrătiții” de pe străzi. Să fie oare vreo legătură între maidanezi, Roșia Montană și viitură? Ori e vorba despre lucruri total diferite? Hai să le analizăm pe rând.

Crima „maidanezilor”

Pe majoritatea posturilor TV și pe internet s-a dezbătut cu ardoare subiectul copilului de patru ani, Ionuț Anghel, aparent ucis de câini maidanezi în apropierea parcului Tei din Capitală pe 2 septembrie. Această tragedie de care au profitat televiziunile avide de rating se pare că ascunde mai multe decât se poate observa la prima vedere. Câteva nereguli în povestea oficială i-a făcut pe mulți internauți să ridice numeroase semne de întrebare, ce sunt ignorate de presă într-o continuă nesimțire. În primul rând, la câteva ore de la decesul copilului, mama sa „naviga” pe Facebook, iar tatăl său dădea interviuri presei cu o seninătate suspectă. Apoi, ambii părinți au făcut turul televiziunilor de câteva ori, ocupându-se mai mult de interviuri decât de jelirea propriului lor copil. Suspect este și faptul că bunica lui Ionuț nu a fost acuzată de neglijență nici măcar de presă, ci doar anchetată formal după mult timp, doar ca urmare a presiunii opiniei publice. Peste tot în lume, inclusiv în țara noastră, când un copil pățește ceva, părinții copilului respectiv sunt trași la răspundere, uneori fiind chiar pedepsiți cu retragerea drepturilor părintești. În cazul lui Ionuț, nu părinții erau responsabili cu supravegherea lui, ci bunica sa. Însă nimeni nu i-a cerut acesteia socoteală, mai ales că băiatul dispăruse de lângă ea aproximativ o oră. Ciudat este și faptul că acei maidanezi „agresivi” nu au atacat nici jurnaliștii și nici hingherii veniți să îi captureze, ci s-au „predat” pașnic, dând din cozi. Corpul neînsuflețit al copilului a fost găsit pe o proprietate privată, dar presa a omis intenționat și acest lucru, „ucigașii” putând fi câini de pază, nicidecum maidanezii ce ne-au fost prezentați la TV. Acesta nu ar fi un caz singular; acum câțiva ani, o femeie a fost sfârtecată de niște câini de pază pe o proprietate privată, presa susținând cu nesimțire că era vorba de maidanezi. Un caz asemănător este și cel al unei femei aflate în stare de ebrietate, care a fost atacată de câini ce aveau proprietari, mass-media promovând aceeași minciună a atacatorilor maidanezi. Nici despre faptul că Ionuț a fost găsit cu pantalonii în vine nu vorbește nimeni și nici nu se pune la îndoială raportul eronat al medicului legist. Cel mai bine a exemplificat aceste lucruri europarlamentarul Corneliu Vadim Tudor într-un interviu: „Un caz care, se pare, e un caz de pruncucidere, de pedofilie. Copilul, se pare, și știu din zona serviciilor speciale, că a fost violat înainte și omorât și aruncat așa la câini. El a dispărut o oră jumate. O oră jumate nu a știut nimeni de el. În bălăriile alea, în jungla aia. Și bunică-sa a stat pe bancă, la peste un kilometru distanță și nu i-a păsat de copilașul ăla de patru ani. Deci medicul care a făcut autopsia la institutul medico-legal e palestinian. Îl cheamă Abdo Salem și nu a dat raportul medicol-legal normal. A zis că la presiunea opiniei publice s-a grăbit. Păi așa merge treaba? Declanșăm o furie, râuri de sânge și șocuri sufletești foarte mari. Păi toți copiii vor suferi când vor vedea cum sunt luați câinii, pentru că ăsta nu face un raport medico-legal ca la carte? Nu merge treaba așa! Nu spun că 100% e adevărat. Eu reproduc ceea ce se spune în mediul serviciilor secrete, dar și în alte cercuri. Copilul, se pare, că ar fi fost violat, omorât și aruncat acolo printre ciulini. Ar fi singurul caz de pedofilie care s-a lăsat cu pruncucidere, cu crimă? Nu au mai fost copii omorâți? Care sunt copii cu care s-a jucat el o oră jumate? De ce nu apare unul să spună: «M-am jucat cu Ionuț și deodată o haită de bestii s-a năpustit și l-a sfâșiat». Care sunt copiii, că nu-i văd? Numai fratele lui mai mare, pe care nu prea pui bază, pentru că e contradictoriu ce spune el. Dar nu-l auzim pe el, auzim relatările bunicii sale, care are partea sa de vinovăție”. Ipoteza violului nu e una fantastică, ținând cont că în anii trecuți, în zona parcului Tei și în împrejurimi a fost semnalată în nenumărate rânduri prezența unor pedofili și a unor suspecți de pedofilie. De ce Presa, „câinele de pază al societății”, ignoră acest aspect? Pe 3 septembrie, la știrile de la ora 17, reporterul Cătălin Radu Tănase prezenta în direct pentru Pro TV unele concluzii ale anchetei oficiale. În spatele lui și-au făcut apariția doi indivizi „colorați”, unul dintre ei scoțându-și penisul, pe care a început să îl agite în aer. Reportajul nu a fost reluat și nici postat pe site-ul Pro TV-ului, ci înlocuit cu un altul asemănător. Acest gest poate fi considerat un act de teribilism al unei persoane cu puțini neuroni, însă ar putea fi și un fel de „semnătură” prin care un violator își recunoaște fapta cu mândrie, în fața întregii țări. Însă, se pare că Poliția și Presa nu vor nici în ruptul capului să urmărească această pistă. O persoană care a reluat traseul copilului a povestit pe Facebook: „A durat peste o oră, incredibil de greu pentru un adult, am fost zgâriată de ciulini, am sărit peste crengi ce atârnau peste apă, panta este abruptă de minimum 10 metri, imposibil de urcat, pietrele din apă se mișcau, e incredibil că nu am căzut în apă, deși m-am dezechilibrat de multe ori. Un copil nu avea nicio șansă să meargă pe acolo. Și în plus.. de ce ar fi făcut-o?”. Chiar Daniel Vasile, purtătorul de cuvânt al ISU București, declara la Realitatea TV: „Este o zonă greu accesibilă, sunt puține explicații despre această întâmplare”. Persoana care a reluat traseul a adăugat că „locul e plin de urme ale locuirii boschetarilor”, care s-au văzut, de altfel, în reportajul Pro TV-ului din 3 septembrie. Aici apare o altă neregulă în povestea oficială: dacă un adult parcurge acel traseu într-o oră, un copil ar face-o într-un timp mai îndelungat. Presupunând totuși că Ionuț și fratele său s-au deplasat cu viteza unor adulți, au ajuns pe proprietatea privată respectivă, copilul a fost atacat de maidanezi iar fratele său a fugit la bunica sa, acesta ar fi avut nevoie de o oră și jumătate – două ore pentru a parcurge întregul traseu dus-întors. Ceea ce contrazice declarația bunicii, cum că i-ar fi lăsat pe copii nesupravegheați aproximativ 45 de minute. Dacă băieții ar fi fost atacați de câini, cu siguranță ar fi țipat. Și totuși, deși în apropiere de zona în care se presupune că s-a petrecut incidentul se găsesc numeroase locuințe, nimeni nu a auzit nimic. Devine tot mai plauzibilă ipoteza conform căreia Ionuț ar fi fost violat și ucis în altă parte, apoi aruncat peste gard, la câini. Chiar unul dintre polițiștii anchetatori ai cazului a afirmat că este imposibil ca un copil să sară un gard atât de înalt, pentru a ajunge în locul în care a fost descoperit cadavrul, singura explicație fiind că Ionuț a fost ajutat să sară gardul sau aruncat peste. Dar, în continuare, aceste aspecte au fost complet ignorate de mass-media și de autorități. Să notăm și faptul că medicul care a „efectuat” autopsia, Abdo Salem, este de religie musulmană, cult care respinge conviețuirea cu câinii. Mai mult, nu există despre el niciun fel de informații oficiale ori neoficiale, în afara faptului că este șeful laboratorului IML Mina Monovici, că a absolvit facultatea de medicină în România și că provine dintr-o familie mixtă, tatăl fiind palestinian iar mama româncă. Acest tip de secretomanie apare de obicei în cazul ofițerilor sub acoperire, infiltrați de Serviciile Secrete în instituții publice și care, în mod firesc, acționează în conformitate cu ordinele primite. Dacă observăm viteza cu care s-a efectuat autopsia și s-a redactat raportul, înțelegem că s-a dorit înhumarea cât mai grabnică a cadavrului, ceea ce sprijină ideea că acest caz ascunde amănunte diferite de cele oficiale.

În lumina acestor fapte suntem îndreptățiți să ne întrebăm, cu riscul de a fi eutanasiați precum câinii maidanezi: putem fi siguri că băiatul găsit mort pe 2 septembrie este Ionuț, fiul soților Anghel? Tot ce am putut vedea este o fotografie a unui copil, supranumit de Presă „îngerul blond”. Tocmai această expresie repetată prea des de jurnaliști a ridicat semne de întrebare, deoarece copilul blond din fotografie nu seamănă absolut deloc cu bruneții săi părinți, care nu se comportă așa cum ar fi făcut-o cineva care și-ar fi pierdut într-adevăr un copil. Chiar dacă Ionuț, băiatul din fotografii, este într-adevăr fiul soților Anghel, nu putem ști cu siguranță dacă el este cel găsit mort pe 2 septembrie. În mod convenabil pentru cei ce ne ascund adevărul, fața copilului a fost mutilată, ceea ce nu permite identificarea sa de către cunoscuți. Cu toate astea, tatăl său l-a identificat fără probleme, ignorând mutilarea și sutele de mușcături. Capacul sicriului său a fost și el ținut tot timpul închis. La fel de convenabil pare și faptul că respectiva crimă a avut loc într-un spațiu izolat, fără martori. Se pare totuși că nimeni nu a văzut cadavrul băiatului, în afară de anchetatori și familia Anghel. Fotografia corpului neînsuflețit al lui Ionuț, care a circulat atât pe internet, cât și în presă, s-a dovedit a fi un fals. Băiatul din respectiva fotografie este un american pe nume Taylor P. din Richmond, Virginia, care în noiembrie 2004, pe când avea patru ani, a fost mușcat de un Golden Retriever în curtea casei sale. Taylor a scăpat cu viață după șapte zile de spitalizare, o intervenție chirurgicală și o sută cincizeci de copci. Mama sa a postat acele fotografii pe internet în iunie 2009 nu pentru a blama în vreun fel câinii, ci pentru a sublinia necesitatea educării copiilor cu privire la pericolul apropierii de câini necunoscuți. Ba chiar își încheia povestirea astfel: „Taylor este acum un copilfericit de opt ani și IUBEȘTE câinii! De fapt, câteodată cred că este și el parțial câine! Dragostea lui pentru câini este extraordinară după acea întâmplare traumatizantă!”. Ținând cont că fotografia din 2004 a americanului Taylor a fost prezentată de către multe site-uri dar și de mass-media ca reprezentându-l pe Ionuț Anghel, mai poate susține cineva că nu există manipulare în toată această poveste? În plus, cum fotografia falsă reprezenta până acum singura dovadă a existenței cadavrului lui Ionuț, rezultă că nimeni nu a văzut trupul neînsuflețit al băiatului, în afara anchetatorilor și a familiei Anghel. Prin urmare, putem fi siguri că a murit într-adevăr un copil pe 2 septembrie, din moment ce nu există nicio dovadă în această privință? Sau totul a fost doar o poveste inventată pentru a distrage atenția poporului de la Roșia Montană, inspirată din cazul din 2004 al americanului Taylor (care era tot blond și a fost mușcat de câine tot la vârsta de 4 ani)? Să începem să ne întrebăm de ce au fost respinse absolut toate cererile de deshumare a cadavrului, inclusiv în instanță?

Dacă totuși a fost descoperit un cadavru, deși nu există nicio dovadă în această privință, privind toate inadvertențele cazului apare posibilitatea ca acel copil găsit mort să nu fie al soților Anghel, ci unul dintre boschetarii ce sălășluiesc în parcul Tei din Capitală. Părinții ar fi putut fi plătiți regește pentru a susține o minciună macabră, în timp ce Ionuț, viu și nevătămat, ar fi fost ascuns într-un loc îndepărtat, poate chiar în altă țară. Această variantă ar putea explica seninătatea soților Anghel afișată la interviurile televizate. Dacă într-adevăr Ionuț este copilul găsit mort, părinții săi ar fi putut fi plătiți pentru a ascunde crima, ipoteză deloc imposibilă, ținând cont de numărul extrem de mare al părinților care și-au vândut copiii. Mai ales dacă e vorba despre un copil adoptat. Internauții au observat că, deși contul de Facebook al Feliciei Anghel există din 2005, nu apar acolo menționări sau fotografii ale sarcinii, nașterii sau ale primilor ani din viața lui Ionuț. Dacă luăm în calcul și reacțiile ciudate ale soților Anghel după moartea copilului, lipsa asemănării fizice dar și interdicția autorităților de a se deshuma cadavrul pentru prelevarea probelor ADN, pare tot mai posibil ca Ionuț să fi fost adoptat. Poate chiar recent, în urmă cu câteva luni.

Conform unor surse din interiorul anchetei, în probele prelevate din rănile copilului ucis nu a fost găsit ADN-ul niciunuia dintre cei șase maidanezi acuzați de crimă. Astfel, devine plauzibilă o altă ipoteză: Ionuț ar fi putut fi atacat și ucis de un câine de luptă, după care trupul său ar fi fost aruncat în locul în care a fost găsit, pentru a se da vina pe câinii vagabonzi. Fostul senator Marius Marinescu, în prezent președinte al Federației pentru Protecția Animalelor și Mediului, a confirmat această variantă, din surse ale Poliției. El a declarat: „Am susținut încă de la început că acel copil a fost ucis de un câine de luptă. Era imposibil ca niște câini comunitari să facă acele răni pe trupul copilului. Și era imposibil ca după acest atac, acei câini să stea liniștiți și să dea din coadă. Orice etolog a înțeles că acei câini nu erau vinovați. Poate că unul dintre ei a mirosit copilul și avea urme de sânge pe blană, dar așa cum s-a văzut și la televizor, erau rezultatul unei atingeri, nu erau produse de o mușcătură. A fost o campanie de dezinformare, de învrăjbire a populației. În acest moment, autoritățile sunt obligate să-l identifice pe proprietarul câinelui de luptă vinovat, care a târât corpul în locul în care a fost găsit”. Pe lângă jucăriile celor doi frați, anchetatorii au găsit în locul unde s-a descoperit cadavrul și o minge nouă, care nu le aparținea băieților. Iar bunica lor le-a povestit procurorilor pe 13 septembrie că, în acea zi fatidică, un tânăr a apărut cu băiatul cel mare, Andrei, pe care l-a găsit în preajma clubului Bamboo. Acel martor cheie a fost mult timp de negăsit, ascunzându-se de anchetatori. Să fie el proprietarul câinelui de luptă care l-a ucis pe Ionuț? Și de ce bunica nu a amintit până în acel moment de misteriosul martor, deși a acordat numeroase interviuri Presei? De ce inițial a declarat că băieții au lipsit 45 de minute, iar ulterior și-a schimbat declarația, ajungându-se la doar câteva minute? Dacă băiatul cel mare a ajuns în față la Bamboo deoarece s-a rătăcit, cum a găsit-o pe bunică acel tânăr? Și doar în câteva minute? Mai ales deoarece ea a declarat anchetatorilor că nu stătea pe loc, ci în acel moment își căuta nepoții. Și de ce mass-media nu a făcut publice rezultatele testelor ADN sau ipotezele alternative, continuând să dea vina pe câinii maidanezi? Poate pentru că totul este o masivă înscenare, în care un copil și-a pierdut viața pentru interesele altora? Ca exemplu, pe 17 septembrie, Antena 1 a prezentat această variantă sub titlul de „teorie a conspirației”, încheindu-și materialul cu nelipsita sintagmă „copilul ucis de maidanezi”, scopul acestei știri fiind în realitate de a denigra informațiile ce circulau libere pe internet și de a le reaminti oamenilor că trebuie să urască în continuare câinii. A fost oare copilul ucis de un câine de luptă sau asta e doar o altă variantă eronată spre care încearcă să ne îndrepte Presa, după ce au apărut din ce în ce mai multe dovezi ale nevinovăției maidanezilor? Pe 19 septembrie, la 17 zile după tragedie și la 6 zile de la declarația bunicii în fața anchetatorilor, au apărut în Presă imaginile surprinse de camerele de supraveghere din parc, din ziua morții copilului. În acele imagini se pot observa cei doi copii, Ionuț și fratele său, Andrei, jucându-se singuri la ora 9:21. Bunica lor nu este nicăieri. Cei doi aleargă pe o alee nesupravegheați, apoi dispar din raza camerelor de luat vederi. Puțin după ora 11:30, Andrei intră în parc, ținut de mână de un bărbat, același din declarația bunicii de pe 13 septembrie. La 11:37, necunoscutul și Andrei pot fi observați lângă un agent de pază, cei trei îndreptându-se mai apoi spre locul unde stătea cu mai bine de două ore în urmă bunica băieților. În timp ce bărbatul necunoscut cerea ajutorul agentului de pază, un câine maidanez s-a așezat cuminte lângă ei. Andrei, băiatul cel mare, nu a părut deloc speriat sau măcar deranjat de prezența patrupedului, lucru extrem de ciudat, dacă ținem cont de varianta oficială, ce pretinde că băiatul tocmai asistase la moartea fratelui său mai mic, sfâșiat de maidanezi. Ba, mai mult, părinții copiilor susțin că și Andrei a fost mușcat de câini, el necesitând chiar internarea într-un spital de psihiatrie pentru a scăpa de „trauma” la care fusese martor. Și, totuși, pe filmare se observă că Andrei nu are nicio reacție la prezența patrupedului comunitar. Iar aceasta nu ar fi singura neregulă ce iese la lumină din comparația filmării cu declarațiile părinților și ale bunicii celor doi copii. Poliția declarase că Andrei a fost mușcat și el de picior, însă a reușit să scape de maidanezi, dar din respectiva filmare nu reiese așa ceva; nu se observă nicio rană iar copilul merge absolut normal, fără a fi jenat în vreun fel, așa cum s-ar fi întâmplat în cazul în care ar fi fost rănit. Dacă la ora 9:21 Andrei poartă un tricou, peste două ore apare îmbrăcat cu o bluză cu mâneci lungi și glugă. Nu știm de unde a putut face băiatul rost de acea bluză, pe care nu o avea când a plecat de lângă bunica sa. Nici a lui Ionuț nu putea fi, deoarece și acesta, la 9:21, purta doar un tricou. Nu cred că misteriosul personaj, care l-a găsit pe Andrei în fața clubului Bamboo, avea asupra lui o bluză pentru copii, cum nici nu cred că i-ar fi cumpărat băiatului una înainte de a intra în parc. În plus, apare o altă nedumerire: dacă cei doi băieți umblau în tricou la ora 9 și jumătate, de ce Andrei avea nevoie de o bluză groasă două ore mai târziu, când s-a încălzit vremea? În acest caz, îmi permit să avansez o nouă ipoteză: filmarea pe care ne-o prezintă Presa a avut loc în două zile diferite. Inițial s-a dat vina pe cei șase maidanezi însă, după ce internauții au observat numeroasele inadvertențe, era nevoie de o nouă pistă spre care să fie conduși, pentru a se îndepărta de adevăr. Astfel, s-a lansat ipoteza câinelui de luptă, ce l-ar fi ucis pe băiețel. Această nouă pistă a apărut pe 13 septembrie, când bunica celor doi copii a fost anchetată oficial. Cu o zi înainte a fost pregătită filmarea prezentată publicului pe 19 septembrie. Prima parte, cu cei doi copii ce alergau pe alee, este din 2 septembrie. Cea de-a doua, cu Andrei îmbrăcat diferit, adus în parc de un bărbat misterios, a fost filmată pe 12 septembrie. Nu a fost nevoie decât de eliminarea cifrei 1 din respectiva filmare și alipirea acestui fragment la cel de pe 2 septembrie. Lucru ușor de realizat de experții SRI-ului.

Încă nu crezi, cititorule, că asiști la o perfidă înscenare? Atunci cum îți explici faptul că râpa în care a fost găsit trupul băiețelului a fost aproape în totalitate defrișată, gunoaiele încărcate în camioane iar copacii tăiați și puși pe foc? Acel loc în care se presupune că a avut loc o crimă a fost în totalitate „curățat”, astfel încât să nu mai existe nicio urmă. Ceea ce nu se întâmplă în mod normal. Totuși, „curățarea” nu a fost realizată destul de repede. La doar patru zile după descoperirea cadavrului, un grup de bucureșteni a realizat o anchetă proprie. Investigatorii amatori au reluat traseul pe care se presupune că l-au urmat cei doi copii, din parc până în locul unde a fost descoperit cadavrul. Acolo au făcut o descoperire macabră: o folie plină cu sânge, din cele cu care se acoperă cadavrele, ascunsă într-un tufiș. Tot în aceeași zonă au găsit un costum pe care îl poartă criminaliștii la locul unei crime. Trebuie menționat faptul că filmarea realizată de „detectivii” amatori a fost imediat pusă la dispoziție Presei, însă făcută publică mai târziu. Pare greu de crezut că anchetatorii ar fi aruncat costumul și folia în acel loc, după finalizarea investigației. Cel mai probabil, cel care a aruncat cadavrul băiatului în acel loc a folosit respectiva folie pentru a-l transporta, iar costumul pentru a-și proteja îmbrăcămintea proprie de eventualele scurgeri de sânge. Dar cine ar fi putut avea acces la folii pentru cadavre și costume de protecție, folosite doar de criminaliști? În plus, aceste obiecte demontează ipoteza crimei accidentale. Cineva echipat cu un astfel de costum și o folie pentru cadavre demonstrează că uciderea micuțului a fost premeditată. Astfel se explică toate inadvertențele din această poveste, inclusiv din modul în care a fost tratat cazul de către anchetatori, dar și manipularea constantă și agresivă a mass-mediei, ce a continuat să condamne maidanezii chiar și după scoaterea la lumină a majorității neregulilor. De exemplu, pe 19 septembrie, postul TV Antena 3 a prezentat pe site-ul propriu filmarea din parcul Tei, din ziua de 2 septembrie, ce scoate la lumină unele inadvertențe ale cazului. Cu toate acestea, și-a încheiat articolul cu același mesaj ce trebuia implementat în subconștientul publicului cu orice preț: „În jurul orei 11 şi 30 de minute, Ionuţ şi-a găsit sfârşitul ucis de câini maidanezi”. Și tot Mihai Gâdea se plânge că „băsiștii” încearcă denigrarea postului TV pe care îl conduce, deoarece ar fi singurul care face public „adevărul”. Domnule Gâdea, vi se potrivește ca o mănușă lozinca: „Ați mințit poporul cu televizorul”… Hai să menționăm și alte detalii ale poveștii, pe care „jurnaliști” ca domnul Gâdea n-au de gând să le facă publice sub nicio formă: tatăl lui Ionuț nu e un simplu muritor de foame, ci un important om de afaceri. Până în 2008 a avut afaceri de miliarde cu Primăria Capitalei (condusă de Adriean Videanu pe atunci) prin firma Convan SRL, la care este acționar. Terenul pe care a fost găsit cadavrul copilului îi aparține unui partener de afaceri al familiei Anghel. Culmea „coincidenței”, și misteriosul martor, cel care l-a adus pe Andrei în parc, este tot om de afaceri. La câteva zile de la moartea copilului, fosta cântăreață Nadine, soția omului de afaceri Dragoș Apostolescu, a organizat un miting de protest împotriva maidanezilor, ce s-a transformat rapid într-un miting anti-Oprescu. Partidul Democrat-Liberal a făcut același lucru, cerându-i primarului Capitalei demisia în mod repetat. „Cea mai mare pedeapsă pentru autorități este să rezolve problema câinilor vagabonzi”, repeta obsesiv tatăl lui Ionuț pe la toate televiziunile, sugerând că întreaga vină o poartă doar primarul Sorin Oprescu. Trebuie să menționăm și faptul că afacerile familiei Anghel cu Primăria Generală a Capitalei s-au încheiat odată cu plecarea democrat-liberalului Videanu și venirea lui Oprescu la conducerea Primăriei. Imediat după instalarea sa în funcția de edil, Sorin Oprescu a denunțat public contractele cu firma Convan SRL ca fiind aducătoare de prejudicii pentru Primărie. Iar tatăl lui Ionuț, sprijinit de PD-L și de Presă, profită de moartea micuțului pentru a se răzbuna. Așa ar proceda în mod normal un părinte îndurerat?

Masacrarea câinilor

Pentru a afla cine a orchestrat moartea copilului, trebuie să ne întrebăm cine are de câștigat de pe urma acestui scandal. Știm că Presa, care a mediatizat abundent acest subiect, îndemnând relativ subtil la ură împotriva câinilor, e subordonată partidelor politice, lucru observat în sfârșit și de mass-media internațională. Autoritățile care tratează acest caz cu superficialitate sunt și ele subordonate politicienilor. Rezultă astfel posibilitatea ca acest scandal să fi fost orchestrat și regizat corespunzător la ordinul clasei politice de vârf. De ce? Răspunsul este evident: pentru a distrage atenția populației de la problema Roșiei Montane. Crima și scandalul mediatic ce a urmat au avut loc la doar câteva zile de la răspândirea în mediul online a deciziei Guvernului de a aproba începerea exploatării miniere la Roșia Montană. Doar simplul fapt că acea ședință a Guvernului din 27 august a avut loc în mare secret, departe de ochii și urechile opiniei publice, demonstrează că ni se ascunde ceva. Prin urmare, ce puteau face guvernanții noștri în condițiile în care trădarea lor națională a ajuns publică? Singura opțiune viabilă era deturnarea atenției către un subiect care să-i oblige pe români să-și piardă interesul pentru Roșia Montană. Pare o adevărată mană cerească pentru cabinetul Ponta crima căzută din senin la doar șase zile de la ședința secretă a Guvernului, ce a scos la lumină cele mai întunecate sentimente din inimile românilor. Sau poate nu a fost vorba despre vreun dar „divin” pentru politicieni, ci doar de o înscenare provocată chiar de ei, în grabă, în urma protestelor de pe 1 septembrie. Această grabă ar explica numeroasele nereguli din povestea uciderii copilului, ce ar denota nu o decizie premeditată a Guvernului, ci una disperată și neglijentă. Presa și-a făcut datoria exemplar, promovând la maximum nu doar subiectul în sine, ci și vina din ce în ce mai improbabilă a maidanezilor. Efectul manipulării s-a văzut încă din prima zi, mii de câini pierind în toată țara de mâinile descreieraților ascunși sub masca spiritului civic. Politicienii nu s-au bazat doar pe eficienta lor unealtă jurnalistică, ci și-au îndeplinit și rolul propriu. Președintele României, Traian Băsescu, declara pe 3 septembrie: „Nu punem câinii mai presus de oameni. Câinii neadoptați să fie eutanasiați!”, făcând și un apel la Guvern să emită o ordonanță de urgență prin care să stabilească „un termen scurt sau rezonabil” în care animalele neadoptate să fie eutanasiate. Pe 5 septembrie, premierul Victor Ponta afirma un lucru asemănător pe Facebook: „Între viaţa unui om şi viaţa unui câine, evident că trebuie să apărăm viaţa omului!”, adăugând că va vota în Parlament pentru adoptarea legii eutanasierii. Nici Crin Antonescu, președintele Senatului, nu s-a lăsat mai prejos: „eutanasierea pare a fi singura cale de rezolvare a problemei câinilor comunitari”. Cu toată clasa politică unită împotriva câinilor Camera Deputaților a adoptat (așa cum era de așteptat) pe 10 septembrie legea eutanasierii maidanezilor (votată afirmativ de 266 de deputați din 309). Primarul Craiovei, Lia Olguța Aliescu, nu a așteptat decizia Parlamentului, ea ordonând încă de pe 4 septembrie uciderea a 500 de maidanezi din adăposturi. Nici primarul Timișoarei, Nicolae Robu, nu a pierdut timpul, condamnând toate patrupedele canine la moarte. Maidanezii din adăposturile publice din toată țara au fost executați cu sânge rece. Același lucru s-a întâmplat și pe străzi, în mai toate orașele și satele din România, unde mii de câini au fost împușcați, otrăviți, loviți și decapitați fără milă, indiferent dacă era vorba despre cățele gestante, pui sau câini blânzi. Anarhia a cuprins toată țara, sângele animalelor pătând pentru totdeauna pământul odinioară sacru și binecuvântat. Deși există în România o lege a protecției animalelor, deși Curtea Constituțională a considerat ilegală eutanasierea animalelor sănătoase iar opinia publică mondială a condamnat aspru aceste crime, curentul pro eutanasiere, inițiat de președintele Traian Băsescu, nu a putut fi îndepărtat din mințile spălate ale românilor cuprinși de ură. Iar Poliția îi protejează pe cei ce încalcă legea, ucigând câini, dovedind că acționează la ordinele politicienilor. De exemplu, după ce doi tineri din Târgu Jiu au postat pe Facebook un filmuleț în care ucideau un câine cu bloc de BCA, lăudându-se cu fapta lor, Poliția nu a luat absolut nicio măsură, deși au existat numeroase sesizări iar respectivii tineri nu și-au ascuns identitatea. Carmena Șerbănoiu, președintele Asociației pentru Protecția Animalelor Pro Animals, declara despre acest caz: „Fapta reprezintă cruzime față de animale, constituie infracțiune și se sancționează cu închisoare de la șase luni la trei ani, sau cu amendă penală de la 1000 la 10.000 lei (…) Am făcut multe sesizări, dar rezultate n-am primit (…) Din păcate, de un an de zile, de când am făcut mai multe sesizări, nu am primit niciun răspuns, la nimic. Explicația este aceea că există dezinteres pentru soarta animalelor”. Nu e dezinteres, ci rea voință… În zadar s-au organizat manifestații disperate în diferite părți ale mapamondului, în zadar a strigat din toate puterile Presa mondială și în zadar chiar s-a ajuns la boicotarea produselor românești, setea de sânge a fost mult mai puternică. Astfel, în doar câteva zile, imaginea României peste hotare s-a distrus mai mult decât în ultimii 24 de ani, străinii catalogându-ne pe absolut toți drept niște barbari violenți, imorali și psihopați, pe care nu și i-ar dori în preajma lor sub nicio formă. Instigarea la ură împotriva câinilor nu s-a rezumat doar la mijloacele obișnuite de manipulare, cum ar fi mass-media și politica, ci a apelat și la cea mai eficientă dintre toate: religia. Un preot ortodox, Sandi Mehedințu, a propus în cadrul emisiunii Ediție Specială de la RTV să fie folosiți maidanezii ca… hrană pentru urși. Această cruzime fără egal a fost rapid acceptată ca soluție de nenumărați creștini, mai ales că Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a subliniat (la fel ca politicienii de vârf) superioritatea omului față de animale: „Un om singur valorează mai mult decât întreg universul material. Toate galaxiile nu valorează cât sufletul unui om, pentru că numai omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu cel veşnic viu, numai el a fost chemat la iubire şi fericire veşnică, în comuniune cu Dumnezeu”. Această aroganță fără margini a Patriarhului, care se crede superior Universului, contrazice chiar învățăturile Dumnezeului său. În Evanghelia după Matei 9:13 din Noul Testament, Iisus spunea: „Milă voiesc, iar nu jertfă!”, iar în Epifanie, Fanarionul 3:16, adăuga: „Am venit să pun capăt sacrificiilor de animale, iar dacă voi nu vă opriți a mai face sacrificii, mânia lui Dumnezeu nu vă va lăsa în pace”. În plus, din scrierile creștinismului timpuriu rezultă că Iisus și apostolii săi erau vegetarieni, evitând uciderea animalelor chiar și pentru a se hrăni. Iată ce spun textele vechi din literatura extrabiblică:

– Petru: „Trăiesc cu pâine și măsline, pe care eu doar rareori adăug o legumă” (Clementine Omilii XII, 6; rec. VII, 6).

– Pavel: „Iisus m-a instruit să nu consum carne și să beau nici vin, ci numai pâine, apă și fructe, așa încât să fiu găsit curat atunci când vrea să vorbească cu mine” (Sefer Toledoth Jeschu sau Cartea Istoriei lui Iisus).

– „Matei a trăit cu seminţe, fructe din copaci și legume, fără carne” (Clement din Alexandria – Paidagogos II, 1:16).

– „Ioan niciodată nu a mâncat carne” (Hegesipp, conform lui Eusebiu din Cezareea – Istoria Bisericii II, 2:3).

– „Iacov, fratele Domnului, a trăit cu seminţe și plante și nu s-a atins nici de carne, nici de vin” (Epistulae ad Faustum XXII, 3).

Dar cine să ia aminte la aceste lucruri? Scopul religiei nu este de a apropia omul de vreo divinitate, ci doar de a îndobitoci masele și de a strânge cât mai mult jugul în jurul gâturilor prostimii. Iar fețele bisericești de astăzi demonstrează cu seninătate acest lucru, prin propaganda anti-maidanezi. Așa cum era de așteptat, mulți creștini au simțit că au primit „dezlegare” la crimă și au continuat maltratarea și uciderea animalelor, mulți chiar considerându-se instrumente pământene ale justiției divine. Iar aceste crime păreau că rezolvă problema politicienilor cu privire la Roșia Montană. Fiind cel mai puternic și mai distructiv sentiment, ura îndreptată împotriva câinilor promitea să-i facă pe români să ignore orice altă problemă. Însă socoteala de acasă nu se potrivește întotdeauna cu cea din Piața… Universității.

Adevărații români, preocupați de adevăratele lor probleme, s-au unit pe străzi, protestând împotriva proiectului de la Roșia Montană. Aceste proteste au fost ignorate aproape complet de Presă, care a continuat nu doar să instige la ura împotriva câinilor, ci și să încerce să ne spele creierele printr-o acerbă propagandă pro Roșia Montană. Manipularea nu a produs rezultatul scontat, oamenii continuând protestele. În disperare de cauză, unii „jurnaliști” mai puțin dotați intelectual, precum Mircea Badea, au apelat la injurii adresate cu nesimțire celor ce manifestau împotriva proiectului minier, frustrați de ineficiența manipulării lor. În cele din urmă, din cauza răspândirii informațiilor pe internet, Guvernul și Presa au fost nevoiți să renunțe la planul lor mârșav (cel puțin pe moment). Premierul Victor Ponta a cerut Parlamentului să voteze împotriva proiectului minier, iar televiziunile au început să facă publice protestele ce se încăpățânau să continue chiar mai înverșunate. Bineînțeles că politicienii și cățeii lor fideli, așa-zișii jurnaliști, nu s-au predat fără luptă. Imediat s-a organizat un protest pro Roșia Montană, mediatizat la rândul său excesiv, în care oameni aduși din toate satele din zonă au fost plătiți pentru a susține că sunt locuitori ai controversatei localități și pentru a susține începerea activității miniere. Manipulatorii au dat dovadă de neglijență și de această dată în încercarea de a improviza această manifestație, metodele lor ieșind la lumină în același mediu online, rămas încă aproximativ liber. Unul dintre cele mai penibile astfel de momente este cel în care dentistul din localitate se pretindea a fi miner, pentru a crește în ochii telespectatorilor numărul celor ce ar putea primi locuri de muncă în eventualitatea începerii proiectului minier.

Evreii și Roșia Montană

Ce se ascunde în spatele acestui proiect, care transformă România într-un adevărat El Dorado? Nu ne întrebăm de ce Guvernul nostru a cedat unei firme canadiene dreptul de exploatare minieră, mulțumindu-se cu un mărunțiș de 2% (ridicat la 6% doar pentru a orbi ochii opiniei publice), deoarece știm deja. Absolut toți conducătorii noștri de după Revoluție, de la președinți la prim-miniștri, urmează orbește planul masoneriei de distrugere a României. Iar această distrugere este realizată în primul rând economic. Și la Roșia Montană este vorba tot despre masonerie, acționarii majoritari ai companiei Gabriel Resources, care deține peste 80% din acțiunile Roșia Montană Gold Corporation, fiind miliardarii evrei John Paulson, Beny Steinmetz și Thomas Kaplan. Dacă în literatura ebraică Gabriel este arhanghelul morții, acest lucru l-a demonstrat și compania canadiană ce poartă acest nume, în țările din care a extras aur cu ajutorul aceleiași metode pe care o dorește și la Roșia Montană. În Guatemala, în zona din care s-a extras aurul, peste două treimi din populația locală de 110.000 de locuitori este bolnavă, dintre care 30.000 de oameni suferă de cancer. Honduras, o țară cu 80.000 de locuitori în zona minieră, a devenit la rândul ei victima cianurilor folosite pentru extracția aurului, care au îmbolnăvit două treimi dintre localnici, din care 25.000 de locuitori suferă tot de cancer. Dacă acum câțiva ani o banală scurgere de cianură la Baia Mare a ajuns până în Dunăre și a ucis 300.000 de tone de pește, la ce ar trebui să ne așteptăm în cazul lacului cu cianură de la Roșia Montană, care ar trebui să conțină o cantitate de peste un miliard de ori mai mare decât cea de la Baia Mare? Cu excepția țărilor subdezvoltate, precum Honduras și Guatemala, evreii de la Gabriel Corporation au fost izgoniți de peste tot în lume prin hotărâri judecătorești, acordate sub presiunea opiniei publice. Însă în România conducătorii noștri i-au primit cu brațele deschise, demonstrând încă o dată că sunt cu toții doar niște marionete ale masoneriei evreiești. De câteva zile circulă informația potrivit căreia un alt evreu, miliardarul american de origine maghiară, George Soros, se află în spatele protestelor anti Roșia Montană. Fost sponsor neoficial al lui Băsescu la alegerile din 2009, Soros se pare că finanțează protestele împotriva acestei companii prin intermediul fundației sale din România, urmărind să primească el drepturile de exploatare minieră la Roșia Montană printr-o companie proprie. Informația despre lupta evreilor pentru aurul românesc ar putea fi corectă, dacă urmărim cu atenție indiciile pe care aceștia le lasă întotdeauna în urmă. Culorile mesajului „Salvați Roșia Montană” (roșu și verde pe fond alb) sunt culorile drapelului Ungariei. Protestele internaționale împotriva Roșiei Montane au avut loc la Londra și New York, acolo unde întotdeauna protestează evreii la ordinele conducătorilor lor, dar și la Budapesta, capitala Ungariei, locul nașterii miliardarului Soros. Protestele de la Roșia Montană, unde 33 de mineri s-au închis în subteran, prezintă și ele „amprente” ale evreilor. Pe 11 septembrie (data la care se sărbătoreau 12 ani de când sioniștii din America au distrus World Trade Center, inventându-se astfel un pretext pentru atacarea țărilor arabe), 22 (2 x 11) de mineri s-au blocat în mină. Pe 13 septembrie (ziua în care bunica lui Ionuț a fost anchetată, după 11 zile de la crimă), alți 11 mineri au coborât în subteran, numărul lor ajungând la 33 (3 x 11). 11 și 13 sunt două numere importante în numerologia Kabballei evreiești iar 33 este unul dintre cele mai importante, alături de 6, semnificându-l pe zeul evreilor, Yahweh. Se spune că doar 6 persoane din cele 33 sunt mineri cu adevărat, restul fiind în realitate angajați ai Roșia Montană Gold Corporation. 6 este și numărul procentelor redevențelor pe aur pe care le-ar primi statul român în cazul începerii proiectului minier. În plus, copilul găsit mort în parcul Tei a fost ucis la 6 zile după hotărârea secretă a Guvernului în favoarea proiectului de la Roșia Montană și cu 6 zile înainte de cea mai mare sărbătoare religioasă a toamnei, Nașterea Maicii Domnului. 6 este și numărul câinilor maidanezi acuzați de crimă. După 6 zile de la declarația bunicii copiilor că ar exista un martor a fost făcută publică filmarea din parcul Tei, ce confirmă această variantă. Iar în Craiova (și nu numai), masacrarea maidanezilor a început cu 6 zile înainte de decizia Parlamentului cu privire la problema câinilor comunitari. Războiul dintre George Soros și Beny Steinmetz, principalul acționar al Gabriel Resources și cel mai bogat israelian, este unul binecunoscut, care durează de câțiva ani. Totul a început în 1998, când Steinmetz a râs de faptul că Soros a pierdut două miliarde de dolari în Rusia. În 2009, Steinmetz, cunoscut drept un apropiat al serviciului israelian de informații externe, Mossad, a obținut prin mită drepturi exclusive de exploatare a minereului de fier din Guineea. Soros a finanțat guvernul din Guineea pentru a strânge dovezi pe care autoritățile să le folosească pentru a rezilia contractul cu Steinmetz. În procesul intentat în aprilie 2012, Steinmetz l-a acuzat pe Soros că i-a înscenat o tentativă de asasinat la adresa președintelui Guineei. Acum, în 2013, întâlnim din nou războiul celor doi evrei, de această dată România devenind câmpul lor de luptă.

De ce își doresc evreii atât de mult Roșia Montană? Să fie aurul și argintul singurul motiv? „Zăcămintele de titan, germaniu, arseniu, molibden, vanadiu, nichel, cobalt, galiu și wolfram sunt evidențiate calitativ și cantitativ în documentația pe care Roșia Montană Gold Corporation a cumpărat-o de la Agenția Națională de Resurse Minerale”, declara pe 9 septembrie geologul Aurel Sântimbrean, care a fost mai bine de 20 de ani șef la exploatarea minieră de stat de la Roșia Montană. El susține că, prin exploatarea acestor metale rare, nemenționate în proiectul de lege adoptat de Guvern, Gold Corporation va deveni „multimiliardară în doi-trei ani, în timp ce statul român nu are niciun beneficiu din exploatarea acestor zăcăminte făcute cadou”. Sântimbrean a amintit că titaniul este folosit în combinații cu fierul, molibdenul, vanadiul și alte elemente, producându-se aliaje puternice și ușoare pentru industria aerospațială, pentru uz militar, pentru proteze medicale sau pentru implanturi ortopedice și dentare. Germaniul, care se găsește în natură în cantități mici, se utilizează la fabricarea semiconductoarelor. Aliajele cu molibden sunt folosite la fabricarea rachetelor, avioanelor, în medicina nucleară, în industria petrolieră sau în producerea lămpilor cu halogeni și rontgen. Vanadiul este utilizat la obținerea de oțeluri speciale necesare pentru utilaje de mare viteză iar pentaoxidul de vanadiu este utilizat ca și catalizator la producerea acidului sulfuric. În concluzie, aceste metale rare, alături de aur și argint, par a fi cele mai bune motive pentru care cei doi miliardari își doresc să pună ghearele pe Roșia Montană. Dar or fi oare singurele motive? Sau mai există cel puțin încă unul, despre care nimeni nu dorește să vorbească, deși subiectul este bine cunoscut la nivel înalt? Dacă metalele prețioase de la Roșia Montană nu sunt principalul obiectiv al evreilor, ci doar un „bonus”? Ce se mai găsește ascuns în munții din vestul României?

Orașul subteran al zeilor

La începutul anilor 1990, subsolul din zona Carpaților Occidentali a fost sondat de un satelit rusesc, care căuta situri antice și preistorice. Cu această ocazie, s-a descoperit un imens oraș subteran, întins pe o suprafață de peste două sute de kilometri pătrați, foarte bogat în aur. În zona numită Vârtoape din Munții Orăștiei, pe o suprafață de aproximativ patru kilometri pătrați există șaptezeci și cinci de gropi conice, de diferite dimensiuni (unele cu diametre de până la șaptezeci de metri), din care pleacă mai multe tuneluri către munții din apropiere (unul ajungând chiar sub sanctuarele din Sarmizegetusa Regia, fiind probabil cel prin care armata lui Decebal a plecat din calea romanilor, traversând munții în două zile). În zona Vârtoape, aparatele au detectat foarte multe incinte paralelipipedice care comunică între ele, precum camerele unei locuințe, multe dintre ele comunicând cu platoul de deasupra prin drumuri antice. În această zonă și în imediata apropiere se află vestigiile cele mai impresionante ale complexului, inclusiv sanctuare făcute din andezit (piatră pe care astăzi o putem tăia doar cu diamantul), construcții cu o vechime mult mai mare decât cele de la Sarmizegetusa, acolo aflându-se centrul mega-orașului pre-dacic. Acest oraș subteran se întinde nu numai sub Sarmizegetusa Regia, ci și sub Simeria (locul de origine al sumerienilor), Tărtăria (unde s-a descoperit cea mai veche scriere din lume), Deva (zona din care au plecat arienii în Asia) și Roșia Montană. În Pergamentul Secret, Radu Cinamar vorbea despre un tunel foarte lung sub munții Orăștiei, la capătul căruia s-ar afla o cameră imensă din aur pur, în care s-au descoperit o lumină albastră stranie și șapte scaune capabile să susțină umanoizi de aproape trei metri înălțime. Referiri la acest oraș subteran se întâlnesc și în poveștile grecilor antici, care spun că în ținutul arimilor (adică în aceeași zonă) locuia în vremurile de demult gigantul Typhon, bine ascuns sub pământ, închis acolo de către Zeus. În Teogonia, Hesiod scria că în țara Arima trăia Echidna, o creatură jumătate nimfă și jumătate șarpe, ce locuia într-o peșteră adâncă, făcută de zei, ce seamănă cu un palat strălucitor, de unde păzea întreg ținutul. De altfel, grecii antici considerau că în subsolul Carpaților Occidentali se afla Tartarul, lumea subterană în care au fost închiși titanii, primii zei, probabil fiind vorba despre acest uriaș oraș subteran. S-a descoperit și că nu doar sub Munții Apuseni, ci sub întregul lanț Carpatic de pe teritoriul țării noastre, există o rețea întreagă de tuneluri, despre care legendele dacice susțin că au fost construite de zeul Zamolxis pentru a proteja ținutul și poporul dac. Iar Roșia Montană se pare că reprezintă intrarea principală în acest oraș subteran al zeilor.

În luna februarie a anului 2012, o echipă româno-canadiană de geologi urmărea rămăşiţele filonului de aur la una dintre galeriile săpate de agatârşi în urmă cu 5.500 de ani la Roşia Montană. Atunci, echipa a făcut aparent din întâmplare o descoperire colosală, ce ar putea modifica istoria omenirii dacă s-ar face publică. Geologii români și canadieni au descoperit la baza galeriei capătul dreptunghiular al unei lespezi aurii, care nu părea a fi o rocă naturală. După prelevarea unei mostre, rezultatele de laborator au arătat că era vorba despre o piatră compozită, obţinută după o tehnologie imposibil de reprodus în condiţiile ştiinţei actuale, compusă din 15% praf de granit, 30% wolfram și 55% pulbere de aur de 50 de karate. În luna aprilie, în timpul discuțiilor purtate cu ușile închise la Ministerul Minelor, Petrolului și Geologiei, canadienii au cerut ca această descoperire să nu fie făcută publică iar galeria să fie închisă urgent. Românii au fost de acord cu păstrarea secretului, însă au insistat să continue cercetările și să trimită acolo o echipă de arheologi. Zona a fost închisă imediat cu sârmă ghimpată și pusă sub pază. De la începutul lunii mai până pe 23 iunie s-au derulat în secret săpăturile în jurul lespezii. Măsurătorile au stabilit faptul că aceasta, perfect șlefuită, cântărea aproximativ 1.700 de tone (cu 100 de tone mai mult decât cea de la Baalbek, în Liban), avea o lungime de 12 metri, o lățime de 6 metri și o înălțime de 3 metri, iar aurul din ea reprezenta 935 de tone, de 150 de ori mai mult decât tot aurul extras la Roșia Montană de daci, romani, austro-ungari și români la un loc. Într-un final, lespedea a fost segmentată în 80 de calupuri egale, încărcată în containere și transportată noaptea, sub escortă militară, spre o destinație necunoscută. Din anumite informații reiese că fragmentele au ajuns la Combinatul Siderurgic din Galați, unde au fost topite și transformate în lingouri de aur și wolfram, despre care nu se știe unde au fost depozitate.

Un lucrător care a participat la dezmembrarea lespezii susține că un bătrân arheolog de prestigiu, ce avea o cicatrice în colțul ochiului stâng, a realizat un set de fotografii, care au fost date spre studiu unui paleolingvist, ce a atras atunci atenția autorităților că lespedea are o valoare istorică și culturală inestimabilă nu doar pentru români, ci pentru întreaga omenire. Ca argument, în respectivele fotografii se poate observa că întreaga suprafață a lespezii era acoperită de o scriere în basorelief de culoare verde smarald, total necunoscută, posibil pelasgă. Cu toate acestea, autoritățile române au ignorat atenționările paleolingvistului și au dispus tăierea și topirea lespezii, urmând ca, după vânzarea aurului, să primească 19,31% din câștig, conform înțelegerii cu partea canadiană.

Bătrânul arheolog, care a ales să-și păstreze ascunsă identitatea, a declarat presei la vremea respectivă: „Lucrurile însă au devenit de-a dreptul uluitoare atunci când la ridicarea lespezii s-a putut observa un soi de puţ cu diametrul de 4 metri, în interiorul căruia cobora o scară elicoidală, ale cărei trepte erau săpate în pereţii puţului, de parcă fuseseră tăiate cu laserul. Din interiorul puţului emana o lumină lăptoasă, violacee. Deşi cei câţiva lucrători, geologi şi arheologi care au fost martori la ridicarea lespezii şi-au revenit după o vreme din uimire, în afara paleolingvistului care s-a precipitat ca un apucat pe scări în jos, nimeni n-a mai avut curajul să coboare ca să vadă ceea ce se afla în puţ, iar a doua zi era deja prea târziu. Am aşteptat cu toţii ca paleolingvistul să apară, dar el nu s-a mai ridicat la suprafaţă. Peste noapte, SRI-ul şi armata au acoperit cu scânduri intrarea în puţul care ducea spre interiorul muntelui, au turnat ciment şi au sigilat-o. A doua zi a fost închisă gura puţului exterior, precum şi intrarea în galeria săpată în vremuri imemoriale de agatârşi. Tot a doua zi, eu, dimpreună cu toţi martorii care au asistat la prelevarea lespezii și la descoperirea puţului din adâncul minei, precum şi cei care au participat la ştergerea urmelor, am fost puşi să semnăm nişte documente care garantau păstrarea «secretului de stat» şi am plecat cu toţii, speriaţi, înapoi pe la casele noastre”. La sediile Ministerului Minelor, Petrolului şi Geologiei şi al Institutului de Arheologie din Bucureşti, nimeni nu ştie nimic, domnind peste toți o tăcere ca de mormânt. Există voci care susțin că persoane suspuse de la Guvern au muşamalizat afacerea şi că bancherii elveţieni îşi freacă mâinile satisfăcuţi. Ultima dată când s-a mai putut discuta cu bătrânul arheolog şi cu lucrătorul martor a fost pe 28 iulie 2012, cei doi dispărând apoi fără urmă.

Galeria unde a fost descoperită lespedea, aflată pe Valea Cornei, sub satul Cornea de la Roșia Montană, a fost supranumită Galeria Hiperboreeană. Ea a mai fost cercetată în 1976 și, după o descoperire uluitoare, a fost sigilată de către Securitate. Dintre cei care au participat atunci la săpături, doar patru persoane mai sunt astăzi în viață. Trei dintre ei refuză să-și amintească întâmplarea de acum 37 de ani, doar unul dintre ei, Ion Moiș, fost șef de echipă, a acceptat să rupă tăcerea. Iată ce a povestit el Presei: „Poate că n-ar trebui să zic nimic, că doară am jurat la comunişti, dar eu mă trag de fel din Albac, chiar din neamul de moţi al lui Avram Iancu, aşa că nu pot să tac. Uite cum a fost: În iarna lu’ 76, am fost chemat de inginerul şef şi am primit dispoziţie să redeschid, să consolidez şi să electrific vechea galerie 13, rămasă închisă încă de pe vremea austro-ungarilor, urmând ca după consolidare să vină doi tovarăşi geologi să prospecteze. Galeria era veche, rămasă aşa neexploatată încă de pe vremea agatârşilor, care la vremea aceea scoteau din ea şi prelucrau aurul şi argintul pentru daci, iar filonul fusese epuizat cu multe secole înainte să ajungă romanii stăpâni pe minele de aur, sau Alburnus Maior cum spuneau ei. E drept că se văd urme de căutare şi din partea romanilor, dar e limpede că s-au lămurit repede şi au abandonat. Lucrările de consolidare şi electrificare au durat până în vara lui ‘76 şi am avut nişte probleme cu golirea de apă a unei părţi a galeriei care se inundase. Atât valvele din mină, cât şi electrovalvele de la pompe ne-au fost de mare ajutor. Tot atunci am găsit şi un os spălat de ape, aşa de mare, cum nu mai văzusem niciodată. După ce l-am arătat directorului minei, el l-a predat securistului Întreprinderii Miniere de Stat Roşia Montană, iar pe noi ne-a anchetat Procuratura vreo patru zile. Că unde era osul când l-am găsit? Că în ce poziţie? Că cine a mai fost cu noi în mină? Că cine mai ştie de existenţa lui? Câţi am intrat şi câţi am ieşit din şut în ziua aia? Mă rog, tot felul de întrebări, ca să ne sperie şi să ne facă să tăcem. Am tăcut cu toţii, iar după ce ne-au pus să semnăm declaraţiile, ne-au trimis înapoi în galerie. Acasă n-am suflat o vorbă. Mi-era frică pentru ai mei. Când treaba noastră a fost terminată, au intrat în mină doi oameni de la Bucureşti din care unul sigur era geolog. Ce au lucrat ei acolo nu ştiu, dar aşa, ca la vreo săptămână, s-a prezentat un al treilea, unul foarte tânăr, cu o cicatrice la ochiul stâng, care a zis că e arheolog. La două zile după el, a venit o echipă întreagă de civili dar şi câţiva arheologi cu nişte echipamente cam ciudate, împreună cu un echipaj de Miliţie care a blocat accesul la galeria 13 şi a început să ne controleze legitimaţiile la poartă. După încă vreo lună jumate am fost chemaţi din nou, eu şi ortacii mei, cei care ne-am ocupat de consolidări şi care deja semnaserăm declaraţiile, să cărăm sterilul din fundul galeriei 13 şi să-l scoatem cu vagonetele afară din mină. Atunci am văzut grozăvia. Arheologii scoseseră la iveală din stâncă un schelet uriaş, cam de 10 metri lungime, care zăcea pe o parte cu picioarele strânse. Osul pe care îl găsisem eu era legat cu o fundă roşie şi de-abia atunci am văzut că era de fapt o vertebră. Mamă, da’ ce vertebră! Civilii se foiau de colo-colo! Unii îşi notau câte ceva din ce ziceau arheologii, alţii făceau poze cu blitzul. Ziceau ceva de unu’ Densuşianu, apoi ceva de hiperboreeni, apoi unul a sărit cu gura mare că să-şi vadă de treabă, că Densuşianu era avocat, nu istoric, apoi a dat-o cu partidu’ şi cu securitatea. Altul, şi ăsta era arheologul cel tânăr, că l-am recunoscut după cicatrice, a scăpat una cum că scheletul ăla era de hiperborean şi că ar putea fi chiar strămoşul nostru! «Nu se poate tavarişce! Ce hiperborean visezi!» – a răcnit la el unul gras în haină de piele şi cu accent rusesc! – «Omul se trage din maimuţă! Unde ai mai pomenit tu maimuţă de 10 metri? Gata! Scheletul ăsta pleacă la Moscova! Ia luaţi-l pă reacţionaru’ ăsta d-aici!». Atunci ne-a cuprins groaza pe toţi. Doi gealaţi au sărit pe el, l-au legat şi l-au târât afară din mină. «Ia hai! Strângeţi, împachetaţi în lăzi şi duceţi totul la gară! Şi dacă mai suflă vreunul vreo vorbă v-arunc kaghebeu-n ceafă!». Tot pe noi a căzut măgăreaţa cu strânsul şi cu căratul. S-a făcut dimineaţă când am terminat de împachetat, de cărat şi urcat lăzile în tren. Dar nici pe noi nu ne-au lăsat să mai mergem acasă. Ne-au suit în două dube fără geamuri şi ne-au dus undeva. Unde, nu ştiu. Dar ştiu că am mâncat bătaie şi că m-au pus să semnez că n-am văzut şi că nu cunosc nimic, că am un unchi legionar care e bandit şi împuşcă securişti prin munţi şi mi-au zis că dacă suflu vreo vorbă îmi saltă nevasta şi copiii iar pe mine mă bagă în puşcărie. Am semnat şi am tăcut, ce era să fac… Nici cu ortacii mei n-am mai vorbit despre asta. Ceva de bine totuşi mi s-a întâmplat după aceea. La o săptămână după ce m-am întors la mină, unul de-l aveam mereu coadă după mine când intram şi ieşeam din şut a venit la birt şi s-a aşezat la masa mea. Cinstit să fiu, când l-am văzut, mi-a îngheţat sângele în vine. «Uite Ioane, – mi-a zis – şi eu sunt moţ ca şi tine. Şi tot ca şi la tine, neam de neamul meu au fost băieşi la Roşia Montană. Am fost acolo când s-a descoperit scheletul uriaşului. Acum e la Moscova. Ca şi tine, am fost și eu martor. Ia plicul ăsta şi păstrează-l ca pe ochii din cap. Înăuntru ai poza. Să ştii de la mine că acolo, în galerie, era scheletul unui dac, strămoş de-al nostru. Păstrează poza şi arat-o nepoţilor tăi. Eu nu ştiu dacă scap, pentru că am fost iradiat. Pe voi v-au speriat bine, dar de noi, ăştia din securitate, care nu ne speriem aşa de uşor, se descotorosesc altfel. Nu te cunosc, nu mă cunoşti. Nu ţi-am dat nimic! Ai priceput?». «Da, am priceput!». S-a ridicat şi a ieşit repede pe uşă. Doar două zile l-am mai văzut cum păşea ca o umbră în urma mea, apoi nu l-am mai văzut niciodată. În schimb, mai am poza cu hiperboreanul de la el”.

Așadar, deasupra lespezii extrase în 2012 se aflase cu 36 de ani în urmă scheletul uriașului, în Galeria 13 sau Galeria Hiperboreeană. Iar același arheolog cu cicatrice în colțul ochiului stâng a fost martorul ambelor descoperiri, din 1976 și 2012. La Roșia Montană se află intrarea în orașul subteran al zeilor, supranumit Tartar de către grecii antici. Dacă în trecut secretele zeilor erau păzite întotdeauna de sfincși, creaturi mitice cu cap de om, corp de leu, picioare de taur și aripi de vultur, și la Roșia Montană există unul aparent natural. Sfinxul Roșiei Montane este situat pe unul dintre cele mai înalte puncte ale Masivului Cârnic și are două capete: unul mare și încă unul mai mic, numit Sfinxișorul, deasupra celui mare. Unii localnici chiar susțin că evreii nu vor putea pune mâna pe aurul nostru atât timp cât Sfinxul va păzi Roșia Montană. E posibil ca acest oraș subteran al zeilor să fie adevărata țintă a miliardarilor evrei George Soros și Beny Steinmetz? Am aflat deja că amândoi au investit sume colosale pentru a-și pune ghearele pe Roșia Montană, am văzut implicarea SRI-ului atât în povestea copilului ucis pe 2 septembrie, cât și în descoperirea din Galeria Hiperboreeană. Am văzut implicarea clasei politice de vârf atât în mușamalizarea înțelegerii secrete cu evreii, cât și în regizarea crimei copilului, apoi în deturnarea atenției publicului către maidanezi. Am văzut și manipularea fără ascunziș a mass-mediei în aceste cazuri. Pentru a afla dacă interesul miliardarilor evrei este orașul subteran sau aurul (alături de celelalte metale prețioase), nu trebuie decât să aruncăm o privire către planul proiectului minier de la Roșia Montană. Acesta este unul dintre cele mai mari proiecte de exploatare auriferă din lume, cu riscuri mult peste toate celelalte. În absolut toate țările Uniunii Europene se utilizează în astfel de exploatări aproximativ 1.000 de tone de cianuri; la Roșia Montană se dorește utilizarea a 13.000 de tone de cianuri pe an. Intervenția se va face pe un perimetru de 1.258 de hectare; se vor rade patru munți și se va săpa la o adâncime de 400 de metri, creându-se un crater gigantic, cu un diametru de aproximativ 8 kilometri, vizibil și de pe Lună. Proiectul va duce la excavarea a 500 de milioane de tone de steril în urma utilizării cianurilor. În urma acestui proiect, România va rămâne pentru totdeauna cu un lac imens de cianuri (adică 215 milioane de metri cubi de cianuri), și un baraj ce ar trebui să reziste veșnic (lucru puțin probabil). Pentru întreținerea și supravegherea acestui baraj, Roșia Montană Gold Corporation ne oferă doar 150 de milioane de euro, deși Agenția de Mediu a Statelor Unite ale Americii a evaluat costurile la 2,6 miliarde de dolari. Exploatarea se va face la suprafață, nu în galerii ca până acum, distrugându-se aproape complet respectiva zonă. Deși sunt și alte tehnologii pentru extracția aurului, nepericuloase pentru mediu, cea cu cianuri este cea mai ieftină și cea mai periculoasă. Evident că o firmă se gândește doar la profitul propriu, alegând cheltuieli cât mai mici. Și evident că jurnaliștii noștri cumpărați de evrei, precum Mihai Gâdea și Mircea Badea de la Antena 3, ascund publicului variantele alternative, încercând să ne convingă că extracția aurului cu ajutorul cianurilor este singura modalitate. Chiar un inginer chimist din Baia Mare a inventat încă din anul 2000 o metodă alternativă, care nici nu pune în pericol mediul, și este și mai eficientă, metodă respinsă de către Roșia Montană Gold Corporation. De ce evreii de la Gabriel Resources resping metodele alternative de extracție a aurului, unele chiar mai eficiente, preferând-o doar pe cea distrugătoare? De ce vor neapărat să folosească 13.000 de tone de cianuri pe an, când peste tot în lume este vorba doar despre 1.000 de tone? Răspunsul nu poate fi decât unul singur: pentru a distruge zona. De ce și-ar dori distrugerea acelei zone? Nu poate fi decât un motiv viabil: pentru a bloca accesul către / din orașul subteran al zeilor. Am văzut deja că Securitatea a sigilat intrarea în Galeria Hiperboreeană încă din 1976 iar în 2012, după ce a fost extrasă enorma lespede, SRI-ul și armata au au cimentuit puțul care ducea spre interiorul muntelui, blocând și intrarea în galerie. Un imens lac de cianuri ar sigila intrarea către acel oraș pentru totdeauna. Nimeni nu ar putea intra vreodată acolo și, mai ales, nimeni și nimic nu ar putea ieși de acolo. Dacă miliardarii evrei de la Gabriel Resources urmăresc într-adevăr distrugerea intrării orașului zeilor și îngroparea acestuia sub 215 milioane de metri cubi de cianuri, de ce ar face asta? Pentru a afla răspunsul, trebuie să cunoaștem adevărata religie a evreilor, ascunsă maselor dar cunoscută la cel mai înalt nivel.

Zeii evreilor

Miturile tuturor religiilor povestesc despre doi frați gemeni, care au moștenit la un moment dat Pământul de la tatăl lor. Babilonienii îi numeau Marduk și Iștar, iar evreii i-au ascuns în Cartea Esterei din Vechiul Testament sub numele Mardochai și Estera. Vechile legende dau de înțeles că Iștar ar fi fost creatoarea rasei semite, din care face parte și poporul israelit. De la cultul primordial al zeiței-mamă, evreii au trecut la politeism, la fel ca toate popoarele cu care au intrat în contact. Au adoptat o nouă formă de monoteism odată cu cultul solar, instaurat de către Moise / Akhenaton. Însă, ajunși în Canaan, evreii au renunțat treptat la zeul lui Moise, oscilând între Baal-Zephon sau Yahu / Yahweh și Așerah / Astarte, nimeni alții decât gemenii divini ai babilonienilor, Marduk și Iștar. Conform istoriei oficiale a evreilor, Canaanul a fost împărțit la un moment dat în două regate, Iuda (cel din sud) și Israel (partea de nord). Iuda (sau Yehuda în ebraică) înseamnă „mulțumită lui Yahu / Yahweh” iar Israel se traduce corect prin „Iștar, zeița conducătoare”. Prin urmare, cele două regate s-au separat din motive religioase, fiecare fiind adeptul uneia dintre cele două divinități: Iuda al lui Marduk iar Israel al lui Iștar. În 586 î.e.n., regatul Iuda a fost cucerit de către babilonieni, majoritatea evreilor iudei fiind deportați în Babilon. Acolo au făcut cunoștință cu cultul lui Marduk, zeitatea principală a Babilonului, nimeni altul decât divinitatea pe care o adorau sub numele Yahu / Yahweh. Exilul s-a încheiat în 538 î.e.n., după ce Babilonul a fost cucerit de către perșii lui Cyrus cel Mare. Întorși în Canaan, o serie de preoți, conduși de profetul Ezdra, au creat o religie pentru toți evreii, israeliți și iudei, închinată lui Marduk / Yahweh. Însă acea religie se adresa doar maselor, o mare parte a elitei religioase preferând-o pe zeița-mamă Iștar. Atunci când evreii greci din Alexandria au inventat creștinismul, au lăsat în urmă câteva indicii cu privire la zeitatea lor: dacă Israel (reprezentând adepții lui Iștar) era considerat poporul ales, Iuda a devenit trădătorul Domnului (deoarece, din punctul de vedere al adepților lui Iștar, iudeii și-au trădat zeița-mamă, preferându-l pe Marduk). Războiul supușilor celor două zeități a continuat de-a lungul timpului, nefiind observat nici măcar de către evreii de rând. Dacă Iștar era conducătoarea din umbră a israeliților, pe Marduk îl întâlnim în jurul anului 600 ca zeu al islamismului (musulmanii consideră că zeul lor, Allah, este Yahweh al evreilor), o religie ce păstrează și astăzi o atitudine ostilă față de femei (fără îndoială, datorată aversității zeului lor față de sora sa, Iștar). În momentul în care o parte a elitei evreiești (cea supusă lui Iștar) a hotărât să transforme Statele Unite ale Americii într-un nou Canaan, a avut grijă să-și aducă acolo și divinitatea. Astfel, pe Iștar o putem observa în New York imortalizată sub forma zeiței romane Liberta, Statuia Libertății devenind simbolul Statelor Unite ale Americii. Adepții săi evrei au fost numiți sioniști, în timp ce aceia rămași credincioși lui Marduk sunt considerați evrei ortodocși. Spre deosebire de evreii ortodocși, sioniștii nu cred în natura divină a Torei (Vechiul Testament), preferând Talmudul, lucru absolut firesc, ținând cont că dumnezeul Torei este Yahweh / Marduk. În luna iulie a anului 2000, regizorul de filme documentare, Alex Jones, s-a înfiltrat în Bohemian Grove din California, locul unde cei mai puternici și bogați sioniști din lume se întâlnesc anual, reușind să filmeze pe ascuns ritualuri ciudate, executate în jurul statuii gigantice a unei bufnițe. Bufnița, care poate fi găsită și pe bancnota de un dolar american, este unul dintre simbolurile zeiței sioniștilor, Iștar. În prezent, deși sioniștii reprezintă jumătate dintre evreii aflați în Israel, ei constituie majoritatea populației mondiale evreiești. Așadar putem observa că Iștar a preluat majoritatea evreilor, iar Marduk a fost nevoit să se mulțumească cu puținii evrei ortodocși și cu musulmanii. Povestea acestor gemeni divini există ascunsă în Vechiul Testament, unde gemenii Iacob (ce și-a schimbat numele în Israel) și Esau se luptă pentru dreptul de prim-născut, implicit pentru moștenirea tatălui lor. Lupta biblică continuă și în ziua de astăzi, fiind dusă de adepții celor două divinități, cel mai bun exemplu fiind războiul dintre evreii sioniști și musulmani. Să nu uităm că, pe 11 septembrie 2001, sioniștii au distrus World Trade Center, dând vina pe musulmani, în orașul vegheat de statuia zeiței Iștar, New York. Ca o paranteză, „york” este un cuvânt celtic, ce desemnează tisa, arborele morții în Marea Britanie și Scandinavia, un copac funerar, folosit ca ornament al cimitirelor, ce împrăștie moartea prin otrava conținută în el. Exact cum s-a împrăștiat moartea în Orientul Mijlociu din New York, prin războaie… Revenind la lupta adepților gemenilor divini, este cunoscut faptul că Beny Steinmetz, acționarul majoritar al Gabriel Resources, este un evreu sionist, adică adept al zeiței Iștar, în timp ce George Soros este considerat anti-sionist sau evreu ortodox, prin urmare adept al lui Marduk. Așadar, România a devenit fără voia sa câmpul de luptă al celor două tabere evreiești sau, mai bine spus, al adepților celor două divinități malefice.

Grecii antici susțineau că în orașul subteran din Munții Apuseni Zeus i-a închis pe titani, iar mai apoi pe Typhon, gigantul ce voia să-l detroneze. Typhon era Marduk al babilonienilor sau Yahweh, dumnezeul iudeilor / evreilor ortodocși, prin urmare este vorba despre orașul său. Observăm că sioniștii de la Gabriel Resources (adepții lui Iștar) urmăresc îngroparea intrării în orașul subteran sub 215 milioane de metri cubi de cianuri, în timp ce evreul ortodox George Soros (adeptul lui Marduk) încearcă să oprească acest lucru, finanțând protestele împotriva proiectului minier. Niciuna dintre tabere nu pare să cedeze în lupta pentru Roșia Montană sau, mai exact, pentru orașul subteran al lui Yahweh / Marduk, ambele luptând cât mai murdar și mai înverșunat. Știm și că sioniștii au cerut, prin politicienii români care îi slujesc și prin mass-media pe care o controlează, eutanasierea maidanezilor, dând startul unui teribil măcel, care a dus la uciderea câtorva mii de câini. Ce legătură există între lupta evreilor pentru orașul subteran și câini? Una atât de evidentă, deși pare că aparține domeniului fantasticului, încât niciun om normal n-ar lua-o în calcul. Din fericire, nu toți suntem normali…

Unul dintre cele mai crunte ritualuri religioase antice, întâlnit în numeroase părți ale lumii, precum China, Grecia sau cele două Americi, implica sacrificarea și torturarea câinilor. În Grecia, apariția creștinismului nu a stopat acest ritual, ci l-a adoptat. Astfel, Kynomartyrionul, așa cum a fost denumit, a devenit o sărbătoare anuală, ce avea loc cu 40 de zile înainte de Paște, la care s-a renunțat abia prin anii 1930, în urma numeroaselor plângeri împotriva cruzimii față de animale. În Ungaria și Bulgaria, câinii au fost sacrificați în mod regulat până în timpurile noastre. Bulgarii au modificat ritualul, astfel încât câinii să nu mai fie uciși în timpul procesiunii. Frânghiile cu care în mod obișnuit câinii erau spânzurați de gât au fost legate în jurul corpurilor patrupedelor, învârtite apoi în aer. În 2006, când Bulgaria se pregătea să adere la Uniunea Europeană, ceremonia a fost interzisă, datorită activiștilor europeni pentru drepturile animalelor. Cu toate acestea, în 2011, Petko Arnaudov, primarul satului Brodilovo din sud-estul Bulgariei, a reînviat ritualul, explicând că țăranii „au nevoie de speranță într-o economie extrem de rea” dar și pentru că un focar de febră aftoasă a adus satul în pragul disperării. Presat de activiștii pentru drepturile animalelor din Sofia și Burgas, premierul Boyko Borisov a condamnat oficial acest ritual, numindu-l „barbaric”, și a adoptat o lege ce îl interzice. Câinii erau sacrificați zeiței numite de greci Hekate, o entitate întunecată, asociată cu moartea, infernul, demoni, spirite, magie și boli. Cea mai temută divinitate din cele mai vechi timpuri, supranumită „Regina Nopții”, „Judecătoarea Morții” ori „cea de nerostit”, Hekate poate fi văzută doar de câini, care urlă atunci când ea se află în apropiere, conform credinței populare. Câinii (singurii care o pot simți) îi erau sacrificați pentru respingerea influenței ei negative dar și pentru restaurarea purității și bunăstării unei comunități. Puii de câine erau adesea îngropați la baza fundațiilor clădirilor (la fel ca Ana meșterului Manole) pentru prevenirea energiilor negative asociate cu zeița. Cel mai des întâlnit mod de sacrificare a câinilor era spânzurarea acestora pe poduri, urmată de aruncarea cadavrelor în apă. Hekate este aceeași Iștar a sioniștilor, zeitate de cele mai multe ori asociată cu felinele, astfel încât e posibil ca sacrificarea câinilor să reprezinte ofrande aduse zeiței ca dovadă a supunerii și a fidelității, cei ce oferă sacrifiiciile demonstrând astfel că o aleg pe ea în detrimentul fratelui ei, Marduk, asociat adeseori cu câinele. Prin aceste sacrificii, adepții zeiței nu sunt doar protejați de influența negativă a ei, ci îi și solicită ajutorul pentru sporirea propriei lor bunăstări. Să fie oare o coincidență faptul că politicienii noștri de vârf, slujitori ai sioniștilor ce i se închină lui Iștar, au ordonat cu toții masacrarea câinilor maidanezi prin legea eutanasierii? Sau că Presa din România, marioneta acelorași politicieni, a instigat la modul cel mai agresiv posibil poporul la ură împotriva câinilor? Cel mai bun exemplu ni-l oferă Radu Banciu care, în emisiunea sa de pe B1 TV din 20 septembrie, oferea 250 de lei celui care jupuia un câine maidanez și îi aducea blana. Ba chiar le-a cerut telespectatorilor săi să violeze domiciliile celor ce dețin câini și să jupoaie respectivele animale. Același Banciu instiga și cu cinci zile în urmă la otrăvirea și împușcarea maidanezilor… Probabil că nu există coincidențe. Probabil Beny Steinmetz, John Paulson, Thomas Kaplan și ceilalți evrei sioniști din conducerea Gabriel Resources au ordonat sacrificarea maidanezilor pentru a evita mânia zeiței lor, după ce au eșuat în a-i face pe plac prin distrugerea orașului subteran al rivalului ei. Totodată, poate i-au cerut și ajutorul în această problemă, Kabbalah evreiască conținând ritualuri de invocare a entităților din alte lumi. În miturile grecești, Hekate i-a ajutat pe argonauți să obțină lâna de aur, despre care Nicolae Densușianu și alții au demonstrat că se afla pe teritoriul României de astăzi. În prezent, alți străini îi solicită ajutorul pentru a pune mâna pe aurul din Munții Apuseni, ceea ce nu pare a fi o coincidență. Se pare că ritualul sioniștilor a funcționat, atingându-și cel puțin unul dintre scopuri, deoarece mânia zeiței a fost deviată…

Întorcându-ne puțin la moartea copilului de patru ani, trebuie amintit faptul că, în antichitate, zeița Iștar mai era cunoscută ca Lamia în Grecia, Lilith în Israel sau Lilitu în Mesopotamia. Sub acest aspecte, ea era considerată unul dintre cei mai înfricoșători demoni, ce avea obiceiul de a devora copii. Anticii încercau să-și protejeze copiii prin numeroase ritualuri, amulete și chiar prin invocarea altor demoni, precum Pazuzu. Dacă Ionuț Anghel a fost ucis la ordinul celor care ne conduc țara, poate că scopul crimei nu a fost doar distragerea atenția opiniei publice de la afacerea Roșia Montană. Poate că băiatul, precum miile de câini din România, a fost sacrificat acestei entități malefice venerate de sioniști (și nu numai), ahtiate după sângele copiilor. Interesant este și că mama copilului vorbea tot despre un sacrificiu, atunci când se referea la moartea lui Ionuț. „Vă mulțumim din suflet pentru susținere și pentru faptul că ați fost alături de noi. Se pare că sacrificiul lui IONUȚ nu a fost în zadar. De sus, din Împărăția Cerurilor, ne-a luminat și ne-a dat gândul cel bun, pentru ca alți «Ionuți» să nu mai pățească ce a pățit el. Ne bucurăm că legea a trecut, sperăm să fie aplicată și să nu mai auzim de tragedii. Familia Anghel”, scria Felicia Anghel pe contul său de Facebook la nici două ore după adoptarea legii eutanasierii maidanezilor. Sacrificiul lui Ionuț?!?

Inundațiile

Pe 9 septembrie, premierul Victor Ponta declara că proiectul de exploatare a aurului de la Roșia Montana „este închis” și că protestele de stradă și-au atins scopul. Anunțul a venit la o oră după ce Crin Antonescu, președintele Senatului, declara și el că se opune proiectului. După două zile, când sioniștii sărbătoreau 12 ani de când au distrus World Trade Center, 22 de așa-ziși mineri (în realitate majoritatea fiind angajați ai Roșia Montană Gold Corporation) s-au blocat în mină la Roșia Montană. După doar câteva ore, în noaptea dintre 11 și 12 septembrie, 39 de localități din județul Galați au fost inundate, 9 persoane și-au pierdut viața, 6.091 au fost evacuate, 1.735 de locuințe au fost inundate iar 35 distruse complet de viitură. Drumul Național 25 a fost blocat, 11 drumuri județene și 463 de poduri au fost afectate de mini-potop iar 3.042 de hectare de teren agricol au fost inundate. Ploaia a inundat și orașul Tulcea dar și câteva localități din județ, provocând pagube estimate la 4.085.396 lei. Noaptea dintre 12 și 13 septembrie a adus și în județul Vrancea ploi ce au inundat peste 70 de kilometri de drumuri comunale și ulițe din șapte comune, cele mai mari distrugeri fiind suportate totuși de județul Galați. Tot pe 11 septembrie, statul american Colorado a fost inundat, 1.502 case fiind distruse și 17.494 avariate. Șase persoane și-au pierdut viața, alte 11.000 au fost evacuate iar câteva sute au fost declarate dispărute. Oraşele Jamestown, Lyons şi Longmont au fost transformate practic în insule. „Este fără îndoială un eveniment istoric, care are loc o dată la 500 sau 1.000 de ani”, declara Sean Conway, un oficial din comitatul Weld. Deși inundațiile americane au început tot pe data fatidică de 11 septembrie, ele au avut loc după cele din Galați și Tulcea, statul Colorado fiind cu 18 ore în urma României. Tot pe 11 septembrie, inundațiile au provocat o alunecare de teren în zona Veracruz din Mexic, unde au murit 14 persoane, iar diferite cartiere din Mexico City au rămas sub ape. Apoi, Mexicul a fost învăluit mortal de uraganul Ingrid sosit din est și de furtuna Manuel venită din vest, ploile torențiale ducând la câteva zeci de decese. În Acapulco, mii de turiști au rămas blocați iar în est Ingrid a provocat o nouă alunecare de teren, îngropând un autobuz și ucigând 12 persoane. În același timp, la mii de kilometri depărtare, taifunul Man-Yi lovea violent coasta de est a insulei Honshu, aducând ploi torențiale în zona de centru-sud a Japoniei. Deosebit de afectat a fost și orașul Kyoto, unde 260.000 de persoane au fost evacuate. După ce a lăsat în urmă doi morți, sute de răniți și mii de case avariate, taifunul a început să slăbească, transformându-se într-o furtună tropicală.

Să fie doar mâna naturii aceste furtuni apărute în același timp în Europa, Asia, America Centrală și de Nord, ce au provocat inundații catastrofale? Să fie o coincidență că potopul din sud-estul României a început după sacrificarea a câteva mii de maidanezi, în nefasta zi de 11 septembrie? Unii îl văd ca pe o pedeapsă divină, ca urmare a sângelui vărsat. Însă nu ar avea sens această variantă, ținând cont că Galațiul este unul dintre puținele județe pacifiste, în care nu au fost nici măcar adunați de pe străzi maidanezii, darămite masacrați. Apele au afectat 39 (3 x 13) de localități din Galați, 3 și 13 fiind unele dintre cele mai importante numere din numerologie (inclusiv din cea evreiască). Puțini știu că, în Afghanistan, 39 este considerat un număr blestemat, fiind asociat cu prostituția. Iar zeița prostituției în majoritatea culturilor, mai ales în Orientul Mijlociu, era Iștar, supranumită adesea și „prostituata divină” sau „vulva cerului”. Conform Talmudului, activitățile interzise evreilor în ziua de Sabbat sunt în număr de 39. De asemenea, Sanhedrinul evreiesc permite 39 de lovituri de bici celor condamnați la 40 de lovituri. 39 de persoane au semnat prima constituție a Statelor Unite ale Americii pe 17 septembrie 1787 (printre care se aflau numeroși evrei sioniști). Dacă acest număr este atât de important pentru sioniști, e posibil ca el să fie în legătură cu zeița lor, Iștar, așa cum sugerează și „blestemul lui 39” din Afghanistan, iar cele 39 de localități din Galați să poarte „semnătura” autoarei distrugerii. Egiptenii antici chiar au consemnat o întâmplare ce dovedește faptul că această zeiță era responsabilă cu distribuirea pedepselor divine. Se spune că Iștar, numită de egipteni Hathor, a fost trimisă de zeul suprem Ra să pedepsească omenirea răzvrătită. Transformată în leoaică, Iștar era cât pe ce să măcelărească întreaga omenire. Însă zeii au revărsat peste câmpii o imensă cantitate de bere, colorată în roșu. Crezând că este sânge, zeița distrugătoare a băut atât de mult, încât n-a mai putut vâna, astfel omenirea fiind salvată. Indienii păstrează un mit asemănător, în care distrugătoarea Kali era pe punctul de a distruge omenirea, fiind oprită doar de zeul Șiva. Într-o altă versiune indiană, Ganga, zeița apelor sacre, a fost trimisă pe Pământ pentru a purifica sufletele a 60.000 de copii uciși de înțeleptul Kapila. Zeița a plecat furioasă, înecând totul sub apele ei, fiind calmată doar de același Șiva, care a prins-o și a lăsat-o să plece doar după ce s-a liniștit.

Poate că nu ar fi prea deplasat să luăm în considerare ipoteza că inundațiile catastrofale ar putea fi „opera” zeiței Iștar. Evreii sioniști nu au reușit să-i facă pe plac distrugând intrarea către orașul subteran de la Roșia Montană, astfel că i-au sacrificat mii de câini pentru a fi feriți de mânia ei. Ritualul kabalistic a funcționat, furia zeiței lovind cât mai departe de ei. Cum au fost alese acele locuri? Nu știm exact, însă e posibil să aibă legătură cu descoperirea din 2012. Galațiul, cel mai afectat județ din România de inundații, este locul în care a fost topită uriașa lespede de la Roșia Montană și transformată în lingouri de aur și wolfram. Nu se știe unde au dispărut acele lingouri, însă e posibil ca ele să fi fost împrăștiate în lume, poate chiar în S.U.A., Mexic și Japonia, acolo unde au lovit inundațiile în același timp. Dacă sioniștii de la Gabriel Resources vor să închidă orașul subteran pentru totdeauna, sub un lac de cianuri, înseamnă că îndeplinesc voia zeiței lor, probabil pentru a ține pe cineva sau ceva înauntru. Cum uriașa lespede ce bloca intrarea a fost înlăturată în 2012, zeița invocată de kabaliștii sioniști i-a pedepsit pe cei pe care îi considera responsabili, urmând aurul și wolframul din lespede. Astfel, a inundat nu doar Galațiul, unde a fost topită lespedea, ci și locurile unde au ajuns metalele din ea. Dacă ar fi posibilă această variantă, cum au fost provocate inundațiile? E absurd să credem că o asemenea entitate ar fi pocnit din degete iar apa ar fi apărut de nicăieri, așa cum se întâmplă în povești. Condițiile meteorologice pot fi controlate, după cum demonstrează proiectul HAARP (High Frequency Active Auroral Research Program). Oamenii au primit tehnologia, inclusiv pe cea a HAARP-ului, de la acele entități pe care le considerau zei. Prin urmare, o entitate precum Iștar nu ar fi apelat la minuni / farmece / magie pentru a inunda mai multe locuri, ci la tehnologia ce permite controlul fenomenelor meteorologice.

Ca o curiozitate ce ar putea demonstra prezența tehnologiei HAARP, în județul Galați continuă fenomenele stranii. La mai puțin de două săptămâni după inundații, locuitorii satului Izvoarele din comuna gălățeană Slobozia Conachi susțin că li se cutremură casele și se aud tot felul de zgomote ciudate din pământ, începând din 23 septembrie. Din cauza zguduiturilor care au loc și de șapte ori pe zi, pereții caselor s-au crăpat iar tencuiala a început să cadă. „Se simte de parcă fierbe pământul sub picioare. Se aud bubuieli puternice de sare mâncarea de pe masă. Să vină cineva să spună ce este, că ne cad casele pe noi şi nu mai putem dormi de teamă”, declara pentru cotidianul Viața Liberă una dintre localnice, Anca Necula. Și casa parohială din localitate, recent renovată, a avut de suferit, preotul satului susținând că, în urma acestor cutremure, poza cu Arhiepiscopul Dunării de Jos, Casian Crăciun, a căzut de pe perete. Primarul comunei Slobozia Conachi nu a reușit să liniștească oamenii, drept pentru care a apelat la ajutorul celor de la Protecția Civilă, însă nici aceștia nu au reușit să descopere motivul fenomenelor din Izvoarele. Drept pentru care, primarul Ion Nicolau a ajuns la concluzia că doar seismologii și geologii pot găsi explicații pentru bubuielile și zgâlțâiturile care i-au îngrozit pe cei 1.500 de localnici. „Am chemat doi geologi şi un seismolog. Aşteptăm să vină specialiştii şi abia apoi vom trage concluziile”, a explicat el pentru același cotidian. Până la sosirea specialiștilor, localnicii dau vina pe cei care exploatează petrol în zonă. E posibil ca exploatarea petrolului să creeze acele mișcări tectonice care dau naștere sunetelor ciudate și deselor cutremure? Teoretic, da. Practic, șansele sunt mici să se întâmple acest lucru acolo unde a lovit viitura cu doar câteva zile în urmă, mai ales pentru că se extrage petrol în zonă de aproximativ șase decenii, fără să se fi avut loc până acum vreun fenomen asemănător. Dacă tehnologia HAARP (sau ceva asemănător) a creat viitura, e posibil ca tot ea să fie responsabilă pentru mișcările tectonice din prezent. Semn că se pregătește încă un dezastru în același județ Galați.

Cercetările evreilor în Bucegi

În toată această poveste incredibilă mai există (cel puțin) o curiozitate. În 2010 a fost organizat un exercițiu militar comun româno-israelian în Carpații Meridionali, la est de Roșia Montană, în apropiere de Sfinxul din Bucegi și de Vârful Omu, locuri foarte importante pentru daci. La exercițiu nu au participat doar militari israelieni, ci și un număr destul de mare de rabini. În același timp, în acea zonă era organizată o tabără pentru 65 de copii israelieni, peste 40% dintre cei din tabără fiind parapsihologi. Pe 26 iulie, un elicopter israelian s-a prăbușit inexplicabil în zona Colții Țapului, deasupra Poienii Gutanu, situată în partea vestică a Masivului Bucegi. La bordul elicopterului se aflau 6 militari israelieni (din nou, același număr sacru al evreilor) și un român, media lor de vârsta fiind puțin peste 33 de ani (tot unul dintre cele mai importante numere ale evreilor). Dacă zeița sioniștilor este Iștar, personaj simbolizat adeseori printr-o felină, interesant e că operațiunea de recuperare a resturilor elicopterului a fost coordonată de una dintre cele mai celebre unități de elită israeliene, așa-numita Unitate 669, ai cărei componenți sunt supranumiți „pisicile”, după emblema unității – o pisică înaripată. Martorii susțin că, în acea zi, înainte de accident, toată zona cuprinsă între Babele – Vârful Omu – Muntele Gaura a fost survolată de mai multe elicoptere militare, ba chiar au fost zărite echipe de soldați care păreau că păzesc ceva. Un cioban s-a plâns că nu a fost lăsat să treacă cu oile spre Padina de doi „militari care aveau un aparat d-ăla ce parcă măsura curentul”. Exact în acea zonă se află celebra „Gură de Rai”, o pantă cu o suprafață de aproximativ un kilometru pătrat, unde se manifestă o „anomalie magnetică atipică”, așa cum o definesc specialiștii, ce are efecte benefice uluitoare asupra organismului uman. Se pare că scopul israeliților în munții Bucegi nu era un exercițiu militar, ci cercetarea secretelor lui Zamolxe. Despre copiii din tabără se presupune că fac parte din pepiniera de parapsihologi ai Israelului, precum „copiii Geller”. Surprinzătoare este și prezența rabinilor la aceste „exerciții militare”, buni cunoscători ai magiei kabalistice. Unii consideră că respectivul elicopter s-a prăbușit din cauza „Gurii de Rai”, acea zonă de anomalie magnetică ce face praf orice aparat electronic. Totuși, zona a fost survolată de mai multe elicoptere care nu au pățit nimic. Prin urmare, nu magnetismul muntelui este răspunzător pentru accident. După cum afirma Nirmod Shefer, șeful Statului Major al forțelor aeriene israeliene, starea tehnică a elicopterului era „excelentă”, prin urmare accidentul nu poate fi pus nici pe seama unor defecțiuni tehnice. Șeful Serviciului Salvamont Bran, Fănica Boboc, declara pentru Mediafax că „elicopterul s-a înfipt într-o stâncă, probabil dintr-o eroare de pilotaj”. Însă e greu de crezut că un pilot experimentat, foarte bine antrenat, ar fi făcut o asemenea greșeală, înfingând aparatul într-o stâncă. Cu 8 zile înainte de accident, alte două elicoptere israeliene erau cât pe ce să se prăbușească din cauza unor „defecțiuni tehnice”, aterizând de urgență în zona localității Priboiu din județul Dâmbovița. Care să fie adevărata cauză a prăbușirii elicopterelor? Câțiva soldați români, martori ai accidentului, au acceptat să vorbească sub protecția anonimatului, deși li s-a cerut să jure că vor păstra tăcerea. Cu toții spun că au văzut pe vârful muntelui câțiva oameni ce purtau robe albe, lungi, cu mâinile în sus. Imediat s-a iscat din senin o furtună, ce a luat pe sus elicopterul israelian și l-a izbit frontal de o stâncă. După aceasta, furtuna s-a oprit la fel de brusc iar oamenii în alb au dispărut. Israeliții s-au speriat și au părăsit zona de urgență, decizând să pună capăt exercițiului militar. Se pare că misterioșii oameni de pe munte sunt solomonari, membri ai unui ordin străvechi al preoților lui Zamolxis, capabili să controleze vremea (fără tehnologie de genul HAARP, precum sioniștii), ce trăiesc ascunși în munți, de unde păzesc tărâmul dacilor. Iar mărturiile acestor martori au dispărut inexplicabil de pe internet, deși puteau fi găsite pe nenumărate site-uri nu cu mult timp în urmă…

Apocalipsa românească

Creștinii pot regăsi evenimentele din România de astăzi în ultima carte biblică, Apocalipsa lui Ioan. „Şi am văzut un înger, pogorându-se din cer, având cheia adâncului şi un lanţ mare în mâna lui. Şi a prins pe balaur, şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana, şi l-a legat pe mii de ani, și l-a aruncat în adânc şi l-a închis şi a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai amăgească neamurile, până ce se vor sfârşi miile de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat câtăva vreme” (20:1-3). Uriașa lespede de 1.700 de tone, inscripționată în limba hiperboreenilor, ce acoperea misteriosul puț din Galeria Hiperboreeană, ar putea fi acea pecete despre care vorbea Ioan. Din miturile vechi știm că tatăl gemenilor divini, supranumit Marele Șarpe în multe culturi, a fost închis în lumea subterană, poarta ei de acces putând fi tunelul de la Roșia Montană. Aceleași mituri susțin că Marduk a fost întotdeauna credincios tatălui său, căutând metode de a-l elibera, pentru a conduce lumea împreună, în timp ce Iștar și-a dorit puterea absolută doar pentru ea, nefiind dispusă să o împartă cu nimeni. Dacă sub Roșia Montană ar fi locul în care a fost închis Marele Șarpe, putem înțelege de ce sioniștii ei încearcă să închidă acea „poartă” sub un imens lac de cianură, pe când evreii lui Marduk se opun acestui lucru. Despre acel balaur, Apocalipsa susține că „va ieşi să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, şi să le adune la război” (20:8). Oare nu ar putea fi George Soros și Beny Steinmetz acei Gog și Magog ce se războiesc pentru Roșia Montană? Sau cei doi martori care „au putere să închidă cerul, ca ploaia să nu plouă în zilele proorociei lor, şi putere au peste ape să le schimbe în sânge şi să bată pământul cu orice fel de urgie, ori de câte ori vor voi” (11:6), adică au acces la tehnologie de control al vremii, de genul HAARP? Conform Bibliei, bătălia finală va avea loc la Harmaghedon, care a fost tradus ca Muntele Meggido. Însă Meggido din Israel nu este munte, ci o colină artificială. N-ar putea fi acesta „muntele de aur” pe care se află Roșia Montană? Lui Ioan, un înger i-a spus: „Scoală-te şi măsoară templul lui Dumnezeu şi altarul şi pe cei ce se închină în el. Iar curtea cea din afară a templului, scoate-o din socoteală şi n-o măsura, pentru că a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare cetatea sfântă patruzeci şi două de luni” (11:1-2). Oare această măsurătoare nu ar putea reprezenta evaluările de la Roșia Montană din ultimii ani? Acel „templu al lui Dumnezeu”, „cetate sfântă” sau „noul Ierusalim”, plin cu aur și pietre prețioase, unde se spune că vor locui divinitățile după ce se vor întoarce, nu ar putea fi orașul subteran al zeilor de sub Munții Apuseni? „Iar cel de al treilea a vărsat cupa lui în râuri şi în izvoarele apelor şi s-au prefăcut în sânge” (16:4), susține Biblia. Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773, Roșia Montană apare sub numele de Veres Patak, adică „Pârâul Însângerat / Roșu”. În plus, râul Roșia este bogat în minerale, în special fier, care îi dau o culoare roșiatică. Din galeriile miniere vechi de peste două milenii se scurg în râul Roșia în fiecare secundă 20 de litri de ape acide, poluarea propagându-se de aici în râurile Abrud și Arieș, și astfel întâlnim tot la Roșia Montană apele „prefăcute în sânge”. Ultima carte biblică vorbește și despre munți răsturnați sau distruși. N-ar putea fi vorba despre munții pe care Roșia Montană Gold Corporation vrea să îi reteze? Apocalipsa mai spune că „şarpele a aruncat din gura lui, după femeie, apă ca un râu ca s-o ia apa. Şi pământul i-a venit femeii într-ajutor, căci pământul şi-a deschis gura sa şi a înghiţit râul pe care-l aruncase balaurul, din gură” (12:15-16). N-ar putea fi acest pasaj o referire la inundațiile de după 11 septembrie? „Şi am văzut o femeie, beată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Iisus, şi văzând-o, m-am mirat cu mirare mare” (17:6), mai spune Ioan. Dacă Eugenio Montale era de părere că „pe sfinţi va trebui să-i cauţi printre câini”, respectiva femeie n-ar putea fi Iștar, cea căreia i s-au sacrificat mii de maidanezi? Apocalipsa vorbește și despre „o stea uriaşă, arzând ca o făclie”, numită Absintos. N-ar putea fi ea oare cometa Ison care va ajunge în acest an în apropierea Pământului? Dacă inversăm literele primei silabe din numele cometei, reiese cuvântul Sion, numele muntelui sfânt al adoratorilor lui Iștar. De asemenea, numele Ison ar putea însemna și „cereasca Iștar”, o nouă referire la divinitatea sioniștilor. Să fie oare vorba despre o coincidență? Sau, mai bine zis, despre o serie de coincidențe?

Creștinii ar putea interpreta și în acest sens evenimentele din prezent. Din fericire, eu nu mă număr printre ei și nici nu cred într-un sfârșit al lumii de genul celui profețit de religii, așa că nu pot lua în calcul această interpretare a Apocalipsei. Dar dacă, totuși… ar fi adevărată?

Concluzii

Deși firul întregii povești prezentate mai sus pare să se lege, trebuie luate în seamă și alte amănunte. Unul deosebit de important este legat de descoperirile de la Roșia Montană din 1976 și 2012. Se pare că povestea scheletului uriaș și a lespezii a fost inventată în septembrie 2012 de către cineva care dorea să se amuze pe seama „conspiraționiștilor”, demonstrând ușurința cu care pot fi manipulate masele. În povestea sa chiar a introdus anumite inadvertențe, care ar fi trebuit să ridice semne de întrebare în mințile cititorilor. De exemplu, aurul de 50 de karate nu există, 24 de karate fiind valoarea maximă, ce indică o puritate a aurului de 99,9%. Dacă lespedea lungă de 12 metri, lată de 6, groasă de 3 și grea de 1.700 de tone a fost tăiată în 80 de calupuri egale, fiecare bucată ar fi trebuit să fie lungă de 15 centimetri, lată de 7,5, groasă de 3,75 și grea de 21,25 de tone. O greutate mult prea mare pentru niște obiecte atât de mici. În plus, exprimarea martorilor este prea corectă din punct de vedere gramatical, lucru greu de crezut în cazul unor simpli mineri. Fotografia scheletului „hiperboreanului” a fost realizată în Photoshop, ceea ce recunoaște nu doar autorul farsei, dar se și poate observa la o privire atentă. Pe lângă acest fals, trebuie menționat și că Pergamentul Secret, care vorbește despre un tunel sub munții Orăștiei și o cameră imensă din aur pur, cu scaune uriașe, este o lucrare de ficțiune, la fel ca toate celelalte ale lui Radu Cinamar, care ar putea sau nu să includă elemente reale. În plus, existența unui oraș imens în subsolul Carpaților Orientali nu poate fi dovedită, neexistând niciun fel de dovadă fizică. Și totuși…

Dând la o parte povestea hiperboreeanului uriaș și a lespezii gigantice, rămân scrierile antice grecești ce susțin existența unui tărâm subteran al zeilor în acea zonă. Despre un tunel prin care armata lui Decebal a traversat munții în doar două zile scriau și romanii. Acel Tartar al grecilor se află în apropierea pădurii Baciu de lângă Cluj, considerată a fi intrarea către o altă lume. E drept că noi, publicul, nu avem dovezi pentru existența unei lumi subterane. Însă absența dovezii nu este neapărat dovada absenței. Dacă publicului nu i-au fost prezentate dovezi, nu înseamnă că ele nu ar putea exista, fiind ținute în secret de către elita conducătoare. Existența tunelurilor misterioase din munți a fost demonstrată inclusiv prin materiale video. Interesul celor doi miliardari pentru Roșia Montană este real, la fel ca urmele numerologiei kabbalistice în toate evenimentele importante ale lunii septembrie, ce scot în evidență latura ocultă. Real este și interesul sioniștilor pentru țara noastră, evenimentele din 2010 din Bucegi fiind sprijinite de dovezi concrete. Reale sunt și toate inadvertențele din povestea copilului ucis pe 2 septembrie, manipularea mass-mediei pentru începerea exploatării la Roșia Montană și împotriva maidanezilor, precum și unificarea întregii clase politice de vârf în privința eutanasierii câinilor comunitari. De asemenea, reală este și intenția sioniștilor de a distruge întreaga zonă a Roșiei Montane prin utilizarea unei cantități de cianuri mult mai mari decât în mod obișnuit. Reală și demonstrată este și existența centrilor energetici din munți, inclusiv în Carpații Occidentali. Tot reale sunt și fenomenele paranormale din munții noștri, ignorate de oamenii „serioși”. Real este și sfinxul de la Roșia Montană (chiar doi, dacă îl luăm în calcul și pe cel mic), fiind cunoscut în întreaga lume antică faptul că sfincșii erau paznici ai secretelor zeilor. E drept că inundațiile de la Galați nu pot fi puse pe seama dezmembrării lespezii imaginare. Însă, dacă nu e acesta motivul pentru care viitura a lovit respectivul județ, nu înseamnă nici că totul a avut cauze naturale. Amploarea inundațiilor, apariția lor în același timp cu cele din Statele Unite, Mexic și Japonia dar și mișcările tectonice stranii din prezent exclud cauzele naturale, sugerând utilizarea HAARP-ului. Dacă nu știm de ce a fost ales Galațiul ca țintă, nu ne rămâne decât să căutăm în continuare.

Povestea uriașului hiperborean ne-a demonstrat ușurința cu care acceptăm manipularea. Iar acest lucru ar trebui să ne învețe să cernem absolut toate informațiile ce ne sunt oferite, indiferent cât de convingători par a fi cei ce ne oferă respectivele informații. Doar astfel, cu ochii larg deschiși, vom putea privi dincolo de minciuni, în speranța că vom descoperi măcar o frântură de adevăr. Mai ales acum, când manipularea mass-mediei și a politicienilor atinge cote alarmante. Doar deschizând ochii vom putea înțelege ce se întâmplă cu adevărat în jurul nostru și doar astfel vom putea încerca să ne recuperăm pământul strămoșesc. Vorba cântecului: „Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte, / În care te-adânciră barbarii de tirani! / Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte, / La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!”.

Îi pasă cuiva că Roșia Montană, împreună cu cei doi munți sfinți ai dacilor, Ceahlăul și Vârful Omu, formează un uriaș triunghi echilateral invizibil? Sau ignorăm posibilitatea existenței unui oraș antic subteran doar pentru că cineva a inventat o poveste despre un schelet uriaș?

21. Pacea

„Pacea este o tranziţie spre un nou război.” – Octav Bibere

 

 Conform Bibliei, la un an de la declanșarea Potopului (30.000 î.e.n.) s-a întors pe Pământ Noe / Enoh împreună cu restul supraviețuitorilor. Cum în scrierile vechi era întotdeauna vorba despre ani divini, putem presupune că întoarcerea lor a avut loc după trei sute șaizeci de ani pământeni, adică în anul 29.640 î.e.n. Scrierile antice susțin că tot atunci s-au întors pe Terra și Veghetorii, dând startul Bătăliei Piramidelor. La finalul acestei lupte de la Giza, Enki a capitulat iar Marduk a fost închis în Marea Piramidă. Însă mărturia lui Enoh a făcut ca Enki să fie condamnat și închis din nou în lumea subterană, iar Marduk eliberat și trimis în exil. Dintr-un text sumerian știm că Marduk a fost exilat timp de douăzeci și patru de ani în țara Hatti, ceea ce înseamnă că s-a întors în jurul anului 21.000 î.e.n., douăzeci și patru de ani divini fiind egali cu opt mii șase sute patruzeci de ani pământeni. Atunci a avut loc incidentul Turnului Babel, Marduk încercând să construiască o nouă „poartă stelară” în orașul tatălui său, Eridu, pentru a părăsi Pământul. Enlil a aflat și a distrus Turnul, ceea ce ar fi putut da startul unui nou război. Însă, pentru a pune capăt odată pentru totdeauna mult prea îndelungatului conflict, Ninhursag a hotărât să acționeze. Pentru acest lucru avea nevoie de sprijinul conducătorului suprem, împăratul Anu. Și cea mai bună metodă pentru a primi susținerea tatălui său era de a-l seduce.

Egiptenii au păstrat un mit în care zeul suprem Ra s-a închis într-o zi în camera sa, fiind supărat din cauza conflictului fără sfârșit dintre Seth (Enlil) și Horus (Marduk), refuzând să mai lumineze lumea. Fiica sa, Hathor (Ninhursag), zeița iubirii și a frumuseții, a intrat în camera lui hotărâtă să îl înveselească. Hathor a dansat goală pentru tatăl ei, apoi a început să îl gâdile, ceea ce l-a înveselit pe bătrânul zeu, care și-a reluat apoi mersul pe bolta cerească. Nu știu ce au înțeles vechii egipteni din această poveste dar când o zeiţă goală îl pipăie pe zeul Soarelui, iar acesta iese din cameră foarte bine dispus, nu putem decât să ne gândim la sex. Se pare că preoţii ştiau adevărul din moment ce, în cadrul unei procesiuni din templul lui Hathor din Dendera, statuia ei era dusă din interiorul sanctuarului până pe acoperiş, unde fusese construită o capelă specială pentru ceremonia unirii zeiţei cu discul solar. Japonezii aveau o legendă asemănătoare, în care Amaterasu omikami, zeița Soarelui, s-a închis într-o grotă cerească, lăsând lumea în întuneric. Ceilalți zei au creat tot felul de obiecte pentru a o convinge pe Amaterasu să iasă, însă fără succes. Zeița Ame-no-Uzume-no-Mikoto („Fata Cerului”) s-a urcat pe un poloboc răsturnat, s-a dezbrăcat complet și a început un dans obscen și distractiv. Curioasă, auzind larma de afară, Amaterasu a părăsit grota. Acest mit fiind aproape identic cu cel egiptean, putem presupune că japonezii au copiat povestea egiptenilor și au modificat-o, în ambele însă fiind vorba despre modul în care Ninhursag l-a sedus pe tatăl său. Sumerienii confirmă acest fapt, susținând că zeița iubirii și a frumuseții a devenit la un moment dat consoarta lui An, primind cu această ocazie epitetul Anunitum („Cea iubită de An”), devenit Antum pentru akkadieni și babilonieni. De altfel, cei doi erau venerați împreună în templul Eanna din orașul Uruk. De ce și-a sedus Ninhursag tatăl? Cea mai plauzibilă variantă este cea a încercării de a obține susținerea lui pentru încheierea conflictului de pe Pământ. Și se pare că a obținut-o.

La fel ca orice mare război din istorie, și îndelungatul conflict al zeilor s-a sfârșit printr-un tratat de pace. Detalii se regăsesc într-un text descoperit de reverendul și profesorul canadian George Aaron Barton pe un cilindru de argilă spart, fiind varianta akkadiană a unui text sumerian mult mai vechi. Barton a tras concluzia că cilindrul de argilă a fost depus de regele Naram-Sin în jurul anului 2.300 î.e.n., cu ocazia refacerii templului lui Enlil din Nippur. Comparând textul mesopotamian cu cele egiptene din acea perioadă, care se concentrau asupra regelui, Barton a remarcat că textul akkadian „se preocupa de comunitatea zeilor”. În ciuda fragmentării textului, mai ales la început, este clar că zeii cei mari s-au reunit în urma unui mare război la Harsag („Muntele Înalt”), care nu poate fi decât Marea Piramidă de la Giza. Zeița Ninhursag juca rol de pacificator, deși autorul textului se referă la ea în repetate rânduri cu epitetul Tsir, care înseamnă „șarpe”, sugerând că ea ar fi fost de partea Veghetorilor. Versurile introductive descriu pe scurt ultimile momente ale războiului precum și condițiile din piramida asediată. Din continuarea textului aflăm că Ninhursag a convocat conferința de pace în tabăra lui Enlil, acolo fiind acuzată că îi ajută pe „demoni” (Veghetorii). Zeița a negat acuzațiile, răspunzând: „Casa mea e curată”. Un zeu a cărui identitate rămâne ascunsă (probabil Ninurta) i-a replicat: „Dar casa cea mai făloasă și strălucitoare din toate tot curată este?”, referindu-se la Marea Piramidă. „Despre aceea nu pot vorbi, strălucirea ei Gibil o slujește”, a răspuns zeița. După ce spiritele s-au mai potolit, a avut loc o ceremonie simbolică de iertare. Ninhursag a fost botezată cu apă din Tigru și Eufrat, simbolizând faptul că a fost reacceptată în rândul zeilor celești. Enlil a atins-o cu „strălucitorul sceptru” iar „puterea ei nu a fost răsturnată”. Enki și copiii săi au fost aduși în Harsag, acolo unde erau așteptați de Enlil și Ninurta. Anunțând că acționa în numele „marelui domn Anu (…) Anu arbitrul” (ceea ce dovedește că primise acordul conducătorului ceresc pentru a încheia pacea), zeița a efectuat o ceremonie proprie. A aprins șapte focuri, câte unul pentru fiecare zeu conducător sau Anunnaki: Anu, Enki, Marduk, Iștar, Ninhursag, Enlil și Ninurta. Pentru fiecare foc aprins a rostit câte o incantație: „O ofrandă arzătoare lui Enlil din Nippur… lui Ninurta… lui Enki cel venit din Abzu… lui Nergal cel venit din Meslam”. La apusul Soarelui, toate flăcările erau aprinse: „precum a soarelui era marea lumină aprinsă de zeiță”. Apoi, Ninhursag a făcut apel la înțelepciunea zeilor și a lăudat beneficiile păcii: „Mărețe sunt roadele zeului înțelept; marele râu divin spre vegetația lui va veni (…) revărsarea lui va face ca o grădină zeiască”. A subliniat abundența de plante și animale și beneficiile unei „omeniri cu întreită încolțire” ce se înmulțea după Potop, planta, clădea și îi slujea pe zei, toate acestea fiind posibile doar în urma păcii. După ce zeița și-a terminat pledoaria, Enlil a luat cuvântul. „Înlăturată este nenorocirea de pe fața pământului” a spus el, referindu-se, evident, la Diluviu. „Măreața Armă s-a ridicat”, a completat Enlil, probabil sugerând că Luna a fost înlăturată din calea Soarelui, sfârșind astfel era glaciară. Iar lui Enki i-a permis să rămână la suprafață: „Edin va fi locul pentru a ta Sfântă Casă”, cu suficient teren în jur pentru a însămânța câmpiile. Auzind acestea, Ninurta a obiectat. „Să nu vină!”, a zbierat „prințul lui Enlil”. Ninhursag a luat din nou cuvântul, explicându-i fiului ei că trudise „zi și noapte cu putere” pentru a da posibilitatea oamenilor de a crește vitele și a cultiva pământul, amintindu-i cum a „ridicat fundațiile, a umplut, a înălțat”, apoi uriașa inundație a distrus „totul, în întregime”. „Domn al vieții, zeu al roadelor, lasă berea cea bună să curgă cu îndoită măsură! Fă să fie lână din belșug!”, i-a cerut ea. Până la urmă, Ninurta s-a lăsat înduplecat: „O, mama mea, luminoaso! Continuă; făina nu o voi ține pe loc (…) în împărăție, grădina se va reface (…) Pentru a pune capăt suferinței eu mă rog cu cinste”.

Continuarea negocierilor de pace se găsește în textul Cânt cântarea mamei zeilor. Primul care a luat cuvântul a fost Enki:

„Enki i-a adresat lui Enlil cuvinte de laudă:

«O, tu, cel ce ești fruntaș între frați,

Taur al Cerului, care ține în mâini soarta omenirii.

Pe pământurile mele pustietatea larg s-a întins;

Toate sălașurile sunt pline de amărăciune

Din cauza atacurilor tale»”.

Pentru a încheia pacea, Enki a fost de acord să-i cedeze fratelui său câteva teritorii pentru totdeauna:

„Îți voi acorda poziția conducătorului

În Zona Interzisă a zeilor;

Locul ce radiază, în mâna-ți îl încredințez!”.

La rândul său, Enlil i-a oferit lui Enki Egiptul: „pentru formidabila Casă care e ridicată ca o movilă (Marea Piramidă), l-a numit pe prințul a cărui strălucitoare soție (Iștar) din conlocuirea cu Tsir (Ninhursag) se născuse. Pe puternicul prinț care e ca un țap sălbatic în toată firea – pe el l-a numit și i-a poruncit să păzească Locul Vieții”. Apoi i-a oferit titlul Ningișzida („Domnul Artefactului Vieții”). După ce și-au stabilit teritoriile, zeii au trasat planurile pentru modul în care pământurile aveau să fie ocupate de oameni. Enki a desenat pe pământ „la picioarele lui Enlil” un plan pentru înființarea așezărilor umane pe teritoriul lui. Enlil a acceptat și a răspuns desenând „la picioarele lui Enki” planul pentru restaurarea orașelor antediluviene din Sumer. Enki a pus totuși o condiție: să i se permită accesul liber în Mesopotamia și să primească înapoi Eridu, primul său oraș. Enlil a fost de acord cu această condiție: „în țara mea, sălașul tău să dureze veșnic; din ziua când vii în preajma mea, masa încărcată să răspândească pentru tine delicioase arome”. Și-a exprimat speranța că Enki va ajuta la revenirea prosperității în teritoriul său: „toarnă-ți belșugul peste țară, fiecare an să-i înmulțească bogățiile”. Din păcate, textele mesopotamiene nu descriu decât vag această împărțire a teritoriilor și a oamenilor, ceea ce ne obligă să aflăm singuri detaliile.

În acele vremuri, pe Pământ exista o singură rasă a oamenilor, cea a supraviețuitorilor Potopului, ce formau un singur popor și vorbeau o singură limbă. Știm că din punct de vedere genetic erau „puri”, având un ADN mult mai apropiat de cel al zeilor decât restul raselor umanoide distruse de Potop. Urmași ai lui Enoh / Noe, acești oameni blonzi, cu piele albă și ochi albaștri, aidoma zeilor, reprezintă primii Homo Sapiens Sapiens. Grecii îi numeau pelasgi și le atribuiau în poeme epitetul „dioi” („divin”), considerându-i oameni cu însușiri supranaturale, asemenea zeilor. În India și Persia erau numiți arieni, fiind acea rasă pură din punct de vedere genetic despre care vorbeau teosofii și naziștii lui Hitler.

Dacă primii oameni erau albi, cum au apărut celelalte rase umane, cea etiopiană sau neagră, cea mongoloidă sau galbenă și cea indiană sau roșie? Observăm că aceste patru culori sunt atribuite în miturile egiptene principalilor zei aflați în conflict: Ra era galben, Seth roșu, Osiris negru iar Horus alb. Egiptologii susțin că egiptenii antici cunoșteau cele patru rase umane, ei considerându-se cei roșii, asiaticii erau galbenii, locuitorii de la izvoarele Nilului erau cei negri iar oamenii din nord, albii. Prin urmare, este posibil ca egiptenii să fi atribuit fiecăruia dintre acești zei câte o rasă umană. Știm că zeii și-au împărțit oamenii, așadar este plauzibil ca ei să fi creat pe cale genetică celelalte rase pentru a-și „marca” supușii, astfel încât să fie ușor de recunoscut. Dacă înainte de Potop zeii își însemnau oamenii cu propriile simboluri pe frunte sau pe mână, metoda culorilor diferite pare mult mai eficientă. Astfel, Enki / Osiris a primit rasa neagră, Enlil / Seth pe cea roșie, Anu / Ra pe cea galbenă iar Marduk / Horus a păstrat-o pe prima, cea albă a pelasgilor. Vechiul Testament confirmă această ipoteză, susținând că, după Potop, „în vremea aceea era în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi” (Facerea 11:1). După incidentul Turnului Babel „a amestecat Domnul limbile a tot pământul şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului” (Facerea 11:9). Adică imediat după ce Marduk a încercat să construiască o nouă „poartă stelară”, fiind oprit de Enlil, au luat naștere diferitele rase, ce aveau limbaje proprii, care au fost împrăștiate pe toată suprafața Pământului. Această împărțire a fost stabilită la tratatul de pace al zeilor, din jurul anului 21.000 î.e.n. Am văzut că, atunci, zeii nu și-au împărțit doar oamenii, ci și teritoriile. Vechiul Testament mai confirmă o dată acest lucru: „Iar lui Eber i s-au născut doi fii: numele unuia era Peleg, pentru că în zilele lui s-a împărţit pământul, şi numele fratelui său era Ioctan” (Facerea 10:25). Nu știm nimic despre acest Peleg și nici nu ni se oferă amănunte despre acea împărțire a Pământului. Însă numele lui e foarte asemănător cu cuvântul „pelasg”. Prin urmare, citatul biblic poate fi citit astfel: „în zilele pelasgilor s-a împărțit Pământul”, exact ceea ce am descoperit din sursele mesopotamiene.

Observăm că, atunci când au fost create rasele umane, nu doar culoarea pielii a fost modificată, ci și cea a părului și a ochilor. La origine, oamenii albi aveau părul blond și ochii albaștri (aidoma zeilor), cei negri părul și ochii negri, cei roșii părul roșcat și ochii verzi iar galbenii părul șaten și ochii căprui. În timp, prin împerecheri inter-rasiale, aceste caracteristici nu au mai aparținut în mod exclusiv anumitor rase umane, ci s-au transmis și la celelalte. În general rasa albă, cea primordială, a pelasgilor, poate conține toate culorile de păr și de ochi. Celelalte sunt limitate, mai rar întâlnindu-se indivizi negri, galbeni sau roșii cu păr blond și ochi verzi ori albaștri.

Nu doar culoarea părului și a ochilor se află într-o strânsă legătură cu rasele umane, ci și grupele sanguine. Dintr-un strămoș comun al omenirii, numit Noe sau Enoh de către evrei, nu puteau apărea patru grupe sanguine pe cale naturală, ci doar prin modificare genetică. Grupa 0 I pare a fi cea mai veche dintre ele, un individ cu această grupă putând dona sânge tuturor celorlalte grupe sanguine, prin urmare e posibil ca prima rasă umană de după Potop, cea a pelasgilor, să fi avut grupa sanguină 0 I. În timp, prin amestecul dintre rase pe cale naturală și prin nenumărate încrucișări genetice realizate de zei, grupa 0 I nu a mai aparținut în mod exclusiv rasei caucaziene. Astăzi, la rasa albă apare în cea mai mare proporție grupa sanguină A II, B III la rasa mongoloidă și 0 I la rasa roșie (prezentă la 95% dintre amerinidieni). Grupa AB IV există în cea mai mică proporție, fiind prezentă la aproape 5% din populația lumii. Din punctul de vedere al cercetătorilor, acest lucru nu poate însemna decât că este cea mai nouă grupă sanguină. Însă, conform logicii, nu este obligatoriu ca AB IV să fie cea mai nouă, ci poate a fost redusă pe parcurs prin cauze naturale ori pe cale artificială, din diferite motive. Pe lângă aceste patru grupe, mai există o componentă a sângelui ce poate dovedi că rasele umane au fost create de către zei pe cale genetică: Rh-ul. În globulele roșii din sânge există un antigen numit D, cei care îl au fiind persoane cu Rh pozitiv, iar cei fără antigen D având Rh negativ. Iată distribuția tipurilor de sânge pe Pământ:

Rh pozitiv:

– 0 I – 37%

– A II – 36%

– B III – 9%

– AB IV – 3%

Rh negativ:

– 0 I – 7%

– A II – 6%

– B III – 1%

– AB IV – 1%

Acest factor negativ al Rh-ului este considerat de cercetători o mutație de „origini necunoscute”, ce s-a petrecut inițial în Europa, în prezent existând la doar 15% din populația Terrei. Printre trăsăturile pe care le pot avea cei cu Rh negativ se numără: temperatură a corpului mai scăzută, o vertebră în plus, presiune a sângelui mai mică, abilități mentale analitice crescute, o vedere mai bună și simțuri aparte, rezistență mai mare împotriva bacteriilor, sensibilitate la căldură sau la lumina Soarelui. Majoritatea celor cu Rh negativ au păr blond ori roșcat, nu pot fi clonați și adesea spun că au avut multe experiențe extrasenzoriale ori întâlniri de gradul III cu extratereștri. Toate aceste trăsături ne duc cu gândul la sângele reptilian al lui Enki și al urmașilor săi. Rasele umane au fost create prin modificări genetice ale ADN-ului lui Enoh / Noe, care era urmaș al lui Enki (prin urmare avea sânge reptilian). Însă el a avut și copii pe cale naturală, care au păstrat nealterate genele sale „divine”, moștenite de la Enki, urmașii acestora fiind persoanele cu Rh negativ. Rh-ul pozitiv dovedește manipularea genetică a omenirii, prin eliminarea antigenului D, spre deosebire de Rh-ul negativ, care s-a transmis pe cale naturală.

Cum au fost create rasele umane? Cu ajutorul unui pigment organic, numit melanină. La om, acesta este prezent în piele, păr și membranele ochilor. Melanina determină culoarea pielii și a părului și dă irisului nuanțe întunecate. La rasa negroidă, celulele pielii produc multă melanină, la rasa caucaziană aceasta aproape nu se produce, iar la celelalte rase producerea melaninei este intermediară. Un alt element ce diferențiază rasele umane este ochiul asiatic alungit, ce se deosebește de cel al celorlalte rase. Forma ochilor rasei mongoloide sunt rezultatul unui mic ligament ce trage pleoapa puțin în jos. Acest ligament există la toți nou-născuții, el dispărând însă de obicei după jumătate de an la rasele caucaziană, negroidă și roșie, rămânând doar la cea mongoloidă. Destul de rar, ochii asiatici se regăsesc la caucazieni și la fel de rar acest ligament dispare la mongoloizi, fiind doar o urmare a încrucișărilor genetice rasiale. Așadar, crearea raselor umane nu pare deloc un proces complicat pentru entități mult dezvoltate tehnologic, experte în genetică.

A fost oare o împărțire simbolică a Pământului, prin trasarea unor granițe pe hartă, sau este vorba despre una fizică? Geologii susțin că, în urmă aproximativ un miliard de ani, exista pe Pământ un singur supercontinent. După două sute cincizeci de milioane de ani, acesta s-a divizat în trei părți, între care s-au format oceane. Ele s-au reunit mai târziu, în cadrul mișcării de orogeneză Pan-Africane, care a durat aproximativ șaizeci de milioane de ani, și au format supercontinentul Pannotia. Acum circa cinci sute cincizeci de milioane de ani, Pannotia s-a divizat din nou în mai multe fragmente, cele mai importante fiind Laurentia (din care avea să se formeze America de Nord), Baltica (din care urma să ia naștere Europa de Nord), Siberia și Gondwana (sursa formării Chinei, Indiei, Africii, Americii de Sud și Antarcticii). De-a lungul a peste două sute de milioane de ani, multe dintre fragmentele mici s-au unit, formând un continent de mari dimensiuni, numit Laurasia. Acesta s-a reunit cu Gondwana cu două sute de milioane de ani în urmă, dând naștere supercontinentului Pangeea. Pangeea s-a rupt în mai multe continente, pe care astăzi le cunoaștem ca Europa, Asia, Africa, America de Nord, America de Sud, Australia și Antarctica. Geologii consideră că fenomenul de rupere a supercontinentului Pangeea continuă și în prezent, contribuind la mărirea Oceanului Atlantic, la finalul procesului de rupere urmând să se formeze un nou supercontinent.

Oare așa stau lucrurile în realitate? Continentele chiar se unesc și se despart neîncetat, pe parcursul sutelor de milioane de ani, din cauze naturale? Calculele geologilor rămân în stadiul de ipoteze, deoarece nu pot fi demonstrate. Și sunt mari șanse să fie greșite, deoarece ignoră un aspect pe care anticii ni l-au transmis de mii de ani: planeta noastră nu se poate comporta precum un corp natural, deoarece a fost creată artificial de către zei. Prin urmare, dacă în mod normal este nevoie de câteva sute de milioane de ani pentru a se forma continentele pe care le știm astăzi dintr-un singur supercontinent, altfel stau lucrurile în cazul unei planete artificiale, controlate de entități superioare tehnologic. Miturile străvechi sugerează că suprafața Terrei a fost formată dintr-un singur continent, așa-numitul Pangeea, până la tratatul de pace de acum douăzeci și trei de milenii. Platon a ascuns acest lucru în povestea Atlantidei. O insulă sau un continent pe care locuiau oameni foarte dezvoltați tehnologic, cuprinsă de un mare război și scufundată la un moment dat în mare nu poate fi decât Pangeea înainte de Potop, continentul Terrei pe care locuiau zeii alături de semizei și oameni, care au pornit un teribil război sfârșit printr-un Diluviu ce a inundat toată planeta. Dacă miturile diferitelor popoare sugerează că Potopul s-a datorat topirii bruște a zăpezii și gheții în timpul încălzirii globale din mijlocul erei glaciare, Platon propune o nouă ipoteză, cea a scufundării continentului în apă. Ținând cont că planeta noastră este una artificială, controlată de zei care îi pot accelera sau încetini viteza de rotație în jurul axei sale ori în jurul Soarelui, devine posibil ca suprafața uscatului să poată fi scufundată în mod deliberat. De altfel, miturile afirmă că, în timpul bătăliei finale dintre Enlil și Marduk, chiar înainte de Potop, tot Pământul a fost ars de către bombele nucleare lansate de cei doi combatanți. Prin urmare, scufundarea uscatului în apă sau Diluviul ar putea reprezenta o acțiune de salvare, pentru stingerea flăcărilor nimicitoare, nicidecum o metodă de nimicire a tuturor viețuitoarelor.

Ipoteza despărțirii continentelor abia în urma tratatului de pace al zeilor e susținută de Biblie, care afirmă că pe vremea pelasgilor a avut loc împărțirea Pământului. Și este una logică, de altfel. Atunci, zeii și-au împărțit teritoriile și oamenii. Zeii conducători sunt în număr de șapte, continentele de asemenea. Dacă au creat rase diferite pentru o delimitare concretă a supușilor fiecăruia, de ce n-ar fi existat și o delimitare concretă a teritoriilor? Observăm că cele patru rase se află pe continente diferite: rasa albă în Europa, rasa neagră în Africa, cea galbenă în Asia iar cea roșie în America. Acest lucru nu poate fi considerat o coincidență, ci doar rezultatul împărțirii teritoriale; zeii și-au împărțit Pământul în continente și oamenii în diferite rase, fiecare mutându-și rasa umană pe teritoriul propriu.

Ipoteza prezentată mai sus rezolvă problema migrației oamenilor, pe care cercetătorii nu au fost în stare să o explice într-un mod satisfăcător. Părerea lor este că oamenii au apărut în sudul Africii, de acolo migrând în epoca de piatră în toate colțurile lumii. Putem înțelege migrația, oamenii căutând locuri cu condiții de trai mai favorabile decât cel din care au plecat. Însă de ce să se fi deplasat chiar și mii de kilometri pentru acest lucru? Și cum? Cum au reușit acei oameni subdezvoltați să traverseze mări și oceane pentru a se stabili în locuri precum America ori Australia? De ce s-au stabilit în locuri cu condiții vitrege de trai, cum ar fi Scandinavia ori Siberia? Aceste întrebări rămân fără răspunsuri satisfăcătoare, oricât de mult și-ar dori oamenii de știință să ne convingă de veridicitatea ipotezei lor. Singura variantă plauzibilă este cea care susține că oamenii au fost duși de către zeii lor în teritoriile respectivilor zei. Exact acest lucru susține și Biblia: după ce limbile oamenilor au fost amestecate, „i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului”. Cu alte cuvinte, oamenii nu au migrat de bunăvoie, ci au fost împrăștiați de către „Domnul” pe toată suprafața Terrei. Eschimoșii păstrează în memoria lor colectivă chiar și astăzi acel moment, ei susținând că strămoșii lor au fost transportați în nord de către uriașe „păsări de fier”. Ce ar putea fi aceste „păsări de fier” dacă nu aparate de zbor ale zeilor, asemănătoare avioanelor noastre? De altfel, în 1891, arheologii francezi au descoperit în mormântul lui Pa-di-Imen din Saqqara (care a trăit în secolul al treilea î.e.n.) o machetă de lemn a unui avion, iar într-un cimitir vechi de peste o mie cinci sute de ani, aparținând civilizației precolumbiene Tolima, s-a găsit o duzină de obiecte funerare asemănătoare unor avioane în miniatură. Să nu uităm de „pasărea neagră” cu care, pentru sumerieni, se deplasa zeul Ninurta, fiul lui Enlil.

Se pare că nu toți oamenii au fost duși cu nave pe noile teritorii ale zeilor lor, ci unii s-au deplasat singuri. Există câteva relatări antice despre popoare ce au migrat spre un anumit teritoriu, la ordinul unui zeu. Cea mai cunoscută este cea biblică, a exodului israeliților din Egipt către Canaan, la ordinul lui Yahweh. Într-o legendă a popoarelor din munții Anzi se povestește despre o uriașă flotă alcătuită din ambarcațiuni din lemn de plută și stuf. În barca din fruntea flotei se afla o piatră verde cu ajutorul căreia zeul oamenilor transmitea ordine șefului lor, Namylap, ghidându-l către tărâmul ales. Migranții au ajuns la Capul Santa Elena din Ecuador, unde Namylap a primit aripi, pentru a ajunge la zeul care vorbea prin piatră. În mod asemănător, în Biblie, Yahweh îi vorbea conducătorului israeliților, Moise, prin intermediul Chivotului Legământului. Manuscrisul Popol Vuh susține că strămoșii mayașilor au venit „din cealaltă parte a mării”. Episcopul Landa scria că strămoșii mayașilor au venit de la Est, fiind îndrumați de către Dumnezeu, care le-a deschis douăsprezece drumuri pe mare. Iar în Historia de las cosas de la Nueva Espana, călugărul Bernardino de Sahagun nota, inspirându-se din unele texte originale scrise în limba nahuatl, că din Aztlan (sălașul primului cuplu patriarhal) au plecat șapte triburi, îndreptându-se către Panotlan (Guatemala de astăzi). De acolo s-au îndreptat către Sălașul Șarpelui-nor, împrăștiindu-se pe drum. Unii dintre ei, printre care toltecii și aztecii, au ajuns în Teotihuacan, orașul zeilor. La un moment dat, triburile au început să părăsească orașul sfânt. Primii au plecat toltecii, care și-au construit propriul oraș, Tollan. Ultimii au plecat aztecii, conduși de Mexitli („Cel uns”), ce au primit ordinul de a migra de la zeul lor, Huitzilopochtli, care le-a promis că vor găsi un pământ unde sunt „case cu aur și argint, bumbac multicolor și o mie de feluri de cacao”. Acolo trebuiau să se stabilească și să se numească „Mexica” („poporul uns”), deoarece erau poporul ales, ursit să domnească peste alte triburi, exact același lucru susținându-l și Yahweh despre evreii săi. Aztecii au ajuns la Tollan, unde nu au fost primiți cu brațele deschise de tolteci. Au trăit timp de aproape două secole pe malurile mlăștinoase ale lacului central, până și-au construit propriul oraș, Tenochtitlan („orașul lui Tenoch”). Numele acestui oraș poate fi explicat prin faptul că aztecii se considerau „tenochas”, adică descendenții lui Tenoch, care este nimeni altul decât ebraicul Enoch, confirmându-se astfel că el este Noe, strămoșul omenirii de după Potop.

Cum și-au împărțit zeii continentele? După rasele care le populează, ale căror culori au fost atribuite de egipteni zeilor, putem concluziona că Enki a primit Africa, Marduk Europa, Enlil America (păstrând-o pe cea de sud pentru el și cedându-i-o pe cea de nord fiului său, Ninurta) iar Anu Asia (pe care i-a lăsat-o spre administrare noii sale amante, Ninhursag). Iștar a primit Australia iar Antarctica a devenit un teritoriu neutru, pentru viitoarele tratate ale zeilor, fiind acoperită cu gheață pentru a împiedica accesul oamenilor. În 1929 s-a descoperit harta amiralului turc Piri Reis, ce a trăit în secolul al XVI-lea, pe care era reprezentată Antarctica fără gheaţă. Și harta lui Orontius Finnaeus prezintă Antarctica în detaliu, tot fără gheață, cu sute de ani înainte să fie descoperită. Aceste două hărți demonstrează că Antarctica a fost acoperită cu gheață nu acum câteva milioane de ani, așa cum susțin oamenii de știință, ci mult mai recent, pe vremea când oamenii existau deja. Textul Cânt cântarea mamei zeilor afirmă că lui Enki i-a fost oferit Egiptul, confirmându-se că Africa a devenit noul lui teritoriu, lucru pe care îl susțin și miturile egiptene în care zeul Ptah a sosit în acea zonă după Potop și a scos pământul de sub ape, dar și legendele diferitelor triburi africane, în care Enki era zeul suprem (de exemplu, zeul masailor din estul Africii se numea En-kai iar dogonii şi-au numit tribul după denumirea lui Enki din Canaan, Dagon / Dogon, zeul lor suprem fiind Amma, nume derivat din egipteanul Ammon). În Asia îl găsim pe Anu ca fiind zeu suprem, însă cultul său nu a fost unul la fel de puternic dezvoltat în comparație cu cel al altor zei, ceea ce ar putea fi explicat prin lipsa sa fizică din acel teritoriu. În plus, s-a descoperit că religia primordială din acea zonă era una centrată în jurul unei zeițe-mamă a Pământului, nimeni alta decât Ninhursag. De exemplu, indienii venerau doar zeița-mamă până la sosirea arienilor, care le-au impus un cult complex, al mai multor zeități. Grecii antici susțineau că Apollo locuia în nordul Europei, printre hiperboreeni, confirmând astfel că acest continent îi aparținea lui Marduk. Iar atribuirea Australiei zeiței Iștar reiese din forma continentului, ce seamănă izbitor cu un cap de felină (unul dintre simbolurile ei). De altfel, privindu-ne planeta de sus, observăm că mai multe zone ale uscatului au diferite forme de animale, cum ar fi de cal ori de șarpe, ceea ce nu poate fi o coincidență, ci doar o realizare intenționată a acelor forme, pentru a indica zeitățile căreia îi aparțin respectivele teritorii.

Cele mai multe dovezi ale împărțirii continentale între zei se întâlnesc în cazul lui Enlil, care a păstrat America de Sud, oferindu-i-o pe cea de Nord fiului său. Marele Templu din Tenochtitlan are în vârf două turnuri gemene, cel din nord fiind închinat lui Tlaloc, zeul furtunii, iar cel din sud lui Huitzilopochtli, zeul războiului, nimeni alții decât Enlil și Ninurta. Pe țesăturile și vasele de ceramică din Lurin, Pisco, Nazca, Paracas, Ancon și Ica, personajul central este Rimac, un zeu care ține o baghetă într-o mână, un aruncător de fulgere în cealaltă iar pe cap o coroană cu raze. Pentru scriitorul Zecharia Sitchin, numele lui Rimac „atât din punct de vedere semantic, cât și fonetic, seamănă cu numele Raman, numele sub care îl cunoșteau popoarele semite pe Adad”. Iar Raman și Adad erau două dintre epitetele lui Enlil. În plus, numeroase legende din America centrală și de Sud susțin că zeul Viracocha – pe care l-am identificat cu Enlil – a sosit pentru a-i civiliza pe băștinași la scurt timp după Potop. Pe un versant în Golful Paracas este desenat un fulger, vizibil atât din aer cât și de pe mare, care simbolizează că acela era pământul zeului furtunii. Iar legenda lui Votan, povestită de numeroși cronicari spanioli (printre care episcopul Nunez de la Vega și călugărul Ramon Ordonez y Aguiar), vorbește despre sosirea în peninsula Yucatan a „primului om pe care Dumnezeu l-a trimis în acest colț de lume pentru a popula și împărți pământul pe care noi îl cunoaștem astăzi sub numele de America”. Numele său era Votan, el fiind un „urmaș al Veghetorilor din rasa lui Can. Era de fel dintr-un loc numit Chivim”. Deși Nunez de la Vega era convins că Votan venea din vecinătatea Babilonului, Ramon Ordonez a tras concluzia că acel loc, Chivim, era pământul hiviților, pe care Biblia îi consideră fii ai lui Canaan și veri ai egiptenilor. Însă ceea ce acești cronicari nu au observat este faptul că numele Votan este aproape identic cu Wotan (scris uneori și Wodan ori Woden), numele atribuit de triburile germanice conducătorului panteonului lor, pe care scandinavii l-au transformat în Odin. Iar Wotan / Odin era numit de sumerieni Enlil.

Se pare că zeii și-au împărțit oamenii primordiali, fiecare creându-și rasa pe teritoriul său, urme ale pelasgilor întâlnindu-se pe toată suprafața Pământului. Miturile peruane susțin că, după Potop, Viracocha (Enlil) a locuit în Tiahuanaco, de acolo mergând în Cuzco pentru a face omenirea să se înmulțească. După împărțirea teritoriilor și a oamenilor, zeii au lucrat împreună pentru a reciviliza pământenii, miturile sumeriene susținând că Enki i-a învățat pe oameni creșterea animalelor, iar Enlil agricultura. Zeița Ninkasi chiar i-a învățat cum să fabrice berea. Anu a hotărât să le ofere oamenilor și orzul din cer dar Enlil nu a fost de acord și l-a ascuns. Însă frații Ninazu și Ninmada, ajutați de Utu (Marduk) au găsit orzul și l-au adus pământenilor. Se pare că împărțirea porțiunii de uscat a Terrei, crearea raselor pe cale genetică, mutarea lor în noile teritorii ale zeilor și recivilizarea lor au fost procese de durată, de la tratatul de pace din 21.000 î.e.n. până la primele urme ale agriculturii scurgându-se aproximativ treisprezece milenii sau circa treizeci și cinci de ani divini. Chiar dacă se părea că acest tratat va reuși să mențină pacea câștigată cu greu, nu toți zeii erau mulțumiți. Cele patru rase ale oamenilor au fost împărțite între Anu, Enlil, Enki și Marduk, care au ales și cele mai mari continente. Iștar a primit Australia, un teritoriu mai mic decât al celorlalți, și a trebuit să-și creeze o rasă proprie, cea australoidă, încrucișând oamenii roșii ai lui Enlil cu cei galbeni ai lui Anu. Nefiind mulțumită de rezultat, mai târziu a creat rasa semită, cu care a invadat teritoriile celorlalți zei. De altfel, acest lucru reiese din numele Israel, cu care evreii și-au numit poporul și mai târziu țara, care se traduce corect prin „Iștar, zeița conducătoare”. Nu doar Iștar și-a dorit mai multă putere, ci și Enki, care și-a trimis oamenii pe continentul lui Enlil (ce au fost numiți olmeci de către cercetători), dar și Marduk, care și-a răspândit rasa ariană pe teritoriile vecine, înființând marele imperiu pelasg ce se întindea din Europa până în India și China, încluzând și nordul Africii. Aceste evenimente au dus la noi conflicte, noi tratate de pace și noi împărțiri teritoriale, toate ca urmare a dorinței de putere a zeilor.

20. Încrucișările zeilor

 

În majoritatea culturilor antice și chiar în religiile actuale, Enki, conducătorul zeilor exilați pe Pământ, era supranumit „Şarpele”. De ce a primit acest epitet? În Vechiul Testament, cuvântul pentru şarpe este „nahash”, care provine din rădăcina „NHSH”, ce înseamnă „a descifra, a afla”. Cu alte cuvinte, îl descrie pe zeul înţelepciunii, Enki. În al doilea rând, e posibil ca Enki să-şi fi luat supranumele „Şarpele” pentru a sublinia victoria sa asupra „şerpilor uriaşi” din vechime, dinozaurii. Exista în vremurile de demult obiceiul ca învingătorul să ia numele învinsului, pentru a-i fi recunoscut meritul de a fi câştigat confruntarea. Publius Cornelius Scipio s-a autodenumit Scipio Africanul după ce l-a învins pe Hannibal Barca la Zama, în 202 î.e.n. În acest caz, „Africanul” nu înseamnă „locuitor al Africii”, ci „învingător al Africii”. Împăratul roman Marcus Ulpius Traianus şi-a schimbat numele în Imperator Caesar Divi Nervae filius Nerva Traianus Optimus Augustus Germanicus Dacicus Parthicus, pentru a arăta victoria sa asupra germanilor, dacilor şi parţilor. Împăraţii Caligula, Claudius şi Nero şi-au atribuit numele Germanicus după victoriile lor împotriva triburilor germanice. În acest caz, „Şarpele” ar putea să însemne „învingător al şerpilor”. O a treia variantă ar fi cea în care șarpele reprezintă spermatozoidul. Spermatozoidul crează viaţă, iar Enki era creatorul oamenilor. Forma spermatozoidului este cea a unui şarpe mic, prin urmare Enki poate fi considerat „şarpele” care crează viaţa. Ținând cont că el a făcut nu doar omul, ci întreaga faună a Terrei pe cale genetică, cei doi șerpi încolăciți, reprezentați pe caduceul său în culturile sumeriană, greacă și romană, ar putea simboliza ADN-ul. Totodată, el și Ninhursag, alături de care a creat oamenii, au fost identificați cu cele două lanțuri organice ale ADN-ului (sau cei doi „șerpi”), fiind considerați gemeni divini. Însă niciuna dintre aceste trei variante nu pare a fi satisfăcătoare. Însă există încă una care ar putea explica natura supranumelui lui Enki.

Folosind scrierea cuneiformă, sumerienii reprezentau atât cerul, cât și pe divinitatea supremă a acestuia, printr-o cruce. Acest simbol a fost preluat de multe culturi ulterioare, ce i-au păstrat de cele mai multe ori semnificația originală. Indiferent dacă vorbim despre zvastica lui Brahma în hinduism, crucea în creștinism ori ankh-ul egiptean, toate sunt simboluri ale divinităților celeste ori ale lumii din care acestea provin. Dacă cerul în care locuiau zeii este în realitate planeta lor de origine, crucea reprezintă simbolul planetei sau chiar al speciei zeilor. În acest caz, drumul crucii din creștinism, dusă în spate de Iisus, ar putea semnifica orbita planetei zeilor conduse de Enlil. De ce au ales anticii să reprezinte planeta zeilor printr-o cruce? Ce înseamnă în realitate acest simbol? Cele două linii perpendiculare ne duc cu gândul la o intersecție sau o răscruce. Însă ce s-ar putea intersecta în casa zeilor? Două drumuri? Două lumi? Două orbite? Ce fel de drumuri sau lumi ori orbite? Miturile antice sau discuțiile moderne cu extratereștri nu ne oferă niciun indiciu în această privință. Prin urmare, e posibil ca acest simbol să nu reprezinte o intersecție, ci altceva. Cel mai probabil, o încrucișare, cuvânt care are ca rădăcină, de altfel, crucea. Despre ce fel de încrucișare ar putea fi vorba?

Am aflat deja că zeii / extratereștrii se ocupă cu crearea și modificarea genetică constantă a animalelor și plantelor. Enki a făcut acest lucru de multe ori pe planeta noastră. Aceste modificări genetice au fost realizate adeseori prin încrucișarea mai multor specii, ce au dus la îmbunătățirea unora, ori la apariția altora noi. Ținând cont de acest lucru, putem considera că rasa zeilor este cea a încrucișărilor, lucru simbolizat cel mai bine printr-o cruce. Totuși, experimentele lor genetice nu s-au realizat întotdeauna prin încrucișarea unor specii, prin urmare crucea nu poate fi simbolul care i-ar defini la modul general. Așadar, este posibil ca încrucișarea să nu reprezinte ceea ce fac zeii, ci ceea ce sunt. Adică rasa lor să fi fost realizată prin încrucișarea cu alte specii. Dacă așa stau lucrurile, cine să-i fi creat prin încrucișare genetică? Probabil nu este vorba despre crearea lor în acest mod, ci de modificarea proprie în timp. Fiind specialiști în genetică, poate că zeii, de-a lungul timpului, au încercat să-și îmbunătățească specia prin repetate încrucișări cu speciile animalelor pe care le-au creat, cu scopul de a căpăta anumite însușiri ale respectivelor animale. Dacă sunt capabili de astfel de încrucișări, așa cum am văzut, de ce nu le-ar realiza pe ei înșiși? În sprijinul acestei idei, avem în mai toate culturile antice reprezentarea zeilor ca hibrizi între oameni și animale. Zeii egiptenilor aveau adeseori capete de animale, în alte culturi aveau aripi de păsări ori corpuri de animale și capete umane. Mai peste tot divinitățile aveau animale sacre ca simboluri. Poate că acesta era modul omului antic de a sugera faptul că zeii erau în realitate hibrizi între umanoizi și animale. De asemenea, foarte mulți oameni, creați „după chipul și asemănarea” zeilor, prezintă trăsături fizice animalice (faţă ca de cal sau de câine, nas acvilin, etc.), ceea ce nu poate fi decât o reminiscenţă genetică a acelor creaturi. Chiar şi în ziua de astăzi există popoare (cum ar fi indienii din America de Nord) care cred în comuniunea om-animal; fiecare indian îşi alege un animal ca totem, sufletul lui contopindu-se cu cel al animalului respectiv. În plus, boșimanii din deșertul Kalahari din sudul Africii intră în transă pentru a crea o legătură cu animalele, ei considerând că o stare profundă de transă îi transformă în animale. Mai exact, îi face să atingă partea animalică ce există în fiecare dintre noi.

Această ipoteză poate explica motivul pentru care Enki a fost numit „Șarpele”: a fost creat prin încrucișarea cu o reptilă. Adepții teoriei reptilienilor ar putea considera că această teorie dovedește faptul că zeii antici sau extratereștrii de astăzi sunt reptile în realitate. Însă aspectul fizic al zeilor era uman, așa cum ne-au relatat anticii de nenumărate ori. Prin urmare, încrucișarea a constat în inserarea de ADN animalic, ori a unor organe, care nu le-ar fi modificat aspectul fizic, ci doar le-ar fi oferit însușiri diferite. Enki nu era un reptilian în sensul fantezist promovat de scriitori precum David Icke, ci un umanoid. Ținând cont că oamenii au fost creați după ADN-ul său ori, așa cum spune Biblia, „după chipul și asemănarea” sa, privindu-ne pe noi ne putem da seama că Enki nu era o șopârlă. Și tot privindu-ne pe noi putem afla ce organ reptilian i-a fost inserat: creierul reptilian, nucleul fundamental al sistemului nostru nervos.

Din punct de vedere anatomic, creierul uman este alcătuit din patru „subcomputere” diferite, care s-au dezvoltat în timp, cel mai vechi fiind creierul reptilian, pe care îl întâlnim și la șopârle și dinozauri. El este responsabil cu cele mai simple și vitale elemente ale vieții: reproducerea, securitatea, respirația și digestia. În creierul reptilian își au originea câteva comportamente umane: cel obsesivo-compulsiv, superstițiile, conformismul față de legile străvechi, încrederea obedientă în acte normative, reacția la reprezentări parțiale și înșelătoria. De asemenea, tot ceea ce numim artă își are originea în acest creier, acolo unde iau naștere și visele. Reptilele sunt animale teritoriale iar comportamentele umane care au la bază teritorialismul (cum ar fi ritualurile, ceremoniile, arta, comportamentele agresive și altele compulsive precum dorința de putere și de dominare) își au originea în creierul reptilian. De fapt, de la reptile am moștenit, pe lângă instinctul de reproducere, două judecăți fundamentale: dorința de putere și compulsivitatea teritorială. Pentru reptile, sexul, agresivitatea și teritorialitatea sunt același lucru. Principalele emoții emanate din creierul reptilian sunt afecțiunea animalică, ura, frica și dezmățul. Atunci când suntem cuprinși de sentimente negative, cum ar fi ura, creierul reptilian este cel care oprește componenta elevată a rațiunii emisferei cerebrale stângi. Pe scurt, creierul reptilian controlează comportamentele esențiale pentru supraviețuirea speciei, instinctele, reflexele și comportamentele sexuale. Datorită lui, un teritoriu trebuie obținut prin forță, apoi apărat, iar la agresiune se răspunde prin agresiune ori fugă.

Privind faptele lui Enki, menționate în scrierile antice, observăm că ele sunt doar rezultatul creierului reptilian. Teritorialismul reiese din îndărjirea cu care s-a luptat cu fratele său pentru păstrarea și, mai apoi, recuperarea tronului Pământului. Comportamentul agresiv, dorința de putere și dominarea sunt unele dintre principalele lui caracteristici. Înșelătoria, de asemenea. Conform anticilor, el este creatorul artelor și al ritualurilor preoțești. Apetitul său sexual ieșit din comun a fost cel care i-a cauzat exilul pe planeta noastră, dar și cel care i-a determinat pe antici să-l reprezinte grafic adeseori cu un penis uriaș în erecție. Limbajul creierului reptilian este imaginativ, simbolist, acesta fiind motivul pentru care primele forme ale scrisului, pe care oamenii l-au învățat de la Enki, erau simbolice, cum ar fi scrierea cuneiformă sau cea hieroglifică (în care într-un simbol era cuprinsă nu o literă, ci o idee). Șerpii sunt animale care hibernează; în miturile sumeriene, Enki era descris de multe ori ca dormind în lumea subterană. Reptilele își mențin metabolismul la un nivel mult mai scăzut și sunt deosebit de longevive, ceea ce ar putea explica durata îndelungată de viață a lui Enki. Reptilele dispun de emisfere cerebrale mari, iar Enki era considerat zeul inteligenței și al înțelepciunii. De asemenea, șerpii au văzul, auzul şi mirosul foarte dezvoltate, fiind și foarte agili, dând dovadă de rapiditate în mişcare, atât pe pământ cât şi în apă. Aceste însușiri fizice probabil i-au oferit lui Enki avantaje deosebite în lupte, miturile considerându-l un războinic feroce, cu care doar Enlil a îndrăznit să-și măsoare forțele.

Se pare că Enki nu a primit doar creierul reptilian, ci și sângele rece specific reptilelor. Din mituri știm că, pentru a fi pedepsit, Enki era închis de cele mai multe ori în lumea subterană. Și nu oriunde, ci în sursa apelor freatice. De ce Anu și Enlil alegeau această formă de pedeapsă? Deoarece animalelor cu sânge rece, printre care se numără și reptilele, temperatura scăzută le încetinește timpul de reacție și acțiunea receptorilor vizuali, până în punctul în care nu mai pot detecta mișcarea. De exemplu, vederea și reflexele crocodilului și ale marelui rechin alb variază în funcție de temperatură. Înainte de a ataca, marele rechin alb redirecționează căldura către mușchii din jurul ochilor, iar crocodilul stă la soare pentru a se încălzi. Prin urmare, Enki era închis în apele reci din subteran, departe de căldura Soarelui, pentru a fi ținut într-o stare în care percepția vizuală și timpul de reacție îi erau mult încetinite, ceea ce îl făcea incapabil de a ataca. În aceste condiții, șerpii intră de obicei în stare de hibernare. În mod asemănător, pentru a compensa lipsa hranei, șopârlele cu guler din Australia intră într-o stare de semi-amorțeală, încetinindu-și metabolismul.

Din miturile antice am dedus că Anu l-a creat pe Enki în laborator, însă până în acest moment nu am știut motivul exact pentru care era necesar acest mod de concepție. Însă lucrurile sunt clare acum: Enki nu a fost creat pe cale naturală pentru a-i fi inserate părți reptiliene care l-ar fi făcut să-și ducă misiunea la capăt. Creierul reptilian nu i-a oferit doar inteligența de care avea nevoie pentru a găsi o modalitate de a înlocui dinozaurii pe Terra cu alte specii de animale, ci l-a făcut și să aibă o relație sexuală cu sora sa, oferind astfel Consiliului Zeilor un motiv bun pentru a-l exila pe Pământ. În plus, creierul reptilian i-a creat și simțul teritorial dezvoltat, ceea ce ar fi trebuit să îl țină pe planeta noastră, departe de cea a zeilor, dar și agresivitatea necesară pentru a fi în stare să distrugă specii întregi de dinozauri. Însă socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, planul împăratului Anu reușind doar într-o anumită proporție.

Se pare că lui Enki nu i-au fost inserate doar părți reptiliene, ținând cont că era asociat și cu alte animale, cum ar fi peștele și țapul. Despre țapi știm că sunt foarte activi în timpul sezonului de montă, putând lovi practic din orice poziție, fără a avea nevoie de avânt, producând răni grave. Forța loviturii este foarte mare mai ales dacă se ridică pe membrele posterioare, în cădere împingând cu toată greutatea corpului. Indiferent dacă vorbim despre inserarea de ADN ori despre o parte a creierului, încrucișarea lui Enki cu un țap i-a oferit forța de care avea nevoie în luptă. Iar de la pești probabil a primit branhii, pentru a fi capabil să respire sub apă, locul în care locuia după cum susțineau miturile multor culturi antice.

Știm că Ninhursag a fost creată tot de Anu și tot în laborator, fiind clona lui Enki. Însă cei doi nu erau identici, ci aproape, ea fiind încrucișată cu alte specii de animale. Fiind asociată cu felinele (pisici sau leoaice) și vitele și reprezentată adeseori cu aripi pe spate, putem presupune că acestea erau animalele cu care a fost încrucișată. Fiind clona lui Enki, Ninhursag avea aceleași părți reptiliene ca și el, genialitatea ei fiind rezultatul aceluiași creier reptilian. Însă se pare că organul ei reptilian a fost modificată. Zoologii consideră că, de-a lungul unei perioade mari de timp, anumite specii de reptile s-au transformat în păsări, existând o serie de asemănări între ele. Ninhursag era reprezentată cu aripi pe spate și uneori chiar cu gheare, ceea ce înseamnă că partea ei reptiliană a fost modificată într-una aviară. Una dintre marile diferențe dintre cele două specii este că reptilele au sânge rece, în timp ce păsările au sânge cald. Sângele rece al lui Enki reprezenta o metodă prin care putea fi controlat, atunci când era închis în locuri reci. Scopul împăratului Anu era de a-l controla doar pe el, prin urmare nu era nevoie ca și ea să aibă sânge rece. Însă principalul motiv pentru care latura reptiliană moștenită de la Enki a fost transformată într-una aviară este următorul: această transformare a redus comportamentele negative, precum teritorialismul, dorința de putere și de dominare, dar și sentimentele negative, cum ar fi ura și frica. În plus, însușirile aviare i-ar fi oferit lui Ninhursag calități superioare fratelui său, necesare în cazul unui conflict între cei doi (ne amintim că planul lui Anu era să fie exilat doar Enki, însă Ninhursag a ales să rămână alături de fratele / iubitul ei). Mulțumită zoologilor, știm că vederea păsărilor este superioară vederii noastre. Și ele văd lumea în culori, dar multe percep nuanțe suplimentare, cum ar fi ultravioletele. Se crede că păsările văd modelele de polarizare ale luminii solare, care în ultraviolet sunt mai vizibile decât în orice altă lungime de undă. Acestea formează o hartă a cerului pe care este indicată poziția Soarelui, ajutând astfel păsările să-și găsească cuibul. Retina ochilor păsărilor conține senzori magnetici specializați, care detectează o pată de culoare ce indică poziția polului magnetic. Păsările au auzul foarte ascuțit, ele detectând tunetul la o frecvență aflată mult sub aria noastră de percepție. Păsările migratoare, precum gâștele, au în urechea internă un barometru natural, sensibil la schimbările atmosferice. Păsările pot percepe intervale de timp mai mici. Pentru un porumbel, de exemplu, o clipă trece mai încet decât pentru noi, ceea ce îi poate conferi viteză de reacție superioară. Toate aceste însușiri căpătate de la păsări au transformat-o pe Ninhursag într-un luptător feroce. Însă, pentru a fi un războinic de neoprit, i-au fost inserate și părți de felină și de bovină (ea fiind adeseori simbolizată ca o vacă, acesta fiind motivul pentru care respectiva bovină a devenit animalul sacru al Indiei). De la vite, mai mult ca sigur, a moștenit forța. Știm că, deși mărimea și localizarea pe glob a felinelor diferă, toți membrii acestei familii au caracteristici comune, atât fizice cât și legate de comportamentul social. Felinele posedă vedere binoculară, ce le oferă acuratețe vizuală superioară. Văzul lor este de aproximativ șase ori mai puternic decât al omului, putând distinge chiar și culori. Ochii pisicilor dispun de o a treia membrană oculară, ce le permite să vadă în condițiile unei iluminări foarte slabe. Atunci când vânează, felinele nu se bazează doar pe văzul extrem de ascuțit, ci și pe simțul tactil și auzul deosebit. De asemenea, mirosul lor este mult mai dezvoltat decât cel al omului. Pisicile pot sări de la de șapte ori propria înălțime și aleargă cu viteze apropiate de 50 de kilometri pe oră, în timp ce ghepardul, cel mai rapid animal de pe Pământ, poate atinge viteza de 120 kilometri pe oră (însă numai pe distanțe scurte). Pisicile, care au un creier mai apropiat ca structură de cel al oamenilor, sunt foarte afectuoase și se atașează foarte mult de stăpânii lor. Această afecțiune ieșită din comun reiese din mituri, unde Ninhursag era considerată zeița iubirii. Iar atașamentul față de stăpân se observă din relația cu tatăl ei, împăratul Anu.

Fiind o clonă a mamei sale, Iștar avea și ea toate aceste însușiri. Dacă felinele sunt vânători excepționali, să ne amintim că în Grecia și Roma antică Iștar era considerată zeița vânătorii, sub numele Artemis sau Diana. Însă genele primite de la tatăl său au făcut-o diferită de Ninhursag. Din cauza creierului reptilian, Iștar avea dezvoltate atât dorința de putere și de dominare, cât și sentimentele negative. Și ea a fost considerată zeița iubirii, însă mai mult a iubirii fizice, sexuale. Iar atașamentul față de stăpân a făcut-o să-și părăsească mama și să treacă de partea tatălui său.

Enlil era fiul lui Ninhursag, prin urmare a moștenit de la mama sa ADN-ul animalelor cu care ea a fost încrucișată genetic. Și el era asociat cu păsări, tauri și lei. Știm că taurii au o forță ieșită din comun, pe care, mai mult ca sigur, a primit-o și Enlil. Iar de la lei a moștenit atât forța, cât și ferocitatea. Despre lei mai știm că sunt singurele feline cu adevărat sociale, ce formează grupuri compuse dintr-un singur mascul ori o coaliție de masculi, până la douăzeci de femele și pui. Cel mai adesea, un grup are doi masculi ce apără femelele și teritoriul de animale străine, competiția pentru șefie fiind foarte dură. Știm despre Enlil că, alături de fiul său, Ninurta, a condus grupul zeilor care li se opunea Veghetorilor. De asemenea, știm că a dus lupte crâncene pentru conducerea Pământului atât împotriva fratelui său, cât și împotriva nepotului său, Marduk. De obicei leoaicele participă la vânătoare, masculii făcându-și apariția după ce prada a fost omorâtă, ei participând doar în cazul în care este nevoie de forța lor pentru a pune la pământ animale mai mari. Miturile egiptene susțin că, în timpul revoltei oamenilor împotriva zeului suprem, a fost trimisă leoaica Sekhmet (Ninhursag) pentru a-i pedepsi. De asemenea, în timpul Bătăliei Piramidelor, tot ea este cea care a luptat cu Veghetorii închiși în Marea Piramidă de la Giza, Enlil făcându-și apariția abia la final. Aceste întâmplări confirmă caracterul moștenit de la feline al lui Enlil și al mamei sale. Despre lei mai știm că, atunci când un mascul reușește să cucerească un grup iar femelele au deja pui, ele nu acceptă să se împerecheze cu noul mascul. Prin urmare, pentru a se împerechea, acesta ucide atât vechii masculi, cât și puiii leoaicelor. Și aceste trăsături de caracter se întâlnesc în povestea lui Enlil, amintindu-ne că, atunci când a sosit pe Pământ, a luat-o pe Ninhursag de soție și a început un război împotriva fostului ei soț, Enki. Tot leii exclud din grup masculii ajunși la pubertate, aceștia trăind în sălbăticie, căutându-și propria familie. Pentru a deveni membrii unui nou grup, masculii tineri poartă bătălii sângeroase cu masculii dominanți ai grupului vizat, pentru a le lua locul. Într-un mod similar, pe vremea când Marduk era considerat fiul lui Enlil, și-a părăsit grupul, a trecut de partea Veghetorilor apoi a încercat să-și detroneze unchiul, ducând împotriva lui un teribil război.

Despre Marduk știm că era clona lui Enki, însă a primit și însușiri ale mamei sale, Ninhursag, din ADN-ul moștenit de la ea. Fiind un zeu-șarpe, la fel ca tatăl său, creierul său reptilian i-a creat atât teritorialismul dus la extrem, dorința de putere și inteligența superioară, cât și sentimentele negative și înclinația către sexualitate (Herodot scria că, în fiecare an, zeul apărea în Babilon pentru a se împerechea cu o virgină). De la mama sa a primit părți de taur, pasăre și leu. Numele său sumerian, Amar Utu, înseamnă „vițelul solar”, egiptenii, atunci când îl numeau Horus, îl reprezentau ca o zeitate cu cap de șoim iar în Mesopotamia era numit uneori „tânărul leu”. Dacă de la tauri a moștenit forța excepțională iar de la lei ferocitatea, vederea superioară și auzul ascuțit sunt însușirile primite de la păsări. În plus, se pare că Enki l-a încrucișat cu un nou animal: câinele. Dacii, care locuiau în teritoriul lui Marduk, aveau ca stindard șarpele cu cap de lup, iar egiptenii susțineau că fiul cel mare al lui Osiris era Anubis, zeul cu cap de câine sau de șacal. Încrucișarea lui Marduk cu un câine a avut un singur scop: inserarea principalei calități a caninelor, și anume fidelitatea. Când l-a creat pe Marduk, Enki nu a dorit doar un adversar pentru Enlil, superior atât fizic, cât și intelectual, ci și un urmaș care să îi fie fidel. Și știm prea bine că Marduk a urmat întotdeauna ordinele tatălui său, exact ca un câine credincios.

Așa cum am mai spus, nu doar acești zei au fost încrucișați cu animale, ci toată rasa lor. Nu știm exact despre ce animale este vorba, dar putem intui măcar unul. Anticii i-au atribuit adesea lui Anu berbecul. Enki a fost și el uneori echivalat cu acest animal, prin urmare, fiind clona tatălui său, e posibil să fi moștenit de la el ADN-ul ovin. De asemenea, în creștinism, Enlil este numit adeseori „mielul”, adică puiul berbecului. Dacă nu doar Anu, ci întreaga lor specie a fost încrucișată cu ovinele, de ce zeii ar fi făcut asta? Se știe că oile au un puternic instinct de turmă, care le face să-l urmeze orbește pe cel din fața lor. Când o oaie hotărăște să meargă undeva, celelalte o urmează, chiar dacă nu este o decizie bună. De exemplu, dacă o oaie sare de pe o stâncă, sunt mari șanse ca restul din turmă să o urmeze. Prin urmare, dacă întreaga populație a planetei zeilor a fost încrucișată cu animale, ovina pare a fi cea mai bună alegere. Știm că societatea lor nu este una democratică, ei fiind conduși de un împărat. Așadar, un împărat nu are decât de câștigat atunci când supușii săi îl urmează necondiționat, fără a crâcni. Dacă într-adevăr conducătorii planetei zeilor și-au încrucișat propria populație cu animale, astfel au realizat cea mai eficientă metodă de a o controla.

Observăm așadar că acele părți animalice care le-au fost inserate zeilor, indiferent dacă vorbim despre ADN ori despre anumite organe, sunt responsabile pentru majoritatea acțiunilor lor. Prin urmare, pentru a le afla adevăratele caractere, nu este necesară doar psihologia umană, ci și cunoștințe zoologice, care ne pot ajuta să înțelegem adevărata esență a zeilor dar și modul în care gândesc. Doar astfel vom putea să le cunoaștem adevărata față, ascunsă mii de ani în spatele unor mituri, devenite pentru majoritatea doar simple povești, și poate chiar să le anticipăm viitoarele mișcări în marele lor „joc de șah” în care a fost inclusă și planeta noastră.

18. Cronologia epocii lipsă

După ce am aflat principalele evenimente ale Pământului de până la Potop, e timpul să încercăm și stabilirea perioadelor în care au avut loc. Pentru acest lucru, vitale sunt informațiile din lista regilor sumerieni. Dacă Potopul a avut loc în jurul anului 30.000 î.e.n., perioada domniilor celor zece regi, conform scrierilor lui Berossus și tăblițelor sumeriene, este următoarea:

Aceste date reprezintă într-adevăr perioadele domniilor acestor regi, ori ale nașterii lor? Au fost într-adevăr zece conducători? Primul și al cincilea, Alulim și Dumuzi, știm că îl reprezintă pe conducătorul Veghetorilor, Enki. Iar al șaptelea și al zecelea, Enmenduranna și Ziusudra, sunt unul și același personaj, numit Enoh de mitologia ebraică. Prin urmare nu este vorba despre zece regi, ci de mai puțini. Însă de ce ar fi creat anticii o listă cu zece regi și cu perioade exacte ale domniilor lor, dacă nu este vorba despre zece conducători? Deoarece, în aceste perioade de „domnie”, strămoșii noștri au ascuns cele mai importante evenimente ale Pământului. Astfel, începutul domniei lui Alulim reprezintă anul sosirii lui Enki pe planeta noastră. Începutul domniei lui Alalgar reprezintă nașterea lui Enlil. Alalgar este echivalentul celui de-al doilea patriarh biblic, Seth, care la rândul său este unul dintre numele egiptene ale lui Enlil. Domnia lui Enmenluanna este echivalentă cu sosirea lui Enlil pe Pământ și începutul primului război al zeilor. Mutarea domniei din Eridu în Bad-tibira cu această ocazie simbolizează schimbarea de regim, Enlil primind conducerea Terrei în defavoarea lui Enki. Urcarea lui Enmengalanna pe tron semnifică sfârșitul războiului și închiderea lui Enki în lumea subterană. Înscăunarea lui Dumuzi nu reprezintă decât revolta Igigilor împotriva lui Enlil și Anu, perioadă în care, pentru moment, Dumuzi / Enki a preluat conducerea Terrei. Anul încoronării lui Ensipadzidanna, cel de-al șaselea rege antediluvian, este cel al apariției omului. Tot atunci Enlil s-a întors pe planeta sa, moment în care Enki a primit conducerea întregii planete, el fiind cel de-al șaselea patriarh biblic, numit Iared sau „cel din Eridu”. Mutarea domniei din Bad-tibira în Larsa semnifică schimbarea conducerii Pământului, Enki recuperându-și tronul de la fratele său mai mic. Începutul domniei lui Enmenduranna / Enoh și mutarea domniei în Sippar, oraș închinat lui Utu / Marduk, reprezintă nașterea lui Marduk, în acea perioadă fiind considerat fiul lui Enlil și zeu-Soare. Cum el devenea moștenitorul tronului Pământului după Enlil, anticii au simbolizat acest lucru prin mutarea domniei într-un nou oraș. Domnia lui Ubara-Tutu semnifică întoarcerea lui Enlil pe Pământ și crucificarea lui Enki. Din nou se mută tronul, de această dată din Sippar în Șuruppak, ceea ce simbolizează o nouă schimbare de regim. Urcarea lui Sukurlam pe tron reprezintă momentul în care Marduk s-a declarat fiul lui Enki și a cerut conducerea planetei noastre, ceea ce a dus la al doilea război al zeilor. Iar înscăunarea lui Ziusudra / Noe, cel care trebuia să aducă mângâiere oamenilor în vremea în care Pământul a fost blestemat, este în realitate începutul erei glaciare.

După datarea acestor evenimente, putem face același lucru și cu altele din acea perioadă, după indiciile ascunse în mituri.

Într-o inscripție de pe pereții templului din Edfu se spune că războiul a început în anul 363. Știm că egiptenii calculau timpul în funcție de domnia conducătorilor lor și cum templul din Edfu îi era închinat lui Horus / Marduk, putem bănui că era vorba despre cel de-al 363-lea an al zeului. Nu poate fi vorba însă despre anul de domnie, deoarece Marduk nu primise tronul, acesta fiind de fapt și motivul începerii celui de-al doilea război. Prin urmare, este vorba despre anii de viață. Și nu ani pământeni, ci divini. În legenda lui Osiris, tatăl lui Horus, s-a stabilit că un an divin era format din 360 de zile, însă nu ni se oferă diferența dintre anul divin și cel pământean. Însă răspunsul se găsește în scripturile sacre indiene Purana, care susțin același an divin de 360 de zile. Ba, mai mult, Purana afirmă că „un an al muritorilor este egal cu o zi a zeilor”, oferindu-ne un indiciu important. Așadar, un an divin este egal cu 360 de ani pământeni, cei 362 de ani ai lui Horus, trecuți până în momentul începerii războiului (atacul a început în cel de-al 363-lea an) însemnând 130.320 de ani pământeni. Cum Marduk s-a născut în 253.200 î.e.n., al doilea război al zeilor a început în al 363-lea an al său de viață, adică undeva între 122.880 î.e.n. și 122.520 î.e.n.

Folosind același an divin, putem afla și anul nașterii gemenilor Enki și Ninhursag. Egiptenii susțineau că Osiris a fost ucis la douăzeci și opt de ani, acea „moarte” reprezentând exilul său în „lumea de jos”, Pământul, ce a avut loc în anul 462.000 î.e.n. Douăzeci și opt de ani divini sunt egali cu 10.080 ani pământeni, prin urmare Enki și Ninhursag s-au născut în 472.080 î.e.n.

În Mitul lui Atrahasis, Igigi / Veghetorii s-au răzvrătit după patruzeci de perioade de muncă. O perioadă sau un șar în Mesopotamia echivala cu 3.600 de ani pământeni. Prin urmare, cele patruzeci de perioade de muncă reprezintă 144.000 de ani pământeni. Cum revolta Veghetorilor a avut loc în anul 325.200 î.e.n., rezultă că aceștia au început să lucreze în anul 469.200 î.e.n. Nu poate fi vorba despre munca la care i-a supus Enlil după finalul primului război al zeilor, deoarece, în 469.200 î.e.n., Veghetorii nici măcar nu erau sosiți pe planeta noastră. Prin urmare, acela este anul în care și-au început pe planeta lor munca propriu-zisă de observatori / veghetori, în acea grădina a Edenului artificială, acolo unde îl ajutau pe Enki să studieze fauna Pământului. Și astfel observăm că, atunci când și-a început munca, Enki avea 2.880 de ani tereștri care, dacă se aplică metoda de calcul a egiptenilor, sunt echivalenții a opt ani divini. Într-adevăr a fost un copil precoce, un adevărat zeu al inteligenței și al înțelepciunii, așa cum a fost considerat de către antici.

După aceeași metodă de calcul a egiptenilor, unde un an divin este egal cu 360 de ani pământeni, se poate confirma cronologia mesopotamienilor. După tăblițele sumeriene și scrierile lui Berossus, am descoperit că Enlil s-a născut în anul 426.000 î.e.n. și s-a întors pe Pământ pentru a-și pedepsi fratele după 10.800 de ani, în 415.200 î.e.n. 10.800 de ani pământeni înseamnă treizeci de ani divini. Iar creștinismul confirmă acest lucru, susținând că Enlil, sub forma lui Iisus, și-a început misiunea sfântă la treizeci de ani.

Conform calculelor de mai sus, Enlil a domnit 154.800 de ani pe Pământ, din totalul de 432.000. În Cartea a doua a Cronicilor, „Solomon a numărat pe toţi străinii care se aflau atunci în pământul lui Israel, afară de numărătoarea pe care o făcuse David, tatăl său, şi s-au găsit o sută cincizeci şi trei de mii şase sute inşi” (2:17). Numărul acestor străini este foarte apropiat de numărul anilor de domnie ai lui Enlil. Prin urmare, ținând cont că este vorba despre Solomon / Enoh, adeptul lui Marduk, „străinii care se aflau atunci în pământul lui Israel” reprezintă anii în care „străinul” Enlil a domnit pe planeta Veghetorilor, Terra. Însă rămâne o diferență de 1.200 de ani dintre numărul din Biblie și cel rezultat din calcule. Prin urmare, calculul e greșit din cauza unei simple omisiuni: Enlil nu s-a înscăunat ca rege al Pământului imediat cum a sosit pe Terra. Conform legii, cu adevărat moștenitor al tronului ceresc și locțiitor al tatălui său în imperiu, inclusiv pe Pământ, putea fi doar după obținerea unui fiu de la Ninhursag, fiica cea mare a lui Anu. Cei 1.200 de ani pământeni reprezintă trei ani divini și patru luni, ceea ce ar fi o perioadă suficientă pentru a o convinge să îi devină soție și a o lăsa însărcinată plus perioada de sarcină. Să nu uităm că acestea se întâmplau la începutul primului război al zeilor, într-o perioadă tulbure. Așadar, putem concluziona că Ninurta, primul fiu al lui Enlil și moștenitorul său, s-a născut în anul 414.000 î.e.n.

Pentru hitiți, după exilul pe Pământ al lui Alalu, Anu a domnit nouă perioade. După acest timp, a fost atacat de fiul său, Kumarbi, un alt nume al zeului exilat. O perioadă sau un șar în Mesopotamia era egală cu 3.600 de ani. Prin urmare, nouă perioade reprezintă 32.400 de ani pământeni. Cum Enki a fost exilat în 462.000 î.e.n., înseamnă că și-a atacat tatăl în 429.600 î.e.n. Tot hitiții susțineau că Anu a servit ca paharnic timp de nouă perioade până la exilul lui Alalu. Este posibil ca 494.400 î.e.n. să nu reprezinte anul în care zeul Anu a devenit paharnic, ci chiar anul nașterii sale.

Conform listelor regilor sumerieni, Enoh a domnit timp de 64.800 de ani, între 253.200 și 188.400 î.e.n. Dacă Biblia afirmă că „de toate, zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani”, înseamnă că unui an biblic îi corespund 177,53 ani ai sumerienilor. Biblia spune că Enoh avea 165 de ani când i s-a născut primul fiu, Matusalem, nașterea copilului având loc la scurt timp după ce a adus oamenilor prima religie. Cum cei 165 de ani biblici înseamnă 29.293,15 ani, rezultă că religia le-a fost dată pământenilor în anul 223.906 î.e.n., arheologii chiar susținând că în jurul anului 223.000 î.e.n. au apărut primele ritualuri ceremoniale funerare.

Folosind metoda de calcul a egiptenilor putem afla și anul nașterii lui Enoh. Biblia susține că Noe era în vârstă de șase sute de ani când a început Potopul. Știm deja că Enoh și Noe sunt același personaj iar Diluviul a avut loc în anul 30.000 î.e.n. Șase sute de ani divini înseamnă două sute șaisprezece mii de ani pământeni. Prin urmare, Enoh s-a născut în 246.000 î.e.n. Și cu această ocazie puterm rezolva odată pentru totdeauna și problema paternității sale, ținând cont că unele texte îl consideră fiul lui Enki, iar altele al lui Marduk. Enoh s-a născut cu șapte mii două sute de ani după Marduk, atunci când zeul era în vârstă de douăzeci de ani divini. În tăbliţa CBS-14061, publicată de Edward Chiera în Texte religioase sumeriene, tânărul zeu Martu (Marduk) se plângea mamei sale că a rămas singurul necăsătorit, toți ceilalți zei având soții: „În orașul meu am prieteni care și-au luat neveste. Am tovarăși care și-au luat soții. În orașul meu, spre deosebire de prietenii mei, eu nu mi-am ales o soție. Nu am soție, nu am copii”. Mama sa i-a permis să se însoare cu aleasa inimii sale, fiica unui preot. Din text se observă că Marduk nu voia doar să aibă o pereche, ci și copii. Când s-a născut Enoh, zeul era tânăr, având douăzeci de ani, ceea ce se potrivește cu descrierea din tăblița sumeriană. Prin urmare, tatăl lui Nabu / Enoh este Marduk. În mitologia babiloniană și asiriană, mama sa este Sarpanit, numită și Zarpanit, Zarpandit, Zerpanitum, Zerbanitu sau Zirbanit. Tăbliţa CBS-14061 susține că era fiica unui preot, însă religia încă nu era apărută pe Pământ în acel moment. Prin urmare, este vorba despre o figură de stil. Preoții sunt considerați mediatorii dintre pământeni și divinități iar în acea vreme Enki era cel care realiza acestă legătură. În plus, Enki este inventatorul religiei primordiale, ceea ce îl poate transforma, în mod simbolic, în primul preot al planetei. Până și numele ei indică proveniența din marele zeu Șarpe, Sarpanit fiind rădăcina din care s-a format cuvântul „serpent” („șarpe”) din limbile franceză și engleză, dar și termenul indo-european „serp” („a se târî”). Fiind o zeitate-șarpe, Sarpanit făcea parte din familia lui Enki. Iar aceasta nu poate fi decât prima fiică a lui Enki, sora lui Marduk, numită Ninsar de sumerieni și Iștar de către akkadieni, babilonieni și asirieni. Prin urmare, Enoh nu era un semizeu transformat ulterior în zeu, așa cum îl considerau unele popoare antice, ci chiar un zeu în toată regula, descendent al lui Enki, după cum susțineau amoriții, asirienii și babilonienii, care îl numeau Nabu.

Astrologia poate oferi o confirmare a datelor acumulate până acum. O eră astrologică este perioada în care Pământul traversează o casă zodiacală. Sunt douăsprezece ere astrologice de câte 2.160 de ani. Un an astrologic, adică perioada în care Terra traveresează toate casele zodiacale, după care revine la aceeași poziție, are 25.920 de ani. Dacă acum ne aflăm în era Peștilor, pregătindu-ne pentru cea a Vărsătorului, nimeni nu știe exact când se termină o eră și când începe alta. Însă, dacă noi nu știm, nu înseamnă că anticii, pentru care astrologia era o componentă vitală a vieții, nu știau nici ei.

Personajul central al creștinismului, Iisus Hristos, nu a trăit acum două milenii, așa cum susține Noul Testament. Nu există nicio dovadă a existenței lui iar povestea sa este copiată după cea a lui Enlil. Peștii reprezintă un simbol des întâlnit în creștinism, ceea ce i-a condus pe mulți la concluzia că perioada în care se presupune că a trăit Iisus face parte din era Peștilor. În acest caz, de ce inventatorii creștinismului au stabilit nașterea lui Iisus în perioada pe care o știm, de acum două milenii? De ce nu două și jumătate? Sau trei? Ori patru? Răspunsul este simplu: nașterea lui Iisus a fost stabilită în funcție de astronomie, reprezentând începutul erei Peștilor. Chiar și astăzi împărțim timpul în două ere diferite, în funcție de presupusa naștere: înainte de Hristos sau înaintea erei noastre și după Hristos sau era noastră. Astfel, putem stabili că era Peștilor se va sfârși în anul 2.160, fiind precedată de cea a Vărsătorului. În baza acestor informații, putem calcula exact erele astronomice ale Pământului, pentru a stabili în care dintre ele au avut loc evenimentele importante ale istoriei. Ca exemplu, perioadele exacte ale erele astrologice din ultima sută de mii de ani sunt următoarele:

Dacă această metodă de stabilire a erelor astrologice poate fi discutabilă, lucrurile se lămuresc atunci când corelăm erele cu principalele evenimente de dinainte de Potop. Iar rezultatele pot fi considerate surprinzătoare:

– După calculele noastre, Enki și Ninhursag s-au născut în anul 472.080 î.e.n., ce corespunde erei Gemenilor. Să nu uităm că aceste două zeități au fost adeseori numite „gemenii divini”.

– Enki și-a început munca în laboratorul artificial de pe planeta sa, sau grădina Edenului, alături de sora sa și asistenții săi Veghetori în anul 469.200 î.e.n. Pământul se afla atunci în zodia Berbecului, acesta fiind unul dintre simbolurile lui Enki.

– Enki și Veghetorii săi au fost exilați pe Pământ în anul 462.000 î.e.n., în timpul erei Capricornului. Capra cu un corn era unul dintre simbolurile sale.

– Enki și-a atacat tatăl în 429.600 î.e.n., în timpul erei Balanței. Într-adevăr, cu această ocazie a avut loc o echilibrare a puterii, simbolizată de balanță.

– Enlil s-a născut în anul 426.000 î.e.n., în era Leului. Leul era unul dintre simbolurile lui Enlil, alături de taur și vultur.

– În 415.200 î.e.n., Enlil a venit pe Terra, pornind un război în urma căruia și-a detronat fratele și s-a înscăunat ca rege al Pământului. Enki a fost închis în Abzu, care pentru sumerieni reprezenta sursa apelor freatice. În acea perioadă s-a făcut trecerea de la era Berbecului la cea a Peștilor. Cum berbecul și peștele îl simbolizau pe Enki, transformarea sa din animal de uscat într-unul de apă reprezintă mutarea sa de la suprafața Pământului în lumea acvatică subterană.

– În anul 368.400 î.e.n., când Pământul se afla în era Gemenilor, s-a sfârșit primul război al zeilor, pierdut de gemenii divini Enki și Ninhursag, conducătorii Veghetorilor.

– În 325.200 î.e.n., în era Balanței, a avut loc revolta Veghetorilor, amenințând domnia lui Enlil. Se poate spune că suveranitatea Pământului a fost cântărită cu această ocazie sau pusă în balanță.

– În 289.200 î.e.n., în era Taurului, a apărut Homo Sapiens iar Enlil, cel supranumit „taurul ceresc”, a părăsit Pământul.

– În 253.200 î.e.n., an în care Terra se afla în era Capricornului, lui Enki i s-a născut moștenitorul mult dorit, Marduk. Capra cu un corn sau capricornul era unul dintre simbolurile lui Enki.

– În 223.000 î.e.n., în epoca Balanței, Enoh le-a adus oamenilor religia, la ordinul lui Enki. Se poate spune că, din nou, suveranitatea lui Anu și Enlil pe Pământ a fost pusă în balanță cu această ocazie.

– În 188.400 î.e.n., în era Racului, Enlil s-a întors pe Terra și l-a crucificat pe Enki. Cleștii racului pot fi considerați simboluri ale suferinței pe care o pot provoca, asemenea celei suportate de zeul înțelepciunii în urma torturii la care a fost supus.

– În 123.600 î.e.n., pe când Pământul se afla în era Capricornului, Marduk a cerut tronul în fața Consiliului Zeilor, conform planului tatălui său, ceea ce a dus la eliberarea lui Enki. Marduk s-a născut în era Capricornului, care era în același timp unul dintre simbolurile tatălui său.

– În anul 122.880 î.e.n. a început cel de-al doilea mare război al zeilor. Atunci Pământul se afla în era Săgetătorului, acest om înarmat putând fi considerat un simbol al războiului. De altfel, în Mesopotamia, zodia Săgetătorului îi era dedicată zeului războiului, Ninurta.

– În 94.800 î.e.n., în era Scorpionului, a început era glaciară, o perioadă de foamete și epidemii trimise de Enlil. Scorpionul, prin veninul său, poate fi considerat un simbol al suferinței și al morții.

– 30.000 î.e.n. este anul în care a avut loc Potopul, ce a pus capăt celui de-al doilea mare război al zeilor. Învingător a fost Enlil, „taurul ceresc”, iar Pământul se afla în acea vreme în era Taurului.

Observând că astrologia confirmă calculele, putem afla încă un lucru, și anume perioada în care au fost construite piramidele de la Giza. Cronicarii arabi susțineau că au fost ridicate în era Leului, înainte de Potop. Cea mai apropiată de Diluviu perioadă din era Leului este cea cuprinsă între anii 38.880 î.e.n. și 36.721 î.e.n. O altă perioadă din era Leului este cea dintre 64.800 î.e.n. și 62.641 î.e.n. Aceiași cronicari notau că, lângă piramide, se găsea o tăbliță în care constructorul lor, regele Saurid, se lăuda că le-a ridicat în șase ani. Dacă este vorba despre șase ani divini, după metoda egiptenilor, aceștia sunt echivalenții a 2.160 de ani pământeni, adică exact perioada cuprinsă într-o eră astrologică. Cum este vorba despre era Leului, n-ar fi de mirare să fi început construirea lor în primul an al acestei ere, adică 38.880 î.e.n. sau 64.800 î.e.n., și să se fi terminat la finalul erei, adică 36.721 î.e.n. ori 62.641 î.e.n. Care dintre ele este perioada exactă? Răspunsul ni-l oferă Epopeea lui Atra-Hasis, unde după ce Enlil a lovit Pământul cu epidemii (la începutul erei glaciare, adică în anul 94.800 î.e.n.), pe care Enki a reușit să le vindece, a urmat o perioadă de foamete care a durat șapte perioade (adică 25.200 de ani). După aceste șapte perioade, la sfatul lui Enki, omenirea s-a răzvrătit împotriva zeilor cerești. Enlil a înăbușit revolta și a hotărât pedepsirea pământenilor printr-un Potop. Doar imediat după această hotărâre Enoh putea începe construirea piramidelor, la ordinul lui Marduk. Dacă acest lucru s-a întâmplat în anul 38.880 î.e.n., înseamnă că foametea a început în anul 64.080 î.e.n., ceea ce ar duce la o perioadă a epidemiilor de 30.720 de ani, mult prea lungă pentru a supraviețui vreun pământean. Însă, dacă Enoh ar fi început construirea piramidelor în anul 64.800 î.e.n., cele șapte perioade de foamete ar fi început în anul 90.000 î.e.n., reducând la doar 4.800 de ani perioada molimelor, una acceptabilă din punct de vedere logic. Așadar, 62.641 î.e.n. este anul în care au fost construite piramidele de la Giza, „porțile stelare” ale Veghetorilor.

Având toate aceste date, putem stabili cronologia „epocii lipsă” din istoria Pământului, perioada dintre sosirea Veghetorilor și Potop:

– 494.400 î.e.n. – Se naște Anu.

– 472.080 î.e.n. – Se nasc Enki și Ninhursag.

– 469.200 î.e.n. – Enki, Ninhursag și restul Veghetorilor încep să lucreze în „grădina Edenului” de pe planeta lor, studiind fauna Pământului.

– 462.000 î.e.n. – Veghetorii sunt exilați pe Terra.

– 429.600 î.e.n. – Enki și Ninhursag distrug dinozaurii, înlocuindu-i cu alte specii de animale. Anu sosește pe Pământ și este atacat de către Enki.

– 426.000 î.e.n. – Se naște Enlil după ce Ninhursag a fost fecundată artificial de către un emisar al tatălui său.

– 415.200 î.e.n. – Enlil sosește pe Terra pentru a-și răzbuna tatăl, dând startul primului război al zeilor.

– 414.000 î.e.n. – Se naște Ninurta, primul fiu al lui Enlil și Ninhursag.

– 368.400 î.e.n. – Se sfârșește primul război al zeilor. Enki este închis în lumea subterană iar Veghetorii săi sunt condamnați de către Enlil la muncă silnică.

– 325.200 î.e.n. – Începe revolta Veghetorilor. La propunerea lui Enki, Anu și Enlil acceptă crearea unei noi specii, pentru a munci în locul Veghetorilor.

– 289.200 î.e.n. – Ia naștere Homo Sapiens. Nemulțumit de împărțirea Pământului, Enlil pleacă de pe Terra, întorcându-se acasă.

– 253.200 î.e.n. – Enki reușește să-și fecundeze fosta soție, care îl naște pe Marduk. În același timp, Enki reușește să-l creeze pe semizeul Enoh.

– 246.000 î.e.n. – Iștar i-l naște lui Marduk pe Nabu / Enoh.

– 223.000 î.e.n. – Enki înființează cultul zeilor, inventând astfel religia, pe care Enoh le-o impune pământenilor.

– 188.400 î.e.n. – Enlil se întoarce pe Terra, preluând conducerea planetei noastre. Îl crucifică pe Enki pe vârful Omu din masivul Bucegi.

– 123.600 î.e.n. – Marduk se declară fiul lui Enki și cere tronul Pământului în fața Consiliului zeilor.

– 122.880 î.e.n. – Marduk își eliberează tatăl și își atacă unchiul, dând startul celui de-al doilea război al zeilor.

– 94.800 î.e.n. – Enlil crează o eră glaciară prin aducerea Lunii și interpunerea ei între Pământ și Soare. În același timp, atacă pământenii cu o serie de viruși.

– 90.000 î.e.n. – Enki elimină din ADN-ul uman genele vulnerabile la bacteriile lui Enlil. Pământul este lovit de o îndelungată perioadă de foamete.

– 64.800 î.e.n. – Oamenii se revoltă împotriva lui Anu și Enlil, la ordinul lui Enki. Ninhursag este trimisă să înăbușe rebeliunea, apoi Consiliul zeilor decide distrugerea armatei lui Marduk printr-un Potop. Înștiințat de tatăl său de hotărârea Consiliului, Marduk îl însărcinează pe Enoh cu construirea unor „porți stelare” la Giza.

– 62.641 î.e.n. – Enoh termină de construit piramidele de la Giza.

– 30.000 î.e.n. – Are loc bătălia finală dintre armatele lui Enlil și Marduk în Valea Luanei de pe teritoriul României de astăzi. Enlil înlătură Luna din calea Soarelui, topirea zăpezii și a gheții ducând la Potopul ce îneacă Pământul. Enki, Marduk și Iștar, însoțiți de restul Veghetorilor supraviețuitori, se refugiază pe Venus și Marte prin „porțile stelare” din Egipt. Enoh / Noe, împreună cu câțiva oameni, reușește să fugă prin cea de-a treia „poartă stelară” de la Giza, salvând astfel de la anihilare totală fauna Pământului și chiar omenirea.

17. Arca lui Noe

Despre finalul Potopului de după Ragnarok, poemul scandinav Voluspa afirma:

„Se vede iar ieșind

Pentru a doua oară

Pământul din mare,

Gingaș înverzit;

Cascadele iar cad,

Vulturu-acolo zboară

Și năpustind spre ape

Ia peștele de solzi”.

Deși se observă folosirea timpului trecut, mulți s-au încăpățânat de-a lungul timpului să considere Ragnarokul scandinavilor un episod din viitor, aidoma Apocalipsei biblice. Însă, așa cum am văzut, marele război al zeilor și Potopul au avut loc într-un trecut îndepărtat și aproape uitat din istoria Pământului. Despre noua lume de după Diluviu, Elena-Maria Morogan scria în Mitologia nordică: „Zeii vor clădi atunci un nou Asgard și se vor întâlni, după obicei, în străvechiul loc de desfătare, valea Ida, iar în iarba nouă, verde, vor regăsi vechile lor mingi și discuri de aur cu care obișnuiau să joace străvechile jocuri. Atunci pământul va rodi fără să aibă nevoie de sămânță, vremea va fi necontenit blândă și bolile și moartea nu vor mai exista, căci Răul va fi stârpit în lumea aceasta proaspătă și strălucitoare. Iar Balder (Baldur) se va reîntoarce, și împreună cu el va fi Hoder (Hodur), care acum va putea privi la minunățiile lumii, căci nu va mai fi orb. Vor mai fi acolo Vidar și Vale, precum și fiii lui Tor (Thor), Mode și Magne; vor trăi în dragoste și înțelegere și vor redescoperi vechile învățături iar toate forțele Răului vor fi uitate, ori socotite doar vechi legende. Și ce se va întâmpla cu oamenii? Ei, trebuie spus că atunci când Ragnarok a început, arborele lumii Yggdrasil s-a cutremurat, a fost greu lovit, dar nu s-a prăbușit. Doi oameni vor fi destul de înțelepți ca să se cațere în crengile copacului, și să se ascundă sub coaja groasă, chiar în clipa în care Surt începuse să-și rotească sabia de foc împotriva universului. Acești oameni, un bărbat și o femeie, numiți Liftrase (Liftrasir) și Lif, vor supraviețui. Din ei se va naște puzderia de oameni ce va năpădi noul Pământ. Iar sus, pe cer, fiica Soarelui, nu mai puțin frumoasă ca Soarele, va urma drumul pe care obișnuia să meargă mama ei odinioară”. Vedem așadar o epocă de pace, în care zeii supraviețuitori și-au construit un nou tărâm iar oamenii și animalele au început să se înmulțească. Lif și Liftrasir, singurii supraviețuitori umani, erau considerați strămoșii noii generații de oameni, asemenea lui Noe și a soției lui în mitologia iudeo-creștină.

Cartea Genezei din Vechiul Testament susține că, după sfârșitul Potopului, arca lui Noe, în care erau îmbarcate rudele acestuia și toate animalele Pământului, s-a oprit pe munții Ararat. După ce apa a mai scăzut, „a deschis Noe fereastra, pe care o făcuse la corabie, Şi a dat drumul corbului, ca să vadă de a scăzut apa pe pământ. Acesta, zburând, nu s-a mai întors până ce a secat apa de pe pământ. Apoi, după el a trimis porumbelul, ca să vadă de s-a scurs apa de pe pământ. Porumbelul însă, negăsind loc de odihnă pentru picioarele sale, s-a întors la el, în corabie; căci era încă apă pe toată faţa pământului. Şi a întins Noe mâna şi l-a apucat şi l-a băgat la sine, în corabie. Şi aşteptând încă alte şapte zile, a dat iarăşi drumul porumbelului din corabie, Şi porumbelul s-a întors la el, spre seară, şi iată avea în ciocul său o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noe că s-a scurs apa de pe faţa pământului. Mai zăbovind încă alte şapte zile, iarăşi a dat drumul porumbelului şi el nu s-a mai întors. Iar în anul şase sute unu al vieţii lui Noe, în ziua întâi a lunii întâi, secând apa de pe pământ, a ridicat Noe acoperişul corăbiei şi a privit, şi iată se zbârcise faţa pământului. Iar în luna a doua, la douăzeci şi şapte ale lunii acesteia, pământul era uscat”. Atunci i-a poruncit Dumnezeu lui Noe să iasă din corabie şi să elibereze animalele. După ce a îndeplinit ordinele primite, Noe a jertfit câteva animale în cinstea Domnului. „Iar Domnul Dumnezeu a mirosit mireasmă bună” şi s-a hotărât să nu mai distrugă vreodată Pământul. „Am socotit să nu mai blestem pământul pentru faptele omului, pentru că cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinereţile lui şi nu voi mai pierde toate vietăţile, cum am făcut. De acum, cât va trăi pământul, semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea nu vor mai înceta!”, și-a spus Domnul.

În Epopeea lui Ghilgameș, povestea Potopului este asemănătoare cu cea biblică. Corabia supraviețuitorilor (construită la sfatul lui Enki) a acostat pe vârful muntelui Nisir, iar Utnapiştim a dat drumul unei porumbiţe şi unei rândunici care, neavând unde să se aşeze, s-au întors. În final a eliberat şi un corb „care a văzut că apele se trăseseră, a mâncat, a zburat în târcoale, a croncănit şi nu s-a mai întors”. Utnapiştim a coborât de pe corabie şi a adus jertfe zeilor, la fel ca biblicul Noe. „Când zeii au simţit dulcea mireasmă, s-au adunat ca muştele la jertfelnic”. Enlil şi-a dat seama că a făcut o greşeală încercând să distrugă omenirea şi a promis că nu va mai încerca acest lucru, iar Utnapiştim şi soţia sa au primit nemurirea ca răsplată. Iar în Epopeea lui Atra-Hasis, eroul din Şuruppak, numit aici Atra-Hasis („Cel foarte înţelept”), se salvează împreună cu familia sa tot într-o corabie construită la ordinul aceluiași zeu, Ea / Enki. După retragerea apelor el aduce ofrande zeilor care, morţi de foame, simțind mirosul de carne, se năpustesc asupra fripturii ca vulturii.

În mitologia greacă, Deucalion, fiul lui Prometheus, și soția sa, Pyrrha, s-au salvat de Potopul lui Zeus ascunzându-se într-o ladă în care au depozitat „toate cele de trebuinţă”. Pe lângă ei, au mai supravieţuit doar câţiva oameni care fugiseră pe cei mai înalţi munţi. Deucalion şi Pyrrha au plutit pe apă nouă zile şi nouă nopţi, acostând în cele din urmă pe muntele Parnas, unde au adus jertfe zeilor. Încântat de ofrande, Zeus l-a trimis pe Hermes la Deucalion să-l anunțe că poate cere orice doreşte. Cum Deucalion şi-a dorit noi oameni, Zeus l-a învăţat să-i creeze din pietre aruncate peste umăr. Pietrele aruncate astfel de Deucalion au devenit bărbaţi, iar cele aruncate de Pyrrha, femei.

Tot pe un munte, mai exact pe „Muntele de Miazănoapte”, s-a oprit și corabia lui Manu, supraviețuitorul Diluviului în literatura hindusă. După ce s-au retras apele, Manu a coborât de pe corabie. După un an a ieşit din ape o femeie care s-a declarat a fi „fiica lui Manu”. Cei doi s-au căsătorit şi au avut mulţi copii, devenind astfel strămoşii actualului neam omenesc.

Cartea sacră a mayaşilor, Popol Vuh, susţine că a supravieţuit Potopului doar un cuplu, „Tatăl cel Mare şi Mama cea Mare”, care a populat Pământul, cei doi devenind astfel strămoşii tuturor generaţiilor ulterioare. Într-o altă variantă mayașă, culeasă de Eric S. Thompson în Maya History and Religion, „două făpturi omeneşti au scăpat cu viaţă fiindcă unul dintre zei le poruncise să scobească o bortă în trunchiul unui copac foarte mare şi să se refugieze acolo, la căderea cerurilor. Cei doi au intrat şi au fost mântuiţi. Odraslele lor au repopulat lumea”. Cum această legendă seamănă cu cea a scandinavilor, unde supraviețuitorii s-au ascuns în trunchiul copacului Yggdrasil, care susținea Universul, e posibil ca mayașii s-o fi preluat de la vikingi, care le-au vizitat la un moment dat pământurile.

Mituri despre Potop sunt multe, majoritatea susținând supraviețuirea unei singure perechi, care a repopulat Pământul. Dacă acești supraviețuitori sunt aceiași în toate culturile lumii, de ce au fost aleși ei de către zei pentru a fi strămoșii omenirii? Au fost selectați întâmplător sau a existat un motiv concret?

Biblia, precum şi alte cărţi iudeo-creştine, îl numesc Noe pe cel care a supravieţuit inundaţiei globale. Capitolul șase al Genezei ne spune că Noe era „om drept şi neprihănit între oamenii timpului său”. Deşi teologii afirmă că acest pasaj se referă la puritatea sufletească, este posibil să fie vorba despre o altfel de puritate, mai exact cea genetică. Într-un fragment din Cartea lui Noe, păstrat în Cartea lui Enoh, descoperit la Qumran, Lameh s-a speriat când şi-a văzut fiul nou-născut, deoarece Noe era diferit de toţi ceilalţi oameni: „era alb ca zăpada şi roşu precum floarea de trandafir, iar părul de pe capul său şi buclele sale lungi erau albe ca lâna, şi ochii săi erau frumoşi. Când acesta şi-a deschis ochii, a dat lumină în toată casa precum soarele, şi toată casa strălucea cu putere. Şi se ridică în braţele moaşei, deschise gura şi vorbi cu Domnul dreptăţii”. Lameh a fugit la tatăl său, Matusalem, şi i-a spus: „Am zămislit un fiu neobişnuit, ce nu are asemănare cu omul, ci cu fiii Dumnezeului din cer; firea lui e diferită şi nu seamănă cu a noastră, ochii săi sunt precum razele soarelui, cu un chip strălucitor. Şi îmi pare că nu se trage de la mine ci de la îngeri”. La rândul său, Matusalem a fugit să-şi întrebe tatăl, pe Enoh, despre această minune. Enoh şi-a sfătuit fiul să-l liniştească pe Lameh, deoarece Noe era într-adevăr copilul său. Așa numitul Pergament Lameh, descoperit tot la Qumran, povestește că Lameh fusese departe de casă mai mult de nouă luni, iar când s-a întors, soția sa tocmai îl născuse pe Noe, care arăta foarte diferit de părinții săi. În mod firesc, au urmat reproșuri, soția sa dezvinovâțindu-se de fiecare dată: „Doamne al meu (…) îți jur (…) că sămânța aceasta a fost a ta, această concepție de la tine și sădirea fructului de către tine, nicidecum de la vreun străin, de la vreun Veghetor ori de la vreun fiu al Cerului”. Era într-adevăr Noe fiul lui Lameh, așa cum susținea atât Enoh, cât și soția lui Lameh?

Dintr-un popor de oameni cu pielea ceva mai închisă la culoare, Noe s-a născut cu pielea albă. Părul său lung şi alb, lucru total neobişnuit la un nou-născut, denotă un aspect fizic identic cu al al zeilor din vechime, dar și al extratereştrilor întâlniţi de foarte mulţi dintre cei răpiţi de OZN-uri. Lameh chiar susţinea acest lucru: fiul său nu semăna cu oamenii, ci „cu fiii Dumnezeului din cer”. Băiatul s-a ridicat în braţele moaşei şi a început să comunice cu „Domnul dreptăţii” imediat ce s-a născut, iar ochii săi străluceau „precum razele soarelui”, dând „lumină în toată casa precum soarele”. Aceste atribute nu îl fac un simplu om, ci un semizeu, unul dintre copiii zeilor cu oamenii. Acest lucru îl credea şi Lameh: „îmi pare că nu se trage de la mine ci de la îngeri”. În plus, copilul s-a născut după ce Lameh lipsise de acasă mai mult de nouă luni. Cum un astfel de om nu se naşte în mod natural şi din întâmplare, singura variantă logică este că Noe era un copil conceput în laboratorul lui Enki, un hibrid umano-divin, mai pur din punct de vedere genetic decât restul oamenilor (având un număr mai mare de gene extraterestre), „neprihănit între oamenii timpului său”. Acesta este motivul pentru care Enki l-a salvat tocmai pe el, şi nu pe oricare altul: dorea ca oamenii să continuie să existe, provenind dintr-un strămoş pur din punct de vedere genetic. Deşi evreii şi creştinii încearcă să ascundă acest lucru, susţinând ideea purităţii sufleteşti a lui Noe, grecii antici erau mult mai sinceri cu privire la acest subiect. Pentru ei, Deucalion, supravieţuitorul Potopului, era un semizeu, fiul titanului Prometheus şi al unei pământence. Cum Prometheus era unul dintre numele atribuite de greci sumerianului Enki, ajungem la acelaşi genetician al zeilor şi la scopul salvării creaţiei sale. Eroul mesopotamian al Diluviului, numit Atra-Hasis, Ziusudra sau Utnapiştim, era regele cetăţii Şuruppak şi Marele Preot al lui Enki. Miturile mesopotamiene ne spun că, înainte de Potop, pe Pământ au domnit zeii şi semizeii. Prin urmare, cel numit Atrahasis, Ziusudra sau Utnapiştim nu putea fi decât un semizeu. În Epopeea lui Ghilgameş, acesta a primit nemurirea, un dar despre care nu ştim să fi fost oferit vreodată oamenilor, ci doar semizeilor (precum Herakles şi Ahile la greci ori Adapa (Enoh) la sumerieni). Iar un semizeu fidel lui Enki, ce mai ocupa şi funcţia de Mare Preot, nu putea fi decât unul dintre fiii săi, una dintre creaţiile lui genetice.

Dacă Noe și soția sa au fost strămoșii omenirii, acest lucru se pare că este confirmat și de știință. Una dintre marile enigme ale ştiinţei este apariţia omului modern. Dacă se bănuieşte când a apărut Homo Sapiens, cercetătorii nu au nici cea mai mică idee când a apărut subspecia Homo Sapiens Sapiens. Au fost lansate câteva ipoteze, însă niciuna bazându-se pe dovezi sau, măcar, argumente logice. Deşi, cele mai vechi rămăşiţe ale omului de Cro-Magnon (omul modern timpuriu) au în jur de 35.000 de ani vechime. Atât data apariţiei sale cât şi indiciile din mituri ne duc la concluzia că „naşterea” omului modern are legătură cu Potopul. Indiferent dacă îl numim Noe, Deucalion, Utnapiştim, Ziusudra sau Atra-Hasis, pare din ce în ce mai sigur că acest supravieţuitor al Diluviului a fost un semizeu, o creaţie a lui Enki. Genele lui, amestecate cu cele ale soţiei sale, transmise urmaşilor lor, au dat naştere omului de Cro-Magnon. Care, după câteva „retuşuri” ale aceluiaşi genetician divin, de-a lungul timpului, s-a transformat în omul modern de astăzi, Homo Sapiens Sapiens.

Și, totuși, rămân câteva nedumeriri. Cine era Noe cu adevărat? Pentru a afla acest lucru, nu putem să ignorăm asemănările dintre el și Enoh:

Enoh	Noe
În miturile mesopotamiene era considerat rege, Mare Preot al lui Enki și semizeu.	În miturile mesopotamiene era considerat rege, Mare Preot al lui Enki și semizeu.
Mitul lui Adapa susține că a fost „făurit spre a fi un model pentru oameni”.	A servit ca model la propriu, din el (sau după modelul lui) născându-se (ori fiind creată) subspecia Homo Sapiens Sapiens.
În Cartea lui Enoh este considerat „un om drept, ai cărui ochi au fost deschiși de către Dumnezeu”, iar în Mitul lui Adapa este un om înțelept, destoinic și neprihănit.	Biblia ni-l prezintă ca fiind „om drept şi neprihănit între oamenii timpului său”.
Ku al chinezilor, Solomon al evreilor Manu al indienilor și Adapa al sumerienilor erau foarte înțelepți. Hermes Trismegistos, Nabu și Thoth erau considerați zei ai înțelepciunii.	Atra-Hasis înseamnă „Cel foarte înţelept”.
Hermes a primit nemurirea după ce a supt de la sânul zeiței Hera. Lui Adapa i s-a oferit nemurirea. Enoh a devenit nemuritor după ce a fost transformat în îngerul Metatron.	Lui Utnapiştim i-a fost oferită nemurirea. Numele lui chiar înseamnă „Cel ce a găsit viaţa”.
Enoh a fost luat la cer pentru a sta la dreapta lui Yahweh. Hermes a fost mutat pe muntele zeilor, Olimp.	Utnapiștim a fost mutat în grădina zeilor după ce a primit nemurirea.
Enmenduranna era conducătorul orașului Sippar, principalul centru de cult al lui Marduk.	După Berossus, Kronos i-a ordonat lui Ziusudra să adune în oraşul Sippar toate scrierile pe care le putea găsi, până la sosirea Potopului.
În Cartea lui Enoh, Dumnezeu l-a anunțat de sosirea Potopului printr-un vis. În Hitat a aflat tot dintr-un vis sau, în altă variantă, citind în stele.	În Biblie, Dumnezeu este cel care l-a anunțat de sosirea Potopului, arhanghelul Uriel în Cartea lui Enoh, Enki în textele mesopotamiene, Poseidon la greci sau Vișnu la indieni.
În Cartea secretelor lui Enoh, după ce acesta a fost ridicat la cer, fiii săi au organizat un mare ospăț, care a ținut trei zile, la care au venit „tot poporul şi bătrâni şi toţi laolaltă”.	În Epopeea lui Atra-Hasis, eroul a organizat un mare ospăț înainte de Potop, la care și-a invitat întreg poporul.
În Papirusul Torino, zeul Horus ocupă a șaptea și a zecea poziție în lista zeilor conducători ai Egiptului. În lista regilor sumerieni precum și în cea a patriarhilor biblici, Enoh este al șaptelea iar Noe al zecelea.
În Cartea lui Enoh a fost inclus un fragment din Cartea lui Noe.
Prin anagramare, variantele Enoh (în română), Enokh (în sumeriană) sau Hanokh (în ebraică) pot deveni Noeh, Noekh sau Noakh, nume foarte asemănătoare cu Noah ori Noach (numele ebraice ale lui Noe).
A construit piramidele de la Giza pentru a salva scrierile învățaților, științele secrete și, în general, tot ce trebuia salvat de la dispariție din calea Potopului.	A construit o corabie pentru a salva de Potop oamenii și animalele. Deucalion a depozitat „toate cele de trebuinţă” în lada cu care s-a salvat. A ascuns toate scrierile pe care le putea găsi, pentru a le salva de la dispariție.

Observând toate aceste asemănări, care nu pot fi considerate simple coincidențe, putem concluziona că Enoh și Noe sunt una și aceeași persoană. Cartea secretelor lui Enoh susține că, după ce a fost ridicat la cer, el s-a mai întors pe Pământ. Acea întoarcere putem presupune că a reprezentat „mângâierea” adusă omenirii aflate în vremuri de restriște, la începutul erei glaciare (conform Vechiului Testament, Noe înseamnă „mângâiere”). Astfel, apare o nouă întrebare: era arca lui Noe într-adevăr o corabie?

În culegerea Hitat, zeul Hermes Trismegistos a ordonat ridicarea piramidelor în care a ascuns comori, scrieri ale învăţaţilor şi tot ce trebuia salvat de la dispariţie. În alt capitol, la ordinul lui Saurid, „în piramide şi în acoperişurile lor, în pereţi şi coloane, au fost înglobate toate ştiinţele secrete ale egiptenilor, constelaţiile au fost desenate pe ele (…) în plus şi ştiinţa talismanelor, aritmetica şi geometria (…), clare pentru cei care le cunoşteau scrierea”. Am văzut că cele mai mari două piramide de la Giza au fost construite ca „porți stelare” către Venus și Marte, însă nu am descoperit rolul celei de-a treia. Fără îndoială că este vorba tot despre o „poartă stelară”, însă nu știm pentru cine sau către ce destinație. Dacă primele două erau rezervate zeilor, e posibil ca a treia să fi fost pentru a salva acele cunoștințe despre care vorbeau anticii, „ştiinţele secrete ale egiptenilor”, scrierile secrete ale învățaților dar și tot ceea ce trebuia salvat de la dispariție. Cum Enoh a fost însărcinat cu salvarea acestor lucruri, putem presupune că el a folosit a treia „poartă stelară” pentru a se ridica la cer, așa cum afirmă scrierile ebraice, împreună cu tot ceea ce trebuia salvat de Potop. Însă, după cum susține povestea lui Noe, nu doar învățăturile zeilor trebuiau salvate, ci și oamenii și animalele. Dacă Enoh este Noe, înseamnă că oamenii și animalele nu au fost îngrămădite într-o corabie, ci transportate pe altă planetă prin a treia „poartă stelară” de la Giza. Prin urmare, Arca lui Noe este piramida atribuită lui Menkaure.

Ipoteza transportării animalelor pe altă planetă poate fi considerată fantastică, nu însă și dacă privim spre extratereștrii de astăzi. În cartea Secret Vows („Jurăminte secrete”), Denise și Bert Twiggs afirmau că, în timpul unei răpiri din 1976, au văzut pe o „navă-mamă” o adevărată arcă a lui Noe: lei, urși, elefanți, lupi, păsări, etc., dar și specii de origine necunoscută. Iar Carl Higdon din Wyoming susține că pe 25 octombrie 1974 a fost dus într-un oraș extraterestru. Pe nava cu care era transportat se aflau cinci elani, închiși într-un compartiment. Însoțitorul său i-a spus că are nevoie de animale „pentru reproducere”. Salvarea animalelor nu este un lucru inutil; extratereștrii de astăzi sau zeii din vechime exact cu asta se ocupau: creau specii de animale. Salvarea faunei unei planete nu ar fi însemnat decât salvarea muncii lor în care investiseră timp și efort considerabile. Prin urmare, mutarea lor pe o altă planetă, departe de pericol, este o variantă plauzibilă.

În timpul Potopului, cele trei piramide de la Giza au fost scufundate sub ape. Dacă una dintre ele este Arca lui Noe, trebuie remarcat faptul că „tebah”, cuvântul biblic pentru „arcă”, provine din rădăcina cuvântului „scufundat”. Textele akkadiene susțin că Enki a cerut ca această arcă să fie „cu acoperiș sus și jos”, închisă ermetic cu „smoală întărită”. Nu urma să aibă deschizături, „astfel ca Soarele să nu se uite înăuntru”. Același lucru i-a cerut și Dumnezeul biblic lui Noe: „smoleşte-o cu smoală pe dinăuntru şi pe din afară”. Prin urmare, Arca lui Noe nu poate fi o corabie ce a plutit pe ape, ci un obiect scufundat, închis ermetic. Scripturile avestice Vendidad ale perşilor chiar îl consideră un țarc subteran, ce ar putea fi oraşul Derinkuyu din centrul Turciei de astăzi. Sau poate că perșii au preluat elemente din mitul mesopotamian al Potopului, pe care le-au adăugat la povestea construirii orașului lor subteran.

Acum două secole, Sir Isaac Newton a descoperit că un enigmatic Cot Sacru de circa 25,2 inci a fost folosit nu numai la construcția Marii Piramide, ci și la fabricarea Arcei lui Noe și la înălțarea templului din Ierusalim. Dacă templul lui Solomon reprezintă Marea Piramidă, iar Arca lui Noe o altă piramidă de la Giza, e absolut firesc să fi fost toate construite cu ajutorul aceleiași unități de măsură. Folclorul ebraic susține că, pe lângă cei o sută cincizeci de mii de oameni, la construirea templului lui Yahweh au participat și demoni. În Epopeea lui Ghilgameș, întregul oraș a ajutat la ridicarea corăbiei lui Utnapiștim. Iar dacă Biblia afirmă că Noe și-a clădit singur Arca, din Cartea lui Enoh aflăm că îngerii sunt adevărații constructori: „şi acum îngerii meşteşugesc o lucrare din lemn, şi când ei vor încheia lucrarea lor îmi voi pune mâna peste ea şi o voi păzi, şi din ea va ieşi sămânţa vieţii, şi se va produce o schimbare ca Pământul să nu rămână nelocuit”. Numiți îngeri sau demoni, constructorii templului lui Solomon / Arcei lui Noe / piramidelor de la Giza, alături de oameni, sunt aceleași zeități, Veghetorii lui Enki. Totuși, se pare că oamenii sunt cei care au construit piramidele, Veghetorii contribuind doar cu informații (mod de obținere a materialelor de construcție, planuri, etc.). Să nu uităm că Dumnezeul biblic i-a oferit lui Noe dimensiunile și modul de construcție, la fel ca Enki lui Atra-Hasis, care i-a desenat și planul corăbiei pe pământ.

Cum au fost construite piramidele? Nici până în ziua de astăzi nu s-a ajuns la un răspuns satisfăcător, deși ipoteze sunt destule, unele dintre cele mai aberante. Examinând probe petrografice diferite din Marea Piramidă, cercetătorii au observat că pietrele provin din diferite locuri ale Egiptului, conțin prea multe bule de aer și apă, găsindu-se chiar și un fir de păr, concluzionând că blocurile de piatră ale piramidei au fost create artificial. Detaliile fabricării pietrei artificiale se află pe așa-numita Stelă a foametei, descoperită în 1889 de către egiptologul C.E. Wilbour pe insula Sehel de pe Nil, la nord de Assuan. Din 2.600 de hieroglife, 650 descriu confecționarea de pietre artificiale. Aceste cunoștințe le-au fost transmise în vis faraonului Djoser și arhitectului acestuia, Imhotep, de către zeul Khnum (Enki). Zeul le-a dictat o listă cu douăzeci și nouă de minerale și diverse substanțe chimice naturale, arătându-le și lianții existenți în natură, cu care trebuiau lipite între ele pietrele sintetice. Amestecând carbonat de sodiu și argilă (silicat de aluminiu) după indicațiile zeului, Imhotep a obținut o sunstanță pe care a combinat-o cu alți silicați și cu mâl din Nil, care conține aluminiu. Adăugându-se minerale cu arsen și nisip s-a obținut un ciment care se usca repede, cu aceleași legături moleculare ca piatra naturală. Profesorul Joseph Davidovits, care a descoperit în probele petrografice de la Marea Piramidă urme de păr și chiar un fir întreg, a reușit să reproducă diverse sortimente de ciment și beton după rețete egiptene vechi. Acest beton este mult mai rezistent la factorii mediului și mai tare decât betonul pe care îl cunoaștem astăzi, deoarece se usucă mai repede și mai complet ca rezultat al reacțiilor chimice.

În miturile mesopotamiene, Arca avea formă de cub, având lungimea egală cu lățimea și cu înălțimea. La fel ca latura „corabiei”, baza piramidelor este tot pătrată. Chivotul legământului mai este numit Arca alianței, ceea ce indică o structură similară Arcei lui Noe. Cuvântul „arcă” provine din latinescul „arca”, ce înseamnă „ladă”. Într-adevăr, multe legende diluviene nu vorbesc despre o corabie, ci despre o ladă. Ar putea Arca lui Noe să fie doar o cutie?

Putem presupune că Noe / Enoh și familia lui s-au salvat printr-o „poartă stelară”. Dar au stat ei într-adevăr să adune toate animalele din lume? Aceasta pare a fi o misiune imposibilă, dacă ținem cont că există milioane de specii în întreaga lume. Chiar dacă ar fi reușit să găsească absolut toate speciile, cum s-ar fi descurcat ei cu animalele periculoase? Au avut substanțe paralizante ori alt fel de produse imobilizante? Sau mijloace de transport al animalelor până la „poarta” din Egipt? Oricât de mult ne-am dori să găsim o soluție pentru rezolvarea misiunii lui Noe, cert e că nu putem găsi nici măcar una acceptabilă în parametrii logicii. Noe / Enoh nu putea aduna câte o pereche din fiecare specie de animale. Însă putea face un lucru mult mai simplu: să salveze ADN-ul animalelor. Sunt mici șanse să fi recoltat chiar el mostrele de ADN, pentru că s-ar fi lovit de aceeași misiune imposibilă în fața milioanelor de specii. În schimb, putea salva ADN-ul pe care Enki îl avea deja încă de când a creat noua faună ce a înlocuit dinozaurii. Nu doar atât, ci și „toate ştiinţele secrete”, cunoștințele pe care le oferise omenirii. Aflat în plin război, Enki nu putea risca să fie capturat sau ucis și astfel să se piardă toată munca sa. Ținând cont că era considerat neutru (în procesul dintre Seth și Horus a fost chemat pentru a stabili paternitatea fiecăruia), prin urmare nesupravegheat de tabăra lui Enlil, Enoh / Noe putea salva toate „ME”-urile cu date și mostrele de ADN. Prin urmare, Arca sa nu era decât lada în care a adunat toate acestea, pe care a transportat-o cu ușurință printr-o „poartă stelară”. Ori poate este vorba despre Arca alianței / Chivotul legământului sau sarcofagul de granit din Camera Regelui, ceea ce ar însemna că Noe trebuia doar să lase mostrele în Marea Piramidă, apoi să fugă cu familia sa prin „poarta” din a treia piramidă.

În multe culturi, corabia supraviețuitorilor Potopului s-a oprit pe un munte înalt. Însă, după cum se pare, nu era vorba despre un munte obișnuit. Pentru indienii canarieni din Ecuador, muntele se înălţa pe măsură ce apele creșteau. Iar indienii araucnaian din perioada pre-columbiană din Chile credeau că muntele salvator, numit Thegtheg („Tunătorul” sau „Scânteietorul”), avea trei piscuri şi capacitatea de a pluti pe apă. Trebuie remarcat faptul că, la Giza, se găsesc tot trei „munți” artificiali. De altfel mandeenii, ultimii gnostici supraviețuitori până astăzi, cred că Arca lui Noe s-a oprit în Egipt. În varianta biblică, „s-a oprit corabia pe Munţii Ararat”. Să fie vorba despre cei doi munți din Armenia, ce poartă acest nume? Și cum ar fi putut o corabie să oprească pe cel puțin doi munți în același timp?

În antichitate, nimeni nu cunoștea numele Ararat, nici măcar locuitorii respectivului ținut. Înainte de a primi denumirea Armenia, regiunea se numea Urartu. Istoricul armean medieval Movses din Khoren scria în Istoria Armeniei despre câmpia Ayrarat, ce și-a primit numele de la legendarul rege Ara cel Frumos. De aici provine Ararat, denumirea celui mai înalt vârf din zonă, deși localnicii preferă să îl numească Muntele Masis. E posibil ca Ayrarat și Ararat să provină de la Airyana Vaejo, numele dat de perși țării arienilor, acolo unde zeul suprem Ahura Mazda i-a cerut păstorului „Yima cel frumos” să construiască țarcul subteran în care să ascundă oameni, animale și plante de „un îngheţ pustiitor şi necruţător”, sau era glaciară. Nu încape îndoială că evreii au auzit această legendă de la perși, salvatorii lor din robia babiloniană, combinând-o probabil cu mitul Potopului aflat de la babilonieni. Să nu uităm că, oricât de mult și-ar dori o dovadă solidă cei ce consideră Biblia „cuvântul lui Dumnezeu”, pe muntele Ararat din Armenia nu s-a descoperit nici măcar o bărcuță sau o plută, darămite o corabie. Și nici n-o să se găsească dintr-un motiv foarte simplu: numele biblic al „munților” de pe care au coborât după Potop Noe, familia sa și animalele nu este Ararat, ci Aarat, care înseamnă „tărâm sfânt” sau „înalt”. Acești „munți” înalți, ce reprezintă un tărâm sfânt, nu pot fi decât piramidele de la Giza, „porțile stelare” ale zeilor, transformate de evrei în sfântul templu al lui Yahweh și palatele lui Solomon. Egiptenii foloseau pentru piramidă termenul „PR.NTR” sau „Per-Neter”, ce înseamnă „casa zeilor”. În plus, o parte importantă a festivalurilor religioase indiene o reprezintă ritualul Aaratt sau „baia sfântă”. În limba hindusă, cuvântul „aarat” se referă la scufundarea purificatoare a zeităților în mare, ceea ce ne duce la aceleași piramide ale zeilor, scufundate în timpul Potopului.

Cuvântul „piramidă” provine din termenii grecești „pyramis” și „pyramidos”. Dacă pentru lingviști „pyramis” rămâne un cuvânt cu un înțeles obscur și o proveniență necunoscută, „pyramidos” a fost tradus ca „foc în mijloc”. Însă misterul se dezleagă privind la mitul grecesc al Diluviului. Supraviețuitorii Potopului, care s-au ascuns într-o ladă în care au depozitat „toate cele de trebuinţă”, au fost Deucalion, fiul lui Prometheus, și Pyrrha, soția sa. Cuvântul „pyramis”, care s-a transformat în „pyramidos” (sau „piramidă” în română) nu poate proveni decât din numele soției lui Deucalion. La rândul său, numele ei provine din „pyr”, cuvântul grecesc pentru „foc”. Poeții romani Horațiu și Ovidiu au descris-o ca având păr roșu, prin urmare a fost numită după culoarea podoabei sale capilare. De la „pyr” grecii au ajuns la „purros”, cuvânt care înseamnă „culoarea focului” sau, mai simplu, „roșu”. În limba latină, cuvântul care desemnează culoarea focului a devenit „pyrrhus”. Devine astfel din ce în ce mai evidentă legătura dintre supraviețuitorii Potopului și piramide. „Pyramidos” se traduce corect nu „foc în mijloc”, ci „Pyrrha în mijloc”, implicând faptul că lada în care s-a ascuns ea și soțul ei era o piramidă.

Totuși, miturile grecești par să ascundă mai multe. Mama Pyrrhei a fost Pandora, prima femeie, cea pe care zeii au trimis-o tot cu o cutie, pentru a pedepsi oamenii. Când Epimetheus, fratele lui Prometheus, a deschis cutia Pandorei, din ea au ieșit bolile, suferința, moartea, durerea, în general tot ce considerăm a fi rău. Epimetheus a închis capacul, reușind să păstreze în cutie doar Speranța. Astfel, grecii și-au explicat prezența răului în lume, evidențiind faptul că omenirii i-a rămas totuși speranța. Pandora, ființa care a fost creată în casa zeilor, nu din pământ ca bărbații lui Prometheus, prezintă numeroase asemănări cu zeița Pământului. Un exemplu ar putea fi numele „Anesidora”, atribuit ei pe câteva vase de acum două milenii și jumătate, nume care în mod obișnuit era unul dintre epitetele zeițelor Pământului Gaia și Demetra. De asemenea, există similarități între Pandora și biblica Eva, fiecare dintre ele fiind considerată prima femeie, faptele lor aducând suferința și moartea în lume după ce au scos omenirea dintr-o epocă de aur. Iar Eva, Gaia și Demetra sunt nume diferite ale sumerienei Ninhursag, mama zeilor și a oamenilor, personificarea Pământului. Cutia Pandorei este aceeași în care s-au salvat Pyrrha și Deucalion, adică o piramidă; să ne amintim că Isis era numită „stăpâna piramidei” iar Ninhursag înseamnă „doamna muntelui înalt”. Speranța rămasă în Cutia Pandorei, în timp ce răul scăpase în lume, îi reprezintă pe supraviețuitorii Potopului („răul” de pe Pământ), ultima speranță a omenirii. Piramida poate reprezenta și „poarta stelară” prin care au venit pe planeta noastră Enki și Veghetorii săi, cei care au adus răul pe Pământ prin faptele lor. Totuși, în Theogonia, Hesiod a folosit pentru Cutia Pandorei cuvântul „pithos”, care semnifică ori un vas mare pentru stocarea vinului, uleiului sau grânelor, de obicei îngropat în pământ, ori un recipient funerar sau un sarcofag. Când au ajuns în Egipt, grecii au aflat că piramidele sunt morminte ale faraonilor. Prin urmare, Hesiod se referea la piramida Pandorei și nu la o cutie. În secolul al șaisprezecelea, Erasmus din Rotterdam a tradus cuvântul „pithos” al lui Hesiod prin latinescul „pyxis”, care înseamnă „cutie”, astfel luând naștere celebra „Cutie a Pandorei”, pierzându-se sensul ei original.

O „cutie” specială aflată în Egipt găsim și într-un mit prezentat de New Larousse Encyclopaedia of Mythology, care susține că zeul suprem Ra a introdus într-o „cutie de aur” câteva obiecte: „varga” (bastonul) lui, o șuviță de păr și „uraeus”-ul (o cobră cu pielea de la ceafă extinsă, confecționată din aur, care era purtată pe acoperământul regal al capului). După ce Ra s-a înălțat la cer, această cutie, ce constituia un talisman periculos, a rămas închisă într-o fortăreață de pe „hotarul răsăritean” al Egiptului. Când Geb, zeul Pământului, a venit la putere, a cerut să-i fie adusă „cutia”. În momentul în care a fost deschisă, din ea a țâșnit o flacără, descrisă ca „respirația șarpelui divin”, care l-a ars pe zeu și i-a ucis toți curtenii. Acest mit ne duce cu gândul la interpretarea „foc în mijloc”, dată cuvântului grecesc „Pyramidos”. Biblia descrie o „cutie” asemănătoare, Chivotul Legământului, în care au fost introduse tabletele cu cele zece porunci, o cupă de aur cu mană și toiagul lui Aaron, fratele lui Moise. Vechiul Testament susține că și această „cutie” a făcut victime, în Cartea a doua a Regilor Uza fiind ucis după ce a atins-o (6:6-8). Iar în Cartea întâia a Regilor se spune că „a lovit Domnul pe locuitorii din Betşemeş, pentru că ei s-au uitat la chivotul Domnului, şi a ucis din popor cincizeci de mii şaptezeci de oameni” (6:19), întocmai ca în mitul egiptean. Dacă ținem cont de faptul că acest Chivot al Legământului a fost construit în deșertul Sinai, după fuga evreilor din Egipt, apoi a fost instalat în templul lui Yahweh / Marea Piramidă, fără îndoială este vorba despre aceeași „cutie de aur” a lui Ra sau Cutia Pandorei. Remarcăm și prezența în interiorul său a toiagului lui Aaron, nume foarte asemănător cu tărâmul sfânt și înalt Aarat, pe care s-au oprit supraviețuitorii Potopului.

Pictura lui Paolo Uccello din 1446, intitulată Diluviul, aflată în Chiostro Verde („Mănăstirea Verde”) din Santa Maria Novella, înfățișează părțile inferioare a două arce enorme, cu pereții înclinați, ce pot fi cu ușurință considerate două piramide uriașe. Într-o altă pictură, numită Sacrificiul lui Noe, Uccello a reprezentat în mod evident o piramidă, ce nu lasă loc de interpretări. Prin urmare, pentru pictorul italian, Arca lui Noe era o piramidă uriașă, asemănătoare celor de la Giza. Uccello nu a fost singurul artist renascentist cu o asemenea viziune. În fresca Povestea lui Noe din 1452, Lorenzo Ghiberti a inclus trei scene ale Potopului. În cea numită Beția lui Noe se poate observa Arca având forma unei piramide, din ea coborând animalele salvate. Niciunul dintre acești doi artiști nu a călătorit în Egipt, pentru a vedea piramidele de la Giza și, teoretic, piramida lui Gaius Sestius din Roma le-ar fi putut servi ca model. Însă aceasta are dimensiuni modeste și a fost folosită ca mormânt al magistratului Sestius, prin urmare rămâne un mister conexiunea dintre Arca lui Noe și piramide, în viziunea celor doi. Însă se știe că, în perioada renascentistă, cercetători precum Poggio Bracciolini au descoperit manuscrise vechi, ascunse în mănăstiri. Este posibil ca, printre acestea, să fi existat o descriere reală a Arcăi, diferită de cea biblică.

Geneza biblică spune că, după retragerea apelor Potopului, „a ieşit Noe din corabie; şi împreună cu el au ieşit fiii lui, femeia lui şi femeile fiilor lui”. Pe muntele Aarat „a făcut Noe un jertfelnic Domnului; şi a luat din animalele cele curate şi din toate păsările cele curate şi le-a adus ardere de tot pe jertfelnic”. Dumnezeul biblic „a mirosit mireasmă bună” și s-a hotărât să nu mai distrugă Pământul și toate vietățile lui. Apoi i-a binecuvântat pe oameni și le-a dat planeta în stăpânire: „Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!”. Epopeea lui Ghilgameș prezintă evenimentul într-un mod identic, oferind însă amănunte suplimentare. Și aici Utnapiștim / Noe a adus jertfe pe vârful muntelui, iar „când zeii au mirosit dulcea lor mireasmă, s-au adunat ca muștele deasupra jertfii”. Iștar / Ninhursag, care în timpul Diluviului a regretat că a susținut distrugerea oamenilor, a propus ca „toți zeii să se adune în jurul jertfei în afară de Enlil. El să nu se apropie de această jertfă fiindcă, fără să chibzuiască destul de bine, a dezlănțuit Potopul, a sortit pierii poporul meu”. Însă Enlil și-a făcut apariția și, văzând corabia lui Utnapiștim, „fu cuprins de o aprigă mânie și urlă furios către zei, locuitorii cerului: «A scăpat vreunul dintre muritori?! Nici unul nu trebuia să supraviețuiască Potopului!»”. Ninurta, fiul său, și-a dat seama cine era adevăratul salvator al oamenilor: „Care dintre zei poate să uneltească ceva fără știrea lui Ea? Zeul Ea cunoaște toate lucrurile!”. Contactat, Enki i-a reproșat fratelui său nimicirea omenirii prin Diluviu dar nu a recunoscut că a avut vreun amestec în salvarea lor, afirmând că Utnapiștim a aflat singur „tainele zeilor” printr-un vis. Enlil și-a potolit furia, i-a binecuvântat pe Utnapiștim și pe soția lui, la fel ca Dumnezeul biblic, și le-a oferit nemurirea, mutându-i în casa zeilor de „la îndepărtata obârșie a râurilor”.

Locul în care a adus Noe / Enoh jertfe zeilor, după ce s-a întors pe Pământ, nu poate fi decât Marea Piramidă, considerată templul lui Yahweh în legenda lui Solomon. Acest lucru este confirmat până și de Vechiul Testament. Cartea lui Isaia susține că „în ziua aceea, va fi un jertfelnic în mijlocul pământului Egiptului şi un stâlp de pomenire la hotarul lui, pentru Domnul. Acesta va fi un semn şi o mărturie pentru Domnul Savaot în pământul Egiptului. Când vor striga către Domnul în strâmtorările lor, atunci El le va trimite un mântuitor şi un răzbunător care-i va mântui. Domnul se va face ştiut în Egipt şi Egiptenii vor cunoaşte pe Domnul în ziua aceea” (19:19-21). În Cartea a doua a Cronicilor, Solomon a făcut în templul lui Yahweh un „jertfelnic de aramă, lung de douăzeci de coți, lat de douăzeci de coţi, înalt de zece coţi” (4:1) iar Yahweh declară că: „mi-am ales locul acesta să fie templu pentru aducerea de jertfe” (7:12).

De ce a adus Noe / Enoh aceste jertfe zeilor? Dacă interpretăm povestea mot-a-mot, Noe nu ar fi sacrificat animalele supraviețuitoare, ținând cont că salvase câte o pereche din fiecare specie. În plus, de ce ar fi avut nevoie zeii de animale arse? Adevărul din spatele poveștii nu este greu de intuit. Întors pe Pământ împreună cu restul supraviețuitorilor umani, Enoh / Noe a vrut să-și contacteze zeul. Neavând vreo metodă concretă, cea mai logică a fost aprinderea unui foc în Marea Piramidă. Fumul, care ieșea prin cele patru coridoare înguste ce pornesc din cele două camere principale, putea fi zărit de la mare distanță. Astfel, dacă Veghetorii s-ar fi aflat încă pe Pământ, ar fi pornit în direcția fumului și ar fi găsit supraviețuitorii umani. Enoh plecase prin „poarta stelară” imediat ce a început Potopul, astfel încât nu putea ști nici deznodământul ultimei bătălii dintre Enlil și Marduk și nici dacă Veghetorii au reușit să scape în vreun fel de inundația globală. Însă cei care au observat fumul („au mirosit dulcea lor mireasmă”) au fost zeii din tabăra lui Enlil, printre care se aflau Ninhursag și Ninurta. Aceștia și-au anunțat conducătorul, Enlil aflând cu această ocazie nu doar că au supraviețuit câțiva oameni ci, mult mai important, că Enki, Marduk, Iștar și restul Veghetorilor au reușit să evadeze prin „porți stelare”. Atunci „fu cuprins de o aprigă mânie și urlă furios către zei, locuitorii cerului”. Întrând în piramidă pentru a-i binecuvânta pe supraviețuitori („atunci Enlil a intrat în corabie”), zeului nu i-a fost greu să afle destinațiile Veghetorilor, planetele Marte și Venus, după hărțile celești din interior. Acordarea nemuririi lui Noe și soției sale, precum și mutarea lor în grădina zeilor, nu reprezintă decât răsplata pentru această prețioasă informație, oferită, ce-i drept, fără intenție.

În primul rând, Enlil a hotărât să trimită spioni în cele două locații, care să confirme prezența Veghetorilor pe cele două planete. Abia după confirmarea țintelor urma anihilarea totală a celor două refugii, numite de Biblie Sodoma și Gomora. Capitolul al optsprezecelea al Facerii ne oferă amănunte suplimentare ale întâlnirii lui Enlil cu supraviețuitorii Potopului. „Într-o zi pe la amiază”, el a apărut în fața lui Abram (Avram), rebotezat Abraam (Avraam), și a soției acestuia, Sarai, redenumită Sarra. În limba sumeriană, Abraam înseamnă „cel care conduce Fereastra / Deschizătura”, iar Sarra „conducătoarea Intrării”. Aceste referiri evidente la o „poartă stelară” ne duc la concluzia că Avraam și Sarra din această poveste sunt Enoh / Noe și soția sa. Zeul nu și-a făcut apariția singur, ci însoțit de doi „oameni”, probabil Ninurta și Ninhursag ori Nusku, vizirul lui Enlil. Văzându-i, Avraam / Enoh s-a oferit să le aducă apă cu care să-și spele picioarele și mâncare. Cei trei au fost serviți cu azime, unt, lapte și un vițel gătit, întocmai cum Noe și Utnapiștim au adus jertfe divinității după ce s-au retras apele Potopului. „Când zeii au mirosit dulcea lor mireasmă, s-au adunat ca muștele deasupra jertfii” spunea Epopeea lui Ghilgameș, dând gata tot ce li s-a pus în față. După un asemenea ospăț zeiesc, unul dintre cei trei, cel mai probabil Enlil, i-a spus lui Avraam: „Iată, la anul pe vremea asta am să vin iar pe la tine şi Sarra, femeia ta, va avea un fiu”, întocmai ca Dumnezeul biblic care, în Facerea, i-a binecuvântat pe supraviețuitorii Diluviului și le-a ordonat: „Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!”. După această binecuvântare, Enlil i-a trimis pe cei doi care îl însoțeau să verifice „dacă faptele lor sunt cu adevărat aşa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor”. Aceștia „s-au îndreptat spre Sodoma, în vreme ce Avraam stătea încă înaintea Domnului”. Deși Biblia susține că Ninurta și însoțitorul său au plecat în Sodoma / Marte, inițial nu au făcut decât să verifice piramidele și să dezactiveze cele trei „porți stelare” de la Giza. Abia după aceea au plecat spre Marte și Venus, pentru a le distruge, Veghetorii fiind luați prin surprindere de atacul atomic. Exact în acest mod descrie episodul Epistola întâia către Tasaloniceni a Sfântului Apostol Pavel: „Căci voi înşivă ştiţi bine că ziua Domnului vine aşa, ca un fur noaptea. Atunci când vor zice: pace şi linişte, atunci, fără de veste, va veni peste ei pieirea, ca şi durerile peste cea însărcinată, şi scăpare nu vor avea” (5:2-3). Această zi „a Domnului” este considerată un eveniment din viitor, reprezentând a doua întoarcere a lui Iisus și începutul Apocalipsei. Însă, în realitate, se referă la atacul nuclear asupra planetelor Venus și Marte, în care Enlil a obținut practic victoria în al doilea război al său împotriva Veghetorilor. Noul Testament demonstrează acest lucru în Evanghelia lui Ioan, unde Enlil, numit aici Iisus, le spune iudeilor: „Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat” (8:56). Spre deosebire de epistola lui Pavel, „ziua Domnului” este aici un eveniment din trecut. Și chiar unul precis, ținând cont că Avraam a fost martor și „s-a bucurat”. Singurul moment din povestea lui Avraam ce poate fi considerat o „zi a Domnului” este distrugerea Sodomei și Gomorei, adică a planetelor Marte și Venus.

Înainte de a ataca planetele pe care s-au refugiat Veghetorii, Enlil și ai săi trebuiau să dezactiveze „porțile stelare” de la Giza. Nu complet, pentru a le permite Veghetorilor să se întoarcă, ci doar cât să nu mai poată fi activate de pe Pământ. În acest fel, dacă ar fi scăpat câțiva atacului nuclear, ar fi fost blocați în piramidele din Egipt, pe care le-ar fi găsit înconjurate de armata lui Enlil. Epopeea Lugal-e Ud Melam-bi relatează intrarea lui Ninurta în Marea Piramidă, numită Casa care e ca un munte, pentru a pregăti capcana. „În locul care răspândește raze”, el a inspectat „pietrele” magice. A hotărât destinul fiecăreia în parte, adică dacă va fi luată sau distrusă. Ordinea în care Ninurta a decis „destinul” fiecărei „pietre” este descrisă în tăblițele 10-13 ale poemului. Urcând prin Pasajul Ascendent, fiul lui Enlil a intrat într-o cameră dispusă exact pe linia centrală a piramidei. Emisia ei („o revărsare ce e ca un leu pe care nimeni nu cutează să-l atace”) provenea dintr-o piatră numită Șam („destin”), ce răspândea o radiație roșie, pe care Ninurta „a văzut-o în întuneric”. El a ordonat să fie „smulsă” din peretele în care era fixată, „spartă în bucăți” și „distrusă fără urmă”. Întorcându-se, Ninurta a ajuns la Marea Galerie, al cărei tavan strălucea în lumini multicolore („cu bolta ca un curcubeu, acolo se sfârșea întunecimea”), spre deosebire de pasajele înguste în care doar „o lumină verde difuză ardea”. Intrând în Camera Regelui, unde „plasa” se întindea pentru a „cuprinde Cerul și Pământul”, Ninurta a descoperit piatra Gug („hotărâtoarea direcției”), probabil dispozitivul de formare a adreselor „porții stelare”. „Atunci, la porunca lui Ninurta, stăpânul sorții, în ziua aceea piatra Gug a fost scoasă din scobitura ei și sfărâmată”, ne spune textul. Pentru a fi sigur că nimeni nu va mai putea activa portalul, Ninurta a distrus și pietrele Su și Kashurra. Apoi, „eroul a pășit spre Piatra Sagkal”. El „și-a adunat toate puterile”, a smuls-o, a tăiat cablurile care o susțineau și „spre pământ a prăvălit-o”. După ce a terminat cu aceste trei „pietre”, Ninurta a hotărât destinul altor douăzeci și șapte de cristale. Unele au fost distruse, iar altele au fost transportate în templul său din Nippur, precum și în alte locuri. La urmă, zeul a distrus un obiect numit Piatra Ul. „Fie ca odraslele mamei mele să n-o mai vadă”, a spus el. Ieșind din piramidă, însoțitorii săi l-au lăudat. „Ca Anu ești făcut!”, i-au spus aceștia. Apoi, „Casa radiantă unde începe măsurătoarea coardelor, casa din țara pe care ai ajuns s-o cunoști, bucură-te că ai intrat în ea”. În final i-au propus să se întoarcă acasă: „În orașul ce-l iubești, în sălașul din Nippur, odihnească-ți-se inima”. Ninurta s-a întors în orașul tatălui său, mândru de capcana pe care tocmai le-o întinsese Veghetorilor.

După cum am văzut, au existat supraviețuitori ai dublei catastrofe nucleare, care s-au întors pe Pământ. Bineînțeles, fiecare prin poarta prin care a plecat. Primii care au sosit au fost cei de pe Venus, conduși de Enki și Iștar, care s-au întors în Marea Piramidă. Nu după mult timp li s-au alăturat Marduk și supușii săi, blocați în cea de-a doua piramidă. Planul lui Enlil a mers ca pe roate, așa că Veghetorii s-au trezit înconjurați, fiind nevoiți să se baricadeze în „porțile stelare” de la Giza. Din fericire pentru noi, lupta care a urmat, Bătălia Piramidelor, s-a păstrat în câteva texte antice mesopotamiene.

Într-un text sumerian, numit Inanna și Ebih de Samuel N. Kramer în volumul Sumerian Mythology, se vorbește despre lupta Inannei cu un zeu rău, ascuns în „Munte”, Kramer considerând că aparține ciclurilor „miturilor despre uciderea de dragoni”. Fragmentele disponibile ale mitului povestesc despre înarmarea zeiței cu un adevărat arsenal pentru atacarea „Muntelui”, pe care îl numea E-Bih („Casa Tristei Chemări”). Arogantă, ea a strigat cât a putut:

„Munte, atât de înalt ești,

Te ridici deasupra tuturor (…)

Atingi cerul cu vârfu-ți (…)

Și totuși am să te distrug.

La pământ am să te dobor (…)

În inima-ți durerea voi aduce”.

Faptul că „Muntele” era în realitate Marea Piramidă din Egipt reiese și dintr-un cilindru sumerian în care este înfățișată Inanna, pe jumătate goală, ca de obicei, înfruntând un zeu instalat pe trei piramide. Lângă ele se află ankh-ul egiptean, un preot cu tiara egipteană pe cap și șerpi înlănțuiți. Agitându-și armele, Inanna / Ninhursag a proclamat: „În inima Muntelui voi pătrunde (…) În Munte, victoria va fi a mea!”. Acestea fiind spuse, zeița a început atacul:

„N-a încetat să lovească laturile lui E-Bih

Și toate colțurile,

Chiar și mulțimea de pietre înălțate.

Dar înăuntru (…) Marele Șarpe care intrase

Otrava nu înceta să-și scuipe”.

Textul declină identitatea zeului, numindu-l Azag („locul apei”) sau „Marele Șarpe”, care nu poate fi decât Enki. De asemenea, este identificată și ascunzătoarea sa: „Ekur, ale cărui ziduri înfricoșătoare ajung până la cer”, adică Marea Piramidă. Anu a intervenit pentru a-și tempera fiica, sfătuind-o să fie atentă, deoarece zeul ascuns avea la rândul său arme puternice: „izbucnirea lor e cumplită; te vor împiedica să intri”. Dar Inanna / Ninhursag era hotărâtă să nu renunțe.

În această luptă zeița nu era singură, avându-l alături pe fiul său și al lui Enlil, Ninurta. Epopeea Lugal-e Ud Melam-bi, închinată lui Ninurta, reconstituită și redactată de Samuel Geller în Altorientalische texte und Untersuchungen, începe astfel:

„Rege, domnească e gloria zilei tale;

Ninurta, Întâiule, posesor al Puterilor Divine,

Care în chinurile Țării Muntoase înaintat-ai.

Ca potop ce nu poate fi oprit,

Țara Dușmană precum în cingătoare strâns ai legat-o.

Întâiule, care în luptă neînfricat intri;

Erou ce-n țara lui Divina Armă Strălucitoare o poartă;

Doamne, Țara Muntoasă ai supus-o ca pe a ta făptură.

Ninurta, fiu regal, al cărui tată putere datu-i-a;

Eroule: de frica ta, cetatea s-a predat (…)

O, viteazule – Marele Șarpe, eroicul zeu,

L-ai scos din toți munții”.

Epopeea descrie o mare bătălie, în care Ninurta a atacat orașul inamic cu o serie de proiectile otrăvite, pe care „le-a catapultat în el; otrava, ca sigură, a nimicit orașul”. Supraviețuitorii atacului au fugit în munți (piramide), dar Ninurta „cu arma care zdrobește a aruncat foc asupra munților; zeiasca armă a zeilor, căreia amarnic îi e dintele, a strivit oamenii”. Această armă a lui Ninurta pare a fi una chimică:

„Arma care sfârtecă

A răpit simțurile;

Dintele i-a jupuit.

Sfârtecarea a întins-o peste țară;

Canalele le-a umplut cu sânge,

În țara dușmană câinii ca laptele să-l lingă”.

Azag / Enki însă nu a reacționat. „Dușmanul răsculat, soției și copilului strigatu-lea; contra domnului Ninurta n-a ridicat brațul. Armele din Kur cu țărână fost-au acoperite”, afirmă epopeea.

Un text relatat de Friedrich Hrozny în Mythen von dem Gotte Ninib arată cum, după ce și-a învins dușmanii, Ninurta a plecat să-i atace pe cei care „după zidurile lor s-au retras” în Kur (Marea Piramidă). Apoi a început să se laude:

„Înfricoșătoarea-mi Strălucire ca a lui Anu e de vitează;

Contra ei, cine se poate ridica?

Sunt domnul munților înalți,

Al munților ce spre zare piscurile își ridică.

În munți, eu sunt stăpânul”.

Însă dușmanul nu era încă înfrânt. Epopeea Lugal-e Ud Melam-bi remarcă faptul că „pe scorpionul din Kur Ninurta nu l-a anihilat”. Zeii rebeli erau ascunși în piramidă, unde „meșteșugari înțelepți” au ridicat un zid protector „pe care Strălucirea nu-l putea străpunge”. Aceștia nu puteau fi decât Enki și Marduk. „Dușmanul răsculat, soției și copilului strigatu-lea”, efirmă epopeea. Dacă putem bănui că strigătele către soție erau încercări de a o convinge pe Ninhursag să renunțe la atac, cele către copilul său reprezintă chemarea lui Marduk în ajutor. Acesta s-a alăturat tatălui și surorii sale în Marea Piramidă, pe ascuns, la adăpostul întunericului nopții, după cum demonstrează un imn publicat de Josef Bollenrucher în Gebete und Hymnen an Nergal:

„Divinul Nergal,

Domn care noaptea s-a strecurat,

Venit-a la luptă!

Pocnește din bici, armele-i zăngăne (…)

El cel ce-i binevenit, imensă-i e puterea;

Ca un vis în pragul ușii s-a ivit.

Divinule Nergal, tu cel ce ești binevenit,

Alungă dușmanul de la Ekur,

Prinde-l pe Sălbaticul din Nippur!”.

Într-un text compilat de George A. Barton după fragmentele unui cilindru de argilă găsit în templul lui Enlil din Nippur și publicat în Miscelanneous Babylonian texts, este prezentat asediul unei clădiri numite Formidabila Casă Care E Ridicată Ca O Movilă, adică Marea Piramidă. Nergal / Marduk i-a întărit sistemul defensiv cu diverse cristale, numite „pietre”, asemănătoare celor distruse ori confiscate de Ninurta din piramidă, conform Epopeei Lugal-e Ud Melam-bi:

„Piatra-Apei, Piatra-Bolții,

Piatra-(…) și (…)

Domnul Nergal i-a mărit puterea.

Ușa pentru apărare a (…)

Spre cer Ochiul și-a înălțat,

Adânc săpat care dă viață (…)”.

Și aici Ninurta este conducătorul atacului, însă despre asediați nu ni se spune nimic, deși le putem intui identitatea. La un moment dat, unul dintre zeii cei tineri a fost lovit de Arma Strălucitoare a lui Ninurta. Atunci, un zeu bătrân i-a cerut Marii Zeițe Ninhursag ajutorul:

„În acea vreme, Strălucirea Ucigătoare veni;

Platforma Casei pe domn îl sprijini.

Spre Ninhursag un strigăt răsună:

«(…) arma (…) odrasla mea

La moarte e osândită»”.

Cel mai probabil, zeul cel bătrân care i-a cerut ajutorul lui Ninhursag era Enki, odrasla sa rănită fiind Iștar. Ascultând strigătul și văzându-și fiica în pragul morții, Ninhursag s-a hotărât să oprească luptele. A noua tăbliță a textului Lugal-e Ud Melam-bi începe cu cuvintele ei către Ninurta:

„La Casa Unde Măsurătoarea-cu-Coarda începe,

Unde Asar ochii spre Anu și-a înălțat,

Mă voi duce.

Coarda o voi tăia,

Spre binele zeilor ce se războiesc”.

Ninurta s-a arătat uimit de decizia mamei sale de „a intra singură în Țara Dușmană”. Pentru că nu a reușit să o convingă să se răzgândească, i-a dat „haine care s-o facă netemătoare”, probabil o armură. Apropiindu-se de piramidă, Ninhursag i-a vorbit lui Enki: „Strigă la el (…) îl imploră”. Degradarea tăbliței nu ne permite descifrarea conversației dintre cei doi, însă aflăm efectul ei, Enki acceptând să-i predea piramida:

„Casa cea care e ca o movilă,

Cea pe care ca pe un morman am înălțat-o –

Stăpâna ei poți fi”.

Și astfel ne dăm seama de motivul pentru care egiptenii au considerat-o „Stăpâna Piramidei” iar sumerienii au numit-o Ninhursag, adică „Doamna Muntelui Înalt”. Pentru a se preda, Enki a pus o condiție: capitularea sa să reprezinte finalul conflictului, până la sosirea „timpului care determină destinul”. Ninhursag a promis să respecte această condiție și s-a întors să discute cu Enlil. Evenimentele care au urmat sunt descrise parțial în epopeea Lugal-e Ud Melam-bi și în alte texte fragmentare. Însă cea mai completă versiune se găsește în Cânt cântarea Mamei Zeilor, un text poetic pentru slava zeiței Ninmah („Marea Doamnă”) / Ninhursag.

Poemul începe cu un apel la „tovarășii de arme și combatanți”, care sunt îndemnați să asculte. După o scurtă descriere a războiului și a proporțiilor sale globale, sunt prezentate cele două tabere. De o parte se aflau „primii născuți ai lui Ninmah”, adică Enlil și Ninurta, iar în cealaltă tabără Nergal „cel viteaz și falnic” (Marduk) și „zeul celor două case mari” (cele două mari piramide de la Giza), adică Enki. Susținând că acționa cu aprobarea lui Anu, Nihursah i-a prezentat lui Enlil propunerea de capitulare a Veghetorilor, în timp ce Ninurta rămăsese pe câmpul de luptă. La început, Enlil era de neînduplecat:

„Înfățișându-se acolo, în fața mamei,

Adad astfel grăit-a:

«Așteptăm victoria.

Forțele dușmane sunt învinse.

Cutremurării pământului nu i-au rezistat»”.

Convins până la urmă să se răzgândească, Enlil i-a spus:

„Ridică-te și du-te – vorbește cu dușmanul.

Cheamă-l la sfat

Pentru ca atacul să fie oprit”.

Apoi s-a adresat Consiliului zeilor:

„Enlil deschise gura;

În adunarea zeilor spuse:

«Dacă Anu la munte zeii i-a adunat,

Războiul să-l descurajeze, pacea s-o aducă,

Și a trimis-o pe Mama Zeilor

Să se consulte cu mine,

Fie ca Mama Zeilor să fie mesager»”.

Întorcându-se spre ea, a continuat:

„Du-te, liniștește-mi fratele!

Ridică asupra lui o mână întru Viață;

Din ușa lui zăvorâtă să iasă!”.

Făcând cum i s-a cerut, Ninhursag „a plecat pe fratele lui să-l aducă, și-a spus rugile în fața zeului”. Pe Enki l-a asigurat că este în siguranță. Deoarece el ezita, zeița l-a îndemnat cu tandrețe: „vino, să te conduc”. Ascultător, el a urmat-o, alături de ceilalți apărători ai piramidei.

Descrierea procesului lui Enki se întâlnește într-un text fragmentar publicat de Secția Babiloniană a Universității din Pennsylvania. Relatarea începe cu momentul în care zeii au înconjurat piramida, iar unul dintre ei i se adresează celui închis „în îngrăditura lui”. Acest purtător de cuvânt, identificat ca Ninhursag în Cânt cântarea Mamei Zeilor, „pe cel ce era rău l-a implorat”. Nici din acest text nu putem afla discuția lor, însă se pare că Enki a fost mișcat de mesaj: „în pofida furiei din inimă, lacrimi limpezi i s-au ivit din ochi”. A acceptat să iasă și să meargă la judecată, procesul având loc într-un templu de pe malul fluviului:

„În locul venerației, lângă râu,

Cu el cel acuzat pășit-au.

Cu-adevărat dușmanii au despărțit.

Dreptatea s-a înfăptuit”.

Enki a fost găsit vinovat și condamnat. Pentru a i se stabili pedeapsa, Ninhursag a găsit o soluție:

„În această zi, Doamna însăși,

Ce adevărul îl grăiește,

Acuzatoarea lui Azag, marea prințesă,

Cumplită judecată a rostit”.

Deși crudă, soluția oferită de ea era simplă:

„Într-un mare înveliș ce e pecetluit,

Cu nimeni care să-i ofere de mâncare;

Singur să sufere;

Apa de băut să-i fie oprită”.

Judecătorii au acceptat propunerea zeiței: „Stăpână ești (…) Soarta o hotărăști: așa să fie!”. Apoi „zeii au dat apoi porunca în cer și pe Pământ”, pentru a înștiința ambelor tabere sentința care sfârșea cruntul și îndelungatul război.

Însă nu toți Veghetorii au părăsit Marea Piramidă odată cu Enki, unul singur alegând să nu se predea: Marduk. Prin urmare, Enlil a hotărât să-l închidă de viu, sigilându-i piramida. În Marea Piramidă sunt și astăzi masive blocuri-capcană din granit, cu care au fost sigilate coridorul ascendent și Camera Regelui. Încarcerarea și eliberarea ulterioară a lui Marduk au fost echivalate de către adepții săi de mai târziu cu moartea și învierea zeului. Ca exemplu, în mitologia canaanienilor, Baal Zephon a fost ucis de către zeul Mot, înmormântat în muntele său și apoi readus la viață de către Anat, iubita sa soră. Pentru greci, Zeus l-a închis pe Typhon în muntele Etna. În Uber Jornandes und die Geten din 1846, Jakob Grimm amintea de zeul scandinav Freyr care, murind, a fost așezat într-o „movilă” cu uși și ferestre, păstrat acolo timp de trei ani și considerat de popor ca fiind în viață. Iar Vechiul Testament sugerează că Marea Piramidă ar putea fi considerată un mormânt al lui Yahweh, Solomon chemându-și zeul în marele său templu astfel: „și acum, Doamne Dumnezeule, scoală-te şi vino la locul de odihnă al tău” (Cartea a doua a Cronicilor 6:41). Astfel înțelegem și de ce piramida a fost numită templul lui Yahweh, evreii aflându-se în mod constant în apropierea ei. Relatarea încarcerării lui Marduk s-a păstrat pe tăblițe de argilă descoperite în ruinele orașelor asiriene Ninive și Așur, expuse la Muzeul din Berlin. Textul din Așur sugerează că servise ca scenariu pentru un mister teatral jucat în Babilon de Anul Nou, ce punea în scenă suferința zeului. Din păcate nu s-a descoperit încă nici varianta babiloniană originală, nici textul sumerian pe care se baza scenariul. Când Stephen Landon a inclus acest text în volumul său din 1923 despre misterele mesopotamiene de Anul Nou, l-a intitulat Moartea și învierea lui Bel-Marduk.

Misterul teatral începe cu prezentarea personajelor, primul fiind „zeul Bel, care a fost întemnițat în Munte”. Urmează un mesager care îi aducea vestea lui Nabu, fiul lui Marduk. Șocat, acesta pornește cu carul său spre „Munte”, scenariul explicând că „aceea e casa de la marginea Muntelui, unde îl interoghează”. Paznicii au fost anunțați că zeul agitat este nimeni altul decât „Nabu care din Borsippa sosește; este cel ce vine să se intereseze de binele tatălui său care este închis”. În scenă apar și alți actori; „ei sunt oamenii care pe străzi grabnic trec; îl caută pe Bel, întrebând «Unde e ținut Bel captiv?»”. Textul mai afirmă că „după ce Bel a intrat în munte, orașul s-a umplut de tumult” și chiar „din cauza lui au izbucnit lupte interne”. Își face intrarea și Sarpanit, soția lui Marduk. Este întâmpinată de un mesager „care plânge în față-i, spunând «Pe Munte l-au dus»”, apoi îi arată hainele zeului: „Acestea sunt straiele lui, pe care i le-au luat”, în locul lor Marduk „cu un Veșmânt de osândă a fost gătit”. În acel moment, spectatorilor li se arăta o cârpă, spunându-li-se: „Aceasta înseamnă: în sicriu se află”. Sarpanit se duce la „Munte”, unde găsește o mulțime de oameni care jelesc:

„Aceștia sunt cei care lamentează

După ce zeii l-au ferecat,

Despărțindu-l de cei vii.

În Casa Captivității,

Departe de soare și lumină,

L-au aruncat în temniță”.

Marduk este declarat mort, însă Sarpanit face apel la marii zei: „Dați-i viață lui Bel”. Alături de ea apar preoți, mesageri și un cititor în stele, ce recită rugăciuni. „Readuceți-l pe Bel la viață”, imploră aceștia. Deodată, actorul care juca rolul lui Marduk spune: „Nu am păcătuit! Nu voi fi zdrobit!”. El anunță că a avut parte de recurs și a fost achitat. În acest caz, cine era adevăratul vinovat?

Atenția publicului este îndreptată către un stâlp; „este stâlpul ușii lui Sarpanit din Babilon”. Spectatorii sunt anunțați că zeul vinovat a fost prins și chiar îi zăresc capul prin ușa deschisă; „acela e capul răufăcătorului, pe care îl vor lovi și ucide”. Nabu „revine din Borsippa; sosește și stă în fața răufăcătorului, privindu-l”. Nu ni se divulgă identitatea vinovatului, însă Nabu susține că l-a văzut în compania lui Marduk. „Acesta e păcătosul”, spune el. Preoții îl înșfacă pe Răufăcător și îl ucid. „Cel al căruia a fost păcatul” este pus într-un coșciug. Astfel, aflăm că Nabu / Enoh este cel care i-a convins pe judecători de nevinovăția lui Marduk. „Răufăcătorul” văzut în compania lui Marduk, care a fost arestat și „ucis”, nu poate fi decât Enki, așa cum relevă textul Cânt cântarea Mamei Zeilor. Ce a putut declara Enoh încât Marduk să fie eliberat iar Enki pedepsit? Un singur lucru ar fi putut schimba lucrurile: mărturisirea că nu Marduk a fost liderul Veghetorilor în cel de-al doilea război al zeilor, așa cum se credea, ci Enki, adevăratul conducător din umbră.

În continuarea misterului teatral, Sarpanit reapare, spălându-se pe mâini cu apă pură, „pe care o aduc după ce Răufăcătorul a fost luat”. În „toate locurile sacre ale lui Bel” se aprind făclii. Se face apel la zeul suprem iar supremația lui Ninurta este proclamată, probabil pentru a alunga temerile că Marduk, odată eliberat, ar putea căuta supremația planetei. Gula, soția lui Ninurta, îi trimite lui Sarpanit haine noi și sandale pentru Marduk. Este adus și carul acestuia. Sarpanit însă e nedumerită: „cum îi pot da drumul celui care nu mai poate ieși?”. Mesagerul divin Nusku o lămurește, explicându-i că Marduk va trece prin Sabad („deschiderea dăltuită de sus”), care este

„O ușă-puț pe care zeii o vor sfredeli;

Vârtejurile ei o vor ridica,

În sălașul lui vor intra din nou (…)

La vârtejurile scobiturii, în interior,

O ușă prin răsucire vor sfredeli;

Apropiindu-se, prin mijlocul ei vor pătrunde”.

În anul 820, când oamenii califului Al-Mamoon au intrat în Marea Piramidă, au săpat un tunel fără nicio direcție. Abia după ce au auzit o piatră căzând undeva în interior au îndreptat tunelul spre direcția sunetului, ajungând astfel la Pasajul Descendent. Piatra care căzuse le-a dezvăluit dopul de granit, ce ascundea gura Pasajului Ascendent. Oamenii califului și-au croit drum prin piatra de var din jurul lor, descoperind Pasajul Ascendent și zonele superioare ale piramidei. Eliberând Pasajul de resturi de calcar, care alunecaseră până la locurile de granit, arabii au ajuns la intersecția cu Marea Galerie și un Pasaj Orizontal, la capătul căruia se afla încăperea ce a fost numită ulterior Camera Reginei. Deoarece camera era goală, s-au întors prin Pasajul Orizontal până la intersecția pasajelor. Au intrat în Marea Galerie, ce era acoperită de un praf alb, au trecut prin Antecameră și au ajuns în încăperea numită mai târziu Camera Regelui. În aceeași intersecție, arabii au găsit un puț vertical, despre care au presupus că este o fântână. Coborând aproximativ șaptezeci de metri prin puț, ei au ajuns într-o săliță de doi metri, ce făcea legătura cu Pasajul Descendent. Deschizătura dintre această săliță și Pasajul Descendent era blocată și acoperită, oamenii califului fiind cei care au spart-o. Deși s-a descoperit că Puțul Fântânii a fost săpat de jos în sus, nimeni nu a reușit să ofere o explicație plauzibilă în legătură cu scopul lui.

Misterul teatral Moartea și învierea lui Bel-Marduk susține că fiul lui Enki a fost eliberat din Marea Piramidă. Pentru a obține accesul în camerele și galeriile superioare în primul rând era necesar ca salvatorii să sape un tunel. Acesta este așa-numitul „Puț al Fântânii”, despre care nimeni până acum nu a reușit să ofere o explicație plauzibilă a rolului său. Misterul teatral explică foarte clar modalitatea de salvare a lui Marduk, printr-o „ușă-puț pe care zeii o vor sfredeli; vârtejurile ei o vor ridica, în sălașul lui vor intra din nou”. Urcând prin acest „puț”, salvatorii erau nevoiți să îndepărteze piatra de rampă în formă de ic, care însă nu putea fi mișcată din loc. În locul ei se găsește o gaură, cei care au studiat-o folosind cuvintele „explozie” și „spulberare” pentru a o descrie. „Spărtura avea înfățișarea unei explozii sub efectul unei forțe zdrobitoare dinăuntru”, scria Adam Rutherford în Pyramidology. Fragmentele blocului de calcar au alunecat în josul Pasajului Ascendent, până la dopurile de granit, acolo unde au fost descoperite de oamenii lui Al Mamoon. De asemenea, explozia a acoperit Marea Galerie cu praful alb și fin pe care arabii l-au descoperit pe pardoseală, acesta fiind dovada clară a unei explozii. Salvatorii l-au scos pe Marduk prin acest drum, acoperind apoi din nou intrarea din Pasajul Descendent, așa cum a fost găsită de oamenii lui Al Mamoon. După ce a fost eliberat, Marduk a fost trimis în exil, așa cum se plânge chiar el într-un text, unde susține că a fost exilat timp de douăzeci și patru de ani în țara Hatti. Și astfel s-a așezat în sfârșit pacea pe Pământ, după zeci de milenii de lupte, suferință și distrugere. Însă orice lucru bun se sfârșește la un moment dat…

16. Stargate

„Poartă a Marilor Porți ale Sferelor, deschide-mi-te! Stăpâne al Igigi, deschide-mi Poarta! Stăpâne al Annunaki, deschide-mi Poarta către Stele!” (Necronomicon)

Pentru a înțelege nu doar cum au fugit Enki, Marduk și Iștar de furia lui Enlil la finalul celui de-al doilea mare război al zeilor, ci și adevărata istorie a Pământului, trebuie să dăm timpul înapoi, până la momentul sosirii Veghetorilor pe Terra. Cum au ajuns Enki și ai lui pe planeta noastră? „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer”, spunea Iisus în Evanghelia după Luca. Cea mai logică variantă este că au fost transportați cu o navă, pentru a confirma cuvintele lui Iisus. Însă, din păcate pentru el, nu există niciun mit care să sugereze acest lucru. Popoarele din Mesopotamia credeau că se putea ajunge în grădina zeilor printr-un tunel întunecat din muntele Masu, a cărui poartă era păzită de „oameni-scorpion”. Pentru scandinavi, lumea zeilor (Asgard) era legată de Pământ (Midgard) printr-un pod păzit de zeul Heimdall. Tot pe un pod, numit Ukibashi (păzit, de asemenea, de un zeu uriaș), coborau zeii japonezilor din cer pe Pământ. Iștar nu s-a îmbarcat într-o navă pentru a ajunge în „lumea de jos”, ci a trecut prin șapte porți, de asemenea păzite. În Cartea egipteană a morților se spune că, pentru a ajunge în regatul lui Osiris, sufletul trebuie să treacă prin mai multe porți păzite de demoni.

Acest „tunel”, „pod / punte” sau „poartă”, ce leagă lumea noastră de a zeilor, ne duce cu gândul la un portal ce face legătura între două planete sau, mai bine zis, o „poartă stelară”. Indienii Zuni din Mexic chiar consideră că zeii lor, Kachinas, au venit din stele printr-un portal special, numit Sipapu. Există o tăbliță sumeriană care îl înfățișează pe Enki într-un astfel de portal, păzit de două ființe cu aspect înfricoșător (oameni-scorpion?). Alături se află Anu, cu mâinile în sân, expresia feței sale denotând o oarecare aversiune față de fiul său. E posibil ca această tăbliță să prezinte chiar momentul exilării lui Enki pe Pământ. Pictura Gonirea din Eden din 1445 a lui Giovanni di Paolo înfățișează, de asemenea, un astfel de portal, prin care sunt goniți Adam și Eva. În formă de cerc și ținut de Dumnezeu, portalul are pe margini niște simboluri. În interiorul său se observă o altă lume, cu un peisaj stâncos, diferit de cel din grădină, plin de vegetație. Așadar, pentru acest pictor, Adam și Eva au fost izgoniți printr-o „poartă stelară”, întocmai ca Enki în tăblița sumeriană. Același Giovanni di Paolo a desenat un portal asemănător, în care se află zeul roman Mercur. În plus, nenumărate picturi religioase îl înfățișează pe Iisus într-un fel de cerc, susținut de îngeri. O astfel de pictură este Judecata Finală a lui Giotto, realizată în 1305. În Tobias și Raphael, Rembrant a pictat, la rândul său, ceea ce poate fi considerat o „poartă stelară”. Indienii îl înfățișează de multe ori în sculpturi pe zeul Șiva într-un cerc straniu. Iar Șiva este numele dat de indieni lui Enki. La Val Camonica (în Italia), într-un desen rupestru din epoca de piatră se poate vedea o ciudată creatură, asemănătoare extratereștrilor cenușii, aflată într-un cerc, pe marginea căruia se află alte ființe ciudate, oameni și broaște țestoase. Nu lipsesc din imagine șerpii și luna, simboluri ale lui Enki, alături de câteva stele. Pe o stelă sumeriană este sculptat zeul Ninurta în interiorul unei porți ce are pe margini niște simboluri necunoscute. Acest zeu ce poartă ceas la mână, cercel în ureche și un medalion în formă de cruce la gât, apasă cu degetul pe marginea porții, acolo unde probabil se află un buton. O sculptură izbitor de asemănătoare s-a descoperit pe continentul american, în care un zeu Anasazi se află într-o poartă asemănătoare cu cea a lui Ninurta. Poarta are aceeași formă și simboluri localizate în aceeași poziție ca și cea sumeriană. La fel ca Ninurta, și acest zeu are ceas la mână și medalion la gât. Spre deosebire de omologul său sumerian, zeul Anasazi poartă o cască în formă de animal, din care iese un tub ce se prinde undeva în spate.

La 800 de mile sud-est de Lima, în Peru, aproape de țărmul lacului Titicaca, se află Puerta de Mayu („poarta zeilor”). Conform legendelor inca, primul rege, Amaru Muru, a călătorit prin acea poartă, folosind un dispozitiv special pentru a activa ușa, transformând roca solidă într-o „poartă stelară”. Dispozitivul era un disc de aur care a căzut din cer. După ce a pășit prin poartă, Amaru Muru nu s-a mai întors niciodată. Legendele susțin că regele, cunoscut ca și „fratele spațiului”, a venit din alte lumi. Din lacul Titicaca, aflat în apropiere de acest loc, au fost văzute des ieșind OZN-uri, dar și umanoizi înalți, cu pielea albă.

O călătorie de genul teleportării este posibilă, lucru demonstrat de cercetătorii de la institutul Max Planck, care au dematerializat particule subatomice și le-au materializat în altă parte. Dacă într-adevăr există o astfel de poartă, unde se află? Anticii considerau că, la un moment dat, se găsea în Babilon, numit de akkadieni Babili și de evrei Babel, care înseamnă „poarta zeilor”, orașul lui Marduk, fiul lui Enki. Potrivit tradiției, E-Saggila, templul lui Marduk, a fost construit întâi în orașul Eridu, având forma unui ziggurat, fiind numit „palatul Cerului și al Pământului”. Zeii au înălțat acest templu după ce Marduk a ucis-o pe Tiamat. Alături de E-Saggila, în Babilon a existat un ziggurat de origine necunoscută, datând dinaintea babilonienilor, restaurat de regele Nabopalassar (625-605 î.Hr.), întemeietorul dinastiilor caldeene, și de fiul său, Nabucodonosor II (605-562 î.Hr.), ce a impus hegemonia Noului Babilon în Orientul Apropiat. Herodot scria că acest ziggurat uriaș, numit Etemenanki sau Turnul Babel, era compus din șapte etaje, avea formă piramidală, cu baza descrescătoare spre vârf. Ultimul etaj era realizat din cărămizi acoperite cu un email albastru strălucitor, ce crea impresia că turnul se pierde în nesfârșirea cerului. Primul care a început restaurarea zigguratului, regele Nabopalassar, declara într-o inscripţie: „în acea vreme, Marduk mi-a poruncit să împlânt adânc în măruntaiele pământului temeliile turnului Babel, care se cutremurase înaintea domniei mele, gata să se prăbuşească, şi să-i ridic vârful până la cer.” Fiul acestuia, Nabucodonosor al II-lea (605-562 î.Hr.), care a terminat reconstrucţia turnului, completa: „zeul Marduk mi-a poruncit în legătură cu Etemenanki, turnul cu scări monumentale al Babilonului, care înainte de epoca mea fusese dărâmat şi se afla în ruine, să-i consolidez temeliile spirituale în sufletele oamenilor, iar vârfurile sale să atingă cerul. Am luat o prăjină şi eu însumi am măsurat dimensiunile. Pentru Marduk, stăpânul meu, m-am umilit şi mi-am scos tunica, însemnul rangului regal, şi am cărat pe umerii mei pământ şi cărămizi. În ceea ce-l priveşte pe Nabucodonosor, fiul meu prim-născut, cel mai drag inimii mele, l-am pus să care mortar, prinosuri de vin şi untdelemn, asemeni supuşilor mei.” Se spune că tot Nabucodonosor al II-lea a construit una dintre cele șapte minuni ale lumii antice, grădinile suspendate din Babilon, pentru soția sa. Turnul Babel a rezistat până când, în 482 î.Hr., Babilonul, aflat sub ocupație persană, s-a răsculat împotriva cuceritorilor. Împăratul Xerses a înăbușit revolta și a dărâmat parțial monumentul. În 331 î.Hr., Alexandru Macedon a vrut să restaureze turnul, dar n-a apucat să-și finalizeze proiectul, murind de friguri. Mai târziu, edificiul a servit drept carieră pentru construcțiile din jur. A fost redus până la fundații, peste care a fost ridicată o clădire. Până în secolul trecut, omenirea a uitat adevăratul aspect al zigguratului. Pictorii renascentiști și l-au imaginat rotund, celebră fiind pictura lui Brueghel, care a servit ca model pentru clădirea Parlamentului European de la Strasbourg. Ruinele turnului au fost descoperite în 1913 de arheologul german Robert Koldewey, iar în 1980, fotografia fundației, realizată de un satelit sovietic, a arătat că edificiul a fost pătrat. Latura bazei era de 91,55 metri și era conceput din șapte trunchiuri de piramidă, etajele retrăgându-se succesiv. În interior se aflau trei scări: două laterale și una centrală, perpendiculară pe structura fundației, întocmai așa cum îl descrisese Herodot.

Părintele istoriei susținea că zeul Marduk își făcea apariția în fiecare an la ultimul etaj al zigguratul Etemenanki, acolo unde îl aștepta de fiecare dată câte o virgină, care îi devenea mireasă pentru o noapte. Dacă Babilon era „poarta zeilor” iar Marduk apărea în vârful Turnului Babel, e posibil ca acest ziggurat să fi fost „poarta stelară”. Numele turnului, Etemenanki, înseamnă în sumeriană „casa în care se întâlnesc Cerul și Pământul”, o descriere perfectă a unui dispozitiv de transport între două planete. Forma zigguratului este cea a unei scări, iar anticii ne-au lăsat numeroase descrieri ale unor „scări” cu ajutorul cărora se putea ajunge de pe Pământ în Cer ori viceversa.

În Biblie, în capitolul 28 al cărții Facerii, Iacov a visat „o scară sprijinită pe pământ”, care „cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea”. În vârful scării i s-a arătat Dumnezeu, care i-a spus că îi lasă moștenire lui și urmașilor săi acel pământ. Trezindu-se din somn, Iacov și-a spus: „Cât de înfricoşător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!” Apoi a schimbat denumirea acelui loc din Luz în Betel („casa Domnului”). Din acest loc, mult mai târziu, profetul Ilie a fost ridicat la cer de către „carul Domnului”.

Despre această „scară spre Cer”, Textele piramidelor spun că este „o scară pentru atingerea înălțimilor”. Treptele sale sunt descrise ca „trepte spre cer, care sunt întinse pentru ca regele să poata urca la cer”. Enunțul 478, în care se amintește de zeița Isis ca personificare a scării, afirmă: „Pentru orice spirit sau zeu care mă va ajuta când urc la ceruri pe scara zeilor; oasele mele sunt adunate pentru mine, membrele mele sunt adunate pentru mine și urc către cer în prezența zeului scării”. Un alt enunț din Textele Piramidelor spune: „O scară este împletită de Ra înaintea lui Osiris, o scară este împletită de Horus în fața tatălui său Osiris când merge către spirite, unul de o parte, celălalt de cealaltă parte, iar eu mă aflu între ei”. Tot în aceste texte se găsește o rugăciune pentru permiterea accesului faraonului Pepi I la „scara divină”:

„Slavă ție, Scară divină,

Slavă ție, Scară a lui Seth.

Dreaptă să stai, scară a zeilor,

Dreaptă să stai, scară a lui Seth

Dreaptă să stai, scară a lui Horus

Cu care Osiris a ajuns în Cer…

Zeu al Scării

Cui îi vei da tu Scara zeilor?

Cui îi vei da tu Scara lui Seth,

Ca Pepi să urce și el la Cer,

Lui Ra ca servitor să-i slujească?

Fă ca scara zeilor să-i fie și lui Pepi dată,

Fă ca scara lui Seth lui Pepi sa îi fie dată

Ca Pepi sa urce la Cer în ea.”

Cartea egipteană a morților spune că demonii au scări pentru urcat la cer, însă Pământul este locul lor preferat. Tot aici, în drumul său, decedatul ajunge la un moment dat la un obiect numit „Cel care te urcă la cer”, despre care se spune că este „cel care l-a purtat pe Seth la cer”. Unele texte sugerează că însuși Ra pregătește acest obiect, pentru „ca regele să se poată urca la cer”, iar în altele fiind vorba despre alți zei. Această scară este ilustrată în forma unui turn înalt cu trepte, numit de egipteni „djed”, un obiect asociat îndeaproape cu Osiris, ce are uneori în vârf un „ankh”, simbolul vieții. Într-un final, defunctului i se deschidea poarta, acesta exclamând:

„Poarta Cerului s-a deschis!

Poarta Pământului s-a deschis!

Deschizătura ferestrei cerului s-a deschis!

Scara spre Cer s-a deschis,

Treptele luminii acum se văd…

Poarta dublă a Cerului s-a deschis.

Poarta dublă a lui Khehhu s-a deschis

Pentru Horus de la răsărit,

În zori.”

Conform Coranului,  îngerul Gabriel l-a dus pe Mohammed de la Mecca la lerusalim, apoi l-a ridicat la ceruri, urcându-I pe o „scară a luminii”. Trecând prin cele șapte Ceruri, Mohammed a ajuns înaintea lui Allah. Dupa ce a primit poruncile divine, profetul a fost adus înapoi pe Pământ, cu ajutorul aceleiași scări.

În Gyelrap este scris că șapte zei ai luminii au coborât pe Pământ pe scara cerului. Tot în număr de șapte sunt acele făpturi „ca niște oameni albi” care, conform Cărții lui Enoh, l-au ridicat pe Enoh „departe de neamurile Pământului”, ducându-l într-un loc înalt, unde era un turn mare și coline joase. Să fie acel loc Babilonul? Iar acele făpturi să fie cei șapte mari zei ai cerului, adorați de babilonieni?

Numele akkadiano-babilonian pentru ziggurat era „zukiratu” („tubul sfântului duh”). Sumerienii îl numeau „eș”, cuvânt care se traduce prin „funie”. În Cartea egipteană a morților, ajuns în zona a șasea (asociată cu Osiris), decedatul, care caută „poarta spre Cer”, întâlnește doisprezece zei ce „țin funia în Duat” și doisprezece ce „măsoară coarda”. Pentru tibetani, acum trei mii de ani, înțeleptul Shenrab Miwo (care a fondat tradiția Bon) a alunecat pe o frânghie din cer, direct pe vârful muntelui Kailash. Iar prințul indian exilat, numit Nyathri Tsenpo („rege al cărui tron a fost purtat pe umeri”), ce a devenit regele celor șase clanuri tibetane, putea oricând să ajungă în lumea zeilor datorită unei frânghii de lumină care îl lega de cer.

Dacă zigguratul Etemenanki din Babilon era într-adevăr o „poartă stelară”, cine l-a construit și cum a ajuns în ruine? Povestea Turnului Babel a fost consemnată de preotul babilonian Berossus în secolul al III-lea î.Hr., de istoricul Alexandru Polyhistor în secolul I î.Hr. și de istoricul grec Hestaeus. Însă Biblia ne oferă cea mai cunoscută variantă de răspuns. În capitolul 11 din Facerea ni se spune că, pe vremea când „era în tot pământul o singură limbă”, oamenii de la răsărit s-au oprit în Sumer și au început să construiască un oraș și un turn „al cărui vârf să ajungă la cer”. Care era motivul construirii unui asemenea colos? „Să ne facem faimă înainte de a ne împrăştia pe faţa a tot pământul!”, au spus ei. După ce au început lucrul „s-a pogorât Domnul să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor” și a spus: „Iată, toţi sunt de un neam şi o limbă au şi iată ce s-au apucat să facă şi nu se vor opri de la ceea ce şi-au pus în gând să facă. Haidem, dar, să ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul”. I-a împrăștiat pe oamenii care au renunțat la a mai construi și „de aceea s-a numit cetatea aceea Babilon, pentru că acolo a amestecat Domnul limbile a tot pământul şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului.” Un turn în Babilon care să atingă cerul nu poate fi decât zigguratul Etemenanki, al cărui ultim etaj acoperit cu un email albastru strălucitor crea această iluzie, după cum povestea Herodot. Însă povestea biblică, în loc să ofere răspunsuri, pare a fi inventată pentru a ascunde adevărul. Nu pare prea veridic faptul că, acum câteva milenii, un grup de oameni se credea în stare să construiască un colos care să atingă cerul, făcând această muncă titanică doar pentru celebritate. Iar o ființă superioară, aparent fără niciun motiv, s-a arătat deranjată de acest lucru și s-a hotărât să-i sperie pe oameni. Ba, mai mult, să le și amestece limbile. Nu se spune nimic despre vreo „poartă stelară” și nici cine erau acei oameni. Dar poate că răspunsul se găsește în alte părți…

Călugărul Diego Duran, născut în 1537, scria în Historia de las Indias de Nueva Espana că indienii bătrâni din America i-au povestit despre „bărbați înalți cât muntele care au apărut și au pus stăpânire pe țară”. Acești uriași au hotărât să construiască un turn înalt până la cer, pentru a ajunge la Soare. Această relatare fiind foarte asemănătoare cu cea biblică, este foarte puțin probabil să se fi întâmplat același eveniment în două locuri diferite. Cel mai probabil, acei indieni au aflat povestea din același loc ca și evreii, adică Babilonul. Există o mare deosebire între legenda indienilor și cea biblică, ce ne poate conduce spre aflarea adevărului: constructorii turnului nu erau simpli oameni, ci unii „înalți cât muntele”. Și după cum ne transmit anticii, zeii erau de statură uriașă.

Cine erau acei zei? Răspunsul ni-l oferă un mit mesopotamian, care susține că, în urmă cu foarte mult timp, Marduk le-a cerut supuşilor săi să ridice un turn până la cer. Enlil nu a fost de acord cu acest lucru şi a dărâmat turnul, încurcând totodată limbile supuşilor lui Marduk. Într-o stelă aflată în prezent la muzeul Louvre din Paris, realizată prin 2.300 î.Hr. de Naram-Sin, regele Acadului, chiar e înfățișat un zeu uriaș ce strivește mulți oameni adunați lângă un turn. Acum, când știm personajele implicate în această poveste, putem stabili adevărul din spatele ei.

Cel care a comandat construirea turnului era Marduk. Tot el este cel care le-a cerut regilor Nabopalassar și Nabucodonosor II să-l refacă. Dacă acest turn era într-adevăr o „poartă stelară”, Marduk și familia sa aveau nevoie de el pentru a se întoarce acasă, pe planeta-mamă. Miturile hitite susțin că misiunea lui Marduk era de a ataca tărâmul celest al zeilor. Însă Enlil, cel trimis pe Pământ pentru a-i supraveghea pe exilați, nu le putea permite să-și părăsească închisoarea. Prin urmare le-a distrus turnul, adică „poarta stelară” pe care tocmai o construiau.

A fost într-adevăr construit Turnul Babel în Babilon? Se pare că nu. Babilonienii spuneau că, după ce Marduk a ucis-o pe Tiamat, zeii i-au construit un ziggurat în Eridu, orașul lui Enki, asemănător cu Etemenanki. Aspectul identic cu cel din Babilon și denumirea „palatul Cerului și al Pământului” ne fac să credem că era vorba tot despre o „poartă stelară”. Zigguratul din Eridu este mult mai vechi decât cel din Babilon, iar ruinele acestuia au relevat faptul că nu a fost niciodată terminat, construcția sa oprindu-se brusc, din motive necunoscute. Să nu uităm că Biblia susține că Domnul i-a împrăștiat pe constructorii turnului Babel înainte ca aceștia să-și termine opera. Unii dintre autorii babilonieni, care au scris în limba greacă, precum preotul Berossus, au înlocuit în lista regilor antediluvieni numele Eridu cu Babilon. Ambele orașe aveau temple numite E-Sagila iar unul dintre titlurile orașului Eridu era Nunki („locul măreț”), care mai târziu a devenit un titlu al Babilonului. Prin urmare, putem concluziona că Turnul Babel original a fost construit în orașul lui Enki, Eridu, dar și că Marduk a ridicat Babilonul ca o copie a orașului tatălui său, unde a clădit și o nouă Poartă.

Dar dacă erau capabili să construiască o astfel de „poartă stelară” pentru a evada, de ce Veghetorii nu au construit-o mai devreme? Se pare că Poarta avea nevoie de o componentă importantă, un dispozitiv care să o activeze. Acel dispozitiv nu exista în momentul sosirii Veghetorilor pe Pământ, ci a fost adus de Enlil în momentul în care s-a înscăunat pe tronul Terrei, alături de „me”-urile pe care zeul le păzea cu strășnicie în templul său din Nippur. Prin urmare, exilații erau nevoiți nu doar să-și construiască un turn, ci și să-i fure lui Enlil dispozitivul de activare a Porții.

Așa cum ne-au obișnuit, sumerienii au consemnat și acest eveniment. În Mitul lui Zu, pasărea Zu a venit într-o zi în palatul lui Enlil. La un moment dat, zeul și-a lăsat singur musafirul și a plecat să facă baie. Profitând de moment, Zu, care într-un basorelief din Mesopotamia apare ca un cocoș demonic cu al treilea ochi în frunte, i-a furat sceptrul și alte câteva obiecte, luându-și zborul cu cea mai mare viteză. Observând că i-au dispărut lucrurile, Enlil le-a cerut zeilor să plece după hoț și să i le recupereze. Însă nimeni nu a avut curajul să facă acest lucru, în afară de Ninurta, fiul lui Enlil. Acesta și-a luat zborul în „pasărea” sa neagră, l-a ajuns din urmă pe Zu și, după o luptă crâncenă, l-a învins. Apoi a recuperat lucrurile furate și i le-a înapoiat tatălui său. Pentru această victorie a fost lăudat de toți zeii, care i-au oferit epitetul „eroul”.

Cine era acest Zu? Numele său înseamnă în sumeriană „înțelepciune”. Mai era numit Anzu sau Enzu, care se traduc prin „înțelepciunea cerului” sau „domnul înțelepciunii”. Acesta nu putea fi decât zeul înțelepciunii, Enki. Numele akkadian al zeului lunii, Sin, provine din Enzu. Cum în sumeriană silabele unui cuvânt își puteau schimba locul fără ca respectivul cuvânt să-și piardă sensul, Enzu a devenit Zuen sau Suen, nume din care a derivat Sin. Iar acesta, numit Nanna de sumerieni, era tot Enki. Enlil nu ar fi plecat să facă baie, lăsând un străin singur în casă, cu toate „me”-urile la dispoziție. Ar fi făcut asta doar în prezența unui apropiat, a unei rude. Al treilea ochi al lui Zu ne duce cu gândul la Șiva al indienilor, singurul zeu reprezentat cu al treilea ochi, care este nimeni altul decât Enki. Până și din frica zeilor din tabăra lui Enlil de a-l înfrunta înțelegem că Zu nu era un oarecare, ci un războinic feroce, deosebit de puternic. De fapt era cel mai puternic dușman pe care l-au întâlnit vreodată, conducătorul exilaților.

Ce a încercat să fure Enki? În casa lui Enlil din Nippur, în templul Ekur („casa ca un munte”), printre multele obiecte de preț se afla unul numit Duranki. Deși cercetătorii nu au reușit până acum să identifice acest obiect, putem încerca să dezlegăm misterul. În sumeriană, Duranki înseamnă „puntea dintre Cer și Pământ”. Prin urmare, era un dispozitiv care făcea legătura dintre planeta noastră și cea a zeilor, adică unul care activa „poarta stelară”. Probabil este vorba despre acel „disc de aur” folosit de Amaru Muru pentru a deschide „poarta spre Cer”.

Acum pare să se fi făcut lumină în povestea Turnului Babel. Încercând să evadeze de pe planeta pe care a fost exilat, Enki i-a cerut fiului său să construiască o „poartă stelară” în orașul lor, Eridu. În timp ce „poarta” se construia, Enki a reușit să-i fure fratelui său dispozitivul care o activa. Intuind planul de evadare, Enlil și-a trimis fiul, pe Ninurta, să recupereze dispozitivul, în timp ce el a distrus „poarta”. De aceea sumerienii îl numeau de multe ori „cel care a despărțit Cerul (An) de Pământ (Ki)”. Nu există niciun mit care să susțină că Enlil a provocat divorțul celor două divinități, cum nu există nicio posibilitate logică să fi reușit la propriu să despartă cerul de Pământ. Cu toate astea, acea afirmație a fost interpretată ca referindu-se la cauzarea despărțirii celor două divinități, deși în realitate se referă doar la distrugerea „porții stelare”, rupând astfel legătura dintre planeta noastră și a zeilor. Legenda hitită Regatul din ceruri chiar afirmă că, pentru a-l învinge pe Ulli-Kummi, Teshub a primit din partea Consiliului Zeilor „lancea de aramă, cu care Cerul a fost despărțit de Pământ”. Adică arma cu care Enlil a distrus „poarta stelară” din Babilon.

Distrus în Eridu și reconstruit de câteva ori în Babilon, Turnul Babel și-a confirmat rolul de „poartă”, făcând o ultimă călătorie, de această dată nu doar în spațiu, ci și în timp. Pe 16 martie 1905, aflat la Uruk, germanul Helmuth Müller a văzut un ziggurat imens, format din șapte etaje piramidale de piatră, cel de la bază având latura de aproape un kilometru. Vârful  zigguratului părea sculptat în azurul cerului. După un timp, imaginea a dispărut treptat. Turnul văzut de Müller poate fi zigguratul Etemenanki, potrivindu-se perfect atât cu descrierea lui Herodot, cât și cu imaginea captată de satelitul sovietic în 1980. Pe lângă faptul că turnul a fost văzut în Uruk, nu în Babilon, și a apărut din neant, dispărând la fel, rămâne o mare problemă: a fost văzut cu opt ani înainte să fie descoperit. Iar Robert Koldewey a dezgropat doar niște ruine, pe când Helmuth Müller a văzut Turnul așa cum arăta acum mai bine de două milenii și jumătate. Să fie vorba despre o „fantomă” a turnului? Sau cineva, acum foarte mult timp, l-a folosit ca pe o poartă în timp, ajungând în viitor? Dacă Turnul Babel ar fi realizat o călătorie în timp, nu poate fi vorba despre cel din Babilon. Distanța mult prea mare dintre cele două orașe împiedică acest lucru. Însă Eridu se afla mult mai aproape de Uruk și putem presupune că, într-o anumită perioadă din trecut, turnul din Eridu putea fi zărit din locul pe care mai târziu s-a ridicat orașul Uruk.

Se pare că, deși Turnul Babel a fost distrus, alte „porți stelare” au fost construite. În Rig-Veda se spune că toți cei care părăsesc Pământul se opresc pe Lună, care este poarta lumii cerești. Doar cine răspunde la întrebările ei este autorizat să meargă mai departe. Ceea ce înseamnă că, la un moment dat, Poarta a fost construită pe Lună, probabil în timpul celui de-al doilea război al zeilor, de către Enlil. Să nu uităm de Puerta de Mayu din Peru, folosită de Amaru Muru pentru a părăsi Terra. Și totuși cea mai celebră astfel de poartă se află sub ochii noștri din cele mai vechi timpuri…

Turnul Babel a servit ca model pentru construirea zigguratelor, ce au dus la apariția piramidelor în trepte atât de des întâlnite în întreaga lume. De la acestea s-a ajuns la piramidele cu vârf. Prin construirea lor, strămoșii noștri încercau să creeze „porți” prin care să ajungă la zei. Urmând exemplul lui Osiris, faraonii se înmormântau în piramide pentru a trece prin „poarta stelară”. Niște texte egiptene liturgice antice arată că piramidele au fost considerate dispozitive menite să „deschidă în lături ușile firmamentului și să făurească un drum” pentru ca faraonul decedat să poată „urca în compania zeilor”. Corpul decedatului era mumificat, pentru a fi conservat până când respectivul va ajunge în lumea zeilor, care urmau să îi pună sufletul în trup, la fel cum au procedat Isis și Anubis cu Osiris. Cine i-a învățat pe oameni acest lucru? Nimeni alții decât zeii. Anubis este cel care a inventat îmbălsămarea, pe care le-a transmis-o preoților egipteni.

Deși în toată lumea se construiau piramide în trepte, egiptenii (și alte popoare după ei) au trecut la un model îmbunătățit, cu vârf ascuțit și laturi triunghiulare, netede. Dacă toate piramidele în trepte și zigguratele erau copii ale „porții zeilor”, Turnul Babel, egiptenii nu ar fi schimbat tiparul construcțiilor decât dacă ar fi avut un alt model, de asemenea, „divin”. Iar acel model nu poate fi decât Marea Piramidă de la Gizeh, cea mai veche din lume. Thomas Yeates chiar scria în 1833 că „Marea Piramidă a urmat curând Turnului Babel, având aceeași origine comună”.

De mii de ani, acest colos înflăcărează imaginația oamenilor și creează încontinuu controverse. Egiptologii conservatori încearcă din răsputeri să demonstreze că a fost construită de oameni, deși nu există nicio modalitate logică în care ar fi putut fi clădită de egiptenii de acum cinci milenii. În timp ce alte piramide și temple au pereții plini de hieroglife ce descriu scopul lor, Marea Piramidă nu are nici măcar un singur marcaj. Absolut toți faraonii, după ce ridicau o clădire, fie ea piramidă sau templu, aveau grijă să li se noteze pe pereții acestora numele. Pentru ca toată lumea să știe cine a fost autorul respectivei construcții. Marea Piramidă nu are absolut nicio inscripție, prin urmare nici numele vreunui faraon. Dacă o asemenea clădire impozantă, una dintre cele mari minuni ale lumii antice, ar fi fost construită de oameni, de ce nici măcar unul nu și-a atribuit meritul de a-i fi autor? Egiptologii se încăpățânează să-i atribuie faraonului Kheops acest merit, induși în eroare de consemnările lui Herodot. Însă în 1850, în ruinele templului Isis, a fost găsită o stelă ce se află astăzi la Muzeul Egiptean de la Cairo. Inscripția de pe stelă spune că faraonul Kheops a pus temeliile „casei lui Isis, stăpâna piramidei, lângă casa sfinxului”. Dacă Kheops o numea pe Isis „stăpâna piramidei”, acest lucru demonstrează că respectiva construcție exista deja în timpul respectivului faraon. În plus, stela confirmă și existența Sfinxului în acea perioadă. Dar dacă nu oamenii au realizat Marea Piramidă, atunci cine? Și cum?

În 1979, la Grenoble (Franța), la cel de-al doilea Congres internațional al egiptologilor, chimistul petrograf doctor Klemm a uimit asistența cu cercetările sale. A analizat 20 de probe petrografice diferite din Marea Piramidă și a constatat că fiecare piatră provenea din altă zonă a Egiptului. Deși un bloc de granit este în mod normal omogen în densitate, rocile cercetate de el erau mai dense în partea de jos decât în cea de sus. În plus, conțineau prea multe bule de aer. Cu cinci ani înainte, Stanford Research Institute din California a efectuat împreună cu oameni de știință de la Universitatea Ain-Shams din Cairo măsurători electromagnetice la Marea Piramidă. Rezultatele au fost haotice, undele de înaltă frecvență fiind complet absorbite de rocă. De unde rezultă că blocurile piramidei conțineau mai multă umiditate decât roca naturală. În urma calculelor făcute de computer a rezultat că piramida conținea câteva milioane de litri de apă. Profesorul Joseph Davidovits a concluzionat: „Blocurile sunt artificiale”. Același profesor, examinând la microscop probe petrografice din Marea Piramidă, a detectat urme de păr omenesc și chiar un fir întreg, lung de 21 de centimetri. Toate acestea demonstrează că blocurile de piatră, din care este formată piramida, au fost create artificial, lucru imposibil de realizat de egiptenii antici. Singurii deținători ai tehnologiei care să le permită realizarea blocurilor de piatră artificială erau extratereștrii, zeii din vechime.

În noiembrie 2010, doctorul Ala Shaheen, şeful departamentului de arheologie al Universităţii din Cairo, a declarat că ar putea fi adevărată informaţia precum că extratereştrii au construit celebrele piramide egiptene. Fiind întrebat dacă aceste piramide ar putea conţine tehnologii extraterestre sau chiar un OZN în structura sa, dr. Shaheen a fost foarte vag în răspuns şi a declarat doar atât: „Nu pot confirma sau nega acest lucru, dar, în interiorul piramidei se află ceva ce nu aparţine lumii noastre”. Deşi delegaţii la conferinţa privind arhitectura Egiptului antic au fost şocaţi de această afirmaţie, dr. Shaheen a refuzat să facă alte declaraţii privind legătura extraterestră cu OZN-urile.James Hurtak, unul dintre liderii grupului Lab Nine, care s-a aflat multă vreme în legătură cu nouă entități ce se pretindeau a fi cei nouă mari zei egipteni ai Heliopolisului, scria că Cei Nouă i-au mărturisit că au construit Marea Piramidă ca „poartă stelară”. Dacă este adevărat, atunci se explică tehnologia extraterestră despre care vorbea doctorul Ala Shaheen. La ce anume se referea el? Pentru sumerieni, acel obiect pe care Enki a încercat să îl fure, pentru a activa „poarta stelară” din Babilon, se numea Duranki, adică „puntea dintre Cer și Pământ”. Duranki era depozitat în „centrul celor patru colțuri ale lumii”, în casa lui Enlil din Nippur. Însă acest oraș nu se află la mijlocul Pământului, indiferent cum ne-am măsura planeta. Și nici nu avem vreo dovadă că sumerienii ar fi considerat Nippurul ca fiind centrul lumii. Prin urmare, acel obiect aflat în mod obișnuit în Nippur, a ajuns la un moment dat într-un loc aflat într-adevăr în „centrul celor patru colțuri ale lumii”. În 1877, scriitorul și teologul Joseph Zeiss a demonstrat că Marea Piramidă din Egipt este construită la intersecția dintre cele mai lungi linii latitudinale și longitudinale. Cu alte cuvinte, la mijlocul planetei noastre. De unde rezultă că acest Duranki a ajuns în Marea Piramidă, confirmând scrierile sumeriene, informațiile primite de James Hurtak dar și descoperirile doctorului Ala Shaheen.

Am văzut că, pentru antici, „porțile stelare” aveau paznici, numiți de obicei heruvimi sau sfincși. Statui reprezentând acești sfincși erau postate la intrările în templele sau zigguratele din toată Mesopotamia, „păzindu-le” de intruși. La rândul lor, piramidele de la Gizeh sunt „păzite” de Marele Sfinx, numit de Cartea Morților și Textele Piramidelor „Marele zeu care deschide porțile Pământului”. Pentru Istoricul Plutarh, cuvântul „sfinx” este pronunția grecească a egipteanului „shespanch”, care înseamnă „statuie vie”. Privirea Sfinxului este îndreptată de-a lungul paralelei de 30 de grade, pe care este construită nu doar Marea Piramidă, ci și orașul Eridu, locul în care exilații au încercat să construiască prima „poartă stelară”. Pe lângă acest gardian de piatră se pare că au existat și alții, conform Hitat, o culegere din secolul al XV-lea, ce cuprinde texte ale cronicarilor copţi, alcătuită de Muhammad Al Makrizi (1364-1442). Aici se spune că acela care a construit piramidele a pus sub fiecare dintre ele un idol, care să se lupte cu posibilii invadatori. Unul „stătea drept și avea cu el un soi de lance. În jurul creștetului său era încolăcit un șarpe, care se năpustea asupra oricui se apropia de paznic”. Altul ședea pe un tron, purta de asemenea o lance și avea ochi sclipitori, larg deschiși. Cine îl privea rămânea ca împietrit, neputându-se mișca, până murea. Adică îl paraliza dintr-o privire, la fel ca Medusa grecilor. Paznicul din a treia piramidă trăgea intrușii la el, îi prindea strâns și îi ținea încleștați până își dădeau duhul. În descrierea acestor „idoli” putem recunoaște niște mecanisme robotizate, asemenea „oamenilor-scorpion” din Sumer sau a demonilor din Cartea egipteană a morților.

De ce zeii au renunțat la modelul zigguratului și au trecut la cel piramidal, pentru a-și construi „porțile stelare”? După James Hurtak, piramidele sunt dispozitive ce captează energia venită din spațiu. Iar una dintre entitățile grupului Lab Nine, numită Tom, spunea că Marea Piramidă era utilizată pentru a aduce pe Pământ „energie” de la alte civilizații. Această uriașă cantitate de energie era captată prin acele coridoare înguste ce pornesc din cele două camere principale, a regelui și a reginei. Robert Bauval a demonstrat că coridorul sudic al camerei reginei este îndreptat către Sirius iar cel nordic spre Kohab din Carul Mic. Coridorul sudic al camerei regelui vizează steaua Zeta din Centura Orion, iar cel nordic este îndreptat spre Alpha Draconis. Aceste coridoare captau energia respectivelor stele, o canalizau în cele două camere principale, redirecționând-o apoi către poarta propriu-zisă, aflată în interiorul piramidei. În Dirga, aflată în templul lui Enlil din Nippur, ce pentru sumerieni se găsea în „centrul celor patru colțuri ale lumii”, erau depozitate prețioasele „tăblițe ale destinului”, alături de Duranki, „puntea dintre Cer și Pământ”. Așa cum am văzut deja, nu Nippurul se afla în centrul Pământului, ci Marea Piramidă de la Gizeh, construită la intersecția dintre cele mai lungi linii latitudinale și longitudinale. Dirga înseamnă „camera întunecată” sau „camera superioară”, ce ne duce cu gândul la una dintre cele două camere principale ale Marii Piramide. Aceasta era

„Misterioasă ca eterul cel de sus,

Ca Zenitul Cerului.

Printre ale ei embleme…

Stelele îi erau însemn.

ME-ul e dus la perfecțiune.

Cuvintele sale sunt porunci…

Cuvintele lui sunt oracole divine.”

Embleme ale stelelor… Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib nota în Ştiri despre Egipt şi minunile sale că, la ordinul regelui Saurid, în piramide au fost „înglobate toate științele secrete ale egiptenilor, constelațiile au fost desenate pe ele”. În plus, „în piramida estică (Marea Piramidă) a ordonat să fie reprezentate diferite arcuri de pe cer și planetele (…) Acolo se mai găsesc stele fixe”. Adică ceea ce se găsea în Dirga sumerienilor, care nu era decât una dintre camerele Marii Piramide, un fel de centru de control al „porții stelare”, plin cu hărți celeste. Tot în această cameră se găsea și Duranki, acel „disc de aur” al incașilor. Strămoșii noștri au păstrat amintirea acelui disc împărțit în cadrane ce conțineau diferite constelații, transformându-l în cercul zodiacal. Maiașii l-au folosit ca model pentru calendarele lor, cel solar și cel venusian. Într-un basorelief egiptean, un ciudat cerc cu butoane este reprezentat lângă faraonul Tutankhamon și soția sa, Sitamon. Pe o tăbliță sumeriană din Sippar, de acum 5.500 de ani, un cerc împărțit în 8 cadrane apare lângă un zeu uriaș. Duranki, „puntea dintre Cer și Pământ”, obiectul misterios de care aveau nevoie cei ce foloseau „poarta”, era un dispozitiv de formare a adreselor. Poate cea mai bună reprezentare a sa este zodiacul mesopotamian, care avea forma unui cerc împărțit în 12 cadrane, în interiorul căruia se afla un alt cerc, divizat în șapte, la mijlocul căruia se afla un al treilea cerc, fiecare dintre aceste 20 de cadrane având desenate constelații.

Ipoteza Marii Piramide de la Gizeh ca „poartă stelară” a fost studiată (și parțial demonstrată) și din punct de vedere științific. În 1977 și 1987, inginerul electronist Joe Parr a efectuat experimente în Marea Piramidă de la Gizeh. Folosind aparatură inventată de el, Parr a măsurat proprietățile magnetice, electrice și radioactive ale piramidei. Astfel, a descoperit că piramida este înconjurată de un câmp energetic. Nu doar Marea Piramidă, ci toate. Acel câmp energetic fiind slab, Parr a dezvoltat în laboratorul său o metodă pentru a mări puterea câmpului. Într-o mini-piramidă, el a generat un nou câmp electromagnetic care, combinat cu energia piramidei, a reușit să creeze un fel de bulă energetică în jurul piramidei, ce a blocat toate tipurile cunoscute de radiații electromagnetice, inclusiv raze gamma. În urma experimentelor ulterioare, Parr a observat un alt fenomen ciudat: în interiorul câmpului electromagnetic, mini-piramida sa și-a pierdut greutatea. Ba, mai mult, a început să se miște într-o anumită direcție. Parr a calculat direcția câmpului energetic în care piramida sa încerca să se deplaseze, realizând că este vorba despre constelația Orion. El a concluzionat că mini-piramida sa era capabilă de a intra în hiperspațiu. Deși nu a reușit să demonstreze acest lucru, până în clipa morții sale Joe Parr a crezut că piramidele pot efectua călătorii în timp, dacă se descoperă cheia care le activează. Ținând cont de teoria corzilor din fizică, ce susține existența unor șase dimensiuni spațiale adiționale, alți cercetători au sugerat că piramidele ar putea fi dispozitive capabile de călătorii interdimensionale. Doctorul Patrick Flanagan afirma despre Marea Piramidă: „Cred că este o poartă sau un portal spre dimensiuni multiple, ce permite transmiterea de oameni, obiecte sau conștiințe din alte dimensiuni în dimensiunea noastră ”. Prin urmare, din punct de vedere științific, indiferent dacă este capabilă de călătorii în timp, în spațiu sau către alte dimensiuni, Marea Piramidă este în esența sa o „poartă stelară”, ceea ce anticii ne-au transmis deja de mii de ani.

Djedul lui Osiris, acel turn înalt cu trepte, simbolizând „poarta stelară”, avea adeseori reprezentat în vârf un ankh, crucea egipteană. Prezent în toate încăperile funerare ale faraonilor și nelipsit în iconografia lui Osiris, ankhul nu simboliza doar viața, așa cum consideră egiptologii, ci viața veșnică, din lumea zeilor. Egiptenii credeau că faraonul decedat va păși prin „poarta zeilor”, unde va trăi veșnic alături de Osiris. Compus dintr-o cruce (simbolul cerului la sumerieni) unită cu un cerc (Pământul), ankhul era un simbol al legăturii dintre cele două elemente, adică a „porții stelare”. Djedul reprezenta „poarta” propriu-zisă, zigguratul sau piramida, în vârful căruia se afla ankhul, adică portalul ce permitea călătoria. Ankhul egiptenilor mai poate fi privit ca un obiect asemănător literei grecești omega, aflat în vârful unui turn. Turnul este „poarta stelară”, construcția în sine, iar obiectul în forma literei omega seamănă izbitor cu portalul. Pe o tăbliță sumeriană apare un zeu ce ține în mână acest obiect, iar lângă el se află un cerc cu opt cadrane (Duranki, dispozitivul de formare a adreselor). Numele faraonilor și ale zeilor se scriau întotdeauna într-un cartuș, format din alungirea acestui „omega”. Numele zeilor și ale faraonilor, ce se considerau semizei, scrise în „omega” era modul egiptenilor de a simboliza faptul că „poarta stelară” era rezervată doar celor de origine divină, nu și muritorilor de rând. De aceea, în Cartea egipteană a morților, faraonul decedat declară paznicilor porților că este fiul ori reîncarnarea unui zeu: pentru a i se permite accesul prin „poarta stelară”. Numind fiecare paznic și spunând anumite cuvinte, ce ne duc cu gândul la parole de acces, faraonul își demonstrează originea divină. Cine ar putea ști parolele ori cunoaște paznicii dacă nu un zeu ori un semizeu? Același lucru l-a făcut și eroul Epopeii lui Ghilgameș: pentru a fi lăsat să plece către casa zeilor, a fost nevoit să anunțe paznicii că este semizeu. Despre parole vorbește și Rig-Veda când afirmă că doar cine răspunde la întrebările Lunii primește autorizația de a păși prin poarta lumii cerești. Cartea Necronomicon, scrisă în secolul al VIII-lea de către Abdhul Alhazred, cel supranumit „arabul nebun”, conține formulele magice necesare pentru a deschide „poarta către Dincolo”. Un lucru asemănător îl întâlnim și în mitul grecesc al lui Oedip, care a fost nevoit să răspundă la ghicitoarea Sfinxului pentru a putea să-și continuie drumul. Iar sfincșii, așa cum am văzut, erau gardienii „porților stelare”. Folosirea unei parole pentru a deschide o poartă a fost descrisă și în multe basme, cel mai cunoscut fiind cel a lui Ali Baba și cei 40 de hoți.

Obiectul în forma literei omega, portalul, era simbolul zeiței sumeriene Ninhursag. Până și numele ei indică legătura cu „poarta”: Ninhursag înseamnă „stăpâna muntelui înalt”, adică a piramidei / zigguratului. Hitiții o considerau „zeița muntelui”, faraonul Kheops o numea „stăpâna piramidei” iar unele texte ale piramidelor o prezintă ca pe o personificare a „scării spre Cer”. Nu știm exact legătura dintre ea și „poarta stelară” dar e posibil ca Isis / Ninhursag să fi fost cea care a construit-o. Însă un mit sumerian, numit Inanna și Enki de către S. N. Kramer în Sumerian Mythology, poate să facă lumină în această privință. Ni se spune că Enki era paznicul „me”-urilor cerești, acele obiecte care conțineau toate planurile zeilor. Într-o zi, Inanna a venit în vizită la el,  călătorind în Barca Cerului. Încântat peste măsură de vizită, zeul a invitat-o la masă, unde s-a servit vin din belșug. După ce Enki s-a îmbătat, Inanna i-a cerut câteva „me”-uri. Beat și vrăjit de frumusețea zeiței, acesta i-a oferit șapte „me”-uri care, printre altele, conțineau informații despre temple, zidărie, tâmplărie, arta prelucrării metalelor, scriere și matematică. Văzându-se în posesia acestor date, Inanna s-a urcat în Barca Cerului și a fugit. Când s-a trezit din beție după câteva ore, Enki a observat dispariția prețioaselor planuri și și-a trimis un slujitor să le recupereze. Ajunsă din urmă, Inanna a refuzat să le înapoieze, susținând că zeul i le-a dat de bunăvoie. Raportându-i situația lui Enki, slujitorul a primit ordine să aducă Barca Cerului în Eridu, să recupereze „me”-urile apoi să o elibereze pe Inanna. Ajunși în Eridu, zeița și-a trimis pilotul navei „să salveze Barca Cerului și me-urile dăruite Inannei”. În timp ce ea a continuat disputa cu slujitorul lui Enki, pilotul a reușit să se furișeze și să îndeplinească ordinele stăpânei sale. Nu știm cum s-a terminat povestea, însă cert este că zeița a rămas în posesia acelor „me”-uri, după cum demonstrează numeroase imnuri închinate ei cu această ocazie.

A furat într-adevăr Inanna cele șapte „me”-uri de la Enki? Mitologia sumeriană susține că Enlil era cel care păzea aceste informații, nicidecum fratele său exilat. Iar mesopotamienii nu o dată au atribuit lui Enki faptele lui Enlil, și invers. Cel mai bun exemplu rămâne mitul violului, unde Enlil este considerat făptașul, deși în realitate era vorba despre Enki. În plus, soția lui Enki locuia cu el, nefiind nevoie să vină în casa lui din altă zonă. Și nici nu i-ar fi furat ceva, ținând cont că făceau parte din aceeași tabără. Prin urmare, adevărul din spatele mitului este că Inanna i-a furat lui Enlil acele „me”-uri, dispozitive ce conțineau diverse informații. Ce conțineau ele? Dacă le eliminăm pe acelea despre ritualurile preoțești și arte, rămân exact cele necesare pentru a putea construi o „poartă stelară” (arhitectură, zidărie, tâmplărie, prelucrarea metalelor, matematică). Cu ajutorul acestor date, Inanna / Ninhursag a realizat planurile „porții stelare”, acesta fiind motivul pentru care era considerată „doamna muntelui” sau „stăpâna piramidei”. Acest episod s-a petrecut probabil înainte de construirea Turnului Babel, înainte de începutul celui de-al doilea război al zeilor, pe vremea când Marduk cerea tronul Pământului în fața Consiliului Zeilor și înainte ca mama sa să treacă de partea lui Enlil. Pentru a construi o „poartă stelară” în Eridu, Veghetorii s-au hotărât să fure informațiile necesare de la Enlil. Ninhursag a pus mâna pe ele și a întocmit proiectul arhitectural, pe care l-a înmânat fiului său, Marduk, care a început să construiască Poarta. Studiind informațiile din „me”-uri și-au dat seama că mai au nevoie de o componentă, și anume dispozitivul de formare. Care, din păcate, se afla tot în posesia lui Enlil. Deoarece Ninhursag nu putea apărea în fața lui Enlil, Enki a făcut acest lucru, probabil pentru a-i înapoia prețioasele „me”-uri (de care nu mai avea nevoie, după ce a extras din ele toate informațiile necesare). Apoi, când a rămas singur, a furat dispozitivul de care aveau nevoie și a fugit. Din păcate pentru ei, planul le-a fost dejucat, Enlil distrugând „poarta” iar Ninurta recuperând Duranki-ul. Însă exilații nu s-au dat bătuți, construindu-și până la urmă în Egipt nu o „poartă”, ci două.

Culegerea Hitat ne ajută să aflăm și perioada în care au fost construite piramidele de la Gizeh. Cronicarul Al Haukali spunea că ele au fost ridicate numai ca un dig de apărare împotriva Potopului. Capitolul 33 afirmă că zeul Hermes Trismegistos a citit în stele despre venirea Diluviului, drept pentru care a ordonat ridicarea piramidelor în care a ascuns comori, scrieri ale învăţaţilor şi tot ce trebuia salvat de la dispariţie. Învăţatul Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib nota în Ştiri despre Egipt şi minunile sale că regele Saurid a avut un vis în care „Pământul s-a întors pe dos cu tot cu locuitorii săi, îngroziţi, oamenii au fugit care încotro, stelele cădeau, se loveau unele de altele făcând un zgomot asurzitor”. Regele nu a povestit nimănui visul său dar, după câteva zile, a visat ceva asemănător. Atunci i-a chemat pe toţi cei 130 de prezicători ai săi şi le-a povestit ambele vise. El le-au desluşit spunând că în lume se va petrece un eveniment important. Va veni Potopul şi după aceea o vâlvătaie, coborâtă din constelaţia Leului, ca să treacă lumea prin foc (bătălia finală dintre Enlil și Marduk). Auzind aceste lucruri, Saurid s-a hotărât să ridice piramidele de la Gizeh. „În piramide şi în acoperişurile lor, în pereţi şi coloane, au fost înglobate toate ştiinţele secrete ale egiptenilor, constelaţiile au fost desenate pe ele (…) în plus şi ştiinţa talismanelor, aritmetica şi geometria (…), clare pentru cei care le cunoşteau scrierea”. După cum relatau copții, pe piramide era o inscripție în care era scris: „Eu, Saurid, regele, am ridicat această piramidă în această vreme și am avut nevoie de șase ani întregi până a fost gata”.

Acest rege necunoscut, Saurid, a fost identificat cu cel numit de greci Hermes Trismegistos, adică Enoh al evreilor sau Nabu al babilonienilor. Dacă piramidele au fost construite ca „porți stelare” înainte de Potop, fără îndoială că scopul lor era de a-i ajuta pe Veghetori să se salveze de urgia iminentă. Pentru a nu atrage din nou atenția lui Enlil, la fel ca în Eridu, a fost însărcinat muritorul Enoh / Saurid / Nabu cu ridicarea piramidelor. Pentru curioși, Marea Piramidă era templul lui Marduk, iar celelalte două doar locuințe pentru Enoh / Solomon și soția sa. I-au fost arătate planurile piramidelor, conform Cărții lui Enoh, iar Enoh a trecut la treabă, angajându-se în construirea lor mii de oameni și chiar Veghetori („demonii” din legendele lui Solomon). Hitat susține că doar primele două au fost construite în acea perioadă, cea mai mică fiind ridicată mai târziu. Două „porți stelare” înseamnă călătorii spre două locații diferite, care nu pot fi decât cele mai apropiate planete de Terra, Venus și Marte.

Pe 21 august 1993, NASA a pierdut definitiv, în condiții suspecte, legătura cu sonda Mars Observer. Până în acel moment, șapte sonde americane și sovietice au fost scoase din uz complet, parțial sau temporar, între Pământ și Marte. Pe 24 septembrie 1999, Mars Climat Orbiter s-a prăbușit pe Marte, în loc să se înscrie pe orbită. Iar pe pe 8 decembrie, în același an, s-a pierdut legătura cu sonda Mars Polar Lander, care trebuia să coboare lin pe suprafața marțiană, împreună cu microsondele Deep Space 2. Cauzele incidentelor au rămas necunoscute. Însă răspunsul s-a aflat cu câțiva ani înainte. Pe 7 iulie 1988, sovieticii au lansat către Marte sonda Phobos 1, iar peste cinci zile una geamănă, Phobos 2. După două luni s-a pierdut legătura cu Phobos 1. A doua sondă a ajuns în preajma planetei Marte, însă pe 25 martie 1989 s-a pierdut brusc contactul cu ea. La trei luni după incident, autoritățile sovietice au făcut publică ultima imagine recepționată de Phobos 2: o umbră eliptică, neagră, extrem de alungită și ascuțită la capete, cu lungimea estimată la 20 de kilometri, profilându-se pe suprafața Planetei Roșii. În 1991, la o conferință din Statele Unite despre OZN-uri, doctorul Marina Popovici a prezentat oficial ultima imagine a sondei, pe care o avea de la astronautul Alexei Leonov. Înregistrarea, arătată publicului pe 22 noiembrie 1991 în emisiunea lui Larry King, înfățișează un obiect cilindric, cu lungimea estimată la 20 de kilometri și diametrul de 1,5 kilometri, plutind în apropierea satelitului marțian Phobos. Din acel obiect a țâșnit o rază care a lovit din plin sonda pământenilor.

În 2002, sonda spațială Mars Odyssey a detectat uriașe întinderi de gheață sub solul marțian. Iar unde este apă, indiferent de starea ei de agregare, există și viață. Matt Golombek, colaborator al NASA la misiunea Pathfinder, scria că pe Marte sunt brazde apărute în urma unor inundații catastrofale. Mariner 9 a fotografiat în regiunea ecuatorială a acestei planete niște formațiuni ciudate, ce seamănă cu două roți dințate, în jurul cărora apar mai multe linii duble, curbe sau drepte. Sonda rusească Phobos 2 a identificat pe Marte o zonă acoperită cu o rețea de linii drepte, scurte sau lungi, subțiri ori groase, precum și forme rectangulare. Doctorul John Becklake de la Muzeul de Științe din Londra le asemăna cu „modelul unui oraș, larg de 60 de kilometri”. Pe Marte s-au descoperit și forme de relief care se aseamănă cu piramide, ce imită constelația Pleiadelor, un chip și alcătuiri ciudate numite „fortăreața”, „orașul” sau „faleza”. La poalele vulcanului marțian Olympus Mons, înalt de 22 de kilometri, există niște excavații dreptunghiulare, care au dus la presupunerea că ar fi cariere sau mine. În 1983 și 1984, profesorul Courtney Brown a făcut mai multe „călătorii de cercetare” prin clarviziune pe Marte, unde a văzut o piramidă și un vulcan ce erupea în apropierea ei, supraviețuitorii trăind în subteranul complexului Cydonia. Acești marțieni erau la nivelul tehnologic al Egiptului antic. Iar pe suprafața satelitului marțian Phobos s-au găsit mai multe formațiuni de origine misterioasă, între care un monolit paralelipipedic vertical, ce seamănă cu un bloc turn de 30-40 de etaje, înălțimea sa fiind de 3-4 ori mai mare decât lățimea. În Two-Thirds din 1993, David P. Myers și David S. Percy scriau că extratereștri din Altea au colonizat Marte, unde au construit complexul Cydonia, iar pe Terra au ridicat piramidele de la Gizeh și Sfinxul. Același lucru îl afirmau  și Cei Nouă, entitățile cu care grupul Lab Nine s-a aflat câteva decenii în contact.

Dacă una dintre piramidele de la Gizeh a fost folosită ca poartă către Marte, atunci se explică prezența orașele asemănătoare celor din Egiptul antic și piramidele pe planeta roșie. Cum rămâne însă cu cel de-al doilea refugiu al exilaților?

Venus, care se află la 108 milioane kilometri de Soare, are un diametru asemănător Terrei: 12.140 kilometri față de 12.756 kilometri. La fiecare 19 luni, Venus ajunge la distanța cea mai mică de Terra, 40 milioane de kilometri. Cu o temperatură de 460 grade celsius, vânturi de 350 km / oră și nori de acid sulfuric groși de 50 de kilometri, Venus nu pare o planetă capabilă să susțină viața. Însă George Adamski susținea că a fost luat de către „frații spațiali” într-o călătorie pe Venus, unde a văzut minunile unei civilizații mult mai avansate decât a noastră. El a descris în călătoria sa cosmică efectele traversării unei centuri de radiații în jurul Pământului. Deși inițial a fost ridiculizat, peste câțiva ani s-au descoperit centurile de radiații Van Allen iar în 1962 astronautul John Glenn a semnalat efecte surprinzător de asemănătoare cu cele descrise de Adamski. Ruth Norman pretindea că a efectuat numeroase călătorii prin „proiecție astrală” și că a avut numeroase contacte prin clarviziune cu ființe de pe Marte și Venus. Într-un interviu acordat sub supravegherea serviciilor militare americane, venusianul Estes Plateau susținea că strămoșii venusienilor au plecat de pe Pământ cu mult timp în urmă și că, în prezent, un guvern interplanetar își are sediul pe Venus, „planeta principală a sistemului nostru solar”. Extraterestrul Val Thorn, care în martie 1957 a stat de vorbă cu președintele Statelor Unite din acel moment, Richard Nixon, susținea că vine de pe Venus, acolo unde are o locuință subterană. Jan Van Helsing scria că, în 1943, Hitler și Stalin au primit vizitele unor venusieni iar, mai târziu, la fel a pățit și Winston Churchill. Cele trei ființe înalte, ocupante ale OZN-ului prăbușit pe 7 ianuarie 1948 în Statele Unite, spuneau că vin de pe Venus pentru a observa progresul omenirii în ce privește călătoriile interplanetare și războiul atomic. Prin anul 400, gramaticianul sanscrit Panini scria în Călătoriile lui Panini că inițiații sunt luați adesea în plimbare de extratereștri către Venus. În secolele XVII și XVIII, un misterios satelit artificial a fost zărit lângă Venus de astronomi eminenți ca Montagne, Cassini sau Short. Iar fizicianul rus M. Agrest a afirmat că în faimoasa Grotă din Kohistan (în India) există un desen ce înfățișează Pământul și Venus unite printr-o linie de săgeți direcționate. Ulterior, Reuth Reyno, fizician la Universitatea din Pundjab, a trimis o informare la NASA, în care se arăta absolut convinsă că Venus este locuită de urmașii unei vechi civilizații din Valea Indului, care în mileniul al III-lea î.Hr. au plecat pentru a se salva de un cataclism planetar. Sondele spațiale au constatat că pe Venus a existat apă, chiar mări și oceane, ceea ce face posibilă prezența vieții.

Poate cea mai serioasă astfel de relatare este cea care vine din partea armatei americane. Pe 6 octombrie 1952, colonelul John B. Richardson și șapte tineri piloți au primit de la președintele Eisenhower un plic cu instrucțiuni pentru o dublă călătorie: în interiorul Pământului și pe Venus. În jurnalul de bord, din care doar o mică parte a ajuns publică, colonelul Richardson scria că distanța Terra – Venus poate fi parcursă în ore sau zile, în funcție de viteza navei. Venus seamănă foarte mult cu Pământul, nu sunt probleme cu oxigenul și este condusă de un împărat. Venusienii sunt urmașii pământenilor, strămoșii lor venind din orașul Phantuum de sub gheața Antarcticii, ale cărui ruine au fost descoperite acum câțiva ani și cercetate de americani, englezi și canadieni. De asemenea, venusienii pot lecui orice tip de boală în 24 de ore, folosind tunuri cu laser. Maiorul canadian Lynch, adjunctul colonelului Richardson, a scris un raport complet la întoarcerea de pe Venus, din care rezultă că 90 la sută dintre fecundări se fac în eprubetă, motiv pentru care nu există nou-născuți cu malformații și nici delicte sexuale. Conform legilor existente, cei cu însușiri nedorite nu au voie să aibă copii (la fel ca la incași). Portul general este un veșmânt alb și sandale, iar când plouă, venusienii umblă desculți. Alimentația lor e pe bază genetică: legumele se cultivă în sere uriașe iar sucul lor este comprimat în pastile foarte concentrate. Locuințele acestora sunt realizate aproape intergral din materiale sintetice.

Venus era singura stea adorată de azteci, marea lor venerație fiind manifestată prin sacrificii sângeroase. Maiașii foloseau două calendare: unul solar și unul venusian. În teosofie, Sanat Kumara a venit acum 18,5 milioane de ani dintr-un plan eteric al planetei Venus pentru a ajuta pământenii să evolueze spiritual. Toate culturile au venerat această planetă, ceea ce înseamnă că ceva important s-a petrecut acolo. Poate că într-adevăr Venus a fost al doilea refugiu al exilaților de pe Pământ, alături de Marte. Conform lui Herodot, vârful Marii Piramide de la Gizeh era inițial acoperit cu plăci de cupru cristalin, cuprul fiind asociat cu Venus. Planeta Marte era asociată cu fierul, iar Hitat ne spune că regele Saurid, pe lângă diverse comori, a ascuns în cea de-a doua piramidă unelte de fier. Ceea ce ne face să credem că Marea Piramidă a fost folosită ca „poartă stelară” către Venus, iar a doua, cea atribuită lui Kefren, către Marte. Aceste două porți ar putea reprezenta cele două turnuri atât de des întâlnite în arhitectura arabă, dar și cele două djeduri (turnuri cu trepte) postate în fața templului lui Osiris din Abydos.

Fugind de Potop, exilații s-au împărțit în două: o parte fiind evacuați pe Venus și o parte pe Marte. Mulțumită strămoșilor noștri, putem afla și cine se conducea cele două grupuri. Enki și fiica sa, Iștar, erau asociați cu planeta Venus, în timp ce Marduk, fiul lui Enki, cu Marte. Prin urmare, oamenii au asociat divinitățile cu planetele pe care acestea s-au refugiat. „Până și zeilor li s-a făcut frică de puhoi. Au dat înapoi, s-au urcat în cerul lui Anu și s-au chircit pe la margini”, povestea Epopeea lui Ghilgameș. Campionul Veghetorilor, Marduk, a fugit după ce a fost învins de unchiul său în bătălia finală a celui de-al doilea război. Ajunși pe Venus și Marte, fugarii nu au rămas prea mult timp, deoarece au fost descoperiți de Enlil, care a distrus cele două planete, forțându-i pe exilați să se întoarcă în „închisoarea” lor, Terra. Condițiile de viață neprielnice pe ambele planete, care au susținut în trecut viața, sunt urmarea unui atac cu arme asemănătoare celor atomice. Pentru acest atac, Enlil și-a folosit probabil uriașa navă, Luna, adusă pentru a crea era glaciară pe Pământ. Istoria chineză chiar consemnează că intrarea lui Venus în Lună era considerată de prezicători o prevestire pentru moartea unei mari mulțimi de oameni. Matematicienii Dion din Neapole și Adraste din Cryzic susțineau că, sub domnia regelui legendar Phoroneus, unele corpuri cerești neidentificate au schimbat culoarea, dimensiunile și orbita planetei Hesperia (Venus), după care s-a declanșat Potopul. Calcule mai recente stabilesc faptul că Venus s-a aflat mai aproape de Terra cu 17 milioane de kilometri. Vechiul text astronomic chinez Sut-Șeu afirmă că, la un moment dat, „Venus era vizibilă în plină zi, și pe Pământ rivaliza în strălucire cu Soarele”. O altă lucrare chinezească, compusă din 4.320 de volume, despre care se spunea că fusese moştenită din cele mai vechi timpuri şi conţine „toate cunoştinţele”, susținea că, înainte de Potop: „planetele şi-au modificat traiectoriile. Cerul a coborât mai jos înspre nord. Soarele, Luna şi stelele şi-au schimbat mişcările”. În mitul norvegian al Potopului, înainte de aceeași catastrofă, „stelele o luaseră razna de pe cer, căzând în hăul căscat”. Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib scria în Ştiri despre Egipt şi minunile sale că, în visul care i-a prevestit regelui Saurid diluviul, „stelele cădeau, se loveau unele de altele făcând un zgomot asurzitor”. În Bundahish, când Angra Mainyu (Enlil) a trimis „îngheţul pustiitor şi necruţător”, el a şi „atacat şi tulburat cerul”, acest asalt dându-i posibilitatea de a stăpâni „a treia parte din cer, împânzind-o cu întunecime”. În acelaşi timp, planetele s-au răsculat împotriva cerului, stârnind haos în tot cosmosul. Iar indienii cahto din California spun doar că „a căzut cerul”, exprimare care se referă la același eveniment: atacul lui Enlil asupra celor două planete pe care se refugiaseră exilații. Un atac nuclear la nivelul întregii planete poate explica şi mişcarea de rotaţie unică a lui Venus, ce se învârte invers decât celelalte. „Și când lumina a o mie de sori va exploda în ceruri, voi fi eu Moartea de lumi nimicitoare”, spunea Enlil în Bhagavad-Gita prin gura lui Krișna, considerat avatarul său de către indieni.

Marea Piramidă ne mai oferă încă un indiciu care să sprijine ipoteza deplasării planetei Venus de pe orbita sa în urma unui atac devastator. Mai mulți autori au demonstrat că Marea Piramidă ascunde date astronomice în dimensiunile sale. Fiecare latură a ei măsoară aproximativ 230 de metri. În prezent, un an venusian durează 225 de zile terestre, puțin sub numărul indicat de Piramidă. Nu cred că ar fi greșit să considerăm că 230 era numărul de zile terestre ale anului venusian înainte de modificarea orbitei planetei, ținând cont că Marea Piramidă a fost construită înainte de respectiva catastrofă, ca „poartă stelară” spre Venus. Un alt indiciu ni-l oferă cele două calendare mayașe, cel lunar și cel venusian care, atunci când erau contopite, dădeau cicluri de câte 52 de ani – exact înclinația laturilor Marii Piramide. Acest calendar le-a fost oferit mayașilor de către şarpele cu pene Kukulcan, asociat cu planeta Venus. Iar pentru egipteni, 52 era un număr asociat cu zeul Thoth, cel pe care cronicarii copți îl considerau constructorul piramidelor de la Gizeh. Atât Kukulcan cât și Thoth erau nume alternative ale sumerianului Enki, cel care a folosit „poarta stelară” din Egipt pentru a se refugia pe Venus. Un alt amănunt bizar, departe de a fi o coincidență, îl reprezintă numărul 40. Cea mai mică distanță dintre Pământ și Venus este de 40 milioane de kilometri. Circumferința Terrei la ecuator este puțin peste 40 de mii de kilometri. Iar 40 era numărul atribuit de sumerieni lui Enki.

Distrugerea celor două planete este relatată și de Vechiul Testament, ce-i drept, fiind bine ascunsă sub forma unei banale povești. Încă din vechime, Marte era asociată cu bărbații, iar Venus cu femeile. În Biblie există două locuri care au fost distruse de arme atomice: Sodoma și Gomora. Datorită faptului că bărbații au vrut să se împreuneze cu doi îngeri, Sodoma este considerat un oraș al homosexualilor. Din numele cetății provine cuvântul „sodomizare”, ce se referă la sexul anal. Reprezentanții creștinismului și iudaismului consideră Gomora un loc al lesbienelor, deși nu există niciun detaliu în Biblie care să sprijine această concepție. Dacă aceste două locuri, unul asociat cu bărbații, iar celălalt cu femeile, au fost distruse de arme probabil atomice, povestea Sodomei și Gomorei este, în realitate, cea a planetelor Marte și Venus.

Capitolul 18 din Facerea ne spune că într-o zi, pe la amiază, Domnul, însoțit de doi oameni, a apărut în fața lui Abram (Avram). Acest personaj era sumerian, conform Bibliei provenind din orașul Ur. Prin urmare, numele său este unul sumerian, însemnând „cel care conduce Fereastra / Deschizătura”. Avram i-a invitat la masă pe cei trei, oferindu-le un vițel, acesta fiind un indiciu în deslușirea identității „Domnului”: vițelul era simbolul celui numit adeseori „taurul ceresc”, adică Enlil. După ce au terminat de mâncat, zeul l-a anunțat pe Avram că va avea un fiu peste un an, dar i-a oferit și un nume semit, Abraham (Avraam în română). Nu doar el, ci și soția sa a fost rebotezată, transformându-se din Sarai în Sarra („conducătoarea Intrării” în sumeriană, nume ce desemnează aceeași funcție ca a lui Avram, adică de conducătoare a paznicilor „porții stelare”). Apoi, Enlil i-a dezvăluit motivul vizitei sale, deși nu era obligat să o facă: „Strigarea Sodomei şi a Gomorei e mare şi păcatul lor cumplit de greu. Pogorî-Mă-voi deci să văd dacă faptele lor sunt cu adevărat aşa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor, iar de nu, să ştiu”. Cu alte cuvinte, să folosească Poarta pentru a ajunge pe Marte și Venus, locurile unde se aflau „păcătoșii”. După ce însoțitorii Domnului au plecat spre Sodoma, paznicul Porții a încercat să-l convingă pe Enlil să nu comită un asemenea genocid: „Nu se poate ca tu să faci una ca asta şi să pierzi pe cel drept ca şi pe cel fără de lege şi să se întâmple celui drept ce se întâmplă celui necredincios! Departe de tine una ca asta! Judecătorul a tot pământul va face, oare, nedreptate?”. A încercat chiar să-l înduplece folosind numărul atribuit lui Enlil, echivalentul titlului de rege: „Poate în cetatea aceea să fie cincizeci de drepţi: pierde-i-vei, oare, şi nu vei cruţa tot locul acela pentru cei cincizeci de drepţi, de se vor afla în cetate?” Primind un răspuns satisfăcător, Avraam a continuat negocierea, scăzând din ce în ce mai mult numărul „drepților”, ajungând într-un final la zece. „Pentru cei zece nu o voi pierde”, l-a asigurat Enlil, apoi „s-a dus, iar Avraam s-a întors la locul său”.

Capitolul 19 ne spune că se făcuse deja seară când cei doi trimiși ai lui Enlil au ajuns în Sodoma. Acolo au fost întâmpinați de Lot, nepotul lui Avraam, care i-a invitat în locuința sa. Inițial au refuzat, preferând să stea pe stradă. Însă, la insistențele lui Lot, au acceptat. Locuitorii Sodomei, „de la tânăr până la bătrân” au înconjurat casa, cerându-i pe cei doi ca să-i „cunoască”. În zadar le-a oferit Lot pe cele două fiice ale lui, sodomiții îi vroiau neaparat pe noii veniți. Când au vrut să spargă ușa, cei doi l-au tras pe Lot înauntru „iar pe oamenii care erau la uşa casei i-au lovit cu orbire de la mic până la mare”. Apoi l-au anunțat pe nepotul lui Avraam de planul distrugerii cetății, sfătuindu-l să-și ia familia și să fugă. În zori, cei doi i-au spus lui Lot să se grăbească. „Dar fiindcă el zăbovea, îngerii, din mila Domnului către el, l-au apucat de mână pe el şi pe femeia lui şi pe cele două fete ale lui”. Scoțându-l afară, l-au sfătuit să fugă din fața urgiei: „Mântuieşte-ţi sufletul tău! Să nu te uiţi înapoi, nici să te opreşti în câmp, ci fugi în munte, ca să nu pieri cu ei!” Despre ce munte era vorba?

„Porțile stelare”, construite sub formă de piramidă sau ziggurat, pentru oamenii vremurilor erau niște munți artificiali. Din acest motiv susțineau că zeii apăreau pe „munte” atunci când veneau pe Pământ, și tot pe „munte” se urcau pentru a ne părăsi planeta. Văzându-și zeii pe vârfurile munților artificiali, anticii i-au asociat și cu cei mai înalți munți naturali. Muntele Olimp era casa zeilor grecilor, muntele Zephon era cea a lui Baal în Canaan, pe muntele Hermon a avut loc jurământul îngerilor Veghetori, Enlil mai era numit și Ișkur („inamicul muntelui”), Iștar înseamnă „distrugătoarea muntelui”, Ninhursag este „doamna muntelui înalt”. Cu alte cuvinte, munții pe care zeii apăreau nu erau cei naturali, ci aceia artificiali, „porțile stelare”. Asocierea dintre o „poartă” și un munte se observă și din stela lui Kheops, unde zeița Isis este numită și „stăpâna piramidei”, dar și „stăpâna muntelui apusean Hathor”. În concluzie, trimișii lui Enlil l-au sfătuit pe cel numit de Biblie Lot să fugă printr-o „poartă stelară”. Acesta i-a răspuns celui care l-a avertizat că nu are timp să ajungă la „poartă”: „tu ai făcut milă mare cu mine, mântuindu-mi viaţa; dar nu voi putea să fug până în munte, ca să nu mă ajungă primejdia şi să nu mor”. Prin urmare, Lot și familia lui s-au ascuns într-un loc numit Țoar.

De ce se grăbeau cei doi trimiși atât de mult în zori? Ce făceau în stradă înainte de a intra în casa lui Lot? Și de ce scăderea numărului „drepților” în negocierea lui Avraam seamănă destul de mult cu o numărătoare inversă: 50, 45, 40, 30, 20, 10? Să fi plantat cei doi o bombă cu ceas în Sodoma? Se pare că nu, Biblia afirmând că atacul a venit de sus: „Atunci Domnul a slobozit peste Sodoma şi Gomora ploaie de pucioasă şi foc din cer de la Domnul și a stricat cetăţile acestea, toate împrejurimile lor, pe toţi locuitorii cetăţilor şi toate plantele ţinutului aceluia”. Efectul a fost devastator, femeia lui Lot chiar prefăcându-se într-un stâlp de sare. „Un suflu arzător înfășură pe titani, fiii țărânii, în vreme ce văpaia se urca uriașă spre norul divin și, în ciuda puterii lor, ei își simțeau ochii orbiți când scăpăra lumina trăsnetului și a fulgerului. O dogoare năprasnică străbătea genunea. Priveliștea din ochi și sunetul din urechi erau aidoma celor pe care le-ar face, întâlnindu-se, Pământul și Cerul deasupra (…) Și de jur împrejur pământul, izvor de viață, pâlpâia în flăcări”, scria Hesiod în Theogonia. „Flăcările țâșneau din crăpăturile stâncilor; peste tot se auzea șuieratul aburilor. Toate viețuitoarele, toate plantele au fost mistuite. Numai țărâna golașă a mai rămas dar, precum cerul însuși, nici pământul nu mai era decât crăpături și prăpăstii”, spune un mit norvegian, relatat de New Larousse Encyclopaedia of Mythology. Uitându-se spre locul unde erau Sodoma și Gomora, Avraam „a văzut ridicându-se de la pământ fumegare, ca fumul dintr-un cuptor”. Privindu-și „capodopera”, Enlil a exclamat, conform Bhagavad-Gita: „Eu sunt Timpul atotputernic, distrugător de lumi”.

Sodoma și Gomora au rămas „pustietate pentru totdeauna” (Cartea lui Sofonie 2:9), la fel ca planetele Marte și Venus. Biblia nu oferă amănunte despre Gomora, dar știm că a avut parte de același destin ca și Sodoma. Cuvântul „gomo” înseamnă „adunare de zei” iar „ra”, în sumeriană, „conducător”. Prin urmare, Gomora s-ar traduce „adunarea zeilor conducători”, un nume potrivit planetei Venus, unde s-au refugiat Enki, fiica sa, Iştar, şi restul conducătorilor Veghetorilor. Biblia susține că au existat supraviețuitori, Lot și fiicele sale, care au trăit în peșteri și s-au împerecheat între ei, dând naștere neamurilor moabiților și amoniților. Supraviețuitori se pare că au rămas și pe planetele Marte și Venus, care și-au construit orașe subterane, în ciuda atmosferei distruse de iarna nucleară. Însă marii zei, conducătorii refugiaților, au fost nevoiți să se întoarcă pe Terra. Dacă e să ne luăm după spusele Vechiului Testament, ei au fost avertizați înainte ca atacul să înceapă: „Mântuieşte-ţi sufletul tău! Să nu te uiţi înapoi, nici să te opreşti în câmp, ci fugi în munte, ca să nu pieri cu ei!” (Facerea 19:7). Pe Pământ au avut de înfruntat o nouă eră glaciară, pâna la finalul celui de-al doilea război al zeilor.

Pe lângă Sodoma și Gomora, mai există o referire la distrugerea planetelor Marte și Venus, mascate sub numele Lemuria și Atlantida. Acestea erau două presupuse insule ori chiar continente, unul aflat în oceanul Pacific iar celălalt în Atlantic, locuite de civilizații extrem de avansate tehnologic. La un moment dat au fost distruse peste noapte. Tradiția spune că au fost scufundate în apele oceanelor, însă nu puțini sunt cei care pun distrugerea lor pe seama armelor nucleare. Deși căutate asiduu, Lemuria și Atlantida nu au fost descoperite. În plus, forma continentelor Terrei exclude posibilitatea existenței în respectivele oceane ale unor alte continente ori măcar insule uriașe. Ceea ce înseamnă ori că Atlantida și Lemuria sunt simple fabulații ale înaintașilor noștri, ori că se referă la altceva. Nu la locuri de pe Pământ, ci din afara acestuia.

Singura menționare a Atlantidei în antichitate se găsește în dialogurile Timaeus și Critias ale lui Platon. El spunea că preoții egipteni din Sais i-au povestit această legendă înțeleptului Solon, unul dintre cei șapte mari înțelepți ai Greciei antice. Solon i-a împărtășit-o unei rude, Dropides, care i-a transmis-o fiului său, Kritias cel Bătrân. La rândul său, acesta i-a narat-o nepotului său, Kritias cel Tânăr, de la care a aflat-o Platon. Conform acestui mit, Atlantida era un oraș format din ziduri concentrice, construit de către zeul Poseidon. Forma rotundă a orașului este forma unei planete. Poseidon, constructorul Atlantidei, era Enki al sumerienilor. Scufundarea Atlantidei și Lemuriei în ape poate fi privită simbolic, nu interpretată literal. Pentru antici, spațiul era un ocean uriaș, din care au luat naștere planetele. Egiptenii, de la care a aflat Platon legenda Atlantidei, îl numeau Nun. Prin urmare, oceanul în care s-au scufundat cele două locuri populate de ființe mult evoluate tehnologic poate fi spațiul cosmic care a „înghițit” cele două planete, Marte și Venus. Poziționarea celor două insule de o parte și de cealaltă a continentului american reprezintă poziționarea celor două planete de o parte și de alta a Pământului. La fel ca în cazul Sodomei și Gomorei, și de pe cele două insule / continente se spune că au existat supraviețuitori. Ba, mai mult, extratereștrii venusieni din zilele noastre le-au împărtășit de multe ori contactaților faptul că sunt urmași ai atlanților.

Transformarea metaforică a planetelor în continente era des întâlnită în antichitate, pentru a ascunde adevărul de publicul larg, la el având acces doar inițiații. Cel mai bun exemplu ni-l oferă tibetanii, pentru care muntele Meru, casa zeilor, se afla în centrul universului. În jurul muntelui se întinde un vast ocean cu apă sărată, pe care se află patru continente. Cel de la sud, Jambudvipa, este populat de oameni care trăiesc până la o sută de ani. În acest loc, în care cerul și marea sunt albastre, alături de oameni trăiesc animale, fantome și câțiva zei. Sub ei se întinde regatul infernului. Pe continentul din est, unde solul, marea și cerul sunt albe, locuitorii au fețe în formă de lună, sunt de două ori mai înalți decât oamenii și trăiesc cam trei sute de ani. Pe continentul vestic, unde peisajul este roșu, ființele au fețe rotunde și trăiesc cinci secole. Iar pe continentul nordic, ce are nuanța aurului, se găsesc creaturi cu capete de cal, de opt ori mai înalte decât oamenii. Meru, casa zeilor, aflată în centrul universului, nu era un munte propriu-zis, ci o planetă. Oceanul care o înconjoară este spațiul cosmic, o analogie identică cu cea a multor popoare din antichitate. Cele patru continente din acest „ocean” sunt patru corpuri cerești. „Continentul” sudic (cel de jos), sub care se întinde regatul infernului, cu peisaj albastru, locuit de oameni, spirite și câțiva zei, nu poate fi decât „planeta albastră”, Terra. Cel din est (din dreapta), cu peisaj alb, pe care trăiesc uriași cu fețe în formă de lună este Venus, albul fiind culoarea asociată de obicei cu această planetă, aflată la dreapta Terrei. „Continentul” vestic (din stânga), cu peisaj roșu, este Marte, planeta aflată în stânga Pământului, cea supranumită „planeta roșie”. Iar „continentul” nordic (de sus), cu nuanță aurie, nu poate fi decât Soarele. Dacă aceste continente ale tibetanilor sunt în realitate corpuri cerești, de ce nu ar fi posibil același lucru și în cazul continentelor Atlantida și Lemuria? Cei care încă le mai caută prin oceanele pământene poate ar trebui să privească spre spațiu, spre Venus și Marte.

Pe lângă aceste „porți stelare”, este posibil să mai existe încă una, chiar mai aproape decât ne-am putea imagina. Dale E. Graff, fostul director al programului armatei americane de vedere la distanță, numit Stargate („Poarta Stelară”), spunea că „Poarta Stelară aflată în fiecare dintre noi poate fi descoperită de oricine dorește să o caute”. Iar unii se pare că au reușit nu doar să o descopere, ci să o și activeze.

Egiptenii antici foloseau halucinogene precum opium (importat din Creta), mătrăgună și cannabis. Unele sunt menționate în papirusul Ebers (cca. 1.500 î.Hr.), cel mai vechi text medical cunoscut. Conform ultimului episod al serialului Sacred Weeds de pe Channel 4, nufărul albastru era de asemenea un drog ritual antic. La fel ca preoții din Egiptul antic, șamanii de astăzi folosesc halucinogene, cel mai eficient fiind vița de ayahuasca, care în Columbia este cunoscută ca „scara către Calea Lactee”. Stanislav Grof descria inițierea șamanică astfel: „Cariera multor șamani începe prin experiența năucitoare a unei neobișnuite stări de conștiență, cu senzația prăbușirii în lumea subterană, în care este atacat, dezmembrat, apoi adunat la loc pentru a ajunge pe meleagurile cerești”. Zeul egiptean Osiris, aflat în strânsă legătură cu „poarta stelară” atât în Cartea morților cât și în multe texte ale piramidelor, a fost atacat și dezmembrat de fratele său, trimis în lumea subterană, apoi adunat la loc de către soția sa și înviat, în final ajungând în Cer. Antropologul elvețian Jeremy Narby spunea că șamanii pe care i-a studiat „vorbesc despre o scară, de o tulpină de viță, de o sfoară, de o scară în spirală ce leagă cerul și pământul și pe care o utilizează pentru a ajunge în lumea spiritelor. Ei cred că spiritele au coborât din cer și au creat viața pe pământ”. La prima sa experiență șamanică cu ayahuasca, el a întâlnit o pereche de șerpi uriași. Scară sau sfoară care leagă Cerul și Pământul? Exact descrierea „porții stelare” în antichitate. Acea tulpină de viță să fie oare ayahuasca? Sau iedera, pe care egiptenii o numeau chenosiris („iarba lui Osiris”), după cum afirmau Plutarh și Diodor din Sicilia? Antropologul Michael Harner, care a stat printre indienii Conibo din Amazonia peruviană în anii 1960, scria: „Câteva ore după ce am băut fiertura am fost, într-un fel, treaz, dar într-o lume dincolo de cele mai fantastice vise. Am întâlnit oameni pasăre, dar și creaturi asemănătoare dragonilor care mi-au explicat că sunt adevărații zei ai acestei lumi”. Să fie oare posibilă deschiderea „porții” cu ajutorul halucinogenelor? Preoții din antichitate și șamanii de astăzi chiar au reușit să călătorească pe planeta zeilor, fie și doar spiritual?

Sub influența ayahuasca, Whitley Strieber a avut viziunea unor „orașe de aur” și a altor structuri exotice din altă lume. Copiii Spațiului, aflați în transa hipnotică indusă de Andrija Puharich, descriau orașe extraterestre. În timpul mai multor ședințe de clarviziune, sociologul Courtney Brown s-a văzut transpus pe o planetă, într-o clădire imensă, metalizată, în formă de turn. Șamanul Pablo Ameringo vedea sub influența ayahuasca orașe cu tehnologie sofisticată, pline de piramide, turnuri Babel și minarete. Babilonienii chiar considerau că exista în ceruri un alt Babilon, aidoma celui de pe Pământ. Lucru pe care îl confirma și ionianul Democrit în secolul V î.Hr., prin afirmația „Ce este sus, este și jos”, în conformitate cu spusele lui Iisus în Noul Testament: „Precum în Cer, așa și pe Pământ”. Lucru absolut logic, de altfel. Dacă se găsea pe Pământ o „poartă stelară”, sigur exista una și pe planeta zeilor care, mai mult ca sigur, era identică cu cea din Babilon. Așa se pot explica „turnurile Babel” văzute de Pablo Ameringo sau turnul imens al lui Courtney Brown. Iar dacă Poarta din „Cer” era identică cu cea din Babilon, cele șapte porți prin care a trecut Ninhursag pentru a ajunge în „lumea de jos” ar putea fi cele șapte etaje ale zigguratului. Aceste etaje ar putea fi și cele șapte vămi din catolicism, corespunzătoare celor șapte ceruri (la ortodocși sunt nouă), la fel ca la musulmani, prin care sufletul trebuie să treacă în drumul său spre Cer.

Dacă prin clarviziune sau experiențe șamanice se poate ajunge pe planeta zeilor, această călătorie are un mare dezavantaj: se poate realiza doar la nivel spiritual. Zeii prezenți pe Pământ aveau nevoie de o modalitate de a călători fizic.

În februarie 1913, la Universitatea Cambridge din Anglia, profesorul de matematică Godfrey H. Hardy a primit o scrisoare cu teoreme și formule matematice complexe de la indianul de 26 de ani, Srinivasa Ramanujan, care susținea că adeseori comunică în vise cu zeița Namagiri. După spusele indianului, formulele lui pot ajuta oamenii să creeze portaluri spre alte dimensiuni sau planete. Nu știm dacă s-au găsit aplicații practice pentru acele formule, ce erau mult prea complicate pentru matematicienii din în acea perioadă. Însă cert este că oamenii au încercat să deschidă portaluri. După experimentul Philadelphia, care a eșuat, a urmat proiectul Montauk, după numele bazei din Long Island unde doctorul Neumann a inventat „scaunul psihotronic”, cu ajutorul căruia un medium reușea să deschidă portaluri, călătorind prin tuneluri spiralate dintr-un loc în altul. Aceste experimente nu au fost niciodată recunoscute oficial și, cel mai probabil, nici nu vor fi prea curând. Există însă zone cu „porți” naturale, în care oamenii sunt teleportați în alte locuri în mod accidental.

Țara Luanei din Munții Buzăului din România este un loc în care se petrec adesea fenomene inexplicabile. Bătrânii povestesc că oamenii dispar într-un fel de ceață albastră sau sunt aruncați în alte locuri de o forță invizibilă. De obicei, teleportarea avea loc după ce respectivii descopereau comori. Într-o noapte, deasupra fostului schit Gavanele, pe Podul Manciului, oamenii au văzut flăcările despre care se spune că joacă pe comori. Unii dintre ei au săpat în respectivele locuri și „le-au apărut spaime, fel de fel de călugări și draci, care le-au luat mințile și i-au dus în alte locuri”. O altă poveste spune că „un oarecare Mătăreanu, săpând după o comoară, s-a trezit, după vreo săptămână, departe de acest loc, într-o poiană în pădure, unde l-au găsit oamenii cam zăpăcit la cap”.

În anii 1980 a avut loc un experiment militar într-o zonă din Țara Luanei, în care aparatele indicau o turbulență energetică. Aici, un medium și-a folosit capacitățile extrasenzoriale pentru a afla unde se duc oamenii aspirați de acea ceață albastră. După ce a intrat în transă, a dispărut complet din fața celor care îl însoțeau. A fost descoperit după vreo oră, incapabil să vorbească, la câteva sute de metri de locul din care dispăruse. După ce și-a revenit, primele sale cuvinte au fost: „Am venit de Dincolo”. Mai târziu a povestit că a fost aspirat într-un tunel gri, la fel ca mediumurile proiectului Montauk, la capătul căruia se afla o lumină strălucitoare. „Este vorba de o radiație luminoasă pe care o apreciez având 300.000 de grade Kelvin”, a spus el. A descris peisajul de Dincolo ca fiind asemănător cu cel pământean, însă în culori mult mai pure. Acolo a întâlnit chiar și oameni: o femeie și o fetiță asemănătoare cu ea, ce părea o clonă, un bătrân și un alt bărbat, cu ten gri, „altfel decât noi”. Nu a putut să-i contacteze, deoarece păreau că rătăcesc în timp și spațiu. Deși el era cel care rătăcea în spațiul și timpul lor. Mediumul considera că a petrecut în lumea de Dincolo o fracțiune de secundă, rămânând foarte surprins la aflarea veștii că a dispărut vreo oră.

Ce se întâmplă în Țara Luanei? Relatările ne duc cu gândul la o „poartă stelară”, însă nimeni nu povestește despre vreun dispozitiv care să realizeze teleportările. Totul pare natural și întâmplător. Însă, aidoma „porților stelare” din întreaga lume, care erau păzite de diferite creaturi, și în Țara Luanei se găsesc „spirite” care păzesc comorile. Cum se poate deschide un portal fără o „poartă” propriu-zisă? Această ruptură în timp și spațiu poate fi doar efectul distrugerii unei „porți stelare” în timp ce era activată. Ce fel de armă ar putea distruge o „poartă”? Tot una atomică, la fel ca în cazul planetelor Venus și Marte. Răspunsul pare a fi afirmativ.

Într-o zonă muntoasă din Munții Buzăului, pe un mare platou, s-au găsit așezări umane gigant din epoca de piatră. Cercetătorii au stabilit că așezarea a fost distrusă instantaneu de un foc mistuitor, solul fiind ars pe o adâncime de aproximativ jumătate de metru. O legendă locală spune că demult, acolo era tărâmul Luanei, unde se afla o cetate cu ziduri imense, deasupra căreia strălucea zi și noapte un fel de „soare”. Cei din cetate erau dârji, drepți și netemători. „Mulți ani fericiți au trăit acei oameni până au venit peste ei vrăjmași în care de foc și au doborât soarele Luanei. Mare prăpăd s-a întâmplat atunci pe pământ”, povestesc bătrânii din zonă. Cetatea a fost distrusă prin foc de dușmani, astfel încât n-a mai crescut iarba și nici animalele n-au mai călcat prin acel loc. Într-o grotă din zonă este desenată o navă propulsată de un lung jet de flăcări, ce atacă Terra dinspre stele. În fața navei se află un arc întins, cu o săgeată, iar de la sol pornesc spre ea două obiecte asemănătoare cu rachetele din zilele noastre. Nivelul ridicat de radiații este fără îndoială cauza lipsei plantelor și a animalelor în zonă. Aceste radiații, împreună cu solul ars jumătate de metru, sunt efectele unei bombe atomice, cel mai probabil, lansată de nava din desenul rupestru. O cetate cu ziduri imense, construită în epoca de piatră, ce conținea o „poartă stelară”, nu putea aparține oamenilor acelor vremuri, ci zeilor.

Cine erau cei care locuiau în acea acetate? „Luana era un suveran bătrân, un mare înțelept, o ființă atotputernică”, povestesc bătrânii. Atunci când locuitorii cetăţii erau răniți în războaie, Luana îi tămăduia folosind leacuri numai de el știute, cu apele vii și moarte din Valea Izvoarelor. Într-adevăr, pe acolo trece râul Slănic, locuitorii din zonă folosindu-i chiar și astăzi apele pentru a-și trata diferitele afecțiuni. Numele împăratului Luana, neîntâlnit în limba română, se regăseşte în lista regilor sumerieni, sub forma Enmenluana, cuvântul însemnând „domnul coroanei, omul lui Anu”. El era conducătorul oraşului Bad-tibira, locul unde regalitatea s-a mutat după ce a părăsit Eridu. Cetatea era înconjurată de un mare zid, chiar numele său însemnând „zidul lucrătorilor cuprului”. Deşi a fost identificat de cercetători cu Tell al-Madineh din sudul Irakului, acest oraş e posibil să fie cel din Munţii Buzăului. Zidul înalt al Bad-tibirei ne duce cu gândul la fortăreaţa cu ziduri uriaşe din Ţara Luanei. Luana era „o fiinţă atotputernică”, adică ceea ce anticii numeau zeu. Lista regilor sumerieni susţine că a domnit 43.200 de ani, ceea ce exclude posibilitatea să fi fost o fiinţă umană. Acest suveran înţelept, „omul lui Anu” (cu sensul de creație a lui Anu), ce avea puterea de a tămădui, nu putea fi decât fiinţa creată de Anu, zeul înţelepciunii, Enki. Miturile ne spun că el a realizat pe cale genetică o nouă specie de fiinţe cu statură impresionantă, acestea fiind uriaşii din Biblie sau giganţii din legendele lumii. Parcă pentru a confirma legendele, în urmă cu 30 de ani, la Scăieni, aproape de Valea Luanei, au fost găsite schelete de oameni care aveau înălțimea de 2,5-3 metri. Legendele dacilor susţin că pe pământul României de astăzi a trăit cu mult timp în urmă o divinitate, Zamolxis, zeul suprem al tracilor de pretutindeni. Cum pe Zamolxis l-am identificat deja cu Enki al sumerienilor, tragem concluzia că cetatea în care s-a mutat acesta după ce a părăsit Eridu, Bad-tibira, este cea din Ţara Luanei.

După ce a fost eliberat de pe vârful Omu, unde a fost crucificat de către Enlil, Enki a rămas în zonă, stabilindu-și reședința în Bad-tibira din Țara Luanei. A ales acest loc mai mult ca sigur datorită centrilor energetici extrem de puternici de aici. În noua casă l-au urmat Iștar, fiica sa, căpeteniile Veghetorilor și, mai târziu, fiul său, Marduk. Cetatea din Țara Luanei se pare că este cea descrisă de Ramayana, în care a avut loc confruntarea finală dintre Rama și Ravana și nu cea din Sri Lanka. În insula asiatică nu s-au descoperit urme ale unor bombe atomice sau ale altor arme teribile din poemul indian, în schimb acestea există pe teritoriul românesc. Legendele locale susțin că regele Luana își vindeca supușii răniți în războaie, deși nu este menționat niciun război în afara celui final, care a distrus cetatea. Prin urmare, Luana a locuit acolo în timpul celui de-al doilea război al zeilor, presărat de lupte întinse pe parcursul a nouăzeci și două de milenii. „Vrăjmașii” au venit în „care de foc”, asemănătoare vimanelor din Ramayana. Epopeea indiană amintește că „viteazul Matali și-a îndreptat carul tras de cai asemănători razelor Soarelui”, o descriere ce se potrivește perfect cu cea narată de bătrânii din munții Buzăului. Cetatea lui Luana a fost distrusă prin foc de dușmani, astfel încât n-a mai crescut iarba și nici animalele n-au mai călcat prin acel loc, în timp ce, în Ramayana, Hanuman a dat foc cetății lui Ravana. Arma cu care Rama a atacat Lanka din vimana sa este descrisă de indieni ca o „săgeată” care „avea adunată în ea energia tuturor ființelor”, iar desenul din grota din Buzău înfățișează o navă ce are în față un arc întins, cu o săgeată. Indienii spun că Lakshman a fost vindecat de Hanuman cu ajutorul unor ierburi aduse din Himalaya, în timp ce miturile românești susțin că Luana își vindeca răniții cu ajutorul unor leacuri numai de el știute, folosindu-se de apele din Valea Izvoarelor. Pentru a ajunge la cetatea lui Ravana, armata prințului Rama a construit un pod despre care se presupune că este cel ce leagă India de Sri Lanka. Însă, dacă este vorba despre cetatea lui Luana, invadatorii veniți din Mesopotamia (locul unde se afla orașul lui Enlil) ar fi trebuit să traverseze Dunărea prin partea de sud ori est. În sud-estul României de astăzi, în dreptul orașului Brăila, există în mijlocul Dunării, la o adâncime de aproximativ doi metri, urmele unei ciudate construcții, numite de localnici Podul Uriașilor. Adâncimea și furia fluviului nu permit nici măcar astăzi construirea unui pod în acel loc, prin urmare nu poate fi vorba despre o construcție umană în vremurile demult apuse. Cei care trec prin zonă susțin că uneori se aud gemete din adâncuri și, după aceste sunete, întotdeauna se îneacă cineva în acel loc. Localnicii cred că spiritele uriașilor încă păzesc podul scufundat dar adevărul este că nimeni nu a putut descoperi originea construcției sau cauza straniilor fenomene din jurul ei.

„Mare prăpăd s-a întâmplat atunci pe pământ”, povestesc bătrânii din zona munților Buzăului despre războiul ce a distrus cetatea. Sau, mai detaliat, „cele două oști crezură că venise sfârșitul lumii. Zdruncinarea văzduhului le-a prăbușit. Pământul s-a cutremurat până în măruntaiele lui de foc”, după declarația Ramayanei. Veghetorii au încercat să scape de atac printr-o „poartă stelară”, însă arma lui Rama a lovit exact în acel moment, provocând în timp și spațiu ruptura ce a supraviețuit după atâta amar de vreme.

Astfel de războaie între zei, în care se foloseau arme uluitoare, asemănătoare celor atomice, sunt descrise de numeroase texte antice. Ba, mai mult, în lume se găsesc și alte locuri, în afară de cel din România, ce prezintă urme ale unor atacuri nucleare. La 300 de metri de un monolit gigant, ce cântărește peste 20.000 de tone, din fortificațiile de la Sacsayhuaman (în Peru), se pot vedea numeroase roci vitrificate întinzându-se pe câteva sute de metri în șase direcții diferite. În Irak și în deșertul Gobi, lângă Hara-Hoto, au fost găsite nisipuri vitrificate sticloase, care nu se puteau forma decât la niște temperaturi fantastice. În Liban s-au descoperit sute de tektite negre, mari, ce conțineau izotopi radioactivi de aluminiu, unele prezentând în interior plante surprinse în momentul vitrificării. În Franța, Scoția, Chile, India, Australia și Africa de Sud au fost găsite numeroase tektite sticloase foarte dure, negre, bogate în aluminiu și beriliu. Analizele au arătat că ele suferiseră cu mii de ani în urmă puternice bombardamente radioactive, fiind expuse la temperaturi de circa 5-6.000 de grade Celsius. În preajma Mării Moarte există unele zone cu un nivel ridicat de radioactivitate a solului, în care nu există vegetație sau animale. Iar în Death Valley din Nevada se află ruinele unui oraș vechi de câteva milenii, distrus de o mare catastrofă. Un suflu extrem de puternic a dărâmat clădirile de piatră, nisipul s-a vitrificat, rocile s-au transformat în tektite iar pe unele ziduri s-au impregnat ciudate siluete negre, ca niște umbre de fum. În zonă nu există vulcani, analizele chimice au demonstrat că nu poate fi vorba despre un meteorit iar un incendiu nu ar putea vitrifica rocile și nisipul. La fel ca în platoul din Țara Luanei, nu există în zonă forme de viață animală sau vegetală, cu excepția unor microorganisme. Temperatura de peste 6.000 de grade celsius, necesară pentru a vitrifica rocile, nu se poate obține decât printr-o explozie nucleară. În Mohenjo-Daro din sudul Pakistanului, oraș cu un nivel ridicat de radiații, s-au găsit 44 de schelete perfect conservate, îngropate sub stradă, cu fața în jos, ținându-se de mâini. Animalele au refuzat să se apropie de ele. Cercetătorul britanic David Davenport susținea în 1997 că a găsit un epicentru de aproape 50 de metri, unde totul a fost topit prin vitrificare. În anii 1940-1950, arheologii au descoperit același lucru în orașele indiene Kot Diji și Harrapa (aflat pe paralela de 30 de grade, la fel ca Eridu și Giza, locuri unde se găseau la un moment dat „porți stelare”).

Scrierile antice ale indienilor chiar descriu arme ale zeilor, capabile de astfel de distrugeri. În Bhagavad-Gita, „un singur proiectil încărcat cu toată puterea Universului” a distrus trei cetăți, lăsând în urmă „o coloană incandescentă de fum și flăcări, strălucitoare cât o mie de sori”, care „s-a ridicat în toată splendoarea ei peste întreg pământul”. Drona Parva susține că „un proiectil în flăcări, cu strălucirea unui foc fără fum, fu lansat. O obscuritate subțire înconjură deodată cerurile. Norii urcară cât mai sus, lăsând să cadă o aversă de sânge. Lumea, arsă de căldura acestei arme, păru cuprinsă de febră”. În Mahabharata se vorbește despre o armă care a provocat secetă într-o țară timp de 12 ani, iar o alta distrugea „fătul în pântecele mamei”. În cartea a opta, „de la bordul unei puternice vimana, aflată în aer la o mare înălțime, Gurkha a aruncat un singur proiectil asupra cetății dușmanilor. Un fum alb strălucitor, de zece mii de ori mai luminos decât Soarele, s-a ridicat având o incandescență insuportabilă (…) Totul s-a petrecut de parcă ar fi fost o dezlănțuire a elementelor: Soarele se învârtea în cerc. Pârjolită complet de dogoarea armei, lumea umbla buimacă în văpaie. Arși de văpaie, elefanții fugeau înnebuniți care-ncotro, căutând o scăpare din fața groaznicului flagel. Apa clocotea, animalele mureau iar dușmanii erau secerați; pârjolul cuprindea arborii, care se prăvăleau în șir ca într-o pădure cuprinsă de flăcări. Mugind îngrozitor, elefanții se prăbușeau răpuși. Caii și carele de luptă ardeau, totul arăta ca după un uriaș incendiu. Mii de case au fost distruse apoi, pe mare și pe uscat, se așternu o liniște totală (…) Priveliștea era înfiorătoare. Cadavrele celor căzuți se zgârciseră într-atât încât din cauza căldurii nemaiîntâlnite, încât nici nu mai arătau a oameni”. În Ramayana, în timpul unui război, „sute de meteori căzură din cer”iar „sulițele, securile, scuturile se învolburau. Un fum stăruitor și gros ca noroiul înnăbușea oamenii și animalele care încercau să iasă pe străzi. Orașul Lanka, arzând, lumina marea”. Arma Strămoșului, pe care prințul Rama o primise de la Agastya și „o ținuse pentru împrejurarea supremă”, era o armă teribilă: „săgeata aceasta care avea adunată în ea energia tuturor ființelor, strălucea ca Soarele. Ea putea să răzbată un munte, putea trăsni după aceea un șir de o sută de elefanți, și apoi putea să prefacă în pulbere alt șir de o sută de care, iar în cele din urmă tot mai putea să sfărâme, la o depărtare de zece yoiana, o cetate de granit”. După ce Rama a lansat arma, „cele două oști crezură că venise sfârșitul lumii. Zdruncinarea văzduhului le-a prăbușit. Pământul s-a cutremurat până în măruntaiele lui de foc. Multe stele s-au desprins de pe cer”. În capitolul Victoria, Khara a folosit o armă la fel de distrugătoare împotriva lui Rama: „un disc negru acoperi Soarele (…) Numaidecât, ziua fu înlocuită de un întuneric total (…) Peștii stăteau nemișcați în iazurile unde lotusul începea să se ofilească. Toții arborii își pierdură frunzele. Pământul se zgudui”.

Dumnezeul lui Mahommed, cel ce folosește de obicei pluralul atunci când vorbește despre sine (implicând faptul că este vorba despre mai multe zeități, nu doar despre una), se laudă în Coran adeseori cu distrugerea multor cetăți: „Câte cetăți am pierdut noi și le-a ajuns pedeapsa noastră noaptea sau când se odihneau de amiază” (7:3); „Și acele cetăți le-am dărâmat noi, pentru că au fost nelegiuite, și le-am dat o veste despre pieirea lor” (18:58); „Și câte cetăți am făcut noi fărâme, pentru că erau nelegiuite, și am ridicat alt popor în urma lor? Și când simțiră mânia noastră, fugiră de ea” (21:11-12); „Și câte cetăți care erau nelegiuite am pierdut noi și ele stau dărâmate pe temeliile lor! Și câte fântâni sunt deșerte și câte cetăți înalte!” (22:44); „Și câte cetăți, care se încredeau în prisosința lor, am dărâmat Noi!” (28:58). Să fie vorba oare despre cetățile care prezintă urme ale unor bombe atomice?

Revenind la „porţile stelare”, apare întrebarea: cum a reuşit turnul Babel să facă o călătorie nu doar în spaţiu, ci şi în timp? De ce pentru mediumul din 1980 o oră a trecut într-o fracţiune de secundă? Care este legătura dintre timp şi aceste dispozitive de teleportare?

„Porţile stelare” erau folosite de cele mai multe ori pentru a se ajunge pe planeta zeilor. Aici, însă, se pare că timpul se scurge într-un mod diferit de cel pământean. Pentru tibetani, pe muntele Meru, casa lui Brahma (An al sumerienilor), o zi este egală cu o sută de ani pe Pământ. Scripturile sacre indiene Purana spun că „un an al muritorilor este egal cu o zi a zeilor”. În Coran, Allah „ocârmuiește toate lucrurile, de la cer până la pământ, apoi se suie ele la dânsul într-o zi a cărei măsură e o mie de ani, cum numărați voi” (32:4). Toate acestea ne arată un timp diferit de al nostru pe planeta zeilor. Folclorul mondial este plin de astfel de relatări, întotdeauna legate de locul în care locuiau divinităţi. În Vedenia lui Isaia, profetul a fost dus de un înger în Cer, în faţa lui Dumnezeu. Deşi pentru Isaia trecuseră vreo două ore, îngerul i-a spus că pe Pământ s-au scurs 32 de ani. În legenda despre călătoria lui Mahomed în ceruri, când acesta s-a întors după o lungă vizită, şi-a găsit aşternutul cald iar din cana răsturnată în graba plecării apa nu se scursese în întregime. Într-o poveste japoneză, pescarul Urashima Taro s-a însurat cu fiica Împăratului Dragonilor şi a locuit împreună cu aceasta în castelul tatălui ei de pe fundul mării. După o vreme, pescarului i s-a făcut dor de părinţi, aşa că a plecat în satul natal. Spre stupoarea lui, acolo a aflat că a dispărut pentru vreo patru sute de ani. Să nu uităm basmul românesc Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, în care Făt Frumos a plecat să caute nemurirea, aidoma sumerianului Ghilgameş. Ajuns în ţara zânelor, a zăbovit câteva zile în palatul lor. După ce s-a întors acasă, şi-a dat seama că a lipsit câteva secole.

Nu doar trecutul îndepărtat a păstrat astfel de relatări, ci şi prezentul. Travis Walton a fost răpit de un OZN pentru aproape o săptămână, însă pentru el trecuseră doar câteva ore. În aprilie 1977, în Chile, sergentul Armando Valdes a dispărut vreme de 15 minute. Când a reapărut, avea o barbă de cinci zile iar ceasul său cu calendar arăta o dată cu cinci zile mai târzie. El a povestit că fusese răpit de extratereştri timp de cinci zile. În cartea L` Empire du Milieu troublé par les OVNIs din 1993, cercetătorul chinez Shi Bo relatează cazul soldatului Wang, răpit din post de extratereştri şi regăsit peste câteva ore, cu părul şi barba crescute considerabil. De altfel, lui Betty Andreasson-Luca, entitățile care au contactat-o i-au transmis că timpul lor nu este ca timpul nostru, pe care ei îl cunosc bine, și că ei pot inversa sensul de scurgere al timpului. Multe relatări despre întâlniri cu extratereştri conțin afirmații de genul: „timpul nostru este altfel” sau „noi trăim concomitent trecutul, prezentul și viitorul”. Aşa s-ar explica şi cercurile magice, în care fenomenele se desfăşoară după alte legi iar timpul se scurge cu altă viteză.

Dacă într-adevăr pentru aceste entităţi timpul se scurge altfel, aşa se explică vârstele matusalemice ale zeilor. Pentru tibetani, zeii trăiesc o mie de ani cerești, adică 36 de milioane de ani pământeni. În teosofie, Sanat Kumaraa venit acum 18,5 milioane de ani dintr-un plan eteric al planetei Venus. Preotul babilonian Berossus scria că, înainte de Potop, zece regi au domnit pe Pământ timp de 432.000 ani. Iar după Manethon, zeii, semizeii şi Spiritele Morţilor au domnit în Egipt 24.925 ani. Pentru oameni, aceste entităţi cu durate enorme de viaţă păreau nemuritoare. Însă, aşa cum ne învaţă adevărata istorie a Pământului, şi zeii pot muri.

Timpul nostru fiind diferit de cel de pe planeta zeilor, un călător printr-o „poartă stelară” ar trebui să suporte un defazaj temporal. Extratereştrii nu par afectaţi de acest fenomen, mai ales dacă, într-adevăr, pot manipula timpul. Însă creierele umane resimt acest efect. Căutătorii de comori din Ţara Luanei se întorceau „cam zăpăciţi la cap”, din cauza acelor „fel de fel de călugări și draci care le-au luat mințile”. Mediumul din 1980 s-a întors incapabil să vorbească, având nevoie de ceva timp pentru a-şi reveni. Motivul real al eşecului experimentului Philadelphia a fost faptul că pasagerii vasului teleportat prezentau afecţiuni psihice din cauza defazajului temporal. Aceştia şi-au revenit abia după ce au conştientizat timpul nostru. Cel mai bine a exemplificat Stanislav Grof ceea ce se petrece în creierul uman în timpul unei astfel de călătorii, vorbind despre „experiența năucitoare a unei neobișnuite stări de conștiență, cu senzația prăbușirii în lumea subterană, în care este atacat, dezmembrat, apoi adunat la loc pentru a ajunge pe meleagurile cerești”. Pentru a elimina acest efect a apărut proiectul Montauk, doctorul Neumann reuşind într-un final să inventeze „scaunul psihotronic”, ce ajută la deschiderea unor portaluri ce permit călătorii prin tuneluri spiralate dintr-un loc în altul. Totuşi, se pare că americanii nu au renunţat la căutarea unei veritabile „porţi stelare” a zeilor din vechime. În 2003, după ce au invadat Irakul, trupele americane au ocupat ruinele vechiului Babilon. Invazia a avut loc nu la mult timp după ce Saddam Hussein a început dezgroparea şi restaurarea Babilonului. Deşi oraşul era deschis publicului larg, trupele americane au interzis accesul vizitatorilor, păzind ruinele cu străşnicie, zi şi noapte. Ce se întâmpla acolo? Probabil căutau ceva. Ce ar fi putut căuta într-un oraş antic, numit „poarta zeilor”? Cel mai probabil, „poarta stelară” a lui Marduk. E posibil s-o fi descoperit chiar Saddam, Agenţia pentru Securitate Naţională (N.S.A.) a Statelor Unite publicând pe site-ul propriu o fotografie ce înfăţişează doi arabi într-o peşteră, aflaţi lângă un dispozitiv circular, asemănător „porţilor stelare” din seria de filme Stargate. Nu ştim dacă este vorba despre un trucaj, însă ştim că N.S.A. a fost implicată în celebrul program de vedere la distanţă, numit Stargate. Iar în 2009 în Norvegia, în 2010 în Australia şi în 2012 în Orientul Mijlociu au fost văzute ciudate spirale luminoase pe cer, asemănătoare unor portaluri. Cum „scaunul psihotronic” al proiectului Montauk realizează călătorii prin tuneluri spiralate, ipoteza portalurilor rămâne în picioare.

Dacă americanii ar fi descoperit într-adevăr în 2003 „poarta stelară” din Babilon, ar fi avut nevoie de câţiva ani cel puţin pentru a o studia. Apoi, pentru a o activa, ar fi fost necesară o cantitate enormă de energie. După ce ar fi descoperit modul de funcţionare şi ar fi rezolvat problema energiei, ar fi avut loc teste. Se pare că toate acestea s-au întâmplat, e drept, pe ascuns. În 2008 a avut loc experimentul de la Geneva, despre care nu ştim mai nimic. Oamenii de ştiinţă de la Centrul European pentru Cercetări Nucleare au construit un accelerator de particule într-un tunel lung de 27 de kilometri, la circa o sută de metri adâncime sub graniţa franco-elveţiană. Varianta oficială este că acest imens accelerator de particule, ascuns în subteran, a fost folosit pentru recrearea primei fracţiuni de secundă de după Big Bang. Cine crede că această fracţiune de secundă e atât de importantă încât să merite un asemenea efort, mai ales financiar, se înşeală. Criza economică mondială începută în 2007, care s-a agravat în 2008, nu ar fi permis finanţarea unui astfel de proiect extravagant, doar pentru crearea unei fracţiuni de secundă de după Big Bang (lucru care, de altfel, nu ne-ar fi ajutat cu nimic). Avengura proiectului ne indică faptul că se urmărea ceva foarte important. Iar acest ceva ar putea fi deschiderea „porţii stelare” descoperite în Babilon cu cinci ani în urmă. Prin urmare, acele spirale luminoase din 2009, 2010 şi 2012 ar putea rezulta din testarea „porţii”, reprezentând încercări de a o deschide. Adepţii teoriilor conspiraţioniste susţineau că „poarta” era pregătită pentru a fi deschisă la data „apocaliptică” de 21 decembrie 2012, cu scopul de a-i readuce în lumea noastră pe zeii din vechime. Însă, la fel ca în cazul tuturor „apocalipselor” anunțate, nu s-a întâmplat nimic nici de această dată.

15. Potopul

Cel mai răspândit mit pe suprafaţa Pământului este cel al Potopului. În prezent se cunosc peste cinci sute de legende diluviene în întreaga lume. După o cercetare asupra a optzeci și șase dintre acestea (douăzeci asiatice, trei europene, șapte africane, patruzeci și șase americane şi zece din Australia şi zona Pacificului), specialistul dr. Richard Andree a tras concluzia că șaizeci și două sunt complet independente de sursele mesopotamiene şi ebraice. Ceea ce înseamnă că există mari şanse ca un asemenea eveniment să se fi întâmplat la un moment dat în trecutul omenirii.

Cea mai cunoscută legendă diluviană este cea din Vechiul Testament. În capitolul șase al cărţii Genezei, Dumnezeu a hotărât să distrugă oamenii din cauza răutăţii acestora. S-a decis să salveze o singură familie, a cărui cap era Noe, un „om drept şi neprihănit între oamenii timpului său”. Dumnezeu l-a învăţat să facă o corabie de lemn de salcâm, lungă de trei sute de coţi, lată de cincizeci de coţi şi înaltă de treizeci. Apoi i-a poruncit să-şi ia cu el în corabie nu doar soţia, fiii şi nurorile, ci şi câte o pereche din fiecare specie de animale. Cu o săptămână înainte de catastrofă, Domnul s-a răzgândit şi i-a cerut lui Noe să ia în corabie câte şapte perechi din animalele curate şi câte o pereche din cele necurate. Capitolul al şaptelea susţine că „în anul şase sute al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, chiar în acea zi, s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului; Şi a plouat pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi”. După ce s-a oprit ploaia, apa a mai crescut timp de o sută cincizeci de zile, ucigând toate vieţuitoarele de pe Pământ. Capitolul al optulea ne spune că „în luna a şaptea, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, s-a oprit corabia pe Munţii Ararat. Apa a scăzut mereu până în luna a zecea; iar în ziua întâi a lunii a zecea s-au arătat vârfurile munţilor. După patruzeci de zile, a deschis Noe fereastra, pe care o făcuse la corabie, Şi a dat drumul corbului, ca să vadă de a scăzut apa pe pământ. Acesta, zburând, nu s-a mai întors până ce a secat apa de pe pământ. Apoi, după el a trimis porumbelul, ca să vadă de s-a scurs apa de pe pământ. Porumbelul însă, negăsind loc de odihnă pentru picioarele sale, s-a întors la el, în corabie; căci era încă apă pe toată faţa pământului. Şi a întins Noe mâna şi l-a apucat şi l-a băgat la sine, în corabie. Şi aşteptând încă alte şapte zile, a dat iarăşi drumul porumbelului din corabie, Şi porumbelul s-a întors la el, spre seară, şi iată avea în ciocul său o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noe că s-a scurs apa de pe faţa pământului. Mai zăbovind încă alte şapte zile, iarăşi a dat drumul porumbelului şi el nu s-a mai întors. Iar în anul şase sute unu al vieţii lui Noe, în ziua întâi a lunii întâi, secând apa de pe pământ, a ridicat Noe acoperişul corăbiei şi a privit, şi iată se zbârcise faţa pământului. Iar în luna a doua, la douăzeci şi şapte ale lunii acesteia, pământul era uscat”. Atunci i-a poruncit Dumnezeu lui Noe să iasă din corabie şi să elibereze animalele. După ce a îndeplinit ordinele primite, Noe a jertfit câteva animale în cinstea Domnului. Acestuia i-a plăcut mireasma jertfelor şi s-a hotărât să nu mai distrugă niciodată omenirea. Ba, mai mult, în capitolul al nouălea, Dumnezeu aşează curcubeul pe cer ca semn al legământului dintre el şi oameni. Coranul, cartea sfântă a musulmanilor, confirmă povestea biblică a Potopului.

Cartea lui Enoh oferă amănunte suplimentare despre Potop, deşi de multe ori contradictorii. În capitolul zece, Dumnezeu îl trimite pe arhanghelul Uriel la Noe să-l anunţe că se apropie Potopul şi să-l înveţe cum să se salveze. Capitolele cincizeci și patru şi optzeci și nouă susţin că Enoh ştia deja de venirea Diluviului, primind această informaţie printr-o viziune. În capitolul șaizeci și cinci, el este cel care îl dezvăluie lui Noe cataclismul ce va urma. Enoh susţine că Dumnezeu i-a dezvăluit adevăratul motiv al calamităţii: oamenii trebuiau distruşi din pricina învăţăturilor primite de la îngerii Veghetori. În capitolul șaizeci și șapte, „cuvântul lui Dumnezeu” l-a anunţat pe Noe că el va supravieţui unei urgii ce va veni în curând, fără a specifica despre ce este vorba, menţionând totuşi că îngerii sunt cei care construiesc arca salvatoare: „şi acum îngerii meşteşugesc o lucrare din lemn, şi când ei vor încheia lucrarea lor îmi voi pune mâna peste ea şi o voi păzi, şi din ea va ieşi sămânţa vieţii, şi se va produce o schimbare ca Pământul să nu rămână nelocuit”.

Potopul este amintit şi în alte cărţi biblice, ce menţionează că uriaşii, copiii îngerilor cu pământencele, au murit în acel cataclism: „Tu pe cei care mai înainte au făcut strâmbătate, între care şi uriaşi erau, care întru vitejie şi întru îndrăzneală nădăjduiau, i-ai pierdut, aducând peste ei apă nemăsurată” (Cartea a treia a Macabeilor 2:4); „Iar de demult, când au pierit trufaşii uriaşi, nădejdea întregii lumi a scăpat într-o barcă şi barca, îndrumată de mâna Ta, a lăsat omenirii sămânţa urmaşilor” (Cartea înţelepciunii lui Solomon 14:6). Acelaşi lucru îl susţine şi Apocalipsa lui Baruh, dându-ne chiar numărul exact de uriaşi înecaţi: patru milioane nouăzeci de mii. Însă Cartea lui Enoh nu este de acord cu această ipoteză, afirmând că nu Potopul a distrus uriaşii, ci arhanghelul Gavriel, care i-a făcut să se ucidă între ei. Geneza biblică nu specifică nimic despre destinul uriaşilor şi al îngerilor decăzuţi, însă varianta oficială a creştinismului şi a iudaismului este că uriaşii au fost distruşi de marele Potop.

Se presupune că aceste legende evreieşti au fost inspirate din cele mesopotamiene, israeliţii având acces la ele în timpul exilului babilonian. În Epopeea lui Ghilgameş, datând de prin mileniul al treilea î.Hr., zeul Enlil, deranjat din somn de hărmălaia oamenilor, a cerut în Consiliul zeilor nimicirea acestora. Drept urmare, zeii au aprobat distrugerea pământenilor printr-un Potop. Zeul Ea nu a fost de acord cu această decizie şi l-a învăţat pe regele Utnapiştim („Cel ce a găsit viaţa”) să-şi facă o corabie în care să ia „sămânţa tuturor făpturilor vii”. Utnapiştim a construit corabia în formă de cub, după măsurile date de zeu (lungimea şi lăţimea de o sută douăzeci de coţi, cu şapte punţi supraetajate), şi şi-a îmbarcat alături de el toate rudele, toate felurile de animale şi mulţi meşteşugari. Când a început urgia, zeii s-au speriat şi s-au retras în cer. „Vreme de şase zile şi nopţi vântul a suflat, şuvoiul, furtuna şi potopul au copleşit lumea, năprasna şi puhoaiele au bântuit laolaltă ca oştirile în bătălie”, susține epopeea. Corabia a acostat pe vârful muntelui Nisir, iar Utnapiştim a dat drumul unei porumbiţe şi unei rândunici care, neavând unde să se aşeze, s-au întors. În final a eliberat şi un corb „care a văzut că apele se trăseseră, a mâncat, a zburat în târcoale, a croncănit şi nu s-a mai întors”. Utnapiştim a coborât de pe corabie şi a adus jertfe zeilor. „Când zeii au simţit dulcea mireasmă, s-au adunat ca muştele la jertfelnic”. Enlil şi-a dat seama că a făcut o greşeală încercând să distrugă omenirea şi a promis că nu va mai încerca acest lucru, iar Utnapiştim şi soţia sa au primit nemurirea ca răsplată.

Acesta însă nu este singurul mit mesopotamian care păstrează povestea potopului. În textul akkadian Epopeea lui Atra-Hasis, Enlil este deranjat de înmulţirea oamenilor şi cere Consiliului zeilor decimarea omenirii prin epidemii şi foamete. Enki nu este de acord cu această hotărâre şi îi învaţă pe oameni să nu se mai închine zeilor şi să se revolte împotriva lor. Apoi trimite „războinicii apelor” cu hrană pentru muritori. Enlil convoacă din nou Consiliul zeilor şi cere ca omenirea să fie distrusă printr-un Potop.  La fel ca în Epopeea lui Ghilgameş, Enki alege un muritor pe care îl anunţă de cataclismul iminent şi îl învaţă să-şi construiască o corabie. Eroul din Şuruppak, numit aici Atra-Hasis („Cel foarte înţelept”), se salvează împreună cu familia sa. După retragerea apelor, aduce ofrande zeilor care, morţi de foame, se năpustesc asupra fripturii ca vulturii. În versiunea preotului babilonian Berossus, citat de Abydenus, zeul Kronos i-a dezvăluit muritorului Ziusudra (Xisuthros în greaca veche) că va avea loc un Potop în ziua a cincisprezecea a lunii Daisos (a doua lună a anului) şi i-a ordonat să adune în oraşul Sippar toate scrierile pe care le putea găsi, apoi să plece în Armenia.

Pe lângă aceste texte, există și alte referiri mesopotamiene despre Potop. Listele regilor sumerieni împart conducătorii Pământului în două părți: cei care au domnit înainte și cei care au domnit după Diluviu. Asurbanibal, regele Asiriei, care a strâns o bibliotecă impresionantă de tăblițe de lut, se lăuda într-o inscripție comemorativă că a reușit să citească „inscripții pe piatră, de dinainte de Potop”. Un text akkadian, care vorbește despre nume și originile lor, laudă un rege ca fiind „din sămânța păstrată de dinainte de Potop”. Unele texte științifice afirmă că sursele lor sunt „vechile înscrisuri, ale înțelepților de dinainte de Potop”. Iar un altul, ce vorbește despre regele Ur-Ninurta, amintește aceiași catastrofă globală:

„În acea zi, în acea zi de demult,

În acea noapte, în acea noapte de demult,

În anul acela, în anul acela de demult,

Când a avut loc Potopul”.

Hitat, o culegere din secolul al XV-lea, alcătuită de Muhammad Al Makrizi (1364-1442), cuprinzând texte ale cronicarilor copţi, conţine numeroase referiri la inundația globală. Cronicarul Al Haukali spune că piramidele de la Gizeh au fost ridicate numai ca un dig de apărare împotriva Diluviului. În capitolul Urme rămase din secolele trecute, Al-Beruni scria că perşii considerau că Potopul nu a avut loc în toată lumea, ci doar în Siria şi într-o parte din Apus, pe vremea lui Tahmurat. Capitolul treizeci și trei din Hitat afirmă că zeul Hermes Trismegistos a citit în stele despre venirea Potopului, drept pentru care a ordonat ridicarea piramidelor în care a ascuns comori, scrieri ale învăţaţilor şi tot ce trebuia salvat de la dispariţie.

Un text funerar descoperit în mormântul faraonului Seti I vorbeşte despre nimicirea omenirii păcătoase de către un Diluviu. Iar învăţatul Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib scria în Ştiri despre Egipt şi minunile sale că regele Saurid a avut un vis în care „Pământul s-a întors pe dos cu tot cu locuitorii săi, îngroziţi, oamenii au fugit care încotro, stelele cădeau, se loveau unele de altele făcând un zgomot asurzitor”. Regele nu a povestit nimănui visul său dar, după câteva zile, a visat ceva asemănător. Atunci i-a chemat pe toţi cei o sută treizeci de prezicători ai săi şi le-a povestit ambele vise. Aceștia le-au desluşit spunând că în lume se va petrece un eveniment important: va veni Potopul şi după aceea o vâlvătaie, coborâtă din constelaţia Leului, ca să treacă lumea prin foc. Auzind aceste lucruri, Saurid s-a hotărât să ridice piramidele de la Gizeh. „În piramide şi în acoperişurile lor, în pereţi şi coloane, au fost înglobate toate ştiinţele secrete ale egiptenilor, constelaţiile au fost desenate pe ele (…) în plus şi ştiinţa talismanelor, aritmetica şi geometria (…), clare pentru cei care le cunoşteau scrierea”.

Un mit african de pe cursul inferior al fluviului Congo afirmă că „demult, Soarele s-a întâlnit cu Luna şi a aruncat cu noroi în ea, ceea ce a făcut-o mai puţin luminoasă. Când s-a întâmplat această întâlnire, a avut loc o mare inundaţie”.

În legendele grecilor antici, titanul Prometheus, creatorul oamenilor, a avut un fiu cu o pământeancă. Băiatul, care a fost numit Deucalion şi a domnit peste ţara Ftiei din Tesalia, s-a căsătorit cu Pyrrha, fiica lui Epimetheus (fratele lui Prometheus) şi a Pandorei. Când Zeus s-a hotărât să distrugă lumea printr-un Potop, Deucalion, avertizat de tatăl său, a construit o ladă de lemn în care a depozitat „toate cele de trebuinţă” şi s-a urcat în ea împreună cu Pyrrha. Pe lângă ei, au mai supravieţuit doar câţiva oameni care fugiseră pe cei mai înalţi munţi. Deucalion şi Pyrrha au plutit pe apă nouă zile şi nouă nopţi, acostând în cele din urmă pe muntele Parnas, unde au adus jertfe zeilor. Încântat de ofrande, Zeus l-a trimis pe Hermes la Deucalion, permiţându-i să ceară orice doreşte. Cum Deucalion şi-a dorit noi oameni, Zeus l-a învăţat să ia pietre de jos şi să le arunce peste umăr. Pietrele aruncate astfel de Deucalion au devenit bărbaţi, iar cele aruncate de Pyrrha, femei.

Un mit norvegian, consemnat de New Larousse Encyclopaedia of Mythology, vorbeşte de asemenea despre Potop: „toate râurile, toate mările s-au umflat şi s-au revărsat. Pretutindeni, valurile se ciocneau de valuri. Se înălţau şi clocoteau încet peste toate cele. Pământul s-a scufundat sub nivelul mării”. Doar doi oameni au supravieţuit urgiei, închişi în interiorul copacului Yggdrasil, care susţinea Universul. Bineînţeles, aceştia au fost strămoşii noii generaţii de oameni.

Cartea celtică Lebor Gabála Érenn („Cartea invaziei Irlandei”) din secolul al XII-lea, menţionează şi ea o mare inundaţie. În Irlanda, singurii supravieţuitori ai Potopului au fost fomorii, nişte monştri jumătate umani şi jumătate animale. În lume au rămas în viaţă doar cincizeci și trei de oameni (trei bărbaţi şi cincizeci de femei). Bărbaţii şi-au împărţite femeile între ei: Fintán mac Bóchra le-a luat pe Cessair şi alte șaisprezece femei, Bith, tatăl lui Cessair, le-a ales pe Bairrfhind şi încă șaisprezece femei, iar timonierului Ladra i-au rămas celelalte șaisprezece. Se spune că Fintán a mai trăit încă cinci mii cinci sute de ani după potop.

În India, înţeleptul Manu, într-o zi pe când îşi făcea abluţiunile, a găsit în căuşul palmei un peştişor care i-a cerut să-l lase în viaţă. Făcându-i-se milă, Manu a pus peştele într-un ulcior. A doua zi peştele crescuse atât de mare, încât înţeleptul a fost nevoit să-l arunce într-un lac. Curând, lacul a devenit prea mic iar peştele, care în realitate era o manifestare a zeului Vişnu, a cerut să fie aruncat în mare. Apoi l-a prevenit pe Manu că se apropie un Potop. I-a trimis o corabie uriaşă, cu porunca s-o încarce cu câte o pereche de animale din fiecare specie şi seminţe de-ale fiecărei plante, apoi să urce şi el la bord. Nu după mult timp, apele oceanului s-au umflat şi au înghiţit totul. Vişnu, transformat într-un peşte enorm cu solzi de aur şi un corn în frunte, a tras corabia până pe piscul „Muntelui din Miazănoapte”. După ce s-au retras apele, Manu a coborât de pe corabie. După un an a ieşit din ape o femeie care s-a declarat a fi „fiica lui Manu”. Cei doi s-au căsătorit şi au avut mulţi copii, devenind astfel strămoşii actualului neam omenesc.

Vechii cărturari iezuiţi care s-au numărat printre primii vizitatori europeni ai Chinei au avut ocazia să studieze, în Biblioteca Imperială, o lucrare compusă din patru mii trei sute douăzeci de volume, despre care se spunea că fusese moştenită din cele mai vechi timpuri şi conţine „toate cunoştinţele”. Această carte enormă cuprindea şi un număr de tradiţii care relatau consecinţele pe care le-a avut de suportat omenirea când s-a revoltat împotriva zeilor cei mari, iar ordinea s-a transformat în dezordine: „Planetele şi-au modificat traiectoriile. Cerul a coborât mai jos înspre nord. Soarele, Luna şi stelele şi-au schimbat mişcările. Pământul s-a desfăcut în bucăţi, iar apele de la sânul său s-au repezit în sus cu violenţă şi au inundat uscatul”. Conform lui Gustav Schlegel în Uranographie chinoise (1875), în China se spunea că au pierit zece epoci de la începuturile timpului până la Confucius. La sfârşitul fiecărei astfel de epoci, numite kis, „într-o convulsie generală a naturii, marea iese din matca ei, munţii ţâşnesc din pământ, râurile îşi schimbă cursurile fiinţele omeneşti şi toate celelalte sunt nimicite, iar vechile urme se şterg”.

Indigenii chewong din Malayezia cred că propria lor lume, pe care o numesc Pământul Şapte, se întoarce din când în când cu susul în jos, astfel încât totul este inundat şi distrus. Totuşi, prin intervenţia zeului creator Tohan, noua suprafaţă plată, care înainte a fost partea de dedesubt a Pământului Şapte, este plămădită sub formă de munţi, văi şi câmpii. Sunt plantaţi copaci noi şi se nasc oameni noi.

Un mit diluvian din Laos şi din nordul Thailandei afirmă că, demult, în împărăţia de sus locuiau nişte fiinţe numite then, iar stăpânii lumii de jos erau trei bărbaţi de seamă: Pu Leng Seung, Khun K’an şi Khun K’et. Într-o zi, then-ii au anunţat că, înainte de fiecare masă, oamenii trebuie să le dea o parte din mâncare, în semn de respect. Oamenii au refuzat şi, atunci, furioşi, then-ii au provocat un Potop care a devastat întreaga lume. Cei trei bărbaţi de seamă au construit o plută, pe care au clădit o căsuţă, şi s-au îmbarcat pe ea împreună cu mai multe femei şi copii. În acest mod, ei şi urmaşii lor au supravieţuit Potopului.

Sir James George Frazer scria în Folklore in the Old Testament: Studies in Comparative Religion, Legend and Law că indigenii kareni din Birmania au tradiţii despre un Diluviu global din care au scăpat doi fraţi, pe o plută.

În mitologia vietnameză, un frate şi o soră au supravieţuit Potopului într-un cufăr mare de lemn, care conţinea câte o pereche din fiecare specie de animale.

Cronica de la Akakor, povestită de Tatunca Nara (şeful triburilor Ugha-Mangulala, Dacea şi Baioha) şi scrisă de Karl Brugger, vorbeşte despre un Potop care a avut loc în anul 14.386 î.Hr., însoţit de o răsturnare a climei.

Egerton Sykes nota în Dictionary of Non-Classical Mythology din 1961 că există unele tradiţii japoneze potrivit cărora insulele din Pacific ale Oceaniei s-au format după ce s-au retras apele unui mare Potop.

Un mit al băştinaşilor din Hawaii povesteşte cum a fost distrusă lumea de un Diluviu şi refăcută apoi de zeul Tangaloa. Iar samoanii cred că odinioară a avut loc o inundaţie care a stârpit aproape toată omenirea, supravieţuind doar două fiinţe omeneşti care au plecat pe mare cu o barcă pentru a poposi, în cele din urmă, în arhipelagul samoan.

Potrivit volumului World Mythology, mai multe triburi aborigene din Australia, în special cele ale căror regiuni tradiţionale se află pe coasta tropicală de nord, îşi pun propriile origini pe seama unui mare Potop care a măturat peisajul şi societatea dinainte. Totodată, în miturile originare ale multor alte triburi, şarpele cosmic Yurlunggur este făcut răspunzător pentru Diluviu.

Cartea sacră a mayaşilor, Popol Vuh, susţine că, la scurt timp după începutul timpului, zeul Inima Cerului a creat primele fiinţe, nişte „chipuri făcute din lemn, care arătau ca oamenii şi vorbeau ca oamenii”. Deoarece aceste făpturi „nu l-au ţinut minte pe creatorul lor”, Marele Zeu s-a hotărât să le distrugă printr-un Potop. „Din cer a căzut o răşină grea (…) faţa pământului s-a întunecat şi a început o ploaie neagră care a căzut zi şi noapte (…) Făpturile de lemn au fost copleşite, nimicite, strivite şi ucise”. A supravieţuit doar un cuplu, „Tatăl cel Mare şi Mama cea Mare”, care a populat Pământul, cei doi devenind astfel strămoşii tuturor generaţiilor ulterioare. Într-o altă variantă, culeasă de Eric S. Thompson în Maya History and Religion, „distrugerea a venit sub forma unei ploi torenţiale şi a potopului. Munţii au dispărut şi oamenii au fost transformaţi în peşti (…) două făpturi omeneşti au scăpat cu viaţă fiindcă unul dintre zei le poruncise să scobească o bortă în trunchiul unui copac foarte mare şi să se refugieze acolo, la căderea cerurilor. Cei doi au intrat şi au fost mântuiţi. Odraslele lor au repopulat lumea”.

Şi incaşii păstrau amintiri despre un mare potop. În Historia natural y moral de las Indias, preotul Jose de Acosta scria ce a aflat de la indigeni despre începuturile lor: „Vorbesc în primul rând despre un potop care s-a petrecut în ţara lor (…) Indienii spun că toată lumea s-a înecat în revărsarea apelor şi povestesc cum a apărut, din lacul Titicaca, un anume Viracocha, care a stat la Tiahuanaco, unde până în ziua de astăzi se mai văd ruinele unor clădiri foarte vechi şi foarte ciudate, iar de acolo a mers la Cuzco şi aşa a început omenirea să se înmulţească”. Iar o legendă din regiunea Cuzco spune că: „pentru o vină nerostită, oamenii care trăiau în cele mai vechi timpuri au fost distruşi de creatorul lor… printr-un potop. După acest potop, creatorul s-a întrupat cu chip omenesc în lacul Titicaca. Atunci a făcut Soarele şi Luna şi stelele. După aceea, a reînnoit populaţia omenească a Pământului”. Fratele Molina spunea în Relacion de las fabulas y ritos de los Yngas că Potopul a ucis toţi oamenii: „nicio vietate nu a supravieţuit cu excepţia unui bărbat şi a unei femei care au rămas ascunşi într-o cutie. Iar când apele s-au retras, vântul i-a purtat la Tiahuanaco, unde creatorul a început să refacă oamenii şi popoarele din acea regiune”. Un mit prezentat de D. Gifford şi J. Sibbick în Warriors, Gods and Spirits from South American Mythology (1983) explică motivul pentru care Viracocha a inundat lumea: „Marele Zeu Creator Viracocha a hotărât să facă o lume în care oamenii să trăiască. Mai întâi, a făcut Pământul şi cerul. Apoi a început să facă oameni care să trăiască pe Pământ, cioplind în piatră figuri de giganţi cărora le-a insuflat viaţă. La început, totul a mers bine dar, după o vreme, giganţii au început să se lupte între ei şi au refuzat să mai muncească. Viracocha a decis că trebuia să-i distrugă. Pe unii i-a transformat înapoi în piatră (…) pe ceilalţi i-a îngenuncheat cu un mare potop”.

În Folklore in the Old Testament: Studies in Comparative Religion, Legend and Law, sir James George Frazer consemnează o poveste din Peru, care vorbeşte despre un indian prevenit de o lama asupra unui Diluviu. Omul şi lama au fugit împreună pe muntele Vilca-Coto, unde au găsit refugiate tot soiul de păsări şi animale. Marea a acoperit toate câmpiile şi munţii, în afară de vârful Vilca-Coto. După cinci zile apele au scăzut iar marea s-a întors în matca ei. Toţi oamenii s-au înecat în acel Potop, în afară de cel care a fugit pe munte, din el provenind toate neamurile din lume.

Potrivit mitologiei aztece, au supravieţuit Potopului doar doi oameni, Coxcoxtli şi soţia sa, Xochiquetzal, care au fost preveniţi asupra cataclismului de către un zeu. Ei au scăpat cu o corabie uriaşă, pe care au construit-o conform indicaţiilor zeului. Corabia a acostat pe vârful unui munte înalt. Cei doi s-au aşezat acolo şi au avut mulţi copii care au rămas muţi până când o porumbiţă, din vârful unui copac, i-a înzestrat cu darul vorbirii. Însă limbile lor erau atât de diferite, încât nu se puteau înţelege între ei.

Pentru indienii mechoacanesec din America Centrală, zeul Tezcatilpoca s-a hotărât să distrugă întreaga omenire printr-o inundație, cruţându-l numai pe Tezpi, care s-a îmbarcat pe o corabie încăpătoare cu soţia şi copiii lui, cu o mulţime de animale şi păsări precum şi cu provizii de seminţe şi răsaduri. Corabia s-a oprit pe vârful unui munte care ieşea din apă, după ce Tezcatilpoca a poruncit ca apele Potopului să se retragă. Dorind să ştie dacă putea coborî în siguranţă, Tezpi a eliberat un vultur care, tot hrănindu-se cu cadavrele care înţesau Pământul, nu s-a mai întors. Apoi a trimis şi alte păsări, dintre care s-a întors doar pasărea colibri, cu o ramură înfrunzită în cioc. Văzând în acest semn că Pământul începuse să se reînnoiască, Tezpi şi familia lui au părăsit corabia, s-au înmulţit şi au repopulat lumea.

Indienii chibcas din Columbia centrală spun că ei au dus iniţial o viaţă de sălbatici, fără legi, agricultură sau religie. Într-o zi a apărut printre ei un bătrân din alt neam, pe nume Bochica, ce avea o barbă lungă şi deasă. Acesta i-a învăţat cum să-şi înalţe colibe şi cum să trăiască laolaltă în societate. La câtva timp după el a apărut soţia sa, Chia, care era foarte frumoasă dar rea, plăcându-i nespus să zădărnicească eforturile altruiste ale soţului ei. Cum nu-i putea înfrunta direct puterea, Chia a folosit mijloace vrăjitoreşti pentru a provoca o mare inundaţie, în care a murit cea mai mare parte a populaţiei. Bochica s-a supărat foarte tare şi a surghiunit-o pe Chia în cer, unde ea s-a transformat în Lună. Apoi Bochica a făcut ca apele Potopului să se risipească, i-a coborât pe supravieţuitorii din munţii unde se refugiaseră, le-a dăruit legi, i-a învăţat să cultive pământul şi a instaurat cultul Soarelui, cu sărbători, sacrificii şi pelerinaje periodice. După ce a terminat cu aceste lucruri a împărţit puterea de a guverna între două căpetenii şi şi-a petrecut restul vieţii ca un ascet, trăind într-o contemplaţie calmă. Când s-a înălţat la cer, Bochica a devenit zeu.

Indienii canarieni din Ecuador relatează povestea unui Potop din care au scăpat doi fraţi, urcându-se pe vârful unui munte înalt. Pe măsură ce apele creşteau, muntele se înălţa tot mai sus, astfel încât fraţii au supravieţuit dezastrului.

Potrivit New Larousse Encyclopaedia of Mythology, indienii tupinamba din Brazilia spun că Monan („Bătrânul” sau „Străbunul”) a creat omenirea apoi a distrus-o prin foc şi inundaţii.

În Chile, indienii araucnaian din perioada pre-columbiană păstrau o tradiţie potrivit căreia odinioară a avut loc un Potop din care au scăpat cu viaţă foarte puţini băştinaşi, refugiindu-se pe înaltul munte Thegtheg („Tunătorul” sau „Scânteietorul”), care avea trei piscuri şi capacitatea de a pluti pe apă (James George Frazer – Folklore in the Old Testament: Studies in Comparative Religion, Legend and Law). Ei spun că „potopul a fost rezultatul unor erupţii vulcanice însoţite de cutremure violente”.

Conform cărţii The Mythology of South America a lui John Bierhorst, o legendă a indienilor yamana din Ţara de Foc afirmă că, pe vremea marii frământări, femeia-lună s-a umplut de ură faţă de oameni şi a provocat Potopul. Toată lumea s-a înecat, în afară de cei puţini care au reuşit să se refugieze pe cele cinci piscuri de munte neacoperite de apă. Tribul pehuenche din aceeaşi Ţară de Foc asociază Diluviul cu o perioadă de întunecime prelungită: „Soarele şi Luna au căzut de pe cer şi lumea a rămas astfel fără lumină, până când, în cele din urmă, doi condori uriaşi au adus Soarele şi Luna înapoi pe cer”.

Într-o legendă a indienilor luiseno din sudul Californiei, un Potop a acoperit munţii şi a ucis cea mai mare parte a omenirii. Numai câţiva au scăpat, fugind pe cele mai înalte piscuri. Mituri similare s-au înregistrat şi mai spre nord, la indienii huron. Iar o legendă a unui trib de munteni din familia algonquin relata cum Iepurele cel Mare, numit Michabo sau Messou, a refăcut lumea după Potop cu ajutorul unui corb, al unei vidre şi al unui şobolan moscat.

În secolul al XIX-lea, James W. Lynd relata în History of the Dakotas un mit al indienilor irochezi, care spune că „marea şi apele au cotropit odată Pământul, astfel că orice viaţă omenească a fost stârpită”. Indienii chickasaw afirmau că lumea fusese distrusă de apă, „dar acea unică familie a fost salvată şi câte două animale din fiecare soi”. La rândul lor, indienii sioux vorbeau şi ei despre o vreme când nu a mai existat pământ uscat iar toţii oamenii dispăruseră de pe lume.

Potrivit World Mythology, miturile indienilor hopi spun că „prima lume a fost distrusă, ca pedeapsă pentru ticăloşia oamenilor, de către un foc a-toate-nimicitor, care a venit de sus şi de jos. A doua lume s-a sfârşit când globul pământesc s-a răsturnat de pe axă şi totul s-a acoperit de gheaţă. A treia lume s-a terminat cu un potop universal. Lumea actuală este a patra. Soarta ei va depinde de purtarea locuitorilor săi, dacă va fi sau nu conformă cu planurile Creatorului”.

Printre indienii inuit din Alaska există tradiţia unui Diluviu cumplit, însoţit de un cutremur, care a măturat faţa Pământului atât de repede, încât numai câţiva oameni au reuşit să scape cu canoele sau să se refugieze pe vârfurile celor mai înalţi munţi, împietriţi de groază.

Un asemenea eveniment, întâlnit pe toată suprafaţa planetei noastre, nu poate fi o născocire a imaginaţiei strămoşilor noştri. Mai ales că s-au descoperit dovezi care să susţină veridicitatea miturilor. În 1968, arheologul J. Manson Valentine a găsit ruinele unui oraş la trei-cinci metri sub nivelul apei, pe coasta insulei North Bimini din Bahamas. În 1987, în apele de lângă insula Yonaguni din Japonia, ghidul turistic Kihachiro Aratake a descoperit la optsprezece metri sub suprafaţa oceanului un uriaş complex de structuri de piatră, sub forma unei piramide fără vârf, de mărimea a două terenuri de fotbal. Tot aici se găseşte şi un chip uriaş din piatră. În anul 2000, o expediţie condusă de Paulina Zelitsky a descoperit pe coasta vestică a Cubei, la șase sute șaptezeci de metri sub apă, ruinele unui oraş imens, ce cuprindea clădiri megalitice, temple şi piramide. Tot în 2000, în luna august, o echipă de cercetători italieni a găsit în lacul Titicaca din munţii Anzi, la treizeci de metri sub apă, urme ale unui drum pavat, o terasă de piatră, un perete lung de opt sute de metri şi un cap sculptat din piatră. E posibil ca acestea să fie ruinele oraşului Wanaku, despre care vorbesc legendele locale. Un alt aspect ciudat legat de lacul Titicaca este existenţa în apele sale a unei specii de căluţ de mare, care în mod normal trăieşte doar în ape sărate, adică mări şi oceane. În acelaşi an, în luna septembrie, pe coasta turcă a Mării Negre, arheologul marin Robert Ballard a descoperit o fermă la aproximativ o sută zece metri sub nivelul mării. În 2001, cercetătorii de la Institutul Oceanic din India au descoperit pe fundul golfului Khambhat, la câţiva kilometri de ţărm, o imensă reţea de clădiri din piatră, întinse pe o suprafaţă de opt kilometri pătraţi, ce formează două oraşe. S-au recuperat mii de artefacte, unele având în jur de treizeci și două de mii de ani. Iar la trei sute douăzeci de kilometri nord-vest de golful Khambhat a fost găsit sub apă legendarul oraş Dwarka, despre care miturile spun că era reşedinţa zeului Krişna. În Marea Mediterană se află aproape două sute de oraşe scufundate. Robert Ballard şi alţi savanţi au speculat că ridicarea nivelului oceanului planetar a cauzat revărsarea Mării Mediterane peste un baraj natural, provocând un Potop ce a prins sub ape peste o sută cincizeci de mii de kilometri pătraţi de teren la o adâncime de peste o sută cincizeci de metri. Iar Sir Leonard Woolley povestea în cartea sa, Excavations at Ur („Săpăturile arheologice de la Ur”), că în 1929, pe când lucrările de la Cimitirul Regal din Ur se apropiau de sfârșit, la mai bine de trei metri sub nămolul întărit s-au descoperit urmele unei civilizații mult mai vechi. Urmele unei civilizații vechi, ascunse sub straturi de nămol, s-au găsit și în orașele Uruk, Cush, Șuruppak (orașul eroului sumerian al Potopului) și Ninive, în cel din urmă arheologii descoperind la adâncimea de optsprezece metri nu mai puțin de treisprezece straturi de nămol și nisip de rău. Singura explicație plauzibilă pentru aceste civilizații îngropate sub metri de nisip și nămol este că, într-adevăr, o mare inundație a avut loc cândva, în trecut.

Dacă Potopul a existat în realitate, aşa cum ne spun legendele din întreaga lume şi descoperirile arheologice, ce l-a provocat? Varianta acceptată de cei mai mulţi este că diluviul coincide cu finalul ultimei ere glaciare, despre care se presupune că a avut loc între anii 70.000-10.000 î.e.n. După cum am văzut, oamenii au consemnat şi era glaciară în miturile lor, în timpurile de dinaintea Potopului. Să fi avut totuşi loc Diluviul la sfârşitul erei glaciare, acum douăsprezece – treisprezece mii de ani? Cei mai mulţi cercetători susţin cu tărie acest lucru. Însă, oricât de fervent ar fi susţinută, această ipoteză nu are nicio acoperire, nici măcar una logică. Oamenii de ştiinţă ne spun că încălzirea globală, de la finalul glaciaţiunii, s-a făcut treptat, de-a lungul mai multor milenii. O încălzire treptată sub nicio formă nu ar fi provocat o topire rapidă a zăpezii, care să ducă la masive inundaţii. În câteva milenii, apa ar fi avut timp mai mult decât suficient să se evapore şi să fie absorbită de scoarţa terestră. Singura variantă plauzibilă este că o topire rapidă a gheţii şi a zăpezii, ce ar fi dus la o inundație masivă, ar fi putut fi provocată doar de o încălzire rapidă a climei. Oamenii de ştiinţă susţin că a existat într-adevăr o astfel de încălzire globală bruscă, acum aproximativ treizeci de mii – treizeci și cinci de mii de ani. Prin urmare, acela este singurul moment în care ar fi putut avea loc Potopul.

Lista regilor sumerieni, redactată în jurul anilor 2.000-1.500 î.Hr., împarte regii oraşelor sumeriene în două părţi: cei care au domnit înainte de Potop şi cei care au domnit după. A fost elaborată pe baza listelor de regi descoperite la Larsa şi Nippur. Conform acestei liste, înainte de marea inundație au domnit opt sau zece regi în cinci oraşe, domniile lor însumând între 241.200 și 432.000 de ani. „Apoi a sosit potopul, iar după potop au venit la domnie regii popoarelor din munţi”. În Kiş au domnit treizeci și trei de regi, timp de 27.805 ani, trei luni, trei zile şi douăsprezece ore. În Uruk au fost cincisprezece regi, care au domnit 2.497 ani. Ur a fost condus timp de 293 de ani de cinci regi. Oraşul Adab a avut un singur rege, care a fost pe tron timp de 90 de ani. În Avan a condus o singură dinastie, formată din trei regi, timp de 356 de ani. La fel şi în Hamad, unde un singur rege a domnit pentru 360 de ani. La Mari au existat şase regi, ce au domnit 136 de ani. Cea mai lungă domnie este cea din Kiş, unde treizeci și trei de regi au domnit după Potop timp de 27.805 ani, trei luni, trei zile şi douăsprezece ore. Dacă această listă a fost scrisă în anii 2.000 – 1.500 î.Hr., înseamnă că primul rege din Kiş, care a domnit după Potop, a urcat pe tron aproximativ prin anii 29.800 – 29.300 î.Hr. Prin urmare, Diluviul a avut loc înainte de această perioadă.

În Egiptul antic, preoţii credeau că zeul Ptah a sosit în ţara lor cu mult timp în urmă, pentru a scoate pământul de sub ape. După ce a terminat, s-a înscăunat ca rege. Din această idee nu putem înţelege decât că pământul Egiptului a fost scufundat în timpul Potopului, iar Ptah a sosit la ceva vreme după acel eveniment. În Egipt s-au descoperit mai multe liste de conducători divini, zei şi semizei, care au condus ţara înaintea oamenilor. Deşi datele diferă, toate încep cu domnia lui Ptah, cel care a scos Egiptul de sub ape. Papirusul de la Torino spune că zeii au domnit timp de 23.200 de ani, venerabilii Şemsu-Hor (soldații lui Horus din timpul marelui război împotriva lui Seth) timp de 13.420 de ani, în total 36.620 de ani. În Cronica lui Eusebius, preotul Manetho susţine că în Egipt au domnit zeii timp de 13.900 de ani, semizeii timp de 1.255 de ani, un şir de regi timp de 1.817 ani, treizeci de regi pentru 1.790 de ani, alţi zece regi timp de 350 de ani şi Spiritele Morţilor (probabil aceiași Şemsu-Hor) timp de 5.813 ani. În total, 24.925 de ani. În primul secol î.Hr., istoricul grec Diodor din Sicilia scria că preoţii egipteni i-au mărturisit că, înainte de domnia oamenilor, zeii şi semizeii au condus Egiptul timp de 18.000 de ani. Iar istoricul evreu Flavius Josephus afirma, la rândul său, că înainte de faraoni, în Egipt au condus două dinastii de zei timp de 13.870 de ani, una de semizei timp de 3.650 de ani şi una tranzitorie, de 350 de ani. În total 17.870 de ani. Dacă Ptah a condus Egiptul după Potop în urmă cu 20.000 – 38.000 de ani, Diluviul nu putea avea loc acum douăsprezece milenii, ci înainte de domnia lui Ptah, acum aproximativ treizeci de milenii.

Homo neanderthalensis, o specie apărută brusc acum o sută cincizeci de mii de ani, după un hiatus evolutiv de peste două sute cincizeci de mii de ani, dispărută acum treizeci – treizeci și cinci de milenii, reprezintă unul dintre marile mistere ale ştiinţei. După cum menţiona în Supravieţuitorii cuaternarului Dan Apostol, „dispariţia bruscă şi aparent completă din Europa, Africa şi chiar o parte a Asiei a lui Homo neanderthalensis constituie una dintre marile enigme ale preistoriei”. Au ajuns la apogeul evoluţiei în momentul terminării perioadei glaciare şi au dispărut „fără niciun motiv aparent, exact când clima se încălzise considerabil, uşurând enorm lupta pentru existenţă”. Indiciile sumeriene şi egiptene datează Potopul în jurul anului 30.000 î.Hr., în timpul încălzirii globale bruşte din mijlocul erei glaciare. Dispariţia fără urmă a lui Homo neanderthalensis exact în aceeaşi perioadă nu ne poate da decât un singur răspuns satisfăcător: omul de Neanderthal a dispărut în urma Potopului, lucru confirmat de miturile din întreaga lume, ce susţin că toate fiinţele de pe Terra au murit în urma acestei catastrofe. Trebuie remarcat faptul că neanderthalienii au dispărut întâi din Europa și Africa, supraviețuind până la Potop doar cei din Asia, Ramayana susținând că au fost adunați toți acolo pentru războiul din Lanka, împotriva lui Ravana / Marduk.

Pentru a afla ce a cauzat încălzirea globală rapidă, care a dus la Potop, trebuie să aflăm mai întâi motivele apariţiei erei glaciare. Din păcate, oamenii de ştiinţă nu sunt în stare să ne ofere un răspuns satisfăcător în legătură cu această problemă. Tot ceea ce ştim (sau, mai exact, ceea ce presupunem) este că, din când în când, clima se răceşte foarte mult din motive necunoscute. După o anumită perioadă de timp clima se încălzeşte, probabil tot din aceleaşi motive necunoscute. Dacă oamenii de ştiinţă nu ne pot oferi aceste răspunsuri, nu ne rămâne decât să le descoperim singuri. Logica de bun simţ ne sugerează că o răcire considerabilă a climei întregului Pământ poate fi provocată doar de absenţa căldurii şi luminii razelor solare. Iar acest lucru s-ar putea întâmpla doar în doua cazuri: dacă Soarele s-ar îndepărta de Terra ori dacă planeta noastră s-ar îndepărta de Soare. Dar, din câte ştim, planetele şi stelele nu îşi modifică orbitele fără motiv, ca mai târziu să revină la ele. Prin urmare, niciuna dintre aceste variante nu poate fi satisfăcătoare. Există însă şi a treia, care nu va fi acceptată nicicând de savanţi, deşi este cea mai logică: ceva a împiedicat lumina Soarelui să ajungă pe Pământ. Acest ceva ar trebui să fie uriaş, probabil de mărimea unui planetoid, şi să se mişte în acelaşi timp cu planeta noastră, astfel încât să fie plasat în orice moment între Pământ şi Soare. Însă nu ştim niciun corp ceresc care să aibă capacitatea de a-şi modifica traiectoria, de a se interpune între Terra şi Soare, de a-şi păstra acea poziţie timp de zeci de mii de ani pentru ca, la un moment dat, să se întoarcă de unde a venit. Orice fiinţă raţională va spune că niciun corp ceresc nu poate face aceste lucruri. Şi i-am putea da dreptate fără să clipim, dacă nu ar exista un astfel de corp ceresc chiar mai aproape de noi decât ne-am aştepta…

Luna este singurul satelit natural al Pământului, având 8,67% din diametrul planetei noastre dar numai 1/7 din densitatea acesteia. Numele său provine de la zeiţa romană Diana (Artemis la greci), care mai era numită şi Luna. Teoretic este lipsită de atmosferă şi de fenomene meteorologice şi încă de pe băncile şcolii suntem învăţaţi că pe Lună nu există viaţă. Însă, pe 4 decembrie 1996 s-a anunţat descoperirea unei mase de gheaţă la polul sudic al Lunii, întinsă pe o arie de 5.500 km², iar pe 5 martie 1998, descoperirea a trei sute treizeci milioane de tone de apă la ambii poli. Iar unde este apă, teoretic este şi viaţă…

Conform cronicii japoneze Nihongi, în a şaptea zi a celei de-a doua luni a primăverii anului 640, în Lună a intrat o stea. Evenimentul s-a repetat în ziua a noua a lunii a şaptea din anul 642. Prima relatare a unui OZN văzut printr-un telescop vine de la pastorul puritan din America colonială, Cotton Mather, care a remarcat un obiect straniu în dreptul Lunii. În 1668, 1783 şi 1787, astronomii francezi, englezi şi germani observau ciudate pete luminoase care se deplasau deasupra părţii întunecate a discului lunar. În 1794, Societatea Regală de Ştiinţe din Londra a primit din partea astronomului Wilkins o comunicare ştiinţifică despre apariţia unui obiect luminos pe suprafaţa Lunii. În 1874, profesorul Schafarik de la Observatorul Astronomic din Praga nota că un disc alb strălucitor a traversat suprafaţa Lunii, rămânând vizibil mult timp, apoi luminile au dispărut brusc. În 1950, astronomul Harold P. Wilkins a zărit, mişcându-se deasupra craterului selenar Aristarh, o formă strălucitoare ovală având lungimea de o sută cincizeci – două sute de metri. În 1958, astronomul Nikolai Kozîrev a observat şi el emisiuni luminoase repetate în acelaşi loc. În 1963, observatorul Lowell semnala două pete roşii pe marginea sudică a craterului selenar Aristarh. În 1969, observaţii repetate ale observatorului naţional olandez Qudenbosch şi ale echipajului misiunii Apollo 11 confirmau existenţa în acelaşi crater lunar a unor „lumini de origine necunoscută”. În iulie 1965 s-a semnalat de mai multe ori un fascicul de lumină albă pe Lună, care dura o secundă şi jumătate.

Cristian Negureanu menţiona în Tăcerea idolilor că există cratere selenare care de obicei îşi schimbă culoarea, uneori subit. Craterul Linné câteodată dispare şi reapare, alte dăţi îşi modifică dimensiunea şi forma, fiind mai mic sau mai mare, mai rotund sau mai iregular, aruncând o umbră când gri, când portocalie. Într-adevăr, în 1869, marele crater selenar Linné, situat în Marea Serenităţii, a dispărut fără urmă. Apoi, lumini stranii, având cele mai curioase forme (cerc, triunghi, cruce sau elipsă) şi intensităţi variabile au apărut în Marea Crizelor. Timp de trei ani, Societatea Regală de Astronomie din Londra a studiat zilnic această regiune lunară, realizând peste două mii de observaţii asupra ciudatelor fenomene. Începând cu 1915, numeroşi astronomi au observat că în multe cratere lunare apăruseră gigantice ziduri drepte sau curbe, care au rămas acolo timp de câţiva ani, dispărând apoi fără urmă.

În 1958, astronomul amator John O’ Neill a fotografiat pe Lună, în Marea Crizelor, o construcţie asemănătoare podului din Sidney (Australia), lungă de optsprezece kilometri. Această construcţie a fost observată şi de alţi doi astronomi renumiţi, profesorul Patrick Moore şi doctorul Hugh Percy Wilkins, ultimul afirmând că „este cu adevărat un pod. Structura pare artificială şi este ceea ce noi numim, pe Pământ, o lucrare de artă”. NASA a difuzat fotografii ale „stâncii sculptate” de la marginea craterului selenar Fra Mauro, asemănătoare Sfinxului din Bucegi, şi cele două vârfuri montane de 35 şi 50 km înălţime, a căror formă a inspirat denumirile de „copilul” şi „craniul”. Echipajul Apollo 15, explorând suprafaţa lunară cu ajutorul unui „Lunar Rover” în zona Hadley-Apenini, a observat urme paralele de şenile, imprimate în praful lunar, ca şi când un vehicul ar fi trecut pe acolo înaintea lor. Astrofizicianul chinez Mao-Kang spunea că americanii „au ascuns opiniei publice, timp de douăzeci de ani, fotografiile urmelor de pe solul lunar ale unui picior desculţ de om, precum şi ale unui schelet uman”. Iar alţii susţin că pe Lună s-ar fi descoperit chiar un mormânt cu cruce.

Se pare că astronauţii misiunilor Apollo au filmat şi fotografiat o bază pe Lună (ce are cupole, structuri înalte şi rotunde, cu aspect de siloz), vehicule uriaşe în formă de T şi nave mici sau extrem de mari. Toate acestea au fost dezvăluite sub anonimat de un cosmonaut în emisiunea TV britanică Raport ştiinţific. Cosmonautul a mai adăugat că „pe Lună există zone cu vegetaţie şi anotimpuri, ca şi lacuri artificiale, posedă câmp gravitaţional iar omul poate umbla pe suprafaţa ei fără costum spaţial, respirând doar printr-un tub de oxigen”.

În 1978, Maurice Chatelain, fost şef al Sistemului de comunicaţii NASA şi proiectant al sistemelor de prelucrare a detelor şi de comunicaţii ale misiunilor Apollo, a confirmat într-o carte că, în 1969, Neil Armstrong a raportat observarea a două OZN-uri pe marginea craterului lunar, în timpul misiunii Apollo 11. Un fost angajat NASA, Otto Binder, a confirmat povestea. La începutul anilor ’90, prof. Vladimir Ajaja, prof. Alexandr Kazanţev şi dr. Serghei Bojici de la Universitatea din Moscova au declarat că spionajul sovietic a urmărit prin radio detaliile aselenizării, înregistrând convorbirea lui Armstrong cu Misiunea de Control de la Houston, din care reieşea că două OZN-uri de mari dimensiuni au fost văzute în preajma modulului lunar.

S-a scris că astronauţii misiunilor Apollo 13, 14, 15, 16 şi 17 s-au întors cu mai multe sute de fotografii înfăţişând OZN-uri. Referindu-se la astfel de obiecte zburătoare observate în apropierea Lunii, astronautul Roland Evans de pe Apollo 17 a exclamat: „ce multe sunt, roiesc ca albinele în stupi!”.

În 1970, scopul misiunii Apollo 13 era de a provoca explozii nucleare pe suprafaţa Lunii. Însă, pe 13 aprilie, explozia unui rezervor de oxigen lichid a avariat instalaţia electrică şi motoarele. Pilotul navei transmitea atunci: „Hei! S-a isprăvit! Ei, ei au ucis elementul de combustie!”. Nu ştim cine erau „ei”, dar ştim că, din 1972, misiunile Apollo s-au întrerupt brusc. Nici ruşii nu au făcut vreo tentativă să trimită un echipaj pe Lună. Se zvoneşte că fiinţele care îşi au baza pe Lună le-ar fi interzis pământenilor să se mai apropie. Doctorul Glenn T. Seaborg, laureat al premiului Nobel, chiar considera că Luna este ocupată dintr-o perioadă veche şi este folosită drept releu. Teste aprofundate din 1986 au arătat că solul lunar conţine mari cantităţi de heliu-3, un combustibil puternic, nepoluant şi nonradioactiv. Să fie acesta combustibilul folosit de OZN-uri?

Părerea generală a oamenilor de ştiinţă era că Luna s-a desprins din planeta noastră, cu multe miliarde de ani în urmă. Însă în 1974, NASA a anunţat aducerea de pe Lună a unei roci vechi de 5,3 miliarde de ani, a unui mare eşantion selenar estimat la șapte miliarde de ani şi a două mostre ce au douăzeci de miliarde de ani. Prin urmare, Luna este mult mai veche decât Pământul, ceea ce înseamnă că nu se putea desprinde din el. Această vechime enormă îi dovedeşte provenienţa din centrul Universului, acolo unde s-au format primele galaxii. Dar Luna nu putea ajunge singură într-un sistem solar periferic al unei galaxii periferice pentru a fi satelit al unei planete. Dacă a fost adusă cumva aici? Însă cum ar putea cineva să transporte prin univers ditamai corpul ceresc?

În 1969, echipajul Apollo 12 a fost urmărit, pe tot drumul său spre Lună, de două OZN-uri. Ajuns la destinaţie, modulul de comandă s-a prăbuşit intenţionat. După un zgomot ca de clopot uriaş, au urmat vibraţii ce au durat între cincizeci și cinci de minute şi patru ore. Detectorii de ioni supertermici au înregistrat o erupţie de vapori de abur, timp de paisprezece ore, pe o suprafaţă de o sută șaizeci de km².  În urma acestei întâmplări, NASA a declarat că Luna este în aparenţă goală pe dinăuntru. În iulie 1970, doi academicieni sovietici făceau publică în Sputnik ipoteza că Luna are un blindaj exterior de treizeci și doi de  kilometri grosime (format din titan, crom, zirconiu şi yttriu, care sunt rare pe Terra), un strat vâscos de lavă (4,8 kilometri grosime), un alt blindaj la 11,2 kilometri adâncime şi un interior cu un diametru de 3.318 kilometri, unde există apă şi aer. Iar Doru Davidovici afirma în Lumi galactice că „Luna este cel mai mare OZN”, menţionând argumentele aduse de academicienii ex-sovietici Mihail Vasin şi Alexandr Scerbakov, precum şi de doctorul Gordon Mc Donald, cercetător principal la NASA, care au concluzionat că Luna este goală în interior.

Dacă Luna este un satelit artificial al Pământului, un fel de OZN uriaş, aşa se explică şi de ce se învârte întotdeauna cu aceeaşi parte spre noi, lucru deosebit de neobişnuit pentru un corp ceresc natural. Dar şi apariţia ei lângă planeta noastră, de la mare depărtare. În plus, înţelegem de ce Enki, asociat cu noaptea, avea ca simboluri şi planeta Venus, şi Luna, în timp ce fratele său, Enlil, era asociat cu un singur corp ceresc, Soarele. Dacă Enlil era considerat astrul zilei, Enki a devenit pentru antici cea mai strălucitoare stea a nopţii, planeta Venus sau Luceafărul. Mai târziu a apărut Luna, ea devenind cel mai strălucitor corp ceresc de pe cerul nopţii. Prin urmare, Enki a fost asociat cu ea, nouă rămânându-ne de la strămoşii noştri ambele variante, Enki fiind şi Venus, şi Luna.

Dacă într-adevăr Luna a fost adusă aici într-o vreme când oamenii existau deja, ar trebui să găsim acest eveniment consemnat în memoria colectivă a omenirii. Şi, într-adevăr, există. Poetul roman Ovidius Publius Naso menţiona în scrierile sale că, în epoca arcadiană, cerul era lipsit de Lună. O legendă din Anzi spune că zeul Viracocha a creat Soarele, Luna şi stelele după Potop. Indienii chibcas din Columbia centrală cred că, deoarece a provocat Potopul, Chia a fost exilată de soţul ei în cer, unde ea s-a transformat în Lună. Nu crede nimeni că o femeie a devenit Luna, dar putem înţelege din acest mit că, până la Potop, Luna nu exista.

Capitolul 9 al Genezei biblice susține că, după Diluviu, Dumnezeu a regretat că a distrus oamenii. Drept pentru care a pus un semn pe cer, curcubeul, ca legământ dintre el şi oameni. Capitolul 55 al Cărţii lui Enoh afirmă un lucru asemănător: „Apoi Stăpânul zilelor s-a căit şi a zis: «În zadar i-am nimicit pe toţi cei care trăiesc pe acest pământ». Şi el a făcut legământ pe marele său nume: «De acum înainte nu voi mai face aşa ceva celor care trăiesc pe pământ, şi voi aşeza un semn pe cer, şi acesta va fi o făgăduială de bună credinţă între mine şi ei pentru totdeauna, câtă vreme cerul este deasupra Pământului. Şi acestea sunt după porunca mea»”. Nu pare prea probabil să fi apărut curcubeul pe cer după Potop, ţinând cont că acesta este un fenomen optic și meteorologic, un spectru de forma unui arc colorat, format de lumina Soarelui refractată în picăturile de apă din atmosferă. Cartea lui Enoh nu specifică nimic despre curcubeu, ci îl numeşte doar „un semn pe cer”. E posibil ca acel „semn” să fie Luna?

Dacă „zeii” au adus Luna pentru a împiedica lumina Soarelui să mai ajungă pe Pământ, acest eveniment ar fi putut crea o eră glaciară. Este posibil ca acest „blocaj” să fi fost în genul unei eclipse de Soare. Dar, pentru ca Luna să acopere complet Soarele, ar fi trebuit adusă mai aproape de Terra decât este în prezent. Acest lucru ar fi cauzat nu doar un întuneric total, ci şi înclinarea axei Pământului, pe care oamenii de ştiinţă încă nu pot să o explice, deşi ei susţin că fără atracţia selenară nu ar exista înclinarea Terrei. Indienii hopi din Arizona vorbesc despre înclinarea axei planetei noastre în acea perioadă, susţinând că „a doua lume s-a sfârşit când globul pământesc s-a răsturnat de pe axă şi totul s-a acoperit de gheaţă”. Aceiaşi oameni de ştiinţă spun că fără această înclinare nu ar exista anotimpuri şi am avea mereu o climă tropicală.

Strămoşii noştri ne-au lăsat destule referiri la o climă caldă, uneori chiar tropicală, pe întreg Pământul. Printre ele se numără hărţile amiralului Piri Reis din 1513, a lui Oronteus Finaeus din 1531, a lui Gerard Kremer (zis şi Mercator) din 1569 şi a francezului Philippe Buache din 1737, care arată Antarctica fără gheaţă. Nu ştim cine a făcut aceste hărţi sau când, dar cert este că oamenii existau atunci când cel mai sudic continent avea o climă caldă, nefiind acoperit de gheaţă.

O hartă compilată de turgul Hagi Ahmed în anul 1559 arată o limbă de pământ, de circa 1.600 de kilometri lăţime, care uneşte Alaska de Siberia. Geologii susţin că un astfel de „pod de pământ” a existat într-adevăr acolo unde astăzi se află strâmtoarea Bering, însă a fost înghiţit de ape la sfârşitul ultimei ere glaciare. Şi această hartă demonstrează că oamenii existau atunci când nordul Pământului era lipsit de gheaţă, având un climat mult mai cald.

S-a descoperit că, în Paleoliticul inferior, în România de astăzi trăiau girafe, elefanţi şi rinoceri, animale care nu există în prezent decât în Africa. Herodot scria că „numai în aceste ţinuturi se nasc lei în Europa”. În Mezolitic, vegetaţia era foarte abundentă, chiar luxuriantă în zona Porţilor de Fier. Sunt dovezi care atestă că în ţara noastră, în ultimul milion de ani, a fost permanent o climă temperată, cu perioade tropicale, de încălzire.

Scripturile zoroastriene ale perşilor spun că Airyana Vaejo, căminul rasei ariene, avea un climat blând şi productiv înainte ca Angra Mainyu să aducă îngheţul. O „întâlnire” dintre Soare şi Lună, înainte de Potop, este redată şi de un mit african de pe cursul inferior al fluviului Congo, care afirmă că „demult, Soarele s-a întâlnit cu Luna şi a aruncat cu noroi în ea, ceea ce a făcut-o mai puţin luminoasă. Când s-a întâmplat această întâlnire, a avut loc o mare inundaţie”. Iar indienii tarahumara din nordul Mexicului au păstrat legende ale distrugerii lumii bazate pe o schimbare în calea Soarelui. Să fie acea „schimbare” în calea Soarelui apariţia Lunii?

Aducerea unui corp ceresc în sistemul nostru solar ar fi trebuit să influenţeze într-o anumită măsură celelalte planete. Surprinzător sau nu, anticii ne-au lăsat indicii şi despre acest eveniment. Vechea lucrare chinezească despre care se spunea că ar conţine „toate cunoştinţele”, compusă din patru mii trei sute douăzeci de volume, afirmă că, înainte de Potop, „planetele şi-au modificat traiectoriile. Cerul a coborât mai jos înspre nord. Soarele, Luna şi stelele şi-au schimbat mişcările.”. Mitul norvegian al Potopului susţine că, înainte de această catastrofă, „stelele o luaseră razna de pe cer, căzând în hăul căscat”. Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib scria în Ştiri despre Egipt şi minunile sale că, în visul care i-a prevestit regelui Saurid Diluviul, „stelele cădeau, se loveau unele de altele făcând un zgomot asurzitor”. În Bundahish, când Angra Mainyu a trimis „îngheţul pustiitor şi necruţător”, el a şi „atacat şi tulburat cerul”, acest asalt dându-i posibilitatea de a stăpâni „a treia parte din cer, împânzind-o cu întunecime”. În acelaşi timp, planetele s-au răsculat împotriva cerului, stârnind haos în tot Cosmosul. Iar indienii cahto din California spun doar că „a căzut cerul”.

Dacă Luna a fost adusă pentru a împiedica lumina Soarelui să ajungă pe Pământ, această eclipsă totală ar fi însemnat o lungă perioadă de întuneric. Multe popoare au păstrat în amintirea lor colectivă această perioadă de întuneric, înainte de Potop. Dispariţia Soarelui nu era ceva obişnuit, iar oamenii acelor timpuri au încercat să-şi explice acest fenomen în cele mai colorate moduri.

În The Mythology of South America, John Bierhorst scria că tribul pehuenche din Ţara de Foc asociază Potopul cu o perioadă de întunecime prelungită: „Soarele şi Luna au căzut de pe cer şi lumea a rămas astfel fără lumină, până când, în cele din urmă, doi condori uriaşi au adus Soarele şi Luna înapoi pe cer”.

Indienii toba din regiunea Gran Chaco din America de Sud spun că marele îngheţ a fost însoţit de o beznă adâncă. Unul dintre bătrânii neamului toba declara că „în vremea îndelungatei bezne, Soarele a dispărut cu totul şi oamenii au murit de foame. Când li s-au sfârşit merindele, au început să-şi mănânce copiii. Până la urmă, au murit cu toţii”, mai puţin semi-divinul Asin şi cei cărora le-a oferit focul.

Popol Vuh a mayaşilor spune că „faţa Pământului s-a întunecat”. Mai spune şi că aceasta a fost o vreme când „Soarele şi Luna îşi acoperiseră feţele”. Alte surse mayaşe susţin că acest eveniment a avut loc „pe vremea străbunilor. Pământul s-a întunecat (…) S-a întâmplat că Soarele încă mai era luminos şi limpede. Apoi, la amiază, s-a întunecat”.

Pentru popoarele din Anzi, înainte de venirea zeului Viracocha, Pământul fusese azvârlit în beznă datorită dispariţiei Soarelui. „Omenirea trăia în dezordine; mulţi umblau goi, ca sălbaticii; nu aveau case şi nici alte locuinţe decât peşterile, de unde porneau şi adunau orice găseau de mâncare prin preajmă”. După Potop, Viracocha a schimbat toate aceste lucruri, oferindu-le oamenilor tehnicile şi cunoştinţele necesare unei vieţi civilizate şi productive. Într-o legendă consemnată de Blas Valera, primul monarh incaş, Manco Capac, era fiul Soarelui. Când mama sa a fost cuprinsă de durerile facerii, în lume s-a făcut întuneric. Soarele a apărut din nou pe cer doar după ce s-a născut Manco Capac. După ce a vizitat oraşul Cholula în 1585, călugărul Diego de Duran a notat în Historia antiqua de la Nueve España ce a aflat de la un bătrân venerabil din oraş, despre care se spunea că avea peste o sută de ani: „la început, acest loc se afla în beznă şi în întuneric”. După aceea, „au apărut nişte uriaşi diformi, care au luat Pământul în posesiune”.

Montesinos spunea că în timpul domniei celui de-al doisprezecelea rege incaş, zeul Illa Tici Vira Cocha a nimicit uriaşii, apoi a ascuns Soarele pentru scurt timp: „timp de douăzeci de ore nu a mai fost Soare”. După rugăciuni şi sacrificii, astrul zilei a reapărut, iar regele a reintrodus vechile legi şi ritualuri de venerare.

În Epopeea lui Ghilgameş, nemuritorul Utnapiştim povestea că „un val de deznădejde s-a înălţat spre cer, când zeul furtunii (Enlil) a prefăcut lumina zilei în întunecime, când a sfărâmat ţinutul ca pe un ulcior”.

În Bundahish, când Angra Mainyu a trimis „îngheţul pustiitor şi necruţător”, a stăpânit „a treia parte din cer, împânzind-o cu întunecime”.

Un mit norvegian spune că un lup tânăr a fugărit Soarele, pentru a-l lua în stăpânire. Soarele a fost ajuns în cele din urmă şi „razele sale strălucitoare s-au stins una câte una. El a dobândit o nuanţă roşie, ca de sânge, apoi a dispărut cu totul. Drept urmare, lumea a fost acoperită de o iarnă cumplită. Furtunile de zăpadă s-au pogorât din toate unghiurile zării”. Acest episod a avut loc înainte de Potop.

În Egiptul antic se credea că, în timpul luptei dintre Seth şi Horus, zeul-Soare Ra a refuzat să mai iasă din camera sa, lăsând lumea în beznă. A fost convins să se răzgândească de către fiica sa, Hathor, care l-a binedispus dansând goală în faţa lui şi gâdilându-l. Acelaşi mit se întâlneşte şi în Japonia, unde zeiţa Soarelui Amaterasu-omikami s-a retras într-o grotă cerească, enervată fiind de fratele său, Susano-o. Deoarece lumea era cuprinsă de întuneric, zeii au încercat să o convingă pe Amaterasu să-şi reia locul pe boltă. Singura care a reuşit acest lucru a fost zeiţa Ame-no-Uzume-no-Mikoto, care a înveselit-o pe Amaterasu printr-un dans distractiv şi obscen, în timpul căruia s-a dezbrăcat complet. În miturile greco-romane, Phaeton, fiul titanului Soarelui, Helios, şi al oceanidei Clymene, a furat carul solar. Însă nu a putut ţine caii în frâu şi, prin urmare, Soarele „s-a repezit în jos cu mânie ca un meteor”. Pentru a preveni un dezastru planetar, Zeus l-a ucis pe Phaeton cu un fulger. Cuprins de durere, Helios a refuzat să mai apară pe cer cu carul său. Într-un final a fost convins de zei să nu lase lumea în întuneric şi să-şi reia locul. În Meteora, Aristotel scria că „stelele au căzut din cer în timpul prăbuşirii lui Phaeton”. Grecii şi romanii antici susţineau că această întâmplare a avut loc înaintea Diluviului lui Deucalion.

Cine a adus Luna aici pentru a provoca o eră glaciară? Strămoşii noştri spun că zeii. Dacă ei sunt răspunzători pentru acest lucru, care ar fi motivul lor? Miturile susţin că „marele îngheț”, apariția Lunii, dispariția Soarelui și Potopul au avut loc în timpul celui de-al doilea mare război al zeilor, numit Ragnarok de scandinavi sau Gigantomachia de greci. Se pare că armata lui Marduk era superioară celei a lui Enlil, miturile din întreaga lume relevând că el a câștigat primele lupte. Spre deosebire de primul război al zeilor, pierdut de Enki din cauza inferiorității numerice, Marduk avea acum în subordine Veghetorii, semizeii și oamenii, numărul lor ridicat oferindu-i un avantaj consistent în fața unchiului său. Pierzând luptă după luptă, Enlil se vedea în fața înfrângerii totale. Singura soluție pentru victorie era reducerea armatei dușmanului său. Cum nu se putea înfăptui acest lucru prin luptă dreaptă, Enlil a apelat la soluții alternative. Prima a fost crearea erei glaciare prin aducerea Lunii și interpunerea ei între Pământ și Soare. Cum „frigul cel mare” nu părea să aibă efecte vizibile, Enlil le-a trimis pământenilor viruși, acele „boli, epidemii, ciumă și holeră”, însă cei mai afectați erau oamenii, nicidecum semizeii și Veghetorii. Nici frigul, nici foametea și nici virușii nu atingeau Veghetorii și pe copiii acestora, așa că Enlil a recurs la soluția finală: înecarea tuturor printr-un Potop. Dacă Epopeea lui Atra-Hasis afirma că zeul s-a arătat nemulțumit de înmulțirea oamenilor, nu înseamnă că era deranjat de zgomotele lor făcute în timpul împerecherilor, așa cum susține și Epopeea lui Ghilgameș, ci de creșterea numărului lor. Prin urmare, seria lui de pedepse îndreptate asupra Pământului avea doar rolul de a distruge armata lui Marduk. Bănuim că nu i-a fost ușor să ia această hotărâre însă, de obicei, în timp de război nu există reguli. Anu și Ninhursag au acceptat propunerea lui Enlil, hotărând declanșarea Potopului. Acesta s-a realizat prin înlăturarea Lunii din calea Soarelui, ceea ce a dus la brusca încălzire globală din mijlocul erei glaciare, de acum treizeci – treizeci și cinci de milenii. Enki a fost obligat să jure că nu va dezvălui acest „secret al zeilor” însă zeul înțelepciunii nu putea să nu găsească un subterfugiu.

Jurământul îl oprea să le împărtășească oamenilor secretul, nu însă și unui obiect. Astfel încât, în Epopeea lui Ghilgameș, Enki l-a înștiințat pe Utnapiștim printr-un vis de sosirea Potopului. Însă nu direct, ci vorbind cu pereții casei acestuia: „Casă de trestii, casă de trestii! Perete, o, perete, dă-mi ascultare, casă de trestii, perete, cugetați! Omule din Șurrupak, fiu al lui Ubara-Tutu, dărâmă-ți casa ta și clădește o corabie; părăsește averile și ai grijă de viața ta, disprețuiește bogățiile lumești și mântuiește-te pe tine doar! Dărâmă-ți casa, așa cum îți spun eu, și întocmește-ți o corabie. Aici ai măsurile corabiei, cum trebuie să o făurești; lungimea ei să fie deopotrivă cu lărgimea ei, puntea ei să fie acoperită ca bolta ce acoperă adâncimile, apoi ia în corabie sămânță din toată făptura vie”. Întrebat de Utnapiștim ce le va spune oamenilor care îl vor vedea că ridică ditamai corabia, Enki i-a răspuns: „Spune-le lor următoarele: am auzit că Enlil este înfuriat pe mine și nu mai cutez să umblu prin ținutul acesta, nici să trăiesc în cetatea asta; mă voi coborî spre limanul mării, ca să locuiesc împreună cu Ea, stăpânul meu. Dar peste noi revărsa-va ploaie de bogății: pești mari, păsări din cer, ca și tot rodul de viețuitoare ale mării. Seara, Călărețul Norilor de furtună va aduce grâu, în șuvoaie!”. Ultimile fraze subliniază acea perioadă de foamete, datorată erei glaciare, amintită și de alte legende. Pentru a rupe „blestemul Pământului” și a primi hrană, oamenii din Șuruppak chiar l-au ajutat pe Utnapiștim să-și construiască ambarcațiunea.

Epopeea lui Atra-Hasis descrie aceeași întâmplare într-un mod identic. Enki l-a chemat pe slujitorul său devotat, Atra-Hasis, punându-l să stea în spatele unui scut de trestie. Apoi, pretinzând că vorbește cu scutul, a spus:

„Scut de trestie,

Bagă de seamă la ceea ce-ți spun.

Toate casele oamenilor și toate orașele,

De o furtună mare vor fi măturate.

Sămânța omului atunci va dispărea…

Aceasta-i ultima lege,

Cuvântul Adunării Zeilor,

Cuvântul rostit de Anu, Enlil și Ninhursag”.

Enki și-a sfătuit slujitorul credincios să construiască o corabie. Când acesta i-a spus „dar eu n-am mai făcut o corabie niciodată… fă-mi desenul pe pământ să pot vedea cum”, Enki i-a oferit instrucțiuni precise, dimensiunile și modul de construcție. Pentru curioși, Atra-Hasis a folosit ca motiv al construirii „vasului pentru Apsu” faptul că urma să plece în lăcașul lui Enki, pentru a scăpa de mânia lui Enlil, întocmai ca Utnapiștim.

După ce a terminat de construit arca, Utnapiștim / Atra-Hasis și-a îmbarcat rudele, toate felurile de animale şi mulţi meşteşugari. Momentul în care el însuși trebuia să intre în corabie era unul precis:

„Când Șamaș,

Care poruncește un cutremur la apusul Soarelui,

Va ploua din cer cu erupții,

La bordul corabiei să te sui,

Și bine intrarea s-o închizi”.

Acest semn pe care trebuia să îl aștepte Utnapiștim reprezintă sosirea lui Marduk / Șamaș, care pare să lanseze un atac aerian dezastruos împotriva lui Enlil („va ploua din cer cu erupții”), asemănător celui descris în Ramayana („sute de meteoriți căzând din cer”), ce va zgudui pământul („poruncește un cutremur”). Acest atac al lui Marduk coincide cu începutul Potopului și reprezintă ultima bătălie din cel de-al doilea mare război al zeilor, consemnată în multe legende ale lumii. De altfel, în Epopeea lui Ghilgameș, începutul Potopului pare a descrie o luptă între cele două tabere rivale de divinități: „La primele licăriri ale zorilor (când Luna a fost înlăturată din calea Soarelui), un nor negru (nava lui Enlil) s-a ivit în slava cerului, tuna acolo unde Adad, stăpânul furtunii (Enlil), călărea pe nori. Peste dealuri și câmpii, zeii Șullat și Haniș, crainicii Furtunii, o călăuzeau. Apoi zeii din hăurile Infernului (Veghetorii) se ridicară. Nergal (Marduk) deschise zăgazurile apelor din lumea de dincolo, Ninurta, stăpânul războiului, deschise canalele, iar cei șapte judecători ai Infernului, Anunnaki (căpeteniile Veghetorilor), înălțară torțele lor, aprinzând toată țara cu flacăra lor strălucitoare (au lansat arme asemănătoare rachetelor). Un strigăt de deznădejde urcă la ceruri când zeul Furtunii a înlocuit lumina zilei cu întunericul (descriere identică cu cea din Ramayana, unde „un disc negru acoperi Soarele” și „numaidecât, ziua fu înlocuită de un întuneric total”), când a sfărâmat tot ținutul ca pe un vas de lut. O zi întreagă vijelia a bântuit cu furie, s-a năpustit peste lume ca valurile unei oști atacatoare. Nimeni nu mai putea să-și vadă propriul frate, nu mai era chip să zărești din cer oamenii”.

Înainte de revărsarea apelor, Pământul a fost trecut prin foc, datorită armelor teribile, nucleare, folosite de combatanți. În Theogonia lui Hesiod, „o mare parte din Pământul uriaș fu pârjolită de aburii cumpliți, topindu-se cum se topește tabla încinsă de meșteșugul omului”. În Ramayana, „sulițele, securile, scuturile se învolburau. Un fum stăruitor și gros ca noroiul înăbușea oamenii și animalele care încercau să iasă pe străzi”. Indienii hopi spun că „prima lume a fost distrusă, ca pedeapsă pentru ticăloşia oamenilor, de către un foc a-toate-nimicitor, care a venit de sus şi de jos”. În mitologia scandinavă, „uriașul Surt a dat foc întregului Pământ; universul nu mai era decât un cuptor imens. Flăcările țâșneau din crăpăturile stâncilor; peste tot se auzea șuieratul aburilor. Toate viețuitoarele, toate plantele au fost mistuite. Numai țărâna golașă a mai rămas dar, precum cerul însuși, nici Pământul nu mai era decât crăpături și prăpăstii”, poemul Voluspa susținând că

„Focul se-ncinge

Cu fum fumegând în vârtejuri.

Fuioare de foc năvălesc

Să lovească chiar cerul”.

Puhoiul de ape a acoperit Pământul, stingând flăcările și distrugând cea mai mare parte a armatei lui Marduk (care nu dispunea de nave, precum liderii Veghetorilor), oferindu-i astfel lui Enlil avantajul urmărit: „s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului” (Geneza), „vântul a suflat, şuvoiul, furtuna şi potopul au copleşit lumea, năprasna şi puhoaiele au bântuit laolaltă ca oştirile în bătălie” (Epopeea lui Ghilgameș), „toate râurile, toate mările s-au umflat și s-au revărsat. Pretutindeni, toate valurile se ciocneau de valuri. Se înălțau și clocoteau încet peste toate cele” (New Larousse Encyclopaedia of Mythology). Intensitatea Potopului, care aducea Apocalipsa, „îi făcea pe zei să tremure”, după cum declară Epopeea lui Atra-Hasis. Iar după Ramayana, „cele două oști crezură că venise sfârșitul lumii. Zdruncinarea văzduhului le-a prăbușit. Pământul s-a cutremurat până în măruntaiele lui de foc. Multe stele s-au desprins de pe cer”, descriere din care înțelegem că acel cutremur poruncit de Șamaș a decurs conform planului. Din navele lor, Enlil și Marduk au continuat lupta chiar și pe apă, egiptenii amintind-o sub forma unei curse de „bărci”, în care cei doi s-au lovit cu „harpoanele”. Zeii supraviețuitori însă au fugit din calea apelor, Epopeea lui Atra-Hasis susținând că „au întors spatele și au urcat în cerul lui Anu”, la bordul unor „rukub ilani” („carele zeilor” sau vimanele din literatura hindusă). În Epopeea lui Ghilgameș, „înșiși zeii, înspăimântați de revărsarea apelor, se refugiară în locurile cele mai înalte ale cerului, firmamentul lui Anu. Ei se zgribuliră lipiți de ziduri, înghesuindu-se unii într-alții, asemenea câinilor. În cele din urmă Iștar, Regina Cerurilor (Ninhursag), cea cu glas dulce, începu să țipe ca o femeie cuprinsă de durerile facerii: «Vai de mine, praful s-a ales de zilele din trecut, fiindcă eu am dat o poruncă rea. De ce poruncit-am acest rău în sfatul zeilor? Am fost căpetenia războaielor menite să-i nimicească pe oameni, dar nu sunt ei oare copiii mei, căci eu i-am făcut să se nască? Acum ei plutesc pe ocean la fel ca neamul peștilor». Zeii cei mari ai Cerului și ai Infernului plângeau, acoperindu-și gurile. Vreme de șase zile și șase nopți vântul n-a contenit să sufle, furtuni, vijelii, revărsări de ape au copleșit Pământul. Vântoase năprasnice și potopiri de ape vuiau dezlănțuite, ca războinicii pornind împotriva vrăjmașilor”. Epopeea lui Atra-Hasis prezintă evenimentul într-un mod asemănător:

„Anunakii, Marii Zei,

Stăteau suferind de foame și de sete…

Ninti (Ninhursag) plângea și suferea;

Plângea să-și ușureze marea durere.

Zeii plângeau și ei alături de ea, pentru Pământ.

Era copleșită de marea durere,

Și setea cea cruntă o încolțea.

Acolo unde ea stătea, zeii plângeau,

Ca oile strânse una într-alta stăteau.

Buzele lor de sete erau arse,

Iar burta lor de foame gemea”.

Zeița Mamă, Ninhursag, era șocată de amploarea distrugerii:

„Zeița a văzut și a plâns…

De febră buzele-i erau aprinse…

Ca muștele-s făpturile de mine făcute.

Ei umplu râurile, sunt hrană pentru pești,

Sunt înghițiți cu toții de marea furioasă”.

Declarația zeiței din Epopeea lui Ghilgameș oferă amănunte suplimentare despre acest mare război al zeilor: „praful s-a ales de zilele din trecut, fiindcă eu am dat o poruncă rea. De ce poruncit-am acest rău în sfatul zeilor? Am fost căpetenia războaielor menite să-i nimicească pe oameni, dar nu sunt ei oare copiii mei, căci eu i-am făcut să se nască?”. Din această mărturisire aflăm că, deși era mama lui Marduk și fosta mare iubire a lui Enki, ea a luptat alături de noul ei soț, Enlil, și de fiul lor, Ninurta. În miturile egiptene există descris acest moment: deși era inițial de partea lui Horus / Marduk, Isis / Ninhursag și-a ajutat noul soț și frate, pe Seth / Enlil, ceea ce l-a făcut pe fiul ei să o decapiteze. Istoricul Plutarh susține că nu a fost vorba despre o decapitare adevărată, Horus smulgându-i, de fapt, mamei sale coroana de pe cap. Dacă Plutarh are dreptate, Marduk și-a renegat mama, ea trecând astfel de partea lui Enlil. Probabil pentru a-și demonstra loialitatea, ea a fost trimisă, sub forma leoaicei Sekhmet, să înăbușe revolta oamenilor, ce era cât pe ce să se transforme într-o extincție a rasei umane. Tot ea era Athena din mitologia grecilor, care a luptat alături de Zeus împotriva lui Typhon și Iștar de la hitiți, care i-a fost alături lui Teșub în războiul cu Ullikummi. Astfel înțelegem și motivul pentru care, în Epopeea lui Atra-Hasis și Epopeea lui Ghilgameș, ea a fost de partea lui Anu și Enlil atunci când s-a hotărât distrugerea oamenilor prin Potop. Și-a dat seama în timpul Diluviului că a ales tabăra greșită, însă era prea târziu. Cel puțin pentru oameni.

Poemul babilonian Enuma Eliș pare a descrie două evenimente într-o singură poveste. Deși se referă la distrugerea de către Enki și Marduk a dinozaurilor reprezentați de Apsu, Tiamat și copiii ei, poemul include și povestea celui de-al doilea mare război al zeilor. După cum am văzut deja, Enki și Ninhursag sunt cei care au distrus reptilele ce conduceau Pământul, Marduk nefiind născut în acea vreme. Prin urmare, Enuma Eliș se referă nu doar la povestea dinozaurilor, ci și la cea a ascensiunii lui Marduk din timpul războiului.

În epopeele lui Ghilgameș și a lui Atra-Hasis, gălăgia oamenilor îl împiedica pe Enlil să se odihnească, prin urmare a hotărât distrugerea lor. Enuma Eliș susține un lucru asemănător, și anume faptul că zeul Apsu nu putea dormi din cauza hărmălaiei tinerilor zei.

„Toți frații s-au adunat împreună;

Încolo și încoace alergau, gata s-o sfarme pe Tiamat.

În joaca lor nebună printre stele,

Făceau să tremure pântecul lui Tiamat.

Apsu nu a mai putut suporta zbenguielile lor;

În fața lor, însăși Tiamat nu mai avea glas.

Nesuferite erau faptele lor…

Și necugetate mișcările”.

Apsu s-a sfătuit cu Mummu, sfetnicul său, și a hotărât să-i distrugă pe tinerii zei. Din această poveste reiese că Apsu este Enlil, soția sa, Tiamat, este Ninhursag, iar Mummu nu poate fi decât Nusku, vizirul lui Enlil. Poemul susține că „Sfatul lor de taină” a fost aflat de zeii cei mari, care s-au înfricoșat. Singurul care nu s-a pierdut cu firea a fost Ea / Enki, care a născocit un plan prin care „somnul să cadă asupra lui Apsu”. Când ceilalți zei au aprobat planul, Enki a „trasat o dreaptă hartă a cerurilor” și a rostit descântecul divin, astfel încât „somnul a căzut peste Apsu” și chiar „sfetnicul Mummu nu putea să se miște”. După ce i-a anesteziat pe Enlil / Apsu și Nusku / Mummu, Enki „a luat tiara și i-a dat jos mantia sa de aură”. Această întâmplare există și în Mitul lui Zu, unde pasărea Zu („înțelepciunea”), Enzu („domnul înțelepciunii”) sau Anzu („înțelepciunea cerului”) îi fură lui Enlil însemnele regale, sceptrul și Tăblițele Destinului. Tiamat însă nu a stat degeaba:

„Ea l-a ridicat pe Kingu,

Între ei l-a făcut cel mai mare…

Și conducerea bătăliei,

În mâinile lui a încredințat-o”.

În Sumer, alături de Enlil se afla Ninurta, fiul său și al lui Ninhursag, mâna sa dreaptă și moștenitorul său (numit Thor de scandinavi sau Ares de greci), în timp ce la hitiți, în lupta cu Ullikummi au stat lângă Teșub Iștar și Tașmișu. În Mitul lui Zu, Ninurta este cel care se luptă cu Zu și recuperează Tăblițele Destinului, alături de însemnele regale ale tatălui său. Iar în Enuma Eliș apare Kingu, fiul lui Tiamat, care preia conducerea armatei, despre care nu putem decât să bănuim că este același Ninurta.

Speriați de Tiamat și de armata sa condusă de Kingu, zeii (Veghetorii) l-au ales pe Marduk să îi salveze: „El, cel care-i mândru și puternic, va fi cel care ne va răzbuna; El, viteaz ca nimeni altul în bătălie: Marduk, Eroul!”. Marduk a acceptat misiunea, nu fără o condiție:

„Dacă va fi, atunci, să vă răzbun,

Viețile să vi le scap, pe fioroasa Tiamat s-o răpun,

Cheamă a Zeilor Adunare și peste toți al meu destin mai mare să fie!”.

Bucuroși că nu trebuie să o înfrunte pe Tiamat, zeii au hotărât: „Marduk va fi rege!”. Apoi l-au trimis pe noul lor conducător la luptă.

„Tiamat și Marduk, cei mai înțelepți dintre zei,

Unul spre celălalt se îndreptau;

Tot mai aproape, o bătălie să hotărască totul,

De luptă erau acum gata”.

După o bătălie crâncenă, Marduk și-a învins adversara, alături de armata acesteia. Apoi a tăiat-o în bucăți, ba chiar decapitând-o, la fel cum a procedat Horus cu Isis în miturile egiptene:

„Cu arma sa cerească a tăiat căpățâna;

A tăiat văile prin care sângele ei curgea;

Pe vântul de nord l-a pus să-l poarte

Și într-un loc necunoscut să-l lase”.

Preoții babilonienii au încercat să ofere o explicație și pentru faptul că Tiamat a fost considerată personificarea Pământului, sub identități ca Geea la greci sau Ki în Sumer, atribuindu-i lui Marduk crearea planetei noastre din corpul ei:

„Punând capul lui Tiamat în locul hotărât,

Pe el lanțurile de munți le-a făcut să apară,

Văile le-a despicat, râuri prin ele să curgă,

Prin ochii ei, Tigrul și Eufratul au ieșit.

Din sânii ei, el a făcut munții cei sfinți.

Izvoare a făcut, din ele râuri să se adape”.

După această victorie, Marduk a fost declarat erou și și-a păstrat poziția de rege al zeilor. Însă, după cum am văzut, adevăratul conducător al Veghetorilor era Enki, Marduk fiind doar generalul suprem al armatei, fiul loial ce urma întotdeauna poruncile tatălui său. Nu știm dacă a fost vorba într-adevăr de o decapitare și o reînviere a Zeiței-Mamă sau doar de o renegare din partea fiului său, însă cert este că finalul războiului o prinde îndepărtându-se de Pământ, plină de lacrimi și remușcări.

Rămas fără cea mai mare parte a armatei sale, oamenii și semizeii murind în apele ce acoperiseră Terra, Marduk a fost înfrânt, după cum povestesc legendele grecilor, hitiților, scandinavilor și ale indienilor. „Veghetorul purificării”, „domnitorul veşnic” sau „cel slăvit de generaţiile viitoare”, așa cum era numit de către preoții babilonieni, a fost nevoit să fugă cu coada între picioare, alături de tatăl său, Enki, sora sa, Iștar, și restul Veghetorilor care au supraviețuit îndelungatului război. Însă Enlil își dorea să încheie conflictul odată pentru totdeauna, pregătind lovitura de grație.

14. Ragnarok

 

Mitologia greacă susține că, după înlănțuirea creatorului oamenilor, giganții s-au răzvrătit împotriva zeilor olimpieni pentru a-i detrona, pentru a-l elibera pe Prometheus și pentru a răzbuna titanii închiși în lumea subterană. Aceștia „crescuseră cât munții, luând forme îngrozitoare. Purtau bărbi lungi și plete dese, ce le cădeau până la glezne. Picioarele lor colosale aveau, în loc de piele, solzi. Iar tălpile se prelungeau cu câte-un trup hidos de șarpe”. Mama lor, Geea, zeița Pământului, le-a oferit un avantaj substanțial, ei neputând fi răpuși decât de un zeu și un muritor în același timp. După ce Prometheus a fost eliberat de semizeul Herakles, a început al doilea mare război al zeilor, numit de greci Gigantomachia. „Cu un urlet groaznic, giganții au făcut un salt și au pornit către Olimp. Au început s-arunce-n ceruri cu stânci uriașe, apoi cu torțe mari, aprinse. Lăncile lor brăzdau văzduhul, albe, tăioase, sclipitoare, și treceau dincolo de nori. Zeus îi înfrunta cu furie, aruncând fulgere din cer. Iar lângă dânsul sta Heracle și-nsoțea fiecare fulger cu câte-o strașnică săgeată. Giganții-au prins apoi să smulgă munții din temelia lor, să-i pună unul peste altul și să-și alcătuiască-o scară, să ajungă până în Olimp”, povestește Alexandru Mitru în Legendele Olimpului. Alcyoneus, unul dintre giganți, nu putea fi ucis în țara în care s-a născut. Astfel că semizeul Herakles l-a atras pe țărmul mării Egee, unde l-a săgetat, Zeus lovindu-l cu un fulger în același timp. Văzându-l pe Alcyoneus mort, câțiva giganți au pornit în urmărirea lui Herakles. Însă zeițele Afrodita și Hera i-au sedus iar Zeus și Herakles, profitând de diversiune, i-au doborât pe cei opt-nouă giganți. După lupte îndelungate, zeii olimpieni au obținut victoria. Pe Enceladus, zeița Athena l-a târât în Sicilia, unde l-a aruncat într-o groapă, apoi a trântit peste el un munte. Tot ea l-a ucis și pe gigantul Pallas. Polybotes a fost strivit de Poseidon sub insula Nisyros. Porphyrion a fost rănit de Zeus și ucis de Herakles. Tot Herakles este cel care, împreună cu Apollo, l-a doborât pe Ephialtes. Purtând o mantie a invizibilității, șiretul Hermes a reușit să se strecoare lângă Hippolytos și să-l înjunghie cu o sabie. Zeul Dionysos a reușit să-l omoare pe Eurytos cu toiagul său, Artemis să-l săgeteze pe Gration, iar moirele să-i distrugă cu bâtele lor de bronz pe giganții Agrios și Thoon. Zeița Hekate l-a ars de viu pe Clytius cu niște torțe aprinse, iar Hephaestus l-a ucis pe Mimas cu o salvă de fier topit. Conform legendelor grecilor, toți giganții căzuți lângă mare s-au prefăcut în munți.

Nici n-au apucat zeii olimpieni să se bucure de victorie, că un nou inamic și-a făcut apariția: Typhoeus / Typhon („Taifun”), un gigant „a cărui forță era de zeci de ori mai mare decât puterea celorlalți feciori ai Gheei laolaltă”.  În Theogonia, Hesiod scria despre el că „puterea era în mâinile lui, în tot ce făcea, iar picioarele puternicului zeu erau neobosite. De pe umeri îi creșteau o sută de capete ale unui șarpe, un înfiorător dragon, cu limbi negre, săgetătoare. De sub sprâncene, în miraculoasele sale capete, fulgerau flăcări; iar focul îi ardea din capete când se încrunta. Și în toate capetele lui groaznice erau voci, ce scoteau sunete de necrezut”. Conform lui Pindar și Eschil, Typhon avea o statură gigantică, „iar capul său ajungea la stele”. Văzându-l, zeii s-au înspăimântat și au fugit în Egipt, unde s-au preschimbat în animale pentru a nu fi recunoscuți. Singurul care a rămas să-l înfrunte pe monstru a fost regele zeilor, Zeus. „Zeus tuna din răsputeri și cu forță, iar pământul în jur răsuna cumplit, precum și cerul larg de deasupra și marea și cursurile de apă, chiar și părțile de dedesubt ale Pământului”. Zeus a reușit să dea prima lovitură cu „năprasnicul trăsnet”, Typhon prăbușindu-se la pământ. Gigantul s-a refugiat în Siria iar Zeus l-a urmărit, încercând să-l castreze cu aceeași seceră pe care o folosise Kronos împotriva lui Ouranos. Însă șerpii care se înălțau din coapsa gigantului l-au prins pe Zeus și l-au înlănțuit. Imobilizându-și inamicul, Typhon i-a smuls secera din mână și i-a retezat cu ea tendoanele de la mâini și de la picioare, lăsându-l neputincios într-o peșteră. Pentru a fi sigur că dușmanul său nu își va mai reveni, el a ascuns tendoanele sub bolovanii unui râu, învelindu-le în pielea unui urs. „Lumea era încremenită. Zeus căzuse prins; ceilalți zei tremurau ca varga, ascunși în trupuri de dihănii. Cel care și-a venit oleacă în fire, dup-atâta spaimă, a fost fiul lui Zeus, Hermes”, povestește Alexandru Mitru. Hermes a reușit să îl păcălească pe Typhon și să recupereze tendoanele, pe care i le-a lipit la loc tatălui său. Zeus a zburat „cu un car înaripat” înapoi pe Olimp, unde a primit o nouă provizie de trăsnete. Cu acestea, a reluat atacul împotriva lui Typhon. Au avut loc lupte deasupra muntelui Haemus din Tracia, unde „Zeus lovea cu trăsnete și fulgere verzi, orbitoare”, iar „gigantu-i răspundea, prinzând în brațe munți întregi și aruncându-i către el, cu zgomote asurzitoare”. Munții se înroșiseră din cauza sângelui din rănile gigantului. Slăbit, Typhon s-a refugiat în Sicilia, unde „Zeus l-a răpus și l-a biciuit cu lovituri”. Hesiod spune că

„Typhoeus a fost zvârlit jos, zdreanță schiloadă,

Enormul Pământ a gemut.

O flacără țâșnit-a din domnul lovit

În valea-ntunecoasă, stâncoasă și pustie a Muntelui,

Când l-a trăsnit.

O mare parte din Pământul uriaș fu pârjolită

De aburii cumpliți,

Topindu-se cum se topește tabla încinsă de meșteșugul omului”.

Deasupra gigantului, Zeus a aruncat muntele Etna, închizându-l acolo pe veci. „Fumul fierbinte, care iese din craterul vulcanului, nu-i decât răsuflarea lui, după poveștile eline. Când el se-ntoarce sub povară, gâfâie greu – și atunci Etna azvârle lavă clocotită”, afirmă Legendele Olimpului. Typhon fiind închis iar restul giganților uciși, zeii olimpieni au putut domni în liniște, fără teama că ar mai putea fi puși în pericol de eventuali competitori.

Despre această bătălie aminteau și hitiții. La fel ca la greci, uriașul Ullikummi s-a luptat cu regele zeilor, Teșub, pentru tronul ceresc. Uriașul era fiul zeului exilat Kumarbi și a Zeiței Muntelui. Atunci când și-a făcut apariția, aidoma lui Typhon, Ullikummi a băgat spaima în zeii din Kummiya. Mitul lui Ullikummi afirmă că zeii Teșub, Tașmișu și Iștar au urcat pe muntele Hazzi de pe coasta de nord a Siriei (numit Cassius de romani și Zephon de evrei și fenicieni) pentru a-l vedea pe uriaș, loc unde grecii susțineau că a avut loc una dintre luptele dintre Zeus și Typhon:

„Iar craiul din Kummiya (Teșub) își îndreaptă privirea

Și-ntoarse fața înspre Pietroiul cel cumplit (Ullikummi).

Văzu Pietroiu-ngrozitor;

De furie i se răznește mintea,

Teșub se-așează pe Pământ,

Ca un pârâu curg lacrimile sale,

Ci printre lacrimi a grăit Teșub:

«Ah, cine-o să mai rabde întreaga-i silnicie?

Și cine mi se va lupta cu el?

Cine-o să-ndure grozăvia lui?»”.

Învingându-și teama, Teșub i-a cerut fratelui său, Tașmișu, să fie gata de luptă:

„Noi să chemăm furtuna cu trăsnete-nțesată!

Noi să chemăm și ploile, și vântul!

Și trăsnetul ce scapără-n tărie,

Scoțându-l din iatacu-i, să-l aducem

Să-mpingem carele-nainte!

Le pune-n rând acum, le-așază…”.

Lupta a fost crâncenă și, într-un final, întocmai ca omologul său grec, Zeus, Teșub a obținut victoria, consolidându-și poziția de conducător suprem al panteonului.

Despre acest al doilea mare război al zeilor vorbesc și legendele scandinave. Deoarece l-a omorât pe zeul Baldur, uriaşul Loki a fost pedepsit de către zeul suprem, Odin, fiind legat sub pământ, la rădăcina arborelui lumii, unde un şarpe îi scuipa venin pe faţă. Nu doar Loki a fost pedepsit, ci şi copiii săi: zeiţa Hel a fost trimisă în lumea subterană Niflheim sau Hel, lupul Fenrir a fost legat de o stâncă la un kilometru şi jumătate sub pământ iar şarpele Jörmungandr a fost aruncat în oceanul care înconjoară Pământul. Acolo au fost închiși până la Ragnarok, bătălia finală a zeilor, ce marchează sfârșitul unei ere a Pământului. Deși scandinavii considerau că Ragnarokul este un eveniment din viitor, întocmai ca Apocalipsa creștinilor și a evreilor, în realitate aparține trecutului îndepărtat. Conform legendelor lumii, acest război crunt al zeilor, încheiat cu un potop la finalul unei ere glaciare, din care au supraviețuit doar câțiva zei și doi oameni, strămoșii întregii omeniri, este Gigantomachia grecilor, marele război început acum mai bine de o sută douăzeci și patru de milenii. Însă, la fel ca în religiile actuale, preoții scandinavilor își țineau supușii în frâu prin amenințarea unei apocalipse ce poate izbucni în orice clipă, chiar dacă aceasta avusese loc deja.

Înainte de a izbucni, Ragnarokul fusese precedat de o serie de „semne”, descrise în Mitologia nordică de Elena-Maria Morogan astfel: „Mai întâi va fi un cumplit război al lumii; josnica lăcomie și invidia vor îndemna oamenii să săvârșească fapte nebunești și fără deosebire să se omoare unii pe alții, astfel încât părinții își vor omorî copiii și frații se vor ucide între ei, nimeni nu va mai cunoaște mila și îndurarea iar minciuna, jaful și crima vor domni peste tot și toate. Curând după aceste lupte întunecate va sosi iarna Fimbul, care va curpinde de fapt trei ierni fără vreo vară între ele; atunci vor cădea zăpezi nesfârșite, gerul va fi tare ca cremenea și vijeliile tăioase ca pumnalele. Și cerul nu va putea oferi nicio speranță, căci se va întâmpla și un alt lucru, mult mai îngrozitor: Soarele va fi prins din urmă de lupul uriaș care e mereu pe urma sa și va fi sfâșiat, iar Luna la rândul ei va fi ajunsă și sfârtecată; iar stelele vor începe să se prăbușească de la locurile lor, lăsând cerul negru ca smoala. Ultimul semn va fi când pământul va începe să tremure și să se zguduie; atunci pădurile se vor smulge din rădăcini, stâncile se vor sfărâmița și toate legăturile se vor rupe. Alvii (elfii) și piticii se vor târî îngroziți în grotele lor, înspăimântați de ceea ce nu vor înțelege. Iar când scoarța pământului se va crăpa, atunci Fenrirulv (lupul Fenrir) se va elibera; și prin crăpăturile scoarței va începe să curgă apă, căci Șarpele Lumii (Jörmungandr), în îngrozitoarea lui furie, va scăpa coada dintre fălci și va începe să urce spre suprafață. Atunci corabia morților Nagelfar își va îmbarca echipajul și va părăsi tărâmurile subpământene, unde așteaptă de veacuri. La strigătul cârmaciului, miriade de vâsle se vor scufunda în valurile învrăjbite și corabia va fi purtată până la țărmul Asgardului. Echipajul lui va fi format din întreaga lume funestă a Helului și căpitan și cârmaci va fi cel mai cumplit dușman pe care oamenii și zeii l-au avut: Loke (Loki). El se va elibera din legături la prima zguduire a pământului și se va alătura fioroșilor lui fii Fenrirulv și Midgardorm. Vârcolacul Fenrir se va repezi și fălcile lui căscate vor sfâșia cerul, în vreme ce flăcările care îi vor țâșni din nări vor arde totul. Șarpele Midgardului va sufla un nor uriaș de otravă, care va pârjoli cerul și pământul în fum și putoare. Într-un bubuit cumplit se va rupe cerul și prin spărtură vor galopa Uriașii Focului din Muspellheim. Surt va călări un armăsar de flăcări și în urma sa focul va mistui totul. Copitele Uriașilor Focului vor bubui, când ei vor trece peste podul Bifrost și curcubeul se va rupe în urma lor. Toți se vor îndrepta spre locul stabilit pentru cea din urmă înfruntare – câmpia pustie Vigrid. Fenrir și Șarpele Lumii vor fi acolo, într-acolo vor mărșălui făpturile din Hel, umăr la umăr vor păși Uriașii de Gheață și Uriașii Muntelui, conduși de stăpânii lor. Câmpia se va umple de sute de mii de ființe, nemărginita armie a forțelor Răului. Apoi, în tăcere, vor aștepta”. Această uriașă armată formată din uriași și spiritele lumii subterane, condusă de Loki și fii săi, a înfruntat una pe măsură, compusă din zeii Aesir ai Asgardului, valkyrii (ființe înaripate, asemănătoare îngerilor din religiile abrahamice), berserci (războinici conduși de o necontrolată furie) și spiritele eroilor din sala Valhalla și câmpia Fólkvangr.

„În dimineața Ragnarok va cânta cocoșul Gullenkamme – pentru cea dintâi și cea din urmă dată – și luptătorii vor fi treziți din somn de trâmbițatul lui puternic. Iar Heimdall va pune la buze cornul Gjallar și suntetul cornului va pătrunde până în cele mai îndepărtate unghere din cele nouă lumi, pentru a chema la luptă toate forțele Binelui. Iar la auzul sunetului prevestitor de nenorocire, Yggdrasil va începe să tremure și să se scuture. Oden va galopa spre izvorul lui Mimer pentru a cere sfatul înțeleptului, dar acum pentru prima oară capul lui Mimer nu va răspunde. Și Oden va galopa înapoi, spre Asgard, cu inima grea de presimțiri rele. Zeii și eroii își vor îmbrăca armurile și se vor îndrepta spre câmpia Vigrid. Vor fi acolo Oden, cu coif de aur și ținând în dreapta lancea Gunger, Zeul cu Barba Roșcată, ținând strâns în pumn frâiele țapilor neîmblânziți; Frej, Tyr și Heimdall vor călări alături, toți cu arme năprasnice; mai departe se va afla tăcutul Vidar, încălțat în Gheata cu Talpa Groasă. Iar în spate vor veni eroii, bersecii și valkiriile – și vor fi atât de mulți, că pământul va dudui sub copitele cailor”. Poemul Grimnismol susține că spiritele a 432.000 de luptători l-au înfruntat pe groaznicul lup Fenrir, numărul lor fiind exact cel al anilor în care se spune că Anunnaki au domnit pe Pământ înainte de Potop:

„Cinci sute de uși și patruzeci se află,

Socot, în zidurile Valhallei;

Opt sute de luptători prin fiece ușă trec,

Când la război cu Lupul mi se duc”.

Aceste spirite nu au reprezentat niciun fel de provocare pentru lup, conducătorul zeilor, Odin, fiind nevoit să lupte cu el. Însă Fenrir l-a înghițit de viu, fiind mai târziu ucis de Vidar, un fiu al lui Odin, care l-a înjunghiat în inimă cu o suliță. Deși mușcat de șarpele Jörmungandr, Thor a reușit să-și răpună adversarul, murind și el din cauza veninului șarpelui. „Tyr va înfrunta pe monstruosul câine Garm și ei vor pieri, ucigându-se unul pe altul. Heimdall va fi cel ales să-l întâlnească pe Loke (Loki) și ei doi vor lupta prefăcuți în două vârtejuri de foc, iar când flăcările se vor întâlni, la fel de puternice, se vor arde unele pe altele – și astfel vor pieri Heimdall și Loke și în urma lor va rămâne doar un pumn de cenușă. Ultima luptă va fi între Frej (Freyr) și uriașul Surt, dar lupta va fi lipsită de speranță – cum mult timp în urmă zeul a dat sabia ca preț al iubirii – și acum, în ultima bătălie, va trebui să lupte cu mâinile goale… Când Frej se va prăbuși, Surt va ridica triumfător sabia lui de foc, mai strălucitoare ca o mie de sori și rotind-o în văzduh va aprinde aerul și pământul și totul… și universul va dispare, în fum și întuneric și va fi din nou ca la început: haos, neformă, neființă”, povestește Elena-Maria Morogan. Un mit norvegian consemnat de New Larousse Encyclopaedia of Mythology spune că „părăsiți de zei, oamenii au fost izgoniți de la vetrele lor iar spița omenească a fost ștearsă de pe fața Pământului. Însuși Pământul începea să-și piardă forma. Stelele o luaseră razna de pe cer, căzând în hăul căscat. Ca rândunicile erau, obosite după un zbor prea îndelungat, când cad și se scufundă în valuri. Uriașul Surt a dat foc întregului Pământ; universul nu mai era decât un cuptor imens. Flăcările țâșneau din crăpăturile stâncilor; peste tot se auzea șuieratul aburilor. Toate viețuitoarele, toate plantele au fost mistuite. Numai țărâna golașă a mai rămas dar, precum cerul însuși, nici Pământul nu mai era decât crăpături și prăpăstii. Iar acum, toate râurile, toate mările s-au umflat și s-au revărsat. Pretutindeni, toate valurile se ciocneau de valuri. Se înălțau și clocoteau încet peste toate cele. Pământul s-a scufundat sub nivelul mării”. Iar conform poemului Voluspa,

„Soarele scade, se-ntunecă,

Se-afundă pământul sub mare;

Strălucitele stele

Se-aruncă din ceruri.

Focul se-ncinge

Cu fum fumegând în vârtejuri.

Fuioare de foc năvălesc

Să lovească chiar cerul”.

După acest crunt război, uscatul a ieșit de sub ape și o nouă eră a început. Doi oameni ascunși în crengile copacului Yggdrasil au reușit să supraviețuiască și să repopuleze Pământul, iar zeii rămași l-au ales ca lider al lor pe Baldur, reînviat în noua lume.

Pentru greci, Typhon era fiul zeiței Pământului, Geea, și a lui Tartarus, personificarea zeității lumii subterane. Un imn homeric pentru Apollo îl consideră pe Typhon fiul zeiței Hera, pe care l-ar fi procreat singură. Cum Hera a complotat cu cumnatul său, Poseidon, să-l detroneze pe Zeus, putem bănui cine era tatăl gigantului. Atât Geea cât și Hera sunt zeitatea numită de sumerieni Ninhursag, cea care i l-a născut lui Enki pe Marduk. Tot ea este și Zeița Muntelui de la hitiți, care i l-a născut pe Ullikummi lui Kumarbi. Cum Poseidon, Tartar, Kumarbi și Loki sunt nume alternative ale lui Enki, iar Teșub, Zeus și Odin îl reprezintă pe sumerianul Enlil, putem concluziona că Typhon, Ullikummi și Fenrir sunt în realitate Marduk al babilonienilor ori Martu / Amar Utu al sumerienilor. Dacă Typhon, Ullikummi și Fenrir erau prezentați de greci, hitiți și scandinavi ca fiind uriași, același lucru îl afirmau și babilonienii despre zeul lor suprem, Marduk. În poemul Enuma Eliș, el este descris astfel:

„Atrăgător îi era chipul, ochii-i scânteiau strălucitori;

Mândru îi era mersul, impunător ca din vechime…

Și mai presus de ceilalți zei era, cu mult întrecându-i…

Era cel mai nobil și cel mai înalt era;

Cu membrele imense-i pe toți îi întrecea”.

După ce Enki și Veghetorii săi au fost închiși, Marduk i-a eliberat și a condus armata semizeilor, oamenilor și Veghetorilor împotriva unchiului său, Enlil, pentru a-l detrona. Deși babilonienii, la fel ca restul popoarelor din Mesopotamia, au încercat să ascundă și acest război al zeilor, urmele lui ies la lumină. Un imn al lui Nergal, publicat de Josef Bollenrucher în Gebete und Hymnen an Nergal, afirmă următoarele:

„Divinul Nergal,

Domn care noaptea s-a strecurat,

Venit-a la luptă!

Pocnește din bici, armele-i zăngăne (…)

El cel ce-i binevenit, imensă-i e puterea;

Ca un vis în pragul ușii s-a ivit.

Divinule Nergal, tu cel ce ești binevenit,

Alungă dușmanul de la Ekur,

Prinde-l pe Sălbaticul din Nippur!”.

În Babilon, zeul suprem era de obicei numit Marduk. Însă, atunci când doar latura sa pozitivă era scoasă în evidență, el era numit Șamaș, fiind considerat zeul Soarelui, binefăcătorul și judecătorul lumii. De asemenea, când se punea preț doar pe natura sa violentă, negativă, Marduk era denumit Nergal, fiind privit ca Soarele distrugător de la amiază. Prin urmare, lui îi este închinat imnul de mai sus. „Sălbaticul din Nippur” și „dușmanul de la Ekur” este fără doar și poate zeitatea orașului Nippur, Enlil, al cărui templu purta numele Ekur („casa ca un munte”). Astfel, fără a-și da seama, Josef Bollenrucher a descoperit în religia babiloniană urmele celui de-al doilea mare război al zeilor, Gigantomachia sau Ragnarok.

Muntele Hazzi de pe coasta de nord a Siriei, numit Cassius de romani și Zephon de evrei și fenicieni, unde grecii susțineau că a avut loc una dintre luptele dintre Zeus și Typhon iar pentru hitiți una dintre Teșub și Ullikummi, era considerat de canaanieni casa zeului Baal, fiul zeului fertilității și al apelor, Dagon. Baal a fost nevoit să se lupte pentru tron cu zeul morții, Mot, preferatul zeului suprem, El. Dacă El este Anu, Dagon este Enki iar Baal Zephon – Marduk, Mot nu poate fi decât Enlil al sumerienilor. La fel ca la greci, babilonieni și hitiți, Baal este descris de canaanieni / fenicieni ca fiind uriaș; atunci când un zeu s-a așezat pe tronul lui Baal, „picioarele sale nu atingeau treptele jilțului și capul lui nu ajungea până la capătul de sus al jilțului”. Canaanienii povesteau că, la un moment dat, Baal a refuzat să-i mai plătească tribut lui Mot, drept pentru care zeul morții l-a ucis. Sora și iubita lui Baal, zeița Anat, a fost cea mai afectată de acest deces: „ea își crestă pielea cu un cuțit de cremene, își tăie cu un cuțit cele două cozi din creștetul său, scrijelindu-și în trei locuri fălcile și bărbia, aidoma gliei din răzoare își brăzdă brațele sale și își zgârie pieptul cum se ară un câmp. Aidoma șesului dintr-o vale, ea își scrijeli spatele de trei ori. Apoi își ridică glasul, strigând: «Zeul Baal a pierit! Ce va face norodul fiului lui Dagan? Ce vor face gloatele a căror soartă atârnă de Baal? Mă voi pogorî pe Pământ!»”. Ea a luat leșul lui Baal și l-a îngropat pe muntele Zephon, iar zeul suprem El a hotărât să aleagă un nou rege pe Pământ, dintre fiii zeiței Athirat. Anat însă nu era pregătită să accepte pierderea iubitului său, așa că s-a dus la Mot pentru a i-l cere pe Baal. Cum zeul morții i-a refuzat cererea, „atunci ea-l prinse pe Mot, fiul lui El, îl tăie cu paloșul, îl vântură cu vânturătoarea, îl arse în foc, îl trecu prin vânturătoare și-l risipi peste câmpuri, pentru ca păsările să se înfrupte din rămășițele lui și pentru ca vrăbiile să-i ciugulească mădularele”. După înfrângerea lui Mot, Baal învie și se întoarce în palatul său de pe muntele Zephon, acolo unde își învinge competitorii: „Baal prinse pe feciorii lui Athirat, le dădu o puternică lovitură cu tăișul sabiei lui, îi izbi zdravăn cu buzduganul său. Pe zeul Mot îl culcă la pământ și Baal se așeză pe tronul său regal, pe scaunul său crăiesc”. După câțiva ani, Mot s-a întors pentru a-i cere socoteală lui Baal: „din pricina ta am fost împroșcat cu rușine, din pricina ta fost-am disprețuit, îndurat-am să fiu vânturat cu vânturătoarea, din pricina ta îngăduit-am să fiu tăiat cu paloșul. Din pricina ta răbdat-am să fiu ars în foc, din pricina ta îndurat-am să fiu măcinat, din pricina ta răbdat-am să fiu strecurat prin sită, din pricina ta ajuns-am să fiu presărat pe mare. Dă-mi pe unul din frații tăi ca să-l mănânc și să mă satur”. Baal a refuzat iar cearta a continuat. „Baal, tu ai pus pe frații tăi să mă rănească și pe frații mamei mele să-mi facă rău!”, i-a reproșat zeul morții, frază din care deducem că au avut loc mai multe lupte, un adevărat război al zeilor, așa cum este prezentat de miturile multor popoare antice. Cum era de așteptat, cearta celor doi s-a transformat în scurt timp într-o nouă luptă: „ei se luară la luptă unul cu altul ca niște luptători și Mot își arătă tăria, iar Baal puterea. Se împungeau ca niște tauri sălbatici, Mot își arătă tăria iar Baal puterea. Ei se mușcă unul pe altul ca niște șerpi, și ba Mot îl prinde, ba mi-l apucă Baal. Ei sar unul la altul ca niște armăsari ce se bat, și uneori cade Mot, alteori se prăbușește Baal”. Amenințat de zeița Șapaș cu pedeapsa zeului El, „Mot, fiul lui El, fu cuprins de spaimă, viteazul îndrăgit de El se înfricoșă”. Opri lupta, acceptând înfrângerea, și îi strigă tatălui său: „zeule El, repune-l pe Baal pe tronul său crăiesc, pe jilțul domniei lui!”. Astfel, Baal a putut conduce liniștit Pământul, din palatul său de pe muntele Zephon.

Al doilea mare război al zeilor se întălnește și în clasicul poem indian Ramayana, ale cărui personaje principale sunt prințul Rama și soția sa, Sita. Acest prinț, care a trecut prin nenumărate încercări pentru a-și recupera soția răpită de demonul Ravana, capabil de fapte supraomenești, nu era un om obișnuit. Ramayana susține că a domnit timp de o sută de ani în Ayodhya, după mai multe decenii de exil, în timp ce în Drona Parva se spune că a domnit unsprezece mii de ani, în vremea când înțelepții Riși, zeii și oamenii trăiau împreună pe Pământ. Unii hinduși îl considerau reîncarnarea zeului Vișnu, în timp ce Ramayana afirmă că prințul s-a născut datorită unei băuturi magice trimise de zeu pe Pământ. Identitatea personajelor principale este relevată chiar de numele lor. În akkadiană, sumerianul Enlil era cunoscut ca Adad sau Ramman, nume aproape identic cu Rama. Rama este inversul lui Amar, numele sumerian al lui Marduk (mai exact, Amar Utu), astfel fiind evidențiată egalitatea și opoziția celor doi. Prințul indian era considerat reîncarnarea zeului Vișnu, identificat deja de noi cu Enlil. Conform tradiției, Rama s-a născut în Treta Yuga, a doua eră a lumii, cea în care miturile lumii afirmă că Enlil a preluat conducerea Pământului. Câteva secte indiene îl consideră pe Rama ființa supremă, întocmai cum în religiile antice Enlil era conducătorul Terrei și viitorul împărat al Universului. Sita, soția lui Rama, se transformă în Ista prin inversarea primelor două litere, nume ce provine din Iștar a babilonienilor sau Ninhursag a sumerienilor, cea care a primit titlul Ninlil după ce a devenit consoarta lui Enlil. Un alt element care ne duce cu gândul la aceste două divinități este prezența deloc întâmplătoare în Ramayana a numărului 40, numărul lui Enki în Mesopotamia: pe lângă frații demoniței Șurpanakha, Rama a ucis încă patruzeci de mii de demoni. Chiar și numele demoniței ne trimite către Mesopotamia, Șurpanakha însemnând „cea din Șuruppak”, unul dintre cele mai importante orașe sumeriene. Dacă povestea descrisă de Ramayana nu este în realitate decât varianta „Bollywood” a celui de-al doilea mare război al zeilor, înseamnă că demonul Ravana, inamicul lui Rama / Enlil, nu poate fi decât Marduk. Ravana este descris ca un adept devotat al zeului Șiva (Enki), foarte înțelept, conducător al Asura (Veghetorii), urmaș al lui Brahma (Anu), agresiv și arogant, căruia Șiva i-a oferit înțelepciune și invulnerabilitate în fața zeilor, spiritelor, înțelepților sau animalelor sălbatice, descriere ce i se potrivește perfect lui Marduk. Orașul sumerian Șuruppak, dedicat inițial zeiței Ninlil / Ninhursag, a devenit al lui Iștar atunci când ea a preluat atributele mamei sale. Prin urmare, „cea din Șuruppak”, sora demonului Ravana, care a încercat să-l seducă pe Rama, este Ninsar a sumerienilor sau Iștar a babilonienilor.

Ramayana susține că Rama și fratele său, Lakshmana, au ucis demonii care îl împiedicau pe un înțelept să-și îndeplinească devoțiunile. Mai târziu, fiind trimis în exil, alături de soția sa, Sita, și fratele său, Lakshmana, a ajuns în pădurea Dandaka, bântuită de demonii Rakshasa. Acolo, demonița Șurpanakha a încercat să îl seducă, însă fără succes. Pentru că a încercat să o ucidă pe Sita, Lakshmana i-a tăiat demoniței nasul și urechile. Aceasta le-a cerut fraților ei să o răzbune, Rama fiind astfel nevoit să îi ucidă atât pe aceștia, cât și alți patruzeci de mii de demoni. Atunci, Șurpanakha i-a cerut ajutorul fratelui său cel mare, Ravana, regele din Lanka, care avea zece chipuri și douăzeci de brațe. În timp ce Rama și Lakshmana se aflau la vânătoare, Ravana a răpit-o pe Sita:

„Așează-te aici în carul acesta celest la care sunt înhămați asini înaripați foarte iuți,

Aurii la înfățișare și în strălucire, zboară ca și caii lui Indra.

Apoi carul ceresc s-a înălțat deasupra colinei și a văii împădurite.

Ca șarpele în ghearele vulturului, Sita se zbuciuma în plânset rugător…”.

În timpul zborului, „carul” lui Ravana a fost atacat de Jatayu, o „pasăre” magică uriașă, asemănătoare avioanelor moderne de vânătoare. După ce l-a doborât pe Jatayu, demonul a închis-o pe Sita în cetatea sa din Lanka. Pentru a o elibera, Rama și Lakshmana, alături de o armată de vanara (umanoizi asemănători maimuțelor), condusă de generalul Hanuman, au atacat palatul demonilor. În luptă au fost folosite vimane, aparate ce zburau la mari înălțimi, propulsate de mercur, ce produceau un puternic curent de aer. Se ridicau sau coborau în picaj brusc, puteau atinge viteze uriașe și se puteau opri instantaneu în aer, dar produceau un zgomot extrem de puternic la decolare și aterizare. Pentru a căpăta un avantaj în fața demonilor, prințul a fost ajutat de zeii celești:

„Viteazul Matali și-a îndreptat carul tras de cai asemănători razelor Soarelui,

Unde loialul și dreptul Rama își căuta dușmanul pentru lupta decisivă,

Și îi dădu nobilului Rama arme strălucitoare și paloș ceresc,

Și în timp ce dreptul se lupta din răsputeri și se sforța să învingă, zeii îl ajutau pe loialul și viteazul.

«Ia acest car!», așa îi spuse Matali, «cu care zeii te înzestrează pentru a te ajuta».

Rama a luat acei cai celești ai carului auriu de călătorie al lui Indra”.

Se pare că în acest cumplit război au fost folosite și bombe atomice, descrise ca „sute de meteoriți căzând din cer”. Efectele lor au fost devastatoare: „sulițele, securile, scuturile se învolburau. Un fum stăruitor și gros ca noroiul înăbușea oamenii și animalele care încercau să iasă pe străzi. Orașul Lanka, arzând, lumina marea…”. Pe lângă nava și armele lui Indra, Rama a primit de la Riși Agastya și Arma Strămoșului, pe care „o ținuse pentru împrejurarea supremă”. Aceasta era o armă teribilă: „săgeata aceasta care avea adunată în ea energia tuturor ființelor, strălucea ca Soarele. Ea putea să răzbată un munte, putea trăsni după aceea un șir de o sută de elefanți și apoi putea să prefacă în pulbere alt șir de o sută de care, iar în cele din urmă tot mai putea să sfărâme, la o depărtare de zece yoiana, o cetate de granit”. Nu doar Rama a primit ajutor divin, ci și Ravana, căruia zeul Șiva i-a dăruit sabia divină Chandrahas („lama Lunii”), una dintre cele mai puternice arme din mitologia hindusă. După ce Rama a lansat Arma Strămoșului, „cele două oști crezură că venise sfârșitul lumii. Zdruncinarea văzduhului le-a prăbușit. Pământul s-a cutremurat până în măruntaiele lui de foc. Multe stele s-au desprins de pe cer”. Această descriere ne amintește de viitorul pe care i l-a arătat Marduk lui Enoh, atunci când l-a înștiințat de adevăratul plan al lui Anu cu privire la Terra: „stelele cădeau, se loveau unele de altele făcând un zgomot asurzitor” (Ştiri despre Egipt şi minunile sale) sau „cerul s-a prăbușit și a căzut pe Pământ” (Cartea lui Enoh 83:3-4). Arma atomică fusese utilizată și înainte de atacul orașului Lanka, în lupta lui Rama împotriva fraților demoniței Șurpanakha. Atunci, demonul Khara folosise o bombă nucleară împotriva prințului: „un disc negru acoperi Soarele (…) Numaidecât, ziua fu înlocuită de un întuneric total (…) Peștii stăteau nemișcați în iazurile unde lotusul începea să se ofilească. Toți arborii își pierdură frunzele. Pământul se zgudui”. Însă sistemul anti-rachetă al lui Rama funcționa perfect: „măciuca lui Khara porni în zbor. O săgeată a Celui Neînvins o sparse în trei cioburi”.

În timpul cruntei bătălii din Lanka, generalii lui Ravana au fost uciși iar batalioanele sale cuprinse de confuzie. Armata vanarelor a suferit la rândul său pierderi imense, Lakshman fiind și el grav rănit, întocmai ca Zeus în lupta cu Typhon. După ce Lakshman a fost vindecat de Hanuman cu ajutorul unor ierburi aduse din Himalaya, la fel cum Hermes l-a vindecat pe Zeus, Rama l-a înfruntat direct pe Ravana. Lupta a durat șapte zile, până când prințul și-a ucis adversarul cu arma atomică a lui Brahma:

„Lupta dura încă nedecisă, când Rama în furia sa

A mânuit arma lui Brahma aducătoare de moarte prin foc ceresc,

Armă pe care Sfântul Agastya i-a dat-o eroului.

A zburat ca lancea luminoasă a lui Indra, fatală ca o săgeată din cer.

Învăluit în fum și revărsare de fulgere, fugind din locul încercuit,

Inima de fier a lui Ravana a fost străpunsă, eroul căzând fără viață.

Voce de binecuvântare din cerul strălucitor a coborât asupra viteazului fiu al lui Raghni:

«Campion al adevărului și al dreptății! Acum nobila ta sarcină a fost îndeplinită!»”.

Rama și-a recuperat soția și, după ce s-a convins că ea i-a fost credincioasă, a dus-o acasă cu „carul” său aerian. Acesta era enorm, frumos vopsit, având două etaje, ferestre și steaguri ca ornamente. În interior avea mai multe compartimente, pentru pasageri și pentru echipaj. Vehiculul emitea sunete melodioase care erau auzite până la sol. „Purtați de lebede, exilații părăseau câmpul de luptă, întorcându-se acasă”, susține Ramayana.

„Zburând în eterul fără nori, carul Pushpa al lui Rama venea

Și zece mii de voci bucuroase strigau numele vesel al lui Rama.

Lebedele de argint la porunca lui Rama au coborât domol din aer

Și au așezat carul strălucitor pe pământ – acel car al florilor de o frumusețe divină”.

Odată ajunși în Ayodhya, Rama și-a izgonit soția însărcinată în pădure, fiind în continuare obsedat de bănuiala că a cedat seducției lui Ravana. Acolo, într-o colibă, ea a născut doi gemeni. După ani, Rama a descoperit-o pe Sita și pe copiii lor și, cuprins de remușcări, a implorat-o să se întoarcă în Ayodha.

„Zei și spirite, strălucitori nemuritori au venit de la regescul Yajna,

Oameni din fiecare rasă și popor, regi și conducători de mare renume.

Sita i-a văzut pe strălucitorii Celești, monarhi care s-au adunat venind de departe.

Ea îl vedea pe Seniorul regal, soțul ei, strălucitor ca o stea care se ridică la cer”.

Cu inima frântă, credincioasa Sita nu și-a mai susținut inocența, ci a rugat Pământul să-i ușureze povara.

„Atunci pământul s-a crăpat și deschizându-se, s-a ivit un tron de aur,

Ținut în sus de Nagas, cel plin de giuvaeruri, așa cum frunzele lasă să se vadă trandafirul”.

Rama a fost nevoit să trăiască singur, câțiva ani mai târziu părăsind capitala Ayodha pentru a se urca la cer. Drona Parva susține că Rama și-a condus imperiul mondial timp de unsprezece milenii, în acea vreme înțelepții Riși, zeii și oamenii trăind împreună pe Pământ într-o adevărată epocă de aur, numită Rama Rajya.

Acest mare război, ce îi are în prim-plan pe Enlil și Marduk, nu poate fi decât Ragnarokul scandinavilor sau Gigantomachia grecilor. Ramayana ne oferă informații suplimentare despre desfășurarea sa, relevându-ne faptul că ambele tabere au folosit în luptă nave și arme teribile, printre care unele atomice. Vanara, umanoizii cu aspect de maimuțe, ar putea fi una dintre speciile ce conviețuiau împreună cu Homo Sapiens înainte de Potop, fiind vorba probabil despre așa-numiții oameni de Neanderthal. Conform Ramayana, acești vanara au construit un pod pentru a ajunge din India în Sri Lanka, acolo unde se afla închisă Sita. Deși majoritatea preferă să considere Ramayana doar o poveste, NASA a fotografiat din satelit în 2002 un pod din nisip și pietriș, lung de treizeci de kilometri, ce leagă India de Sri Lanka. Se spune că podul a fost construit din pietre care pluteau pe apă, având înscris numele lui Rama. În Sri Lanka există câteva astfel de pietre, ce sfidează legile fizicii, spre surprinderea cercetătorilor. În templul Lepakshi există în piatră o urmă de picior uriașă, acolo unde se spune că a căzut Jatayu pe Pământ, doborât de Ravana. Dacă despre demonul Ravana se spune că avea o flotă aeriană, arheologii au descoperit pe dealurile din Sri Lanka urmele a cinci aeroporturi antice. Ba chiar se crede că a fost descoperit sarcofagul lui Ravana, ce conține trupul demonului, în prezent fiind conservat într-o peșteră de pe dealurile Nuwara Eliya și păzit de triburile din zonă. De fiecare dată când armata din Sri Lanka a încercat să recupereze sarcofagul, au avut loc dezastre naturale care au împiedicat misiunea.

Întâmplările care au dus la începerea acestui mare război, precum și luptele propriu-zise, sunt descrise pe larg de mitologia egiptenilor, care l-au numit Horus pe Marduk, Osiris pe Enki, Seth pe Enlil, Ra pe Anu, Isis pe Ninhursag, Hathor pe Iștar și Thoth pe Nabu / Enoh. Legendele spun că, într-o zi, tânărul Horus s-a prezentat în fața Adunării Zeilor, pretinzând că el este fiul lui Osiris și, prin urmare, moștenitorul de drept al tronului Pământului, ocupat în acel moment de Seth, unchiul său. Inițial, Ra a refuzat să îi acorde tronul. Însă, susținut de mama sa, Isis, Horus nu s-a dat bătut, susținând în fața întregului Consiliu al zeilor că este jefuit de ceea ce i se cuvine de drept. Isis a început să îl preseze pe Ra să îl declare pe fiul ei rege și chiar și-a câștigat simpatia unor zei, ceea ce l-a deranjat la culme pe Seth. A amenințat că va ucide un zeu pe zi cu sceptrul său de 2.040 kilograme, dacă nu i se interzice zeiței să participe la judecată. Pentru a delibera în liniște, Ra a hotărât ca zeii să se întâlnească pe o insulă unde lui Isis i s-a interzis accesul. Ea însă și-a făcut apariția, deghizată într-o femeie obișnuită, foarte atrăgătoare. I-a atras atenția lui Seth, apoi s-a apropiat de el și l-a sedus, făcându-l să aprobe tot ce spunea. Profitând de ocazie, Isis i-a povestit o istorioară foarte tristă, în care unui fiu i-a fost furată moștenirea. Aprobând tot ce spunea ea, pentru a o cuceri, Seth a recunoscut că fiul legitim trebuie să fie succesorul tatălui său. Auzind acest lucru, Isis și-a recăpătat înfățișarea reală și a cerut Consiliului zeilor ca Horus să primească tronul, cu toții fiind martori la declarația lui Seth. Înfuriat, acesta i s-a plâns lui Ra că a fost înșelat, iar conducătorul suprem a ales să întârzie alegerea unui succesor al lui Osiris.

În textul cunoscut ca Papirusul Chester Beatty Nr.1, Seth a propus ca deliberarea zeilor să se scurteze, pentru a i se da posibilitatea să discute pașnic cu nepotul său. L-a invitat pe Horus să „vină, să petrecem o zi fericită în casa mea”. Horus a acceptat „și când s-a înserat, patul a fost așternut pentru dânșii și culcatu-s-au cei doi. Iar în puterea nopții, Seth și-a făcut mădularul să se întărească și l-a vârât între coapsele lui Horus”. Însă, atunci când Seth și-a slobozit sămânța, Horus a „prins-o între mâini”. Dimineața i-a adus-o mamei sale și i-a povestit cele întâmplate. Isis l-a sfătuit să-și verse propria sămânță într-un vas, apoi a luat sămânța și a turnat-o peste salata lui Seth care, nebănuind nimic, a mâncat-o. În fața zeilor, Seth a anunțat că sperma sa se află în Horus. La rândul său, tânărul zeu a exclamat: „nu numai că sămânța lui Seth nu e în mine, ci sămânța mea este în el! Seth e cel care rămâne nedemn!”. Pentru a se rezolva această dilemă, a fost adus în fața Consiliului zeul Thoth. El a chemat sperma lui Seth, care a răspuns din fundul mlaștinii, unde o aruncase Isis. Apoi a chemat sperma lui Horus, care și-a făcut apariția din corpul lui Seth. Înfuriat, Seth a strigat că doar o luptă pe viață și pe moarte mai poate hotărî rezultatul. Deși acest text pare o poveste homosexuală, lucrurile nu stau chiar așa. Enlil l-a crescut pe Marduk ca pe propriul său fiu, neștiind că adevăratul tată al băiatului era Enki. Când Seth a anunțat că sămânța sa se află în Horus, nu s-a lăudat că au făcut sex, ci a afirmat că el este tatăl tânărului. Nefiind fiul lui Osiris, Horus nu ar fi avut dreptul de a moșteni tronul decât după Seth. La rândul său, Horus a susținut că sămânța sa se află în Seth, adică el ar putea fi considerat tatăl zeului furtunii, nu invers. Enlil / Seth a fost creat de Anu din materialul genetic al lui Enki, cu care a fecundat-o artificial pe Ninhursag. Prin urmare, dintr-un anumit unghi, Enki poate fi considerat tatăl lui Enlil. Iar cum Marduk era clona lui Enki, afirmația tânărului Horus pare a fi reală. Thoth / Nabu nu a fost adus în fața Consiliului zeilor pentru a chema sperma celor doi pretendenți la tron, așa cum au interpretat egiptenii antici, ci pentru a efectua teste genetice care să stabilească paternitatea fiecăruia. Rezultatul acestor teste au fost în favoarea lui Horus, el fiind clona lui Osiris, din genele căruia fusese creat zeul furtunii și al deșertului. Seth nu a acceptat rezultatele testelor și, înfuriat, i-a declarat război nepotului său. Însă, domolindu-și furia, i-a propus o metodă bizară pentru stabilirea învingătorului: să se preschimbe amândoi în hipopotami și să rămână sub apă; cel care va reuși acest lucru pentru trei luni va fi declarat câștigător. În Mitologia egipteană, Claude Helft povestește: „Isis se îndoiește că Seth nu va trișa. Ea fabrică un harpon pentru a-l amenința pe Seth. Dar, mișcată de vaietele fratelui ei, se lasă înduplecată și încetează să-l mai atace. Nebun de mânie, Horus se ceartă cu mama lui și, curpins de furie, îi taie capul. Apoi, epuizat, adoarme. Seth aleargă să strige cu mare tam-tam în fața zeilor cele întâmplate, foarte fericit că are un motiv ca să-și pedepsească nepotul. El pleacă din nou să-l caute pe Horus. Îl găsește adormit și îi smulge ochii, ce vor deveni de îndată doi lotuși”. Rămas orb, Horus a reușit să se refugieze în deșert, unde „buna zeiță Hathor, cu capul blând de vacă, îl ea, miloasă, și îl vindecă cu o picătură de lapte de gazelă. Horus este gata să reia lupta”.

Văzându-și nepotul întreg și gata de luptă, Seth a propus o cursă de bărci din piatră. Orgolios, el și-a făcut o ambarcațiune imensă, lungă de treizeci și șase de metri. Viclean, Horus și-a scobit barca din lemn, apoi a mânjit-o cu cretă, pentru a părea de piatră. Bineînțeles că ambarcațiunea lui Seth s-a scufundat. Văzându-se pe fundul apei, acesta s-a transformat în hipopotam și și-a atacat adversarul. Horus nu s-a pierdut cu firea ci a ripostat, lovindu-l pe Seth cu harponul, fiind necesară intervenția celorlalți zei pentru a nu-l omorî.

Detalii suplimentare despre acest război dintre Horus și Seth se găsesc în vechiul oraș egiptean Edfu, acolo unde se spune că Horus a înființat o topitorie de „fier divin” și unde își ținea uriașul Disc Înaripat cu care zbura pe cer, o navă asemănătoare vimanelor din Ramayana. „Când ușile topitoriei se deschid, Discul se înalță”, declara un text egiptean. Într-o inscripție de pe pereții templului din Edfu se spune că „în anul 363, Maiestatea Sa, Ra, Cel Sfânt, Șoimul Orizontului, Nemuritorul care veșnic trăiește, se afla în țara Khenn. Era însoțit de războinicii lui, căci dușmanii conspiraseră împotriva domnului lor în districtul care, din ziua aceea, a fost numit Ua-Ua”. Zărind dușmanii, „Ra, cel Sfânt, Șoimul Orizontului, i-a spus lui Horus, Măsurătorul Înaripat: «Înaltă mlădiță a lui Ra, urmașul meu: du-te repede, doboară dușmanul pe care l-ai văzut»”. Îmbarcându-se în vimana sa, Horus a plecat să caute inamicii: „în tăria cerurilor, din Discul Înaripat, a văzut dușmanii și a venit spre ei din spate. Din partea anterioară a dat drumul peste ei unei Furtuni pe care nici cu ochii n-o vedeau, nici cu urechile nu o auzeau. Tuturor le-a adus moartea, într-o clipită; nicio făptură nu a mai scăpat cu viață”.

La Edfu, acolo unde Horus a înființat o topitorie de metale, din care se făureau arme unice, din „fier divin”, a instruit o armată de mesniu, „Oameni de Metal”. Aceștia au fost reprezentați pe pereții templului din Edfu ca având capetele rase, o tunică scurtă cu guler jos și arme în ambele mâini, neidentificate, în formă de harpon. Conform tradițiilor egiptene, mesniu au fost primii oameni înarmați vreodată de zei cu arme făurite din metal.

„Atunci Ra, Cel Sfânt, a înaintat; iar Aștoreth era cu el. Și s-au uitat după dușmani pe Pământ; dar fiecare dintre aceștia era ascuns”. Ra a hotărât  să-și coboare barca pe apă, pentru a-i găsi pe dușmani. „Dar și dușmanii s-au dus pe apă, prefăcându-se în crocodili și hipopotami, și au lovit barca lui Ra, Șoimul Orizontului (…) Atunci Horus, Măsurătorul Înaripat, a venit cu ajutoarele sale, care slujeau de războinici, fiecare chemat pe nume, cu Fierul Divin și un lanț în mâini, și i-au bătut pe crocodili și pe hipopotami. Și au scos din apă șase sute cincizeci și unu de dușmani în acel loc; i-au ucis în preajma cetății. Iar Ra, Șoimul Orizontului, i-a spus lui Horus, Măsurătorul Înaripat: «Fie ca acest loc să fie cunoscut ca locul unde s-a consacrat a ta victorie în ținuturile de sud»”. Nu doar Ra s-a bucurat de victoria lui Horus. „Atunci spusu-le-a Thoth celorlalți zei: «O, zei din ceruri, să se bucure inimile voastre! O, zei de pe Pământ, să se bucure inimile voastre! Tânărul Horus a adus pacea, după ce a izbutit să facă fapte miraculoase în această campanie»”, episod care amintește de cel din Ramayana, când o voce din cer i-a lăudat victoria lui Rama împotriva demonului Ravana. Cu această ocazie, Horus și-a adoptat ca emblemă Discul Înaripat: „din ziua aceea există emblemele de metal ale lui Horus. Horus e cel care și-a făcut emblemă din Discul Înaripat, punându-l pe partea de dinainte a bărcii lui Ra. Pe zeița de la miazănoapte și zeița de la miazăzi, înfățișate ca doi șerpi, le-a așezat alături. Iar Horus stătea în spatele emblemei, la bordul bărcii lui Ra, cu Fierul Divin și lanțul în mână”.

În ciuda proclamării lui Horus de către Thoth ca aducător al păcii, războiul mai avea mult până la final. În timp ce compania zeilor avansa spre nord, „au zărit două străluciri pe o câmpie, la sud-est de Teba. Iar Ra i-a spus lui Thoth: «Aceia sunt dușmanii; Horus să-i măcelărească» (…) Și Horus mare masacru a făcut în rândurile lor”. Au urmat și alte înfruntări: „Atunci, dușmanii s-au îndepărtat de el, spre miazănoapte. S-au oprit în ținutul lacurilor, cu fața spre marea dosnică a Mediteranei; iar inimile le erau pierite de frica lui. Dar Horus, Măsurătorul Înaripat, i-a urmat îndeaproape, în barca lui Ra, cu Fierul Divin în mână. Și toate ajutoarele lui, înarmate cu arme făurite din fier, s-au rânduit în jur”. Însă nu a reușit să-i prindă în cursă pe inamici. „Timp de patru zile și patru nopți a cutreierat apele în urmărirea lor, fără a vedea măcar unul”. Ra l-a sfătuit din nou să urce cu Discul Înaripat, iar Horus a putut să-i vadă pe dușmanii care fugeau. „Și-a azvârlit Lancea Divină după ei și i-a ucis, și mare prăpăd a făcut printre ei. Și a mai adus o sută patruzeci și doi de prizonieri dușmani în partea de la prova a bărcii lui Ra”. Inamicii care reușiseră să scape „s-au îndreptat pe lângă Lacul din Miazănoapte, mergând spre Mediterană, unde doreau să ajungă navigând prin ținuturile lacurilor. Dar zeul le-a lovit inimile (cu frică) și când au ajuns în mijlocul apelor, fugind, s-au abătut dinspre lacul de la apus spre apele care au legătură cu lacurile din regiunea Mer, în scopul de a se uni acolo cu dușmanii care erau în Țara lui Seth”. Pentru prima oară în acest text sunt identificați dușmanii lui Horus. Seth era inamicul împotriva căruia avansaseră forțele lui Horus dinspre sud. La graniță a mai avut loc o luptă, în care au fost capturați și executați trei sute opt zeci și unu de inamici. Horus i-a urmărit pe supraviețuitori, traversând apele și pătrunzând în Țara lui Seth. Acesta s-a înfuriat atât de tare, încât a ieșit în fața lui Horus pentru o confruntare directă.

Să fi fost într-adevăr Ra de partea lui Horus, împotriva lui Seth, deși toate celelalte mituri ni-l prezintă pe Anu de partea lui Enlil, nu a lui Marduk? Ra înseamnă în sumeriană „conducătorul”; însă acest conducător din inscripția de pe pereții templului din Edfu nu pare a fi zeul suprem, împăratul Anu. Un conducător aflat de partea lui Horus / Marduk, împotriva lui Seth / Enlil, ce îi are alături pe Aștoreth / Iștar și Thoth / Nabu, nu poate fi decât liderul Veghetorilor, Enki. Însă egiptenii din Edfu, adepții lui Horus, l-au numit Ra, pentru a sublinia legitimitatea preluării tronului de către zeul lor.

Conform inscripției din templul din Edfu, prima înfruntare între Horus și Seth a avut loc la „Lacul Zeilor”, cunoscut de atunci ca „Lacul Bătăliei”. Horus a reușit să-l lovească pe Seth cu Lancea Divină. Când acesta a căzut, Horus l-a dus în fața lui Ra. „Sulița sa era în gâtul lui și picioarele celui rău erau înlănțuite, iar gura îi fusese închisă dintr-o lovitură cu ghioaga zeului”. Ra a hotărât ca Horus și Isis să îi facă ce doresc prizonierului și celorlalți „conspiratori” capturați. Însă, când Horus a început să execute prizonierii, tăindu-le capetele, lui Isis i s-a făcut milă de fratele ei și l-a eliberat. Al Patrulea Papirus Sallier povestește că acesta este momentul în care Horus s-a înfuriat și i-a tăiat capul mamei sale, pe care Thoth i l-a înlocuit cu unul de vacă. Istoricul Plutarh considera că, în realitate, tânărul Horus nu și-a decapitat mama, ci doar i-a smuls de pe cap coroana regală.

După ce a scăpat, Seth s-a ascuns într-un tunel subteran. După șase zile a urmat o serie de lupte aeriene. Horus și-a luat zborul cu un Nar, care era reprezentat ca o navă alungită, cilindrică, echipată cu aripi sau stabilizatoare. În vârf avea doi „ochi” care își schimbau culoarea încontinuu, din albastru în roșu și invers. Din coadă îi erau înfățișate ieșind niște linii ca ale unui motor cu reacție, iar din vârf răspândea niște raze. Din păcate, textele egiptene, scrise de discipolii lui Horus, nu conțin nicio descriere a navei lui Seth. În luptă, Nar-ul lui Horus și-a pierdut un „ochi”, după ce a fost atins de un trăsnet aruncat de Seth. Horus a continuat lupta din Discul Înaripat al lui Ra, trăgând în Seth cu un „harpon”. Lovit, acesta și-a pierdut testiculele. Despre arma lui Horus, asemănătoare cu Arma Strămoșului din Ramayana, Wilhelm Max Muller scria în Mitologia egipteană că avea „un cap straniu, imposibil din punct de vedere practic”, iar textele antice egiptene o mai numeau „arma celor treizeci”. Din reprezentările hieroglifice se observă că „harponul” era o rachetă cu trei componente într-unul singur. Denumirea sa sugerează că era ceea ce astăzi numim o rachetă cu focoase multiple, fiecare proiectil conținând câte zece focoase. Despre victoria lui Horus, E.A. Wallis Budge afirma în The Gods of the Egyptians: „e destul de clar că și-a datorat succesele în primul rând superiorității armelor cu care erau înzestrați el și oamenii lui, și materialului din care erau făcute”. Când luptele s-au sfârșit, Ra și-a exprimat satisfacția față de realizările „acestor Oameni de Metal ai lui Horus” și a hotărât ca, începând din acel moment, „să locuiască în sanctuare” și să fie slujiți cu ofrande și libații „ca răsplată, căci i-au ucis pe dușmanii zeului Horus”. Ei s-au așezat la Edfu, capitala Egiptului Superior, și la This (Tanis în greacă), capitala Egiptului Inferior. Cu timpul și-au depășit rolul militar, ajungând la titlul de Șamsu-Hor („Asistenți ai lui Horus”), servind ca emisari și ajutoare umane.

Conform miturilor egiptene, exasperați de luptă, zeii s-au hotărât să îi ceară părerea lui Osiris. Acesta le-a cerut să îl întroneze pe Horus, amenințându-i că, în caz contrar, va elibera pe Pământ toate spiritele morților. În Papirusul Chester Beatty Nr.1, Consiliul Zeilor îi cere ajutorul lui Banebdjedet, care îi îndeamnă să nu se grăbească în hotărârea lor, ci să-i ceară sfatul zeiței-mamă Neith. Ea sugerează acordarea tronului lui Horus, ceea ce a constituit rezultatul final al judecății. Conform Pietrei Shabaka, zeul Geb a împărțit Egiptul între cei doi combatanți. Apoi s-a răzgândit, cedându-i toată țara lui Horus, lui Seth oferindu-i o regiune asiatică. În alte mituri, Ra este cel care hotărăște ca Horus să primească tronul, lui Seth asigurându-i un loc în barca sa, cu care străbate zilnic cerul și lumea subterană. „Horus a triumfat în prezența întregii adunări a zeilor. I s-a dat suveranitatea asupra lumii, iar stăpânirea lui se întinde până în cele mai îndepărtate regiuni ale Pământului”, afirmă Papirusul lui Hunefer.

Cum a fost convins împăratul Ra să îi acorde tronul Pământului lui Horus, ținând cont că Seth era preferatul său? Să se fi înfricoșat de amenințările lui Osiris? Sau a fost șantajat? Un mit egiptean susține că Ra avea un nume secret, pe care nu îl împărtăşea nimănui, deoarece se credea că acela care îi va cunoaşte adevăratul nume va dobândi puterea absolută asupra Universului. Zeiţa Isis însă l-a păcălit pe Ra şi a aflat numele secret, pe care mai apoi l-a dezvăluit şi fiului ei, Horus. Bătrânul zeu le-a cerut amândurora să păstreze cu sfinţenie secretul şi să nu se folosească de puterea numelui. Se pare ca cei doi s-au ţinut de cuvânt, deoarece Ra a rămas până la capăt în fruntea panteonului, iar Horus a primit tronul Pământului. Povestea numelui secret nu este chiar atât de stranie, ținând cont că în multe culturi se întâlnește credinţa în puterea numelui, cel care cunoaşte numele cuiva având putere asupra acelei persoane. De exemplu, orice exorcist încearcă în primul rând să afle numele demonului cu care are de a face, pentru a căpăta putere asupra lui. Şi biblicul rege Solomon a procedat în acelaşi mod, Clavicula Salomonis povestind că primul lucru pe care îl făcea Solomon atunci când invoca demoni era să afle numele acestora.

Acest al doilea mare război al zeilor a fost unul de durată, luptele întinzându-se pe parcursul a mai bine de nouăzeci și două de milenii. Balanța era echilibrată, după cum relevă textele antice, unele lupte fiind câștigate de Enlil, iar altele de Marduk. Doar Potopul a reușit să pună capăt acestui îndelungat conflict, în care pământenii au avut cel mai mult de suferit. În timpul cruntului război, început acum mai bine de o sută douăzeci și patru de milenii, a avut loc și o eră glaciară. Anticii au păstrat amintirea acelui „mare îngheț” de dinaintea Potopului în legendele lor, transmise inițial pe cale orală și, mai apoi, așternute în scris.

Potrivit World Mythology, miturile indienilor hopi spun că „prima lume a fost distrusă, ca pedeapsă pentru ticăloşia oamenilor, de către un foc a-toate-nimicitor, care a venit de sus şi de jos (bombe atomice?). A doua lume s-a sfârşit când globul pământesc s-a răsturnat de pe axă şi totul s-a acoperit de gheaţă. A treia lume s-a terminat cu un potop universal. Lumea actuală este a patra. Soarta ei va depinde de purtarea locuitorilor săi, dacă va fi sau nu conformă cu planurile Creatorului”. Popol Vuh a mayaşilor asociază diluviul cu „multă grindină, ploaie neagră şi ceaţă şi un frig de nedescris”. Indienii hopi din Arizona spun că „a doua lume s-a sfârşit când globul pământesc s-a răsturnat de pe axă şi totul s-a acoperit de gheaţă”. În America de Sud, indienii toba din regiunea Gran Chaco (care se întinde peste graniţele actuale ale statelor Paraguay, Argentina şi Chile) continuă să repete un mit străvechi despre apariţia „Frigului cel Mare”, aşa cum îl numesc ei. Avertismentul a venit de la un personaj semi-divin, pe nume Asin. Conform The Mythology of South America a lui John Bierhorst, „Asin i-a spus unui om să adune cât mai multe lemne şi să-şi acopere coliba cu un strat gros de crengi, fiindcă se pregătea o vreme cu ger năpraznic. De cum a fost pregătită coliba, Asin şi omul acela s-au închis înăuntru şi au aşteptat. Când s-a lăsat frigul cel mare, au început să sosească alţi oameni, dârdâind, pentru a le cere un tăciune de foc. Asin a fost aspru şi nu le-a dat jăratic decât acelora care-i fuseseră prieteni. Oamenii îngheţau şi au ţipat toată noaptea. La miezul nopţii, cu toţii muriseră, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei (…) vremea aceasta de gheaţă şi zloată a ţinut mult şi toate focurile s-au stins. Promoroaca se îngroşase ca pielea argăsită”. Un mit norvegian, consemnat în New Larousse Encyclopaedia of Mythology, spune că un lup tânăr, fiul lui Fenrir şi al unei gigante bătrâne, a fugărit Soarele, pentru a-l lua în stăpânire. Soarele a fost ajuns în cele din urmă şi „razele sale strălucitoare s-au stins una câte una. El a dobândit o nuanţă roşie, ca de sânge, apoi a dispărut cu totul. Drept urmare, lumea a fost acoperită de o iarnă cumplită. Furtunile de zăpadă s-au pogorât din toate unghiurile zării”. Pe Pământ a izbucnit Ragnarokul, marele război al zeilor, „stelele o luaseră razna de pe cer, căzând în hăul căscat” şi, după un timp, lumea a fost lovită de Potop: „toate râurile, toate mările s-au umflat şi s-au revărsat. Pretutindeni, valurile se ciocneau de valuri. Se înălţau şi clocoteau încet peste toate cele. Pământul s-a scufundat sub nivelul mării”.

Scripturile avestice Vendidad ale perşilor relatează şi ele un mare îngheţ: „Prima dintre ţările şi regiunile bune pe care le-am creat eu, Ahura Mazda, a fost Airyana Vaejo”. Acesta era căminul originar al rasei ariene, care iniţial avea un climat blând şi productiv, cu şapte luni de vară şi cinci de iarnă. Ţinutul era bogat în recolte şi sălbăticiuni, cu pajiştile udate de râuri. „Apoi, Angra Mainyu, care e plin de moarte, a creat o climă potrivnică, un şarpe puternic şi zăpadă. Zece luni ţine acum iarna acolo, două luni vara şi reci sunt apele, rece este pământul, reci sunt copacii (…) Peste tot ninge din greu, este cea mai cumplită plagă”. Zeul suprem Ahura Mazda a convocat o întâlnire a zeilor cereşti, la care a participat şi „frumosul Yima, bunul păstor atât de renumit în Airyana Vaejo”, cu toţi muritorii săi. „Şi Ahura Mazda grăit-a către Yima şi i-a spus: «Yima cel frumos (…) Peste lumea muritoare stă să se aştearnă o iarnă de pomină, care va aduce un îngheţ pustiitor şi necruţător. Peste lumea trupească năpasta iernii se va prăvăli, la care zăpada are să cadă din belşug (…) Şi toate cele trei soiuri de lighioane vor pieri – cele ce vieţuiesc în sălbăticie şi cele ce vieţuiesc pe culmile munţilor şi cele ce vieţuiesc în adâncul văilor, ocrotite în staule. Prin urmare, fă-ţi tu un var (un ţarc subteran) lung cât un pogon de călărie la toate cele patru colţuri. Acolo, adu pe câte doi din fiecare soi de vietate, mari şi mici, vite, dobitoace de povară, şi oameni, câini, păsări şi focuri roşii arzătoare (…) Şi să mai faci acolo să curgă apa. Păsările să le pui în copaci, pe malul apei, în verdeaţa ce durează veşnic. Să pui plante de tot soiul, din cele mai frumoase şi mai înmiresmate, şi din toate poamele cele mai zemoase. Toate aceste feluri de lucruri şi făpturi să nu piară, atâta vreme cât se află în var. Dar să nu aduci acolo nici vietate pocită, nici neputincioasă, nici smintită, nici rea la inimă, nici amăgitoare, nici pizmaşă; şi nici om cu dinţii stricaţi, şi nici lepros”. În Bundahish, o altă scriptură zoroastriană, considerată a încorpora materiale arhaice dintr-o parte pierdută a Avestei originale, sunt prezentate şi alte informaţii despre cataclism. Când Angra Mainyu a trimis „îngheţul pustiitor şi necruţător”, el a şi „atacat şi tulburat cerul”. Acest asalt i-a dat posibilitatea de a stăpâni „a treia parte din cer, împânzind-o cu întunecime”, pe măsură ce straturile de gheaţă atotcuprinzătoare îşi încleştau strânsoarea.

Şi această relatare, la fel ca toate cele care nu se încadrează în limitele gândirii oamenilor de ştiinţă şi a reprezentanţilor religiilor actuale, a fost considerată doar o poveste. E drept că a existat la un moment dat o eră glaciară, dar cine ar putea crede că ea s-a datorat războiului dintre doi zei şi că oamenii au construit acum multe zeci de milenii un ţarc subteran uriaş, care să adăpostească mii de oameni şi animale? Şi totuşi dovada se află sub nasul nostru de ceva timp. Cappadocia, aflată în centrul Turciei, mărginită la nord de Marea Neagră şi la sud de munţii Taurus, este un vast complex de locuinţe preistorice. În 1963, renovarea unei locuinţe din oraşul Derinkuyu a dus la descoperirea unui pasaj ce duce către un oraş subteran vechi de mii de ani, aflat la mai mult de optzeci și cinci de metri adâncime. Oraşul subteran este alcătuit din unsprezece etaje, are canale de ventilaţie şi alte cincisprezece mii de canale mai mici care duc aerul până la cele mai adânci niveluri. Conținea numeroase magazii, centre religioase, grajduri şi mii de locuinţe. Locuinţele aveau uşi masive, din piatră, ce se închideau doar din interior, de parcă scopul lor era de a împiedica pe cineva, sau ceva, să intre. Părerea arheologilor este că în acest vast oraş subteran este posibil să fi trăit în jur de treizeci și cinci – cincizeci de mii de oameni. Unii presupun că a fost construit de frigieni, alţii de hitiţi, însă nimeni nu ştie cu exactitate adevărul. Fiind nevoiţi să dea o explicaţie, savanţii „emeriţi” de la Departamentul Turc de Cultură au stabilit, fără a se gândi prea mult, că oraşul a fost construit în jurul anului 800 î.Hr. ca adăpost temporar împotriva unor invadatori. Cum ar fi putut oamenii de acum aproape trei milenii să construiască aşa ceva? Şi de ce s-ar fi supus la o asemenea muncă titanică pentru a scăpa de nişte invadatori, în loc să fugă, aşa cum au făcut toţi oamenii lipsiţi de apărare de-a lungul istoriei? Ţinând cont că această regiune a făcut parte din Imperiul Persan, este mai logică varianta susţinută de scripturile perşilor, că acesta ar fi oraşul pe care regele Yima l-a construit cu ajutorul zeului Ahura Mazda. Cum zeul lor era în plin război cu rivalul său, aşa se explică şi nevoia oamenilor de a se baricada în locuinţele lor (uşile se puteau închide doar din interior) în cazul în care inamicul i-ar fi descoperit. Prin urmare, oraşul nu a fost construit acum 2.800 de ani, ci mult mai devreme, în timpul erei glaciare.

Cine era acest Ahura Mazda sau Ormuzd, zeul suprem al perșilor? Se consideră că numele Mazda înseamnă „înţelept” iar Ahura provine din Asura, o clasă de zei din India (Veghetorii evreilor). Totuşi, originea numelui se poate să provină din Egipt. Pe o inscripţie în piatră ridicată de faraonul Khufu (numit Keops de greci) în jurul anului 2.600 î.Hr., se poate citi „Ankh Hor Mezdau Sten-bat Khufu tu ankh” („Trăiască Horus Mezdau, regelui Khufu viaţa îi este dată!”). „Mezdau” al egiptenilor este foarte asemănător cu „Mazda” al perşilor, care înseamnă „înţelept”. Iar „Ahura” provine din „Ankh Hor”. Prin urmare, Ahura Mazda se traduce prin „trăiască Horus cel înţelept”, zeul suprem al perșilor fiind egipteanul Horus sau Marduk al babilonienilor. Dușmanul său de moarte, cu care se afla în război, numit Angra Mainyu sau Ahriman, nu poate fi decât Enlil al sumerienilor, Seth al egiptenilor, Rama / Vișnu al indienilor, Zeus al grecilor, Mot al canaanienilor, Teșub al hitiților sau Odin al scandinavilor. La fel ca egiptenii și canaanienii, perșii îl considerau pe Enlil personajul negativ, zeul lor suprem fiind, în mod firesc, cel pozitiv.

Textele mesopotamiene descriu amănunțit suferințele omenirii din timpul erei glaciare, lipsurile alimentare și chiar canibalismul. Cartea biblică a Genezei face doar o aluzie la această situație, afirmând că Noe („Mângâiere”) a fost numit astfel în speranța că nașterea sa va aduce mângâiere „în lucrul nostru şi în munca mâinilor noastre, la lucrarea pământului, pe care l-a blestemat Domnul Dumnezeu!”, evitând însă să ne descrie acel „blestem” al Domnului. Epopeea lui Atra-Hasis, mitul akkadian al creației, copiat după tăblițe sumeriene mult mai vechi, oferă amănunte despre modul în care s-a ajuns la acel „blestem al Pământului” din timpul erei glaciare. Aici, Enlil s-a arătat deranjat de faptul că oamenii începuseră să se înmulțească prea mult și prea… zgomotos:

„Pământul se mărise și oamenii se înmulțeau;

Pe câmpuri, ca taurii sălbatici ei erau.

De-mpreunările lor, zeii au fost deranjați;

Zeul Enlil a auzit cuvintele lor,

Și le-a spus celorlalți Mari Zei:

«Supărătoare au devenit cuvintele oamenilor;

Împreunările lor, noaptea somnul mi-l alungă»”.

Enlil a ordonat pedepsirea oamenilor, cerând decimarea lor prin epidemii și boli. Versiunile akkadiene și asiriene vorbesc despre „dureri, amețeli, friguri și febră”, precum și de „boli, epidemii, ciumă și holeră” care au afectat omenirea. Atra-Hasis, cel „peste măsură de înțelept”, i-a cerut lui Enki să ajute oamenii:

„Ea, tu stăpâne, omenirea geme;

Mânia zeilor prăpădește Pământul.

Și totuși, tu ești cel care ne-ai făcut!

Fă să înceteze durerea și boala,

Frigurile și febra!”.

Din cauza deteriorării tăblițelor, nu cunoaștem răspunsul lui Enki. Însă se pare că a avut o idee salvatoare, din moment ce Enlil se plângea celorlalți zei că „oamenii nu s-au împuținat, ci chiar mai mulți ca înainte sunt”. Dacă miturile nu ne pot oferi soluția găsită de Enki, din fericire știința este capabilă de acest lucru.

Dacă era glaciară a început cu 94.800 de ani înaintea erei noastre, conform cronologiei sumeriene, și tot atunci se consideră că Enlil a lovit pământenii cu o serie de boli, cercetătorii de la Universitatea California din San Diego au ajuns la concluzia că, acum aproximativ o sută de milenii, specia umană a fost aproape de extincție, din cauza unei epidemii provocate de bacterii. Bacteriile acţionau la nivelul a două gene pe care le determinau să funcţioneze în detrimentul corpului uman, aşa că soluţia a fost eliminarea acestor gene. Profesorul Ajit Varki și colegii săi au analizat genele numite Siglec-13 și Siglec-17, care au rolul de a codifica sinteza unor proteine implicate în reglarea sistemului imunitar, organismul decizând care celule imunitare întră în lupta împotriva agenților patogeni. Specialiștii au descoperit că ambele gene sunt active la cimpanzei, dar nu și la oameni, Siglec-13 a fost complet eliminată din genomul uman, în timp ce Siglec-17 a devenit nefuncţională în lipsa unei „litere” din codul său. Dorind să afle de ce aceste gene nu mai sunt funcționale în genomul uman, Varki a reconstruit proteinele pierdute și a descoperit că de ele se pot lega două bacterii deosebit de periculoase, Streptococcus grupa B şi Escherichia coli K1. În urma cercetărilor de laborator, specialiștii au constatat că aceste bacterii au capacitatea de a reduce imunitatea organismului, atunci când acționează asupra celor două gene, Siglec-13 și Siglec-17. Din acest motiv, profesorul Varki consideră că oamenii de acum aproximativ o sută de mii de ani s-au confruntat cu o epidemie de infecții bacteriene, scăderea numărului de oameni din acea perioadă fiind explicată prin faptul că cele două bacterii studiate sunt fatale pentru nou-născuți. Datele genetice sugerează că efectele celor două gene au fost eliminate în urma unui proces de lungă durată, deși una dintre genele periculoase a persistat la unii indivizi până acum circa patruzeci și șase de mii de ani. Deși cercetătorii din San Diego consideră că organismul uman a eliminat în mod natural cele două gene vulnerabile la respectivele bacterii, miturile sumeriene ne spun că Enki este cel care a salvat omenirea de epidemii. Prin urmare, lui ar trebui să i se acorde creditul eliminării „călcâiului lui Ahile” reprezentat de genele Siglec-13 și Siglec-17.

Epopeea lui Atra-Hasis, povestește că, deoarece omenirea nu a dispărut, ci chiar a devenit imună la virușii săi, Enlil a încercat exterminarea omenirii prin foamete: „fie ca hrana la oameni să nu ajungă; burțile lor să ceară fructele și legumele”. Pentru ca acest plan să reușească,

„Ploile zeilor în lăcașul lor să rămână;

Jos, pe Pământ, apele să nu mai curgă din izvoare.

Și vântul să bată, pământul să usuce,

Și norii să se facă mari, dar apa să nu-și lase”.

Lui Enki i-a ordonat să „pună zăvoarele, să-nchidă marea” și s-o „păzească” de oameni. În scurt timp, seceta a început să se împrăștie:

„De sus, căldură nu era.

Jos, apele nu mai curgeau din izvoarele lor.

Pântecul pământului nu mai purta rodul,

Ierburile nu mai creșteau…

Câmpurile verzi acum erau uscate,

Câmpia întinsă era sufocată de sare”.

Foametea care a urmat i-a împins la disperare pe oameni:

„Timp de un șa-at-tam ei au mâncat iarba pământului.

Timp de doi șa-at-tam au suferit pedeapsa zeilor.

A venit și cel de-al treilea șa-at-tam;

Fețele oamenilor erau măcinate de foamete,

Fețele oamenilor crăpaseră…

Trăiau cu răsuflarea morții în spate.

Când a venit și cel de-al patrulea șa-at-tam,

Fețele oamenilor erau verzi ca iarba;

Amețiți ei rătăceau pe străzi,

Marginile lor au devenit înguste”.

La al cincilea șa-at-tam, mamele încuiau ușile în fața propriilor fiice înfometate care, la rândul lor, își spionau mamele pentru a vedea dacă ascund mâncare. La al șaptelea șa-at-tam, canibalismul era în floare:

„Când s-a făcut al șaptelea șa-at-tam,

Ei își mâncau propriile lor fiice.

Copiii erau gătiți și mâncați…

O casă o mânca pe cealaltă”.

Mitul hitit al lui Ullikummi vorbește și el despre foametea din acea perioadă, înainte de lupta finală dintre Teșub și Ullikummi zeul Tașmișu întrebându-se:

„Va fi o bătălie mare?

Va fi o luptă-nverșunată?

Tot ceru-i de pe-acum plin de tumult,

Domnește-n țară foametea și setea!”

În legenda akkadiană, Atra-Hasis a cerut de nenumărate ori ajutorul zeului său: „în casa zeului lui… a pus piciorul;… în fiecare zi plângea, aducând sacrificii zeului… chema numele zeului său”. Chiar dacă Enki nu îi răspundea, se pare că era afectat de suferința oamenilor. În cea de-a șaptea perioadă, când oamenii ajunseseră „ca niște umbre rătăcitoare pe Pământ”, ei au primit un mesaj de la Enki. „Faceți răzmeriță mare pe Pământ”, le-a spus el. „Nu vă mai închinați zeilor, nu vă mai rugați zeițelor!”, a poruncit conducătorul Veghetorilor. Hesiod amintea și el acest eveniment, susținând că oamenii au fost distruși de Zeus printr-un Potop deoarece au refuzat să se mai închine zeilor. La rândul său, poetul roman Ovidiu scria că oamenii au devenit trufași în fața zeilor. O enormă carte chinezească, compusă din patru mii trei sute douăzeci de volume, despre care se spunea că fusese moştenită din cele mai vechi timpuri şi conţine „toate cunoştinţele”, cuprinde şi un număr de tradiţii ce relatează consecinţele pe care le-a avut de suportat omenirea când s-a revoltat împotriva zeilor cei mari, iar ordinea s-a transformat în dezordine. Într-un mit diluvian din Laos şi din nordul Thailandei, oamenii au fost pedepsiți printr-un Potop după ce au refuzat să le aducă ofrande zeilor. Popol Vuh a mayașilor susține că primii oameni au fost distruși printr-o mare inundație de către zeul Inima Cerului, deoarece „nu l-au ţinut minte pe creatorul lor”. În 1906, filosoful Rudolf Steiner amintea în Misterul creștin despre „entități luciferice” care „au cultivat răzvrătirea împotriva zeilor”. Iar egiptenii au păstrat în miturile lor amintirea unei revolte a omenirii împotriva zeului suprem Ra. Pentru a înăbuși revolta, Ra și-a trimis Ochiul Divin (adică un Veghetor) care, transformat în leoaica Sekhmet, a început să măcelărească pământenii. De teamă că zeița ar putea distruge toți oamenii, zeii au împrăștiat pe câmpuri o uriașă cantitate de bere roșie. Crezând că este sânge, leoaica a băut atât de mult, încât n-a mai putut vâna oameni, astfel fiind salvată omenirea de la genocid.

Textele fragmentate ale Epopeii lui Atra-Hasis arată că Enki a convocat un consiliu al zeilor (căpeteniile Veghetorilor menționate de Cartea lui Enoh): „ei au intrat… la sfat în casa lui Enki”. Detaliile secrete ale acelei întâlniri se pot deduce din fragmentele de texte care s-au păstrat: „în noapte… după ce…”, cineva trebuia să fie „pe malul fluviului” la o anumită dată. De acolo, acela trebuia „să aducă războinicii apelor” (probabil „Oamenii de Metal” ai lui Horus, numiți de egipteni Mesniu sau Șamsu-Hor). La momentul potrivit, ei trebuiau să acționeze: „înainte!… porunca…”. În ciuda versurilor care lipsesc, ne putem da seama ce s-a întâmplat din reacția lui Enlil, care „s-a umplut de mânie”. El a convocat Consiliul Zeilor, unde l-a invitat și pe Enki. Acolo, Enlil și-a acuzat fratele că „a deschis poarta mării”, permițându-le oamenilor să obțină hrană:

„Cu toții, noi, marii anunnaki,

Am hotărât atunci un lucru…

Am poruncit ca, în Pasărea Cerului,

Adad să vegheze Lumea Superioară;

Că Sin și Nergal trebuie să vegheze

Asupra regiunilor din mijloc ale Pământului.

Și că zăvorul de la Poarta Apelor,

Tu să-l păzești, cu rachetele tale.

Dar ai lăsat să ajungă la oameni hrana din mare!”.

Enki însă a negat totul:

„Zăvorul de la Poarta Mării

Cu rachetele mele eu l-am păzit.

Când… au scăpat de la mine…

Mulțime de pești… au dispărut;

Au spart zăvorul…

Au ucis paznicii mării”.

Ba chiar a pretins că a prins și pedepsit răufăcătorii, însă Enlil nu a fost mulțumit, cerându-i lui Enki „să nu mai hrănească poporul său” și să nu mai dea „rațiile de porumb, cu care aceștia zilele își țin”. Reacția lui Enki a fost una surprinzătoare:

„Zeul s-a săturat să stea jos;

În Adunarea Zeilor,

Râsetele l-au copleșit”.

Enlil a reluat cuvântul și a amintit Consiliului numeroasele ocazii în care fratele său „a încălcat legile”. Ba chiar a propus distrugerea omenirii printr-un „potop ucigător”. A cerut tuturor zeilor să păstreze secretul și, cel mai important, „să-l lege pe Enki printr-un legământ”.

„Enlil a deschis gura și astfel a grăit

Tuturor zeilor strânși în Adunare:

«Veniți acum cu toții, să facem legământ

Cu privire la acest ucigător potop!»

Anu a jurat primul;

Enlil a jurat, și fiii săi apoi”.

Inițial, Enki a refuzat să facă legământul. „De ce să mă legați printr-un legământ?”, a întrebat el. „Să-mi ridic eu mâna împotriva poporului meu?”. Însă, fiind forțat, a cedat, unele texte afirmând că „Anu, Enlil, Enki și Ninhursag, zeii Cerului și ai Pământului, au făcut legământ”. Astfel, Potopul a fost hotărât și nimic nu l-a putut împiedica.

12. Enoh

„În zilele și în anii aceia, Ea, înțeleptul din Eridu, l-a făurit spre a fi un model pentru oameni.” (Mitul lui Adapa)

Învățăturile Veghetorilor se opuneau ordinului împăratului Anu de a nu interveni în dezvoltarea pământenilor. Însă, fără supravegherea fratelui său, Enki și-a putut crea în voie armata de semizei. Până într-o zi, când împăratul Anu a aflat ce se întâmpla pe Terra. Cum a aflat?

Capitolul 9 al Cărții lui Enoh susține că „atunci Mihail, Uriel, Rafael și Gabriel și-au coborât privirile din cer și au văzut mult sânge vărsat pe Pământ. Și și-au spus unul altuia: «Pământul lăsat nelocuit strigă cu vocea strigătelor lor până la porțile cerului. Sufletele oamenilor vă cheamă, spunând: Duceți a noastră pricină la Prea-Înaltul»” (9:1-3). Cei patru arhangheli s-au dus la „Domnul veacurilor” și l-au anunțat de faptele Veghetorilor lui Azazel, întrebându-l ce să facă în această privință. În capitolul 12, îngerii i-au cerut lui Enoh, „un om drept, ai cărui ochi au fost deschiși de către Dumnezeu”, să ducă Veghetorilor un mesaj, prin care să îi înștiințeze că vor fi pedepsiți pentru faptele lor. Enoh a făcut așa cum i s-a poruncit „și toți s-au înfricoșat și i-a cuprins un tremurat îngrozitor” (13:3). Veghetorii i-au cerut lui Enoh să scrie o petiție în numele lor, prin care își cereau iertare, pe care să i-o citească Dumnezeului ceresc. Enoh s-a așezat „lângă apele lui Dan, în țara lui Dan, la sud-vest de muntele Hermon”, unde a citit petiția până a adormit. În vis a văzut pedeapsa care îi aștepta pe îngerii răzvrătiți și a auzit o voce care i-a poruncit să le povestească Veghetorilor tot ce i s-a arătat. După ce s-a trezit, Enoh s-a întors la îngerii lui Azazel, „și ei toți stăteau laolaltă plângând către Abelsiail, loc așezat între Liban și Seneser, având fețele acoperite” (13:9). I-a anunțat că petiția lor a fost respinsă, că vor rămâne pentru totdeauna pe Pământ, iar copiii lor, semizeii, vor fi uciși. Apoi le-a povestit vedenia pe care o avuse: „Iată, în vedenie m-au chemat norii și negura m-a strigat, mișcarea astrelor și fulgerele m-au grăbit și m-au zorit, iar bătăile vântului din vedenie m-au ridicat și m-au purtat la cer” (14:8). Deși el credea că a avut o vedenie, descrierea pare o răpire în toată regula, aidoma celor realizate de OZN-urile din zilele noastre. Enoh a fost dus într-o „casă mare clădită din pietre de cristal”, ce avea un tavan ca „o cărare de stele și fulgere, între ele aflându-se heruvimi de foc”, și pereți înconjurați de „un foc puternic”. Această „casă” l-a dus la o alta mai mare, ce avea poarta, podeaua și tavanul ca de foc, iar „deasupra erau fulgere și o cărare de stele”. În interiorul acesteia l-a întâlnit pe Dumnezeu, ce ședea pe un tron măreț, care „arăta ca de cristal, iar roțile acestuia străluceau ca soarele”. Domnul i-a spus să le comunice Veghetorilor că vor fi pedepsiți, mesajul final fiind „pacea nu o veți găsi”. Apoi Enoh a fost dus în diferite locuri din cer și de pe Terra, pe care niciun pământean nu le văzuse până în acel moment.

Așa au stat, oare, lucrurile? Dacă arhanghelii au observat faptele Veghetorilor și l-au înștiințat apoi pe împăratul ceresc, de ce au făcut-o atât de târziu? Toate faptele Veghetorilor au avut loc într-o lungă perioadă de timp. Au răpit „fiicele oamenilor”, le-au lăsat însărcinate, semizeii au crescut și au realizat acele fapte de vitejie pentru care au devenit „eroii din vechime”. În plus, Veghetorii le-au adus oamenilor diverse cunoștințe, pe care aceștia din urmă nu puteau să le asimileze foarte repede. Astrologia, astronomia, mineritul, scrisul, medicina naturistă, prelucrarea metalelor și toate celelalte învățături ale Veghetorilor nu puteau fi învățate peste noapte, mai ales de către niște oameni primitivi care „nu ştiau să mănânce pâine, nici cu haine goliciunea să-şi acopere. Ierburile le păşteau ca oile, din bălţi beau apă, ca fiarele pădurii”. Prin urmare, toate aceste lucruri s-au întâmplat într-o foarte mare perioadă de timp, în care îngerii împăratului ceresc nu au văzut nimic. Ar trebui să credem că au privit spre alte locuri ale cosmosului câteva secole, sau poate chiar milenii și, la un moment dat, absolut întâmplător, și-au îndreptat privirea către Pământ? În plus, cum puteau ei să vadă de pe planeta lor ce se întâmplă pe Terra? Nu știm ca Anu să fi avut sisteme de supraveghere pe planeta noastră, acesta fiind de fapt rolul Veghetorilor. Singura variantă plauzibilă este că arhanghelii lui Anu au aflat faptele lui Enki după ce au fost înștiințați de către cineva. Însă cine ar fi putut face acest lucru? Singurii zei / îngeri care știau ce se întâmplă pe Pământ erau Veghetorii lui Enki, iar aceștia nu și-ar fi trădat conducătorul. În acest caz, poate că denunțătorul nu era un Veghetor, ci singurul om care a avut ocazia de a ajunge în cer și de a discuta cu Anu. Pentru a afla cum s-au petrecut lucrurile cu adevărat, trebuie să aflăm cine era Enoh.

Conform Vechiului Testament, pe Pământ au trăit zece patriarhi de la Adam până la Potop. După ce Abel a fost ucis iar Cain izgonit, la vârsta de 230 de ani Adam l-a avut pe Seth. La 205 ani, lui Seth i s-a născut Enos. Acesta l-a avut pe Cainan, care l-a avut pe Maleleil, care l-a avut pe Iared, care l-a avut pe Enoh. Fiul cel mare al lui Enoh a fost Matusalem, tatăl lui Lameh. Ultimul din această listă este Noe, fiul lui Lameh, supraviețuitorul Potopului. Cartea Jubileelor consemnează și numele soțiilor acestora: Seth a avut-o pe Azura, Enos pe Noam, Cainan pe Mualaleth, Maleleil pe Dinah, Iared pe Baraka, Enoh pe Edna, Matusalem o altă Edna, Lameh pe Betenos iar Noe pe Emzara.

Biblia prezintă și speța lui Cain, care a trăit în „ţinutul Nod, la răsărit de Eden”, departe de cea a lui Seth. Lui Cain i s-a născut Enoh, tatăl chiar construind o cetate pe care „a numit-o după numele fiului său”. Lui Enoh „i s-a născut Irad; lui Irad i s-a născut Maleleil; lui Maleleil i s-a născut Matusal, iar lui Matusal i s-a născut Lameh”. Acesta din urmă și-a luat două soții, care i-au dăruit trei fii: Iabal, Iubal și Tubalcain. În total tot zece patriarhi, la fel ca în neamul lui Seth. Deși cele două familii au trăit la o distanță mare una de cealaltă, fără a avea vreun contact, se pare că și-au botezat majoritatea copiilor în mod asemănător: Enos și Enoh / Enoh, Cainan / Cain, Maleleil / Maleleil, Matusalem / Matusal, Iared / Irad, Lameh / Lameh. Această similitudine se explică ori printr-o lipsă acută de imaginație în ambele clanuri, ori printr-o coincidență improbabilă, ori printr-o invenție a redactorilor Bibliei. După cum se poate observa din tabelul de mai jos, neamul lui Cain este identic cu al lui Seth, având câteva mici modificări ale numelor (Cain în loc de Cainan și Matusal în loc de Matusalem) dar și locurile schimbate între Enoh și Maleleil:

Despre Enoh din clanul lui Seth, al șaptelea patriarh, Biblia nu oferă amănunte, spunându-ne doar că „a umblat Enoh înaintea lui Dumnezeu, după naşterea lui Matusalem, două sute de ani şi i s-au născut fii şi fiice. Iar de toate, zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani. Şi a plăcut Enoh lui Dumnezeu şi apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu” (Facerea 5:22-24). Cartea lui Enoh îi prezintă însă viața pe larg. Pe lângă episodul cu Veghetorii, descris mai sus, Enoh a mai fost dus în cer de câteva ori, pentru a i se face cunoscute „toate tainele cerurilor”. Arhanghelul Uriel l-a învăţat astronomia, i-a oferit calendarul, i-a arătat crearea lumii dar și viitorul, în special lupta finală dintre cele două tabere de îngeri. Lui Enoh i s-a spus să noteze toate aceste informații, pe care să i le lase fiului său, Matusalem. Când a împlinit 365 de ani a fost mutat în cer, A Treia Carte a lui Enoh susținând că a fost transformat în îngerul Metatron. Cartea Îngerului Raziel din secolul al XIII-lea spune că Enoh a moștenit de la tatăl său o carte ce conținea legile spirituale ale naturii şi ale vieţii, inclusiv ştiinţa stelelor, a planetelor şi legile spirituale ale creaţiei, dar și ştiinţa puterii cuvântului, a gândului şi a sufletului, adică armonia dintre existenţa fizică şi cea spirituală. Acea carte i-a fost oferită lui Adam de către îngerul Raziel („zeul secretelor”) și a fost predată din generaţie în generaţie până a ajuns la Enoh. După ce acesta a fost ridicat la cer, devenind îngerul Metatron, arhanghelul Rafael i-a luat cartea şi i-a dat-o lui Noe, care i-a folosit învăţăturile pentru a-şi construi arca.

Dacă în Biblie au fost zece patriarhi antediluvieni, același lucru se întâlnește și în Lista Regilor Sumerieni. În tăblița catalogată ca W-B/144, Alulim și Alalgar au domnit în Eridu timp de optsprezece șar (64.800 de ani). Apoi, tronul a fost mutat în Bad-tibira, unde au domnit Enmenluanna, Enmengalanna și păstorul Dumuzi. Aceștia au fost urmați de Ensipadzidanna din Larsa, Enmenduranna din Sippar și Ubara-Tutu din Șuruppak. La acești opt regi, tăblița W-B/62 mai adaugă încă doi, ultimul dintre ei fiind Ziusudra, supraviețuitorul Potopului. Totalul domniilor lor variază de la o tăbliță la alta. În W-B/144, opt regi au condus timp de 241.200 de ani, în W-B/62, zece regi au condus timp de 456.000 de ani iar în UCBC 9-1×19, opt regi au ocupat tronul o perioadă indescifrabilă. Referindu-se la scrierile preotului babilonian Berossus, Alexandru Polihistor din Caldeea afirma: „în cartea a doua se spunea despre cei zece regi din Caldeea, și perioadele de domnie ale fiecăruia, care însumate dau o sută douăzeci de șar, sau patru sute treizeci și două de mii de ani, ajungând până în vremea Potopului”. Abidenus, un discipol al lui Aristotel, îl citează și el pe Berossus, amintind de cei zece regi prediluvieni care au domnit în total o sută douăzeci de șar. La rândul său, Apolodor din Atena amintea de cei zece regi care au domnit o sută douăzeci de șar. Ultimul dintre aceștia, cel de-al zecelea, numit Ziusudra ori Utnapiștim de sumerieni, Atra-Hasis de akkadieni sau Sisithrus de greci, a supraviețuit Potopului, întocmai ca Noe, al zecelea patriarh biblic. Iar dacă în mitologia ebraică al șaptelea patriarh, Enoh, a fost primul om care a ajuns în cer, același lucru se spune și despre al șaptelea rege sumerian, Enmenduranna. Miturile sumeriene susțin că Enmenduranna a fost dus în cer de câteva ori de zeii Șamaș și Adad, pentru a învăța secretele cerului și ale Pământului. Sumerienii considerau că Enmenduranna a fost învățat și arta divinației, el fiind strămoșul tuturor preoților zeului-Soare. Povestea similară cu cea a lui Enoh precum și ocuparea poziției a șaptea îl identifică pe rege cu patriarhul biblic. În plus, Enmenduranna era conducătorul orașului Sippar, principalul centru de cult al zeului-Soare Utu / Șamaș din Sumer, dar și primul preot al acestuia, în timp ce Enoh a trăit pe Pământ 365 de ani, exact numărul de zile al unui an solar. În capitolul 82 al Cărții lui Enoh chiar se observă dorința autorului de a se adopta anul solar, în defavoarea celui lunar: „binecuvântați sunt cei drepți, binecuvântați sunt cei care merg pe calea dreptății și nu păcătuiesc asemenea păcătoșilor, în toate zilele lor când Soarele străbate cerul, intrând și ieșind pe porți câte treizeci de zile, împreună cu cârmuitorii a mii de mulțimi de stele și cu cei patru intercalați care împart cele patru părți ale anului, care le conduc și care intră cu ele timp de patru zile. Oamenii se vor înșela cu privire la ei și nu îi vor socoti în întreaga socoteala a anului; da, oamenii se vor înșela și nu îi vor recunoaște cum trebuie” (82:4-5). Mai jos putem vedea un tabel cu regii sumerieni, orașele lor și anii de domnie din trei tăblițe de lut, alături de lista preotului babilonian Berossus. Se observă că Berossus nu a respectat ordinea sumerienilor, pe păstorul Daos sau Daonos trecându-l pe poziția a șasea, deși la sumerieni era al cincilea, pe Megaloros l-a mutat pe poziția a cincea în loc de a opta iar pe Amempsinos pe locul opt, în loc de șase.

Enmenduranna se traduce ca „Domnul încoronat ce face legătura cu cerul”, nume ce subliniază funcția sa de rege dar și pe cea de Mare Preot oracular. El era cel care comunica cu zeii și le transmitea oamenilor învățăturile lor. Enoh, mai exact Enokh, nu este un nume ebraic, ci sumerian, însemnând „cel care vorbește cu Domnul”, nume care i se potrivește datorită comunicării sale cu conducătorul cerului, dar și care poate semnifica aceeași funcție de preot oracular. Ținând cont de toate aceste asemănări dintre Enoh și Enmenduranna, putem concluziona că reprezintă aceeași persoană. Astfel, datorită legendelor sumeriene, am aflat că Enoh nu era un om de rând, ci rege și Mare Preot. Zeul pe care îl venera era Utu / Marduk, fiul lui Enki. Cartea lui Enoh ne oferă o dovadă suplimentară a faptului că Enoh era un adept al Veghetorilor. În capitolul 83, el îi spune fiului său: „două vedenii am avut înainte de a lua soție, fiind foarte diferite între ele; prima a fost când învățam să scriu, a doua înainte de a o lua pe mama ta”. În capitolul 13, Veghetorii i-au cerut să scrie o petiție iar în capitolul 81, cei șapte arhangheli i-au poruncit să noteze toate secretele care i-au fost împărtășite, pentru a i le oferi apoi fiului său, Matusalem. Este evident faptul că Enoh știa să scrie, deși nu ni se spune cine l-a învățat acest lucru. Însă legendele lumii afirmă că Veghetorii lui Enki sunt cei care i-au învățat pe oameni scrisul. Chiar și Cartea lui Enoh recunoaște acest lucru în capitolul 69: Penemue, unul dintre Veghetori, „a învățat omenirea să scrie cu cerneală și pergament, și prin urmare mulți au păcătuit din veci în veci până azi”. Așadar Enoh, Marele Preot al lui Marduk, a fost un adept al Veghetorilor. De fapt, Cartea lui Enoh recunoaște acest lucru și în mod direct: „înainte de a se împlini toate aceste lucruri, Enoh a fost răpit de pe Pământ; și nimeni nu a știut unde a fost și nici ce a devenit. Toate aceste zile el le-a petrecut cu sfinții și cu îngerii Veghetori” (11:1-2). Totuși, miturile din întreaga lume susțin că, înainte de Potop, zeii le împărtășeau „secretele cerului” doar semizeilor care, la rândul lor, transmiteau oamenilor o parte dintre acestea. De asemenea, în acea perioadă, regi erau doar zeii și fiii lor. Ar fi putut fi Enoh un semizeu?

În religiile mesopotamiene existau șapte semizei, numiți Apkallu în akkadiană și Abgal în sumeriană, creați de Enki pentru a aduce omenirii civilizația. Acești preoți ai lui Enki erau reprezentați cu partea inferioară de pește și cea superioară de om sau ca oameni ce purtau costume în formă de pește. Se spune că s-au împerecheat cu oamenii și au comis nenumărate păcate, înfuriindu-i astfel pe zei, ceea ce i-a echivalat cu naphilimii din Biblie sau semizeii. Primul dintre ei era Uanna, despre care se spunea că este „cel care a terminat planurile pentru cer și Pământ”. Al doilea era Uannedugga, „cel înzestrat cu inteligență cuprinzătoare”. Al treilea se numea Enmedugga, fiind „cel căruia i s-a atribuit o soartă bună”. Următorul a fost Enmegalamma, „care a fost născut într-o casă”. Al cincilea, Enmebulugga, era „cel care a crescut pe o pășune”. Penultimul se numea An-Enlilda, fiind „vrăjitorul orașului Eridu”. Iar ultimul, al șaptelea, a fost Utuabzu, cel „care a urcat la cer”.

Există câteva asemănări între acești Abgal / Apkallu, patriarhii biblici și regii sumerieni antediluvieni. Potrivit preotului babilonian Berossus, zeul Oannes a apărut din apele Golfului Persic și i-a învăţat pe oameni arta scrierii, diverse ştiinţe şi meşteşuguri (cum să-şi ridice case sau temple, folosindu-se de geometrie), cum să cultive pământul şi să culeagă roadele. Acest Oannes (forma akkadiană a sumerianului Uanna) avea trup de peşte cu două capete (unul uman sub cel de peşte), picioare omeneşti şi coadă, descrierea sa fiind identică cu cea a lui Enki / Ea în reliefurile asiro-babiloniene. Alulim, primul din lista regilor sumerieni, are un nume aproape identic cu cel al lui Alalu, primul zeu exilat pe Pământ în legendele hitite. Iar Adam, primul patriarh biblic, am demonstrat deja că este Enki. Al doilea Abgal, Uannedugga, era „cel înzestrat cu inteligență cuprinzătoare”. Al doilea patriarh biblic, Seth, era fiul lui Adam, născut „după asemănarea sa şi după chipul său” (Facerea 5:3). Cum Adam era Enki, zeul inteligenței și al înțelepciunii, un fiu identic cu el nu putea fi decât la fel de inteligent, confirmându-se astfel descrierea celui de-al doilea Abgal. În plus, kabbaliștii credeau că Adam i-a împărtășit lui Seth învățăturile secrete ale Kabbalei, primite de la îngerul Raziel, iar musulmanii consideră că lui Seth i s-a oferit înțelepciunea pentru a continua să propovăduiască legile lui Allah după moartea lui Adam, confirmându-se înzestrarea sa cu „inteligență cuprinzătoare”. Despre cel de-al treilea Abgal, Enmedugga, se spunea că „i s-a atribuit o soartă bună”, cel de-al treilea rege sumerian, Enmenluanna, fiind cel mai longeviv dintre toți, domnind doisprezece șar sau 43.200 de ani (ori chiar 72.000 de ani în altă tăbliță sumeriană). Al patrulea Abgal, Enmegalamma, are un nume extrem de asemănător cu cel al lui Enmengalanna, al patrulea rege sumerian. Al cincilea rege, Dumuzi, era numit „păstorul”, în timp ce despre cel de-al cincilea Abgal, Enmebulugga, se spunea că „a crescut pe o pășune”. Al șaselea Abgal, An-Enlilda, era numit „vrăjitorul orașului Eridu”, iar numele celui de-al șaselea patriarh biblic, Iared, înseamnă „cel din Eridu”. Cel de-al șaptelea Abgal, Utuabzu, este cel „care a urcat la cer”, la fel ca al șaptelea patriarh biblic, Enoh, și al șaptelea rege sumerian, Enmenduranna. Utuabzu („Soarele din Abzu”) conține numele zeului-Soare Utu, Enmenduranna era regele principalului centru de cult al lui Utu și Marele Preot al acestuia, iar legăturile lui Enoh cu Soarele le-am văzut deja. Ținând cont de toate aceste asemănări, putem presupune că Enoh, Enmenduranna și Utuabzu sunt una și aceeași persoană. Prin legendele despre Abgal / Apkallu ni se confirmă faptul că Enoh era semizeu și că rolul său era de a civiliza omenirea. În plus, de aici aflăm că tatăl său a fost Enki. Acest lucru reiese și din Biblie, unde tatăl lui Enoh este numit Iared. Cine ar putea fi „cel din Eridu” dacă nu zeul orașului respectiv, Enki?

Identici cu cei șapte Abgal / Apkallu sunt Saptariși din hinduism, cei șapte înțelepți, patriarhii religiei vedice. Deși numele lor diferă în scripturile hinduse, cea mai veche listă ce conține aceste nume se găsește în Jaiminiya Brahmana, a treia dintre cele patru Vede. Aici, Saptariși sunt numiți Vașista, Bharadvaja, Jamadagni, Gautama, Atri, Visvamitra și Agastya. Cel de-al șaptelea din această listă este cel de-al șaptelea din precedentele, Agastya fiind Enoh, Enmenduranna și Utuabzu. Pentru a rezolva oarecum problema paternității sale, ținând cont că era creat de Enki dar îl servea pe Marduk, indienii susțin că Agastya a fost creat de zeii Mitra (Marduk) și Varuna (Enki). Pentru indieni, Agastya este primul guru, cel care le-a adus oamenilor yoga. Pentru alții, el le-a oferit oamenilor medicina și astrologia, în concordanță cu Cartea lui Enoh, unde acestuia i s-au oferit cunoștințe de astrologie și astronomie printre multe altele.

Dacă cei șapte Abgal / Apkallu, care au civilizat lumea în viziunea mesopotamienilor, aveau înfățișare de pești, un lucru asemănător se întâlnește și în miturile dogonilor din Mali. Ei spun că au fost civilizați de Nommo, emisarii zeului Amma, spirite ale apelor asemănătoare peștilor, aflate în toate formele de existență ale apei. Numele tribului provine din cel al canaanianului Dagon sau Dogon, zeul fertilității și al apelor, ce avea înfățișare de pește, echivalat deja cu Enki. Numele zeului Amma provine din cel al egipteanului Amon / Amun / Amen (numit de greci Ammon sau Hammon), același Enki al sumerienilor. Chiar și denumirea Nommo este inversul ușor modificat al numelui aceleiași divinități egiptene. Dacă primul personaj din lista patriarhilor, a regilor sumerieni și a celor șapte Abgal / Apkallu îl reprezintă pe zeul rebel Enki, dogonii susțin că primul Nommo s-a răzvrătit împotriva ordinii zeului suprem, fiind pedepsit pentru acest lucru. Fără îndoială că Nommo sunt aceiași semizei despre care vorbesc miturile celorlalte popoare. Din păcate dogonii nu au detalii despre ei, pentru a putea afla mai multe amănunte despre Enoh, însă le putem găsi în alte culturi.

Chinezii păstrează și ei amintirea a zece conducători antediluvieni, numiți Cei Zece Măreți. Primul a fost Pangu sau P’an ku, creatorul Universului. După moartea sa, lumea a fost condusă de Cei Trei Suverani, Fu Xi, Nüwa și Shennong. Fu Xi sau Fu Hsi este considerat inventatorul scrisului, pescuitului și vânătorii. Nüwa, sora și soția sa, este cea care a creat oamenii și a reparat zidul cerului. Al treilea suveran, Shennong ori Shen-nung, al cărui nume înseamnă „fermierul divin”, i-a învățat pe chinezii antici agricultura și medicina naturistă. Cei Trei Suverani au fost urmați de Cei Cinci Împărați: Huangdi sau Împăratul Galben, Zhuanxu sau Gaoyang, Ku sau Gaoxin, Yao și Shun. Acești opt eroi civilizatori, lăudați pentru înțelepciunea și moralitatea lor, le-au adus oamenilor focul, i-au învățat cum să-și construiască locuințe, au inventat calendarul, scrierea și agricultura. Al zecelea din lista chinezilor este Yu cel Mare, eroul Potopului și fondatorul dinastiei Xia. Ca divinități civilizatoare, în număr de zece, dintre care ultimul a supraviețuit Potopului, putem concluziona că este vorba despre aceleași personaje întâlnite în Mesopotamia, Israel, India și Mali. În acest caz, al șaptelea dintre ei ar trebui să fie Enoh / Enmenduranna / Utuabzu / Euedorachos / Agastya. Împăratul Ku, numit și Gaoxin sau Gaoxin Shi, era fiul lui Jiao Ji și strănepotul Împăratului Galben. După ce a primit titlul de împărat, a început să călătorească toamna și iarna pe un cal iar primăvara și vara pe un dragon. Acest zbor al lui Ku amintește de călătoriile în cer ale lui Enoh, Enmenduranna și Utuabzu. A avut patru consoarte, una dintre ele născându-i un fiu după ce a visat că a înghițit Soarele, legendă din care reiese legătura împăratului Ku cu astrul zilei, întâlnită la aceiași Enoh, Enmenduranna și Utuabzu. Chinezii spuneau despre el că era foarte înțelept, că s-a născut cu două rânduri de dinți și că a inventat instrumentele muzicale.

La rândul lor, și egiptenii antici au păstrat liste cu divinități ce au domnit înaintea oamenilor. Mai jos puteți vedea trei astfel de liste, păstrate în Papirusul Torino, Piatra Palermo și Aegyptiaca preotului Manethon. Deși este vorba despre aceleași divinități în toate trei, numărul lor variază, la fel ca în Mesopotamia, ceea ce face imposibilă stabilirea exactă a numărului primilor conducători ai Pământului:

Filosoful Platon scria în dialogul Critias despre Atlantida, un regat puternic, condus de fiii zeului Poseidon și ai muritoarei Cleito. Acești regi semizei erau în număr de zece și se numeau Atlas, Gadeiros, Ampheres, Euaimon, Mneseos, Autochthon, Elasippos, Mestor, Azaes și Diaprepres. Deoarece Platon nu ne-a lăsat amănunte despre ei, preferând doar să-i enumere, nu putem ști dacă este vorba despre aceiași zece regi semizei antediluvieni amintiți de sumerieni, babilonieni, akkadieni, chinezi, indieni și evrei. Însă primul rege al Atlantidei poartă numele conducătorului titanilor în războiul împotriva zeilor olimpieni, în celelalte culturi fiind vorba despre același Enki. Al șaptelea rege atlant este numit Elasippos, un nume asemănător cu Sippar, orașul celui de-al șaptelea rege sumerian. Sunt vagi similitudini și între numele ocupanților pozițiilor a treia, a patra și a opta din lista regilor atlanți și a celor sumerieni menționați de Berossus: Ampheres / Amelon, Euaimon / Ammenon, Mestor / Megalaros. În plus, dacă multe popoare vorbeau despre zece regi care au condus Pământul până când acesta a fost acoperit de apele Potopului, Platon amintește de zece regi care au condus un teritoriu ce s-a scufundat în apă.

Arabii vorbeau și ei despre zece regi mitici ai tribului adiților, plecați din Babilon, care au domnit înainte de Potop. Tot aici îl întâlnim pe Idris, un profet menționat în Coran, despre care tradiția islamică susține că a fost ridicat la ceruri fără a muri. Coranul spune despre el că a fost „un om al adevărului”, drept și răbdător. Pentru unii, numele său înseamnă „interpretul”, pentru alții, „instructorul”. Exegeții povestesc că Idris a fost unul dintre „primii oameni care au folosit creionul și de asemenea unul dintre primii oameni care au observat mișcarea stelelor, punând bazele măsurătorilor științifice”. Cele mai vechi relatări despre Ibris îi atribuie „treizeci de părți din scriptura revelată”, unii cercetători considerându-l atât profet, cât și mesager al lui Allah. Deși nu este o opinie general acceptată, Idris a fost identificat cu ebraicul Enoh datorită asemănărilor dintre cei doi.

Mai jos pot fi observați într-un tabel patriarhii biblicii, regii sumerieni, semizeii Abgal, învățații Saptariși și pe Cei Zece Măreți chinezi:

Pe lângă Enoh, Enmeduranna, Ibris și Utuabzu, mai există un personaj considerat primul muritor care a urcat la cer: Adapa. Mitul lui Adapa spune că acesta era un om înțelept, destoinic și neprihănit, „preot uns, păstrătorul riturilor sfinte”, creat de Ea / Enki „spre a fi un model pentru oameni”. În fiecare zi, Adapa venea la templul lui Enki din Eridu pentru a-i aduce zeului ofrande. Odată, pe când pescuia într-o luntre în Limanul Lunii Noi, Vântul de Miazănoapte i-a răsturnat ambarcațiunea. Supărat, Adapa l-a blestemat, astfel că vântului i s-a rupt o aripă. Aflând despre această faptă, Anu i-a poruncit vizirului său, Ilabrat, să i-l aducă pe preotul buclucaș. „Atunci Ea, care știa tot ce se petrece în ceruri, îl îndemnă pe Adapa să poarte părul răvășit și haine cernite”. În plus, i-a spus că va fi chemat în cer, în fața lui Anu, pentru a da socoteală pentru fapta sa. „Ajuns în fața lui Anu, când el te va îmbia cu pâinea morții, nu cumva să mănânci din ea. Când te va îmbia cu apa morții, nu cumva să bei din ea. Dacă îți va dărui un veșmânt, tu să-l îmbraci. Dacă vei primi oloi, unge-te cu el. Nu trece cu vederea povața pe care ți-am dat-o, nu uita ceea ce ți-am spus!”, l-a sfătuit zeul. Apoi l-a ajutat „să aleagă calea cerurilor”. Ajuns în fața lui Anu, Adapa a fost întrebat de ce a frânt aripa Vântului de Miazăzi, recunoscând sincer că s-a enervat deoarece Vântul i-a răsturnat luntrea. Deoarece paznicii porții cerești l-au susținut pe Adapa, „inima lui Anu se potoli, îmbunându-se”. Împăratul nu a putut să nu se întrebe: „oare de ce a dezvăluit zeul Ea unui om neînsemnat tainele cerului și ale Pământului? L-a făcut om de vază, dându-i un nume”. Contrar logicii, deși nu a găsit un răspuns la această întrebare și uitând că Adapa ar fi trebuit pedepsit pentru distrugerea aripii Vântului de Miazăzi, Anu s-a întrebat: „oare ce vom face noi pentru el?”. Imediat s-a hotărât: „Pâinea vieții să i-o aducem, ca să mănânce!”. Însă Adapa nu a uitat ce l-a învățat Ea. „Când Pâinea vieții i-a fost adusă, el n-a mâncat din ea; când Apa vieții i-a fost adusă, el n-a băut din ea. Când i-au adus veșmânt, el l-a îmbrăcat. Când i-au adus oloi, el s-a uns singur”. Anu l-a privit, a izbucnit în râs și i-a spus: „Vino încoace, Adapa. De ce n-ai mâncat și n-ai băut? Nu vei avea parte de viață fără de moarte. Oh, prefăcută omenire!”. Adapa a recunoscut că Ea / Enki l-a învățat să refuze mâncarea și băutura. Auzind acest lucru, împăratul Anu l-a trimis înapoi. „Luați-l și duceți-l înapoi pe Pământ”, le-a spus el paznicilor.

Adapa este considerat unul dintre cei șapte Abgal / Apkallu, trimiși de Enki să civilizeze oamenii. În plus, fiind primul om care a zburat în cer, fiu al lui Enki și preot, Adapa nu poate fi decât Enoh. Povestea sa ne poate ajuta să aflăm adevărul despre modul în care a fost înștiințat Anu de faptele Veghetorilor lui Enki. Însă, pentru acest lucru, trebuie rezolvate inadvertențele din Mitul lui Adapa. Nu știm de ce Anu i-a acordat nemurirea lui Adapa, legenda neexplicând acest aspect. Se înțelege că i-a oferit darul imortalității datorită sincerității de care a dat dovadă. Însă, dacă împăratul se întreba „oare de ce a dezvăluit zeul Ea unui om neînsemnat tainele cerului și ale Pământului?”, fără să găsească un răspuns, e greu de crezut că i-ar fi oferit acelui „om neînsemnat” și nemurirea, pe lângă „tainele cerului și ale Pământului”. În Geneza biblică, Adam a fost izgonit din Eden după ce a căpătat cunoașterea, zeilor Elohim fiindu-le teamă că ar putea obține și imortalitatea: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!”. Dacă zeii evreilor gândeau în acest fel, de ce zeii sumerienilor ar fi reacționat într-un mod opus? În plus, miturile lumii spun că zeii acordau nemurirea doar pentru fapte excepționale și niciodată oamenilor, ci numai semizeilor. De exemplu, pentru greci, semizeii Herakles și Achilleus au devenit nemuritori și au fost primiți în rândul zeilor pentru faptele lor eroice de neegalat. Lui Ghilgameș i-a fost refuzată nemurirea, secretul fiindu-i încredințat doar după o foarte lungă călătorie pe aproape tot mapamondul. În Epopeea lui Ghilgameș, Utnapiștim a primit acest dar deoarece a reușit să supraviețuiască Potopului, salvând în același timp și toate speciile de animele existente în acel moment pe Terra. Prin urmare, Anu nu i-ar fi oferit nemurirea lui Adapa doar pentru că a recunoscut că a rupt aripa Vântului de Miazăzi din cauza nervilor, ci pentru un merit deosebit. Iar acesta nu poate fi decât unul singur: Adapa a fost recompensat deoarece i-a adus la cunoștință lui Anu faptele lui Enki și ale Veghetorilor săi.

Mitul lui Adapa susține că Enki l-a învățat pe Adapa să refuze „pâinea morții” și „apa morții” oferite de Anu, ceea ce a dus la ratarea șansei preotului de a deveni nemuritor. Nu poate fi vorba despre o greșeală a zeului. El, care „știa tot ce se petrece în ceruri”, a știut și că lui Adapa îi vor fi oferite pâine și apă. Prin urmare, știa și că acestea îl vor face nemuritor. Așadar, este vorba despre o faptă premeditată; Enki a vrut ca preotul său să nu primească nemurirea. De ce ar fi făcut acest lucru? Adapa era înțelept, destoinic și neprihănit, creat de Enki „spre a fi un model pentru oameni”, un „preot uns, păstrătorul riturilor sfinte”, ce își făcea datoria în mod exemplar, aducându-i zilnic zeului ofrande. Enki nu pare să fi avut niciun motiv pentru a-și înșela nu doar un adept devotat, ci chiar unul dintre fii. Însă, motivul pe care Mitul lui Adapa nu îl dezvăluie este unul foarte serios, și anume trădarea. Se pare că Enki știa că Adapa plănuiește să îl anunțe pe Anu de faptele Veghetorilor, știa și că îi va fi oferit darul nemuririi ca recompensă, așa că l-a înșelat. Dar dacă știa ce va face preotul său, de ce nu l-a oprit? Răspunsul este simplu: Enki vroia ca Anu să afle. Știa că împăratul îl va trimite pe Enlil pe Pământ pentru a-i pedepsi pe Veghetori. Marduk, fiul lui Enki, crescuse, fiind pregătit să preia tronul de la Enlil și să-și răzbune tatăl. Însă, spre deosebire de primul război al zeilor, pe care l-a pierdut din cauza inferiorității numerice, Enki dispunea acum de o armată numeroasă, compusă din multitudinea de semizei dotați cu capacități ieșite din comun, bine înarmați și antrenați. Pe lângă aceștia, Veghetorii aveau și o sumedenie de oameni dispuși să lupte de partea lor, pe care îi învățaseră deja cum să-și facă arme și cum să le folosească. Așadar, pentru ca planul să reușească, era nevoie ca Enlil să se întoarcă pe Pământ. Și pentru ca acest lucru să se întâmple, cineva trebuia să-i ofere un motiv bun. Iar cel mai potrivit pentru această misiune a fost Enoh.

Biblia afirmă că, în acea vreme, „răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ” și „toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele” (Facerea 5:5). Învățați de Veghetori să-și facă arme, oamenii le-au și folosit, alimentați fiind de semizeii care nu conteneau să-și etaleze faptele de vitejie. Toate aceste lupte aveau ca scop inocularea predilecției pentru violență și creșterea agresivității oamenilor, pentru a se putea transforma în soldați. Hesiod scria că, în acea perioadă, oamenii trăiau o sută de ani ca şi copii, dar puţini ani ca adulţi, petrecându-şi acest timp în conflict unii cu alţii. Oamenii și semizeii nu se luptau doar între ei, ci se antrenau adesea și cu creaturile lui Enki, monștrii din legende, rodul experimentelor lui genetice. Pe lângă epoca de aur în care trăiseră oamenii până atunci, această perioadă părea una de haos. Cu alte cuvinte, așa cum spune Biblia, „se umpluse pământul de silnicii” sau, conform Cărții lui Enoh 8:2, „nelegiuirea s-a întins; depravarea s-a înmulțit, creaturile încălcau orice ordin și distrugeau tot ce le ieșea în cale”. Iar singurii vinovați pentru acest haos erau Veghetorii. În capitolul 175 al Cărții egiptene a morţilor, Thoth recunoaște că Veghetorii au inventat războaiele, au dezlănţuit dezastre, au făcut ravagii şi nedreptăţi, o descriere cât se poate de apropiată de cea a Cărţii lui Enoh: „odată cu îngerii căzuţi a venit pe Pământ răul”. Deși Enoh a primit la rândul său învățăturile Veghetorilor, nu era un adept al lor, ci al lui Marduk, considerat în acea vreme fiul lui Enlil. Fără să știe sărmanul că zeul pe care îl slujea era în realitate fiul celui pe care îl trăda. Scrierile sumeriene, akkadiene, babiloniene, asiriene, ebraice și arabe susțin că el era „un om al adevărului”, cinstit și neprihănit, un adevărat „model pentru oameni”. Prin urmare, nu putea fi de acord cu situația de pe Pământ. Trebuia să facă ceva în această privință iar singurul care ar fi putut restabili ordinea, readucând omenirea în epoca sa de aur, era Anu. Așa că Enoh s-a hotărât să fie el cel care îl înștiințează pe împărat. Pentru acest lucru, trebuia să găsească o modalitate de a ajunge în cer, pe planeta lui Anu.

În Mitul lui Adapa, Enoh i-a rupt Vântului de Miazăzi o aripă, deoarece acesta i-a răsturnat luntrea. Vântul din poveste nu poate fi un curent de aer obișnuit, deoarece acesta nu se poate rupe în niciun mod posibil, aripile sale fiind doar metaforice. Cel mai probabil este vorba despre una dintre navele zeilor, numite adeseori în mituri „păsări metalice”. Dacă ar fi vorba despre o navă, Enoh / Adapa nu i-ar fi putut rupe o aripă printr-un blestem, ci printr-o faptă concretă. Însă cum ar fi putut face acest lucru? Să fi trecut o navă pe lângă el, răsturnându-i barca, iar el a aruncat cu ceva în navă, nimerind-o în aripă? Cine ar fi condus o navă atât de aproape de suprafața apei? Și cu ce ar fi putut arunca Enoh încăt să rupă o aripă a unei nave? Varianta cea mai logică este că el a furat o navă, pe care a încercat să o conducă singur spre planeta lui Anu. Însă cum nu știa să conducă nave, a reușit cu chiu cu vai să o pornească dar s-a prăbușit cu ea, rupându-i una dintre aripi. Știind că va trebui să-i dea o explicație lui Enki, care sigur ar fi aflat de distrugerea navetei, Enoh a inventat povestea cu blestemul. În același timp, și-a mințit zeul că Anu aflase deja despre fapta sa și că îl așteaptă în cer, pentru ca astfel Enki să îi ofere un mijloc de transport. Dar zeul inteligenței și al înțelepciunii nu putea fi păcălit atât de ușor. El, care „știa tot ce se petrece în ceruri”, știa cu siguranță și ce se întâmpla pe Pământ. Prin urmare, știa și că Adapa plănuia să îl anunțe pe Anu de faptele Veghetorilor. Dar cum el își dorea ca împăratul să afle și să-l trimită pe Enlil pe Terra, s-a prefăcut că înghite balivernele lui Enoh. Însă, știind că Enoh va fi recompensat cu nemurirea, l-a păcălit pentru a-l pedepsi. Ajuns în fața lui Anu, Enoh / Adapa a povestit tot ce se întâmpla pe Pământ. Aflând faptele Veghetorilor, împăratul s-a înfuriat, fiind nevoie de intervenția paznicilor porții sale pentru a se calma. În cele din urmă, „inima lui Anu se potoli, îmbunându-se”. L-a studiat pe omul din fața sa, care avea un aspect fizic neîngrijit (Enki îl sfătuise să poarte „părul răvășit și haine cernite”), întrebându-se de ce fiul său cel mare a civilizat asemenea ființe neimportante („oare de ce a dezvăluit zeul Ea unui om neînsemnat tainele cerului și ale Pământului?”). L-a recompensat totuși pentru fidelitate pe Enoh / Adapa, care a intrat în capcana lui Enki, refuzând darul imortalității. Când Enoh i-a explicat că Enki l-a sfătuit să refuze acele daruri, Anu a înțeles că fiul său cel mare i-a întins muritorului o capcană. Prin urmare, știa intențiile lui Enoh și, deoarece i-a permis să ajungă la Anu, înseamnă că plănuia ceva. Ceea ce nu putea fi un lucru bun. „Luați-l și duceți-l înapoi pe Pământ”, le-a spus Anu paznicilor, însă nu înainte de a-i cere lui Enoh să-i transmită lui Enki un mesaj: „Enoh, scrib al dreptății, du-te, spune-le Veghetorilor cerului care au părăsit înaltul cerului, eternul loc sfânt, și s-au pângărit cu femei, și au făcut așa cum fac copiii Pământului, și și-au luat soții: «Voi ați adus mare nimicire asupra Pământului. Și nu veți cunoaște pacea și nici iertarea păcatelor; și câtă vreme ei se bucură de copiii lor, vor vedea moartea celor iubiți de ei; se vor plânge de nimicirea copiilor lor și vor cere îndurare veșniciei, dar îndurare și pace aceștia nu vor avea»”. În plus, „copiii oamenilor nu vor pieri din pricina tainelor pe care Veghetorii le-au descoperit și i-au învățat pe fiii lor”, l-a asigurat Anu pe Enoh. Semizeul a făcut așa cum i s-a poruncit și s-a dus direct la Enki: „Azazel, pacea nu o vei afla, o grea osândă ți-a fost rânduită. Și tu nu vei cunoaște îndurare și nicio rugăminte nu-ți va fi ascultată, din pricina fărădelegilor pe care tu le-ai arătat și din pricina tuturor lucrărilor nelegiuite, nedrepte și pline de păcat pe care le-ai pregătit pentru oameni”. Bineînțeles că aceste amenințări l-au lăsat rece pe Enki, totul întâmplându-se conform planului său. Însă s-a prefăcut speriat și, alături de el, și Veghetorii săi („și toți s-au înfricoșat și i-a cuprins un tremurat îngrozitor”). Pentru ca Anu să nu bănuiască faptul că totul făcea parte dintr-un plan, chiar l-a rugat pe Enoh să scrie o petiție în numele său, prin care își cerea iertare. Anu a respins cererea Veghetorilor, trimițându-l pe Enoh la ei cu o altă serie de amenințări. Aflând că nu au primit îndurarea, „ei toți stăteau laolaltă plângând către Abelsiail, loc așezat între Liban și Seneser, având fețele acoperite”, într-o reprezentație dramatică ce ar fi putut să le aducă premiul Oscar pentru cea mai bună interpretare, dacă ar fi existat în acea vreme asemenea decernări de premii. Planul lui Enki a reușit, Cartea lui Enoh afirmând că împăratul ceresc a trimis pe Pământ patru arhangheli care să-i pedepsească atât pe Veghetori, cât şi pe copiii acestora. Conducătorul lor era Mihail, nimeni altul decât Enlil, fratele cel mic al lui Enki.

Concepţia generală este că zeul suprem s-a supărat pe Veghetori din cauza împerecherii lor cu muritorii. Cu toate astea, Cartea lui Enoh ne spune foarte clar că motivul supărării nu are nicio legătură cu sexul, ci cu intervenţia Veghetorilor în dezvoltarea oamenilor. „Am mai văzut şi alte forme ascunse în acel loc (închisoarea subterană a Veghetorilor). Am auzit vocea îngerului spunând: «Aceştia sunt îngerii care au coborât pe Pământ, şi care au arătat tainele copiilor oamenilor, şi care au ademenit copiii oamenilor să păcătuiască»” (64:1-2). Din acest pasaj se înțelege că păcatul îngerilor a fost dezvăluirea „tainelor”, neexistând vreo referire la relaţiile sexuale. Chiar dacă propoziția „au ademenit copiii oamenilor să păcătuiască” poate fi considerată o aluzie la împerechere, cel mai probabil se referă la alte păcate mult mai grave, cum ar fi crimele, avorturile, magia sau războaiele. Capitolul 65 subliniază de două ori motivul pedepsirii Veghetorilor şi oamenilor: „Domnul a dat o poruncă pentru cei ce sălăşluiesc pe Pământ – ca ei să piară căci au aflat toate tainele îngerilor, toate silniciile demonilor, toate puterile lor – cele mai tainice dintre ele – toate puterile celor care practică magia, puterea vrăjitoriei şi puterea celor care făuresc chipuri turnate pretutindeni pe Pământ. Şi cum este produs argintul din ţărâna pământului, şi cum metalul moale poate fi extras din pământ” (65:6-7). Aşadar, oamenii trebuiau omorâţi pentru că au aflat tainele îngerilor, nu pentru că s-au împerecheat cu aceştia. „Şi El mi-a zis: «Din pricina nelegiuirilor lor (oamenilor), li s-a hotărât judecata şi aceasta nu va fi înlăturată de Mine nicicând. Din pricina vrăjitoriilor ce le-au căutat şi le-au învăţat, Pământul şi cei ce se află pe el vor fi nimiciţi». Şi aceştia (Veghetorii) nu vor avea niciodată loc de căinţă, căci ei le-au arătat tainele şi ei sunt cei osândiţi” (65:10-11). Din nou, nicio referire la sex. În capitolul 9, arhanghelii îl anunță pe Dumnezeu faptele lui Azazel: „tu ai văzut ce a făcut Azazel, care a adus toate nedreptățile pe Pământ și a arătat lumii tainele veșnice care erau în cer, și pe care oamenii se străduiau să le învețe” (9:6). Mesajul lui Dumnezeu pentru Veghetori, transmis prin Enoh, era următorul: „Voi ați fost în cer, dar nu toate tainele v-au fost până acum arătate; voi le știați pe cele neînsemnate, și pe acestea cu inimile voastre împietrite le-ați făcut cunoscute femeilor, iar prin aceste taine femeile și bărbații au adus răul pe Pământ” (16:2). Prin urmare, îngerii lui Azazel / Enki au fost pedepsiţi pentru că au intervenit în dezvoltarea umană, iar pământenii pentru că au primit acele învăţături. Acelaşi lucru se întâlneşte şi în mitologia greacă: titanul Prometheus a fost pedepsit de către Zeus, conducătorul zeilor, pentru că le-a adus oamenilor focul din cer, adică iluminarea, la fel ca Șarpele din Vechiul Testament, care a convins oamenii să guste din fructul cunoașterii. Existența unui ordin al lui Anu ce interzicea intervenția zeilor în dezvoltarea omenirii reiese și din mai multe mituri sumeriene, ce susțin că Igigi / Veghetorii „în treburile oamenilor ei nu se amestecau”.

Împăratului ceresc nu i-a păsat de acele încrucişări dintre oameni şi îngeri, lucru care se observă în toate culturile antice: zeii din ambele tabere se împerecheau cu pământenii, nimeni nefiind deranjat de acest lucru. Ba, mai mult, încrucişările dintre oameni şi zei au continuat după Potop şi niciun zeu nu s-a arătat nemulţumit din această cauză. Când evreii plecaţi din Egipt au ajuns în Canaan, au găsit acolo uriaşi, deşi se presupune că toţi au fost omorâţi de Potop: „Şi au împrăştiat printre fiii lui Israel zvonuri rele despre pământul pe care-l cercetaseră, zicând: «Pământul pe care l-am străbătut noi, ca să-l vedem, este un pământ care mănâncă pe cei ce locuiesc în el şi tot poporul, pe care l-am văzut acolo, sunt oameni foarte mari. Acolo am văzut noi şi uriaşi, pe fiii lui Enac, din neamul uriaşilor; şi nouă ni se părea că suntem faţă de ei ca nişte lăcuste şi tot aşa le păream şi noi lor»” (Numerii 13:33-34); „Fraţii noştri ne-au înfricoşat, spunându-ne: «Poporul acela e mai mare, maţ mult şi mai puternic decât noi; cetăţile de acolo sunt mari şi cu întărituri până la cer; şi am mai văzut acolo şi pe fiii lui Enac»” (Deuteronomul 1:28); „Ascultă, Israele, de acum tu vei trece Iordanul, ca să intri şi să cuprinzi popoare mai mari şi mai puternice decât tine şi cetăţi mari cu ziduri până la cer, Precum şi pe poporul cei mare, mult la număr şi înalt la statură, pe fiii lui Enac, de care tu ai auzit spunându-se: Cine se va împotrivi fiilor lui Enac?” (Deuteronomul 9:1-2). Aceşti uriaşi erau numiţi „fii ai lui Enac / Anac”, „Anachimi” sau „Refaimi”: „Apoi a venit Iosua în vremea aceea şi a lovit pe toţi Anachimii de la munte, din Hebron, din Debir, din Anab, din toţi munţii lui Iuda şi din toţi munţii lui Israel şi i-a dat Iosua nimicirii împreună cu cetăţile lor. Şi n-a rămas niciunul din Anachimi în pământul fiilor lui Israel, ci numai în Gaza, în Gat şi în Aşdod au rămas din ei.” (Iosua Navi 11:21-22). Chiar din Gat era cel mai celebru uriaş al Bibliei, Goliath, care „era la statură de şase coţi şi o palmă” (1 Regi 17:4). Iar unul dintre Refaimi este descris în Deuteronomul 3:11: „Căci numai Og, regele Vasanului, mai rămăsese din Refaimi. Iată patul lui, pat de fier, şi astăzi este în Rabat-Amon: lung de nouă coţi şi lat de patru coţi, coţi bărbăteşti”. Dacă înălţimea lui Goliath era de 3,12 metri iar patul lui Og era lung de 4,32 metri şi lat de 1,92, putem considera că aceştia făceau parte din neamul uriaşilor, Anachimi sau Refaimi. Cum este posibil să existe uriaşi cu mult timp după Potop, deşi se crede că au murit cu toţii? Explicaţia este simplă: încrucişările dintre oameni şi zei au continuat după Potop, astfel născându-se Anachimii şi Refaimii. Pănă şi numele Anachim dezvăluie cine erau aceştia: fiii lui Anac erau fiii Anunnakilor mesopotamieni. Asemănarea fonetică dintre cele două nume fiind izbitoare, nu putem considera că este o coincidenţă, Biblia, legendele din Mesopotamia și ale celorlalte popoare referindu-se la aceleaşi personaje şi întâmplări.

Ce s-a întâmplat cu Enoh? Facerea 5:22-24 afirmă că „de toate, zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani. Şi a plăcut Enoh lui Dumnezeu şi apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu”. Însă un fragment din Cartea lui Noe, descoperit la Marea Moartă, începe cu „în ziua a paisprezecea din ce-a de-a șaptea lună a anului 500 din viața lui Enoh”. Conform cronologiei Bibliei, Enoh a fost ridicat la cer cu 775 de ani înainte de Potop. Facerea 6:3 susține că Dumnezeu a hotărât să inunde Pământul cu o sută douăzeci de ani înainte de Diluviu. Ceea ce înseamnă că, în timpul vieții sale pe Terra, Enoh nu avea cum să afle despre această distrugere a lumii, din moment ce a fost dus în cer cu 655 de ani înainte ca Dumnezeu să o plănuiască. Însă capitolele 54 şi 89 ale Cărții lui Enoh susțin că el ştia că va veni Potopul, primind această informaţie printr-o viziune. Ba, mai mult, Dumnezeu i-a dezvăluit și motivul pentru care a hotărât calamitatea: oamenii trebuiau distruşi din pricina învăţăturilor primite de la Veghetori. Cum ar fi putut Dumnezeu să îi dezvăluie lui Enoh un plan pe care avea să-l întocmească abia peste mai bine de șase secole? Toate aceste inadvertențe au o singură explicație: Enoh nu a fost mutat în cer la vârsta de 365 de ani, ci mult mai târziu, probabil cu puțin timp înainte de Potop. Nu cred că a fost luat de pe Pământ deoarece „a plăcut Enoh lui Dumnezeu”, ci pentru a fi salvat de puhoiul de ape ce urma să acopere planeta. Redactorii Bibliei au ales acest număr nu pentru că ar reprezenta vârsta pe care o avea Enoh când a fost mutat în cer, ci pentru că semnifică numărul de zile ale unui an solar, ascunzând astfel în cartea Facerii legătura patriarhului cu Soarele. Deoarece, așa cum am văzut în miturile din Mesopotamia, Enoh a fost Marele Preot al zeului-Soare Utu / Marduk.

Folclorul iudaic susține că, după mutarea sa în cer, Enoh a fost zeificat, din muritor devenind înger. A fost botezat Metatron și a devenit scribul lui Yahweh (uneori și mesagerul lui), primind cea mai înaltă poziție în ierarhia îngerilor. El era singurul care avea permisiunea de a se așeza în prezența lui Yahweh, ceea ce l-a făcut pe rabinul Elishah ben Abuyah din primul secol să îl considere și pe îngerul-scrib tot o divinitate. Metatron a fost numit adeseori „Yahweh cel mic” sau „Tetragrammaton cel mic”. Valoarea numerică a numelui său este egală cu cea a lui El Shaddai, unul dintre numele dumnezeului biblic, prin urmare s-a spus despre el că are un „nume ca al stăpânului său”. În Talmudul babilonian, Metatron este numit „prinț al lumii”. Zoharul îl numește „tânărul” și îl identifică cu îngerul care a condus exodul israeliților din Egipt. A treia carte a lui Enoh explică transformarea lui Enoh în Metatron, susținând că i s-a transformat carnea într-o flacără, venele în foc, pleoapele în fulgere și ochii în torțe aprinse. Dumnezeul care l-a luat pe Enoh în slujba sa, transformându-l într-o divinitate, nu poate fi împăratul ceresc Anu. În primul rând, folclorul iudeo-creștin susține că Mihail este mâna dreaptă a conducătorului lumii, nicidecum Metatron. În al doilea rând, Yahweh al evreilor este Marduk al babilonienilor, zeul pe care Enoh îl slujea ca Mare Preot în timpul vieții sale pământene.

În religia babiloniană și asiriană, Marduk avea într-adevăr un scrib, ce îi era în același timp și ministru (cel mai de seamă sfetnic, mâna dreaptă a zeului). Acesta, numit Nabu de babilonieni și Nebo de asirieni, a fost considerat mai târziu fiul lui Marduk, născut de pământeanca Sarpanitum (sau Zarpanit, Zarpandit, Zerpanitum, Zerbanitu ori Zirbanit). Faptul că doar tatăl său era zeu, în timp ce mama sa era o simplă muritoare, îl transformă pe Nabu în semizeu. Însă pentru babilonieni și asirieni el era zeul scrisului și al scribilor, păstrătorul Tăblițelor Destinului, pe care consemna toate faptele pământenilor, mâna dreaptă și moștenitorul lui Marduk. Uneori era venerat și ca zeu al înțelepciunii, al apelor și al fertilității, moștenind aceste domenii de la bunicul său, Ea / Enki. Era reprezentat cu o căciulă cu coarne (ce semnifică semiluna, simbolul familiei lui Enki), strângându-și mâinile (un gest antic al preoțimii), uneori călărind dragonul înaripat al lui Marduk (întocmai ca al șaptelea dintre Cei Zece Măreți ai chinezilor, Ku, ce zbura pe un dragon primăvara și vara). Numele său provine din rădăcina akkadiană „nb”, ce înseamnă „a chema” sau „a anunța”, însemnând „cel care a fost chemat” sau „cel care anunță” (ce subliniază funcția de mesager). Principalul său centru de cult era Borsippa, orașul înfrățit cu Babilonul lui Marduk. În astrologia babiloniană i s-a atribuit planeta Mercur.

În descrierea lui Nabu îl recunoaștem cu ușurință pe Metatron, fostul Enoh. Nabu a fost identificat de greci cu Hermes iar de romani cu Mercur. Inițial, Hermes era considerat zeul fertilității și inventatorul focului, având uneori formă de șarpe, fiind reprezentat ca un bărbat matur, cu barbă (simbolul vechilor zei, primii sosiți pe planeta noastră), îmbrăcat ca un călător sau un păstor. Acesta nu poate fi decât Enki al sumerienilor. Unul dintre simbolurile lui Hermes era caduceul, toiagul cu doi şerpi încolăciţi în jurul lui şi o pereche de aripi în vârf, simbolul lui Enki. Mai târziu, Hermes a devenit mesagerul zeilor, zeul călătorilor, al hoţilor, al păstorilor, al literaturii şi al invenţiilor. În timpul Greciei clasice și elenistice era reprezentat ca un tânăr cu corp atletic, gol sau acoperit cu o robă. Cu ajutorul sandalelor sale înaripate, Hermes se deplasa pe Pământ, în cer și în lumea subterană. Prin atributele sale, prezintă conexiuni cu magia, sacrificiile, inițierea și contactul cu alte planuri ale existenței, servind ca mediator între lumea oamenilor și cea a zeilor. Acest al doilea Hermes pare a fi Enoh, cel devenit Metatron. Mitologia greacă confirmă faptul că el era muritor, primind viața veșnică abia după ce a supt lapte din sânul zeiței Hera.

Când au întâlnit cultura egiptenilor, grecii și-au echivalat panteonul cu cel al acestora. Pe Hermes l-au identificat cu egipteanul Djehuty, pe care l-au numit Thoth. Și aici se pare că era vorba despre două divinități cu același nume. Reprezentat ca un babuin, primul Thoth era zeul suprem al orașului Khmun (numit Hermopolis de greci), conducătorul unui grup de opt divinități, zeul fertilității, al Lunii, al înțelepciunii și al magiei, cel care s-a creat singur prin gândire, el fiind nimeni altul decât sumerianul Enki. Mai târziu, Thoth a devenit zeul scribilor, mediatorul conflictelor dintre zei, creatorul alfabetului, al scrisului, al religiei și al astronomiei. Era considerat scribul lui Osiris în lumea subterană. Aspectul său fizic a fost modificat, fiind reprezentat ca un om cu cap de ibis (cuvânt din care a apărut numele Idris, dat de arabi lui Enoh). Dacă primul Thoth era zeul Lunii, al doilea prezintă conexiuni cu Soarele. Într-un mit, el a câștigat cinci zile de la Lună, pe care le-a alipit celor 360 existente în acel moment, creând astfel anul solar de 365 de zile. Istoricul Manethon afirma că Thoth a scris 36.525 de cărți, o referire evidentă la cele 365,25 zile ale anului solar. Acest al doilea Thoth nu poate fi decât Enoh / Metatron al evreilor. Ca amănunt suplimentar, dacă evreii aveau Cartea lui Enoh, despre care se spunea că a fost scrisă de profet, în Egiptul ptolemeic se vorbea despre Cartea lui Thoth, scrisă de zeu însuși.

Grecii și-au combinat al doilea Hermes cu cel de-al doilea Thoth al egiptenilor, rezultând Hermes Trismegistus („Hermes de trei ori măreț”), zeul înțelepciunii și al scrisului, patronul astrologiei și al alchimiei, cel care conducea sufletele în lumea de dincolo. Dintre miile de texte atribuite lui, cele mai cunoscute sunt Tăblițele de Smarald, Asclepius și Corpus Hermeticum. În acesta din urmă, Hermes Trismegistus este descris ca un om care a devenit zeu sau ca un om ce era fiul unui zeu, descrieri cât se poate de exacte ale lui Enoh. În tradiția islamică, Hermes Trismegistus este echivalat cu Idris, care este același Enoh al evreilor. Bahá’u’lláh, fondatorul credinței Bahá’i din Persia, l-a identificat și el pe Hermes cu Idris. În Hitat se spune despre Hermes Trismegistus că „datele despre el sunt diferite. Se spune că ar fi fost unui dintre cei șapte Veghetori, cu misiunea de a veghea cele șapte case (planete) și că ar fi trebuit să îndeplinească poruncile lui Utarid (Mercur), a fost și numit după el; căci Utarid înseamnă în limba caldeenilor Hermes. Conform altora, el ar fi cutreierat din diverse motive Egiptul și ar fi stăpânit țara ca rege; el a fost înțeleptul timpului său”, citat în care îi identificăm pe cei doi Hermes / Thoth, zeul Enki și semizeul Enoh.

Ocultistul Edgar Cayce susținea că Hermes sau Thoth a fost un inginer venit de pe Atlantida, care a construit piramidele din Egipt. Capitolul 33 din culegerea Hitat spune că Hermes Trismegistus a citit în stele despre venirea Potopului, drept pentru care a ordonat ridicarea piramidelor de la Gizeh, în care a ascuns comori, scrieri ale învăţaţilor şi tot ce trebuia salvat de la dispariţie. Iar învăţatul Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib scria în Ştiri despre Egipt şi minunile sale că regele Saurid a avut un vis în care „Pământul s-a întors pe dos cu tot cu locuitorii săi, îngroziţi, oamenii au fugit care încotro, stelele cădeau, se loveau unele de altele făcând un zgomot asurzitor”. Cei o sută treizeci de prezicători ai săi i-au interpretat visul, spunând că lumea va fi distrusă printr-un Potop. Saurid s-a hotărât să ridice piramidele de la Gizeh, în care „au fost înglobate toate ştiinţele secrete ale egiptenilor, constelaţiile au fost desenate pe ele”, printre care „ştiinţa talismanelor, aritmetica şi geometria”. Despre acest rege Saurid, fiul lui Sahluk, fiul lui Sirbak, fiul lui Tumidun, fiul lui Tadrasan, fiul lui Husal, Hitat spune că „era Hermes, pe care arabii îl numesc Idris”. La fel ca în legenda lui Saurid, capitolele 54 şi 89 din Cartea lui Enoh susţin că Enoh a aflat printr-o viziune că va veni Potopul. Tot aici sunt descrise și piramidele din Egipt, deși nu reiese nicio legătură între Enoh și construirea lor: „Și am mers de acolo spre mijlocul Pământului, și am văzut un loc binecuvântat, în care se găseau pomi cu crengi verzi și înflorite. Acolo am văzut un munte sfânt iar sub munte, spre răsărit, se găsea o apă curgătoare ce se vărsa spre miazăzi. Și am văzut către răsărit un alt munte mai înalt decât acesta, și între ei se găsea o vale adâncă și îngustă, și aici de asemenea era o apă ce se vărsa pe sub munte. Și în partea de apus se mai afla un munte, la o înălțime mai mică decât primul, și o vale adâncă și uscată se afla între aceștia și o altă vale adâncă și uscată se afla la marginile celor trei munți. Și toate văile erau adânci și înguste, formate din pietre tari, și nu aveau copaci asupra lor” (26:1-5). Întrebând care este menirea acelui tărâm, lui Enoh i s-a răspuns că „este pentru cei care au fost blestemați pe vecie; aici se vor aduna toți cei blestemați care au rostit cu buzele lor cuvinte rușinoase împotriva Domnului și au batjocorit slava sa” (27:2). Deși nu se specifică în text, putem bănui că este vorba despre platoul Gizeh. Marea Piramidă este construită la intersecția dintre cele mai lungi linii latitudinale și longitudinale, ceea ce poate fi considerat „mijlocul Pământului”. Cei trei munți „sfinți”, pe lângă care se găsea o apă curgătoare, sunt cele trei piramide, aflate în apropierea Nilului. Enoh descrie „muntele” de la răsărit ca fiind cel mai înalt, în timp ce, la Gizeh, Marea Piramidă este cea estică. Cel mai mic „munte” văzut de Enoh era cel de la apus, întocmai cum pe platoul Gizeh piramida vestică este cea mai mică dintre cele trei. Din Cartea lui Enoh reiese nu că i s-au arătat piramidele de la Gizeh, ci planurile lor (probabil o proiecție tridimensională), care să-l ajute să le construiască.

Miturile sumeriene, egiptene, ebraice și babiloniene ne pot ajuta să aflăm misiunea exactă a lui Enoh. Se spune că a fost trimis pentru a civiliza omenirea, însă nu ni se relevă domeniul din care făceau parte informațiile pe care le-a transmis oamenilor. Însă putem afla și acest lucru. Facerea 4:26 afirmă că în timpul lui Enos, cel de-al treilea patriarh din neamul lui Seth, „au început oamenii a chema numele Domnului Dumnezeu”, adică atunci au început să se roage, cu alte cuvinte atunci a apărut religia. Însă în linia genealogică a lui Cain, al treilea patriarh este Enoh, un nume aproape identic cu Enos. Pe Enoh din linia lui Seth l-am identificat cu regele sumerian Enmenduranna, care le-a adus oamenilor arta divinației, fiind considerat strămoșul tuturor preoților. De asemenea, Enoh era și al doilea Thoth al egiptenilor, despre care se spunea că a inventat religia. Prin urmare, Enoh este fondatorul religiei primordiale, redactorii Bibliei încercând să ascundă acest lucru în spatele personajului Enos. În acele vremuri, religia era mult diferită de cele de astăzi. Preoții se îndeletniceau nu doar cu medierea între oameni și zei, ci și cu astrologia, astronomia, magia și medicina. Dacă magia ajuta preoții să comunice cu divinitățile, și studiul planetelor se afla într-o strânsă legătura cu religia, oamenii acelor timpuri echivalându-și zeii cu corpurile cerești, obicei care s-a păstrat până nu demult. Planetele poartă și astăzi numele unor zeități din mitologia greco-romană. Lucru absolut firesc, de altfel: oamenii își vedeau zeii coborând din cer; cum tot ce puteau vedea pe cer erau stelele și planetele, logica le-a spus că zeii erau respectivele corpuri cerești. Din Cartea lui Enoh reiese că acesta a fost inițiat în tainele astronomiei și astrologiei. În plus, aici este evidentă și legătura dintre studiul astrelor și religie, Enoh comparând îngerii cu stelele, pe cei decăzuți numindu-i „stele căzătoare”. Până și arheologia confirmă apariția religiei în timpul vieții lui Enoh. Conform listelor regilor sumerieni, păstrate pe tăblițe de lut și în cartea preotului Berossus, Enoh a trăit între anii 253.200 și 188.400 î.Hr. Arheologii au descoperit că în această perioadă (mai exact în jurul anului 223.000 î.Hr.) au avut loc primele ritualuri ceremoniale funerare în Europa și Asia Mică. Se pare că apariția religiei a fost pregătită încă de la apariția omului, după cum consideră din ce în ce mai mulți oameni de știință. Cercetătorii de la Universitatea Yale susțin că credințele religioase, ca parte a naturii umane, se află adânc întipărite în creierul uman, totul fiind programat genetic înca de la apariția noastră ca specie. Iar în cartea Why God won’t go away („De ce Dumnezeu nu va dispărea”) din 2001, Andrew Newberg și Eugene d’Aquili afirmau: „creierul uman a fost configurat din punct de vedere genetic să încurajeze credința religioasă”. Prin urmare, misiunea lui Enoh de a implementa oamenilor o primă religie a fost floare la ureche.

Capitolul 83 al Cărții lui Enoh relatează că acesta a avut două contacte cu zeii înainte de a se căsători: primul a fost atunci când l-a anunțat pe Anu de faptele Veghetorilor, după care a fost inițiat în diferite taine ale cerului. Al doilea, în care i s-a arătat Potopul, a avut loc cu puțin timp înainte de a-și alege o soție. Prin urmare, după ce a fost instruit o bună bucată de timp, a fost lăsat pe Pământ pentru a-și începe misiunea de civilizare a oamenilor. Putem presupune că momentul în care s-a căsătorit coincide cu cel în care și-a început misiunea; atunci a terminat cu plimbările printre zei și s-a stabilit printre oameni, aducându-le acestora religia. Biblia spune că Enoh avea 165 de ani când i s-a născut primul fiu, Matusalem. Nașterea primului copil a avut loc la scurt timp după căsătorie sau după începutul misiunii sale religioase. Tot Biblia afirmă că „de toate, zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani”, în timp ce, conform listei regilor sumerieni, el a domnit 64.800 de ani. În urma acestor date, rezultă că unui an biblic îi corespund 177,53 ani ai sumerienilor. Dacă Enoh și-a început domnia în 253.200 î.Hr., nașterea fiului său și începutul misiunii sale religioase au avut loc după 165 de ani biblici (29.293,15 ani), adică în anul 223.906 î.Hr. Iar arheologii susțin că în jurul anului 223.000 î.Hr. au apărut primele ritualuri ceremoniale funerare, ceea ce confirmă povestea lui Enoh.

Sintetizând toate datele acumulate până acum despre el, putem concluziona că a fost un semizeu creat de Enki, al șaptelea dintre cei zece regi ai Pământului de dinaintea Potopului. Le-a adus oamenilor religia, el însuși fiind Marele Preot al lui Marduk, în acea vreme considerat zeul Soare. Era dotat cu o înțelepciune ieșită din comun, „un om al adevărului”, cinstit și neprihănit, un adevărat „model pentru oameni”. L-a anunțat pe Anu de faptele Veghetorilor apoi, cu puțin timp înainte de Potop, a construit piramidele de la Gizeh, fiind luat ulterior de pe Pământ și primit în rândurile zeilor, acordându-i-se nemurirea. A devenit scribul și mesagerul lui Marduk, mâna sa dreaptă și moștenitorul acestuia. A fost numit Enoh, Enmenduranna, Euedorachos, Utuabzu, Adapa, Agastya, Ku, Elasippos, Idris, Saurid, Djehuty, Thoth, Hermes Trismegistus, Nabu și Metatron. Însă cel mai cunoscut nume al său provine tot din scripturile evreiești: Solomon.

Conform literaturii ebraice, arabe și persane, Solomon a fost regele Israelului între anii 970 și 931 î.Hr. Moștenind un imperiu puternic de la tatăl său, David, Solomon a fost și înzestrat de Dumnezeul său cu înțelepciune și bogăție. „Solomon a întrecut pe toţi regii pământului în bogăţie şi înţelepciune. Şi toţi regii ţărilor căutau să vadă pe Solomon, ca să-i asculte înţelepciunea pe care i-o pusese Dumnezeu în inima lui”, relatează Cartea a doua a Cronicilor (9:22-23). Anual, Solomon primea tribut 666 de talanți de aur (Cartea a doua a Cronicilor 9:14). A avut trei sute de amante și șapte sute de soții moabite, amonite, edomite, sidoniene și hitite, ba chiar s-a însurat și cu fiica regelui Egiptului. Singura dintre soții căreia i se menționează numele este amonita Naama, care i l-a născut lui Solomon pe Roboam, cel care a moștenit tronul imperiului. Manuscrisul etiopian Kebra Nagast povestește că regina din Saaba i-a născut un fiu lui Solomon, pe Menelik I, care a devenit „regele regilor Etiopiei”. Pentru zeul său, Solomon a construit un mare templu și, alături de acesta, o casă pentru el și una pentru soția sa egipteană. Pentru aceste construcții, regele a angajat 150.000 de lucrători și 3.600 de supraveghetori. Testamentul lui Solomon spune că, pe lângă oameni, regele a folosit și demoni pentru construcția templului. A reușit să controleze demonii datorită unui inel magic, pe care i l-a oferit Yahweh, inscripționat cu o stea cu șase raze. Conform manuscriselor Clavis Salomonis („Cheia lui Solomon”), Clavicula Salomonis Regis („Cheile mai mici ale lui Solomon”), Testamentul lui Solomon sau povestea arabă O mie și una de nopți, regele Solomon obișnuia, cu ajutorul acelui inel, să captureze demoni. Toate aceste contacte cu entitățile malefice (sau influența soțiilor sale, după părerea Bibliei) au dus la un rezultat neașteptat: „a început Solomon să slujească Astartei, zeiţa Sidonienilor, şi lui Moloh, idolul Amoniţilor” (Cartea a treia a regilor 11:5). Iar „timpul domniei lui Solomon în Ierusalim peste tot Israelul a fost de patruzeci de ani” (Cartea a treia a regilor 11:42). I s-au atribuit o mulțime de scrieri, cum ar fi Cântecul lui Solomon, Testamentul lui Solomon, Cartea înțelepciunii lui Solomon, Cartea Proverbelor, Eccleziastul, Cheia lui Solomon și Cheile mai mici ale lui Solomon.

Povestea lui Solomon pare o pură invenție, deoarece nu există nici măcar o singură dovadă că ar fi existat vreodată un mare imperiu israelit, aşa cum vor să ne facă să credem redactorii Vechiului Testament. Numele lui Solomon și al tatălui său, David, nu figurează în niciun text contemporan extrabiblic şi nicio descoperire arheologică nu permite acreditarea existenţei lor. Înţelepciunea cu care se presupune că Solomon a fost înzestrat se pare că nu era cunoscută popoarelor vecine contemporane. Conform descoperirilor arheologice, în secolul al zecelea î.Hr., perioada în care se presupune că a domnit Solomon, nu existau în Israel nici monumente, nici scrisul. Prin urmare nu a existat nici Marele Templu al lui Yahweh, arheologii negăsind nici măcar o singură dovadă a existenței sale. După cum ne relevă istoria, multe dintre faptele lui Solomon au fost „împrumutate” de la faraonul egiptean Amenhotep al III-lea, tatăl lui Akhenaton. În Biblie, tatăl lui Solomon a creat imperiul israelit iar el a menţinut relaţiile diplomatice. În realitate, tatăl lui Amenhotep al III-lea a creat imperiul egiptean iar el a menţinut relaţiile diplomatice. Se spune că Solomon s-a căsătorit cu multe prinţese; Amenhotep al III-lea a făcut acelaşi lucru, căsătorindu-se cu două prinţese din Siria, două din Mitanni, două din Babilon şi una din Arzawa. Solomon s-a închinat la Astarte şi Moloch la bătrâneţe; Amenhotep al III-lea a primit la bătrâneţe o statuie a lui Iştar (Astarte) de la regele Tuşratta din Mitanni, pentru a se vindeca de durerile de dinţi. Solomon a schimbat organizarea militară, introducând carele de luptă ca armă esenţială; Amenhotep al III-lea a organizat carele de luptă ca unitate separată de război. Solomon a unit Israelul cu alte părţi ale imperiului, având doisprezece ispravnici; Amenhotep al III-lea a organizat imperiul egiptean în douăsprezece secţiuni administrative. În timpul domniei lui Solomon, imperiul israelit a devenit tot mai fragil, au apărut probleme în sudul Palestinei şi în Edom, Rezon a cucerit Damascul iar influenţa lui Solomon s-a diminuat în Siria. În timpul domniei lui Amenhotep al III-lea, imperiul egiptean a devenit tot mai fragil, au apărut rebeliuni în sudul Palestinei şi în Edom, influenţa sa a scăzut în Siria iar regele hitit Suppiluliuma a ameninţat nordul Siriei, inclusiv Damascul. Solomon i-a dat lui Hiram, regele din Tir, douăzeci de cetăţi din pământul Galileei; Amenhotep al III-lea i-a dăruit lui Abimilichi oraşele Tir, Huzu şi Zerbitu din Galileea. Solomon a construit oraşe pentru provizii şi garnizoane şi a reconstruit oraşele Haţor, Meggido, Ghezer, Milo, Bet-Horonul de Jos, Balat şi Tadmor; Amenhotep al III-lea a reconstruit Haţor, Meggido, Ghezer, Milo, Bet-Şean şi Lachiş. Solomon a construit zidul Ierusalimului, Marele Templu, un palat pentru el și unul pentru soția sa egipteană; Amenhotep al III-lea şi-a construit un palat la Teba şi temple în aproape toate oraşele din Canaan unde avea garnizoane.

Dacă aceste fapte ale lui Solomon au fost copiate de la faraonul Amenhotep al III-lea, cele mai importante sunt de fapt ale lui Enoh. El a fost un rege puternic și foarte înțelept, căruia i s-au atribuit o mulțime de scrieri. În Mitul lui Adapa, Enoh / Adapa era Mare Preot în templul din Eridu, orașul lui Enki. Capitala lui Solomon era Ierusalim, care înseamnă „orașul lui Shalim”, acesta fiind un zeu canaanian identificat cu planeta Venus, fiu al zeului suprem El, care nu poate fi decât sumerianul Enki. Se spune că Solomon a domnit timp de 40 de ani iar demonul Sakhr a condus țara timp de 40 de zile (sau 40 de ani conform altor surse) în locul lui, după ce i-a furat inelul magic, 40 fiind numărul lui Enki în Mesopotamia, simbolizând titlul său de Mare Prinț. Solomon a construit templul lui Yahweh în șapte ani, iar Enoh a fost al șaptelea conducător al lumii de dinaintea Potopului. În Cartea a doua a Cronicilor, „Solomon a numărat pe toţi străinii care se aflau atunci în pământul lui Israel, afară de numărătoarea pe care o făcuse David, tatăl său, şi s-au găsit o sută cincizeci şi trei de mii şase sute inşi” (2:17), pe care Solomon i-a angajat să construiască templul lui Yahweh. În realitate, 153.600 reprezintă numărul anilor în care tabăra lui Anu și Enlil a condus Pământul înainte de Potop, din totalul de 432.000 de ani, ei fiind „străinii care se aflau atunci în pământul lui Israel”. Dacă în Egipt Enoh era al doilea Thoth, fiul zeului creator Thoth, tatăl lui Solomon este David, scris în ebraică „dwd”, care în egipteană se transformă în „tht” sau Thoth. În plus, cele mai importante fapte ale biblicului David sunt copiate după cele ale faraonului Tuthmosis al IV-lea, care conține numele aceluiași zeu Thoth. Solomon și-a părăsit zeul pentru a se închina lui Moloh și Astarte. Cum aceste divinități sunt Marduk și Iștar ai babilonienilor, copiii lui Enki, povestea lui Solomon o confirmă pe cea a lui Enoh care, inițial a fost Marele Preot al lui Enki, devenind mai târziu adeptul lui Marduk. În acea vreme, Marduk era zeul Soare, fiind cunoscut în Sumer sub numele Utu, iar în Akkad și Babilon ca Șamaș. Dacă Utuabzu conține numele zeului-Soare, Enmenduranna era regele principalului centru de cult al lui Utu / Marduk și Marele Preot al acestuia, cei 365 de ani ai lui Enoh reprezintă numărul de zile dintr-un an solar iar Thoth a creat anul solar de 365 de zile și a scris 36.525 de cărți, și numele lui Solomon conține referiri la același astru al zilei. Prima parte a numelui, „sol”, înseamnă „soare” în limba latină. A doua, „om”, este silaba sacră în hinduism, ce simbolizează manifestarea materială a zeului suprem. Însă pentru înțeleptul Swami Sankarananda reprezintă Soarele, același lucru reieșind și din Aitareya Brahmana, unde „om” este obiectul care strălucește și iluminează. A treia parte a numelui lui Solomon, „on”, este numele dat de evrei orașului Soarelui din Egipt, numit Annu de egipteni și Heliopolis de greci. În plus, să nu uităm că dumnezeul lui Solomon, Yahweh, este același Marduk, fiul lui Enki.

Arheologii nu au găsit nici măcar o singură dovadă a existenței Marelui Templu construit de Solomon. Ba, dimpotrivă, au stabilit că în secolul al zecelea, atunci când se presupune că a domnit acesta, în Israel nu existau monumente. Prin urmare, cele trei mari clădiri construite de el, templul lui Yahweh, palatul său și cel al soției sale egiptene reprezintă altceva. Dacă Solomon este într-adevăr Enoh, atunci construcțiile sale nu trebuie căutate în Israel ci în Egipt, acolo unde se spune că a ridicat cele mai impresionante clădiri din lume: piramidele de la Gizeh. În Biblie, Solomon a construit întîi palatul său și templul lui Yahweh, palatul soției sale egiptene fiind ridicat după terminarea primelor două. Cronicarii egipteni și arabi susțin că, la Gizeh, cele două piramide mari au fost construite primele, cea de-a treia, cea mai mică, fiind înălțată mai târziu. În Biblie, templul lui Yahweh și palatul lui Solomon au fost construite în douăzeci de ani. Istoricul Herodot scria că Marea Piramidă a fost ridicată în douăzeci de ani de către o sută de mii de lucrători. În Vechiul Testament, templul lui Yahweh a fost construit de 153.600 de oameni, care reprezintă numărul anilor în care tabăra lui Anu și Enlil a condus Pământul. Cartea a doua a Cronicilor susține că în templul lui Yahweh și în palatul lui Solomon au fost construite scări dintr-un „lemn roșu”, un material cum „nu se mai văzuse niciodată înainte în ţara lui Iuda” (9:11), ce amintesc de coridoarele Marii Piramide. Camera principală a templului lui Solomon, numită „Sfânta Sfintelor”, avea lungimea de douăzeci de coți. Aici a adus regele „doi heruvimi săpaţi în lemn şi i-a ferecat cu aur”, iar „aripile heruvimilor aveau în lungime douăzeci de coţi: o aripă de cinci coţi atingea peretele templului, iar cealaltă aripă de cinci coţi atingea aripa celuilalt heruvim” (Cartea a doua a Cronicilor 3:11). Camera Regelui din Marea Piramidă are lungimea de 19,99 coți, fiind identică cu cea a „Sfintei Sfintelor” din templul lui Yahweh. În această „Sfântă a Sfintelor”, Solomon a adus Chivotul Legământului, care are aceleași dimensiuni ca sarcofagul de granit din Camera Regelui. În templul lui Yahweh, Solomon a făcut un „jertfelnic de aramă, lung de douăzeci de coți, lat de douăzeci de coţi, înalt de zece coţi” (Cartea a doua a Cronicilor 4:1). Cartea lui Isaia indică locația acelui jertfelnic, susținând că „în ziua aceea, va fi un jertfelnic în mijlocul pământului Egiptului şi un stâlp de pomenire la hotarul lui, pentru Domnul. Acesta va fi un semn şi o mărturie pentru Domnul Savaot în pământul Egiptului. Când vor striga către Domnul în strâmtorările lor, atunci El le va trimite un mântuitor şi un răzbunător care-i va mântui. Domnul se va face ştiut în Egipt şi Egiptenii vor cunoaşte pe Domnul în ziua aceea” (19:19-21), ceea ce confirmă localizarea templului lui Solomon în Egipt. Despre Marele Templu ca jertfelnic vorbește și Yahweh, atunci când îi spune lui Solomon: „mi-am ales locul acesta să fie templu pentru aducerea de jertfe” (Cartea a doua a Cronicilor 7:12). În afara celor doi heruvimi din „Sfânta Sfintelor”, constructorii templului „au făcut o perdea de torturi purpurii, stacojii şi albastre şi de vison, iar pe ea a închipuit heruvimi” (Cartea a doua a Cronicilor 3:14) iar Solomon „pe pereţi a sculptat chipuri de heruvimi” (3:7). Cum heruvimii evreilor erau numiți sfincși de către greci, nu putem să nu îl remarcăm pe cel mai celebru dintre ei, aflat lângă piramide: Marele Sfinx de la Gizeh.

Cronicarul arab Al-Massudi relata că, în anul 820, când oamenii califului Al-Maamun au intrat în Marea Piramidă, au găsit două statui ale căror dimensiuni erau mai mari decât cele ale unui om. Prima, cioplită din piatră neagră, înfățișa un războinic cu o armă în mână. A doua, realizată din piatră albă, reprezenta o femeie care, la rândul ei, ținea în mână o armă. Între cele două statui se afla un vas închis ermetic, făcut dintr-un cristal roșu. Arabii au luat statuile și toate celelalte obiecte descoperite în piramidă, pe care califul le-a ascuns într-un muzeu secret „unde a ferecat cu strășnicie obiectele acelea, care nu fuseseră făurite de mâna vreunui om”. Vechiul Testament confirmă în mod repetat existența, în diferite perioade de timp, a două statui în templul lui Yahweh, asemănătoare cu cele din Marea Piramidă. Regele Manase „a făcut un idol cioplit şi l-a aşezat în templul lui Yahweh” (Cartea a doua a Cronicilor 33:7); „după aceea chipul Aşerei pe care îl făcuse l-a aşezat în casa despre care Yahweh îi zisese lui David şi lui Solomon, fiul lui: «În casa aceasta şi în Ierusalim, pe care l-am ales din toate seminţiile lui Israel, voi pune numele Meu pe vecie»” (Cartea a patra a Regilor 21:7); „a făcut Ahab şi o Aşeră (stâlp făcut din lemn, sfinţit în cinstea zeiţei Astarte), încât Ahab, mai mult decât toţi regii lui Israel, care au fost înaintea lui, a săvârşit fărădelegi, prin care a mâniat pe Domnul Dumnezeul lui Israel şi şi-a pierdut sufletul său” (Cartea a treia a Regilor 16:33); regele Asa „a lipsit chiar pe mama lui, Ana, de numele de regină, pentru că ea făcuse un chip turnat Astartei. Aşa a sfărâmat Asa chipul cel turnat al Astartei arzându-l pe prundul pârâului Chedron” (Cartea a treia a Regilor 15:13); „atunci au scos Aşera din templul lui Yahweh afară din Ierusalim, la pârâul Chedron, au ars-o la pârâul Chedron şi au făcut-o praf; şi praful l-au aruncat asupra cimitirului obştesc al poporului” (Cartea a patra a Regilor 23:6); „apoi regele a poruncit lui Hilchia arhiereul, preoţilor de mâna a doua şi celor ce stăteau de strajă la prag, să scoată din templul lui Yahweh toate lucrurile făcute pentru Baal, pentru Astarte şi pentru toată oştirea cerului şi să le ardă afară din Ierusalim, în valea Chedronului, iar cenuşa lor să o ducă la Betel” (Cartea a patra a Regilor 23:4); „aşa a fost ispăşită fărădelegea lui Iacov, şi acesta este rodul iertării păcatului său. El a sfărâmat în bucăţi toate pietrele jertfelnicului, ca nişte pietre de var; dumbrăvile Astartei şi stâlpii soarelui nu se vor mai ridica” (Isaia 27:9). Cine erau acei „idoli” din Marea Piramidă? Răspunsul îl găsim în Cartea a treia a Regilor 11:5: „și a început Solomon să slujească Astartei, zeiţa Sidonienilor, şi lui Moloh, idolul Amoniţilor”. Statuile din templul lui Yahweh sau Marea Piramidă îi reprezintă pe zeii lui Solomon, Yahweh / Marduk și Iștar, sora și consoarta acestuia. Dacă personajele din sculpturile descoperite de oamenii lui Al-Maamun erau înarmate, la fel era reprezentat și Yahweh, după cum reiese din Isaia 27:1: „în ziua aceea Domnul se va năpusti cu sabia sa grea, mare şi puternică, asupra leviatanului, a şarpelui care fuge, asupra leviatanului, a şarpelui încolăcit, şi va omorî balaurul cel din Nil”, pasaj în care se remarcă o nouă referire la Egipt. De altfel, mai mulți cercetători au ajuns la concluzia că religia evreilor a fost mult timp politeistă, Yahweh fiind venerat alături de soția sa, Așera, până la întoarcerea din exilul babilonian, când s-a adoptat monoteismul. În sprijinul acestei teorii s-a descoperit în deșertul Sinai o inscripție ceramică din secolul al VIII-lea î.Hr., în care autorul cerea binecuvantarea lui „Yahweh și a lui Așerah a lui”. Chiar dacă acea inscripție a „dispărut”, au fost descoperite multe altele asemănătoare.

Așa-zisul templu al lui Yahweh, construit de Solomon, nu poate fi decât Marea Piramidă din Egipt. Biblia îl descrie ca pe un monument magnific și etern: „O, Israele! Cât este de mare templul lui Yahweh şi cît de întins locul stăpânirii Lui!” (Baruh 3:24); „Iar de templul acesta înalt va rămâne uimit tot cel ce va trece pe lângă el” (Cartea a doua a Cronicilor 7:21); „Şi a zidit locaşul Său cel sfânt, ca înălţimea cerului; pe Pământ l-a întemeiat pe el în veac” (Psalmul 77:75); „Iar eu am zidit templul, ca să locuieşti tu, Cel Sfânt, şi locaş unde să petreci tu în veci” (Cartea a doua a Cronicilor 6:2); „Căci am ales acum şi am sfinţit templul acesta, pentru ca să fie numele meu acolo în veci; şi ochii mei şi inima mea să fie acolo în toate zilele” (Cartea a doua a Cronicilor 7:16). Dacă ar fi vorba despre o construcție în Israel, din care nu a rămas nici măcar cea mai mică urmă, ar contrazice ideea de eternitate despre care vorbește Vechiul Testament. Însă aceasta se potrivește Marii Piramide, cea mai veche dintre cele șapte minuni ale lumii și singura care a supraviețuit până astăzi, a cărei existență pare a fi veșnică. Cronicarii arabi considerau piramidele de la Gizeh mormintele zeului Thoth și ale copiilor săi, iar Solomon prezintă o idee asemănătoare în Vechiul Testament, atunci când îl cheamă pe Yahweh în marele său templu: „și acum, Doamne Dumnezeule, scoală-te şi vino la locul de odihnă al tău” (Cartea a doua a Cronicilor 6:41). Dacă Marea Piramidă este templul lui Yahweh, astfel se explică prezența constantă a evreilor în Egipt, după relatările Bibliei: sosit din Sumer, Avraam s-a dus întâi în Egipt, abia apoi în Canaan, tărâmul făgăduit de zeul său; Iosif a ajuns în Egipt, unde și-a adus toată familia; de frica asirienilor și babilonienilor, mulți evrei au fugit în Egipt, la fel ca Iosif, Maria și pruncul Iisus câteva secole mai târziu; după întoarcerea din exilul babilonian, o mare parte dintre evrei s-a îndreptat către Egipt, stabilindu-se în Alexandria, acolo unde 72 de învățați au tradus mai târziu scripturile evreiești în limba greacă. În 1897 existau peste 25.000 de evrei în Egipt, cei mai mulți dintre ei trăind în orașele Cairo (lângă Marea Piramidă) și Alexandria; în 1937, numărul evreilor ajunsese la 63.500. Abia în 1956 guvernul egiptean a reușit să expulzeze 25.000 de evrei iar în 1967, după Războiul de Șase Zile, numărul evreilor din Egipt a scăzut la 2.500. După ce evreilor rămași în Egipt li s-a permis să părăsească țara în anii 70, comunitatea evreiască s-a diminuat la câteva familii. Însă în 1979 evreii și-au recuperat drepturile, în urma acordului de pace de la Camp David dintre Israel și Egipt. În prezent, comunitatea evreiască din Egipt aproape a dispărut, fiind formată din aproximativ două sute de persoane.

Adunând toate aceste informații, putem stabili adevărata poveste a lui Enoh. Născut cu 253.200 de ani înaintea erei noastre dintr-un zeu și o pământeană, Enoh l-a slujit pe Enki în Eridu. Dotat de către zeul său cu înțelepciune mult superioară celorlalți muritori, a fost pregătit în diferite domenii, pentru a le preda oamenilor. Însă, nemulțumit de haosul pe care îl creaseră învățăturile Veghetorilor, Enoh a găsit o metodă de a-l înștiința pe Anu ce se întâmplă pe Pământ. Împăratul i-a promis că Veghetorii și semizeii vor fi pedepsiți, iar omenirea va avea parte de o nouă epocă de aur: „Pământul va fi curățit de toată murdăria, de toată păcătoșenia, de toată suferința și de toată pedeapsa, și nu le voi mai trimite niciodată peste acesta cât vor dura neamurile și în veci. Și în acele zile voi deschide tainițele binecuvântării care se găsesc în cer, pentru a le răspândi pe Pământ asupra muncii și lucrului copiilor oamenilor. Iar adevărul și pacea vor lucra împreună câte zile va avea lumea și cât vor dăinui neamurile oamenilor” (Cartea lui Enoh 10:21, 11:1-2). La scurt timp după această întâmplare, Marduk, fiul lui Enki, i-a arătat lui Enoh adevăratul plan al lui Anu, de a distruge Pământul și toate ființele care îl locuiesc: „cerul s-a prăbușit și a căzut pe Pământ (…) Pământul a fost înghițit într-o mare genune, și munții erau agățați deasupra munților, colinele se cufundau în coline și copacii erau rupți și aruncați în genune unde se duceau până la fund” (Cartea lui Enoh 83:3-4); „Pământul s-a întors pe dos cu tot cu locuitorii săi, îngroziţi, oamenii au fugit care încotro, stelele cădeau, se loveau unele de altele făcând un zgomot asurzitor” (Ştiri despre Egipt şi minunile sale). Aflând aceste lucruri, Enoh a fost profund dezamăgit de zeul căruia i-a oferit loialitatea sa. În afara faptului că nu l-a recompensat în vreun fel, împăratul l-a și mințit, plănuind să îl distrugă împreună cu toți ceilalți oameni. Dându-și seama că a greșit trădându-i pe Veghetori, Enoh a hotărât să îl slujească pe cel care i-a arătat adevărul. Marduk l-a însărcinat cu o misiune: să creeze religia, pentru a-și asigura loialitatea oamenilor în războiul ce urma. Ba chiar i-a mărturisit că el, nu Enki, este adevăratul său tată. I-a oferit lui Enoh funcția de Mare Preot dar și tronul Pământului, înscăunându-l în cetatea Sippar, care astfel a devenit noua capitală a lumii. În plus, i-a oferit un inel „magic”, cu care putea controla „demonii”. În realitate nu era vorba despre magie. Inelul ce avea gravat o stea cu șase colțuri (simbolul lui Marduk), îl recunoștea pe posesorul său ca fiind trimisul lui Marduk, mâna sa dreaptă și locțiitorul său pe Pământ, dându-i astfel puterea de a controla „demonii” (Veghetorii și semizeii). Enoh și-a început misiunea încredințată de tatăl său divin prin anul 223.906 î.Hr. Mai târziu, la ordinul lui Marduk, Enoh a  construit piramidele de la Gizeh și, înainte de Potop, a fost luat dintre oameni și primit în rândurile zeilor, acordându-i-se nemurirea. A devenit scribul și mesagerul lui Marduk, dar și moștenitorul acestuia. Ba chiar a jucat un rol foarte important în cel de-al doilea mare război al zeilor.

11. Iluminarea

„Misiunea noastră nu mai este să furăm focul din cer, ci să-l păzim să nu încingă Pământul.” (Vasile Ghica)

Cartea lui Enoh ne spune că, după ce au făcut copii cu pământencele, Veghetorii le-au împărtăşit oamenilor câteva dintre „secretele cerului”. În capitolul 8, Azazel („zeul răzvrătit”) i-a învăţat pe oameni cum să facă săbii, cuţite, pavăze şi zale. Le-a făcut cunoscute metalele şi arta de a le cunoaşte, le-a arătat cum să facă brăţări şi podoabe, cum să folosească vopselele, cum să-şi înfrumuseţeze sprâncenele, cum să folosească pietrele preţioase şi tot soiul de culori. Samiaza („rebelul renumit”) i-a învăţat tot felul de vrăjitorii şi însuşiri ale rădăcinilor. Armaros („blestematul”) i-a învăţat cum să dezlege vrăjitoriile. Barachial („zeul luminii”) i-a învăţat astrologia. Kokabiel („zeul stelelor”), constelaţiile. Ezecheel („zeul norilor”), cunoaşterea norilor. Arachiel („zeul pământului”), numit şi Aretstikapha („lumea distorsionării”), le-a arătat  semnele Pământului. Șamsiel („zeul soarelui”), le-a dezvăluit oamenilor semnele Soarelui iar Sariel („zeul lunii”) i-a învăţat mersul Lunii. În capitolul 69, Gadreel le-a arătat oamenilor toate loviturile de moarte şi armele pentru luptă, Penemue („înlăuntrul”) i-a învăţat ce-i amărăciunea şi desfătarea, toate secretele înţelepciunii îngerilor şi să scrie cu cerneală pe pergament, iar Kasdeia le-a arătat toate loviturile duhurilor şi ale demonilor, avortul, muşcăturile şarpelui şi loviturile ce se petrec în timpul căldurii de la amiază.

Faptul că îngerii le-au adus oamenilor cunoaşterea este confirmat şi de alte scrieri evreieşti. În Cartea lui Adam şi Eva este scris că, după ce au fost alungaţi din Grădina Edenului, primii oameni au primit ajutor divin. Eva a fost ajutată să-l nască pe Cain de către paisprezece îngeri. Apoi, Yahweh le-a trimis oamenilor diverse seminţe prin arhanghelul Mihail, care i-a învăţat cum să lucreze şi să cultive pământul. Manuscrisul Sefer Raziel HaMalakh („Cartea Îngerului Raziel”) din secolul al XIII-lea spune că, după ce a fost izgonit din Grădina Edenului, Adam l-a rugat pe Yahweh să îl ierte pentru că a ascultat-o pe Eva şi a mâncat din fructul oprit. Drept urmare, Yahweh l-a trimis pe îngerul Raziel („zeul secretelor”) pe Pământ, pentru a-l învăţa pe Adam legile spirituale ale naturii şi ale vieţii, inclusiv ştiinţa stelelor, a planetelor şi legile spirituale ale creaţiei. Pe lângă acestea, Raziel l-a învăţat pe Adam ştiinţa puterii cuvântului, a gândului şi a sufletului, pe scurt, armonia dintre existenţa fizică şi cea spirituală. Toate aceste învăţături au fost cuprinse într-o carte, pe care alţi îngeri au furat-o de la Adam şi au aruncat-o în ocean. Yahweh l-a trimis pe monstrul marin Rahab („arogantul”), îngerul demonic al mărilor, să recupereze cartea şi să i-o înapoieze lui Adam. Cartea a fost predată din generaţie în generaţie până a ajuns la Enoh. După ce acesta a fost ridicat la cer de către Yahweh, devenind îngerul Metatron, arhanghelul Rafael („zeul care vindecă”) i-a luat cartea şi i-a dat-o lui Noe, care i-a folosit învăţăturile pentru a-şi construi arca. Se spune că, mai târziu, cartea lui Raziel a ajuns în mâinile regelui Solomon. Iar această carte cuprinde, de fapt, toate învăţăturile Kabballei, doctrina ocultă secretă a evreilor, adevărata lor religie.

Pe lângă scrierile evreieşti, toate culturile susţin că au primit învăţăturile de la zei. În Sumer se credea că Enki („stăpânul Pământului”) a inventat artele, magia, ritualurile preoţeşti, miruirea şi pomezile. Zeul Ninurta („stăpânul brazdelor”) i-a învăţat pe oameni agricultura şi alungarea şoarecilor, Dumuzi („fiul credincios”) le-a oferit tainele creşterii animalelor, iar zeiţa Ninkasi i-a învăţat cum să fabrice berea. Zeul suprem An („cerul”) a hotărât să le dea oamenilor orzul din cer, dar Enlil („stăpânul vântului”) nu a fost de acord şi l-a ascuns. Fraţii Ninazu şi Ninmada, ajutaţi de Utu („lumina”), au găsit orzul şi l-au adus sumerienilor. Cei şapte abgal, semizeii creaţi de Enki pentru a civiliza lumea, le-au oferit sumerienilor artele, meşteşugurile şi legile morale.

La egipteni, zeul Osiris a inventat flautul şi lira. El i-a civilizat pe oameni, scoţându-i din stadiul de semi-animale. Diodor din Sicilia scria că Osiris i-a făcut pe oameni să renunţe la canibalism. Tot el a descoperit viţa-de-vie, i-a învăţat pe oameni viticultura şi pomicultura, dar şi cum să-şi construiască oraşe şi canale de irigaţie. Soţia sa, Isis, le-a dat oamenilor legile, limba şi agricultura. Zeul Thoth a inventat calendarul, scrierea şi jocul cu zaruri, iar Anubis a inventat îmbălsămarea. În Cartea egipteană a morţilor, Thoth spune că zeii născuţi de Nut (Osiris, Isis şi fraţii lor) au inventat războaiele, au dezlănţuit dezastre, au făcut ravagii şi nedreptăţi, au inventat demonii (capitolul 175), o descriere cât se poate de apropiată de cea a Cărţii lui Enoh: „odată cu îngerii căzuţi a venit pe Pământ răul”.

În America, zeii Oxomoco şi Cipactonal au creat primul calendar aztec şi un sistem de interpretare a viselor. Tot ei i-au ajutat pe azteci să descopere porumbul. Zeul Quetzalcohuatl („şarpele cu pene”) a descoperit porumbul, a domesticit animalele, a creat focul şi i-a învăţat pe mayaşi muzica şi dansul. Itzamna („casa vrăjitorului”) le-a dat mayaşilor scrierea, arborele de cacao şi calendarul, iar Bochica a adus tribului Muisca legile, conceptele morale şi agricultura.

În China, zeii Fuxi, Nuwa şi Shennong („fermierul divin”) au creat meşteşugurile şi au inventat diverse obiecte folositoare oamenilor. Fuxi a inventat scrisul, pescuitul şi capcanele. Shennong a inventat plugul, a descoperit ceaiul şi alte o sută de plante medicinale, a dezvăluit secretele agriculturii şi a făurit primul instrument muzical, ajutat de Fuxi. Huangdi („împăratul galben”) este considerat părintele multor meşteşuguri şi ştiinţe. Pe seama lui sunt puse numeroase invenţii şi realizări, mai ales în domeniul medicinei. Este considerat autorul celui mai vechi tratat de medicină, Huangdi Neijing. Soţia sa, Chin His Ling Shih, a inventat războiul de ţesut şi creşterea viermilor de mătase. La japonezi, zeul Susano-o („rapida şi impetuoasa lui măreţie”), după ce a fost izgonit din cer, i-a învăţat pe oameni să cultive pământul şi a fondat o dinastie domnitoare în provincia Izumo.

În Africa, Chi Wara i-a învăţat pe cei din tribul bamana cum să practice agricultura. Acesta era o fiinţă jumătate om, jumătate animal, fiul zeiţei cerului, Mousso Koroni, şi al unui spirit al pământului. Mokele din tribul mongo-nkundo, cel născut dintr-un ou, a adus Soarele poporului său. După moarte, i-a apărut fiului său (Lonkundo) într-un vis, învăţându-l să vâneze. La rândul său, Lonkundo şi-a învăţat poporul tainele vânătorii. Dogonii din Mali spun că unul dintre strămoşii lor a coborât din cer pe curcubeu, într-o barcă de forma unui hambar. El i-a învăţat pe dogoni agricultura şi fierăritul. Pentru zuluşii din Africa de Sud, Unkulunkulu („cel bătrân”), creatorul oamenilor, i-a învăţat pe aceştia să vâneze, să facă focul şi să cultive plantele. Zeul creator En-kai sau Ngai le-a dat masailor din estul Africii vitele, coborându-le din cer pe o fâşie din piele. Pentru populaţia fon din Benin, gemenii divini Mawu şi Lisa au creat oamenii şi le-au dat acestora tehnologia. Iar zeul Fa şi-a trimis mesagerul, pe Legba, să-i înveţe pe oameni divinaţia.

Pentru aborigenii din Australia, fiinţele supranaturale din Timpul Visului, care au creat lumea, le-au dăruit oamenilor puterea asupra focului, armele, tehnicile de vânătoare, ordinea clanurilor şi regulile de căsătorie.

Zeul civilizator al tracilor era Zamolxis, cel care locuia printre daci, „cei mai viteji dintre traci”, cum i-a numit Herodotos (Herodot, în limba română). Conform istoricului grec, Zamolxis le-a adus tracilor cunoştinţe mistice din Egipt despre nemurirea sufletului. El le-a mai dăruit oamenilor săi cunoştinţe de medicină, artă şi fizică. În dialogul Charmides, Platon spune că Zamolxis a fost un mare fizician ce se ocupa cu vindecarea trupului şi a minţii. De asemenea, zeul le-a oferit tracilor legi scrise, cu mult timp înainte ca sumerienii să inventeze alfabetul (considerat primul din lume). Ca dovadă pentru acest lucru sunt tăbliţele descoperite în apropierea localităţii Tărtăria în 1961, care conţin o scriere mai veche cu cel puţin o mie de ani decât cea a sumerienilor.

Pentru greci, zeul Hermes a inventat instrumentele muzicale, focul, alfabetul, sacrificiile, cursele, zarurile şi luptele. Fiul său, Pan, a inventat naiul. Zeiţa Demeter („mama pământ”) le-a oferit oamenilor agricultura şi riturile tainice. Semizeul Orpheus („întunecatul”) i-a învăţat pe greci agricultura, medicina şi scrierea, iar pe traci agricultura şi diverse tehnici medicale. Athena i-a învăţat pe greci gătitul şi cusutul, iar zeul Dionysos („cel ce împulsionează lumea”) i-a învăţat pe cei din Orient cum să cultive viţa-de-vie. Titanul Prometheus („chibzuitul”) le-a dat oamenilor scrisul, matematica, agricultura, medicina, ştiinţa şi înţelepciunea. Pe lângă acestea, le-a oferit focul pe care l-a furat din cer.

Furtul focului se întâlnește în multe legende din diferite părți ale lumii. În Rig Veda, eroul Matariśvan a recuperat focul, care fusese ascuns de omenire. În Cartea lui Enoh, Azazel i-a învățat pe oameni cum să facă focul și cum să se folosească de el pentru a-și fabrica arme și bijuterii. În mitologia polineziană, Maui a furat focul de la zeița Mahuika. În legendele indienilor Cherokee, după ce Possum și Buzzard au eșuat în încercarea de a fura focul, Bunica Păianjen s-a furișat în tărâmul luminii și a reușit să-l fure. Pentru indienii Creek și Ojibwa, iepurele a furat focul de la nevăstuica și l-a oferit oamenilor, iar pentru tribul Algonquin l-a furat de la un bătrân și de la cele două fiice ale sale. Miturile indienilor Yukon susțin că o cioară a furat focul dintr-un vulcan aflat în mijlocul apei, iar pentru alte triburi de nativi americani, coiotul, castorul sau câinele sunt responsabili cu furtul focului, pe care l-au oferit oamenilor. În creștinism, Lucifer este „cel care aduce lumina”, o referire la același „foc” ceresc.

Faptul că zeii au oferit oamenilor şi legi sau reguli este des întâlnit în legende. În Biblie, Yahveh i-a dat lui Moise pe muntele Sinai cele zece porunci pentru poporul său, dar şi un set de legi, cuprinse în Deuteronom. Talmudul susţine că lui Moise i-au fost dictate doar patru cărţi cuprinse în Vechiul Testament, Deuteronomul fiind scris de el însuşi. Codul lui Hammurabi, redactat în jurul anului 1.700 î.Hr., conţine 282 de legi. Autorul textului, cel de-al şaselea rege al Babilonului, susţine că aceste legi i-au fost dictate de zeul Şamaş. Cu vreo patru secole înainte, Ur-Nammu a scris un cod de legi primite de la acelaşi zeu Utu / Șamaș. De asemenea, se crede că fondatorului islamismului, profetul Muhammad ibn‘ Abdullah (cunoscut ca Muhammed sau Mohammed), i-a fost dictat Coranul de către arhanghelul Jibril. Şi, aşa cum scriam mai sus, Osiris şi Isis le-au adus egiptenilor legile, Zamolxis tracilor şi fiinţele din Timpul Visului australienilor. Mai aproape de timpurile noastre, binecunoscutul satanist Aleister Crowley a declarat că în 1904 i-a fost dictată Cartea Legii (titlul original fiind Liber AL vel Legis, sub figura CCXX, as delivered by XCIII=418 to DCLXVI) de către Aiwass, un mesager al zeului egiptean Horus. Poetul american John Lester Spicer susţine de asemenea că toate poemele pe care le-a scris i-au fost dictate de către un spirit. Multe persoane, mai ales în ultimile decenii, susțin că le-au fost dictate de către extratereștri diferite informații prin scriere automată.

Aceste învățături nu erau împărtășite oricui. Veghetorii transmiteau informațiile anumitor oameni, așa cum se observă în toate religiile lumii. În vremurile de dinaintea Potopului, Veghetorii își împărtășeau cunoștințele copiilor lor, adică semizeilor, care ocupau funcții de Mari Preoți. Acești adepți care primeau învățăturile le păstrau în mare taină, oamenilor de rând oferindu-le doar o mică parte dintre ele. La rândul lor, ei se considerau Veghetori ai Pământului, spre deosebire de zei, care erau Veghetorii cerului. Regele Lugalbanda, ce s-a împreunat cu zeița Ninsun, era numit „un Drept Veghetor”. Șarru-Kin sau Sargon I, amantul zeiței Iștar (care l-a transformat din grădinar în rege), era numit „Atoate-Veghetorul Cuprinzător al lui Iștar”. Veghetorii pământeni au înființat grupuri secrete, cum ar fi Frăția Babiloniană a Șarpelui, Marele Sanhedrin al evreilor sau Francmasoneria, în interiorul cărora se păstrează cu sfințenie informațiile primite de la zei. Francmasoneria, care astăzi a ajuns să conducă din umbră o mare parte a planetei noastre, „are două doctrine, dintre care una este ascunsă, cunoașterea sa fiind rezervată doar Maeștrilor, iar cealaltă este publică”, după cum recunoștea în lucrarea Dogmă și ritual Marele Comandor al francmasoneriei americane, Albert Pike. Alcătuită din mai multe loje, organizate într-un sistem piramidal, francmasoneria nu a dezvăluit niciodată cine o conduce, această informație făcând parte din doctrina ascunsă, „rezervată doar Maeștrilor”. Însă adevărul se poate afla cu ușurință, în urma indiciilor lăsate să iasă la iveală chiar de ei.

Masoneria susține că își are originile în Egiptul antic. Simbolul ei este piramida cu un ochi în vârf, o referire la sistemul piramidal pe care se bazează organizația, ce are ca model Marea Piramidă de la Gizeh. Masonii sunt împărțiți în grade, 1 fiind cel mai mic, reprezentând baza piramidei. Cel mai mare grad cunoscut publicului este 33. O organizație piramidală, care se îngustează pe măsură ce urcă, va avea în vârf o singură persoană. Prin urmare, gradul 33 nu poate reprezenta vârful piramidei masonice, deoarece mai multe persoane împart același grad. Ceea ce înseamnă că masonii de la gradul 34 în sus sunt ascunși publicului.

Câte grade are piramida masonică? Dacă într-adevăr organizația are ca model Marea Piramidă din Egipt, atunci și gradele masoneriei sunt copii ale gradelor Marii Piramide. Cum aceasta are o înclinație de 52 de grade, putem presupune că acesta este și numărul total al gradelor masonice. Deoarece ne sunt cunoscute doar gradele de la 1 la 33, înseamnă că acelea de la 34 la 52, reprezentând vârful piramidei masonice, sunt cele ascunse.

Câți masoni sunt în vârful piramidei? Fiind un sistem piramidal, în vârf (gradul 52) se va afla o persoană. Sub ea (gradul 51) vor fi două, mai jos (gradul 50) găsindu-se trei, și așa mai departe. De unde rezultă că pe latura cea mai de jos sunt 52 de masoni de gradul 1. În total, piramida masonică cuprinde 1.378 de membri. În toată lumea există milioane de masoni, împărțiți în mii de loje însă, dintre aceștia, doar câțiva fac parte din conducere, fiind acei „Maeștri” care cunosc doctrina ascunsă, despre care vorbea Albert Pike. Departe de a fi o coincidență, 1.378 î.Hr. este anul în care s-a născut Akhenaton, cel mai mare profet al evreilor, pe care l-au numit Moise. Dacă există 1.378 de „Maeștri” ce conduc lumea masonică, cei cunoscuți nouă, cu gradele de la 1 la 33, sunt în număr de 1.188. Prin urmare, cei ascunși, de la gradul 34 la 52, sunt doar 190.

Cine sunt acești 190 din vârf, despre care masonii nu suflă nicio vorbă? Răspunsul ni-l oferă chiar simbolul principal al organizației. Partea sa de jos reprezintă o piramidă tridimensională, în vârful căreia se află un triunghi (sau o piramidă bidimensională) înconjurat de raze, ce conține un ochi. Partea de jos, tridimensională, reprezintă partea materială, fizică sau umană a masoneriei, adică acei 1.188 de masoni cuprinși între gradele 1-33. Vârful piramidei este bidimensional, adică de natură spirituală. Razele ce îl înconjoară indică sacralitatea sau sfințenia, iar ochiul din interior este simbolul universal al Veghetorilor. Prin urmare, în vârful piramidei masonice se află Veghetorii, zeii decăzuți ai lui Enki.

Conform calculelor de mai sus, acest vârf al piramidei este format din 190 de entități, grupate în nouăsprezece grade, de la 34 la 52. În Cartea lui Enoh, numărul Veghetorilor era de 200, iar într-o tăbliță din Ebla, Dagon (Enki) se afla în fruntea unui panteon format din 200 de divinități. Numărul Veghetorilor din Cartea lui Enoh sau al zeilor lui Dagon este foarte apropiat de cel al entităților din vârful piramidei masonice. Dar erau într-adevăr două sute de Veghetori?

Cartea lui Enoh spune că acești 200 erau conduși de nouăsprezece căpetenii, care au făcut un jurământ pe muntele Hermon. Dacă îi scădem pe acești nouăsprezece din totalul de două sute, ne rămân 181 de simpli Veghetori. Căți îngeri avea fiecare căpetenie în subordine? 181 nu se împarte exact la 19. Dacă fiecare căpetenie ar avea câte 10 îngeri, ar rezulta un total de 190 de simpli Veghetori. Iar dacă adunăm și numărul căpeteniilor, rezultă 209 Veghetori. Dar Cartea lui Enoh susține că este vorba despre 200, nu 209. Considerând că fiecare căpetenie avea câte nouă îngeri în subordine, rezultă 171 de simpli Veghetori. Adăugând și numărul căpeteniilor, reiese un total de 190 de Veghetori, exact numărul entităților din vârful piramidei masonice. Așadar, acesta este numărul lor adevărat, anticii preferând să-l rotunjească până la 200.

Însă poate că ei nu sunt împărțiți în nouăsprezece grupe de câte zece, așa cum am fi tentați să credem. Cele nouăsprezece căpetenii din Cartea lui Enoh pot reprezenta cele nouăspreze grade din vârful ascuns al piramidei masonice. Prin urmare, pe muntele Hermon nu s-au adunat conducătorii unor grupe de câte zece Veghetorii, ci reprezentanții fiecărui grad masonic.

Zeul din vârful piramidei masonice, cel de grad 52, conducătorul Veghetorilor, este Enki, numit Azazel de Cartea lui Enoh sau Lucifer de creștinism. Într-o scrisoare trimisă pe 15 august 1871 politicianului italian Giuseppe Mazzini, Albert Pike dezvăluia planurile francmasoneriei referitoare la trei războaie mondiale, dar și acea doctrină ascunsă, rezervată doar „Maeștrilor” masoni. Pike spunea că, după ce vor fi distruse marile religii ale lumii, „mulţimea, deziluzionată de creştinism – ale cărui spirite cereşti vor fi din acel moment fără orientare sau direcţie – va porni în căutarea unor idealuri, dar nu va şti încotro să-şi orienteze adoraţia şi atunci va primi adevărata lumină, prin manifestarea universală a curatei doctrine a lui Lucifer, care va fi în fine scoasă la vederea mulţimii”. Pike a relevat doctrina ascunsă și cu alte ocazii, în Dogmă și ritual el recunoscând cine este zeul conducător al masoneriei: „Lucifer este purtătorul luminii. Nume straniu și misterios al celui ce este Spiritul întunericului! Lucifer, fiul dimineții! Este cel care aduce lumina și în toată splendoarea sa intolerabilă orbește pe cei slabi sau sufletele egoiste”. Deoarece Enki / Lucifer are gradul 52 în piramida Veghetorilor, mesoamericanii şi egiptenii antici îl asociau cu acest număr. Calendarele tuturor popoarelor din America Centrală (mayaşi, incaşi, azteci, tolteci, etc.) se bazau pe cicluri de câte 52 de ani. Acest Mare Ciclu Sacru a fost stabilit de şarpele cu pene Quetzalcoatl / Kukulcan / Xiuhtecuhtli (Enki). El şi-a anunţat supuşii că se va întoarce la finalul unui ciclu de 52 de ani. Întâmplător sau nu, prefixul internaţional telefonic al Mexicului este 52. Calendarul solar al mayaşilor era identic cu cel egiptean. Acest calendar, cu 52 de săptămâni de câte 7 zile, le-a fost dat egiptenilor de către zeul Thoth (tot Enki). În calendarul iulian și cel gregorian, de asemenea, 52 este numărul de săptămâni dintr-un an. Pentru egipteni, 52 era un număr magic, asociat cu Thoth. Marea Piramidă, înclinată într-un unghi de 52 de grade, era considerată de egipteni opera lui Thoth, iar pentru alții, piramida era mormântul zeului.

Cea mai importantă parte a doctrinei secrete a masoneriei este Kabballah, o colecție de texte evreiești de magie, care au fost oferite omenirii de îngerul decăzut Raziel. Aici se întâlnesc numeroase referiri la Enhara, ochiul malefic, nimeni altul decât conducătorul Veghetorilor. Numerologia fiind o parte extrem de importantă în Kabballah, practicanții ei acordă adesea literelor o valoare numerică. Folosind această tehnică, putem scrie numărul total al Veghetorilor cerești și pământeni (membrii piramidei conducătoare a masoneriei), 1.378, ca „ACGH”. Iar aceste patru litere reprezintă inițialele unei tehnici de hibridare genetică, numită în limba engleză „Array-comparative genomic hybridization”. Să nu uităm că Enki și Veghetorii săi sunt preocupați de genetică din cele mai vechi timpuri, hibridarea fiind o parte importantă a experimentelor lor. Iar adepții lor se ocupă în continuare cu aceste experimente genetice, cel mai bun exemplu fiind Asociación Colombiana de Genetica Humana, care are aceleași inițiale în care se ascunde numărul 1.378, dar și o siglă de forma unui ochi, simbolul Veghetorilor.

Transformând numărul 1.378 în litere ebraice, deoarece evreii reprezintă partea pământeană a piramidei Veghetorilor, reies literele „alef-gimel-zayen-het” sau „AGZH”. Dacă aceste litere reprezintă zonele Aargau / Zurich, ar putea fi locurile în care elita masonică își ascunde finanțele, protejate de sistemul bancar elvețian. Tot în Zurich se găsește și compania Abraxas Informatik AG, ce conține numele Marelui Arhonte din gnosticism, conducătorul demonilor, fiind cel mai probabil încă una dintre numeroasele companii ale masoneriei.

10. Veghetorii

„Odată cu îngerii căzuţi a venit pe Pământ răul” (Cartea lui Enoh)

Unul dintre marile mistere ale omenirii este apariţia, cu 40.000 de ani în urmă, a unei rase de oameni cu caractere europide, având înălţimea cuprinsă între doi şi trei metri şi capacitatea cutiei craniene de 1.800-1.900 cm³. În 1982, revistele Stern şi Science en Vie au publicat o serie de articole ştiinţifice însoţite de fotografii ale unor dovezi paleontologice uimitoare. Astfel, în 1895, un grup de mineri a găsit în statul California rămăşiţele mumificate ale unei femei cu înălţimea de 2,03 metri. În 1898, antropologii de la Universitatea Harvard au descoperit în aceeaşi zonă un schelet de femeie cu înălţimea de 2,38 metri. În 1876 în Carolina de Nord şi în 1912 în Wisconsin au fost găsite câteva zeci de schelete cu înălţimea de 2,40 metri. Aceste descoperiri sunt cu atât mai remarcabile cu cât ne dăm seama că amerindienii aveau înălţimea medie de 1,55 metri. În 1930 a fost descoperită o necropolă străveche în nordul Mexicului, conţinând sute de morminte ale unei populaţii cu înălţimea medie de 2,44 metri. În 1970, în Africa Centrală, a fost găsită o necropolă veche de douăzeci de mii de ani, ce conţinea șaizeci de schelete ale unor bărbaţi înalţi de 2,85 metri. În 1976 au fost descoperite în Flandra două schelete vechi de peste treizeci de mii de ani, unul aparţinând unui bărbat înalt de 2,47 metri, iar celălalt al unei femei de 2,38 metri. În 1982 au fost găsite într-o veche necropolă de lângă oraşul german Soest aproape o mie de schelete cu înălţimea medie de doi metri, precum şi mormântul unui lider militar, al cărui schelet măsoară 2,30 metri. Tot în 1982, o echipă de arheologi a descoperit pe teritoriul Uniunii Sovietice un schelet de femeie, înalt de 2,65 metri, vechi de peste 3.500 de ani. Pe lângă scheletele acestor uriaşi de doi-trei metri, pe întreg cuprinsul globului au fost găsite unele aparţinând unor fiinţe mult mai înalte. De exemplu, între 1947 şi 1950, în localitatea Argedava din judeţul Giurgiu (România), arheologii au dezgropat optzeci de schelete cu înălţimea de patru metri. Arheologul american Maria Gimbutas consideră că aceşti uriaşi, aparţinând civilizaţiei kurgane, au invadat Europa din Est, acum șapte mii de ani. Cine erau aceşti giganţi şi de unde au apărut?

Legende despre uriaşi există în toate culturile lumii. Românii îi numeau jidovi şi considerau că aceştia trăiau sub pământ. Celţii credeau că primele fiinţe care au locuit Pământul au fost giganţii, abia după ei apărând oamenii. Grecii antici susţineau că giganţii, fraţii titanilor, s-au luptat cu zeii olimpieni în cel de-al doilea mare război al zeilor, Gigantomakhia. Pentru nordici, uriașii (numiţi jotunn) s-au luptat cu zeii în marea bătălie numită Ragnarok. Capitolul 6 al Genezei bibilice explică apariţia uriaşilor: „Iar după ce au început a se înmulţi oamenii pe pământ şi li s-au născut fiice, Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit. (…) În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime”. Aşadar, conform Bibliei, uriaşii erau fiii îngerilor şi ai pământencelor.

Aceşti „fii ai lui Dumnezeu” şi faptele lor sunt descrişi pe larg în Cartea lui Enoh. Aici ei sunt numiţi Veghetori, nume care provine din grecescul „egregoroi” sau „grigori: „Venise o vreme când copiii oamenilor se înmulțiseră și în acele zile li se născuseră fiice frumoase și pline de grație. Și îngerii, copiii cerului, le-au văzut și au poftit după ele, și și-au spus între ei: «Veniți să ne alegeme femei dintre oameni și să avem copii cu ele». Și Semiaza, care era căpetenia lor, le-a spus: «Eu mă tem că voi nu veți consmiți să înfăptuiți aceasta, și numai eu voi suferi pedeapsa unui mare păcat». Și ei toți i-au răspuns astfel: «Să facem cu toții un jurământ și să ne legăm cu toții cu blestem că nu vom părăsi acest gând și că vom făptui lucrul acesta». Apoi au jurat cu toții și s-au legat cu blestem de acesta. Și erau cu toții două sute care au coborât în zilele lui Iared pe vârful muntelui Hermon, și ei i-au zis muntelui Hermon căci au jurat și s-au legat prin blestem pe acesta” (6:1-6). După ce ne sunt prezentate cele nouăsprezece căpetenii ale Veghetorilor, ni se spune că „și toți ceilalți împreună cu aceștia și-au luat neveste, și fiecare și-a ales câte unam și au început să se împreuneze cu ele și să trăiască cu ele (…) Și ele au rămas grele și au născut uriași a căror statură era de trei mii de coți (1.440 de metri)” (7:1-2). Cronicarul bizantin Syncellus, care a scris la rândul său despre Veghetori, nu menţionează statura uriaşilor. În schimb, el spune că: „Şi ele (pământencele) au zămislit trei feluri: mai întâi uriaşii cei mari. Şi uriaşii i-au zămislit pe Naphilim iar Naphilimii i-au născut pe Eliuzi. Şi ei au crescut după mărimea lor”. Deşi Cartea lui Enoh îi consideră malefici pe uriaşi, Cartea Jubileelor spune că doar Eliuzii au încercat să distrugă omenirea. Căpeteniile acestor Veghetori, în capitolul 6 al Cărţii lui Enoh, sunt Samiazaz, Arakiba, Ramaeel, Kokabiel, Tamiel, Ramiel, Daniel, Ezecheel, Barachial, Asael, Armaros, Batarel, Ananel, Zachiel, Samsapeel, Satarel, Turel, Iomjael şi Sariel. În capitolul 69, numele lor sunt oarecum diferite: Samiaza, Artaqifa, Armen, Kokabel, Turael, Rumial, Danial, Neqael, Baraqel, Azazel, Armaros, Batraial, Busaseial, Hananel, Turel, Simapesiel, Ietrel, Tumael, Turel, Rumael şi Izezeel. Pe lângă aceşti îngeri întâlnim şi „căpeteniile care se află peste o sută, peste cincizeci şi peste zeci”, adică Ieqon, Asbeel, Gadreel, Penemue, Kasdeia şi Kasbeel sau Biqa. Deşi în restul Cărţii lui Enoh Azazel este căpetenia Veghetorilor, în aceste două capitole Samiaza se află în fruntea listei. Se presupune că această carte a fost scrisă de cel puţin doi autori, în perioade diferite, astfel explicându-se diferenţele dintre capitole. În capitolul 6 sunt nouăsprezece căpetenii ale îngerilor, în 69 sunt douăzeci și unu plus încă şase, numele Turel întâlnindu-se de două ori. Unii dintre aceşti îngeri poartă nume diferite (Zachiel, Satarel şi Sariel pe de o parte, Armen, Busaseial, Turael şi Neqael pe altă parte) iar numele celor care se găsesc în ambele capitole sunt scrise diferit (Samiazaz – Samiaza, Ramiel – Rumial, Ramaeel – Rumael, Arakiba – Artaqifa, Kokabiel – Kokabel, Tamiel – Tumael, Daniel – Danial, Ezecheel – Izezeel, Barachial – Baraqel, Batarel – Batraial, Ananel – Hananel, Samsapeel – Simapesiel, Asael – Azazel, Iomjael – Ietrel). Dacă ar fi fost scrise ambele capitole de aceeaşi persoană, fără îndoială că aceasta nu ar denumit îngerii în moduri diferite. Capitolul 6 este cel original, 69 fiind adăugat mult mai târziu.

Şi totuşi, căpetenia acestor Veghetori era Samiaza (numit şi Semihazah, Shemyazaz, Sêmîazâz, Semjâzâ, Samjâzâ, Shemyaza, Shemhazai, Amez[y]arak) sau Azazel? Pentru a afla acest lucru, nu trebuie decât să traducem ambele nume. Nici până în ziua de azi nu a apărut o traducere, deşi răspunsul e mai simplu decât se crede. Rabinii preferă să considere că Azazel înseamnă „puternicul accidentat” (?!?), fiind compus din „azaz” („accidentat”) şi „el” („puternic”), ca o referire la terenul accidentat şi stâncile din deşerturile Iudeei. Dar „azaz” mai înseamnă şi „rebeliune” sau „răzvrătire” iar „el”, ca substantiv comun, înseamnă „zeu”. Prin urmare, Azazel se traduce corect „zeul răzvrătit” sau „zeul rebel”, un epitet care îl descrie perfect pe cel care s-a răzvrătit împotriva tatălui său. La fel stau lucrurile şi în cazul lui Samiaza, mai exact Shemyaza. Acest nume este compus din particulele „shem” („renume”) şi „azaz” („rebeliune” sau „răzvrătire”), traducerea cea mai corectă fiind „rebelul renumit”. Ținând cont că ambele nume înseamnă acelaşi lucru, nu este vorba despre două căpetenii diferite ale Veghetorilor, ci de două epitete ale aceleiaşi divinităţi, cel numit „zeul răzvrătit” şi „rebelul renumit”. Iar cel mai renumit rebel, cel care s-a răzvrătit împotriva conducătorului său, este Lucifer al creştinilor, Kronos al grecilor, Mahasammata al tibetanilor, Loki al scandinavilor, Șiva al indienilor, Susano-o al japonezilor, Dagon al fenicienilor sau Enki al sumerienilor. Un lucru important care leagă povestea din Cartea lui Enoh de miturile altor popoare este faptul că, pe o tăbliţă de prin 2.300 î.Hr, descoperită la Ebla, zeul Dagon este în fruntea unui panteon de două sute de zei, întocmai ca Azazel, care era conducătorul celor două sute de Veghetori răzvrătiţi.

În afară de Cartea lui Enoh, Veghetorii mai sunt întâlniţi în Cartea Jubileelor, în Cartea Lamentaţiilor şi în Vechiul Testament: „Iar că a văzut regele un Veghetor, un sfânt, coborându-se din cer şi zicând: Doborâţi copacul şi nimiciţi-l, dar butucul şi rădăcinile lui lăsaţi-le în pământ şi în legături de fier şi de aramă, în iarba pământului, şi de roua cerului să fie udat şi cu animalele câmpului să fie părtaş până ce vor trece peste el şapte ani” (Daniel 4:20). Pe lângă aceste surse, mai apar Veghetorii şi în alte locuri?

Cea mai veche civilizaţie din lume, cea sumeriană, a apărut în teritoriul numit Sumer. Sumerienii îşi numeau ţara ki-en-gir care, conform lui Zecharia Sitchin, se traduce prin „Tărâmul Veghetorilor”. Egiptenii numeau această ţară Sngr, hitiţii – Șanhar, iar akkadienii, Șumeru. În Biblie apare sub numele Șinear (în ebraică Șin`ar). De la denumirea akkadiană provine numele muntelui sacru Meru din hinduism, buddhism şi jainism, numit şi Su Meru („Marele Meru”). Su Meru este considerat casa zeului Brahma şi a îngerilor Deva. Ceea ce înseamnă că strămoşii noştri credeau că zeii, pe care îi numeau Veghetori, locuiau în Sumer. În mitologia sumeriană erau două categorii de zei: Anunnaki şi Igigi. Se ştie că Anunnaki erau zeii cei mari, nobilii („copiii cerului şi ai Pământului” sau „copiii lui An şi Ki”) iar Igigi un grup de zeităţi minore. În Enuma Eliș, Igigi sunt numiţi zei decăzuţi, iar în Mitul lui Atrahasis aceşti Igigi au fost puşi la muncă silnică de către Enlil. După o perioadă, Igigi s-au răzvrătit iar Enki a creat oamenii pentru a munci în locul zeilor. Deşi nu se ştiu multe lucruri despre aceste zeităţi minore, identitatea lor poate fi aflată prin traducerea numelui lor. Cuvântul „igigi” e format din „igi” („ochi”) şi „gi” („Pământul”). Prin urmare, Igigi se poate traduce prin „ochii Pământului”, adică observatorii, supraveghetorii, gardienii sau, mai exact, veghetorii Pământului. Zeii decăzuţi ai sumerienilor, cei care s-au răzvrătit, Igigi, sunt nimeni alţii decât Veghetorii evreilor.

Egiptenii antici îşi numeau zeii „ntr”, adică „neteru” sau „neter” la masculin şi „netert” la feminin, cuvinte ce au fost traduse în mod convenţional de către egiptologi prin „zei” şi „zeiţe”. În realitate, „neter” înseamnă „gardian” iar „netert” „gardiană”, cu alte cuvinte, „veghetori”. Scopul acestor Gardieni era să conserve sau să restaureze echilibrul în natură. În capitolul 169 al Cărţii egiptene a morţilor, aceşti Gardieni sunt numiţi Spirite-Paznici care veghează peste omenire. La fel ca în Sumer, şi în Egipt întâlnim divinităţi „ochi” sau Veghetori, care erau de obicei agresive şi răzbunătoare. În capitolul 71 al Cărţii egiptene a morţilor, Ochiul Divin taie capete, retează gâturi, zdrobeşte inimile sfâşiate şi masacrează damnaţii din Lacul de Foc, la porunca celor șapte Judecători ai Lumii de Dincolo. Într-un mit dezvoltat în jurul festivalului anual al lui Sekhmet, Ra a trimis-o pe Hathor ca Ochi Divin să pedepsească oamenii care au conspirat împotriva lui. Aceasta, transformată în Sekhmet, însetată de sânge, era cât pe ce să distrugă întreaga omenire. A fost necesar un truc al zeilor pentru a o potoli înainte de a nimici toţi oamenii. Pe lângă Hathor şi Sekhmet, şi zeiţa-şarpe Wadjet era considerată „ochi al lui Ra” şi, mai târziu, „ochi al lui Horus”. Fără îndoială că aceşti „Ochi Divini” ai lui Ra şi Horus simbolizează divinităţile care supravegheau Pământul în numele zeilor conducători, întocmai ca Igigi ai sumerienilor. Ochiul lui Ra nu poate fi decât cel care observă pentru Ra, un Veghetor. Iar cel mai important Veghetor al egiptenilor era Asar, numit de greci Osiris. Istoricii Plutarh şi Diodor din Sicilia spun că numele grecesc al zeului înseamnă „cel cu mulţi ochi”, (fiind format din „os” = „mulţi” şi „iris” = „ochi”). Cu alte cuvinte, conducătorul Veghetorilor. Totuşi traducerea lui Plutarh şi Diodor nu e una foarte exactă, Osiris însemnând de fapt „ochiul deschis” („os” = „deschis”, „iris” = „ochi”). Hieroglifa numelui acestei divinităţi este compusă dintr-o zeitate îngenuncheată lângă un tron, deasupra căreia se află un ochi. Osiris a fost primul conducător al Pământului, fiul cel mare al cerului (Nut) şi al Pământului (Geb). A fost omorât de către fratele său mai mic, Seth, zeul furtunii, care i-a luat locul. Astfel, Osiris a devenit conducătorul lumii de dincolo, Duat. Pe Osiris l-am identificat deja cu Enki al sumerienilor, cel numit adeseori Marele Șarpe, el fiind pentru evrei conducătorul Veghetorilor, Azazel.

Asemenea divinităților-ochi de la sumerieni și egipteni, Cărțile secrete ale lui Dzyan vorbesc despre Lhasi, anticele „spirite” care au construit orașul Lhasa. La un moment dat, ele „au revenit, conducându-și carele în jurul conducătorului lor, Ochiul Unic”. Acest „ochi unic”, conducătorul lor, nu poate fi decât conducătorul Veghetorilor, Enki / Osiris / Azazel. Merită menționată și asemănarea dintre numele orașului Lhasa și cel sumerian Larsa, construit de zeii Igigi înainte de Potop.

O dovadă suplimentară a identificării lui Enki cu Azazel îl reprezintă Codexul Rohonczi, o carte veche de o mie de ani, păstrată la Budapesta, care conţine şi versurile unui cântec de luptă, numit Jurământul tinerilor blaki. Acesta a fost tradus astfel:

„O viaţă, tăciunele Şarpelui, puternic veghetor,

Înşelator, să nu primeşti a te uni

Cu prorocirile Şarpelui, anuale, pentru că lovit vei fi.

Cântecul cetăţii aud îndelung

Mergeţi vioi, juraţi pe căciulă, pe puternica căciulă!

Să juri cu maturitate şi cu convingere!

Să fiu ţie putere vie, trăiesc, în luptă să fiu!

Alesul jurământ preţuieşte şoimul tău, mergi cu jurământ puternic!”

În acest cântec de luptă, Şarpele este numit „puternic veghetor”. Iar cel mai puternic Veghetor, căpetenia acestora, era Azazel. Ceea ce înseamnă că acest cântec de luptă confirmă identificarea lui Azazel cu Şarpele Enki. Chiar şi epitetul „înşelător” din al doilea vers este unul dintre epitetele diavolului din creștinism sau al lui Loki din mitologia nordică.

În Hitat, o culegere de texte ale cronicarilor copţi, alcătuită de Muhammad Al Makrizi în secolul al XV-lea, se spune despre Hermes Trismegistos, numele dat de greci zeului egiptean Thoth, că „datele despre el sunt diferite. Se spune că ar fi fost unui dintre cei șapte Veghetori, cu misiunea de a veghea cele șapte case (planete) și că ar fi trebuit să îndeplinească poruncile lui Utarid (Mercur), a fost și numit după el; căci Utarid înseamnă în limba caldeenilor Hermes. Conform altora, el ar fi cutreierat din diverse motive Egiptul și ar fi stăpânit țara ca rege; el a fost înțeleptul timpului său”. Hermes și Thoth știm deja că sunt două dintre numele lui Enki, zeul înțelepciunii și primul rege al Pământului, iar textul de mai sus confirmă faptul că era un Veghetor.

Într-un Imn către Iștar, scris pe la 1600 î.Hr., zeița este numită „cea mai mare între Igigi”. În prologul la celebrul său cod de legi, regele babilonian Hammurabi scria: „Când exaltatul Anu, rege pentru Anunnaki şi Ellil, stăpân al cerului şi Pământului… a acordat stăpânirea divină a multitudinii de oameni lui Marduk, fiul prim-născut al lui Ea, el l-a preamărit printre Igigi”. De altfel, unul dintre epitetele lui Marduk, cel preamărit printre Veghetori / Igigi, era chiar „Veghetorul purificării”. Ca zeu al Soarelui, Marduk mai era numit Șamaș în Babilon. În Cartea lui Enoh îl întâlnim printre căpeteniile Veghetorilor sub numele Șamsiel („zeul soarelui”), cel care i-a învățat pe oameni „semnele soarelui”. Se observă așadar că Enki și familia sa erau conducătorii Veghetorilor.

Mărturiile prezentate mai sus îl indică pe Enki ca fiind cel care, alături de Veghetorii / Igigi săi, s-a împerecheat cu pământencele, dând naștere unor noi ființe. Biblia spune că „fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit”. Acest pasaj nu ar trebui să ne ducă cu gândul la nunți între zei și pământence, miturile antice susținând că de cele  mai multe ori era vorba despre violuri, victimele fiind păcălite sau răpite și forțate. Grecii au păstrat cele mai multe astfel de răpiri divine urmate de violuri, aproape toate divinitățile lor împerechindu-se cu muritorii. Exact ca în relatarea biblică, zeii grecilor își alegeau victimele după frumusețea fizică. Principalul violator în mitologia greacă era Zeus. Pe Europa, el a răpit-o sub forma unui taur alb, ducând-o în Creta. Pe nimfa Io a violat-o la adăpostul unui nor. Pe Antiope a luat-o cu forța, având înfățișarea unui satir. Pe prințesa Elara, Zeus a dus-o în interiorul Pământului. Pe prințesa Danae din Argos a violat-o sub forma unei ploi aurii, pe Dia cu înfățișarea unui armăsar iar pe Eurymedousa transformat într-o furnică. Pentru a se apropia de nimfa Callisto, Zeus a luat înfățișarea zeiței Artemis. Pentru a se culca cu Alcmene din Theba, el s-a preschimbat în soțul acesteia, Amphitryon. Cu regina Leda din Sparta, Zeus s-a împerecheat având forma unei lebede. Pe Semele, cu care avea o relație constantă, o vizita sub forma unui vultur. Alte victime ale lui Zeus au fost Protogeneia, Niobe și Pandora a II-a.

Dacă grecii i-au atribuit aceste violuri conducătorului panteonului lor, nu puteau să nu procedeze la fel și cu moștenitorul acestuia, Aglaulus, Demonice, Pelope, Chryse și prințesa Aerope din Arcadia fiind doar câteva dintre victimile lui Ares. Pentru romani, el a violat-o și pe preoteasa Rhea Silvia într-o pădure, cea care i-a născut pe fondatorii Romei, gemenii Romulus și Remus. Însă alte popoare considerau că Zeus / Enlil și Ares / Ninurta nu s-au îndeletnicit cu astfel de activități, ele fiindu-le atribuite doar pentru a se sublinia superioritatea copiilor născuți din aceste împerecheri în fața celorlalți semizei. Pentru restul popoarelor, Enki și familia sa practicau răpirile urmate de violuri, lucru care reiese și din mitologia grecilor.

Indiferent dacă era numit Poseidon, Hermes sau Dionyssos, Enki era pe primul loc în topul agresiunilor sexuale. Proteu, unul dintre zeii mărilor la greci, i s-a arătat mamei lui Apollonios din Tyana, spunând că vrea să se întrupeze în ea, ea născând după ce a visat nişte lebede care îi cântau, în timp ce cerul era brăzdat de fulgere. Poseidon a sedus-o pe Alope având forma unei păsări, pe Theophane a răpit-o și a dus-o pe insula Crinissa, unde a violat-o transformat în berbec, iar pe Tyro a sedus-o luând înfățișarea zeului Enipeus, de care fata era îndrăgostită. Alte victime ale sale au fost prințesele Eurynome din Megara și Aethra, Astypalaea, Lysianassa, Mytilene, Eurycyda, Syme, Canace, Iphimedeia, Celaeno, Hermippe, Libya și Amymone. Ca Hermes, le-a violat pe Aglaulus, Chione, Theobule, Polymele și prințesele Acacallis din Creta și Chthonophyle. Despre Alexandru Macedon se spunea că ar fi fost fiul lui Dionysos sau al lui Zeus, care se împreuna cu Olimpiada, soţia lui Filip al Macedoniei, sub formă de şarpe sau dragon. Tot Dionysos este cel care a răpit-o de pe insula Naxos pe Ariadne, iubita semizeului Tezeu și fiica regelui Minos din Creta, pentru a o lua de soție. Pe Erigone a lăsat-o însărcinată luând forma unui bob de strugure, pe care fata l-a înghițit, iar pe Physcoa a violat-o în stilul clasic, fără a fi nevoie de trucuri. Acest zeu al beției și extazului era binecunoscut pentru desele orgii pe care le organiza, din anturajul său nelipsind satirii (reprezentați adeseori cu penisurile erecte), nimfele (zeități minore ale naturii, celebre pentru libertatea lor sexuală) și maenadele (numite bacchante de către romani), care aveau puterea de a induce oamenilor un comportament  sexual necontrolat.

Nici fiul său, Apollo / Marduk nu a pierdut timpul, el răpind-o pe Cyrene din Lapiths și ducând-o în nordul Africii. Pe Driope din Oeta a violat-o având aspectul unui șarpe, printre victimele sale numărându-se și Celaeno, Psamathe, Thero, Rhoeo, Chione și prințesa Acacallis din Creta. Romanii considerau că mama lui Octavian Augustus s-a îmbătat şi a adormit în templul lui Apollo, unde un dragon s-a apropiat de ea, peste zece luni născându-se primul împărat roman. Atenienii credeau că Perictiona l-a născut pe Platon în urma relaţiilor ei cu zeul Apollo, care a fost considerat şi tatăl lui Scipio Africanul. Iar toate acestea reprezintă doar o mică parte dintre violurile divine, consemnate de greci.

În Egipt, faraonii se considerau fii ai zeilor, adeseori tatăl divin fiind Osiris, prin identificarea lor cu Horus. Însă în câteva cazuri era vorba despre alte zeități. Trei dintre faraonii Dinastiei a V-a pretindeau că sunt fiii lui Ra. Akhenaton se considera fiul lui Aton iar Tutankhamon era numit „fiul cel mare al lui Aton din Rai” pe un obiect descoperit în mormântul său. Hatshepsut susținea că tatăl său, zeul Amon, i-a încredințat funcția de monarh. Pe peretele unui templu din Luxor este înfățișată nașterea miraculoasă a faraonului Amenhotep al III-lea, mama sa rămânând însărcinată după ce a fost pătrunsă de zeița Nephtys. Imhotep, arhitectul piramidei lui Djoser din Dinastia a III-a, era considerat fiul zeului Ptah și al muritoarei Khreduankh. Un alt zeu dedat la plăceri trupești cu pământencele era Min, pe care Textele Sarcofagelor îl numesc „vânătorul de femei”. Descendența din divinități se întâlnește și în numele multor membri ai familiilor regale, cum ar fi Sityah („fiica lui Yah”), Sitamon („fiica lui Amon”), Thutmose („moștenitorul lui Thoth”), Ahmose („moștenitorul lui Yah”) sau Ramses („moștenitorul lui Ra”).

Folclorul chinezesc abundă de semizei, copii ai zeilor și ai pământenilor. Întocmai ca în tradițiile greco-romane, semizeii chinezi sunt foarte buni luptători, pleacă adeseori în misiuni imposibile pentru muritorii de rând, în care de cele mai multe ori sunt nevoiți să ucidă monștri. Și împăraţii chinezi se autoproclamau fiii lui Shangdi sau Tian, zeul cerului, întocmai ca în Egipt. Despre Huangdi, Împăratul Galben al Chinei, se spunea că s-a născut după ce mama sa s-a împerecheat cu un dragon. Atunci când monstrul Ki-Lin s-a apropiat de mama lui Confucius, ea ar fi scos din gură o piatră preţioasă, din care a fost zămislit filosoful.

În Japonia, tengu sunt zeități minore, descendente ale zeului răzvrătit Susano-o, capabile de a zbura, ce practică adeseori răpiri „divine” și împerecheri cu oamenii. În tradiția islamică întâlnim djinii, ființe care se pot materializa și dematerializa după dorință, ce au capacitatea de a-și schimba forma sau mărimea și care răpesc adesea oameni pe care îi ridică în văzduh, transportându-i pe distanțe mari. Acești djini pot avea copii cu femei pământene. La perşi, zeul Ormuzd a trimis un arhanghel care a adus Duhul Sfânt într-o tulpină de plantă, pe care i-a dat-o unei femei spre păstrare. Corpul ei s-a împreunat cu Duhul, astfel născându-se profetul Zarathustra. În India, mama lui Buddha a rămas însărcinată după ce un zeu a intrat în mama sa sub forma unei raze de lumină. În creștinism, Iisus a avut parte la rândul său de o naștere miraculoasă, mama sa rămânând însărcinată după ce a pătruns în ea Sfântul Duh.

Dacă inițial oamenii puneau pe seama zeilor răpirile soldate cu violuri, în Evul Mediu s-au mai schimbat lucrurile. O Europă creștină nu credea decât într-un singur dumnezeu, zeii din vechime fiind considerați demoni. Împerecherile nefirești au continuat și în această perioadă, oamenii vremurilor punându-le pe seama incubilor (masculi) și sucubilor (femele),  ființe considerate de teologii medievali drept demoni proveniți din îngeri decăzuți, care adesea se împerecheau cu pământenii. Tertullian, primul scriitor creștin de limbă latină, considera prin anul 200 că incubii sunt îngeri dedați temporar la plăcerile trupești cu pământene. Sfântul Augustin poseda mărturii demne de încredere, potrivit cărora „silenii sau faunii, numiți de obicei incubi, le-au chinuit adesea pe femei, cerând și obținând favoruri sexuale de la ele”. Istoricul roman Suetonius afirma că împăratul Augustus a fost rezultatul unei relații între mama lui și un incub. La fel s-a spus despre Platon, Alexandru cel Mare, Cezar și Merlin. Scrierile sfârșitului de Ev Mediu sunt bogate în relatări privind atacurile sexuale ale acestor ființe. Într-un calendar francez din secolul al XV-lea, demonii sunt înfățișați penetrând cu ace pântecele victimelor. Din scrierile teologului medieval Sinistrari reiese că, în vremea sa, clericii erau tot atât de derutați de mulțimea de rapoarte privind incubii și sucubii, precum sunt cercetătorii fenomenului OZN de astăzi. El era intrigat și că acești demoni nu se supun exorciștilor și nu se tem de obiecte sfinte, concluzionând că incubii și sucubii nu intră în aceeași categorie cu diavolii de care sunt posedați unii oameni. Martin Luther era ferm convins că demonii realizează experimente sexuale pe oameni, iar Sfântul Toma D`Aquino scria în Suma Theologica din 1273: „dacă se nasc copii din împreunarea cu demonii, aceasta nu este din sămânța lor sau din trupurile pe care și le-au asumat, ci din sămânța luată de la anumiți bărbați în acest scop, întrucât același demon care acționează ca sucub pentru un bărbat devine incub pentru o femeie”. R. Villeneuve scria despre acest subiect: „Nefiind în stare să o producă, demonii făceau în așa fel încât să preleveze în calitatea de sucubi sperma bărbaților, pentru a o transmite femeilor de care voiau să se bucure”. Deși mai mulți autori medievali și-au exprimat păreri similare, Ulrich Molitor, doctor în legi de la curtea lui Constanțiu, și-a manifestat în 1489 îndoielile astfel: „Nu mi se pare posibil ca Diavolul, acționând ca demon feminin cu un bărbat, să poată culege sămânță și să o poată transmite după aceea, ca demon masculin, unei femei, și de aici să se nască o descendență”. Să nu uităm de sabaturile vrăjitoarelor, care se încheiau cu orgii sexuale, la care se spune că participau demoni și, adeseori, chiar Diavolul în persoană. Despre acesta, „vrăjitoarea” Marie Zoraya, arestată la vârsta de optsprezece ani, mărturisea: „Diavolul la sabat stă pe un scaun negru și e atât de înspăimântător și îngrozitor încât e imposibil să-l descrii. Are o coroană de coarne negre, dintre care trei sunt foarte mari precum cele ale unui țap urât mirositor, iar celelalte sunt mai mici. Mai are încă două la gât și altul în frunte, cu care face lumină și îi luminează pe toți cei care se află la sabat, și luminează mai tare decât Luna și puțin mai slab decât Soarele, astfel încât să fie destrul ca să se vadă și să se cunoască tot ce se face la sabat. Părul lui e zbârlit, fața palidă și schimonosită. Are ochii rotunzi, mari și foarte deschiși, aprinși și hidoși, barba de capră, forma gâtului și restul corpului fiind prost făcute. Corpul are formă de om și de țap, mâinile și picioarele ca ale unei creaturi umane, numai că degetele sunt toate egale și ascuțite, și are unghii lungi, iar mâinile sunt curbate ca la păsările de pradă, iar picioarele ca la gâscă, coada fiind lungă precum cea a unui măgar, cu care își acoperă părțile rușinoase. La sabat apare sub un baldachin, uneori purtând straie foarte sărace, dar înfățișând o sută de mii de forme ciudate…”. Atunci când Diavolul se unea cu o vrăjitoare la un sabat, un voal gros, o perdea de ceață sau un nor provocau obscuritatea dorită. Incubul care o chinuia pe Sfânta Tereza de Avila era capabil să condenseze aburi, fluide sau o materie eterată oarecare, pentru a realiza „operațiunile cele mai animalice”. Inchizitorul Pierre de Lancre din Bordeaux declara că „femeile și fetele cu care Satan vrea să se acupleze sunt acoperite de un nor”, detaliu care amintește de modul în care, în mitologia greacă, Zeus a violat-o pe Io la adăpostul unui nor. Vrăjitorul Georges Groeber afirma în 1619 că Satana se apropie de oameni sub forma unui om îmbrăcat în negru sau a unui animal, mitologia greco-romană, egipteană și chineză menționând adeseori aspectul animalic al zeilor atunci când își violau victimele. Ținând cont de toate aceste asemănări, putem presupune că demonii din Evul Mediu, incubii și sucubii, sunt zeii din Antichitate, Veghetorii lui Enki.

Pe lângă demoni și zei, mai există și alte ființe care răpeau și violau oameni. În teza sa de doctorat la Universitatea statului Indiana, folcloristul Thomas Ed. Bullard scria că, în multe tradiții, zânele răpesc oameni și îi duc în regate subpământene, în care timpul se scurge altfel față de Pământ. Astrofizicianul Jacques Valle citează un număr mare de scrieri despre nesățioasele dorințe erotice ale zânelor și spiridușilor față de oameni, despre credința că zânele sau alte făpturi fantastice pândesc copii mici, pentru a-i răpi. Acest detaliu abundă și în folclorul indienilor din America de Nord. Amerindienii au și legende în care oamenii stelari s-au împerecheat cu pământence. O legendă spune că o indiancă se uita la o stea și ar fi vrut să ajungă acolo. A fost trasă în sus și s-a trezit în fața celui asociat cu steaua, apoi a devenit mireasa lui. Conform mitologiei amerindiene, aceste femei dădeau naștere copiilor stelari, ce erau crescuți de mamele lor până la șase ani, apoi mergeau să locuiască cu tații lor stelari.

Veghetorii pot fi întâlniți și în ocultismul secolelor XIX-XX. În 1875, Helena Petrovna Blavatsky a înființat Societatea Teosofică, a cărei doctrină se baza pe învățăturile primite de la un grup de „maeștri evoluați” spiritual, pe care îi numea „stăpânii flăcărilor”, care locuiesc în lumea subterană Agartha, de unde veghează lumea în secret. Liderul lor, Sanat Kumara, pe care creștinismul l-a numit Lucifer, a venit dintr-un plan eteric al planetei Venus în urmă cu 18,5 milioane de ani. El primeşte energie din planuri superioare în zodia berbecului, pe care o împărtăşeşte celorlalţi în zodia taurului. La nivel cosmic, acesta este numit Subrahmanya, Sanatana, Sanaka sau Sanandana. Printre titlurile lui se numără „stăpânul lumii”, „singurul iniţiator”, „cel vechi de ani”. Alexandre Saint-Yves d’Alveydre, fondatorul Sinarhiei, susținea că în 1885 a fost contactat de ființe ființe evoluate spiritual din Agartha, unul dintre acești „maeștri” fiind prințul Hardjij Scharipf. În 1918, ocultistul René Adolphe Schwaller de Lubicz, un adept al Teosofiei și Sinarhiei, a fondat alături de soția sa, Isha, grupul Les Veilleurs („Veghetorii”), dar și un ziar numit inițial L`Affranchi („Emancipatul”), apoi Le Veilleur („Veghetorul”). Societatea Thule, un grup format din ocultiști germani, ce se baza pe învățăturile Societății Teosofice, organiza în mod regulat ședințe în care participanții comunicau cu „o ierarhie a Supraoamenilor” ce locuiau în Agartha, despre care unii spuneau că sunt demoni ce apar ca spirite călăuzitoare. De la aceste ființe au preluat ideea creării unei rase superioare de oameni, idee pe care i-au implantat-o și lui Hitler. Satanistul Aleister Crowley, liderul lojei masonice Ordo Templi Orientis, comunica în mod constant cu entități superioare energetice, emisare ai zeului egiptean Horus.

Nu este greu de intuit cine sunt aceste entități ai ocultiștilor. Primul nume al lui Sanat Kumara este anagramarea lui Satan, iar al doilea provine din numele hitit Kumarbi, ambele fiind nume ale sumerianului Enki. Zodia berbecului, de unde acesta primește energie în viziunea teosofiștilor, este unul dintre simbolurile lui Enki. Chiar și epitetul „stăpânul lumii” este echivalent cu numele Enki, care în sumeriană înseamnă „stăpânul Pământului”. Planeta Venus, sau Luceafărul, alături de lumea subterană, indică legătura cu Lucifer al creştinilor, același Enki. De altfel, teosofista Helena Blavatsky l-a identificat în mod corect pe Sanat Kumara cu Lucifer. Iar Horus al lui Crowley era numele egiptean al lui Marduk, fiul lui Enki în Mesopotamia. Prin urmare, acești „maeștri evoluați” sunt vechii Veghetori, astfel explicându-se și numele atribuit de Schwaller de Lubicz grupului și ziarului pe care le-a fondat.

Împerecherile Veghetorilor cu oamenii se referă într-adevăr la relații sexuale, ori este vorba despre inseminări artificiale, realizate în laborator? Zeii din vechime, demonii, djinii, zânele sau „maeștrii evoluați” par să descrie perfect extratereștrii din ziua de astăzi, care răpesc oameni pe care îi supun la diverse experimente genetice, în special de natură sexuală. Adeseori, extratereștrii le mărturisesc pământenilor cu care intră în contact că veghează asupra evoluției omenirii de multe milenii. Cine sunt acești extratereștri?

În 1954, Dorothy Martin, ce și-a ales pseudonimul Marion Keech, a început să primească mesaje prin scriere automată de la extratereștri pe care ea îi numea „Veghetorii”, conduși de un anume Sananda. Pe 25 ianuarie 1981, grupul Lab Nine, condus de Andrija Puharich, a intrat în contact cu o entitate ce se autointitula Ra, care susținea că vorbește în numele Consiliului lui Saturn, ce este format din nouă entități, sprijinite de douăzeci și patru de Veghetori, care își oferă serviciile atunci când este nevoie. Cei Nouă i-au mărturisit lui Puharich că ei sunt reîncarnarea zeului egiptean Horus. Horus, așa cum am văzut, este fiul lui Enki, Marduk. Veghetorii care îl sprijină pe Horus par a fi acele entități cu care Aleister Crowley intrase în contact. Crowley chiar a realizat în 1918 un desen al unui emisar al lui Horus, numit Lam, ce are un cap foarte mare, întocmai ca extratereștrii cenușii de astăzi. Sananda, numele liderului Veghetorilor cu care comunica Dorothy Martin, este aproape identic cu Sanandana, unul dintre epitetele lui Sanat Kumara al teosofiștilor. Cyril Henry Hoskins, care se consideră reîncarnarea lui Lobsang Rampa, un lama tibetan, afirma în cartea As It Was din 1976 că într-o realitate paralelă există niște ființe care veghează asupra evoluției omenirii, ce poartă numele Grădinarii Pământului. Dacă Veghetorii sunt acești „grădinari”, nu este de mirare că și-au ales acest nume, ținând cont că, înainte de exil, ei s-au ocupat cu studierea animalelor pământene în grădina Edenului de pe planeta de baștină.

Sociologul și profesorul american Courtney Brown susține că a intrat în contact cu civilizații extraterestre prin clarviziune, astfel aflând că „cenușiii” sunt principala rasă căreia i s-a încredințat misiunea de a ne supraveghea. Din miile de declarații ale celor ce au avut part de întâlniri de gradul III, observăm că acești „cenușii” sunt cei care realizează răpiri și diverse experimente pe oameni. În cartea The Interrupted Journey din 1966, John Fuller a descris cazul soților Barney și Betty Hill, care pe 19 septembrie 1961 au fost răpiți de un OZN pe drumul dintre Canada și Portsmouth (New Hampshire). Sub hipnoză și-au amintit că au fost supuși unor examinări medicale, lui recoltându-i-se spermă cu un aparat bizar, iar ei explicându-i-se telepatic că i s-a făcut un test de sarcină. În decembrie 1977, Debra Tomey a fost răpită de doi „cenușii”, peste puțin timp constatând că este însărcinată. Anul următor, în martie, i-a dispărut sarcina. În 1983 și-a amintit spontan că a fost dusă pe o navă unde i s-a prezentat fiica ei hibridă, care era palidă, avea buzele trandafirii, avea ochii mari și albaștri, capul îi era ceva mai mare decât normal, în special în zonele frontală și occipitală. În mai 1986 și-a amintit sub hipnoză că și-a reîntâlnit fetița, lângă care se afla un nou-născut. I s-a spus că acești copii ai ei sunt doar doi din nouă. În timp ce era însărcinată cu Tommy, Debra primea sistematic telefoane misterioase, care înșirau fraze de neînțeles, adresate aparent viitorului copil. Băiatul a început să vorbească foarte târziu, în primii ani folosind fraze de genul celor auzite la telefon. Pe lângă aceste două cazuri mai există mii de persoane care susţin că au fost răpite de OZN-uri, unde au fost examinate medical de către nişte creaturi mici şi cenuşii. Despre aceste răpiri, Dan D. Farcaș afirma în cartea Răpiți de extratereștri: „unii analiști ai fenomenului răpirilor estimează că în 50% dintre acestea ar exista o componentă vizând reproducerea, iar în 5% contacte sexuale cu entități nepământene”. Multe astfel de victime afirmă că extratereştrii colectează material genetic uman. Cu ajutorul unor ace lungi, recoltează ovule de la femei şi spermă de la bărbaţi cu ajutorul unor instrumente cu vacuum, pentru a le folosi apoi în procese de fecundare artificială. Produsului de concepţie i se modifică informaţia genetică, după care urmează implantarea sa în uterul unei femei pământene. După trei sau patru luni, embrionul este extras din mama purtătoare şi mutat într-un uter artificial, în care se va dezvolta până la „naştere”. Betty Andreasson-Luca a fost în 1973 martoră la extragerea a doi fetuşi imaturi dintr-o mamă purtătoare pământeană. Întrebând de ce se fac astfel de experimente oribile, cenuşiii i-au răspuns: „deoarece, pe măsură ce trece timpul, omenirea va deveni sterilă… Rasa umană va deveni sterilă din cauza poluării şi a bacteriilor care trăiesc pe Pământ”. Ea şi-a amintit această conversaţie sub hipnoză, pe 8 decembrie 1987. În martie 1994, omuleţii cenuşii i-au spus doctorului Courtney Brown că efectuează pe oameni mutaţii genetice pentru dezvoltarea legăturii mai armonioase între corp şi suflet, dar şi pentru diminuarea tendinţelor specifice oamenilor. Cu altă ocazie, i-au mărturisit doctorului Brown că principala lor problemă este sterilitatea, acesta fiind motivul pentru care răpesc oameni, folosindu-ne femeile ca „mame purtătoare”, amestecând și anumite gene pământene cu ale lor. Altor contactaţi li s-a declarat că scopul acestor experimente genetice este crearea unor supraoameni. În Răpiți de extratereștri, Dan D. Farcaș, afirma că „unora dintre cei răpiți li s-a spus că vizitatorii recurg la experimente genetice, vrând să creeze o nouă specie de oameni, fie «deoarece, pe măsură ce trece timpul, omenirea va deveni sterilă… din cauza poluării», fie fiindcă s-ar dori crearea unor supraoameni”. Despre acești hibrizi, profesorul Jacobs crede că sunt creați tot mai aproape fizic de oameni și intelectual de extratereștri.

Datorită informaţiilor diferite primite de contactaţi sau răpiţi, putem concluziona că aceste fiinţe nu vor să se afle adevăratul scop al experimentelor realizate pe oameni. Însă noi știm că Enki a creat oamenii ca soldați pentru un viitor război, în care să-și ia revanșa în fața fratelui său. Alături de Veghetorii săi, a combinat ADN uman cu al unor animale, apoi cu ADN extraterestru și chiar al unor specii diferite de animale. Prin numeroase modificări genetice, el a încercat să transforme aceste creaturi în adevărați soldați. Însă, ținând cont că aceste experimente continuă și în ziua de astăzi, putem presupune că Veghetorii nu au ajuns încă la rezultatul dorit.

Nu doar „ fiii lui Dumnezeu” s-au împreunat cu „ fiicele oamenilor”, așa cum susțin Biblia și Cartea lui Enoh, ci și zeițele cu muritorii. Pentru greci, Aphrodita i-a sedus pe prințul Anchises din Dardania și pe argonautul Butes, Harmonia pe regele Cadmus, iar Thetis pe regele mirmidonilor, Peleus. Sargon, viitorul rege al Akkadului, de Iștar. În Odysseia lui Homer, eroul epopeei a fost timp de șapte ani amantul nimfei Calysto pe insula Ogygya și un an al zeiței-vrăjitoare Circe. În tradiția ebraică, Lailah este un înger femelă, ce se ocupă de concepție și nașteri. Talmudul susține că Lailah ia o picătură de spermă pe care o duce în fața lui Yahweh, care îi hotărăște soarta. Sargon I, care dintr-un simplu grădinar a devenit conducătorul imperiului akkadian, susținea că ascensiunea sa s-a datorat zeiței Iștar, al cărei amant devenise. Relația lor a început după ce ea a adormit în grădina pe care o îngrijea Sargon. „Am văzut-o de la marginea grădinii; am sărutat-o, cu ea m-am împreunat”, se lăuda regele-grădinar. Ca toate zeițele iubirii, Iștar / Inanna a avut mulți amanți, atât de origine divină, cât și pământeană. Iată cum încerca ea să îl seducă pe eroul Epopeii lui Ghilgameș:

„Vino, Ghilgameș, spuse ea, să fii iubitul meu,

Dă-mi, da, dăruie-mi rodul trupului tău!

Vreau să-mi fii soț; iar eu voi fi femeia ta!

Voi pune să ți se pregătească un car din lapislazuri și din aur:

Roțile îi vor fi din aur, osiile din electrum,

Îl voi înhăma cu diavoli ca niște vijelii, în loc de catâri.

În casa noastră vei intra printre miresme de cedru,

În casa noastră, când vei pătrunde,

Preoții și demnitarii îți vor săruta picioarele.

Dinaintea ta vor îngenunchea regii, demnitarii și principii,

Aducându-ți bir comorile munților și văilor.”

În timpul călătoriei sale spre casă, Odysseus a întâlnit sirenele, niște ființe foarte frumoase, care seduceau marinarii, atrăgându-i către stânci. Pe lângă sirene, celebre pentru libertatea lor sexuală în Grecia mai erau nimfele (de la care provine cuvântul „nimfomanie”) și maenadele (bacchantele romanilor). În India, Apsara erau nimfe seducătoare, splendide însoțitoare ale zeilor, Satapatha Brahmana relatând că o frumoasă Apsara a coborât pe Pământ, s-a căsătorit cu pământeanul Pururavas, i-a născut un fiu apoi s-a întors în Cer. În Roma Antică și Europa medievală, alături de masculii incubi existau și femelele sucubi, acei demoni seducători ai oamenilor. Zânele, prezente în multe culturi, precum și ielele din folclorul românesc, aveau același rol de seducătoare ale bărbaților. Și în prezent mulți dintre răpiți susțin că au făcut sex cu femei extraterestre, de obicei foarte atrăgătoare. Unul dintre aceștia este Antonio Villas Boa, care a fost răpit pe 15 octombrie 1957, din apropierea orașului brazilian Sao Francisco de Sales. Dus într-un obiect roșu, în formă de ou, el a făcut sex cu o femeie înaltă de 1,35 metri, dar bine proporționată. În zilele următoare, Antonio a vomat tot timpul, nu a putut dormi câteva nopți ori a avut coșmaruri, iar timp de o lună a acuzat iritații ale ochilor și lăcrimare, dureri de cap, somnolență și apariția unor pete pe corp. Libanezul Peter Khoury afirma că pe 23 iulie 1992, în Australia, s-a trezit pe la ora 7:30 cu două femei goale în patul său. Una era blondă, foarte înaltă, cu părul vâvoi, aproape alb, fața prelungă, bărbia ascuțită, pomeții ridicați și ochii extrem de mari. Cealaltă avea o înălțime obișnuită, părul negru și trăsături asiatice. Blonda l-a apucat de ceafă și l-a tras spre sânul său stâng. El a mușcat-o și i-a rămas ceva în gât care, timp de trei zile, l-a iritat și i-a cauzat senzația de tuse. În jurul penisului a găsit înfășurate două fire de păr subțire, aproape alb, unul de zece-cincisprezece centimetri, celălalt de șase-opt centimetri. În 1998, firele au fost analizate într-un laborator profesionist. ADN-ul avea cinci mutații în plus față de normalul la Homo Sapiens Cro Magnon, mutații care pot fi întâlnite rareori, doar la populații mongoloide și niciodată toate la un loc.

Aceste neplăceri cauzate de femeile extraterestre iubiților lor pământeni se pare că au existat dintotdeauna. În Epopeea lui Ghigameș, regele cetății Uruk i-a respins avansurile zeiței Iștar, enumerându-i toți foștii ei iubiți, care au avut doar de suferit în urma relațiilor cu ea: „Iubiții tăi socotit-au că tu ești ca un jăratec ce se stinge la frig; o dosniă ușă ce nu oprește nici răbufnirea vântului, nici furtuna; o cetate ce strivește pe apărătorii ei; smoală care înnegrește pe cel ce o cară; un burduf ce se varsă peste cel ce îl duce; o piatră căzând de pe parapet; o mașină de asalt așezată în țara vrăjmașului. Pe care dintre ibovnicii tăi i-ai iubit tu pentru totdeauna? Lasă-mă să-ți istorisesc povestea ibovnicilor tăi. A fost mai întâi Tammuz, iubitul tinerețelor tale, a cărui jeluire ai statornicit-o an de an. Îndrăgit-ai pasărea pestriță, pe care ai lovit-o și i-ai frânt aripa. Acum el zace în desiș și strigă: «Kappi, Kappi, aripa mea, aripa mea!» Iubit-ai apoi leul cumplit de puternic – de șapte ori ai săpat șapte gropi adânci pentru el. Iubit-ai armăsarul neîntrecut în bătălie, dar i-ai dăruit lui biciul, pintenii și chinga, i-ai hărăzit să alerge în galop șapte leghe și să-și murdărească apa înainte s-o bea, iar pe mama lui Silili ai lăsat-o pradă plânsetelor. Iubit-ai pe păcurarul turmelor de oi, zi de zi el făcea plăcinte, a-njunghiat și iezi de dorul tău. L-ai păcălit și l-ai prefăcut în lup; acuma argații turmelor sale îl hăituiesc și propriii lui câini îl mușcă din trup. Nu l-ai iubit tu pe Ișullanu, paznicul grădinii de curmal a tatălui tău? (…) El a fost prefăcut într-o cârtiță oarbă, făptură subpământeană a cărei dorință nu-și află nicicând putința de a fi satisfăcută. Dacă tu și eu trebuie să ne iubim, nu voi fi eu oare răsplătit în același fel ca și toți ceilalți pe care i-ai iubit odinioară?”

Împerecherile zeilor cu pământenii nu se rezumau întotdeauna la violuri răzlețe, ci uneori se transformau în relații de durată. John Mack constata în Passport to the Cosmos din 1999 că mai multe persoane răpite au ajuns să aibă legături permanente cu extratereștrii, un soi de căsnicii secrete. În povestea Sudhana Avadana, vânătorul Philoka a capturat-o pe fata celestă Kinnari Manohara, cu care s-a căsătorit. După câțiva ani, ea s-a întors la poporul ei, printre „spirite”. Într-o poveste populară tibetană, un băiat cu capul deformat s-a căsătorit cu fiica Regelui Zânelor, care locuia în cer. Ea a locuit cu soțul său timp de nouă ani, apoi s-a întors în cer. Salvând un grifon sacru din ghearele unui dragon, el a fost dus în ceruri, unde și-a găsit soția. Zeii au fost mișcați de iubirea lor și i-au permis fetei să se întoarcă pe Pământ, unde să trăiască fericită alături de soțul ei. Într-o legendă japoneză, pescarul Urashima Taro s-a însurat cu fiica Împăratului Dragonilor și au locuit împreună în castelul de pe fundul mării. După o vreme i s-a făcut dor de părinți și a plecat în satul natal, unde a aflat că a fost dispărut pentru vreo patru sute de ani. De asemenea, în cronica medievală De Nugis Curialium a lui Walter de Mapes, patriotul saxon Edric Sălbaticul s-a căsătorit în 1.070 cu o frumoasă tânără venită din cer, prezentând-o chiar și la curtea lui Wilhelm Cuceritorul. Fiul lor, Alnodus, a devenit renumit pentru înțelepciunea și pietatea sa. Soția spațială s-a întors în cer la un moment dat, lăsându-l pe Edric cu inima sfâșiată.

Despre Veghetori a scris și marele poet național al românilor, Mihai Eminescu, ce-i drept, ascunzând povestea lor. În 1883, la vârsta de 33 de ani, el a compus poezia Luceafărul, în care este vorba despre cea mai strălucitoare stea, luceafărul (pe numele său, Hyperion), care a coborât pe Pământ pentru a se împreuna cu „o prea frumoasă fată” de viță nobilă („din rude mari, împărătești”), numită Cătălina. Observând-o din cer, el i-a apărut în fiecare noapte în vise, pentru a o seduce: „El tremura-n oglindă / Căci o urma adânc în vis / De suflet să se prindă”. Fata nu a putut rezista farmecelor luceafărului, astfel că în scurt timp l-a chemat la ea: „Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n casă și în gând / Și viața-mi luminează”. Când a coborât din cer, Hyperion întâi s-a scufundat în mare: „Și din adânc necunoscut / Un mândru tânăr crește”. Aspectul său fizic era identic cu cel al zeilor din vechime, calitățile sale făcându-l irezistibil în ochii oricărei pământence: „Părea un tânăr voievod / Cu păr de aur moale, / Un vânăt giulgi se-ncheie nod / Pe umerele goale. / Iar umbra feței străvezii / E albă ca de ceară – / Un mort frumos cu ochii vii / Ce scânteie-n afară”. Văzându-l, Cătălina s-a topit: „O, ești frumos cum numa-n vis / Un înger se arată”. Luceafărul, care „ ține-n mână un toiag / Încununat cu trestii”, în primul rând și-a explicat descendența, susținând că „Iar cerul este tatăl meu / Iar muma mea e marea”, deoarece „Am coborât cu-al meu senin / Și m-am născut din ape”. Pentru a o convinge să-i accepte iubirea, Hyperion, pe care ea îl numea „al valurilor Domn” și „dulce-al nopții mele Domn”, i-a promis fetei ceea ce niciun muritor n-ar fi putut să-i ofere: „Colo-n palate de mărgean / Te-oi duce veacuri multe, / Și toată lumea-n ocean / De tine o s-asculte”. Fata i-a refuzat avansurile, iar el s-a întors, trist, în cer. După trei zile, Cătălinei i s-a făcut dor de el și l-a rechemat. El a coborât din nou pe Pământ, de această dată cu un aspect fizic modificat: „În aer rumene văpăi / Se-ntind pe lumea-ntreagă, / Și din a chaosului văi / Un mândru chip se-ncheagă; / Pe negre vițele-i de păr / Coroana-i arde pare, / Venea plutind în adevăr, / Scăldat în foc de soare. / Din negrul giulgi se desfășor / Marmoreele brațe, / El vine trist și gânditor / Și palid e la față; / Dar ochii mari și minunați / Lucesc adânc himeric, / Ca două patimi fără saț / Și pline de-ntruneric”. Până și părinții săi au fost modificați, de această dată: „Și soarele e tatăl meu / Iar noaptea-mi este muma”. Din nou fata s-a arătat încântată de calitățile lui fizice, chiar dacă erau diferite: „O, ești frumos cum numa-n vis / Un demon se arată”. Hyperion a invitat-o încă o dată să îl însoțească, de această dată în cer. Cătălina l-a refuzat din nou, propunându-i însă să renunțe la nemurire pentru a rămâne pe Pământ cu ea. El s-a întors în cer, cerându-i tatălui său să îi ia nemurirea. Însă tatăl ceresc i-a respins cerința, arătându-i că aleasa inimii sale nu merită acest sacrificiu, ea alegându-și deja un nou iubit, pe nume Cătălin. Acesta era un „viclean copil de casă, / Ce împle cupele cu vin / Mesenilor la masă, / Un paj ce poartă pas cu pas / A-mpărătesii rochii, / Băiat din flori și de pripas, / Dar îndrăzneț cu ochii”. Rănit și profund dezamăgit, luceafărul Hyperion a ales să rămână în lumea sa „nemuritor și rece”.

Despre acest poem, Mihai Eminescu spunea: „Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe Pământ nici e capabil a ferici pe cineva, nici a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe Pământ și i-am dat acest înțeles alegoric”. Însă povestea luceafărului nu pare a fi una a geniilor pământene, ci a unui Veghetor. În antichitate, zeii erau echivalați cu stele, Cartea lui Enoh numindu-i „stele căzătoare” pe îngerii Veghetori ce s-au împreunat cu „fiicele oamenilor”. O astfel de „stea căzătoare” este și luceafărul lui Eminescu, care a coborât pe Pământ cu același gând. Conducătorul Veghetorilor era identificat de către antici cu planeta Venus sau Luceafărul, la fel ca eroul poemului, chiar numele Lucifer din creștinism provenind din denumirea latină a acestei planete. Eminescu l-a numit Hyperion, care în mitologia greacă era unul dintre titani, adică unul dintre zeii cei vechi, primii care au domnit pe planeta noastră. În literatura greacă, Hyperion era adesea numit „zeul vegherii, înțelepciunii și luminii”. Iar Lucifer înseamnă „cel care aduce lumina”, fiind considerat de strămoșii noștri zeul înțelepciunii. Imnurile Homerice și Theogonia lui Hesiod susțineau că Soarele, titanul Helios, era fiul lui Hyperion. Iar fiul lui Enki / Azazel era considerat inițial zeul Soarelui în Mesopotamia, până când regele babilonian Hamurrabi l-a ridicat la statutul de zeu suprem. Luceafărul eminescian afirmă întâi că tatăl său este cerul, apoi Soarele. În Mesopotamia, Grecia și alte locuri din lume, tatăl lui Enki era zeul cerului, iar în Egipt al Soarelui. El are în mână un toiag „încununat cu trestii”, ce ne duce cu gândul la caduceele zeilor Hermes, Dionysos și Ningișzida, trei dintre multiplele nume date de antici conducătorului Veghetorilor. Aspectul său fizic inițial – blond cu pielea albă – este identic cu cel al zeilor din vechime. După ce a fost respins de Cătălina prima oară, el și-a schimbat înfățișarea, devenind brunet, întocmai cum în legenda creștină Lucifer, dintr-un înger de lumină, a devenit după cădere un demon al întunericului. De altfel, când fata îi laudă frumusețea, inițial îl compară cu un înger, iar după transformare cu un demon. Pentru antici, Enki locuia în adâncul apelor. Când a coborât pe planeta noastră, luceafărul Hyperion s-a scufundat în mare, iar ea îl numea „al valurilor Domn”. Cătălinei i-a propus să locuiască alături de el timp de multe secole în palate din adâncul oceanului, devenind stăpâna lumii acvatice, lucru imposibil, ținând cont că durata ei de viață era limitată, iar despre el nu știm să fi fost capabil de a oferi nemurirea sau, măcar longevitatea. Însă invitația lui capătă sens prin povestea japoneză a pescarului Urashima Taro, care a locuit pentru câtva timp împreună cu fiica Împăratului Dragonilor într-un castel de pe fundul mării, fără să-și dea seama că în lumea oamenilor se scurseseră patru secole.

În Călin (file din poveste), Mihai Eminescu a folosit mitul zburătorului, o poveste asemănătoare cu cea din Luceafărul. În mitologia românească, zburătorul era un spirit rău, care chinuia noaptea fetele tinere, asemănător cu incubii medievali și Veghetorii antici. Până și numele Călin – Cătălin, opoziția dintre ei (zburătorul Călin e brunet iar muritorul Cătălin blond) și faptul că ambii au sedus o tânără din familia imperială, indică o legătură dintre cele două opere ale lui Eminescu. Dacă Eminescu a ascuns într-adevăr povestea unor Veghetori în aceste poezii, acest lucru nu ar trebui să ne mire prea mult. El studiase filosofia la Viena și la Berlin. Tot aici a urmat cursuri de istorie egipteană, istorie romană, geografie fizică, economie națională, istorie generală a filosofiei și principii logice ale științelor experimentale. Până în acel moment acumulase deja o solidă cultură literară și istorică. Așa că sunt șanse mari ca el să fi acumulat anumite informații neaccesibile oricui, pe care să le fi ascuns în poeziile sale. Deși părerea sa despre religie reiese cu ușurință din Împărat și proletar („Religia – o frază de dânşii inventată / Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug”), Eminescu a folosit adeseori în poeziile sale nume de sfinți din religia creștină. Dar și nume de zei, în special greco-romani, de exemplu Vesta și Marte în Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Apollo, Vesta, Eol și Erato în La Heliade, Venera și Demiurgos în Împărat și proletar, Allah, Hristos și Apollo în Scrisoarea III, Okeanos în Veneția. Ceea ce demonstrează un interes deosebit pentru religii, atât antice cât și contemporane. În Copii eram noi amândoi, spune că, pe când era mic, „Eu zideam Turnul-Vavilon / Din cărți de joc și mai spuneam / Și eu câte-o prostie”. Nu știu câți copii ar construi în joacă Turnul Babel, în afară de cei pasionați de religie, cum nu știu nici cine și-ar boteza o jucărie Tlantaqu-Caputli, un nume ce pare aztec și care, prin anagramare, s-ar putea citi „atlant cu cap util”. În Luceafărul întâlnim o aluzie la reîncarnare: „Căci toți se nasc spre a muri / Și mor spre a se naște”, dar și conceptul de an-lumină, unitatea de măsură a distanței în spațiul cosmic: „Porni luceafărul. Creșteau / În cer a lui aripe, / Și căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe”. Aceste cunoștințe despre spațiu reies și din La steaua, unde spune: „La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă, / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă”. Este posibil să nu fi primit toate aceste informații la Berlin și Viena ci și din alte părți. În poezia Fiind băiet, păduri cutreieram, Eminescu povestea că, în copilărie, a avut parte de o întâlnire de gradul III. Adormit într-o noapte într-o pădure, pe malul unui izvor, el a văzut „Pe câmpi un val de argintie ceaţă, / Sclipiri pe cer, văpaie preste ape”. În plus, a auzit zgomote puternice, ca și cum un bucium cânta în timp ce se apropiau cete de cerbi. Deodată, un tei s-a deschis și „din el ieși o tânără crăiasă”. Această făptură „cu ochii mari, cu gura-abia închisă” l-a fermecat de la prima privire. „Și ah, era atâta de frumoasă, / Cum numa-n vis o dată-n viața ta / Un înger blând, cu fața radioasă, / Venind din cer se poate arăta; / Iar păru-i blond și moale ca mătasa / Grumazul alb și umerii-i vădea. / Prin hainele de tort subțire, fin, / Se vede trupul ei cel alb deplin”. Această ființă blondă, cu pielea albă, ochii mari și foarte frumoasă, asemănătoare cu un înger, este identică din punct de vedere fizic cel puțin cu zeii din vechime. Ce s-a întâmplat în acea noapte, poetul nu ne spune. Dar observăm că, după întâlnirea cu „tânăra crăiasă”, băiatul a început să fie pasionat de religii, mitologie, filosofie și istorie, i-a apărut talentul literar de neegalat iar aspectul ei fizic a devenit idealul său de frumusețe, lucru care reiese cu ușurință din poemele lui. În acea noapte din pădure, care i-a influențat atât de mult viața, e posibil să fi avut loc prima experiență sexuală a lui Eminescu, astfel explicându-se obsesia sa despre zburători / Veghetori.

Conform Cărţii lui Enoh, Veghetorii lui Enki au făcut un jurământ pe muntele Hermon, unul dintre cei mai importanţi munţi din zonă, aflat la graniţa dintre Palestina, Israel şi Siria. Era numit Senir de către amoriţi, Sirion de către sidonieni, Baal-Hermon, Sihon, Sion sau Zion în Biblie. În Noul Testament, aici a avut loc schimbarea la faţă a lui Iisus. În religia Canaanului, muntele Hermon era casa zeului Ba’al Hermon (“stăpânul Hermon”). Semnificaţia numelui muntelui încă ne este necunoscută, însă acest lucru nu ne împiedică să încercăm să o aflăm. Nu putem să nu observăm asemănarea dintre denumirile Hermon şi Hermes (mesagerul zeilor la greci). Hermes are aceeaşi rădăcină ca Hera şi Herakles. Dacă ţinem cont de faptul că Herakles înseamnă “gloria Herei”, îl putem scoate din ecuaţie. Dar care ar putea fi traducerea numelui Hermes? În greaca antică, „mes” însemna „mijloc”. Hermes era cel care făcea legătura între zei şi oameni, mijlocitorul sau mediatorul, aşa că a doua parte a numelui semnifică rolul său. Iar prima parte, „her”, provine din Hera. Astfel, Hermes se poate traduce fără greşeală “mediatorul Herei”. Cum rămâne cu numele zeiţei Hera? Pentru a afla acest lucru, trebuie să ne îndreptăm atenţia către ţara aflată la sud de Grecia, adică Egiptul. Acolo îl întâlnim pe zeul Heru (Horus pentru greci). Cum civilizaţia egipteană a apărut înaintea celei greceşti iar religia grecilor a fost influenţată în mod evident de cea a vecinilor, putem trage concluzia că numele Hera a fost împrumutat de la egipteni ca o formă de feminin a lui Heru-Ur („Horus cel bătrân”). Iar Heru-Ur, Hermes, Azazel și Enki reprezintă același personaj. Principalul centru de cult al soarelui în Egipt era numit de greci Heliopolis, de evrei şi de asirieni On, iar de egipteni Iunu sau Anu. „Anu” este cuvântul akkadian pentru „cer”, ce provine din sumerianul „an”. Pentru egipteni, Heliopolis era o reprezentare a cerului pe Pământ; aşa cum casa soarelui este cerul, tot la fel casa zeului Ra era respectivul oraş. Mai exact, principiul biblic „precum în cer, aşa şi pe Pământ”, exemplificat mai pe larg de Hermes Trismegistul în Tăbliţele de smarald, unde spunea că Egiptul este imaginea cerului sau chiar reprezentarea proiecţiei cerului pe Pământ. Denumirea „on” pentru evrei şi asirieni este echivalentă cu sumerianul „an”, însemnând acelaşi lucru. Cel mai bine se exemplifică aceasta în numele zeului semitic al fertilităţii, numit şi Dagon, şi Dagan, unde „on” şi „an” înseamnă acelaşi lucru. Termenul „on” a fost inclus în denumirile unei multitudini de divinităţi de pe tot cuprinsul Terrei, pentru a sublinia natura cerească a acestora (Poseidon, Triton, Typhon, Python, Orion, Bellerophon, Persefona, Kronos, Hyperion, Dionysos, Pontos, Deucalion, Harmonia, Epione, Coronis, Amon, Aton, Khonsu, Dagon, Cupidon, Junona, Horon, Tonacatecuhtli, Tonacacihuatl, Cipactonal, Machaon, Brontes, Rongo, Shannong, etc.). Din acelaşi motiv a fost inclus în nume de ţări, oraşe, râuri, fluvii sau munţi (Nihon, Babilon, Herakleion, Amazon, Hebron, Hermon, Sion, Zaphon). Aşadar, terminaţia „on” din denumirea muntelui Hermon înseamnă „cer”. Iar un herm este o piatră rectangulară sau un stâlp pătrat de piatră, în vărful căruia se află un bust, de obicei reprezentându-l pe zeul Hermes. Pentru antici, muntele Hermon era o astfel de piatră, de dimensiuni uriaşe, în vârful căreia se afla nu bustul zeului, ci chiar zeul însuşi. Alăturarea cuvântului „on” indică faptul că muntele Hermon nu era un herm obişnuit, ci unul al cerului, divin, pe care locuia zeul Hermes / Heru-Ur / Azazel. Grecii foloseau hermul ca semn al graniţei. În Biblie, muntele Hermon reprezintă graniţa nordică a Pământului Făgăduit (Deuteronomul 3:8) dar şi limita de nord a Canaanului cucerit de israeliţi (Iosua Navi 11:17, 12:1, 13:5). De ce zeii lui Enki au ales acel loc pentru jurământul lor?

Muntele Hermon, înalt de 2.814 metri, se află pe paralela de 33 grade latitudine nordică. La capătul opus al Pământului, pe aceeaşi paralelă, se găsește Roswell (New Mexico, SUA), celebrul loc în care s-a prăbuşit un OZN în 1947. Pe paralela de 33 grade latitudine nordică se află mari centre financiare, cum ar fi New York, Chicago, Londra sau Elveţia. Toate ţările prin care trece această paralelă au în vigoare pedeapsa cu moartea. 33 este unul dintre numerele cele mai importante din numerologia modernă. De asemenea, este vârsta la care a murit Alexandru Macedon dar şi anul în care a fost crucificat Iisus Hristos. 33 este reprezentarea numerică a Stelei lui David (planeta Marte), echivalentul numeric al lui amen (amin în latină sau numele zeului egiptean Amon), numărul de miracole efectuate de Iisus, cel mai mare grad în Francmasonerie şi unul dintre simbolurile Ku Klux Klan (litera K = 11; de 3 ori K = 33). Reactorul nuclear al lui Sadam Hussein, Osiraq, se afla pe paralela de 33 de grade. Coordonatele sale (33.123 N, 44.313 E) ascund numărul 666 (3+3=6; 1+2+3=6; 4+4+3+1+3=15; 1+5=6). Numele Osiraq e format din Osiris (Lucifer / Hermes / Horus / Azazel) + Iraq. În timpul celui de-al 33-lea preşedinte al Statelor Unite, Harry Truman, mason de gradul 33, a fost testată prima bombă atomică la White Sands, New Mexico, zonă aflată pe paralela de 33 de grade. Cele două oraşe lovite de bombe atomice în 1945, Hiroshima şi Nagasaki, se află în jurul paralelei de 33 de grade (Nagasaki – 32 grade, Hiroshima – 34 grade). În 1963, aproape de paralela de 33 de grade, John F. Kennedy a fost împuşcat în Dealey Plaza din Dallas. Dealey Plaza este locul primului templu masonic din Dallas, iar data morţii preşedintelui, 22 noiembrie, indică acelaşi număr 33 (22+11=33). În 1968, Robert Kennedy, fratele fostului preşedinte, a fost asasinat în Los Angeles, tot în apropierea paralelei de 33 de grade şi tot lângă un templu masonic.

Şi totuşi, de ce este atât de important numărul 33, mai ales pentru masoni? Ei, bine, 33, în procente, reprezintă o treime dintr-un întreg. Cele mai importante treimi sunt cele divine, ca de exemplu treimea din Mesopotamia (Anu, Enlil şi Enki), treimea vedică (Varuna, Indra şi Mitra), trimurti din brahmanism (Brahma, Vishnu şi Shiva) sau sfânta treime din creştinism (tatăl, fiul şi sfântul duh). Toate aceste treimi divine, deşi aparţin unor culturi diferite, reprezintă aceleaşi zeităţi. Fără îndoială, numărul 33 simbolizează o singură parte din treime, adică un singur zeu. Ţinând cont că acest număr este de o deosebită importanţă pentru francmasonerie, logica de bun simţ ne sugerează că 33 este zeul lor. Adică Satan / Lucifer / Enki / Osiris / Horus / Azazel / Hermes. În cazul acesta, e înţeleasă folosirea paralelei de 33 de grade. Dar de ce doar paralela din emisfera nordică?

Răspunsul îl găsim tot la egipteni. Pe Piatra Shabaka e scris că în timpul luptei pentru supremaţie dintre cei doi fraţi, Horus cel Bătrân şi Seth, tatăl lor, Geb, împarte Egiptul în două părţi: Seth primeşte Egiptul de Sus iar Horus pe cel de Jos, hotarul fiind limita celor două ţări. După apariţia cultului lui Osiris, când acesta l-a înlocuit pe Horus în legendă, se credea că Ra i-a oferit lui Osiris Egiptul de Jos, iar lui Seth pe cel de Sus. De asemenea, în credinţa egipteană antică, zeiţa-vultur Nekhbet era protectoarea Egiptului de Sus iar zeiţa-şarpe Wadjet a celui de Jos. Contrar aparenţelor, Egiptul de Sus nu reprezintă partea de nord, ci de sud. Iar Egiptul de Jos este partea nordică. Aşadar, Horus a primit nordul țării iar Seth sudul. Deşi acest mit a fost interpretat ca o împărţire a Egiptului, de fapt se referă la împărţirea întregii planete. Nordul era domeniul şarpelui Osiris / Azazel / Enki, iar sudul al vulturului Seth / Enlil.

Sumerienii împărțiseră cerul în trei părți: nordul era calea lui Enlil, mijlocul al lui Anu iar sudul al lui Enki. Deși pare o contradicție cu împărțirea egiptenilor, în realitate nu este. Hermes Trismegistos spunea că Egiptul este imaginea cerului, idee comună multor culturi, exemplificată în Noul Testament prin „precum în cer, așa și pe Pământ”. După cum am văzut, egiptenii rezumau la țara lor împărțirea planetei. Prin urmare se poate considera că, pentru antici, Pământul era imaginea cerului, însă o imagine în oglindă. Prin urmare, lucrurile din cer erau inversate pe Terra. Partea de nord a cerului, atribuită de sumerieni lui Enlil, devine sudul planetei noastre, în timp ce fâșia de sud a cerului, zona lui Enki, reprezintă nordul planetei. Astfel înțelegem de ce Veghetorii au ales muntele Hermon, aflat în emisfera nordică a Terrei: deoarece se afla pe teritoriul lor. Această împărțire a rezultat în urma revoltei Veghetorilor / Igigi, care a dus la facerea omului. Pentru a opri revolta și a crea noile ființe, Enki era în postura de a emite pretenții. Anu s-a văzut nevoit să accepte condițiile fiului său mai mare, pentru a stopa conflictul. Sumerienii și grecii au interpretat această împărțire a Terrei ca pe o tragere la sorți. Sumerienii spuneau că astfel lui Anu i-a revenit cerul, lui Enlil uscatul iar lui Enki lumea subterană, pentru greci Zeus primind cerul și Pământul, Poseidon apele iar Hades Tartarul subpământean. Ținând cont că majoritatea masei continentale a Pământului se află în emisfera nordică, Enlil nu a fost deloc mulțumit de această împărțire a planetei, așa că în scurt timp a plecat acasă. Anu l-a însărcinat pe Enki cu administrarea Terrei și supravegherea oamenilor, moment descris de miturile egiptene prin răzgândirea lui Geb cu privire la împărțirea Egiptului și oferirea întregii țări lui Horus cel Bătrân. Scăpat de supravegherea fratelui său, Enki și-a început experimentele genetice ce au dus la apariția semizeilor.

Despre aceşti copii ai zeilor şi ai oamenilor, Biblia afirmă că „sunt vestiţii viteji din vechime” (Geneza 6:4). Cartea Jubileelor relatează că existau trei tipuri de progenituri ale îngerilor: uriaşii, naphilimii şi eliuzii, dintre aceştia doar a treia clasă dând dovadă de cruzime împotriva omenirii. Indiferent de cultura care îi prezenta, semizeii aveau caracteristici ieșite din comun: frumusețe fizică moștenită genetic de la părinții lor, forță, agilitate și curaj, toate mult superioare celor ale pământenilor. Legendele tuturor popoarelor sunt pline de faptele eroice ale acestora. Iată câţiva dintre ei:

– Gilgameș, fiul regelui Lugalbanda şi al zeiţei Ninsun, a fost al cincilea rege al oraşului sumerian Uruk, domnind timp de 126 de ani în jurul anului 2.500 î.Hr. În Epopeea lui Gilgameș, acesta, împreună cu prietenul său, Enkidu, îl învinge pe monstrul Humbaba pe Muntele Cedrilor. Apoi, cei doi eroi ucid Taurul Cerului, trimis de zeiţa Iștar să-l pedepsească pe regele Urukului pentru că i-a refuzat avansurile. După moartea lui Enkidu, Gilgamesh este hotărât să afle secretul nemuririi. După o lungă călătorie, plină de peripeţii, eroul îl întâlneşte pe Utnapiștim, supravieţuitorul Potopului. Acesta îl învaţă unde să găsească planta care oferă viaţa veşnică. După ce o obţine, un şarpe îi mănâncă planta mult-dorită. În Cartea Giganţilor, unul dintre manuscrisele de la Marea Moartă, Gilgameș şi Humbaba sunt doi dintre uriaşii de dinaintea Potopului, copii ai Veghetorilor. Ghilgameș nu era un semizeu propriu-zis, ci două treimi zeu și o treime om, o afirmație neînțeleasă de cercetători și interpretată în diverse feluri. Însă logica ne poate ajuta să dezlegăm și această enigmă.

ADN-ul fiecărui copil se formează din cel al părinților săi, moștenind câte o ramură de la fiecare. Prin urmare, copilul primește gene de la părinți în mod egal. Deși considerat în mod tradițional fiul semizeului Meșkianggașer, legenda sumeriană Enmerkar și lordul din Aratta îl numește pe Enmerkar, bunicul lui Ghilgameș, fiul zeului Utu. Dacă era într-adevăr fiul zeului-Soare și al unei pământence, Enmerkar avea 50% gene divine și 50% umane. Fiul său, Lugalbanda, a moștenit jumătate dintre genele tatălui său (25% divine și 25% umane) și jumătate dintre cele ale mamei sale pământene (50% umane), având 25% gene divine și 75% umane. Cu zeița Ninsun el l-a avut pe Ghilgameș care a moștenit de la mama sa 50% gene divine, iar de la tatăl său 12,5% gene divine și 87,5% umane. Astfel, Ghilgameș avea 62,5% gene zeiești și 37,5% umane, ceea ce pentru strămoșii noștri însemna că eroul era două treimi (66,6%) zeu și doar o treime (33,3%) om.

– Perseus, fondatorul legendar al dinastiei Perseizilor, a fost primul erou al Greciei. Tatăl său a era Zeus, iar mama sa Danae, fiica regelui Acrisius din Argos. A devenit erou după ce a tăiat capul gorgonei Medusa, cu ajutorul căruia a împietrit monstrul marin Kraken, ce atacase Etiopia. S-a căsătorit cu prinţesa Andromeda, apoi a fondat oraşul Mycenae. A fost omorât de către vărul său, Megapenthes, regele din Argos. Conform împăratului Xerses, perşii se consideră urmaşii lui Perseus.

– Cel mai cunoscut dintre semizei este grecul Heracles („gloria Herei”), cel numit de romani Hercules. Se crede că a trăit între anii 1264-1226 î.Hr. Botezat la naştere Alcaeus sau Alcide, şi-a schimbat numele în Hercules după ce şi-a omorât soţia şi copiii, într-o criză de nebunie datorată Herei. Heracles era fiul lui Zeus şi al reginei Alcmene, fiica regelui din Micene, strănepoata lui Perseus şi soţia lui Amphitryon. Heracles şi-a dobândit gloria după cele douăsprezece munci pe care le-a dus la capăt datorită forţei sale ieşite din comun. Printre faptele sale vitejeşti se numără uciderea leului din Nemea, a Hydrei din Larnaea, a păsărilor stymphaliene şi a monstrului din Troya, capturarea căprioarei ceryneene, a mistreţului erymanthian, a taurului cretan şi a lui Cerberus din Infern, furtul cirezii gigantului Geryon, al iepelor lui Diomedes, al brâului Hippolytei şi al merelor de aur din grădina hesperidelor, dar şi curăţarea grajdului imens al lui Augeas. De asemenea, i se atribuie fondarea jocurilor olimpice şi a oraşului Tarentum în Italia. Nu mai puţin importante sunt prezenţa lui alături de argonauţi în căutarea lânii de aur dar şi participarea la războiul împotriva giganţilor, împreună cu zeii olimpieni. Şi în amor era superior muritorilor de rând: a fost însurat cu patru femei, pe lângă care a avut cel puţin nouă amanţi. A fost omorât de către a treia sa soţie, Deianeira, care i-a dăruit o cămaşă îmbibată în otravă. După moartea sa a fost dus pe muntele Olimp de către tatăl său, Zeus, unde s-a însurat cu zeiţa Hebe. Împăraţii romani Commodus şi Maximian s-au declarat reîncarnările lui Heracles. La fel l-au considerat buddhiştii şi pe Vajrapani, protectorul lui Buddha.

– Theseus era fiul zeului Poseidon și al reginei Aethra, fiica regelui Pittheus din Troezen. A fost rege al Atenei, a capturat taurul cretan, a ucis Minotaurul din Knossos şi a reuşit să iasă din labirint cu ajutorul Ariadnei, fiica regelui Minos. A răpit-o pe Elena, prinţesa Spartei, a încercat să o răpească şi pe zeiţa Persephona, dar a fost capturat şi închis în Tartar. A fost eliberat de Heracles, apoi s-a căsătorit cu regina amazoanelor, Hippolyta, care i-a dăruit un fiu. S-a plictisit de aceasta şi şi-a ales o noua soţie, pe Phaedra (fiică a regelui Minos, sora Ariadnei). A fost ucis de Lycomedes de pe insula Skyros, care se temea că semizeul va încerca să-i ia tronul.

– Helene („torţa”) a fost fiica lui Zeus şi a reginei Spartei, Leda. Frumusețea ei, care a dus la războiul troian, era lăudată de toți care au avut norocul să o zărească, bătrânii din Troia afirmând, conform Iliadei, că Helene „tare-și aduce la chip cu o zeiță”. Din cauza frumuseţii sale a fost răpită pe când avea doar 14 ani de către semizeul Theseus, regele Atenei. A fost adusă înapoi în Sparta de fraţii ei, gemenii Kastor şi Poludeukes (în latină Castor şi Pollux). Mai târziu s-a măritat cu Menelaus, amândoi devenind conducătorii Spartei după ce regele Tyndareus a abdicat. Peste ani a fost sedusă de prinţul Paris, care a răpit-o şi a dus-o în Troia. După terminarea războiului troian, s-a întors în Sparta cu Menelaus, iar după moarte i-a fost dată ca soţie lui Achilleus, cu care a domnit în Insula Şerpilor.

– Achilleus („durerea oamenilor”) sau Ahile este personajul principal al Iliadei lui Homer şi cel mai mare erou al războiului troian. Achilleus era fiul nimfei Thetis şi al regelui Peleus din Myrmidons. Conform legendelor, pielea acestuia era invulnerabilă, excepţie făcând călcâiul său. Iar despre aspectul său fizic, Fenix remarca în Iliada că este „chipos ca un zeu”. Crescut de centaurul Chiron pe muntele Pelion, Achilleus și-a dedicat viaţa căutării gloriei, motiv pentru care a şi acceptat să lupte împotriva Troiei. Din Iliada aflăm povestea de dragoste dintre el şi prinţesa Briseis, devenită sclavă, dar şi iubirea homosexuală dintre el şi bunul său prieten Patroklos („gloria tatălui”). Printre cei ucişi de Achilleus se numără semizeul Memnon, regina amazoanelor Penthesilea (de asemenea semizeiţă) şi prinţul Hektor, eroul troienilor. Achilleus a fost ucis de săgeata lui Paris, fratele lui Hektor, îndreptată către călcâiul vulnerabil de zeul Apollo. După moarte, zeii i-au acordat nemurirea. A locuit în Insula Şerpilor din Marea Neagră, zeiţa Hera dăruindui-o ca soţie pe Helene, fiica lui Zeus, fosta soţie a lui Paris din Troia. Cum bunicul lui Achilleus era semizeul Eacos, și el avea 62,5% gene divine și 37,5% umane, precum Ghilgameș, putând fi considerat două treimi zeu și o treime muritor. Însă grecii au preferat să nu se complice cu astfel de amânunte precum sumerienii.

– Arjuna, singurul erou neînvins al epopeei Mahabharata, era fiul zeului Indra și al reginei Kunti. Aflat în exil pentru treisprezece ani, el a vizitat casa din cer a tatălui său, unde a primit arme de la zei, cu care a distrus câteva palate ale demonilor asura. În războiul Kurukshetra el a fost considerat cel mai bun arcaș și cel mai neînfricat războinic. Zeul Krișna l-a numit Purușarșva, adică „cel mai bun dintre oameni”.

– Deși nu se specifică acest lucru, Samson din Biblie era, la rândul său, un semizeu. Vechiul Testament susține că, într-o zi în care se afla singură pe câmp, mama sa a fost vizitată de un înger al lui Yahweh. După plecarea lui, ea a rămas însărcinată. Samson s-a dovedit a fi extrem de puternic, asemenea grecului Heracles. Dacă astfel de copii se nășteau după vizitele zeilor în toate culturile lumii, Samson nu poate fi o excepție. La fel ca mulți alți semizei, Samson dădea dovadă de imoralitate, obișnuind să își petreacă timpul la bordeluri ori ucigând oameni sau animale. Biblia prezintă un episod în care Samson a legat de cozi două sute de vulpi, cărora le-a dat foc, și un altul în care a ucis treizeci de oameni doar pentru a le lua hainele, din cauza unui pariu pierdut. Cine era tatăl adevărat al lui Samson, îngerul care i-a vizitat mama? Putem afla acest lucru analizând numele eroului. În multe culturi antice, numele cuiva era însoțit de cel al tatălui său, atunci când se prezenta. Nordicii aveau și ei această tradiție, numele Eriksson, de exemplu, însemnând „fiul lui Erik”. Iar nordicii și-au aduc cultura din Asia, lucru care reiese cu ușurință din denumirile divinităților lor. Prin urmare, având o sursă comună, e posibil ca și numele Samson să însemne „fiul lui Sam”. În mitologia ebraică nu există niciun personaj cu acest nume, Sam reprezentând în realitate prescurtarea numelui Samael, arhanghelul decăzut acuzator, distrugător și seducător, numit Satan în Biblie. Cu un asemenea tată, Samson nu putea deveni decât lipsit de moralitate, un ucigaș de oameni și animale.

Enki nu s-a rezumat doar la crearea semizeilor. Nu și-a uitat dorința de a avea un moștenitor de parte bărbătească, care să moștenească tronul. Ținând cont că soția, fiica și nepoata sa nu i-au putut oferi decât fete, era nevoie ca viitorul moștenitor să se nască cu ajutorul geneticii. Știa deja cum să realizeze acest lucru, având experiență din facerea semizeilor. Hitiții spuneau că zeul „Kumarbi merse plin de furie până la Nippur”. Acolo

„Se-mpreunează dar cu Stânca mare

Si-aceasta îi cunoaște bărbăția,

De cinci ori o cuprinse-n brațe,

De zece ori în brațe-o strânse”.

Kumarbi era Enki al sumerienilor iar Stânca mare nu era nimeni alta decât Ninhursag, „Doamna muntelui înalt”. Nippur era orașul lui Enlil, acolo unde locuia cu Ninhursag, rebotezată Ninlil, fosta soție a fratelui său. Hitiții nu știau că Nippurul nu exista în acea vreme, fiind construit mult mai târziu, Enlil locuind în acel moment în Eridu, orașul fratelui său. Faptul că Enlil nu era acasă atunci când Kumarbi / Enki a venit să se împreuneze cu soția sa indică faptul că, așa cum spuneam mai devreme, Enlil era plecat de pe Pământ, nefiind mulțumit cu emisfera sudică pe care i-o acordase tatăl său în timpul revoltei Veghetorilor / Igigi. Dacă Ninlil / Ninhursag nu i-a putut oferi un fiu până în acel moment, presupunem că între ei nu au avut loc relații sexuale normale, Enki folosindu-se de ingineria genetică pentru a introduce cromozomul Y, cel care este răspunzător de caracterele sexuale masculine. Fecundând-o în mod artificial pe Ninlil, Enki putea fi sigur că astfel va avea parte de fiul mult dorit.

După cele nouă luni de sarcină, Mitul lui Ullikummi susține că

„La naștere și moașele sosiră,

Zeița Soartei și-a zeilor mumă

În brațe au luat copilul,

Punându-l pe genunchii lui Kumarbi,

Îndată-ncepe să dezmierde pruncul,

E gata să-i dea numele cel drag.

Kumarbi-și zise atunci în sinea lui:

«Ce nume oare-i voi alege

Acestui prunc pe care mi l-au dat

Zeița Sorții și-a zeilor mumă?

Ieși din trupu-i ca un fir de iarbă.

Ducă-se! Ulikummi să se cheme,

Să crească pân-la ceruri și s-ajungă

Stăpân peste Kummiya, cetatea îndrăgită!

Lovească-l pe Teșub,

Să mi-l fărâmițeze, ca pe-o pleavă

Și să-l zdrobească sub călcâi, ca pe-o furnică.

Pe Tașmișu să-l frângă, ca pe-o uscată trestie,

Să-mprăștie pe zeii din ceruri, ca pe păsări,

Zdrobească-mi-i pe toți, ca pe un taler gol!»”

La rândul său, poemul babilonian Enuma Eliș afirma că

„În Camera Sorții, locul Destinelor,

Un nou zeu stătea, cel mai iscusit și mai înțelept,

În inima Adâncului a fost născut Marduk”.

Descrierea lui Marduk pare a fi ruptă din Luceafărul lui Eminescu:

„Atrăgător îi era chipul, ochii-i scânteiau strălucitori;

Mândru îi era mersul, impunător ca din vechime…

Și mai presus de ceilalți zei era, cu mult întrecându-i…

Era cel mai nobil și cel mai înalt era;

Cu membrele imense-i pe toți îi întrecea.”

Pentru egipteni, Osiris s-a culcat cu soția fratelui său, Nephtys, care l-a născut pe Anubis. Un alt mit povestește că, pe vremea când Isis devenise soția lui Seth, Osiris s-a întors și a lăsat-o însărcinată, ea născându-l pe Horus după ceva vreme. În Canaan, Dagon l-a avut pe Baal Zephon cu soția fratelui său. La celți, Dagda a avut un fiu cu cumnata sa, Boand, copilul fiind numit Oengus de către celți și Belenos de gali. Pentru greci, Typhon era fiul zeiței Pământului, Geea, și a lui Tartarus, personificarea zeității lumii subterane. Un imn homeric pentru Apollo îl consideră pe Typhon fiul zeiței Hera, soția lui Zeus, pe care l-ar fi procreat singură. Dar cum Hera a complotat cu cumnatul său, Poseidon, să-l detroneze pe Zeus, putem bănui cine era tatăl gigantului. Și toate aceste mituri ne arată că Enki a făcut un copil cu soția fratelui său.

După ce băiatul s-a născut, Kumarbi i-a chemat pe zeii Irșirra și le-a cerut să-l ascundă, până când acesta va crește. „Copilul nu va fi văzut de zeii mari”, le-a spus el. În Egipt, Isis l-a ascuns pe Horus pe malul Nilului, pentru a nu fi văzut de către Seth. Grecii au preluat povestea dar i-au atribuit-o lui Zeus, care ar fi crescut într-o peșteră, departe de ochii tatălui său. Se pare că Enlil a aflat de copil, însă a fost convins de Ninhursag că este al lui. Acesta este motivul pentru care grecii susțineau că Apollo era fiul lui Zeus, scandinavii că Baldur era al lui Odin, iar în Canaan Baal, fiul lui Dagon, îl numea tată pe zeul El, unchiul său. Același lucru reiese și din religia sumeriană, unde Enlil era zeul taur iar Martu / Marduk era numit Amar Utu, adică „vițelul solar”.

Se pare că Marduk nu era doar fiul lui Enki, ci și clona lui, religiile lumii lăsând numeroase indicii în acest sens. În Babilon, când a devenit zeul suprem, Marduk a preluat atributele şi funcţiile celorlalţi zei. Însă nu a făcut acelaşi lucru şi cu tatăl său, Enki fiind mereu la loc de cinste, alături de fiul său, pe poziție de egalitate. Acest lucru se observă și la turnurile gemene, foarte des întâlnite în arhitectura arabă. Deşi pentru arabi îi simbolizează pe Avraam şi pe fiul său, Ismael, în realitate este vorba despre Enki şi fiul său, Marduk. Egalitatea reiese şi din cele două mari piramide din Ghiza, considerate morminte ale celor doi zei: cea a lui Kefren este mai mică decât cea a lui Keops dar, fiind ridicată pe un teren mai înalt, se află la aceeaşi înălţime cu aceasta. În Apocalipsa lui Ioan, Enki este descris ca un balaur roşu, cu şapte capete şi zece coarne, care a fost aruncat din cer. Fiul Balaurului, numit Fiara, are aceeași înfățișare, Ioan prezentându-l cu şapte capete şi zece coarne, acesta fiind doar modul autorului de a releva faptul că cei doi erau identici. Apocalipsa ne confirmă și că aceste două zeități erau venerate împreună: „și s-au închinat balaurului, fiindcă i-a dat fiarei stăpânirea; şi s-au închinat fiarei, zicând: Cine este asemenea fiarei şi cine poate să se lupte cu ea?” (13:4).

În tăbliţa CBS-14061, remarcată de E. Chiera în Texte religioase sumeriene, se spune că zeii şi-au luat neveste pământene, aluzie evidentă la Veghetori. Tânărul zeu Martu s-a plâns mamei sale că a rămas singurul necăsătorit. Drept pentru care, mama sa i-a ales ca soţie pe fiica unui preot. Dacă Marduk era prea tânăr pentru a întreține relații sexuale în vremea în care Veghetorii se împreunau cu pământencele, se confirmă faptul că el s-a născut în acea perioadă. Se pare că, după ce a scăpat de burlăcie, Martu / Marduk s-a hotărât să se împreuneze cu mai multe pământence. Herodot scria că în Babilon se alegea în fiecare an câte o virgină dintre cele mai frumoase, ca soţie pentru Marduk. Fecioara îl aştepta într-o încăpere de la etajul superior al zigguratului Etemenanki (turnul Babel din Biblie). Zeul îşi făcea apariţia şi, după ce îşi consuma căsnicia, îşi lua zborul în cer.

Enki l-a creat pe Marduk pe cale artificială nu doar pentru a fi sigur că va fi de sex masculin, ci și pentru a-i oferi însușiri ieșite din comun, menite să-i asigure avantaje în încercarea de a-l detrona pe Enlil. Pentru babilonieni, hitiți și greci, el era foarte înalt dar și „cel mai iscusit și mai înțelept”. Și, într-adevăr, Marduk s-a luptat cu unchiul său pentru tron. Însă, până atunci, și-a ajutat tatăl să-și continuie planul.

20. Facerea omului

„Omul este o frânghie care leagă bestia de supraom – o frânghie peste abis.” – Friedrich Nietzsche

Poetul roman Publius Ovidius Naso, cunoscut ca Ovidiu, scria despre erele omenirii, pentru el fiind în număr de patru:

– Epoca de Aur – eră dominată de pace şi dreptate. Oamenii nu cunoşteau arta navigaţiei, prin urmare nu cunoşteau lumea întreagă.

– Epoca de Argint – Jupiter a introdus anotimpurile iar oamenii au învăţat agricultura şi arhitectura.

– Epoca Bronzului – oamenii erau predispuşi la războaie, dar nu lipsiţi de respect faţă de zei.

– Epoca Fierului – oamenii demarcă naţiile prin graniţe, învaţă să navigheze şi să mineze. Sunt războinici, lacomi şi trufaşi în faţa zeilor. Modestia şi loialitatea nu se mai întâlnesc nicăieri.

Cele patru ere ale lui Ovidiu au corespondent şi în hinduism. Aici, un ciclu cosmic durează 4,32 de milioane de ani omeneşti şi are patru vârste:

– Vârsta de Aur (Satya) – durează 1.728.000 de ani. Toate fiinţele erau perfecte, neavând nevoie nici de hrană, nici de adăpost.

– Vârsta de Argint (Treta) – durează 1.296.000 de ani. Oamenii îşi luau hrana din copaci fermecaţi, care le dădeau tot ce îşi doreau, şi toţi studiau Vedele. Zeii i-au împărţit pe oameni în preoţi, regi, producători şi sclavi, fiecare îndeplinind lucruri tipice pentru casta lui.

– Vârsta de Bronz (Dwapara) – durează 864.000 de ani. Au început războaiele şi oamenii n-au mai putut…

Continuarea aici.

6. Jurassic Park

Supărat că a fost pedepsit pe nedrept, Enki și-a propus să se răzbune pe principalul vinovat pentru aceste lucruri, adică tatăl său. Negăsind însă vreo cale de întoarcere acasă, mintea sa genială a conceput un plan, așa cum susține mitul hitit al lui Ullikummi: „înțelepciune naște Kumarbi-n mintea sa, zi neagră iscodește ca pe-o ființă-abjectă”. În Adversus Haereses, episcopul Irineu scria că Sophia „neputând să se întoarcă, ea a înțeles că Tatăl este incomprehensibil, s-a dus la locul ei și și-a schimbat patima în venerație pentru Tatăl”. Cu alte cuvinte, s-a prefăcut a fi fiul ascultător, ce se căiește în speranța că va fi primit înapoi. În textul Enki și ordinea lumii, Enki spunea că s-a născut în Cer și a venit pe Pământ, unde a asanat mlaștinile, umplându-le cu pești, apoi a umplut Tigrul și Eufratul cu „apă de viață dătătoare”. Adică și-a început cercetările biologice, respectând ordinele tatălui său, pentru a-i intra acestuia în grații. Și nu a făcut acest lucru singur, ci a avut-o alături pe sora sa, care i-a devenit soție. Iar partea cea mai importantă a misiunii lor era eliminarea dinozaurilor și înlocuirea lor cu alte specii de animale.

Pentru a putea vorbi despre dinozauri, e absolut necesar să recapitulăm ceea ce se ştie despre ei până acum. În primul rând, oamenii de ştiinţă au identificat până în prezent peste 700 de specii de dinozauri. Dintre acestea, doar cinci specii au scheletul complet, restul fiind doar oase izolate. Cum s-a ajuns la celelalte specii? Prin imaginaţia paleontologilor. Este binecunoscută rivalitatea din anii 1870 dintre colecţionarii de fosile Marsh şi Cope, care au inventat împreună peste 130 de specii. Marsh a publicat erorile lui Cope, acuzându-l de faptul că, în încercarea de a reconstrui o fosilă de reptilă marină, a pus capul în locul cozii. Şi în timpuri mai apropiate de noi câţiva astfel de oameni de ştiinţă au descoperit oase pe care le-au considerat a fi de dinozauri, astfel născându-se câteva specii noi. Din păcate pentru ei, puţin mai târziu s-a dovedit că acele fosile erau umane, nicidecum de reptile. Dar acele specii de dinozauri proaspăt apărute au rămas totuşi în cărţile de specialitate.

Cum stabilesc cercetătorii noştri vârsta unor fosile? De unde ştiu ei că dinozaurii au apărut acum 240 de milioane de ani şi au dispărut acum 65 de milioane? Dacă vă gândiţi la datarea cu carbon, uraniu sau potasiu, vă înşelaţi. Aceste metode funcţionează doar pentru fosile cu o vechime de câteva mii de ani, nu de milioane. Atunci, care e metoda de calcul? Imaginaţia paleontologilor. În concepţia evoluţioniştilor, e nevoie de o anumită perioadă de timp pentru ca cea mai simplă formă de viaţă să evolueze într-un dinozaur. Astfel, cercetătorul presupune o anumită perioadă de timp pentru fiecare specie, ajungându-se în final la o datare „exactă”. Nu trebuie să fii un geniu pentru a-ţi da seama că presupunerile nu pot fi catalogate drept adevăruri ştiinţifice. Privind lucrurile din acest punct de vedere, ne dăm seama că e posibil ca dinozaurii să nu fi fost atât de mulţi pe cât ni se spune, să nu fi trăit atunci când ni se spune şi să nu fi arătat aşa cum ni se spune.

Dar dacă dinozaurii au trăit atunci când consideră evoluţioniştii, unde sunt acum? Părerea generală a paleontologilor e că au dispărut brusc din motive necunoscute. Pentru ei, cea mai probabilă cauză ar fi ciocnirea Pământului cu un asteroid. Însă această ipoteză are multe fisuri. Dacă într-adevăr un meteorit ar fi cauzat dispariţia dinozaurilor, cum se explică faptul că doar aceste reptile au dispărut, nu şi restul animalelor? Sau cum se explică faptul că, după dispariţia dinozaurilor, pe Pământ au apărut specii de animale diferite de cele care trăiseră până atunci? Ar trebui să credem că un meteorit a omorât tiranozaurii şi brontozaurii dar a făcut şi pterodactilul să se transforme în pasăre sau triceraptosul în rinocer? Cu alte cuvinte, oamenii de ştiinţă nu au o explicaţie logică ori de bun simţ pentru faptul că ceva (sau cineva) a cauzat dispariţia bruscă a dinozaurilor şi înlocuirea lor cu alte specii de vieţuitoare. Dar dacă dinozaurii au dispărut acum 65 de milioane de ani, cum au supravieţuit unii dintre ei până în zilele noastre?

În 2001, paleontologii Zielinski şi Budhan au descoperit o fosilă de hadrosaur în bazinul San Juan din New Mexico. Formaţiunea în care a fost descoperit osul de dinozaur a fost datată ca fiind din Paleocen, având aproximativ 64,5 milioane de ani. Ceea ce înseamnă că nu toţi dinozaurii au dispărut la data stabilită de cercetători, unii dintre ei supravieţuind încă cel puţin 500 de milioane de ani. Alţi astfel de dinozauri „supravieţuitori” au fost descoperiţi în America de Nord, în China, precum şi în alte părţi ale lumii. Legendele din întreaga lume descriu reptile uriaşe, numite dragoni sau balauri, care ar fi trăit în acelaşi timp cu oamenii. În sprijinul acestei idei există pietrele descoperite de profesorul Cabrera în Ica (Peru), care înfăţişează oameni alături de dinozauri, călărindu-i sau luptându-se cu ei. Cercetătorul Don R. Patton, care a studiat pietrele de la Ica, a declarat următoarele: „Toate aceste înfăţişări sunt foarte interesante, din moment ce lumea nu a început să vorbească despre dinozauri decât din secolul al XIX-lea, iar pietrele au o vechime de mii de ani. În plus, pietrele nu prezintă schelete de dinozauri, ci dinozauri în viaţă, ce par să interacţioneze cu omul. Asta arată faptul că vechii peruani au văzut şi au trăit alături de dinozauri!”. Acelaşi cercetător se declară uimit de faptul că, deşi descoperitorul pietrelor a fost şeful departamentului de medicină din cadrul Universităţii din Lima, antropolog şi fondatorul muzeului din Ica, comunitatea ştiinţifică refuză să recunoască autenticitatea pietrelor. Pietrele de la Ica nu sunt singura reprezentare a dinozaurilor în timpul oamenilor. Un mozaic elenistic vechi de cel puţin 2000 de ani, descoperit în secolul al XVII-lea în localitatea italiană Palestrina, prezintă greci şi etiopieni aflaţi la vânătoare pe malul Nilului. În acest mozaic se poate vedea clar o reptilă ce seamănă foarte bine cu un dinozaur, vânată de oameni. În peşterile din insulele indoneziene s-au descoperit desene ce înfăţişează dinozauri. În Egipt sunt foarte multe desene reprezentând apatosauri. Aceiaşi dinozauri se găsesc şi pe un cilindru mesopotamian, datând din 3300 î. Hr. Dar poate cea mai importantă astfel de descoperire sunt cele trei fotografii realizate în timpul Războiului Civil din S.U.A. (1860), în care sunt reprezentaţi trei pterodactyli.

În plus, au fost găsite urme de picior omenesc alături de cele ale unor dinozauri, aflate în acelaşi strat geologic, cu o vechime de 70-140 milioane de ani. Oamenii de ştiinţă din fosta Uniune Sovietică au făcut publică descoperirea unor urme de om în acelaşi strat cu urme de dinozaur. Şi în Parcul Naţional „Dinosaur Valley” din Texas au fost găsite numeroase astfel de urme. Fotografiile de mai jos au fost realizate şi prezentate la o conferinţă de presă din Dayton, la 12 august 1989 de către dr. Don R. Patton. Merită menţionat faptul că la acea conferinţă au fost prezenţi şi doi oameni de ştiinţă evoluţionişti care a doua zi au căutat dovada cu o bară de fier, pentru a o distruge.

Şi în Vechiul Testament sunt întâlnite creaturi ce poate fi considerate dinozauri. În cartea Istoria omorârii balaurului şi a sfărâmarii lui Bel, se spune că babilonienii se închinau la un balaur mare care nu era un idol neînsufleţit, ci „viu şi mănâncă şi bea”. Profetul Daniel a ucis balaurul dându-i să mănânce cocoloaşe fierte din răşină, seu şi păr. Într-adevăr, pe Poarta lui Iștar din Babilon sunt reprezentaţi siruşi (dragoni). Scriitorul german Willy Ley a descris siruşii ca fiind „o enigmă zoologică de dimensiuni fantastice”, ce aveau limba bifurcată, trupul acoperit de solzi, o coadă lungă şi mlădioasă de asemenea cu solzi, un gât lung, subţire şi solzos, un cap de şarpe împodobit cu un corn, în spatele căruia erau ataşate aripi de piele. Descoperitorul Porţii lui Iștar, arheologul german Robert Koldeway, a luat în considerare posibilitatea ca siruşii să fi fost animale reale, deoarece imaginea lor a rămas neschimbată de-a lungul timpului în iconografia babiloniană, spre deosebire de alte animale fantastice care şi-au schimbat înfăţişarea în artă. Nu doar Poarta lui Iștar a fost împodobită cu dinozauri. Templul Angkor Wat din Cambodgia, vechi de aproximativ 800 de ani, are sculptat pe un perete un stegosaur.

Un alt posibil dinozaur este descris în Cartea lui Iov din Biblie. Dumnezeu l-a trimis pe Iov la râul Iordan, să privească animalul mare şi puternic, Behemoth, pe care îl crease. „Ia priveşte acum înaintea ta, Behemotul; şi el ca şi tine este făptura Mea; el paşte iarbă ca boul. Vezi ce putere are în coapsele lui şi ce tărie are în muşchii de pe pântece. Coada lui e dârză ca lemnul cedrului şi vinele de pe pulpele lui stau ca nişte noduri. Oasele lui sunt ca nişte ţevi de aramă şi mădularele ca nişte drugi de fier. El este fruntea făpturilor lui Dumnezeu şi făcut să fie cel mai mare peste celelalte dobitoace. Munţii îi dau hrană şi toate fiarele sălbatice sunt îngrozite când îl văd. El se culcă sub florile de lotus, în ocolul trestiilor şi al bălţii. Frunzele de lotus îi fac umbră şi sălciile bălţii îl împrejmuiesc. Dacă fluviul vine mare, fără de veste, el nu se sinchiseşte; el stă liniştit pe loc, chiar când ar fi ca Iordanul să-i urce năvalnic până la gură. Cine poate să-l privească? Cine poate să-i străpungă nasul cu un laţ?” (40:15-24). Unii cercetători ai Bibliei l-au identificat cu un sauropod după înfăţişare, obiceiuri alimentare şi locul în care trăia. În aceeaşi Carte a lui Iov este descris un alt astfel de monstru, ce poartă numele Leviathan: „Cine a deschis vreodată porţile gurii lui? Zimţii lui sunt îngrozitori! Spinarea lui este ca un şirag de scuturi, pe care le-ai fi întărit şi pecetluit puternic. Ele sunt strânse unul într-altul atât de tare, că nici vântul nu pătrunde printre ele. Fiecare e lipit de cel de lângă el şi se ţin aşa şi nu se mai despart. Din strănutul lui scapără lumină şi ochii lui sunt roşii ca pleoapele zorilor. Din gura lui ies parcă nişte torţe aprinse şi izbucnesc valuri de scântei. Din nările lui iese fum, ca dintr-o căldare pusă la foc şi care fierbe. Răsuflarea lui este de cărbuni aprinşi şi din gura lui ţâşnesc flăcări. Puterea lui e adunată în grumazul lui şi înaintea lui ţâşneşte groaza. Carnea lui e îndesată; oricât ai apăsa în ea nu se lasă. Inima lui este tare ca piatra, tare ca piatra râşniţei, cea de dedesubt. De măreţia lui se tem şi valurile; valurile mării se dau înapoi din faţa lui. Să-l atingi cu sabia nu foloseşti nimic; nici cu lancea, nici cu săgeata, nici cu toporul. Fierul pentru pielea lui este ca paiul, iar arama ca lemnul putred. Săgeata nu-l pune pe fugă şi pietrele din praştie cad pe el ca nişte pleavă. O săgeată pentru el este un pai în vânt şi îşi bate joc de vâjâitul unei lănci ce zboară. Sub pântecele lui sunt nişte solzi ascuţiţi; când dă prin noroi, pare că dă cu grapa. Când se afundă, apa fierbe ca într-o căldare; el preface marea într-un cazan de fiert mirodenii. El lasă în urmă o dâră luminoasă şi adâncul pare un cap cu plete albe. Pe pământ el nu-şi află perechea şi e făcut să nu cunoască frica. El se uită de sus la toţi câţi sunt puternici şi este împărat peste toate fiarele sălbatice” (41:14-34). Leviathanul mai este pomenit în capitolul 1 al Cărţii lui Iov, în Psalmul 73 („Tu ai despărţit, cu puterea Ta, marea; Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă; Tu ai sfărâmat capul leviathanului; datu-l-ai pe el mâncare popoarelor pustiului”) şi în capitolul 27 al Cărţii lui Isaia („În ziua aceea Domnul se va năpusti cu sabia Sa grea, mare şi puternică, asupra leviatanului, a şarpelui care fuge, asupra leviatanului, a şarpelui încolăcit, şi va omorî balaurul cel din Nil”). La egipteni, cel supranumit „Şarpele Nilului” sau „Şopârla malefică” era Apep (Apophis în greacă), demon ce avea forma unui gigantic şarpe, crocodil, şopârlă sau dragon. În Cartea lui Enoh, Leviathan este un monstru de sex feminin, ce trăieşte în adâncurile apelor. Behemoth este partenerul ei, ce locuieşte în deşertul Dudain. Şi în satanism, conform lui Anton Szandor LaVey, autorul Bibliei satanice, Leviathan reprezintă apa. Un animal asemănător cu leviathanul este şarpele marin cu şapte capete, Lotan, din miturile ugaritice. În India există de asemenea o şopârlă numită lotan, după creatura legendară. În mitologia nordică este prezent Jörmungandr, şarpele uriaş ce trăieşte în oceanul care înconjoară Pământul. În miturile babiloniene se vorbeşte despre şarpele înaripat Tiamat, zeiţa primordială a oceanelor, care a dat naştere mai multor şerpi şi dragoni. În Enûma Elish  soţul ei era Apsu, o creatură asemănătoare cu ea. La greci, mama tuturor monştrilor era dragonul-femelă Echidna, soţia monstrului înaripat Typhon. Tot în Grecia îl mai întâlnim pe Ladon, dragonul asemănător cu un şarpe, paznicul grădinii hesperiadelor sau pe Python, şarpele uriaş ce păzea oracolul Geei de la Delphi. În Mesopotamia îl găsim pe Asag, demonul cu forma unui şarpe cu şapte capete, în Asiria pe Labbu, monstrul cu trăsături de leu şi de şarpe, în Babilon pe Muşhuşşu, combinaţia monstruoasă între şarpe şi dragon, în Anatolia pe Illuyanka, monstrul maritim asemănător cu un dragon sau cu un şarpe. Să nu uităm de serafimii menţionaţi în Cartea lui Isaia, şerpi cu şase aripi, sau de dragonii din Asia şi din Europa medievală.

E posibil ca aceste creaturi, considerate mitice, să fie în realitate dinozauri? Avem pe de o parte legende despre reptile uriaşe pe întreg cuprinsul globului, iar pe altă parte fosile ale dinozaurilor pe întreg mapamondul. Oricât şi-ar dori mulţi oameni de ştiinţă să credem că dinozaurii au dispărut cu mult timp înainte de apariţia oamenilor iar dragonii şi balaurii sunt doar creaturi inventate, logica de bun simţ ne face să refuzăm această poveste. Dacă nu ar fi văzut niciodată dinozauri, strămoşii noştri n-ar fi putut să-şi imagineze nişte creaturi foarte asemănătoare cu aceştia. E drept că puteau descoperi nişte fosile, dar e greu de crezut că anticii de pe tot mapamondul au săpat mulţi metri sub pământ apoi, luându-se după nişte oase, şi-au putut imagina şi aspectul exact al acelor creaturi şi stilul lor de viaţă (vezi descrierea Behemotului din Cartea lui Iov, referitoare la locul unde trăia şi cu ce se hrănea). Ceea ce înseamnă că majoritatea dinozaurilor au fost distruşi într-adevăr acum mult timp, însă au mai rămas câţiva supravieţuitori, unii chiar până în ziua de azi. Un bun exemplu ni-l oferă cercetătătoarea Mary Schweitzer care în anul 2005 a găsit vase de sânge în fosila unui tyranosaur. Bineînţeles că dumneaei a rămas mirată de faptul că au supravieţuit vasele de sânge timp 68 de milioane de ani. Fără să-şi dea seama că acest lucru e imposibil, iar dinozaurul găsit de ea nu are milioane de ani, ci mult mai puţini. Pentru a da totuşi o explicaţie cât de cât raţională, unii evoluţionişti au declarat că acelea nu sunt celule sanguine, ci „altceva“. Iar alţii, mai înţelepţi, au preferat să nu comenteze. O alegere bună, decât să primim alte explicaţii aberante.

Mai multe persoane susţin că au văzut dinozauri în Congo, Australia, Scoţia şi în pădurea tropicală din America de Sud. Doar din anul 2000 până acum au fost peste 20.000 de cazuri. Conform cryptozoologilor, unii dintre aceşti posibili dinozauri contemporani sunt monstrul din Loch Ness, theropozii Burrunjor şi Kasai Rex, ceratopsianul Emela-ntouka, styracozaurul Ngoubou, ankylozaurul Muhuru, spinozaurul Nguma-monene, sauropodul Mokele-mbembe şi stegozaurul Mbielu-Mbielu-Mbielu. Dacă aceşti dinozauri într-adevăr există şi astăzi, de ce să nu considerăm că şi strămoşii noştri i-au văzut? Iar dacă i-au văzut, de ce să nu-i fi introdus în povestirile lor? Şi dacă i-au introdus în mituri, înseamnă că acele reptile monstruoase nu sunt balauri, dragoni sau altfel de creaturi, ci doar nişte dinozauri.

Chiar dacă au supravieţuit câţiva dinozauri, cine sau ce i-a distrus pe majoritatea dintre ei? Anticii spun că zeii. Iar legendele care să exemplifice acest lucru sunt în număr foarte mare. În Enuma Eliș (mitul babilonian al creaţiei), Tiamat şi soţul ei, Apsu, fiinţele primordiale (primii locuitori ai acestei planete) erau deranjaţi de zgomotele făcute de zeii cei tineri (noii veniţi pe Pământ). Apsu s-a hotărât să îi omoare, însă Tiamat s-a opus. Ea îl avertizează de planul soţului ei pe Ea (Enki), cel mai puternic dintre zeii tineri. Cu ajutorul magiei, Ea îl adoarme pe Apsu apoi îl ucide, devenind astfel conducătorul lumii (Pământului). Împreună cu soţia sa, Damkina, Ea are un fiu, numit Marduk. Într-o zi, pe când se juca cu vânturile, Marduk a creat tornade ce au deranjat-o pe Tiamat. Atunci, ea s-a  hotărât să răzbune moartea soţului ei, Apsu. Tiamat naşte unsprezece monştri care să o ajute în luptă şi îl numeşte conducător al lumii pe unul dintre ei, Kingu. Înspăimântaţi de armata de reptile uriaşe, zeii cei tineri se ascund. Marduk o provoacă la luptă pe Tiamat, o ucide, iar din corpul ei creează lumea. Kingu este sacrificat, din sângele lui făcând Marduk primii oameni. Iar zeii îl încoronează pe salvatorul lor, care astfel a devenit stăpânul Pământului. În textul original (Enuma Eliș este o copie a unui mit sumerian), Anu este cel care a omorât-o pe Tiamat, în acest mod explicându-şi sumerienii modul în care zeul a ajuns în fruntea panteonului. Mai târziu, când Enlil a devenit regele Pământului, l-a înlocuit pe Anu într-o nouă variantă a legendei, el fiind ucigaşul lui Tiamat. A treia variantă, Enuma Eliș, a apărut în momentul în care Marduk a preluat conducerea Terrei, el devenind salvatorul şi conducătorul zeilor. Deşi acest mit a fost interpretat în numeroase feluri, o variantă ignorată este cea a dispariţiei dinozaurilor. Exilaţii ajung pe Pământ şi sunt atacaţi de locuitorii acestuia, dinozaurii. Prin urmare, „zeii” elimină ameninţarea şi conduc liniştiţi planeta pe care tocmai au cucerit-o.

Ecourile acestei legende (sau, mai bine spus, ale celei originale) s-au răspândit în întraga lume. Grecii, de exemplu, povesteau că titanii, după ce l-au învins pe tatăl lor, Ouranos, n-au devenit imediat stăpâni ai Terrei. Planeta era condusă de Ophion („şarpele”) şi de soţia acestuia, Eurynome. Conducătorul titanilor, Kronos, a fost nevoit să se lupte cu Ophion iar soţia lui, Rhea, cu Eurynome. Reptilele au fost învinse şi aruncate în Tartar, iar titanii au devenit conducătorii Pământului. Mai târziu Zeus, fiul lui Kronos, a fost nevoit să se lupte cu un alt balaur uriaş, Typhon, care îi ameninţa pe zei, întocmai ca Marduk, fiul lui Ea, în Babilon. Ajutat de zeița Athena, Zeus l-a învins pe Typhon şi l-a închis sub muntele Etna. Soţia lui Typhon, Echidna („vipera”), a fost ucisă în somn de gigantul Argos. Copiii celor doi monştri, dragonul Ladon şi hidra din Lernaea, au fost distruşi de către semizeul Herakles, fiul lui Zeus. Un al fiu al lui Zeus, Apollo, a înfruntat de asemenea o reptilă. Pe Python, şarpele sacru uriaş, paznicul oracolului Geei de la Delphi, aflat pe muntele Parnas. În memoria şarpelui gigantic, Apollo a instituit la Delphi Jocurile Pythice iar Pythia, prima preoteasă a oracolului, a fost numită după acelaşi şarpe.

În Cartea egipteană a morţilor se spune că, în fiecare noapte, Apep (Apophis) atacă Barca milioanelor de ani, luptându-se cu zeul Ra şi însoţitorii săi. Cel mai însemnat dintre ei este Seth, zeul furtunii şi al deşertului. Apep, personificarea întunericului, avea forma unui gigantic şarpe, crocodil, şopârlă sau dragon. În fiecare noapte Apep este învins dar învie a doua zi, pentru ca lupta să se reia de fiecare dată când Ra (soarele) trece cu barca sa prin lumea de dincolo. Această luptă este de fapt o reeditare zilnică a unei lupte petrecute cu mult timp înainte, între zeul Ra şi şarpele Apep. În aceeaşi Carte a morţilor întâlnim demonul femelă Ammut, „devoratoarea de morţi”, ce avea aspectul unui amestec dintre leu, hipopotam şi crocodil. Ammut era creatura care mânca inimile păcătoşilor în Lumea de dincolo.

În mitologia japoneză, după ce a fost expulzat pe Pământ, primul lucru pe care l-a făcut zeul Susano-o a fost să stăpânească forțele care existau deja pe planeta noastră și care i se opuneau. Pentru acest lucru, a fost nevoit să ucidă șarpele cu opt capete Yamata no orochi, care devora copiii zeilor tereștri.

În Rigveda (colecţie indiană de imnuri vedice sanscrite), unul dintre cele patru texte sacre (numite vede) ale hinduismului, dragonul Vritra sau Ahi („şarpele”) a închis toate apele Pământului. Zeul furtunii, Indra, a primit arme de la ceilalţi zei (întocmai ca Marduk în Enuma Eliș), l-a omorât pe Vritra, i-a distrus cele 99 de fortăreţe şi a eliberat apele. Pentru această faptă, Indra a primit titlurile Vritrahan („ucigaşul lui Vritra”) şi „ucigaşul primului dragon”. Apoi, cu trăsnetul său, Indra a omorât-o pe Danu, mama dragonului Vritra. Într-o altă versiune a legendei, zeul a fost ajutat în luptă de alţi zei, Varuna, Soma şi Agni. Într-un vers al unui imn, Sarasvati (soţia lui Brahma, zeiţa ştiinţei şi a artelor) este acreditată cu uciderea lui Vritra, dar acest lucru nu este menţionat în niciun alt loc. După această faptă vitejească, Indra a devenit conducătorul zeilor.

Alţi  zei ai furtunii (ca şi Zeus, Seth, Susano-o, Indra sau Enlil) care au fost nevoiţi să se lupte cu reptile sunt Teșub, Baal şi Thor. În Anatolia, Teșub, ajutat de mai mulţi zei, îl învinge în luptă pe dragonul Illuyanka. În Canaan, zeul Baal ucide şarpele cu şapte capete, Lotan. În Scandinavia, zeul Thor se luptă de multe ori cu marele său duşman, şarpele uriaş Jörmungandr. La Ragnarok, bătălia finală dintre zei şi giganţi, Thor, deşi muşcat de şarpe, reuşeşte să-şi omoare adversarul. Dar nu apucă să se bucure prea mult de victorie, deoarece veninul lui Jörmungandr îl răpune. În Vechiul Testament, Yahveh (care are adeseori aspectele unui zeu al furtunii), Dumnezeul evreilor, este lăudat pentru distrugerea monstrului marin Leviathan şi a celorlalţi balauri din apă: „Tu ai despărţit, cu puterea Ta, marea; Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă; Tu ai sfărâmat capul leviathanului; datu-l-ai pe el mâncare popoarelor pustiului” (Psalmul 73:14-15).

Legendele sunt clare iar pietrele de la Ica au sens. Nu meteoriţi sau alte cataclisme naturale au distrus dinozaurii, ci „zeii”. Care zei? Singurii prezenți pe Terra în acea perioadă erau exilații. Prin urmare, Anu sau Enlil nu pot fi răspunzători pentru dispariția dinozaurilor, din moment ce ei au ajuns pe planeta noastră mult mai târziu. Adepții lor i-au acrediat cu această faptă pentru a-i transforma în eroi în ochii maselor. Așa cum afirmau babilonienii, grecii și japonezii, Enki este cel care a distrus uriașele reptile. Însă nu Marduk l-a ajutat, după cum susține Enuma Eliș, deoarece acesta nu era născut în acea vreme. Grecii sunt cei care au păstrat realitatea în miturile lor: reptilele uriașe ce conduceau Pământul au fost distruse de Kronos (Enki) și soția sa, care îi era și soră, Rhea (Ninhursag). Nu știm exact cum au acționat cei doi, probabil xenocidul având loc prin răspândirea pe Pământ a unui virus care să distrugă doar reptilele mari. Poate au folosit o altă armă, mult peste capacitatea noastră de înţelegere. Însă, ținând cont că Enki și Ninhursag erau biologi geneticieni și au studiat vreme îndelungată animalele pământene pe planeta lor natală, virusul rămâne cea mai probabilă posibilitate.

Dinozaurii fiind distruși și înlocuiți cu noi specii de animale, planul lui Enki a reușit iar Anu, înduplecat fiind și de fiica sa, i-a micșorat fiului exilat pedeapsa. Miturile sumeriene spun că, după ce a coborât după Dumuzi în „lumea de jos”, Inanna l-a salvat parțial, el fiind nevoit să trăiască jumătate de an pe Pământ şi jumătate în lumea cealaltă. Unul dintre epitetele lui Osiris este „cel care sălăşluieşte în Orion cu un anotimp în cer şi un anotimp pe Pământ”, un epitet care nu are nicio explicaţie pentru egiptologi. Însă răspunsul se găseşte la sumerieni: lui Dumuzi / Osiris i s-a permis să trăiască jumătate de an pe planeta natală, iar cealaltă jumătate pe Pământ. O poveste asemănătoare întâlnim şi la vechii greci unde Persefona, zeiţa lumii subterane, trăia jumătate de an pe Pământ, alături de mama ei, şi jumătate de an în lumea de jos, alături de soţul ei, Hades. Fără îndoială, grecii au preluat mitul lui Osiris / Dumuzi şi l-au atribuit nu zeului lumii inferioare, Hades, ci soţiei acestuia, Persefona.

Iertat parțial de pedeapsă, Enki și-a pus în aplicare partea a doua a planului său.

5. Zeii egiptenilor

„O, Egipt! Egipt! Din știința ta nu vor rămâne decât legende, care vor părea incredibile generațiilor de mai târziu.” – Lucius Apuleius

Conform teoriei oficiale, civilizația egipteană este a doua apărută în lume, după cea sumeriană. În jurul anului 3.100 î.e.n., Men / Menes sau Narmer a unificat Egiptul Inferior cu cel Superior, devenind primul faraon al întregii țări și, bineînțeles, întemeietorul primei dinastii. Cercetătorii, în special egiptologii, se încăpățânează să ignore ceea ce egiptenii antici ne-au transmis prin mai multe surse, cum ar fi scrierile preotului Manetho, ale istoricului grec Herodot, Papirusul Torino sau Piatra Palermo: până la unificarea Egiptului de către primul faraon, țara a fost condusă de două dinastii de zei, una de semizei și una tranzitorie umană.

Despre religia egiptenilor, istoricul Plutarh spunea că este o ştiinţă întunecată şi enigmatică. Egiptenii îşi numeau zeii „ntr”, adică „neteru” sau „neter” la masculin şi „netert” la feminin, cuvinte ce au fost traduse în mod convenţional de către egiptologi prin „zei” şi „zeiţe”. Însă, în egipteana veche, „neter” înseamnă „gardian” sau, cu alte cuvinte, „veghetor”, un nume identic cu „igigi” al sumerienilor. Fiecare oraș important avea propriii „ntr” și mituri, însă zeii erau doar în aparență diferiți. Este posibil ca numele lor să provină din cel al lui Anșar, tatăl lui Anu în miturile akkadiene. Cum numele lui Anșar se scria „nșr” (în limbile semitice nu se scriu vocalele, ci doar consoanele), iar litera egipteană „ț” este echivalentă cu semiticul „ș”, Anșar devine în hieroglifele egiptene „nțr”, care a fost transformat apoi în „ntr” și citit…

Continuarea aici.

4. Zeii mesopotamienilor

„Îți voi descoperi o taină și îți voi arăta o enigmă păstrată de zei.” – Utnapiștim (Epopeea lui Ghilgameș)

Civilizația sumeriană, apărută la mijlocul mileniului al patrulea î.e.n. în sudul Mesopotamiei (în zona Irakului de astăzi), este considerată cea mai veche din lume. Nu s-a descoperit nici până în ziua de astăzi locul de proveniență al acestei populații ariene (de rasă albă), și nici unde a dispărut în cel de-al doilea mileniu î.e.n. Începând cu 2.900 î.e.n., sumerienii s-au înfruntat timp de șase secole cu akkadienii, primul popor semit consemnat de istorie, pentru a obține supremația în Mesopotamia. După căderea Imperiului Akkadian fondat de Sargon cel Mare, akkadienii au părăsit zona, doar pentru a-și face apariția mai târziu ca babilonieni și asirieni. Într-un final, în cel de-al doilea mileniu î.e.n., sumerienii au dispărut fără urmă, lăsând Mesopotamia în mâinile popoarelor semite. Nu fără a-și lăsa religia ca moștenire, pe care au preluat-o sub diferite forme toate civilizațiile antice.

Sumerienii își spuneau „ug sag gig-ga”, care înseamnă „oamenii cu capetele negre”. Teritoriul lor, pe care îl cunoaștem astăzi ca Sumer, era numit Șumer de akkadieni, Șinar de evrei, Sngr de egipteni și Șanhar de hitiți. Denumirea atribuită de sumerieni pământului lor era Ki-en-gir, care se poate traduce ca „Tărâmul conducătorilor nobili”, o referire la zei, pe care îi numeau „din.gir” („nobilii care dau viață”, într-o traducere liberă), iar akkadienii „illu”. Dingir / Illu erau împărțiți în două categorii: Anunna (numiți Anunnaki sau Anunnaku de akkadieni) și Igigi. Anunna erau zeii cei mari, conducătorii, cei cu sânge regal. Numele lor sumerian, format din „an” („Cer”), „nun” („nobil”) și „na” („om”), se traduce ca „Oamenii nobili din Cer”. În akkadiană au devenit Anunnaki sau „copiii Cerului şi ai Pământului” ori „copiii lui An şi Ki”. Inițial în număr de șapte, numărul lor a crescut în timp, ajungând chiar la câteva mii, uneori fiind numiți toți dingir / illu Anunnaki ori Igigi. Cei din urmă erau zeitățile de rang inferior, slujitorii marilor Anunna, despre care nu se cunosc prea multe amănunte. Numele lor este format din „igi” („ochi”) şi „gi” („Pământul”), prin urmare se poate traduce ca „Ochii Pământului”, adică observatorii, supraveghetorii sau veghetorii Pământului. În poemul babilonian Enuma Eliș, Igigi sunt numiţi „zei decăzuţi”, iar în Mitul lui Atrahasis se spune că s-au răzvrătit împotriva unuia dintre Anunna, care i-a forțat la muncă silnică, revolta ducând la apariția oamenilor. Toți dingir / illu importanți, atât Anunna cât și Igigi, împreună cu legendele lor, au fost preluați de toate popoarele care le-au urmat urmat sumerienilor.

Panteonul sumerian era condus de…

Continuarea aici.

Faţa ascunsă a lui Yahweh

„Şi tot pământul va fi mistuit de văpaia mâniei Mele.” – Yahweh (Cartea lui Sofonie 3:8)

 

Bel, Marduk, Martu, Utu, Şamaş, Şamsiel, Apollo, Horus, Khonsu, Baal, Belial, Baldr, Okuninushi, Illuyanka, Pleistoros, Candaon, Candaios, Ahura Mazda, Allah sau Yahweh sunt doar câteva nume ale ultimului conducător al planetei noastre, Dumnezeu pentru unii şi Satan pentru alţii. Poate fi considerat într-adevăr o entitate malefică, aşa cum susţine Noul Testament? Sau aceasta este doar o denigrare a adepţilor taberei opuse?

În multe culturi era considerat zeu al războiului. Pentru babilonieni, ca Nergal, era şi zeul bolilor, al soarelui distrugător de la amiază şi al lumii de dedesubt. Sub numele Marduk sau Yahweh îşi pedepsea poporul foarte des, indiferent că era vorba de cel babilonian sau de cel evreu. Gnosticii îl credeau pe Yahweh o entitate malefică ignorantă şi necunoscătoare. Cercetătorul Edward Meyer, citat de Sigmund Freud în Moise şi religia monoteistă, scria despre Yahweh că este un demon înfricoşător, sângeros, care bântuie noaptea şi se sfieşte de lumina zilei. De fapt, demon este considerat şi de creştinism şi iudaism, atât sub numele Nergal, cât şi sub cel de Satan. În Vechiul Testament, Yahweh este un zeu invidios, răutăcios, răzbunător, nemilos şi chiar frustrat de multe ori. De fapt, aşa îl descriu şi supuşii săi în Biblie: „Yahweh este un Dumnezeu zelos, Yahweh se răzbună, El cunoaşte mânia. Yahweh se răzbună pe potrivnicii Săi şi împotriva duşmanilor Săi stă neînduplecat.” (Cartea lui Naum 1:2) Yahweh îşi incită adepţii la violenţă, crime, jafuri şi violuri de nenumărate ori şi încearcă să-i controleze prin frică, ameninţându-i şi blestemându-i ori de câte ori are ocazia. Să vedem câteva exemple:

– „De se va ridica în mijlocul tău prooroc sau văzător de vise şi va face înaintea ta semn şi minune, şi se va împlini semnul sau minunea aceea, de care ţi-a grăit el, şi-ţi va zice atunci: să mergem după alţi dumnezei, pe care tu nu-i ştii şi să le slujim acelora (…) pe proorocul acela sau pe văzătorul acela de vise să-l daţi morţii, pentru că v-a sfătuit să vă abateţi de la Domnul Dumnezeul vostru.” (Deuteronomul 13:1-5)

– „De te va îndemna în taină fratele tău, fiul tatălui tău, sau fiul mamei tale, sau fiul tău, sau fiica ta, sau femeia de la sânul tău, sau prietenul tău care este pentru tine ca sufletul tău, zicând: haidem să slujim altor dumnezei, pe care tu şi părinţii tăi nu i-aţi ştiut, (…) să nu te învoieşti cu ei, nici să-i asculţi; să nu-i cruţe ochii tăi, să nu-ţi fie milă de ei, nici să-i ascunzi; ci ucide-i; mâna ta să fie înaintea tuturor asupra lor, ca să-i ucidă, şi apoi să urmeze mâinile a tot poporul. Să-i ucizi cu pietre până la moarte, că au încercat să te abată de la Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei.” (Deuteronomul 13:6-10)

– „De vei auzi de vreuna din cetăţile tale, pe care Domnul Dumnezeul tău ţi le dă ca să locuieşti, că s-au ivit în ea oameni necredincioşi dintre ai tăi şi au smintit pe locuitorii cetăţii lor, zicând: haidem să slujim altor dumnezei, pe care voi nu i-aţi ştiut, caută, cercetează şi întreabă bine, şi de va fi adevărat că s-a întâmplat urâciunea aceasta în mijlocul tău, să loveşti pe locuitorii acelei cetăţi cu ascuţişul sabiei, s-o dai, blestemului pe ea şi tot ce este în ea şi dobitoacele ei să le treci prin ascuţişul sabiei. Iar prăzile ei să le aduni toate în mijlocul pieţii ei şi să arzi cu foc cetatea şi toată prada ei, ca ardere de tot Domnului Dumnezeului tău; să fie ea pe vecie dărâmată şi niciodată să nu se mai zidească.” (Deuteronomul 13:12-16)

– „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să fie dat morţii, că a grăit de rău pe tatăl său şi pe mama sa şi sângele său este asupra sa.” (Leviticul 20:9)

– „Cel ce va bate pe tată sau pe mamă să fie omorât.” (Exodul 21:15)

– „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, acela să fie omorât.” (Exodul 21:17)

– „De se va desfrâna cineva cu femeie măritată, adică de se va desfrâna cu femeia aproapelui său, să se omoare desfrânatul şi desfrânata.” (Leviticul 20:10)

– „Cel ce se va culca cu femeia tatălui său, acela goliciunea tatălui său a descoperit; să se omoare amândoi, căci vinovaţi sunt.” (Leviticul 20:11)

– „De se va culca cineva cu nora sa, amândoi să se omoare, că au făcut urâciune şi sângele lor este asupra lor.” (Leviticul 20:12)

– „De se va culca cineva cu bărbat ca şi cu femeie, amândoi au făcut nelegiuire şi să se omoare, că sângele lor asupra lor este.” (Leviticul 20:13)

– „Dacă îşi va lua cineva femeie şi se va desfrâna cu mama ei, nelegiuire face; pe foc să se ardă şi el şi ea, ca să nu fie nelegiuiri între voi.” (Leviticul 20:14)

– „Cel ce se va amesteca cu dobitoc să se omoare şi să ucideţi dobitocul.” (Leviticul 20:15)

– „Dacă femeia se va duce la vreun dobitoc, ca să se unească cu el, să ucizi femeia şi dobitocul să se omoare, că sângele lor este asupra lor.” (Leviticul 20:16)

– „Dacă un bou va împunge de moarte bărbat sau femeie, boul să fie ucis cu pietre şi carnea lui să nu se mănânce, iar stăpânul boului să fie nevinovat. Iar dacă boul a fost împungător cu o zi sau cu două sau cu trei înainte, şi stăpânul lui, fiind vestit despre aceasta, nu l-a închis şi boul a ucis bărbat sau femeie, boul să fie ucis cu pietre şi stăpânul lui să fie dat morţii.” (Exodul 21:28-29)

– „De va lua cineva pe sora sa, după tată sau după mamă, şi-i va vedea goliciunea şi ea va vedea goliciunea lui: aceasta este ruşine şi să fie stârpiţi înaintea ochilor fiilor poporului lor. El a descoperit goliciunea surorii sale; să-şi poarte păcatul lor.” (Leviticul 20:17)

– „Bărbatul care se va culca cu femeie în timpul curgerii ei şi-i va descoperi goliciunea, acela a descoperit curgerea sângelui ei şi ea şi-a descoperit curgerea sângelui său: amândoi să fie stârpiţi din poporul lor.” (Leviticul 20:18)

– „Bărbatul sau femeia, de vor chema morţi sau de vor vrăji, să moară neapărat: cu pietre să fie ucişi, că sângele lor este asupra lor.” (Leviticul 20:27)

– „De se va afla la tine, în vreuna din cetăţile tale, pe care ţi le va da Domnul Dumnezeul tău, bărbat sau femeie, care să fi făcut rău înaintea ochilor Domnului Dumnezeului tău, călcând legământul Lui, (…) Să scoţi pe bărbatul acela sau pe femeia aceea care au făcut răul acesta la porţile tale şi să-i ucizi cu pietre.” (Deuteronomul 17:2-5)

– „Iar cine se va purta aşa de îndărătnic, încât să nu asculte pe preotul care stă acolo la slujbă înaintea Domnului Dumnezeului tău, sau pe judecătorul care va fi în zilele acelea, unul ca acela să moară.” (Deuteronomul 17:12)

– „De va lovi cineva pe un om şi acela va muri, să fie dat morţii.” (Exodul 21:12)

– „Dacă însă va ucide cineva pe aproapele său cu bună ştiinţă şi cu vicleşug şi va fugi la altarul Meu, şi de la altarul Meu să-l iei şi să-l omori.” (Exodul 21:14)

– „Cel ce va fura un om din fiii lui Israel şi, făcându-l rob, îl va vinde, sau se va găsi în mâinile lui, acela să fie omorât.” (Exodul 21:16)

– „Şi i-a zis Domnul: «Treci prin mijlocul cetăţii, prin Ierusalim, şi însemnează cu semnul crucii pe frunte, pe oamenii care gem şi care plâng din cauza multor ticăloşii care se săvârşesc în mijlocul lui». Iar celorlalţi le-a zis în auzul meu: «Mergeţi după el prin cetate şi loviţi! Să nu aveţi nici o milă şi ochiul vostru să fie necruţător! Ucideţi şi nimiciţi pe bătrâni, tineri, fecioare, copii, femei, dar să nu vă atingeţi de nici un om, care are pe frunte semnul +!»” (Iezechiel 9:4-6)

– „Mergeţi şi loviţi pe locuitorii din Iabeşul Galaadului cu sabia, şi femeile, şi copiii. Şi iată ce să mai faceţi: pe orice bărbat şi orice femeie care a cunoscut bărbat, să-i daţi pieirii, iar fetele lăsaţi-le cu viaţă.” (Judecători 21:10-11)

Prin cele de mai sus se observă instigarea la crimă a lui Yahweh. Chiar dacă păcătoşii merită să fie pedepsiţi pentru anumite infracţiuni (cum ar fi incestul, zoofilia, violul, etc.), pedeapsa cu moartea nu pare în concordanţă cu cea de-a şasea poruncă dată lui Moise, adică „Să nu ucizi!” Aceste crime în numele lui Yahweh au ca scop controlul populaţiei prin frică, aşa cum se vede şi din exemplele de mai jos. Dacă în ziua de azi, acest lucru se numeşte terorism, adepţii lui Yahweh consideră că această frică este absolut normală:

– „Domnului Dumnezeului vostru să-I urmaţi şi de El să vă temeţi; să păziţi poruncile Lui şi glasul Lui să-l ascultaţi; Lui să-I slujiţi şi de El să vă lipiţi.” (Deuteronomul 13:4)

– „Tot Israelul va auzi aceasta şi se va teme.” (Deuteronomul 13:11)

– „Pierde deci răul din Israel şi va auzi tot poporul şi se va teme şi nu se va mai purta în viitor cu îndărătnicie.” (Deuteronomul 17:13)

– „În ziua aceea va fi de la Domnul mare spaimă printre ei şi fiecare va apuca de mână pe aproapele său şi îşi vor ridica mâna unii împotriva altora.” (Zaharia 14:13)

Răzbunătorul dumnezeu al evreilor nu este mulţumit doar cu crime în numele său, ci are nevoie şi de jafuri, violuri şi sclavie:

– „Iată că vine ziua Domnului, când se vor împărţi prăzile tale în mijlocul tău. Şi voi aduna toate neamurile pentru război împotriva Ierusalimului, şi cetatea va fi luată, casele vor fi jefuite şi femeile necinstite. Atunci jumătate din cetate va fi dusă în robie, iar restul poporului Meu nu va fi stârpit din cetate.” (Zaharia 14:1-2)

– „Aşa zice Domnul: Iată Eu voi ridica asupra ta rău chiar din casa ta şi voi lua pe femeile tale înaintea ochilor tăi şi le voi da aproapelui tău şi se va culca acela cu femeile tale în văzul soarelui acestuia.” (Cartea a doua a Regilor 12:11)

– „Apoi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: «Răzbună pe fiii lui Israel împotriva Madianiţilor, şi apoi te vei adăuga la poporul tău».” (Numerii 31:1-2) „Şi au lovit ei pe Madian, cum poruncise Domnul lui Moise, şi au ucis pe toţi cei de parte bărbătească.” (31:7) „Iar pe femeile Madianiţilor şi pe copiii lor le-au luat fiii lui Israel în robie; şi toate vitele lor, toate turmele lor şi toate avuţiile lor le-au luat pradă. Toate cetăţile lor din ţinuturile lor cu toate satele lor le-au ars cu foc. Toată prada şi tot ce-au apucat de la om până la dobitoc au luat cu ei. Robii, prada şi cele apucate le-au dus la Moise, la preotul Eleazar şi la obştea fiilor lui Israel, în tabăra din şesul Moabului, care este lângă Iordan, în faţa Ierihonului.” (31:9-12)

– Violul este permis evreilor, după porunca lui Yahweh transmisă prin gura lui Moise: „De se va întâlni cineva cu o fată nelogodită şi o va prinde şi se va culca cu ea şi vor fi prinşi, atunci cel ce s-a culcat cu ea să dea tatălui fetei cincizeci de sicli de argint, iar ea să-i fie nevastă, pentru că a necinstit-o; toată viaţa lui să nu se poată despărţi de ea.” (Deuteronomul 22:28-29). În afară de aceasta, răpirea femeilor, urmată de viol, nu era doar încurajată, ci chiar o poruncă de la Yahweh: „Mergeţi şi pândiţi din vii şi băgaţi de seamă când vor ieşi fetele din Şilo să joace la horă; atunci să ieşiţi din vii şi să vă luaţi femei din fetele din Şilo şi mergeţi în pământul lui Veniamin. (…) Şi fiii lui Veniamin aşa au şi făcut şi şi-au luat femei după numărul lor din cele ce erau la horă şi pe care ei le-au răpit şi s-au dus înapoi în moştenirea lor şi au zidit cetăţi şi au început să trăiască în ele.” (Judecători 21:20-23).

– Cel mai mare profet al lui Yahweh, acelaşi Moise, socotea femeile drept pradă de război. Doar pe cele virgine, celălalte (alături de copii) trebuind să moară: „Atunci s-a mâniat Moise pe căpeteniile oştirii, pe căpeteniile miilor şi pe sutaşii care se întorseseră de la război, şi le-a zis Moise: «Pentru ce aţi lăsat vii toate femeile? Căci ele, după sfatul lui Valaam, au făcut pe fiii lui Israel să se abată de la cuvântul Domnului, pentru Peor, pentru care a venit pedeapsă asupra obştii Domnului. Ucideţi dar toţi copiii de parte bărbătească şi toate femeile ce-au cunoscut bărbat, ucideţi-le. Iar pe fetele care n-au cunoscut bărbat, lăsaţi-le pe toate vii pentru voi.»” (Numerii 31:14-18).

Cum pentru unii moartea ar fi o pedeapsă mult prea uşoară, Yahweh se mulţumeşte şi cu mutilări. Mai ales dacă femeile sunt cele mutilate: „De se vor bate între dânşii nişte bărbaţi, şi femeia unuia din ei se va duce ca să scoată pe bărbatul său din mâna celui ce-l bate şi, întinzându-şi ea mâna, va apuca pe acesta de părţile lui ruşinoase, să i se taie mâna ei şi să nu o cruţe ochiul tău.” (Deuteronomul 25:11-12).

O altă lege dată de Yahweh poporului său este pe cât de simplă, pe atât de inumană: dacă evreii atacă o cetate şi locuitorii ei se predau, aceştia vor scăpa doar cu plata unui bir (sau taxă de protecţie, cum se numeşte astăzi). Dacă totuşi acei oameni refuză să plătească şi aleg să-şi apere casele şi familiile, evreul trebuie să asculte porunca lui Yahweh: „Să loveşti cu ascuţişul sabiei pe toţi cei de parte bărbătească din ea. Numai femeile şi copiii, vitele şi tot ce este în cetate, toată prada ei să o iei pentru tine şi să te foloseşti de prada vrăjmaşilor tăi, pe care ţi i-a dat Domnul Dumnezeul tău în mână. Aşa să faci cu toate cetăţile care sunt foarte departe de tine şi care nu sunt din cetăţile popoarelor acestora. Iar în cetăţile popoarelor acestora pe care Domnul Dumnezeul tău ţi le dă în stăpânire, să nu laşi în viaţă nici un suflet; ci să-i dai blestemului.” (Deuteronomul 20:13-17)

Cruzimea faţă de copii e prezentă şi în sufletele adepţilor lui Yahweh, nu doar în al lui. Dacă putem presupune că are vreunul dintre ei suflet. Dată fiind lupta pentru supremaţie dintre Yahweh / Marduk şi sora sa, Iştar, adepţii celor doi nu stăteau nici ei degeaba. Iată calea spre fericire în opinia unuia dintre susţinătorii lui Marduk: „Fiica Babilonului, ticăloasa (Iştar – n.a.)! Fericit este cel ce-ţi va răsplăti ţie fapta ta pe care ai făcut-o nouă. Fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră.” (Psalmul 136:8-9). Nu ne trebuie prea multe cunoştinţe de psihologie pentru a ne da seama că ura lui Yahweh faţă de femei se datorează urii faţă de sora sa, Iştar. Deoarece pe „ticăloasă” nu avea cum să o pedepsească, zeul evreilor se răzbuna pe femeile oamenilor. Cum un zeu misogin nu putea să aibă decât adepţi misogini, aşa se explică de ce femeile în ţările arabe (şi în alte locuri de pe Glob) au o poziţie net inferioară faţă de cea a masculilor.

După cum ne dă de înţeles Biblia, adepţii lui Yahweh obişnuiau în mod frecvent să ucidă copii, aşa cum susţine şi Cartea înţelepciunii lui Solomon: „Ei făceau slujbe în care ucideau chiar pe copiii lor, sau săvârşeau taine ascunse sau beţii nebuneşti după barbare obiceiuri” (14:23). Cel mai bun exemplu este profetul Elisei care, după ce a primit în mod miraculos puterile magice ale lui Ilie, s-a gândit să se plimbe până în oraşul Betel. La intrarea în oraş, nişte copii au îndrăznit să râdă de chelia profetului. Cum au plătit pentru acest grav afront, e mai bine să citim în Vechiul Testament: „Şi cum mergea pe drum, au ieşit din cetate nişte copii şi s-au apucat să râdă de al zicând: «Hai, pleşuvule, hai!» Iar el, întorcându-se şi văzându-i, i-a blestemat cu numele Domnului. Atunci, ieşind din pădure doi urşi, au sfâşiat din ei patruzeci şi doi de copii.” (Cartea a Patra a Regilor 2:23-24). Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, naratorul biblic continuă într-o notă mai mult decât indiferentă: „De aici Elisei s-a dus la muntele Carmelului, iar de acolo s-a întors în Samaria.” Nimic despre faptul că 42 de copii au fost ucişi cu bestialitate ori de puterile kabbalistice ale lui Elisei, ori chiar de dumnezeul său. Dar poate că uciderea copiilor era un lucru absolut normal în rândul poporului evreu (pe lângă incest, viol, jaf şi alte crime) iar noi nu înţelegem această datină transmisă cu sfinţenie până nu demult. Să ne amintim că şi Irod, regele iudeilor, a comandat uciderea tuturor pruncilor până în doi ani, după cum susţine Noul Testament. De unde această oribilă „tradiţie”? Cel mai probabil, totul a început de la Yahweh, care i-a cerut lui Avraam să-şi sacrifice fiul: „Şi Yahweh i-a zis: «Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi du-te în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta Eu!»” (Geneza 22:2). Iar în timpul lui Moise, zeul şi-a trimis îngerul să omoare copiii egiptenilor. Ce deosebire enormă între Yahweh, ucigaşul de copii, şi Iisus, care spunea: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu.” (Marcu 10:14) sau „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor.” (Matei 19:14).

Yahweh este foarte mofturos când vine vorba despre jertfele pe care le pofteşte: „Să nu aduci jertfă Domnului Dumnezeului tău bou sau oaie cu meteahnă, sau cu beteşug, căci aceasta este urâciune înaintea Domnului Dumnezeului tău.” (Deuteronomul 17:1). Probabil un bou şchiop i-ar fi stat în prea-sfântul gâtlej… Îi plăcea enorm lui Yahweh să se îndoape, după cum ne anunţă tot Biblia. Pe când i s-a arătat lui Avraam într-o după-amiază, împreună cu alţi doi oameni, acesta i-a poftit pe toţi trei la masă. Cât au mâncat prea-sfinţiile lor? Ne spune tot Biblia: „După aceea a alergat Avraam în cort la Sarra şi i-a zis: „Frământă degrabă trei măsuri de făină bună şi fă azime!” Apoi Avraam a dat fuga la cireadă, a luat un viţel tânăr şi gras şi l-a dat slugii, care l-a gătit degrabă. Şi a luat Avraam unt, lapte şi viţelul cel gătit şi le-a pus înaintea Lor şi pe când Ei mâncau a stat şi el alături de Ei sub copac.” (Geneza 18:6-8). Nu vreau să-mi imaginez cum arăta WC-ul ceresc după o asemenea masă copioasă, care ar fi scos din foame câteva sate de copii din Africa… Oricum, putem ghici că viţelul gătit de sluga lui Avraam nu avea nicio meteahnă, altfel i l-ar fi pus Yahweh în cap.

Ce-şi mai doreşte Yahweh ca jertfe, în loc de oameni sau animale sănătoase? Bucăţi de aur cu forme de… bube şi şoareci! Cel puţin asta susţine Vechiul Testament: „Apoi au mai zis: «Ce fel de jertfă pentru păcat trebuie să-I aducem?» Iar aceia au zis: «După numărul căpeteniilor Filistenilor, cinci buboaie de aur şi cinci şoareci de aur, căci pedeapsa este una şi asupra voastră şi asupra căpeteniilor voastre. Aşadar, faceţi nişte chipuri cioplite de buboaie de ale voastre şi nişte chipuri de şoareci de ai voştri care pustiesc pământul şi daţi slavă Dumnezeului lui Israel; poate că Îşi va ridica mâna de deasupra voastră, de deasupra dumnezeilor voştri şi de deasupra pământului vostru.»” (Cartea întâia a Regilor 6:4-5).

Revenind la crimă, se pare că aceasta este pe placul lui Yahweh, chiar şi atunci când nu este înfăptuită în numele său. Cel mai bun exemplu este povestea de la începutul Bibliei, când Cain îşi omoară fratele, pe Abel. Deşi  fratricidul ar fi trebuit pedepsit, Yahweh îl lasă pe Cain să scape. Ba, mai mult, i-a avertizat pe ceilalţi că vor fi aspru pedepsiţi dacă vor îndrăzni să se atingă de criminal: „Şi i-a zis Domnul Yahweh: «Nu aşa, ci tot cel ce va ucide pe Cain înşeptit se va pedepsi». Şi a pus Domnul Yahweh semn lui Cain, ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare.” (Geneza 4:15). Nu ştim cine ar fi putut să se atingă de Cain, din moment ce Adam şi Eva s-au pus pe făcut alţi copii abia după ce s-au născut stră-stră-stră-strănepoţii lui Cain. Probabil doar Yahweh ar putea să ne ajute să dezlegăm acest mister, dacă va da vreodată dovadă de bunăvoinţă. Cum aşchia nu sare departe de trunchi, stră-stră-stră-nepotul lui Cain, Lameh, şi-a întrecut strămoşul, ucigând doi oameni care, pesemne, l-au ciomăgit: „Şi a zis Lameh către femeile sale: «Ada şi Sela, ascultaţi glasul meu! Femeile lui Lameh, luaţi aminte la cuvintele mele: Am ucis un om pentru rana mea şi un tânăr pentru vânătaia mea. Dacă pentru Cain va fi răzbunarea de şapte ori, apoi pentru Lameh de şaptezeci de ori câte şapte!»” (Geneza 4:23-24). După ce s-a lăudat în faţa femeilor sale cu fapta sa, Lameh a fost iertat pesemne şi de Yahweh, deoarece Biblia nu menţionează că ar fi fost deranjat de această dublă crimă.

Un alt preferat al lui Yahweh, Samson, se îndeletnicea nu doar cu uciderea oamenilor, ci şi cu a animalelor. Probabil din plictiseală, deoarece între drumurile la bordel şi bătăile cu filistenii nu avea prea multe de făcut. După ce capitolul 14 din Cartea Judecătorilor ne spune că un leu tânăr a avut ghinionul să iasă în calea lui Samson, „s-a coborât peste el Duhul Domnului şi el a sfâşiat leul ca pe un ied”, din capitolul 15 aflăm că voinicul a omorât 30 de oameni şi le-a luat hainele, doar pentru că a pierdut un pariu. Mai târziu, de supărare că l-a părăsit nevasta pentru un filistean, „Samson s-a dus şi a prins trei sute de vulpi, a luat făclii, a legat câte două vulpi de coadă şi intre ele câte o făclie; după aceea a aprins făcliile şi a dat drumul vulpilor prin grânele Filistenilor şi a aprins şi clăile şi grâul nesecerat, viile şi livezile de măslini.” (Cartea Judecătorilor 15:4-5). După ce filistenii i-au ucis fosta soţie şi pe noul soţ al acesteia, Samson a luat o pauză din ucis „şi le-a sfărâmat fluierele picioarelor şi şoldurile şi apoi s-a dus şi a şezut în peştera de la stânca Etam.” În peşteră, Samson probabil a meditat îndelung la condiţia umană, căutând soluţii pentru a propovădui cât mai bine învăţăturile lui Yahweh, până s-a plictisit. Deoarece trecuseră multe zile fără nicio crimă, s-a lăsat dus în tabăra filistenilor, unde „găsind o falcă sănătoasă de asin, şi-a întins mâna, a luat-o şi a ucis cu ea o mie de oameni.” (Cartea Judecătorilor 15:15). A fost judecătorul israeliţilor timp de 20 de ani, timp în care nu ştim să fi omorât pe cineva. Dar s-a plictisit din nou şi s-a hotărât să se apuce de făcut sex. După ce a iubit o desfrânată din Gaza şi pe alta din valea Sorec, pe nume Dalila, a fost capturat de filisteni şi deposedat de forţa sa ieşită din comun. Plictisindu-se şi de statutul de sclav, la o petrecere i-a cerut ajutorul lui Yahweh. Zeul i-a înapoiat puterea iar Samson a distrus locuinţa în care avea loc petrecerea, recuperând toţi cei 20 de ani în care nu a comis nicio crimă. S-a sinucis luând cu el câteva mii de suflete, deoarece, conform Bibliei, „casa însă era plină de bărbaţi şi de femei, căci erau acolo toţi fruntaşii Filistenilor, iar pe acoperiş se aflau ca la trei mii de oameni, bărbaţi şi femei.” Nu ştim cum de au reuşit în acele vremuri filistenii performanţa de a construi asemenea clădiri cât Titanicul, însă cert e că lui Yahweh i-a plăcut foarte mult prestaţia eroului său.

Un alt ales al lui Yahweh este Moise care, după ce le-a adus oamenilor săi cele zece porunci, printre care şi cea care interzicea crimele, i-a împărţit în două tabere şi le-a cerut să se măcelărească între ei: „Iar Moise le-a zis: «Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Să-şi încingă fiecare din voi sabia sa la şold şi străbătând tabăra de la o intrare până la cealaltă, înainte şi înapoi, să ucidă fiecare pe fratele său, pe prietenul său şi pe aproapele său». Şi au făcut fiii lui Levi după cuvântul lui Moise. În ziua aceea au căzut din popor ca la trei mii de oameni.” (Exodul 32: 27-28). Dacă nici măcar profetul lui Yahweh nu îi ascultă poruncile, atunci cine?

Câteodată, Yahweh îşi pătează mâinile „sfinte”, când vine vorba de ucidere: „Şi a lovit Domnul pe locuitorii din Betşemeş, pentru că ei s-au uitat la chivotul Domnului, şi a ucis din popor cincizeci de mii şaptezeci de oameni. Atunci a plâns poporul, pentru că lovise Domnul poporul cu pedeapsă mare.” (Cartea întâia a Regilor 6:19). 50.070 de oameni ucişi doar pentru că s-au uitat la o ladă?!? Orice pedeapsă ar fi prea blândă pentru asemenea sacrilegiu… Altă dată, „cei doi fii ai lui Aaron, Nadab şi Abiud, luându-şi fiecare cădelniţa sa, au pus în ea foc, au turnat deasupra tămâie şi au adus înaintea Domnului foc străin, ce nu le poruncise Domnul. Atunci a ieşit foc de la Domnul şi i-a mistuit şi au murit amândoi înaintea Domnului.” (Leviticul 10:1-2). Din Cartea întâia a Cronicilor aflăm că „Ir, întâiul născut al lui Iuda, a fost rău în ochii Domnului şi l-a omorât.” (2:3). Acelaşi lucru se afirmă şi în Geneza 38:7. Nu ştim care a fost păcatul lui Ir dar, dacă Yahweh a hotărât că trebuie să moară, înseamnă că merita acest lucru. În continuare, Geneza susţine că Onan a luat-o de nevastă pe văduva fratelui său, Ir. Însă el nu dorea copii cu ea astfel încât, atunci când făceau sex, îşi „vărsa sămânţa jos” (coitus interruptus). Cum era de aşteptat, „ceea ce făcea el era rău înaintea lui Yahweh şi l-a omorât şi pe acesta” (Geneza 38:10). Rămasă văduvă pentru a doua oară, Tamara (căci acesta era numele „norocoasei”) aştepta să crească cel de-al treilea frate, Şela. Până la un moment dat când s-a hotărât să se îmbrace ca o prostituată şi să îl agaţe pe socrul său, Iuda. După ce au consumat fapta, ea a rămas însărcinată iar Iuda nu i-a mai dat-o de nevastă fiului său cel mic, Şela, care s-a văzut nevoit să practice „vărsarea seminţei pe jos”, la fel ca fratele său, Onan (chiar dacă Biblia nu menţionează acest aspect, îl putem intui). Iar Yahweh a fost mulţumit.

Yahweh / Marduk avea o slăbiciune pentru organul sexual masculin, altfel nu se explică de ce adepţii săi jurau întotdeauna cu mâna pe acesta, după ce şi-l ciopârţeau prin barbaria numită circumcizie sau, din punctul lor de vedere, „dovada legământului dintre evrei şi Yahweh”. Iată câteva exemple de jurământ: „Atunci a zis Avraam către sluga cea mai bătrână din casa sa, care cârmuia toate câte avea: «Pune mâna ta sub coapsa mea şi jură-mi pe Domnul Dumnezeul cerului şi pe Dumnezeul pământului că fiului meu Isaac nu-i vei lua femeie din fetele Canaaneilor, în mijlocul cărora locuiesc eu.»” (Geneza 24:2-3). „Şi punându-şi sluga mâna sub coapsa lui Avraam, stăpânul său, i s-a jurat pentru toate acestea.” (Geneza 24:9). „Apoi venindu-i lui vremea să moară, Israel a chemat pe fiul său Iosif, şi i-a zis: «De am aflat har în ochii tăi, pune-ţi mâna pe coapsa mea şi jură că vei face milă şi dreptate cu mine, să nu mă îngropi în Egipt!»” (Geneza 47:29). Dacă vă întrebaţi ce făceau supuşii lui Yahweh cu prepuţurile după circumcizie, ei bine, le colectau! „Iar Saul a zis: «Aşa să-i spuneţi lui David: Regele nu voieşte zestre decât numai o sută de prepuţuri filistene, ca răzbunare împotriva vrăjmaşilor regelui.»” (Prima carte a Regilor 18:25), „şi aduse David prepuţurile lor şi le înfăţişă regelui număr deplin, ca să se poată face ginerele regelui.” (Prima carte a Regilor 18:27).

Dacă s-a gândit cineva că un zeu nu poate fi scârbos, mai mult ca sigur nu l-a cunoscut pe Yahweh. În dorinţa sadică de a-şi pedepsi adepţii, zeul este dispus să-i împroaşte până şi cu fecale: „Iată că Eu voi sfărâma braţul vostru şi vă voi arunca în faţă spurcăciuni, spurcăciunile praznicelor voastre – şi veţi fi înlăturaţi o dată cu ele.” (Maleahi 2:3). Pentru cine nu a înţeles prea bine cu ce se vor trezi oamenii pe feţe, am să încerc să explic. Praznicul este de obicei o masă mare, un ospăţ. „Spurcăciunile praznicelor” sunt excrementele rezultate în urma îndopării participanţilor la acel ospăţ. În alte variante ale Bibliei, în loc se spurcăciuni este scris balegă. Având probabil un fetiş pentru fecale, Yahweh i-a cerut profetului Iezechiel să îi hrănească pe evrei cu aşa ceva: „«Pâinile le vei găti ca turtele de orz şi le vei coace înaintea ochilor lor cu necurăţenie de om». Apoi Yahweh a mai zis: «Aşa îşi vor mânca fiii lui Israel pâinea lor, necurată, printre popoarele la care îi voi izgoni».” (Iezechiel 4:12-13). Pentru că profetul e totuşi alesul Domnului, nu putea să aibă parte de acelaşi tratament precum restul evreilor. Yahweh a dat dovadă de mărinimie când i-a înlocuit lui Iezechiel baliga de om cu… cea de bou: „Iată, Eu îţi dau, în loc de necurăţenie de om, baligă de bou şi pe ea vei găti pâinea ta.” (Iezechiel 4:12-13).

Gelozia lui Yahweh pe celelalte divinităţi nu are limite. Pentru aceasta, el e dispus chiar să dărâme statuile altora: „Apoi au ridicat Filistenii chivotul Domnului şi l-au vârât în capiştea lui Dagon şi l-au pus lângă Dagon. Iar a doua zi s-au sculat Aşdodenii dis-de-dimineaţă şi iată Dagon zăcea cu faţa la pământ înaintea chivotului Domnului. Şi au luat ei pe Dagon şi l-au pus iar la locul lui. Şi s-au sculat ei dis-de-dimineaţă în ziua următoare, şi iată Dagon zăcea cu fata la pământ înaintea chivotului Domnului; dar capul lui Dagon şi amândouă picioarele şi mâinile lui zăceau tăiate pe prag, fiecare deosebi, şi rămăsese numai trunchiul lui.” (Cartea întâia a Regilor 5:2-4). Această gelozie pe alţi zei demonstrează existenţa lor. Prin urmare, Yahweh nu este singurul zeu, ci unul dintre mai mulţi. Acest lucru reiese şi din prima poruncă, dată lui Moise: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!” (Exodul 20:2-3). Prin urmare, se confirmă existenţa altor zei. La fel se poate spune şi despre Psalmul 95: „Că mare este Yahweh şi lăudat foarte, înfricoşător este; mai presus decât toţi dumnezeii.” Nu ar putea fi Yahweh mai presus decât toţi dumnezeii dacă ar fi fost singurul zeu. Aşadar, Biblia susţine acelaşi lucru pe care îl susţineau toate popoarele: existenţa mai multor zei.

Atrocităţile din Biblie, comise sau comandate de Yahweh, sunt foarte multe. S-ar putea scrie romane întregi numai pe această temă. Şi asta fără a lua în calcul faptele lui Yahweh / Marduk din alte surse. Aleşii săi de cele mai multe ori s-au dovedit a fi oameni fără scrupule, capabili de orice. Să amintim doar câţiva, cum ar fi: Lot, cel salvat din Sodoma, care a făcut sex cu fiicele sale, unchiul acestuia, Avraam, care şi-a trimis soţia „la produs” (de două ori!) sau pe regele-păstor David, care a omorât un om doar pentru a-i lua soţia. Toate acestea dovedesc că Yahweh, dumnezeul Vechiului Testament, nu poate fi acelaşi cu Dumnezeul Noului Testament, cel plin de iubire, milă şi iertare, despre care vorbea Iisus. Ba, dimpotrivă, toate faptele lui, consemnate în cărţi precum Biblia, Coranul, Vedele şi altele, ne duc la concluzia că Yahweh este cel numit de creştinism Satan, Diavolul, Răul absolut. Cum altfel poate fi numit un zeu capabil de toate faptele prezentate mai sus, dornic să distrugă Pământul şi tot ce se află pe el? Merită să încheiem cu unul dintre gândurile „bune” ale lui Yahweh, consemnat în Cartea lui Sofonie din Vechiul Testament, ce conţine planul său divin, pregătit pentru noi: „Şi tot pământul va fi mistuit de văpaia mâniei Mele.”

666

„Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase.” – Ioan Teologul (Apocalipsa 13:18)

Semnificaţia numărului 666 este unul dintre cele mai mari mistere ale omenirii de aproape două milenii. S-au dat sute de explicaţii mai mult sau mai puţin plauzibile, însă nimeni n-a reuşit să afle ce înseamnă acest număr cu adevărat. Figuri dominante ale diverselor epoci au fost asociate cu acest „numar al fiarei”, ca de exemplu Nero, Napoleon Bonaparte, Hitler sau Papa (oricare ar fi el). Citatul lui Ioan Teologul, care a băgat în ceaţă milioane de oameni şi a creat hexakosioihexekontahexafobia (frica de numărul 666) este: „Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase.” (Apocalipsa 13:18)

În matematică, 666 este suma primelor 36 de numere, fiind prin urmare un număr triunghiular. Numerele triunghiulare sunt cele care pot forma un triunghi echilateral. Acesta este primul indiciu în decodificarea numărului. 666 este, de asemenea, suma pătratelor primelor şapte numere prime. În general, acest număr este privit ca unul malefic, fiind asociat cu Satan datorită citatului biblic. Acesta este cel de-al doilea indiciu.

Puţini ştiu că, pentru traci în general şi pentru daci în special, 666 a fost un număr extrem de important. Legendele lor susţineau că Gemenii Divini Zalmoxis revin pe Pământ odată la 666 de ani. În timpul lui Burebista s-a decis ca primul an al calendarului dac să fie considerat anul naşterii Gemenilor Divini (adică 713 î.Hr.), iar cel de-al 666-lea (47 î.Hr.) să fie anul reformelor politico-religioase. Acest număr apare pe tot felul de inscripţii de pe întreg teritoriul tracilor, ca SSS, CCC (C = 6 grec) sau VIVIVI (VI = 6 latin). De exemplu, o rugăciune a unei femei gete, zalmoxiană, a fost găsită pe o placă de marmură de la Tomis: „Ayrelia Beneria Symforo Syn dio Syn ze sase tri Kai tethi gatri Ayris nonam Niascharian”. Această rugăciune se traduce: „Strălucitoare, curată, măreaţă Doamnă, sunt credincioasă, sunt cu trei de şase, dar atât te rog: cândva să mă ajuţi să renasc.” Numărul 666 nu este întâlnit doar în textul curent („trei de şase”), ci şi ascuns. Citind doar majusculele, reiese „AB SSS K AN”, ce se traduce „cu 666 de ani”. Conform doctorului Napoleon Săvescu, acesta era semnul la care se închinau tracii întorşi la adevărata religie, semn pe care îl purtau pe mâna dreaptă sau pe frunte.

În cartea Dacia Secretă, Adrian Bucurescu prezintă mai multe astfel de exemple. Pe o placă de marmură descoperită în oraşul Tetova din Macedonia se află următoarea inscripţie: „Sunt cu numărul trei de şase, care pentru mine e sfânt. Mi-ar plăcea să mă înalţ în Tărâmul Zeilor.” Pe un opaiţ de la Drobeta scrie, de la dreapta la stânga: „E NAMOR SSS” („cu numărul 666”). Pe un opaiţ descoperit în cetatea veche de la Celei-Corabia (judeţul Olt) scrie „CVIVI”, combinaţie între 6 grecesc (C) şi 6 latinesc (VI). Tot în astfel de combinaţii apare 666 pe cărămizi şi ţigle găsite la Bumbeşti-Jiu, precum şi în alte cetăţi dacice.

Aşadar, tracii asociau acest număr cu Gemenii Divini. Acesta este cel de-al treilea indiciu al nostru, care ne poate ajuta să descifrăm unul dintre cele mai bine păstrate coduri ale istoriei. Vă vine sau nu să credeţi, răspunsul a fost chiar în faţa noastră în tot acest timp.

Pentru strămoşii noştri, indiferent de cultura din care făceau parte, anumite numere (1,3,7,9,12, etc.) erau foarte importante. Aceste numere şi-au păstrat importanţa chiar şi ziua de azi. Deşi numerologii dau tot felul de explicaţii pentru acestea, o ignoră pe cea mai importantă: numerele reprezintă divinităţi. 1 este zeul suprem, indiferent de religie, sau Dumnezeu. 2 este un cuplu de zei, ce îi semnifică de obicei pe Gemenii Divini (Marduk şi Iştar, Apollo şi Artemis, Freyr şi Freyja). Cifra 3 este o trinitate, întâlnită în majoritatea religiilor. De exemplu, prima trinitate din Mesopotamia era formată din Anu, Enlil şi Enki. A fost urmată de cea de-a doua, formată din Enki şi copiii săi, Marduk şi Iştar. În brahmanism avem Trimurti compusă din Brahma, Vişnu şi Şiva, în creştinism Sfânta Treime, etc. Cifra 4 reprezintă familia „satanică”, adică pe Enki şi Ninhursag (părinţii), alături de copiii lor, Marduk şi Iştar (Gemenii Divini). Pentru egipteni, cifra 8 reprezenta marea Ogdoadă din Hermopolis iar 9, Marea Enneiadă din Heliopolis (grupuri de opt, respectiv nouă zei). 12 este numărul titanilor şi al zeilor olimpieni în Grecia antică, numărul zeilor conducători sumerieni, numărul apostolilor lui Iisus în creştinism, etc. Voi detalia aceste numere într-o postare viitoare. În concluzie, numerele „magice” reprezintă entităţi superioare oamenilor, pe care le-au numit zei. Prin urmare, sunt mari şansele ca şi 666 să reprezinte una sau mai multe astfel de zeităţi. Ioan Teologul spunea că „este număr de om”, prin om înţelegându-se o persoană, o entitate, o fiinţă.

În Apocalipsa după Ioan, 666 e asociat cu Răul, cu Satan, cu Fiara sau cu Antihristul. La traci, era asociat cu Gemenii Divini, adică Marduk (cel numit de creştini Satan) şi sora sa, Iştar. Ioan scria „cine are pricepere să socotească numărul fiarei”, dându-ne un indiciu foarte important în aflarea semnificaţiei reale ale acestui număr. Pentru a socoti „numărul fiarei”, trebuie folosită matematica.

După cum ne-a relevat matematica, 666 este un număr triunghiular, adică poate fi simbolizat printr-un triunghi echilateral. Iar acest triunghi asociat cu răul nu poate fi decât triada „satanică” ce a pornit din Mesopotamia, formată din Şarpele Enki (Lucifer) şi copiii săi, gemenii Marduk şi Iştar, aşa cum se poate observa alături. Marduk şi Iştar, fiind gemeni, sunt pe poziţii egale, pe aceeaşi linie. Enki, tatăl lor, fiindu-le superior, este reprezentat mai sus decât ei. Toţi trei sunt egali (unghiurile şi laturile sunt egale), de aceea trinitatea a fost reprezentată printr-un triunghi echilateral. Însă, pentru a arăta că Enki este puţin mai sus decât copiii săi, el reprezintă unghiul superior. Acelaşi lucru reiese şi dacă luăm în calcul laturile. Cea de jos, orizontală, îl reprezintă pe Enki (care, fiind mort, se află „jos”, îngropat în poziţie orizontală). Celelalte două sunt ridicate (în picioare, adică vii), fiind unite între ele (semnificând legătura dintre ei ca soţ şi soţie, nu doar ca fraţi), fiecare fiind legată şi de cea de jos (tatăl lor).

Această trinitate reprezintă un întreg iar membrii ei, câte un procent din acest întreg. Dacă ţinem cont de regula de mai sus, că toţi trei sunt egali, ar trebui să considerăm că fiecare dintre cei trei reprezintă 33,33333% din acest întreg. Însă, trebuie să ne amintim că Enki este aproape egal cu copiii săi, fiind puţin mai sus. Prin urmare, împărţirea trinităţii în procente se poate realiza într-un mod foarte simplu: Marduk şi Iştar reprezintă câte 33% (fiind egali) iar tatăl lor, care este aproape egal cu ei dar puţin mai sus, 34%. Astfel se explică importanţa numărului 33 în satanism şi masonerie. 33 este zeul lor, Marduk sau Satan, o parte din trinitatea „satanică”, cele 33 de procente.

Prin varianta de mai sus se arată o diferenţă de 1% între Enki şi copiii săi. Dar dacă vrem să micşorăm diferenţa dintre ei? Atunci apelăm la zecimale. Marduk şi Iştar, care sunt gemeni (deci egali), vor reprezenta câte 33,3% din întreg. Iar tatăl lor, care este puţin mai sus decât ei, 33,4%. Prin urmare, diferenţa dintre ei este de doar 0,1 procente, ceea ce se apropie mai mult de ideea de triunghi echilateral, cu toate părţile sale (unghiuri sau laturi) egale.

Din câte ne spun miturile multor popoare, Enki a fost ucis, iar Marduk a primit stăpânirea asupra Pământului. S-a căsătorit cu sora sa şi împreună au condus planeta. Exprimând în procente partea fiecăruia din întreg, ar însemna că ei împreună reprezintă 66,6% din trinitate. Sau, în prima metodă de calcul, 66%. Prin urmare, 666 poate reprezenta ori numărul de procente ale celor doi conducători ai Terrei, fără virgulă (în antichitate, matematica cu zecimale nu era la îndemâna omului simplu, ci doar a iniţiaţilor), ori pe cei doi de zece ori mai puternici (66,6 X 10 = 666). Pe vremuri se practica această exagerare. Zeul egiptean Thoth era numit de greci Hermes Trismegistos, adică „Hermes de trei ori mare”, Iisus era numit de gnosticii setieni „cel de trei ori bărbat”, etc. Prin urmare, este posibil ca 666 să îi reprezinte pe Marduk şi Iştar (66,6) de zece ori mai puternici. O referire probabil la bătălia finală, descrisă în Apocalipsă, unde ei vor fi de zece ori mai puternici decât la ultima înfruntare dintre cele două tabere, de acum câteva mii de ani. Dacă folosim prima metodă de calcul, cea fără zecimale, suma procentelor Gemenilor este 66. Iar în viziunea masonilor, sataniştilor, ocultiştilor şi numerologilor, 66 are aceeaşi valoare ca şi 666.

Putem trage concluzia că 666 îi reprezintă pe cei doi copii ai Şarpelui original, Marduk şi Iştar, conducătorii Pământului, indiferent dacă sunt sau nu de zece ori mai puternici. După cum am văzut, numărul 666 era asociat cu Gemenii Divini în viziunea tracilor, iar în Apocalipsa după Ioan cu Răul, fiind numărul Fiarei, fiul Balaurului. Aşa se explică şi de ce Marduk, după ce a renunţat la Babilon, şi-a ales Ierusalimul, un oraş ale căror coordonate însumate dau 66°60’ (31°47′N + 35°13′E). Sau de ce slujitorul său, Solomon, cerea anual un tribut de 666 talanţi de aur (Cartea a doua a Regilor 10:14, Cartea a doua a Cronicilor 9:13), de ce 666 este numărul descendenţilor lui Adonicam întorşi în Ierusalim şi Iudeea din exilul babilonian (Cartea întâi a lui Ezdra 2:13) ori de ce în Kabbalah acest număr reprezintă perfecţiunea lumii.

Yahweh

„Şi va fi în vremea aceea – zice Domnul – că ea mă va numi: «Bărbatul meu» şi nu-mi va mai zice: «Baal al meu»” – Yahweh (Cartea lui Osea 2:18)

Zeul suprem al Babilonului antic era Marduk, fiul lui Ea (Enki la sumerieni) şi a Damkinei (Ninhursag). Soţia sa era Sarpanitum, fiul lor era Nabu iar sora sa era Iştar. Animalul emblematic al lui Marduk era Muşhuşşu, o combinaţie monstruoasă de şarpe şi dragon, iar simbolul său este marrn, o unealtă în formă de sapă. Era zeul Soarelui, având legături şi cu vegetaţia, apa şi magia. Mai era numit Bel („Domnul”) şi, în timpul regelui Hammurabi (în jurul anului 1850 î.Hr.), a ajuns în fruntea panteonului divin, primind numărul magic 50 (titlul de rege). Marduk nu a preluat doar acest număr de la unchiul său, Ellil (Enlil la sumerieni), ci şi toate atributele şi titlurile acestuia. În perioada neo-babiloniană, cultul lui Marduk se dezvoltase într-atât, încât acesta nu avea rival. Principalele sale sanctuare din Babilon, templul E-sagil şi ziguratul E-temenanki (Turnul Babel), reprezentau pentru antici punctul central al universului. Natura lui Marduk a devenit tot mai complexă pe măsură ce a absorbit total funcţiile şi caracteristicile multor alţi zei, la fel ca Yahweh al evreilor. Acest fapt este bine documentat de marele număr de imnuri şi rugăciuni, de lucrări teologice dedicate lui Marduk, precum şi alte numeroase referinţe în documente particulare şi oficiale sau nume de persoane. Poemul Enuma Eliş celebrează gloria lui Marduk, enumerându-i cele 50 de nume şi funcţii. Acest poem a oferit o justificare pentru poziţia superioară a lui Marduk în panteon, ca fiind eliberatorul de forţele haosului primordial reprezentat de Tiamat şi organizatorul universului cunoscut. În perioada kasită, cultul lui Marduk s-a răspândit treptat dincolo de Mesopotamia Centrală. Făcea parte din triada supremă, alături de tatăl şi de sora sa, înlocuind triada originală, formată din An, Ellil şi Ea. Printre titlurile lui se numără „sfetnicul zeului acvatic Ea”, „învăţătorul oamenilor”, „zeul războiului şi al armelor”, „domnitorul veşnic”, „copilul-soare”, „fiul Soarelui”, „zeul mâniei şi iertării”, „vindecătorul”, „veghetorul purificării”, „protectorul stelei Nebiru (steaua polară)”, „cel adevărat pretutindeni”, „înţeleptul, Domnul oracolelor” sau „cel slăvit de generaţiile viitoare”.

Deşi cercetătorii cred că Marduk era un zeu obscur, local, ce a ajuns important doar datorită ascensiunii pe scena politică a Babilonului condus de Hammurabi în secolul al XVIII-lea î.Hr, sunt dovezi că lucrurile nu stăteau tocmai aşa. Numele Marduk provine din sumeriană, unde era numit Amar Utu („viţelul solar”). Ulterior, numele a devenit Martu, prin eliminarea primei litere de la începutul fiecărui cuvânt. Babilonienii au preluat numele Martu, transformându-l în Marduk. Alţi sumerieni au preferat să elimine din Amar Utu primul cuvânt, numindu-l pe zeu doar Utu („soare”). Utu era fiul zeilor Nanna şi Ningal. Cum pe Nanna l-am identificat cu Enki, rezultă că Utu era fiul acestuia. În textul Enki şi ordinea lumii este scris: „Utu, fiul născut din Ningal, lui i-a dat Enki în grijă întregul univers.” În mitologia sumeriană, Utu nu a fost niciodată conducătorul universului. În schimb, babilonianul Marduk avea acest titlu. În plus, Enki nu i-ar fi dat lui Utu universul în grijă, decât dacă acesta era succesorul lui. Într-adevăr, Marduk era considerat moştenitorul lui Ea (Enki). Sora geamănă a lui Utu era Inanna, pe care toţi cercetătorii o identifică cu babiloniana Iştar. Iar Iştar era în Babilon sora lui Marduk, făcând parte amândoi din triada sfântă, alături de tatăl lor. Prin urmare, putem concluziona fără greşeală că sumerianul Utu era Marduk al babilonienilor. Semnul pictografic al lui Utu apare în cele mai vechi dovezi cuneiforme scrise iar câţiva regi din perioada sumeriană veche vorbesc despre Utu ca regele lor. În plus, Lugalzaggisi declara că a fost numit de către Utu „ministrul suprem al lui Sin”. Aşadar, Utu / Marduk nu era un zeu minor, necunoscut, devenit important prin al doilea mileniu î.Hr. Ci unul dintre marii zei.

Akkadienii l-au preluat pe Utu de la sumerieni şi l-au numit Şamaş. Dacă acesta nu deţinea la sumerieni o poziţie importantă în panteon, akkadianul Şamaş, ca zeu al dreptăţii, era o zeitate de importanţă cosmică şi naţională, fiind numit de akkadieni şi de asirieni „stăpânul cerului şi al Pământului”. Şi acest titlu îi afundă pe cercetători mai mult în ceaţă deoarece, în listele de zei existente, Şamaş nu a primit niciodată poziţia supremă. Dacă ar observa că Utu sau Şamaş erau diferite ipostaze ale lui Marduk, lucrurile s-ar clarifica. Şamaş era de asemenea un războinic, lucru ce ne duce cu gândul la unul dintre epitetele lui Marduk, „zeul războiului şi al armelor”. De altfel, pentru romani, Marte (derivat din Martu sau Marduk) era zeul războiului. Pentru akkadieni şi, mai târziu, pentru babilonieni, Şamaş era şi judecătorul morţilor.

De ce babilonienii foloseau două nume pentru aceeaşi zeitate? Răspunsul nu e chiar atât de complicat. În primul rând, zeu-soare însemna zeu suprem. Aşa cum soarele se afla în mijlocul sistemului solar, cu planetele orbitând în jurul lui, tot la fel se afla zeul conducător în mijlocul celorlalţi zei, ce „orbitau” în jurul său. Marduk era considerat zeu suprem, aşa că epitetul de zeu-soare i se potriveşte. Identificat cu astrul zilei, ca judecător şi zeu al dreptăţii, el se numea Şamaş. Aceasta era doar o ipostază a zeului suprem, partea pe care o puteau vedea toţi credincioşii. În schimb, ca zeu suprem, ce trăieşte alături de ceilalţi zei, care distruge duşmanii Babilonului, îi apără pe oameni de boli şi le oferă recolte bogate, ca organizator (sau arhitect, cum îl numesc masonii) al universului, era numit Bel sau Marduk. Exact cum astăzi creştinii îl numesc pe zeul lor suprem Dumnezeu, Domnul, Adonai, Savaot, Atotputernicul, Creatorul, etc. Dintotdeauna fiecărei zeităţi i se atribuiau mai multe nume, care să semnifice diferite atribute ale acesteia.

După cum am arătat mai sus, Marduk / Martu / Utu / Şamaş era unul dintre primii zei veniţi pe planeta noastră, numiţi Veghetori în Cartea lui Enoh. În prologul la Codul său de legi, regele Hammurabi scria: „Când exaltatul Anu, rege pentru Anunnaki şi Ellil, stăpân al cerului şi Pământului… a acordat stăpânirea divină a multitudinii de oameni lui Marduk, fiul prim-născut al lui Ea, el l-a preamărit printre Igigi.” Aşadar, Marduk a fost preamărit printre Igigi („ochii Pământului”). Aceştia erau Veghetorii, adică primii zei care au locuit aici. Epitetul lui Marduk, „veghetorul purificării”, arată acelaşi lucru. Ba, mai mult, îl întâlnim şi în Cartea lui Enoh sub numele Şamsiel. Acesta era unul dintre îngerii Veghetori, cel care i-a învăţat pe oameni mersul Soarelui. Cercetătorii continuă să-i traducă numele prin „soarele lui Dumnezeu”, fiind compus din şamsi = Soare şi el = Dumnezeu. Însă această traducere este greşită în mod intenţionat, pentru a nu se afla că îngerii dintr-o religie aparent monoteistă erau consideraţi în vechime zei. Ca substantiv propriu, El semnifică numele zeităţii supreme din Canaan. Iar ca substantiv comun se traduce prin „zeu suprem / Dumnezeu” sau doar „zeu”. Prin urmare, Şamsiel se interpretează corect ca „zeul Soarelui”. Dacă înlăturăm particula el, despre care ştim că înseamnă „zeu”, ne rămâne şamsi, tradus prin „Soare”. Iar acest cuvânt este aproape identic cu şamaş, Soarele la akkadieni şi babilonieni. Aşadar îngerul Şamsiel era Marduk, fiul lui Enki. În tăbliţa numită CBS-14061, pe vremea când zeii se împerecheau cu pământencele (exact ca îngerii Veghetori din Biblie şi Cartea lui Enoh), tânărul Martu se plângea mamei sale că a rămas singurul fără consoartă. Drept urmare, mama sa i-a ales ca soţie pe fiica unui preot. Obiceiul s-a păstrat mult timp după ce zeul a scăpat de feciorie. După cum relata Herodot, într-o cămăruţă de la ultimul etaj al zigguratului din Babilon, anual era închisă câte o virgină. Marduk cobora din cer şi se împreuna cu fata toată noaptea (cât apetit sexual!), dimineaţa luându-şi zborul de unde venise.

Marduk este întâlnit şi în alte culturi, bineînţeles sub alte nume şi înfăţişări. La egipteni îl găsim sub numele Heru, Haru („şoimul”), Hor sau Har-Si-Ese („Horus, fiul lui Isis”), tradus de greci ca Horus. Egiptenii îl mai numeau Hopasherd („Horus copil”) iar grecii Harpocrate. Acesta era fiul lui Osiris, primul conducător al lumii, şi al lui Isis. Soţia sa se numea Hathor („casa / soţia lui Horus”). După ce Seth, l-a ucis pe Osiris, luându-i tronul, Horus s-a luptat cu el pentru supremaţie. În final a învins, înlocuindu-l pe unchiul său, Seth. Papirusul lui Hunefer spune că lui Horus nu i s-a dat tronul Egiptului, ci suveranitate asupra întregii lumi. După cum am văzut deja, Osiris era Enki la sumerieni. Seth, fratele lui Osiris, zeul furtunii la egipteni, era Enlil, fratele lui Enki, zeul furtunii la sumerieni. Pe lângă funcţia de zeu al cerului, Horus mai era şi zeul războiului, întocmai ca Marduk. Prin urmare, Horus, fiul lui Osiris, era Marduk, fiul lui Enki. În ambele mituri, Osiris / Enki a condus Pământul, fratele său, Seth / Enlil l-a detronat, cedându-i mai târziu locul lui Horus / Marduk, care a devenit stăpânul lumii. Chiar dacă din Mesopotamia nu ne-a rămas un mit care să descrie o eventuală luptă dintre Marduk şi Enlil, ca la egipteni, putem presupune că acesta din urmă nu a renunţat la tron pe cale paşnică.

În Canaan îl întâlnim pe Baal („Domnul”), fiul lui Dagon. Deşi au apărut numeroase neînţelegeri între el şi unchiul său, El, zeul suprem, Baal devine la un moment dat conducătorul Pământului. Baal provine fără îndoială din babilonianul Bel iar El e forma scurtă a numelui Ellil. Cum pe Dagon l-am identificat deja cu Enki, observăm aceeaşi poveste cu aceleaşi personaje ca şi la egipteni, sumerieni, akkadieni şi babilonieni. Neînţelegerile dintre Baal şi unchiul său, El, reies cel mai bine din Vechiul Testament. De remarcat e concursul dintre Ilie, profetul lui El, şi cei ai lui Baal, la finalul căruia sunt ucişi toţi adepţii lui Baal. La fel ca Marduk, care a învins dragonul Tiamat, Baal l-a ucis pe dragonul Yam. Horus, Marduk / Bel şi Baal sunt aceeaşi divinitate.

La greci, ca zeu al Soarelui, era numit Apollo. La fel ca Utu / Şamaş, avea o soră geamănă, Artemis. Grecii îl considerau fiul zeului suprem, Zeus, ca o explicaţie simplă pentru faptul că era moştenitorul tronului acestuia. Mama lui era Leto, fiica titanilor Coeus şi Phoebe. Apollo s-a luptat cu şarpele uriaş Python (asemenea lui Marduk şi Baal), instaurând pe acel munte oracolul din Delphi. Apollo era considerat un zeu al oracolelor şi al profeţiilor (la fel ca Şamaş) dar şi unul al vindecării şi al medicinei. În timpurile elenistice, mai ales în al treilea secol î.Hr, Apollo a fost identificat cu Helios (numit Sol de romani), titanul soarelui. Etimologia numelui său ne este necunoscută, cel mai adesea grecii asociind numele zeului cu verbul apollymi („a distruge”). Printre epitetele lui se numără Phoebus („radiantul”), Aegletes („lumina soarelui”), Phanaeus („aducătorul luminii”), Lyceus („lumină”) sau Lycegenes („cel născut dintr-un lup”). Conform miturilor, el s-a născut pe insula Delos în a şaptea zi a lunii Thargelion. Cum Pământul este a şaptea planetă din sistemul nostru solar, numărând din exterior către Soare, iar Apollo a devenit zeul Pământului, numărul 7 a fost inclus în mitul naşterii lui. Având un apetit sexual deosebit de ridicat, a avut nu mai puţin de 69 de iubite şi 9 iubiţi, homosexualitatea fiind un fenomen absolut firesc în Grecia antică. Simbolurile sale erau arcul, lira, sabia şi tripodul sacrificial. Într-un mit, Apollo a fost exilat pe Pământ, timp în care a fost păsorul turmelor lui Admet şi a construit zidurile Troiei alături de Poseidon. Plutarh şi Herodot îl identificau cu Horus al egiptenilor, adică babilonianul Marduk. Conform lui Plutarh, Horus a fost alăptat de Latona (numită Leto de greci), acest lucru identificându-l din nou cu Apollo.

Pentru hitiţi, Illuyanka era un dragon, fiul lui Kumarbi şi al zeiţei muntelui din Nippur. Kumarbi era numele dat de hititţi sumerianului Enki. Cum Nippur era oraşul lui Enlil, zeiţa muntelui din acel oraş nu putea fi decât soţia lui Enlil, Ninhursag („doamna muntelui înalt”). La babilonieni, copilul lor se numea Marduk. Într-adevăr, la fel ca Horus al egiptenilor şi Baal al canaanienilor, Illuyanka s-a luptat pentru supremaţie cu Teshub, zeul furtunii. Deşi în celelalte mituri a câştigat lupta cu unchiul său, hitiţii au preferat să schimbe finalul, transformându-l pe Illuyanka din învingător în învins. Cu toate acestea, putem trage concluzia că Illuyanka, fiul lui Kumarbi, este Horus, fiul lui Osiris, Baal, fiul lui Dagon sau Marduk, fiul lui Ea.

La celţi, Oengus este fiul pe care Dagda l-a avut cu cumnata lui, Boand, soţia fratelui său, Elcmar. Pentru a ascunde naşterea ilegală a lui Oengus, Dagda şi Boand au oprit mersul Soarelui timp de 9 luni. Astfel, copilul a fost conceput şi născut în aceeaşi zi. Galii îl numeau Belenos („briliantul”) sau Grannos („cel ce arde”). El era zeul îndrăgostiţilor şi al Soarelui. De remarcat faptul că Belenos provine din aceeaşi rădăcină akkadiano-babiloniană Bel, iar Dagda din canaanianul Dagon, tatăl lui Baal. La fel ca la hitiţi, Oengus / Belenos este fiul lui Dagda şi al soţiei fratelui său.

Nordicii îl numeau Baldr, Baldur sau Balder („Domnul”) pe fiul conducătorilor zeilor, Odin şi Frigg. În tradiţia anglo-saxonă, este numit Bældæg sau Beldeg. Zeu al Soarelui, Baldr a fost ucis din cauza unchiului său, Loki. La Ragnarok (bătălia finală dintre zei şi uriaşi) a fost eliberat din lumea subpământeană, pentru a putea lupta. Odin a căzut în luptă iar Baldr i-a luat locul, devenind noul conducător al lumii. Asemenea grecilor, nordicii l-au numit fiul lui Odin / Zeus, pentru a motiva ascensiunea sa pe tron. A fost ucis la fel ca Baal din Canaan sau ca Illuyanka al hitiţilor, dar în final a ajuns să conducă lumea. Numele Baldr provine din canaanianul Baal iar Beldeg din akkadiano-babilonianul Bel, ceea ce îl echivalează cu Marduk. La fel şi rolul său de zeu al Soarelui sau de conducător al lumii după Odin / Zeus / Seth / Enlil / El.

În Japonia, Okuninushi („stăpânul celor 8 insule”), fiului zeului exilat Susano-o, a fost conducătorul Pământului după ce tatăl său s-a mutat în lumea subterană. În lupta pentru supremaţie, a fost ucis de către fraţii săi (la fel ca Baal, Baldr şi Illuyanka) de două ori, dar mama sa l-a înviat de fiecare dată. După o iniţiere severă şi o mulţime de teste, a primit  titlul de „stăpân al Terrei”. Apoi i-a furat atributele puterii tatălui său, adică lăuta cerului, sabia, arcul şi săgeţile vieţii. S-a însurat cu sora sa, Suseri Hime, nepoata marilor zei Izanagi şi Izanami. Pe lângă aceasta, a avut multe neveste şi copii. Ajutat de Sukuna-Bikona, Okuninushi a făurit ţinutul Izumo. Cronicile japoneze Nikon-ki, scrise în anul 720, consemnează faptul că cei doi zei au construit şi lumea sub-celestă Ama-no-shita, au găsit mijloace de vindecare a bolilor şi de a stăpâni animalele. Okuninushi a condus lumea până în momentul în care a fost nevoit să abdice în favoarea lui Ninigi No Mikoto, nepotul zeiţei Soarelui, Amaterasu Omikami. Ca fiu al lui Susano-o, identificat de noi cu Enki, şi conducător al Terrei, îl putem echivala pe Okuninushi cu babilonianul Marduk.

Lui Marduk i se atribuie construirea Babilonului. Conform istoricului grec Megastene, prima piatră a cetăţii a fost pusă de Bel. El a secat apele ce acopereau ţinutul, a fixat limitele aşezării, înconjurându-le cu ziduri, apoi dispărând. Romanii considerau că Belus, pe care îl identificau cu Baal, a întemeiat Babilonul. Nu e greu de intuit faptul că Belus e doar forma latină a babilonianului Bel. Zeul nu doar a construit oraşul, ci a şi avut grijă de el timp de secole. În Codul lui Hammurabi, regele scria: „Zeii Ea şi Bel m-au strigat pe nume pe mine, Hammurabi, destoinic domnitor, cu frică de zei, ca să dau în ţară puterea dreptăţii, ca să nimicesc pe cel rău şi viclean, ca cel puternic să nu asuprească pe cel slab, ca să mă înfăţişez oamenilor asemenea Soarelui spre a lumina ţara – eu, Hammurabi, păstorul chemat de zeul Bel, eu care dau bogăţii şi averi… Când zeul Marduk mi-a încredinţat cârma lumii şi să aduc ţărilor dreptate, atunci am făurit eu însumi dreptul şi dreptatea în limba ţării, făcându-i pe oameni să se bucure.” Aşadar, Bel Marduk i-a încredinţat lui Hammurabi cârma lumii şi i-a dăruit legile pe care le-a cuprins în Cod. Chiar este sculptat momentul în care regele primeşte legile de la Şamaş, o dovadă în plus că Marduk şi Şamaş erau aceeaşi entitate. Într-o inscripţie, regele Nabopalassar (625-605 î.H.) declară că: „în acea vreme, Marduk mi-a poruncit să împlânt adânc în măruntaiele pământului temeliile turnului Babel, care se cutremurase înaintea domniei mele, gata să se prăbuşească, şi să-i ridic vârful până la cer.” Fiul acestuia, Nabucodonosor al II-lea (605-562 î.Hr.), care a terminat reconstrucţia Turnului Babel, completa: „zeul Marduk mi-a poruncit în legătură cu Etemenanki, turnul cu scări monumentale al Babilonului, care înainte de epoca mea fusese dărâmat şi se afla în ruine, să-i consolidez temeliile spirituale în sufletele oamenilor, iar vârfurile sale să atingă cerul. Am luat o prăjină şi eu însumi am măsurat dimensiunile. Pentru Marduk, stăpânul meu, m-am umilit şi mi-am scos tunica, însemnul rangului regal, şi am cărat pe umerii mei pământ şi cărămizi. În ceea ce-l priveşte pe Nabucodonosor, fiul meu prim-născut, cel mai drag inimii mele, l-am pus să care mortar, prinosuri de vin şi untdelemn, asemeni supuşilor mei.” Observăm că Marduk nu doar şi-a construit oraşul, ci a poruncit să fie reconstruit după ce a fost distrus parţial şi le-a dat supuşilor săi legi după care să fie guvernaţi. Deşi mulţi aşa-zişi cercetători tratează scrierile celor doi regi ca fiind texte pur mitologice, e greu de crezut că un mare rege s-ar fi umilit şi ar fi muncit cot la cot cu supuşii săi la construcţia turnului, cerându-i şi fiului său acelaşi lucru, dacă nu ar fi primit acest ordin de la însuşi marele său zeu. Oricât de fanatic ar fi un conducător, sunt slabe şansele să fi făcut asemenea sacrificii doar pentru că avea impresia că are o misiune sfântă. Cea mai logică variantă este că zeul chiar l-a vizitat şi pe el, şi pe tatăl său, la fel ca pe Hammurabi cu 12 secole înainte. Doar aşa se explică măreţia Babilonului, care i-a uimit pe toţi cei care i-au călcat pragul (dintre care îi amintim doar pe Alexandru Macedon şi Herodot).

Deşi Babilonul era oraşul său drag, Marduk şi-a pedepsit supuşii de multe ori. În 1531 î.Hr, hitiţii au năvălit şi au prefăcut oraşul în cenuşă, scăpând doar templul lui Marduk şi Turnul Babel. În jurul anului 1250 î.Hr, oraşul a căzut în mâna asirienilor. În 1239 î.Hr, în timpul unei răscoale, oraşul este distrus din nou. Mai târziu, chemate de babilonieni pentru a-i scăpa de triburile chaldeene şi aramaice care năvăleau, trupele lui Tigpalassar al III-lea au înglobat Babilonul regatului neoasirian. În 691 î.Hr, regele Sennacherib a înfrânt la Halule (localitate situată pe Tigru, la nord de Babilon) coaliţia antiasiriană a elamiţilor, babilonienilor şi chaldeenilor. În 689 î.Hr, el a cucerit Babilonul, ordonându-le soldaţilor săi să jefuiască şi să distrugă oraşul. În 681 î.Hr, Sannacherib  a căzut victimă a unui complot, la tron urmându-i Asarhaddon, fiul său. Acesta, după ce a scutit de tribut oraşele Nippur şi Sippar, a reconstruit Babilonul. Într-una dintre inscripţiile sale, Asarhaddon a explicat motivul distrugerii Babilonului de către tatăl său. Vinovatul principal era „zeul Marduk, zeul principal al Babilonului, care s-a mâniat şi a supus oraşul la grea osândă, drept pedeapsă pentru păcatele locuitorilor săi. Din voinţa lui Marduk, oraşul a fost nimicit din temelii, acoperit de apele canalului Arahtu şi prefăcut într-o mlaştină de nestrăbătut.” Lui Asarhaddon i-a urmat la tron Assurbanipal care, în 648 î.Hr, a asediat Babilonul iar peste doi ani a reuşit să-l cucerească, distrugându-l pentru a patra oară. Aliat cu mezii, Nabucodonosor al II-lea s-a răzvrătit împotriva asirienilor, le-a distrus capitala, Ninive, în 569 î. Hr, apoi a reconstruit Babilonul. Pe lângă acestea, într-un mit se spune că zeul Erra a pustiit Babilonul cu permisiunea lui Marduk. Aşadar, Marduk obişnuia să-şi pedepsească poporul adeseori, din pricina „păcatelor” lor, prin intermediul altor popoare. Dar de ce l-ar fi ascultat asirienii şi hitiţii, care aveau zeii lor? Cum într-un text Marduk se plângea că a fost exilat pentru 24 de ani în ţara Hatti, putem presupune că el a ordonat atacul hitiţilor asupra Babilonului din 1531 î.Hr. Cum rămâne cu asirienii?

Zeul asirienilor era Aşşur, care obişnuia să le ordone regilor săi să atace diferite ţări, dar îi şi ajuta în luptă. Pe o lespede de piatră, descoperită la Zendjirli (în Siria de Nord), Asarhaddon declara că Aşşur i-a înmânat „un sceptru neînvins, pentru înfrângerea duşmanilor” şi i-a ordonat să atace Egiptul. Pe o prismă de argilă arsă, cu 10 laturi, Assurbanipal spunea că Aşşur i-a poruncit să cucerească Manna şi Elam. Ba chiar Aşşur, Bel şi Nabu au luptat alături de el, împotriva lui Tarqa. Acesta umbla ca un om scos din minţi după ce a fost doborât de aureola lui Aşşur şi Iştar. Aşşur, adică Enki, era tatăl lui Marduk, aşa că putem intui la ordinele cui atacau şi pustiau aceştia Babilonul. Cum Nabu era fiul lui Marduk, iar Iştar, sora sa, putem observa întreaga familie zeiască (tatăl, fiul, fiica şi nepotul) luptând alături de Assurbanipal. Deşi istoricii consideră că Asiria era rivala Babiloniei, date fiind luptele dintre cele două ţări, la fel şi zeii celor două naţii, Aşşur şi Marduk, lucrurile nu stau deloc aşa. Aşşur şi Marduk făceau parte din aceeaşi familie, iar teritoriile fuseseră bine delimitate între ei. Babilonul stăpânea sudul şi estul iar Asiria nordul şi vestul, până în Liban. Asirienii au atacat Babilonul numai din porunca lui Marduk, fiul zeului lor, Aşşur. Aşadar nu exista nicio rivalitate, doar interese ale zeilor conducători.

În 597 î.Hr, Nabucodonosor al II-lea a cucerit Ierusalimul. În 587 î.Hr. l-a distrus complet, ca represalii la o răscoală a locuitorilor săi, iar pe supravieţuitori i-a dus în exil în Babilon. În 538 î.Hr, perşii lui Cyrus cuceresc Babilonul condus de Nabonid. Perşii distrug zidurile apoi pradă şi ruinează templele şi palatele. Conform cronicilor vremii, Marduk i-a poruncit lui Cyrus să cucerească Babilonul, apoi să pună înapoi în cetăţile lor pe toţi zeii din Sumer şi Akkad, pe care Nabonid îi adusese în Babilon. Ba, mai mult, cronicarii susţin că Marduk a mers alături de Cyrus până la Babilon. Dar zeul persanului Cyrus era Ahura Mazda. De ce ar fi ascultat acest rege ordinele unui zeu străin? Poate că nu era chiar un străin…

Ahura Mazda sau Ormuzd era zeul suprem al perşilor. Zoroastru, fondatorul zoroastrismului, îl considera zeu necreat. Numele său apare pentru prima oară pe Inscripţia din Behistun, în perioada ahemenidă, în timpul regelui Darius I. A fost invocat singur până în perioada domniei regelui Artaxerses al II-lea, când Ahura Mazda a intrat într-o triadă, alături de zeul contractelor, Mithra şi zeul apelor, Apam Napat. Se consideră că numele Mazda înseamnă „înţelept” iar Ahura provine din Asura, o clasă de zei din India. Sau, cel puţin, la concluzia asta au ajuns cercetătorii. Totuşi, originea numelui se poate să provină din… Egipt. Pe o inscripţie în piatră ridicată de faraonul Khufu (numit Keops de greci) în jurul anului 2.600 î.Hr, se poate citi „Ankh Hor Mezdau Sten-bat Khufu tu ankh” („Trăiască Horus Mezdau, regelui Khufu viaţa îi este dată!”). Mezdau al egiptenilor este foarte asemănător cu Mazda al perşilor şi înseamnă „înţelept”. Iar Ahura provine din Ankh Hor. Prin urmare, Ahura Mazda se traduce prin „trăiască Horus cel înţelept”. Aşadar, zeul lui Cyrus era egipteanul Horus sau Marduk al babilonienilor. Astfel se explică de ce regele perşilor a primit ordine de la zeul babilonian: Marduk era şi zeul său. Totuşi, conform Vechiului Testament, Cyrus a fost ales de zeul evreilor, Yahweh, să reconstruiască templul din Ierusalim. Mai mult, în Cartea lui Isaia 45:1, regele persan este numit „unsul lui Yahweh”. Dacă zeul său era Ahura Mazda / Marduk, sunt şanse ca acesta să fi fost unul şi acelaşi cu Yahweh?

În timpul domniei lui Enki pe Pământ, el şi familia sa erau consideraţi zei ai luminii (vezi Lucifer, aducătorul luminii). După ce conducerea a fost preluată de tabăra lui Enlil, familia lui Enki a fost asociată cu întunericul şi distrugerea. Astfel, Marduk, din zeu al Soarelui şi protector al oamenilor, a devenit zeu al Lunii şi al războiului. Cel mai bine se observă acest lucru în Egipt, unde fiul lui Amon (Enki) era Khonsu, zeul Lunii. La fel ca Horus, acesta era reprezentat cu cap de şoim. În Noul Testament, Satan este considerat „dumnezeul veacului acestuia” (A Doua Epistolă către Corinteni 4:4) iar în Evanghelia după Matei este stăpânul acestei lumi. Dumnezeul / stăpânul acestei lumi, care putea să ofere după bunul plac teritorii lui Iisus, nu poate fi decât Marduk. Aşadar se observă „demonizarea” familiei lui Enki, mai ales a fiului său cel mare, Marduk. Cel mai bun exemplu se întâlneşte în Mesopotamia unde, ca zeu pozitiv era numit Utu / Şamaş, iar ca zeu negativ, Nergal. Nergal era zeul babilonian al războiului, al bolilor şi al soarelui distrugător de la amiază. Nergal era de asemenea zeitatea lumii subterane alături de consoarta sa, Ereşkigal. Deşi mitologii îl consideră pe Nergal un alt fiu al lui Enki, diferit de Marduk, babilonienii antici nu făceau această confuzie. Ei îi atribuiau zeului planeta Marte (nume ce provine din sumerianul Martu), considerându-l aspectul distrugător al lui Marduk. Ca zeu al soarelui şi al războiului, conducătorul lumii de dedesubt (după moartea tatălui său), Nergal este Marduk. Creştinismul chiar l-a echivalat pe Nergal cu Satan. În Apocalipsa lui Ioan, Marduk este numit Fiara. Cel care a fost aruncat din cer (Enki) este descris ca un balaur roşu, cu şapte capete şi zece coarne. Fiul Balaurului, Fiara, este descris identic, având şapte capete şi zece coarne. Acesta este doar modul indirect al lui Ioan de a ne prezenta asemănarea fizică dintre cei doi. Lucru absolut firesc, ţinând cont că erau tată şi fiu. Despre această Fiară se mai spune că „i s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască şi i s-a dat ei stăpânire peste toată seminţia şi poporul şi limba şi neamul.” (13:7) sau „Balaurul i-a dat ei puterea lui şi scaunul lui şi stăpânire mare.” (13:2). Adică exact ceea ce spuneau toate religiile antice, că Marduk a moştenit tronul tatălui său! Această primă Fiară a fost rănită, dar „rana ei cea de moarte fu vindecată şi tot pământul s-a minunat mergând după fiară.” (13:3). Rana s-a produs în timpul unei lupte, deoarece tot Ioan ne spune că Fiara „a fost rănită cu sabia şi a rămas în viaţă.” (13:14). Această luptă cel mai probabil este cea pentru supremaţie împotriva unchiului său, Enlil, Marduk fiind învins iniţial (Enlil a condus Pământul după Enki). Însă, după moartea lui Enki, Marduk a primit planeta noastră. Fiara din Apocalipsă este călărită de o femeie, numită „curva Babilonului”, nimeni alta decât Iştar, sora şi consoarta lui Marduk. După marea luptă dintre forţele binelui şi ale răului, Ioan spune că Balaurul, Fiara şi proorocul mincinos al Fiarei vor fi închişi din nou în adâncul Pământului. În Manuscrisele de la Marea Moartă, conducătorul „fiilor întunericului” în bătălia finală împotriva „fiilor luminii” va fi Belial, nume care îl descrie tot pe Bel / Marduk.

Numele lui Yahweh lasă loc de multe interpretări. Se presupune că atât yah, cât şi weh, înseamnă în ebraică „a fi”, idee generată de afirmaţia „Ehyeh asher ehyeh”, care s-a tradus prin „Eu sunt cel ce este”. Totuşi, ceea ce evreii încearcă din răsputeri să ascundă este faptul că Yah este cel mai vechi nume al zeului egiptean al Lunii. Iar weh nu înseamnă „a fi”, ci „a deveni”. Prin urmare, numele Yahweh se traduce corect prin „cel care a devenit Luna”. Din această interpretare rezultă faptul că respectiva zeitate era altceva înainte să devină divinitate a Lunii, cel mai probabil, zeul Soarelui. Această descriere se potriveşte perfect lui Marduk, cel care a fost considerat iniţial zeul Soarelui, devenind mai apoi cel al Lunii. De altfel, între Marduk şi Yahweh există o serie de asemănări. Marduk i-a ordonat lui Nabucodonosor al II-lea din Babilon să plece cu armata la vest, în Liban. În Vechiul Testament, Yahweh i-a ordonat să atace Egiptul şi Ierusalimul în 586 î.Hr. Marduk a hotărât ca pustiirea Babilonului să dureze 70 de ani. Yahweh a hotărât ca pustiirea Ierusalimului să dureze 70 de ani. Marduk i-a poruncit lui Cyrus să cucerească Babilonul. Cyrus, „unsul lui Yahweh”, a fost ales de acesta să elibereze evreii şi să reconstruiască templul din Ierusalim. Sennacherib a subjugat Iudeea şi a prădat Babilonul în 689 î.Hr, la porunca lui Marduk. Biblia susţine că regele asirian a urmat poruncile lui Yahweh. Marduk obişnuia să-şi pedepsească adeseori poporul, din pricina „păcatelor”, la fel ca Yahweh cu poporul evreu. Epitetul lui Marduk, „zeul mâniei şi iertării”, i se potriveşte perfect şi lui Yahweh, cel care se supăra foarte des pe poporul său, dar pe care îl şi ierta după ce respecta ordinele. Marduk a absorbit titlurile şi funcţiile celorlalţi zei, uneori şi-a atribuit şi faptele lor, la fel cum a făcut Yahweh în Vechiul Testament. Marduk este considerat ucigaşul dragonului apei sărate, Tiamat, iar Cartea lui Iov, Psalmul 73 şi capitolul 27 al Cărţii lui Isaia îl acreditează pe Yahweh cu uciderea balaurului apei sărate, Leviathan. Noul Testament nu îl numeşte pe Dumnezeu Yahweh nici măcar o singură dată. Iisus, Ioan Botezătorul dar şi esenienii considerau că dumnezeul lor era unul al iubirii şi iertării, total diferit de răzbunătorul Yahweh al evreilor. De asemenea, gnosticii îl credeau pe Yahweh o entitate malefică ignorantă şi necunoscătoare, diferită de adevăratul Dumnezeu. După cum am văzut, pentru autorii Noului Testament, Yahweh nu era Dumnezeu, ci Satan. În Cartea lui Osea din Vechiul Testament, Yahweh recunoaşte că era numit şi Baal: „Şi va fi în vremea aceea – zice Domnul – că ea mă va numi: «Bărbatul meu» şi nu-mi va mai zice: «Baal al meu».” (2:18) Yahweh al evreilor este Marduk al babilonienilor, Baal al canaanienilor, Baldr al nordicilor, Apollo al grecilor, Horus şi Khonsu al egiptenilor, Satan sau Fiara Noului Testament!

Istoria ne arată că, după întoarcerea evreilor din Babilon, a început decăderea oraşului. După ce l-a înfrânt pe Darius în 331 î.Hr, Alexandru Macedon a cucerit Babilonul şi a proiectat reconstrucţia lui. Dar a murit de friguri şi nu a mai apucat să-şi finalizeze proiectul. Încet, măreţul oraş a dispărut, din el rămânând doar ruine. Locuitorii Babilonului s-au gândit adeseori că Marduk i-a părăsit, şi chiar aveau dreptate. În 538 î.Hr, Marduk a părăsit Babilonul împreună cu exilaţii evrei, schimbându-şi reşedinţa în Ierusalim. Hammurabi, primul constructor al Babilonului, era al şaselea suveran al dinastiei amorite. Amoriţii erau semiţi, la fel ca evreii. Asirienii folosiţi de multe ori de Marduk pentru a pedepsi Babilonul erau tot de origine semită. Observăm că Marduk avea o afinitate pentru semiţi, ceea ce ne permite să nu ne mirăm că acesta a ales poporul evreu, renunţând la cel babilonian. De ce Ierusalimul? Poate din pricina semnificaţiei numerice a oraşului. Oraşul sfânt al lui Yahweh, Ierusalimul, are coordonatele 31° 47′ N, 35° 13′ E. Adunate, rezultă 66° 60′. Dacă înlăturăm zeroul, care nu are valoare, reiese 666, adică numărul Fiarei din Apocalipsa lui Ioan. Ajuns în noul său oraş, Marduk a avut grijă să-şi reconstruiască templul, după modelul babilonian. A organizat preoţimea după acelaşi model, sub conducerea lui Ezdra. Aceştia şi-au creat propria mitologie, copiind părţi din religia canaanită, babiloniană dar şi persană, a lui Zoroastru. Cei întorşi din Egipt au completat cu părţi din religia egipteană. Odată stabilite în mare poveştile care să completeze noua religie, preoţii evrei le-au aşternut în scris. În final s-au ales cele mai reprezentative scrieri care s-au compilat şi completat, rezultând „sfintele” scripturi ce formează astăzi Vechiul Testament. Au avut grijă să introducă în scrierile lor numărul 40 (echivalentul titlului de Mare Prinţ) al lui Enki, ca omagiu pentru tatăl zeului lor: potopul a durat 40 de zile şi 40 de nopţi; spionii israeliţi au explorat Canaanul timp de 40 de zile; Eli, Saul, David şi Solomon au domnit câte 40 de ani; israeliţii au rătăcit în deşert timp de 40 de ani; la 40 de ani, Moise a fugit din Egipt, s-a întors după 40 de ani pentru a-şi lua poporul şi a murit după alţi 40; Moise a petrecut pe muntele Sinai trei perioade de câte 40 de zile şi 40 de nopţi; Otniel a fost judecător 40 de ani; sub Ghedeon au fost 40 de ani de pace; filistenii i-au asuprit pe israeliţi timp de 40 de ani; Ilie a mers 40 de zile prin pustiu până la muntele Horeb; Isac şi Esau s-au căsătorit la vârsta de 40 de ani; Iisus a petrecut 40 de zile în deşert; s-a înălţat la cer după 40 de zile de la învierea sa. Coarnele de berbec folosite de preoţii evrei sunt tot simbolul lui Enki. În plus, la mijlocul secolului al XX-lea, Brigada 35 de Paraşutism din cadrul Forţelor Defensive Israeliene avea ca siglă un şarpe înaripat de culoare verde. Şarpele înaripat e Lucifer sau Quetzalcohuātl iar verdele e culoarea zeului egiptean Osiris, care sunt doar trei dintre numele alternative ale lui Enki. Acest omagiu adus lui Enki se datorează faptului că Marduk, deşi a preluat atributele şi funcţiile celorlalţi zei, nu a făcut acelaşi lucru şi cu tatăl său. Enki a fost mereu la loc de cinste, alături de Marduk. Acest lucru se observă din turnurile gemene, foarte des întâlnite în arhitectura arabă. Deşi pentru arabi îi simbolizează pe Avraam şi pe fiul său, Ismael, în realitate este vorba despre Enki şi fiul său, Marduk. Acelaşi lucru reiese şi din cele două mari piramide din Ghiza, considerate morminte ale celor doi zei: cea a lui Kefren este mai mică decât cea a lui Keops dar, fiind ridicată pe un teren mai înalt, se află la aceeaşi înălţime cu aceasta. Musulmanii consideră că zeul lor suprem, Allah, este acelaşi cu zeul evreilor, Yahweh. Simbolul islamului este semiluna, care fără îndoială este şi simbolul lui Allah, ceea ce ne duce cu gândul la aceeaşi zeitate lunară, Marduk. Apocalipsa lui Ioan ne descrie faptul că Enki şi Marduk erau veneraţi împreună: „Şi s-au închinat balaurului, fiindcă i-a dat fiarei stăpânirea; şi s-au închinat fiarei, zicând: Cine este asemenea fiarei şi cine poate să se lupte cu ea?” (13:4)

Fiind conduşi de o zeitate lunară, preoţii lui Ezdra au adoptat calendarul lunar babilonian, lucru care se observă şi astăzi: lunile anului evreiesc au aceleaşi denumiri ca ale babilonienilor antici. Esenienii (care alături de toţi profeţii Vechiului Testament şi de Iisus şi Ioan Botezătorul din Noul Testament au acuzat evreii că au ales alt Dumnezeu, preferând să se izoleze de restul populaţiei), foloseau calendarul solar. Trecerea de la un zeu la altul reiese şi din modificarea simbolului israeliţilor. De la steaua lui David, cu cinci colţuri, s-a trecut la cea a lui Solomon, cu şase. Steaua cu cinci colţuri reprezintă a cincea planetă din exterior către soare, adică Jupiter. Steaua cu şase colţuri este a şasea planetă, adică Marte. Jupiter este echivalentul sumerianului Enlil iar Marte al lui Martu, numit Marduk de către babilonieni. Să nu uităm că până şi numele statului Israel, deşi indică conexiunile cu zeii altor popoare (Is = Isis în Egipt sau Iştar în Babilon, Ra = zeul suprem în Egipt, El = zeul suprem în Canaan), se traduce prin „cel ce se luptă cu El / Dumnezeu”, o aluzie la lupta dintre Marduk şi Enlil, pe care l-a înlocuit. Numele lui Yahweh se scrie de obicei YHWH. Cele patru litere ale numelui indică faptul că această zeitate este cel de-al patrulea conducător al Pământului, după An, Enki şi Enlil.

Şi alţi cercetători au ajuns la concluzii asemănătoare. Nicolae Densuşianu a demonstrat în Dacia Preistorică din 1913 că Bel / Baal era denumirea lui Apollo în zona Orientului Mijlociu. Britanicul Walter Raymond Drake, în cartea Astralii în Orientul Antic din 1968, afirma că babilonienii l-au identificat pe Yahweh / Iehova cu Marduk. După părerea sa, „evreii şi babilonienii, fraţi semiţi, au avut aceleaşi legende, aceleaşi obiceiuri, aceeaşi zei – dar sub nume diferite -, toate acestea fiind moştenite de la o aceeaşi sursă comună.” Acea sursă comună fiind Sumerul. Drake nota: „Este semnificativ faptul că Hammurabi – un conducător înţelept şi bine intenţionat – a primit instrucţiunile respective de la Şamaş aproape în aceeaşi perioadă în care Avraam vorbea cu Iehova la o depărtare nu prea mare; această coincidenţă remarcabilă ar sugera posibilitatea ca Şamaş şi Iehova să fi fost unul şi acelaşi.” În plus, „o consemnare cuneiformă de pe un cilindru de argilă arăta că Cyrus a fost întâmpinat ca un adevărat eliberator de tirania lui Nabonidas şi a lui Belshazzar; acest fapt sugerează surprinzătoarea – dar plauzibila – ipoteză că Iehova şi Marduk ar fi fost unul şi acelaşi Dumnezeu.” Iar Radu Comănescu sublinia în numărul 6 / 1997 din Express Magazin că „Diavolul cel Mare locuia în zeul Apollo”.

Bel, Marduk, Martu, Utu, Şamaş, Şamsiel, Apollo, Horus, Khonsu, Baal, Belial, Baldr, Okuninushi, Illuyanka, Ahura Mazda, Allah sau Yahweh sunt doar câteva nume ale ultimului conducător al planetei noastre, Dumnezeu pentru unii şi Satan pentru alţii. Cum ne-a influenţat istoria, vom vedea mai târziu.

Scripturile evreilor

„Vă rătăciţi neştiind scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” – Iisus (Evanghelia după Matei 22:9)

Evreii reprezintă probabil cel mai celebru popor din istoria omenirii. Dacă nu pentru fapte vitejeşti, măcar pentru răspândirea istoriei lor prin intermediul Bibliei. Conform acesteia, urmaşii lui Avraam s-au stabilit întâi în Canaan, apoi s-au mutat în Egipt, unde s-au înmulţit în mod considerabil. Fiind transformaţi de egipteni în sclavi, au plecat spre Canaan, conduşi de Moise. După moartea acestuia, Iosua Navi a fost cel care a preluat conducerea grupului de israeliţi, cucerind Canaanul. Prin 1047 î.Hr. s-a format regatul unit al Israelului şi Iudeei, sub conducerea lui Saul. În timpul lui David, regatul a devenit o mare putere mondială. Apogeul a fost atins în timpul lui Solomon, fiul lui David, care a transformat Ierusalimul într-o metropolă. Conform tradiţiei, el a construit primul templu al lui Yahweh, zeul evreilor. După moartea lui Solomon, regatul s-a divizat în două părţi, Israel şi Iuda. În anul 586 î.Hr, babilonienii au cucerit Ierusalimul, distrugând templul şi deportându-i pe locuitori în Babilon. Poporul rămas în Iudeea s-a refugiat în Egipt. Perşii au cucerit Babilonul şi i-au eliberat pe evrei din robie prin 539 î.Hr. Întorşi în Ierusalim, aceştia au refăcut templul lui Solomon, care a fost distrus mult mai târziu de către romani. În 332 î.Hr, Alexandru Macedon a cucerit Iudeea împreună cu întreg imperiul persan. După moartea sa, provincia a ajuns sub stăpânire siriană. În jurul anului 162 î.Hr, iudeii s-au răsculat, reuşind să creeze un stat independent, regatul hasmonean, care a dispărut în 63 î.Hr, când romanii i-au pus la conducere pe Irodieni, vasalii Romei. În anul 6 romanii au cucerit Iudeea, transformând-o în provincie romană. În anul 66 a izbucnit revolta iudeilor, care durat patru ani şi a dus la pustiirea Ierusalimului şi distrugerea templului lui Solomon de către romani. În anul 135, romanii au schimbat numele Iudeei în Palestina.

Dar oare această istorie este în întregime adevărată? O parte din ea, mai ales începutul, a ajuns la noi prin intermediul Bibliei. O putem considera o certitudine doar pentru că este scrisă în “cartea sfântă”? Sau avem nevoie şi de alte dovezi, cum ar fi de exemplu descoperirile arheologice? Este oare Biblia într-adevăr cuvântul lui Dumnezeu?

Adevărata istorie a poporului evreu este diferită de ce ce ştim astăzi. O mână de sumerieni, în frunte cu Avraam, şi-au părăsit patria la porunca zeului lor, devenind nomazi. După ce s-au plimbat prin Mesopotamia, Canaan şi Egipt, s-au hotărât să se stabilească în Canaan, unde au trăit alături de localnici. După apariţia în regiune a hicsoşilor în jurul anului 1550 î.Hr, urmaşii lui Avraam s-au îndreptat către Egipt, acolo unde unul dintre ei (Iosif) devenise vizir. S-au stabilit la marginea Egiptului, în Delta Nilului, în Avaris, fosta capitală a hicsoşilor. Fiica lui Iosif (numit Yuya de către egipteni), Tiye, s-a căsătorit cu faraonul Amenhotep al III-lea prin 1337 î.Hr, devenind marea regină a Egiptului. Fiul lor, Akhenaton (numit Moise de către adepţii săi), a scos din Egipt israeliţii alături de adepţii săi egipteni. În deşertul Sinai s-au amestecat cu triburile de madianiţi, cu toţii pornind spre Canaan. Acolo au sosit pe cale paşnică, amestecându-se cu populaţia locală. Nu au fost niciodată o mare putere, Canaanul acelor vremuri fiind un teritoriu sărac, compus din mici oraşe şi sate. În cazul în care au existat, “marii” regi evrei David şi Solomon nu au fost decât căpetenii ale câtorva sute de oameni. Nu aveau nici o religie stabilă, adoptând zeităţile locurilor prin care au rătăcit în perioada în care erau nomazi. După ocupaţia babiloniană evreii au fost deportaţi în Babilon, unul dintre cele mai dezvoltate oraşe din acea epocă. Mai mult ca sigur au fost impresionaţi atât de cultura babiloniană, cât şi de religia acestora foarte bine organizată. Întorşi în Ierusalim, o mână de preoţi, în frunte cu Ezdra, au hotărât să aplice ceea ce au văzut în Babilon, mai ales din punct de vedere religios. Adică să aibă o religie bine pusă la punct, întocmai ca babilonienii.

Preoţii lui Ezdra au adoptat calendarul lunar babilonian, lucru care se observă şi astăzi: lunile anului evreiesc au aceleaşi denumiri ca ale babilonienilor antici. Au organizat preoţimea după modelul babilonian. Probabil profund impresionaţi de templul lui Marduk din Babilon, au construit templul lui Yahweh după acelaşi model. Ba chiar l-au adoptat pe Marduk ca zeitate supremă, renunţând la vechea lor divinitate. Cum orice religie bine organizată avea, pe lângă temple şi preoţime, scrieri sfinte, preoţii lui Ezdra s-au pus pe treabă. Şi-au creat propria mitologie, copiind părţi din religia canaanită, babiloniană dar şi persană, a lui Zoroastru. Cei întorşi din Egipt au completat cu părţi din religia egipteană. Odată stabilite în mare poveştile care să completeze noua religie, preoţii evrei le-au aşternut în scris. În final s-au ales cele mai reprezentative scrieri care s-au compilat şi completat, rezultând “sfintele” scripturi ce formează astăzi Vechiul Testament. Ce dovezi sunt care să sprijine ipoteza că Vechiul Testament e format din legende babiloniene şi egiptene? Haideţi să enumerăm câteva dintre ele:

– Cele şapte zile ale Genezei (şase în care Dumnezeu a creat lumea şi una în care s-a odihnit) corespund celor şapte tăbliţe de lut pe care a fost scris Enuma Eliş, mitul babilonian al Creaţiei. Varianta scrisă a Enumei Eliş  datează din Epoca de Bronz. Evreii au avut acces la acest mit în timpul robiei din Babilon.

– Grădina Edenului se afla în Mesopotamia. Adică exact în locul în care trăiau zeii mesopotamieni, conform legendelor acestora. Numele eden provine din cuvântul sumerian edin („casa zeilor”), ce a devenit edinu („stepă” sau „câmpie”) pentru babilonieni.

– Pomul cunoaşterii din Grădina Edenului, din care au mâncat Adam şi Eva, nu este un concept ebraic. Într-un mit sumerian, zeiţa Inanna i-a cerut fratelui său, Utu, să o ajute să coboare într-o zonă în care care creşteau pomi ai căror roade ar fi ajutat-o să obţină cunoaşterea sexualităţii. Zeul soare a ajutat-o iar Inanna, după ce mâncat din fructul pomului cunoaşterii, a devenit zeiţa iubirii. De asemenea, şi pomul vieţii este “împrumutat” tot de la sumerieni. Pe o tăbliţă de lut se pot observa Enki şi primul om, Adapa, şezând la taclale în jurul copacului vieţii. Nu lipsesc nici şerpii din acel peisaj care ar părea copiat din Cartea Genezei, dacă nu ar fi mai vechi cu câteva mii de ani decât scripturile evreieşti.

– Satan din Biblie provine din numele zeului egiptean Seth (ce mai era numit şi Setan). Dacă iniţial era privit ca o entitate neutră, pe alocuri chiar pozitivă, după întoarcerea evreilor din Babilon lucrurile s-au schimbat. Influenţaţi de religia persană a lui Zoroastru, unde erau delimitate clar divinităţile benefice de cele malefice, evreii l-au transformat pe Satan în inamicul lui Yahweh şi al oamenilor.

– Povestea lui Cain şi Abel este o copie a legendei celor doi zei fraţi sumerieni, Enlil şi Enki. În Biblie, păstorul Abel a fost ucis de fratele său, agricultorul Cain. În Sumer, Enki i-a învăţat pe oameni păstoritul iar Enlil agricultura. Deşi Enki a condus singur Pământul, fratele său l-a ucis şi i-a luat locul. Acelaşi mit se întâlneşte şi la egipteni, unde păstorul Osiris, primul conducător al Terrei, a fost ucis de fratele său, Seth, care i-a luat locul. Deşi nu s-a ajuns la o traducere exactă a numelor celor doi fii ai lui Adam şi ai Evei, răspunsul se găseşte în babiloniană. Abel înseamnă „domnul apelor” (a = „apă” iar bel = „domnul”) iar Cain, „gura care acuză” (ca = „gura” iar in = „a acuza”). Sumerianul Enki, cel care a fost ucis de fratele său, era zeul apelor. Babilonienii îl numeau Ea, care înseamnă „casa apelor”. Enlil era cel care acuza de multe ori în faţa zeului suprem, An, atât pe oameni, cât şi pe fratele său. Satan din Biblie, care provine din numele zeului Seth (varianta egipteană a sumerianului Enlil), era de asemenea un acuzator, principala sa atribuţie fiind cea de a aduce acuze sufletelor ajunse la judecata din faţa lui Dumnezeu. Revenind la Cain şi Abel, povestea în care cei doi au adus jertfe în faţa lui Dumnezeu, iar acesta l-a ales pe Abel, este identică cu una sumeriană în care zeiţa Inanna, pentru a-şi alege un soţ, le-a cerut păstorului Dumuzi şi agricultorului Enkidu să-şi prezinte roadele muncii lor. Fiind încântată mai mult de friptură decât de terci, Inanna l-a ales pe păstor.

– Numele celui de-al treilea fiu al lui Adam şi al Evei, Seth, este fără îndoială numele zeului egiptean al deşertului şi al furtunii.

– Legenda turnului Babel este, de asemenea, copiată din Babilon. Acolo se credea că, în urmă cu foarte mult timp, Marduk le-a cerut supuşilor săi să ridice un turn până la cer. Enlil nu a fost de acord cu acest lucru şi a dărâmat turnul, încurcând totodată limbile supuşilor lui Marduk. Evreii nu doar au auzit legenda turnului în timpul robiei babiloniene, ci chiar au avut ocazia de a-l vedea. Regii Nabopalassar şi Nabucodonosor al II-lea îl reconstruiseră cu puţin timp în urmă, la porunca zeului Marduk. Locaţia turnului biblic este aceeaşi, ţinutul Shinear fiind Sumerul.

– Potopul din Biblie este o copie a mitului Potopului din Mesopotamia. În Epopeea lui Ghilgameş, o scriere acadiană formată din mai multe legende şi poeme sumeriene, Utnapiştim este pământeanul care, sfătuit de Enki, şi-a construit o arcă în care a adus câte o pereche din fiecare animal. După potop, el şi familia sa au repopulat pământul. Fără îndoială că, în timpul robiei babiloniene, evreii au avut acces şi la acest mit.

– Itinerariul lui Avraam din Ur până în Canaan este în realitate al hicsoşilor. Conform Bibliei, Avraam a plecat din Sumer în Canaan. De acolo, în Egipt. Apoi în peninsula Sinai şi înapoi în Canaan. Hicsoşii au venit din Sumer în Canaan, unde au stat o perioadă până când s-au îndreptat către Egipt. Au cucerit nordul Egiptului şi l-au condus timp de aproximativ o sută de ani. După ce au fost goniţi de alianţa prinţilor tebani, hicsoşii au plecat către Canaan, bineînţeles prin peninsula Sinai.

– Moise nu a fost evreu, aşa cum susţine Biblia, ci egiptean. În Biblie se spune că fiica faraonului, când a găsit copilul printre trestii, i-a pus numele Moise (Moşe în ebraică) deoarece, a spus ea „din apă l-am scos„. Însă el ar fi trebuit să fie numit Moşui („cel care a fost scos”), nu Moşe. În plus, dacă a fost adoptat de către o egipteancă şi a fost crescut ca un prinţ egiptean, este logic să fi primit un nume egiptean, nicidecum unul ebraic. Mai ales pentru că sunt mici şansele ca o prinţesă egipteană să ştie ebraica. Aşa cum a observat şi Freud, numele Moşe nu provine din ebraică, ci din cuvântul egiptean mos, care înseamnă copil. Dovezile care atestă faptul că Moise a fost în realitate faraonul Akhenaton se găsesc în capitolul „Moise”. Evreii ascund însă originea egipteană a celui mai important reprezentant al religiei lor, lucru remarcat şi de părintele psihanalizei, Sigmund Freud.

– Este binecunoscută povestea biblică în care Moise este lăsat de mama sa într-un coşuleţ pe Nil, fiind salvat de fiica faraonului. În autobiografia regelui akkadian Sargon cel Mare (cca. 2270 – 2215 î.Hr.), acesta susţine că mama sa era mare preoteasă în oraşul Azupiranu în timp ce tatăl lui rămâne necunoscut. După ce l-a născut pe Sargon în secret, l-a aşezat într-un coş de papură uns cu bitum şi i-a dat drumul pe fluviul Eufrat, pentru a evita uciderea lui. A fost găsit de Akki, grădinarul regelui, care l-a adoptat. Ulterior, Sargon va deveni amantul zeiţei Iştar, care îi va acorda tronul. Pentru că Sargon a trăit cu mult timp înainte de Moise, este evident faptul că povestea biblică este un plagiat al celei akkadiene, aşa cum sublinia şi Freud. Israeliţii au aflat povestea naşterii lui Sargon în timpul exilului în Babilon. Iar când s-au întors în Ierusalim şi au început să-şi scrie textele sacre, au inclus acea parte în legenda lui Moise. Până şi faptul că în Biblie ni se spune doar numele mamei lui Moise, în timp ce tatăl rămâne necunoscut, este identic cu faptul că doar mama lui Sargon era cunoscută, în timp ce tatăl lui nu. E posibil totuşi ca ambele variante, a lui Sargon şi a lui Moise, să fie copii ale unui mit egiptean mult mai vechi. După ce l-a născut pe Horus, adevăratul moştenitor al tronului, zeiţa Isis l-a ascuns între trestiile de pe malul Nilului, pentru a nu fi găsit de către faraonul uzurpator Seth. Seth, unchiul lui Horus şi fratele lui Isis, îl omorâse pe Osiris şi îi luase tronul. Auzind că Osiris are un moştenitor, fără îndoială că ar fi încercat să îl ucidă şi pe acela. Aşadar, zeiţa şi-a crescut fiul pe ascuns, până acesta a ajuns destul de mare pentru a-şi cere drepturile. Mama lui Horus, Isis, a fost ajutată să crească copilul de către sora ei, Nephtys, soţia faraonului Seth, la fel cum soţia faraonului a fost ajutată de mama copilului să-l crească pe Moise.

– Când Moise l-a întrebat pe Yahweh care este numele lui, zeul i-a răspuns: „Ehyeh asher ehyeh”, ce s-a tradus prin „Eu sunt cel ce sunt”. O propoziţie fără sens, care probabil l-a băgat pe bietul Moise şi mai mult în ceaţă. Dar dacă propoziţia este tradusă corect, adică „Eu sunt cel numit Ea”, afirmaţia nu numai că are sens, ci şi indică identitatea dumnezeului biblic. Ea era numele babilonian al lui Enki, zeul-şarpe sumerian. Zeul nu i-ar fi spus lui Moise o propoziţie ambiguă, ţinând cont că misiunea acestuia era de a-i convinge pe israeliţi că a fost trimis de către zeul lor pentru a-i elibera. Ci, dimpotrivă, şi-a declinat identitatea pentru a putea fi recunoscut. Faptul că numele zeului era cel babilonian demonstrează că evreii au aflat acest nume în timpul petrecut în Babilon, iar povestea biblică a fost scrisă după întoarcerea lor în Ierusalim.

– Cele 10 porunci ale lui Moise sunt copiate din Cartea Egipteană a Morţilor. Fiind faraon, Moise / Akhenaton a avut acces la această carte fără îndoială, probabil în perioada în care a fost preot la Heliopolis.

– După 15 ani de cercetări, arheologul israelian Yohanan Aharoni a concluzionat că în timpul lui Iosua Navi nu a fost cucerit niciun oraş de către evrei, deoarece acele oraşe menţionate în Biblie nu mai existau de mult timp. De asemenea, istoricul Mandfred Claus consideră că preluarea Canaanului pe cale militară este o poveste inventată. Arheologul Israel Finkenstein a constatat că mai mult de 90% dintre cercetători au stabilit de comun acord că nu a existat niciun exod din Egipt al poporului lui Israel. Prin urmare, nici cucerirea Canaanului. Ierihonul nu a fost distrus de Iosua Navi, ci cu mult timp înainte, prin 1549 î.Hr. La fel şi cetatea Ai, al cărei nume înseamnă „grămada de ruine”. Cu toate astea, exodul a avut loc, dar nu în modul prezentat de Biblie. În realitate s-au folosit două surse, ce au fost compilate într-o singură poveste. Una reprezintă cele câteva sute de israeliţi amestecaţi cu egipteni şi beduini madianiţi, conduşi de Akhenaton. A doua sursă o reprezintă exodul hicsoşilor din Egipt. După ce au fost goniţi de către prinţii tebani prin 1550 î.Hr, hicsoşii au plecat în Canaan. Cum se estimează că zidurile Ierihonului au căzut prin 1549 î.Hr, e posibil ca hicsoşii să fie cei care au cauzat acest lucru. De asemenea, există probabilitatea ca tot ei să fi cucerit şi celelalte oraşe canaanite. Conform lui Manethon, hicsoşii sunt cei care au construit Ierusalimul. Evreii au atribuit micului grup al lui Akhenaton faptele hicsoşilor, rezultând astfel marele exod din Biblie.

– Circumcizia, legământul sacru al evreilor cu Dumnezeu nu a fost inventată de Avraam. În realitate, egiptenii practicau circumcizia de mii de ani, lucru demonstrat atât de desenele din temple cât şi de mumii. Aşa cum remarca şi Freud, cel mai probabil egipteanul Moise le-a adus evreilor acest obicei, nicidecum Avraam.

– Chivotul Legământului, în care Moise ar fi aşezat cele 10 porunci divine, este o copie a chivotului lui Sin (Enki), zeul babilonian al lunii. Se observă modelul babilonian al chivotului lui Moise prin faptul că era decorat cu heruvimi (sfincşi), care în Babilon şi Egipt erau paznici ai secretelor.

– Unul dintre epitetele dumnezeului biblic este El. Însă El era numele divinităţii supreme în Canaan. El este forma prescurtată a lui Ellil, numele dat de babilonieni sumerianului Enlil. Evreii l-au echivalat pe Yahweh al lor cu El al canaanienilor, pentru ca, mai târziu, să-l înlocuiască. Soţia lui El era Aşera. Biblia spune că, în templul lui Solomon, regele Roboam a adus o statuie a Aşerei. Regele Esra a îndepărtat-o dar Manase a readus-o în locul ei tradiţional. Regele Iosia a exilat statuia din templu, dar ea s-a întors după moartea regelui. Aşadar, pentru israeliţi, locul Aşerei era lângă Yahweh, aşa cum pentru canaanieni era lângă El. Inamicul lui El erau fratele său, Dagon, şi fiul acestuia, Baal. În Biblie, cel mai aprig duşman al lui Yahweh era Baal, lucru subliniat cel mai bine în competiţia dintre Ilie şi profeţii lui Baal. În capitolul cinci din Cartea întâi a Regilor, când filistenii au aşezat chivotul lui Yahweh lângă statuia lui Dagon, zeul evreilor a distrus statuia zeului inamic. Aşadar, evreii nu doar au copiat miturile zeilor altor popoare, ci chiar şi divinităţile respective.

– Se presupune că David şi Solomon au domnit în secolul al X-lea î.Hr. Arheologul Israel Finkelstein susţine că relatările biblice despre domniile celor doi sunt fictive. David nu putea să se lupte cu Goliath din Gat, deoarece respectiva localitate era distrusă de mai bine de un secol în acea vreme. Faptul că Goliath era îmbrăcat ca un mercenar grec iar povestea prezintă elemente homerice, demonstrează că nu putea fi scrisă decât mult mai târziu. Până şi Vechiul Testament este confuz în ceea ce priveşte ucigaşul uriaşului. Dacă în Întâia carte a Regilor David este eroul, în cea de-a doua ucigaşul lui Goliat este Elhanan, un necunoscut. Când arheologii au descoperit printre ruinele unui fost oraş al filistenilor o oală pe care era inscripţionat numele Goliath, au presupus că aceea era o dovadă a acurateţii poveştii biblice. Însă acel nume inscripţionat pe oală nu demonstrează decât că a existat cel puţin o persoană cu numele Goliath în rândul filistenilor, nu şi că acea persoană era de statură înaltă sau că s-a luptat cu David. În realitate, povestea luptei dintre David şi Goliat este o preluare a autobiografiei egipteanului Sinuhet. Acesta era un curtean aflat în serviciul lui Nefru, fiica lui Amenemhat I din secolul al XX-lea î.Hr. Sinuhet povestea că a fugit subit din Egipt, s-a luptat cu campionul Retenu, “un mare bărbat din Canaan” şi a revenit în final pentru a fi îngropat în pământul natal.

– Acelaşi profesor Finkelstein a demonstrat că numele lui David şi Solomon  nu figurează în niciun text contemporan extrabiblic şi nicio descoperire arheologică nu permite acreditarea existenţei lor. Nu există nici măcar o singură dovadă că în secolul al X-lea î.Hr. a existat un mare imperiu israelit, aşa cum susţine Vechiul Testament. Faptele de arme ale lui David sunt în realitate cele ale faraonului egiptean Tuthmosis al III-lea. În Biblie, David s-a luptat la Raba cu amoniţii şi sirienii. Apoi l-a bătut pe regele din Ţoba, înainte să-şi întemeieze din nou domnia la Eufrat. Conform surselor egiptene, nu David ci Tuthmosis al III-lea este cel care, pe la sfârşitul anului 1469 î.Hr, a plecat cu armata în Canaan. S-a luptat cu sirienii şi canaanienii în afara oraşului Meggido. În timpul celor şapte luni, cât a durat asediul oraşului Meggido, faraonul a locuit în Ierusalim. Duşmanii au reuşit să scape şi s-au refugiat în Qadeş de pe râul Oronte, oraş cucerit de faraon în 1461 î.Hr. Peste trei ani a trecut Eufratul şi l-a învins pe regele din Mitanni. Thoth sau Tuth, prima parte a numelui faraonului, se scrie Dwd în ebraică, care e rădăcina numelui regelui David.

– Conform descoperirilor arheologice, în perioada domniilor lui David şi Solomon nu existau în Israel nici monumente, nici scrisul. Ceea ce înseamnă că e imposibil ca David să-şi fi scris celebrii psalmi. Aceştia au fost redactaţi mult mai târziu, după întoarcerea evreilor din Babilon. Nu ştim exact dacă autorul necunoscut al psalmilor i-a compus singur, dar ştim că cel puţin unul, Psalmul 104, este copia unui poem compus de faraonul egiptean Akhenaton.

– Dacă în vremea lui Solomon nu existau în Israel monumente, înseamnă că nu a existat nici templul lui Solomon. De fapt, nu există nicio dovadă că ar fi existat acel Prim Templu. În realitate, evreii din Babilon, impresionaţi de măreţia templului lui Marduk, aflat lângă zigguratul Etemenanki (turnul Babel), au construit templul lui Yahweh din Ierusalim după acelaşi model. Pentru a nu fi acuzaţi că ar copia templul lui Marduk, au susţinut că acel templu era o reeditare a unui templul mult mai vechi, clădit de Solomon. Nici măcar legenda care spune că babilonienii au distrus templul lui Solomon nu este originală. Căzut sub dominaţie persană, Babilonul s-a răsculat în 482 î.Hr. Regele persan Xerxes a înăbuşit revolta şi, ca pedeapsă, a ordonat distrugerea zigguratului Etemenanki, turnul Babel din Biblie.

– Nu există nicio dovadă că ar fi existat regele Solomon. Dar dacă a existat într-adevăr, legendele din jurul lui sunt pure fabulaţii. Înţelepciunea cu care se presupune că era înzestrat era necunoscută popoarelor vecine contemporane. Scripturile au fost redactate în vremea lui Solon, unul dintre cei şapte înţelepţi ai Greciei antice. E posibil ca înţeleptul Solon să fi fost folosit ca model pentru personajul Solomon, fiind remarcabilă asemănarea numelui celor doi. Dacă înţelepciunea lui Solomon a fost copiată de la Solon, faptele sale au fost „împrumutate” de la faraonul egiptean Amenhotep al III-lea, tatăl lui Akhenaton. În Biblie, tatăl lui Solomon a creat imperiul israelit iar el a menţinut relaţiile diplomatice. În realitate, tatăl lui Amenhotep al III-lea a creat imperiul egiptean iar el a menţinut relaţiile diplomatice. Se spune că Solomon s-a căsătorit cu multe prinţese. Amenhotep al III-lea a făcut acelaşi lucru, căsătorindu-se cu două prinţese din Siria, două din Mitanni, două din Babilon şi una din Arzawa. Solomon s-a închinat la Astarte şi Moloch la bătrâneţe. Amenhotep al III-lea a primit la bătrâneţe o statuie a lui Iştar (Astarte) de la regele Tuşratta din Mitanni, pentru a se vindeca de durerile de dinţi. Solomon a schimbat organizarea militară, introducând carele de luptă ca armă esenţială. Amenhotep al III-lea a organizat carele de luptă ca unitate separată de război. Solomon a unit Israelul cu alte părţi ale imperiului, având doisprezece ispravnici. Amenhotep al III-lea a organizat imperiul egiptean în doisprezece secţiuni administrative. În timpul domniei lui Solomon, imperiul israelit a devenit tot mai fragil. Au apărut probleme în sudul Palestinei şi în Edom, Rezon a cucerit Damascul iar influenţa lui Solomon s-a diminuat în Siria. În timpul domniei lui Amenhotep al III-lea, imperiul egiptean a devenit tot mai fragil. Au apărut rebeliuni în sudul Palestinei şi în Edom. Influenţa sa a scăzut în Siria iar regele hitit Suppiluliuma a ameninţat nordul Siriei, inclusiv Damascul. Solomon i-a dat lui Hiram, regele din Tir, 20 de cetăţi din pământul Galileei. Amenhotep al III-lea i-a dat lui Abimilichi oraşele Tir, Huzu şi Zerbitu din Galileea. Solomon a construit oraşe pentru provizii şi garnizoane şi a reconstruit oraşele Haţor, Meggido, Ghezer, Milo, Bet-Horonul de Jos, Balat şi Tadmor. Amenhotep al III-lea a reconstruit Haţor, Meggido, Ghezer, Milo, Bet-Şean şi Lachiş. Solomon a construit zidul Ierusalimului, Primul Templu şi un palat. Amenhotep al III-lea şi-a construit un palat la Teba şi temple în aproape toate oraşele din Canaan unde avea garnizoane.

– Influenţa babiloniană a scripturilor se observă cel mai bine în Cartea Esterei. Departe de a fi un adevăr istoric, această carte îi are ca protagonişti pe Estera (Ester în ebraică), evreica ce a devenit regina imperiului persan, şi Mardoheu (Mordechai în ebraică), tatăl ei adoptiv. Nu există nicio dovadă că împăratul Xerses ar fi avut o soţie numită Estera. În schimb, nu încape nicio îndoială că numele eroilor evrei din Babilon, Estera / Ester şi Mardoheu / Mordechai, sunt numele celor mai mari zei ai Babilonului, Iştar şi Marduk. Povestea a fost inventată ca explicaţie pentru sărbătoarea Purim, autorul necunoscut folosind numele zeilor babilonieni probabil tot în semn de omagiu.

– Deşi se susţine că Biblia a fost scrisă de diferiţi patriarhi, adevărul este cu totul altul. Toate scripturile Vechiului Testament au fost compuse şi redactate de preoţii lui Ezdra, după întoarcerea din robia babiloniană. Cei mai mulţi patriarhi nu cunoşteau scrierea, aşa că nu aveau cum să scrie respectivele texte. Cea mai aprinsă polemică se învârte în jurul Pentateuhului, sau primele cinci cărţi ale Bibliei. Deşi se consideră că Moise este autorul lor, cercetătorii au demonstrat că acest lucru este imposibil. Dacă Moise le-ar fi scris, în primul rând ar fi trebuit să le redacteze în limbajul hieroglific, ţinând cont că aceasta era singura scriere pe care o cunoştea. În al doilea, ar fi vorbit despre el la persoana întâi, nu la a treia. Iar în ultimul rând, nu putea să scrie despre evenimente ce au avut loc după moartea sa. Pe 16 ianuarie 1948, Secretarul Comisiei Biblice de la Vatican a recunoscut că Pentateuhul lui Moise nu a fost scris de un singur autor, ci provine din mai multe surse diferite. Acele surse sunt preoţii lui Ezdra care au modificat povestea lui Akhenaton pentru a se potrivi scopului poporului evreu.

– Yahweh al evreilor era Marduk al babilonienilor. Marduk i-a ordonat lui Nabucodonosor al II-lea din Babilon să plece cu armata la vest, în Liban. Yahweh i-a poruncit să atace Egiptul şi Ierusalimul în 586 î.Hr. Sennacherib a subjugat Iudeea şi a prădat Babilonul în 689 î.Hr, la porunca lui Marduk. Biblia susţine că regele asirian a urmat poruncile lui Yahweh. În scrierile persane, Marduk i-a poruncit lui Cyrus să cucerească Babilonul, deoarece era supărat pe poporul său. Conform Bibliei, Yahweh i-a poruncit lui Cyrus acest lucru, pentru a-I elibera pe evrei. Marduk a hotărât ca pustiirea Babilonului să dureze 70 de ani. Acelaşi lucru a hotărât şi Yahweh pentru Ierusalim. E greu de crezut că toţi aceşti regi ar fi ascultat poruncile mai multor zei. Regii asirieni, babilonieni şi perşi nu ar fi avut de ce să urmeze ordinele unui zeu al israeliţilor. Persanul Cyrus nu ar fi dat socoteală în faţa babilonianului Marduk, când zeul său suprem era Ahura Mazda. La fel şi asirianul Sennacherib, al cărui zeu era Aşşur. Cu toate acestea, ei au ascultat ordinele unor zei străini. De ce? Pentru că toate aceste divinităţi reprezentau una singură. Marduk era Yahweh şi Ahura Mazda. Acesta era zeul pe care evreii l-au adoptat după întoarcerea din Babilon, în încercarea de a avea o religie clar definită, după modelul babilonian. Acest lucru se reiese foarte clar din Biblie: toţi profeţii Vechiului Testament, alături de Iisus şi Ioan Botezătorul din Noul Testament, erau profund supăraţi că evreii şi-au uitat dumnezeul, alegând pe un altul. La fel au gândit şi esenienii, care au preferat să se izoleze de restul populaţiei din cauza acestui sacrilegiu. O dovadă în plus este folosirea de către esenieni a calendarului solar, deşi restul israeliţilor îl adoptaseră pe cel lunar. Zeul lui Moise, Aton, era o divinitate solară, pe când cel babilonian, Marduk, era lunară. În Noul Testament nu este folosit nici măcar o singură dată numele Yahweh. Iisus se considera fiul lui Dumnezeu, însă acest Dumnezeu era o zeitate solară, nicidecum Yahweh al evreilor. Trecerea de la un zeu la altul reiese şi din modificarea simbolului israeliţilor. De la steaua lui David, cu cinci colţuri, s-a trecut la cea a lui Solomon, cu şase. Steaua cu cinci colţuri reprezintă a cincea planetă din exterior către soare, adică Jupiter. Steaua cu şase colţuri este a şasea planetă, adică Marte. Jupiter este echivalentul sumerianului Enlil iar Marte al lui Martu, numit Marduk de către babilonieni.

– În Babilonul antic, Marduk era zeul suprem. Însă, alături de el, se aflau la loc de cinste tatăl său, Ea (Enki al sumerienilor) şi mama sa, Iştar (Ninhursag în Sumer). Deşi a luat locul lui Enlil, acaparându-i titlurile şi funcţiile, Marduk nu a făcut acelaşi lucru cu tatăl său, pe care l-a aşezat alături de el, ca egal. În Mesopotamia, numărul 40 era al lui Enki, echivalentul titlului de Mare Prinţ. În Biblie, numărul 40 este cel mai des folosit: potopul a durat 40 de zile şi 40 de nopţi; spionii israeliţi au explorat Canaanul timp de 40 de zile; Eli, Saul, David şi Solomon au domnit câte 40 de ani; israeliţii au rătăcit în deşert timp de 40 de ani; la 40 de ani, Moise a fugit din Egipt, s-a întors după 40 de ani pentru a-şi lua poporul şi a murit după alţi 40; Moise a petrecut pe muntele Sinai trei perioade de câte 40 de zile şi 40 de nopţi; Otniel a fost judecător 40 de ani; sub Ghedeon au fost 40 de ani de pace; filistenii i-au asuprit pe israeliţi timp de 40 de ani; Ilie a mers 40 de zile prin pustiu până la muntele Horeb; Isac şi Esau s-au căsătorit la vârsta de 40 de ani; Iisus a petrecut 40 de zile în deşert; s-a înălţat la cer după 40 de zile de la învierea sa. Acesta este motivul pentru care 40 este cel mai des folosit număr din Biblie: ca omagiu pentru Enki, tatăl zeului suprem Marduk / Yahweh.

În concluzie, Biblia nu este cuvântul lui Dumnezeu, ci o carte scrisă de un grup de oameni ce încercau să-şi formeze o religie după modelul babilonian şi egiptean. Aşa se explică atât numărul foarte mare de erori cât şi lipsa dovezilor arheologice cu privire la acurateţea întâmplărilor prezentate în scripturi. Privind lucrurile în această lumină, câtă încredere mai putem avea în învăţăturile scripturilor? Şi cât de sfinte ar trebui să le considerăm?