Arhivă pentru ninurta

21. Pacea

Posted in Secretele zeilor with tags , , , , , , on 10 august, 2013 by Claudiu-Gilian Chircu

Pacea este o tranziţie spre un nou război.” – Octav Bibere

 world-peace-090420w

 Conform Bibliei, la un an de la declanșarea Potopului (30.000 î.e.n.) s-a întors pe Pământ Noe / Enoh împreună cu restul supraviețuitorilor. Cum în scrierile vechi era întotdeauna vorba despre ani divini, putem presupune că întoarcerea lor a avut loc după trei sute șaizeci de ani pământeni, adică în anul 29.640 î.e.n. Scrierile antice susțin că tot atunci s-au întors pe Terra și Veghetorii, dând startul Bătăliei Piramidelor. La finalul acestei lupte de la Giza, Enki a capitulat iar Marduk a fost închis în Marea Piramidă. Însă mărturia lui Enoh a făcut ca Enki să fie condamnat și închis din nou în lumea subterană, iar Marduk eliberat și trimis în exil. Dintr-un text sumerian știm că Marduk a fost exilat timp de douăzeci și patru de ani în țara Hatti, ceea ce înseamnă că s-a întors în jurul anului 21.000 î.e.n., douăzeci și patru de ani divini fiind egali cu opt mii șase sute patruzeci de ani pământeni. Atunci a avut loc incidentul Turnului Babel, Marduk încercând să construiască o nouă „poartă stelară” în orașul tatălui său, Eridu, pentru a părăsi Pământul. Enlil a aflat și a distrus Turnul, ceea ce ar fi putut da startul unui nou război. Însă, pentru a pune capăt odată pentru totdeauna mult prea îndelungatului conflict, Ninhursag a hotărât să acționeze. Pentru acest lucru avea nevoie de sprijinul conducătorului suprem, împăratul Anu. Și cea mai bună metodă pentru a primi susținerea tatălui său era de a-l seduce.

Egiptenii au păstrat un mit în care zeul suprem Ra s-a închis într-o zi în camera sa, fiind supărat din cauza conflictului fără sfârșit dintre Seth (Enlil) și Horus (Marduk), refuzând să mai lumineze lumea. Fiica sa, Hathor (Ninhursag), zeița iubirii și a frumuseții, a intrat în camera lui hotărâtă să îl înveselească. Hathor a dansat goală pentru tatăl ei, apoi a început să îSekhmet-43239785916l gâdile, ceea ce l-a înveselit pe bătrânul zeu, care și-a reluat apoi mersul pe bolta cerească. Nu știu ce au înțeles vechii egipteni din această poveste dar când o zeiţă goală îl pipăie pe zeul Soarelui, iar acesta iese din cameră foarte bine dispus, nu putem decât să ne gândim la sex. Se pare că preoţii ştiau adevărul din moment ce, în cadrul unei procesiuni din templul lui Hathor din Dendera, statuia ei era dusă din interiorul sanctuarului până pe acoperiş, unde fusese construită o capelă specială pentru ceremonia unirii zeiţei cu discul solar. Japonezii aveau o legendă asemănătoare, în care Amaterasu omikami, zeița Soarelui, s-a închis într-o grotă cerească, lăsând lumea în întuneric. Ceilalți zei au creat tot felul de obiecte pentru a o convinge pe Amaterasu să iasă, însă fără succes. Zeița Ame-no-Uzume-no-Mikoto („Fata Cerului”) s-a urcat pe un poloboc răsturnat, s-a dezbrăcat complet și a început un dans obscen și distractiv. Curioasă, auzind larma de afară, Amaterasu a părăsit grota. Acest mit fiind aproape identic cu cel egiptean, putem presupune că japonezii au copiat povestea egiptenilor și au modificat-o, în ambele însă fiind vorba despre modul în care Ninhursag l-a sedus pe tatăl său. Sumerienii confirmă acest fapt, susținând că zeița iubirii și a frumuseții a devenit la un moment dat consoarta lui An, primind cu această ocazie epitetul Anunitum („Cea iubită de An”), devenit Antum pentru akkadieni și babilonieni. De altfel, cei doi erau venerați împreună în templul Eanna din orașul Uruk. De ce și-a sedus Ninhursag tatăl? Cea mai plauzibilă variantă este cea a încercării de a obține susținerea lui pentru încheierea conflictului de pe Pământ. Și se pare că a obținut-o.

La fel ca orice mare război din istorie, și îndelungatul conflict al zeilor s-a sfârșit printr-un tratat de pace. Detalii se regăsesc într-un text descoperit de reverendul și profesorul canadian George Aaron Barton pe un cilindru de argilă spart, fiind varianta akkadiană a unui text sumerian mult mai vechi. Barton a tras concluzia că cilindrul de argilă a fost depus de regele Naram-Sin în jurul anului 2.300 î.e.n., cu ocazia refacerii templului lui Enlil din Nippur. Comparând textul mesopotamian cu cele egiptene din acea perioadă, care se concentrau asupra regelui, Barton a remarcat că textul akkadian „se preocupa de comunitatea zeilor”. În ciuda fragmentării textului, mai ales la început, este clar că zeii cei mari s-au reunit în urma unui mare război la Harsag („Muntele Înalt”), care nu poate fi decât Marea Piramidă de la Giza. Zeița Ninhursag juca rol de pacificator, deși autorul textului se referă la ea în repetate rânduri cu epitetul Tsir, care înseamnă „șarpe”, sugerând că ea ar fi fost de partea Veghetorilor. Versurile introductive descriu pe scurt ultimile momente ale războiului precum și condițiile din piramida asediată. Din continuarea textului aflăm că Ninhursag a convocat conferința de pace în tabăra lui Enlil, acolo fiind acuzată că îi ajută pe „demoni” (Veghetorii). Zeița a negat acuzațiile, răspunzând: „Casa mea e curată”. Un zeu a cărui 6 other mythologyidentitate rămâne ascunsă (probabil Ninurta) i-a replicat: „Dar casa cea mai făloasă și strălucitoare din toate tot curată este?”, referindu-se la Marea Piramidă. „Despre aceea nu pot vorbi, strălucirea ei Gibil o slujește”, a răspuns zeița. După ce spiritele s-au mai potolit, a avut loc o ceremonie simbolică de iertare. Ninhursag a fost botezată cu apă din Tigru și Eufrat, simbolizând faptul că a fost reacceptată în rândul zeilor celești. Enlil a atins-o cu „strălucitorul sceptru” iar „puterea ei nu a fost răsturnată”. Enki și copiii săi au fost aduși în Harsag, acolo unde erau așteptați de Enlil și Ninurta. Anunțând că acționa în numele „marelui domn Anu (…) Anu arbitrul” (ceea ce dovedește că primise acordul conducătorului ceresc pentru a încheia pacea), zeița a efectuat o ceremonie proprie. A aprins șapte focuri, câte unul pentru fiecare zeu conducător sau Anunnaki: Anu, Enki, Marduk, Iștar, Ninhursag, Enlil și Ninurta. Pentru fiecare foc aprins a rostit câte o incantație: „O ofrandă arzătoare lui Enlil din Nippur… lui Ninurta… lui Enki cel venit din Abzu… lui Nergal cel venit din Meslam”. La apusul Soarelui, toate flăcările erau aprinse: „precum a soarelui era marea lumină aprinsă de zeiță”. Apoi, Ninhursag a făcut apel la înțelepciunea zeilor și a lăudat beneficiile păcii: „Mărețe sunt roadele zeului înțelept; marele râu divin spre vegetația lui va veni (…) revărsarea lui va face ca o grădină zeiască”. A subliniat abundența de plante și animale și beneficiile unei „omeniri cu întreită încolțire” ce se înmulțea după Potop, planta, clădea și îi slujea pe zei, toate acestea fiind posibile doar în urma păcii. După ce zeița și-a terminat pledoaria, Enlil a luat cuvântul. „Înlăturată este nenorocirea de pe fața pământului” a spus el, referindu-se, evident, la Diluviu. „Măreața Armă s-a ridicat”, a completat Enlil, probabil sugerând că Luna a fost înlăturată din calea Soarelui, sfârșind astfel era glaciară. Iar lui Enki i-a permis să rămână la suprafață: „Edin va fi locul pentru a ta Sfântă Casă”, cu suficient teren în jur pentru a însămânța câmpiile. Auzind acestea, Ninurta a obiectat. „Să nu vină!”, a zbierat „prințul lui Enlil”. Ninhursag a luat din nou cuvântul, explicându-i fiului ei că trudise „zi și noapte cu putere” pentru a da posibilitatea oamenilor de a crește vitele și a cultiva pământul, amintindu-i cum a „ridicat fundațiile, a umplut, a înălțat”, apoi uriașa inundație a distrus „totul, în întregime”. „Domn al vieții, zeu al roadelor, lasă berea cea bună să curgă cu îndoită măsură! Fă să fie lână din belșug!”, i-a cerut ea. Până la urmă, Ninurta s-a lăsat înduplecat: „O, mama mea, luminoaso! Continuă; făina nu o voi ține pe loc (…) în împărăție, grădina se va reface (…) Pentru a pune capăt suferinței eu mă rog cu cinste”.

Continuarea negocierilor de pace se găsește în textul Cânt cântarea mamei zeilor. Primul care a luat cuvântul a fost Enki:

Enki i-a adresat lui Enlil cuvinte de laudă:

«O, tu, cel ce ești fruntaș între frați,

Taur al Cerului, care ține în mâini soarta omenirii.

Pe pământurile mele pustietatea larg s-a întins;

Toate sălașurile sunt pline de amărăciune

Din cauza atacurilor tale»”.

Pentru a încheia pacea, Enki a fost de acord să-i cedeze fratelui său câteva teritorii pentru totdeauna:

Îți voi acorda poziția conducătorului

În Zona Interzisă a zeilor;

Locul ce radiază, în mâna-ți îl încredințez!”.

La rândul său, Enlil i-a oferit lui Enki Egiptul: „pentru formidabila Casă care e ridicată ca o movilă (Marea Piramidă), l-a numit pe prințul a cărui strălucitoare soție (Iștar) din conlocuirea cu Tsir (Ninhursag) se născuse. Pe puternicul prințSeth & Osiris care e ca un țap sălbatic în toată firea – pe el l-a numit și i-a poruncit să păzească Locul Vieții”. Apoi i-a oferit titlul Ningișzida („Domnul Artefactului Vieții”). După ce și-au stabilit teritoriile, zeii au trasat planurile pentru modul în care pământurile aveau să fie ocupate de oameni. Enki a desenat pe pământ „la picioarele lui Enlil” un plan pentru înființarea așezărilor umane pe teritoriul lui. Enlil a acceptat și a răspuns desenând „la picioarele lui Enki” planul pentru restaurarea orașelor antediluviene din Sumer. Enki a pus totuși o condiție: să i se permită accesul liber în Mesopotamia și să primească înapoi Eridu, primul său oraș. Enlil a fost de acord cu această condiție: „în țara mea, sălașul tău să dureze veșnic; din ziua când vii în preajma mea, masa încărcată să răspândească pentru tine delicioase arome”. Și-a exprimat speranța că Enki va ajuta la revenirea prosperității în teritoriul său: „toarnă-ți belșugul peste țară, fiecare an să-i înmulțească bogățiile”. Din păcate, textele mesopotamiene nu descriu decât vag această împărțire a teritoriilor și a oamenilor, ceea ce ne obligă să aflăm singuri detaliile.

În acele vremuri, pe Pământ exista o singură rasă a oamenilor, cea a supraviețuitorilor Potopului, ce formau un singur popor și vorbeau o singură limbă. Știm că din punct de vedere genetic erau „puri”, având un ADN mult mai apropiat de cel al zeilor decât restul raselor umanoide distruse de Potop. Urmași ai lui Enoh / Noe, acești oameni blonzi, cu piele albă și ochi albaștri, aidoma zeilor, reprezintă primii Homo Sapiens Sapiens. Grecii îi numeau pelasgi și le atribuiau în poeme epitetul „dioi” („divin”), considerându-i oameni cu însușiri supranaturale, asemenea zeilor. În India și Persia erau numiți arieni, fiind acea rasă pură din punct de vedere genetic despre care vorbeau teosofii și naziștii lui Hitler.

Dacă primii oameni erau albi, cum au apărut celelalte rase umane, cea etiopiană sau neagră, cea mongoloidă sau galbenă și cea indiană sau roșie? Observăm că aceste patru culori sunt atribuite în miturile egiptene principalilor zei aflați în conflict: Ra era galben, Seth roșu, Osiris negru iar Horus alb. Egiptologii susțin că egiptenii antici cunoșteau cele patru rase umane, ei considerându-se cei roșii, asiaticii erau galbenii, locuitorii de la izvoarele Nilului erau cei negri iar oamenii din nord, albii. Prin urmare, este posibil ca egiptenii să fi atribuit fiecăruia dintre acești zei câte o rasă umană. Știm că zeii și-au împărțit oamenii, așadar este plauzibil ca ei să fi creat pe cale genetică celelalte rase pentru a-și „marca” supușii, astfel încât să fieHuman_race_jpg ușor de recunoscut. Dacă înainte de Potop zeii își însemnau oamenii cu propriile simboluri pe frunte sau pe mână, metoda culorilor diferite pare mult mai eficientă. Astfel, Enki / Osiris a primit rasa neagră, Enlil / Seth pe cea roșie, Anu / Ra pe cea galbenă iar Marduk / Horus a păstrat-o pe prima, cea albă a pelasgilor. Vechiul Testament confirmă această ipoteză, susținând că, după Potop, „în vremea aceea era în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi” (Facerea 11:1). După incidentul Turnului Babel „a amestecat Domnul limbile a tot pământul şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului” (Facerea 11:9). Adică imediat după ce Marduk a încercat să construiască o nouă „poartă stelară”, fiind oprit de Enlil, au luat naștere diferitele rase, ce aveau limbaje proprii, care au fost împrăștiate pe toată suprafața Pământului. Această împărțire a fost stabilită la tratatul de pace al zeilor, din jurul anului 21.000 î.e.n. Am văzut că, atunci, zeii nu și-au împărțit doar oamenii, ci și teritoriile. Vechiul Testament mai confirmă o dată acest lucru: „Iar lui Eber i s-au născut doi fii: numele unuia era Peleg, pentru că în zilele lui s-a împărţit pământul, şi numele fratelui său era Ioctan” (Facerea 10:25). Nu știm nimic despre acest Peleg și nici nu ni se oferă amănunte despre acea împărțire a Pământului. Însă numele lui e foarte asemănător cu cuvântul „pelasg”. Prin urmare, citatul biblic poate fi citit astfel: „în zilele pelasgilor s-a împărțit Pământul”, exact ceea ce am descoperit din sursele mesopotamiene.

Observăm că, atunci când au fost create rasele umane, nu doar culoarea pielii a fost modificată, ci și cea a părului și a ochilor. La origine, oamenii albi aveau părul blond și ochii albaștri (aidoma zeilor), cei negri părul și ochii negri, cei roșii părul roșcat și ochii verzi iar galbenii părul șaten și ochii căprui. În timp, prin împerecheri inter-rasiale, aceste caracteristici nu au mai aparținut în mod exclusiv anumitor rase umane, ci s-au transmis și la celelalte. În general rasa albă, cea primordială, a pelasgilor, poate conține toate culorile de păr și de ochi. Celelalte sunt limitate, mai rar întâlnindu-se indivizi negri, galbeni sau roșii cu păr blond și ochi verzi ori albaștri.

Nu doar culoarea părului și a ochilor se află într-o strânsă legătură cu rasele umane, ci și grupele sanguine. Dintr-un strămoș comun al omenirii, numit Noe sau Enoh de către evrei, nu puteau apărea patru grupe sanguine pe cale naturală, ci doar prin modificare genetică. Grupa 0 I pare a fi cea mai veche dintre ele, un individ cu această grupă putând dona sânge tuturor celorlalte grupe sanguine, prin urmare e posibil ca prima rasă umană de după Potop, cea a pelasgilor, să fi avut grupa sanguină 0 I. În timp, prin amestecul dintre rase pe cale naturală și prin nenumărate încrucișări genetice realizate de zei, grupa 0 I nu a mai aparținut în mod exclusiv rasei caucaziene. Astăzi, la rasa albă apare în cea mai mare proporție grupaBloodViscosity sanguină A II, B III la rasa mongoloidă și 0 I la rasa roșie (prezentă la 95% dintre amerinidieni). Grupa AB IV există în cea mai mică proporție, fiind prezentă la aproape 5% din populația lumii. Din punctul de vedere al cercetătorilor, acest lucru nu poate însemna decât că este cea mai nouă grupă sanguină. Însă, conform logicii, nu este obligatoriu ca AB IV să fie cea mai nouă, ci poate a fost redusă pe parcurs prin cauze naturale ori pe cale artificială, din diferite motive. Pe lângă aceste patru grupe, mai există o componentă a sângelui ce poate dovedi că rasele umane au fost create de către zei pe cale genetică: Rh-ul. În globulele roșii din sânge există un antigen numit D, cei care îl au fiind persoane cu Rh pozitiv, iar cei fără antigen D având Rh negativ. Iată distribuția tipurilor de sânge pe Pământ:

Rh pozitiv:

– 0 I – 37%

– A II – 36%

– B III – 9%

– AB IV – 3%

Rh negativ:

– 0 I – 7%

– A II – 6%

– B III – 1%

– AB IV – 1%

Acest factor negativ al Rh-ului este considerat de cercetători o mutație de „origini necunoscute”, ce s-a petrecut inițial în Europa, în prezent existând la doar 15% din populația Terrei. Printre trăsăturile pe care le pot avea cei cu Rh negativ se numără: temperatură a corpului mai scăzută, o vertebră în plus, presiune a sângelui mai mică, abilități mentale analitice crescute, o vedere mai bună și simțuri aparte, rezistență mai mare împotriva bacteriilor, sensibilitate la căldură sau la lumina Soarelui. Majoritatea celor cu Rh negativ au păr blond ori roșcat, nu pot fi clonați și adesea spun că au avut multe experiențe extrasenzoriale ori întâlniri de gradul III cu extratereștri. Toate aceste trăsături ne duc cu gândul la sângele reptilian al lui Enki și al urmașilor săi. Rasele umane au fost create prin modificări genetice ale ADN-ului lui Enoh / Noe, care era urmaș al lui Enki (prin urmare avea sânge reptilian). Însă el a avut și copii pe cale naturală, care au păstrat nealterate genele sale „divine”, moștenite de la Enki, urmașii acestora fiind persoanele cu Rh negativ. Rh-ul pozitiv dovedește manipularea genetică a omenirii, prin eliminarea antigenului D, spre deosebire de Rh-ul negativ, care s-a transmis pe cale naturală.

Cum au fost create rasele umane? Cu ajutorul unui pigment organic, numit melanină. La om, acesta este prezent în piele, păr și membranele ochilor. Melanina determină culoarea pielii și a părului și dă irisului nuanțe întunecate. La rasa negroidă, celulele pielii produc multă melanină, la rasa caucaziană aceasta aproape nu se produce, iar la celelalte rase producerea melaninei este intermediară. Un alt element ce diferențiază rasele umane este ochiul asiatic alungit, ce se deosebește de cel al celorlalte rase. Forma ochilor rasei mongoloide sunt rezultatul unui mic ligament ce trage pleoapa puțin în jos. Acest ligament există la toți nou-născuții, el dispărând însă de obicei după jumătate de an la rasele caucaziană, negroidă și roșie, rămânând doar la cea mongoloidă. Destul de rar, ochii asiatici se regăsesc la caucazieni și la fel de rar acest ligament dispare la mongoloizi, fiind doar o urmare a încrucișărilor genetice rasiale. Așadar, crearea raselor umane nu pare deloc un proces complicat pentru entități mult dezvoltate tehnologic, experte în genetică.

A fost oare o împărțire simbolică a Pământului, prin trasarea unor granițe pe hartă, sau este vorba despre una fizică? Geologii susțin că, în urmă aproximativ un miliard de ani, exista pe Pământ un singur supercontinent. După două sute cincizeci de milioane de ani, acesta s-a divizat în trei părți,10.-pangea_politik între care s-au format oceane. Ele s-au reunit mai târziu, în cadrul mișcării de orogeneză Pan-Africane, care a durat aproximativ șaizeci de milioane de ani, și au format supercontinentul Pannotia. Acum circa cinci sute cincizeci de milioane de ani, Pannotia s-a divizat din nou în mai multe fragmente, cele mai importante fiind Laurentia (din care avea să se formeze America de Nord), Baltica (din care urma să ia naștere Europa de Nord), Siberia și Gondwana (sursa formării Chinei, Indiei, Africii, Americii de Sud și Antarcticii). De-a lungul a peste două sute de milioane de ani, multe dintre fragmentele mici s-au unit, formând un continent de mari dimensiuni, numit Laurasia. Acesta s-a reunit cu Gondwana cu două sute de milioane de ani în urmă, dând naștere supercontinentului Pangeea. Pangeea s-a rupt în mai multe continente, pe care astăzi le cunoaștem ca Europa, Asia, Africa, America de Nord, America de Sud, Australia și Antarctica. Geologii consideră că fenomenul de rupere a supercontinentului Pangeea continuă și în prezent, contribuind la mărirea Oceanului Atlantic, la finalul procesului de rupere urmând să se formeze un nou supercontinent.

Oare așa stau lucrurile în realitate? Continentele chiar se unesc și se despart neîncetat, pe parcursul sutelor de milioane de ani, din cauze naturale? Calculele geologilor rămân în stadiul de ipoteze, deoarece nu pot fi demonstrate. Și sunt mari șanse să fie greșite, deoarece ignoră un aspect pe care anticii ni l-au transmis de mii de ani: planeta noastră nu se poate comporta precum un corp natural, deoarece a fost creată artificial de către zei. Prin urmare, dacă în mod normal este nevoie de câteva sute de milioane de ani pentru a se forma continentele pe care le știm astăzi dintr-un singur supercontinent, altfel stau lucrurile în cazul unei planete artificiale,AtlantisTheMyth controlate de entități superioare tehnologic. Miturile străvechi sugerează că suprafața Terrei a fost formată dintr-un singur continent, așa-numitul Pangeea, până la tratatul de pace de acum douăzeci și trei de milenii. Platon a ascuns acest lucru în povestea Atlantidei. O insulă sau un continent pe care locuiau oameni foarte dezvoltați tehnologic, cuprinsă de un mare război și scufundată la un moment dat în mare nu poate fi decât Pangeea înainte de Potop, continentul Terrei pe care locuiau zeii alături de semizei și oameni, care au pornit un teribil război sfârșit printr-un Diluviu ce a inundat toată planeta. Dacă miturile diferitelor popoare sugerează că Potopul s-a datorat topirii bruște a zăpezii și gheții în timpul încălzirii globale din mijlocul erei glaciare, Platon propune o nouă ipoteză, cea a scufundării continentului în apă. Ținând cont că planeta noastră este una artificială, controlată de zei care îi pot accelera sau încetini viteza de rotație în jurul axei sale ori în jurul Soarelui, devine posibil ca suprafața uscatului să poată fi scufundată în mod deliberat. De altfel, miturile afirmă că, în timpul bătăliei finale dintre Enlil și Marduk, chiar înainte de Potop, tot Pământul a fost ars de către bombele nucleare lansate de cei doi combatanți. Prin urmare, scufundarea uscatului în apă sau Diluviul ar putea reprezenta o acțiune de salvare, pentru stingerea flăcărilor nimicitoare, nicidecum o metodă de nimicire a tuturor viețuitoarelor.

Ipoteza despărțirii continentelor abia în urma tratatului de pace al zeilor e susținută de Biblie, care afirmă că pe vremea pelasgilor a avut loc împărțirea Pământului. Și este una logică, de altfel. Atunci, zeii și-au împărțit teritoriile și oamenii. Zeii conducători sunt în număr de șapte, continentele de asemenea. Dacă au creat rase diferite pentru o delimitare concretă a supușilor fiecăruia, de ce n-ar fi existat și o delimitare concretă a teritoriilor? Observăm că cele patru rase se află pe continente diferite: rasa albă în Europa, rasa neagră în Africa, cea galbenă în Asia iar cea roșie în America. Acest lucru nu poate fi considerat o coincidență, ci doar rezultatul împărțirii teritoriale; zeii și-au împărțit Pământul în continente și oamenii în diferite rase, fiecare mutându-și rasa umană pe teritoriul propriu.

Ipoteza prezentată mai sus rezolvă problema migrației oamenilor, pe care cercetătorii nu au fost în stare să o explice într-un mod satisfăcător. Părerea lor este că oamenii au apărut în sudul Africii, de acolo migrând în epoca de piatră în toate colțurile lumii. Putem înțelege migrația, oamenii căutând locuri cu condiții de trai mai favorabile decât cel din care au plecat. Însă de ce să se fi deplasat chiar și mii de kilometri pentru acest lucru? Și cum? Cum au reușit acei oameni subdezvoltați să traverseze mări și oceane pentru a se stabili în locuri precum America ori Australia? De ce s-au stabilit în locuri cu condiții vitrege de trai, cum ar fi Scandinavia ori Siberia? Aceste întrebări rămân fără răspunsuri satisfăcătoare, oricât de mult și-ar dori oamenii de știință să ne convingă de veridicitatea ipotezei lor. Singura variantă plauzibilă este cea care susține că oamenii au fost duși de către zeii lor în teritoriile respectivilor zei. Exact acest lucru susține și Biblia: după ce limbile oamenilor au fost amestecate, „i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului”. Cu alte cuvinte, oamenii nu au migrat de bunăvoie, ci au fost gold airplane south americaîmprăștiați de către „Domnul” pe toată suprafața Terrei. Eschimoșii păstrează în memoria lor colectivă chiar și astăzi acel moment, ei susținând că strămoșii lor au fost transportați în nord de către uriașe „păsări de fier”. Ce ar putea fi aceste „păsări de fier” dacă nu aparate de zbor ale zeilor, asemănătoare avioanelor noastre? De altfel, în 1891, arheologii francezi au descoperit în mormântul lui Pa-di-Imen din Saqqara (care a trăit în secolul al treilea î.e.n.) o machetă de lemn a unui avion, iar într-un cimitir vechi de peste o mie cinci sute de ani, aparținând civilizației precolumbiene Tolima, s-a găsit o duzină de obiecte funerare asemănătoare unor avioane în miniatură. Să nu uităm de „pasărea neagră” cu care, pentru sumerieni, se deplasa zeul Ninurta, fiul lui Enlil.

Se pare că nu toți oamenii au fost duși cu nave pe noile teritorii ale zeilor lor, ci unii s-au deplasat singuri. Există câteva relatări antice despre popoare ce au migrat spre un anumit teritoriu, la ordinul unui zeu. Cea mai cunoscută este cea biblică, a exodului israeliților din Egipt către Canaan, la ordinul lui Yahweh. Într-o legendă a popoarelor din munții Anzi se povestește despre o uriașă flotă alcătuită din ambarcațiuni din lemn de plută și stuf. În barca din fruntea flotei se afla o piatră verde cu ajutorul căreia zeul oamenilor transmitea ordine șefului lor, Namylap, ghidându-l către tărâmul ales. Migranții au ajuns la Capul Santa Elena din Ecuador, unde Namylap a primit aripi, pentru a ajunge la zeul care vorbea prin piatră. În mod asemănător, în Biblie, Yahweh îi vorbea conducătorului israeliților, Moise, prin intermediul Chivotului Legământului. Manuscrisul Popol Vuh susține că strămoșii mayașilor au venit „din cealaltă parte a mării”. Episcopul Landa scria că strămoșii mayașilor au venit de la Est, fiind îndrumați de către Dumnezeu, care le-a deschis douăsprezece drumuri pe mare. Iar în Historia de las cosas de la Nueva Espana, călugărul Bernardino de Sahagun nota, inspirându-se din unele texte originale scrise în limba nahuatl, că din Aztlan (sălașul primului cuplu patriarhal) au plecat șapte triburi, îndreptându-se către Panotlan (Guatemala de astăzi). De acolo s-au îndreptat către Sălașul Șarpelui-nor, împrăștiindu-se pe drum. Unii dintre ei, printre care toltecii și aztecii, au ajuns în Teotihuacan, orașul zeilor. La un moment dat, triburile au început să părăsească orașul sfânt. Primii au plecat toltecii, care și-au construit propriul oraș, Tollan. Ultimii au plecat aztecii, conduși de Mexitliaztecdailylife („Cel uns”), ce au primit ordinul de a migra de la zeul lor, Huitzilopochtli, care le-a promis că vor găsi un pământ unde sunt „case cu aur și argint, bumbac multicolor și o mie de feluri de cacao”. Acolo trebuiau să se stabilească și să se numească „Mexica” („poporul uns”), deoarece erau poporul ales, ursit să domnească peste alte triburi, exact același lucru susținându-l și Yahweh despre evreii săi. Aztecii au ajuns la Tollan, unde nu au fost primiți cu brațele deschise de tolteci. Au trăit timp de aproape două secole pe malurile mlăștinoase ale lacului central, până și-au construit propriul oraș, Tenochtitlan („orașul lui Tenoch”). Numele acestui oraș poate fi explicat prin faptul că aztecii se considerau „tenochas”, adică descendenții lui Tenoch, care este nimeni altul decât ebraicul Enoch, confirmându-se astfel că el este Noe, strămoșul omenirii de după Potop.

Continente animale 2Cum și-au împărțit zeii continentele? După rasele care le populează, ale căror culori au fost atribuite de egipteni zeilor, putem concluziona că Enki a primit Africa, Marduk Europa, Enlil America (păstrând-o pe cea de sud pentru el și cedându-i-o pe cea de nord fiului său, Ninurta) iar Anu Asia (pe care i-a lăsat-o spre administrare noii sale amante, Ninhursag). Iștar a primit Australia iar Antarctica a devenit un teritoriu neutru, pentru viitoarele tratate ale zeilor, fiind acoperită cu gheață pentru a împiedica accesul oamenilor. În 1929 s-a descoperit harta amiralului turc Piri Reis, ce a trăit în secolul al XVI-lea, pe care era reprezentată Antarctica fără gheaţă. Și harta lui Orontius Finnaeus prezintă Antarctica în detaliu, tot fără gheață, cu sute de ani înainte să fie descoperită. Aceste două hărți demonstrează că Antarctica a fost acoperită cu gheață nu acum câteva milioane de ani, așa cum susțin oamenii de știință, ci mult mai recent, pe vremea când oamenii existau deja. Textul Cânt cântarea mamei zeilor afirmă că lui Enki i-a fost oferit Egiptul, confirmându-se că Africa a devenit noul lui teritoriu, lucru pe care îl susțin și miturile egiptene în care zeul Ptah a sosit în acea zonă după Potop și a scos pământul de sub ape, dar și legendele diferitelor triburi africane, în care Enki era zeul suprem (de exemplu, zeul masailor din estul Africii se numea En-kai iar dogonii şi-au numit tribul după denumirea lui Enki din Canaan, Dagon / Dogon, zeul lor suprem fiind Amma, nume derivat din egipteanul Ammon). În Asia îl găsim pe Anu ca fiind zeu suprem, însă cultul său nu a fost unul la fel de puternic dezvoltat în comparație cu cel al altor zei, ceea ceContinente animale 6 ar putea fi explicat prin lipsa sa fizică din acel teritoriu. În plus, s-a descoperit că religia primordială din acea zonă era una centrată în jurul unei zeițe-mamă a Pământului, nimeni alta decât Ninhursag. De exemplu, indienii venerau doar zeița-mamă până la sosirea arienilor, care le-au impus un cult complex, al mai multor zeități. Grecii antici susțineau că Apollo locuia în nordul Europei, printre hiperboreeni, confirmând astfel că acest continent îi aparținea lui Marduk. Iar atribuirea Australiei zeiței Iștar reiese din forma continentului, ce seamănă izbitor cu un cap de felină (unul dintre simbolurile ei). De altfel, privindu-ne planeta de sus, observăm că mai multe zone ale uscatului au diferite forme de animale, cum ar fi de cal ori de șarpe, ceea ce nu poate fi o coincidență, ci doar o realizare intenționată a acelor forme, pentru a indica zeitățile căreia îi aparțin respectivele teritorii.

Cele mai multe dovezi ale împărțirii continentale între zei se întâlnesc în cazul lui Enlil, care a păstrat America de Sud, oferindu-i-o pe cea de Nord fiului său. Marele Templu din Tenochtitlan are în vârf două turnuri gemene, cel din nord fiind închinat lui Tlaloc, zeul furtunii, iar cel din sud lui Huitzilopochtli, zeul războiului, nimeni alții decât Enlil și Ninurta. Pe țesăturile și vasele de ceramică din Lurin, Pisco, Nazca, Paracas, Ancon și Ica, personajul central este Rimac, un zeu care ține o baghetă într-o mână, un aruncător de fulgere în cealaltă iar pe cap o coroană cu raze. Pentru scriitorul Zecharia Sitchin, numele lui Rimac „atât din punct de vedere semantic, cât și fonetic, seamănă cu numele Raman, numele sub care îl220px-Viracocha cunoșteau popoarele semite pe Adad”. Iar Raman și Adad erau două dintre epitetele lui Enlil. În plus, numeroase legende din America centrală și de Sud susțin că zeul Viracocha – pe care l-am identificat cu Enlil – a sosit pentru a-i civiliza pe băștinași la scurt timp după Potop. Pe un versant în Golful Paracas este desenat un fulger, vizibil atât din aer cât și de pe mare, care simbolizează că acela era pământul zeului furtunii. Iar legenda lui Votan, povestită de numeroși cronicari spanioli (printre care episcopul Nunez de la Vega și călugărul Ramon Ordonez y Aguiar), vorbește despre sosirea în peninsula Yucatan a „primului om pe care Dumnezeu l-a trimis în acest colț de lume pentru a popula și împărți pământul pe care noi îl cunoaștem astăzi sub numele de America”. Numele său era Votan, el fiind un „urmaș al Veghetorilor din rasa lui Can. Era de fel dintr-un loc numit Chivim”. Deși Nunez de la Vega era convins că Votan venea din vecinătatea Babilonului, Ramon Ordonez a tras concluzia că acel loc, Chivim, era pământul hiviților, pe care Biblia îi consideră fii ai lui Canaan și veri ai egiptenilor. Însă ceea ce acești cronicari nu au observat este faptul că numele Votan este aproape identic cu Wotan (scris uneori și Wodan ori Woden), numele atribuit de triburile germanice conducătorului panteonului lor, pe care scandinavii l-au transformat în Odin. Iar Wotan / Odin era numit de sumerieni Enlil.

Se pare că zeii și-au împărțit oamenii primordiali, fiecare creându-și rasa pe teritoriul său, urme ale pelasgilor întâlnindu-se pe toată suprafața Pământului. Miturile peruane susțin că, după Potop, Viracocha (Enlil) a locuit în Tiahuanaco, de acolo mergând în Cuzco pentru a face omenirea să se înmulțească. După împărțirea teritoriilor și a oamenilor, zeii au lucrat împreună pentru a reciviliza pământenii, miturile sumeriene susținând că Enki i-a învățat pe oameni creșterea animalelor, iar Enlil agricultura. Zeița Ninkasi chiar i-a învățat cum să fabrice berea. Anu a hotărât să le ofereEnki oamenilor și orzul din cer dar Enlil nu a fost de acord și l-a ascuns. Însă frații Ninazu și Ninmada, ajutați de Utu (Marduk) au găsit orzul și l-au adus pământenilor. Se pare că împărțirea porțiunii de uscat a Terrei, crearea raselor pe cale genetică, mutarea lor în noile teritorii ale zeilor și recivilizarea lor au fost procese de durată, de la tratatul de pace din 21.000 î.e.n. până la primele urme ale agriculturii scurgându-se aproximativ treisprezece milenii sau circa treizeci și cinci de ani divini. Chiar dacă se părea că acest tratat va reuși să mențină pacea câștigată cu greu, nu toți zeii erau mulțumiți. Cele patru rase ale oamenilor au fost împărțite între Anu, Enlil, Enki și Marduk, care au ales și cele mai mari continente. Iștar a primit Australia, un teritoriu mai mic decât al celorlalți, și a trebuit să-și creeze o rasă proprie, cea australoidă, încrucișând oamenii roșii ai lui Enlil cu cei galbeni ai lui Anu. Nefiind mulțumită de rezultat, mai târziu a creat rasa semită, cu care a invadat teritoriile celorlalți zei. De altfel, acest lucru reiese din numele Israel, cu care evreii și-au numit poporul și mai târziu țara, care se traduce corect prin „Iștar, zeița conducătoare”. Nu doar Iștar și-a dorit mai multă putere, ci și Enki, care și-a trimis oamenii pe continentul lui Enlil (ce au fost numiți olmeci de către cercetători), dar și Marduk, care și-a răspândit rasa ariană pe teritoriile vecine, înființând marele imperiu pelasg ce se întindea din Europa până în India și China, încluzând și nordul Africii. Aceste evenimente au dus la noi conflicte, noi tratate de pace și noi împărțiri teritoriale, toate ca urmare a dorinței de putere a zeilor.

Reclame

17. Arca lui Noe

Posted in Secretele zeilor with tags , , , , , , , , , , , , , , , , , , , on 28 mai, 2013 by Claudiu-Gilian Chircu

1

Despre finalul Potopului de după Ragnarok, poemul scandinav Voluspa afirma:

Se vede iar ieșind

Pentru a doua oară

Pământul din mare,

Gingaș înverzit;

Cascadele iar cad,

Vulturu-acolo zboară

Și năpustind spre ape

Ia peștele de solzi.

Deși se observă folosirea timpului trecut, mulți s-au încăpățânat de-a lungul timpului să considere Ragnarokul scandinavilor un episod din viitor, aidoma Apocalipsei biblice. Însă, așa cum am văzut, marele război al zeilor și Potopul au avut loc într-un trecut îndepărtat și aproape uitat din istoria Pământului. Despre noua lume de după Diluviu, Elena-Maria Morogan scria în Mitologia nordică: „Zeii vor clădi atunci un nou Asgard și se vor întâlni, după obicei, în străvechiul loc de desfătare, valea Ida, iar în iarba nouă, verde, vor regăsi vechile lor mingi și discuri de aur cu care obișnuiau să joace străvechile jocuri. Atunci pământul va rodi fără să aibă nevoie de sămânță, vremea va fi necontenit blândă și bolile și moartea nu vor mai exista, căci Răul va fi stârpit în lumea aceasta proaspătă și strălucitoare. Iar Balder (Baldur) se va reîntoarce, și împreună cu el va fi Hoder (Hodur), care acum va putea privi la minunățiile lumii, căci nu va mai fi orb. Vor mai fi acolo Vidar și Vale, precum și fiii lui Tor (Thor), Mode și Magne; vor trăi în dragoste și înțelegere și vor redescoperi vechile învățături iar toate forțele Răului vor fi uitate, ori socotite doar vechi legende. Și ce se va întâmpla cu oamenii? Ei, trebuie spus că atunci când Ragnarok a început, arborele lumii Yggdrasil s-a cutremurat, a fost greu lovit, dar nu s-a prăbușit. Doi oameni vor fi destul de înțelepți ca să se cațere în crengile copacului, și să se ascundă sub coaja groasă, chiar în clipa în care Surt începuse să-și rotească sabia de foc împotriva universului. Acești oameni, un bărbat și o femeie, numiți Liftrase (Liftrasir) și Lif, vor supraviețui. Din ei se va naște puzderia de oameni ce va năpădi noul Pământ. Iar sus, pe cer, fiica Soarelui, nu mai puțin frumoasă ca Soarele, va urma drumul pe care obișnuia să meargă mama ei odinioară”. Vedem așadar o epocă de pace, în care zeii supraviețuitori și-au construit un nou tărâm iar oamenii și animalele au început să se înmulțească. Lif și Liftrasir, singurii supraviețuitori umani, erau considerați strămoșii noii generații de oameni, asemenea lui Noe și a soției lui în mitologia iudeo-creștină.

Cartea Genezei din Vechiul Testament susține că, după sfârșitul Potopului, arca lui Noe, în care erau îmbarcate rudele acestuia și toate animalele Pământului, s-a oprit pe munții Ararat. După ce apa a mai scăzut, „a deschis Noe fereastra, pe care o făcuse la corabie, Şi a dat drumul corbului, ca să 20vadă de a scăzut apa pe pământ. Acesta, zburând, nu s-a mai întors până ce a secat apa de pe pământ. Apoi, după el a trimis porumbelul, ca să vadă de s-a scurs apa de pe pământ. Porumbelul însă, negăsind loc de odihnă pentru picioarele sale, s-a întors la el, în corabie; căci era încă apă pe toată faţa pământului. Şi a întins Noe mâna şi l-a apucat şi l-a băgat la sine, în corabie. Şi aşteptând încă alte şapte zile, a dat iarăşi drumul porumbelului din corabie, Şi porumbelul s-a întors la el, spre seară, şi iată avea în ciocul său o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noe că s-a scurs apa de pe faţa pământului. Mai zăbovind încă alte şapte zile, iarăşi a dat drumul porumbelului şi el nu s-a mai întors. Iar în anul şase sute unu al vieţii lui Noe, în ziua întâi a lunii întâi, secând apa de pe pământ, a ridicat Noe acoperişul corăbiei şi a privit, şi iată se zbârcise faţa pământului. Iar în luna a doua, la douăzeci şi şapte ale lunii acesteia, pământul era uscat”. Atunci i-a poruncit Dumnezeu lui Noe să iasă din corabie şi să elibereze animalele. După ce a îndeplinit ordinele primite, Noe a jertfit câteva animale în cinstea Domnului. „Iar Domnul Dumnezeu a mirosit mireasmă bună” şi s-a hotărât să nu mai distrugă vreodată Pământul. „Am socotit să nu mai blestem pământul pentru faptele omului, pentru că cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinereţile lui şi nu voi mai pierde toate vietăţile, cum am făcut. De acum, cât va trăi pământul, semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea nu vor mai înceta!”, și-a spus Domnul.

În Epopeea lui Ghilgameș, povestea Potopului este asemănătoare cu cea biblică. Corabia supraviețuitorilor (construită la sfatul lui Enki) a acostat pe vârful muntelui Nisir, iar Utnapiştim a dat drumul unei porumbiţe şi unei rândunici care, neavând unde să se aşeze, s-au întors. În final a eliberat şi un corb „care a văzut că apele se trăseseră, a mâncat, a zburat în târcoale, a croncănit şi nu s-a mai întors”. Utnapiştim a coborât de pe corabie şi a adus jertfe zeilor, la fel ca biblicul Noe. „Când zeii au simţit dulcea mireasmă, s-au adunat ca muştele la jertfelnic”. Enlil şi-a dat seama că a făcut o greşeală încercând să distrugă omenirea şi a promis că nu va mai încerca acest lucru, iar Utnapiştim şi soţia sa au primit nemurirea ca răsplată. Iar în Epopeea lui Atra-Hasis, eroul din Şuruppak, numit aici Atra-Hasis („Cel foarte înţelept”), se salvează împreună cu familia sa tot într-o corabie construită la ordinul aceluiași zeu, Ea / Enki. După retragerea apelor el aduce ofrande zeilor care, morţi de foame, simțind mirosul de carne, se năpustesc asupra fripturii ca vulturii.

În mitologia greacă, Deucalion, fiul lui Prometheus, și soția sa, Pyrrha, s-au salvat de Potopul lui Zeus ascunzându-se într-o ladă în care au depozitat „toate cele de trebuinţă”. Pe lângă ei, au mai supravieţuit doar câţiva oameni care fugiseră pe cei mai înalţi munţi. Deucalion şi Pyrrha au plutit pe apă nouă zile şi nouă nopţi, acostând în cele din urmă pe muntele Parnas, unde au adus jertfe zeilor. Încântat de ofrande, Zeus l-a trimis pe Hermes la Deucalion să-l anunțe că poate cere orice doreşte. Cum Deucalion şi-a dorit noi oameni, Zeus l-a învăţat să-i creeze din pietre aruncate peste umăr. Pietrele aruncate astfel de Deucalion au devenit bărbaţi, iar cele aruncate de Pyrrha, femei.

Tot pe un munte, mai exact pe „Muntele de Miazănoapte”, s-a oprit și corabia lui Manu, supraviețuitorul Diluviului în literatura hindusă. După ce s-au retras apele, Manu a coborât de pe corabie. După un an a ieşit din ape o femeie care s-a declarat a fi „fiica lui Manu”. Cei doi s-au căsătorit şi au avut mulţi copii, devenind astfel strămoşii actualului neam omenesc.

Cartea sacră a mayaşilor, Popol Vuh, susţine că a supravieţuit Potopului doar un cuplu, „Tatăl cel Mare şi Mama cea Mare”, care a populat Pământul, cei doi devenind astfel strămoşii tuturor generaţiilor ulterioare. Într-o altă variantă mayașă, culeasă de Eric S. Thompson în Maya History and Religion, „două făpturi omeneşti au scăpat cu viaţă fiindcă unul dintre zei le poruncise să scobească o bortă în trunchiul unui copac foarte mare şi să se refugieze acolo, la căderea cerurilor. Cei doi au intrat şi au fost mântuiţi. Odraslele lor au repopulat lumea”. Cum această legendă seamănă cu cea a scandinavilor, unde supraviețuitorii s-au ascuns în trunchiul copacului Yggdrasil, care susținea Universul, e posibil ca mayașii s-o fi preluat de la vikingi, care le-au vizitat la un moment dat pământurile.

Mituri despre Potop sunt multe, majoritatea susținând supraviețuirea unei singure perechi, care a repopulat Pământul. Dacă acești supraviețuitori sunt aceiași în toate culturile lumii, de ce au fost aleși ei de către zei pentru a fi strămoșii omenirii? Au fost selectați întâmplător sau a existat un motiv concret?

Biblia, precum şi alte cărţi iudeo-creştine, îl numesc Noe pe cel care a supravieţuit inundaţiei globale. Capitolul șase al Genezei ne spune că Noe era „om drept şi neprihănit între oamenii timpului său”. Deşi teologii afirmă că acest pasaj se referă la puritatea sufletească, este posibil să fie vorba despre o altfel de puritate, mai exact cea genetică. Într-un fragment din Cartea lui Noe, păstrat în Cartea lui Enoh, descoperit la Qumran, Lameh s-a speriat când şi-a văzut fiul nou-născut, deoarece Noe era diferit de toţi ceilalţi oameni: „era alb 8ca zăpada şi roşu precum floarea de trandafir, iar părul de pe capul său şi buclele sale lungi erau albe ca lâna, şi ochii săi erau frumoşi. Când acesta şi-a deschis ochii, a dat lumină în toată casa precum soarele, şi toată casa strălucea cu putere. Şi se ridică în braţele moaşei, deschise gura şi vorbi cu Domnul dreptăţii”. Lameh a fugit la tatăl său, Matusalem, şi i-a spus: „Am zămislit un fiu neobişnuit, ce nu are asemănare cu omul, ci cu fiii Dumnezeului din cer; firea lui e diferită şi nu seamănă cu a noastră, ochii săi sunt precum razele soarelui, cu un chip strălucitor. Şi îmi pare că nu se trage de la mine ci de la îngeri”. La rândul său, Matusalem a fugit să-şi întrebe tatăl, pe Enoh, despre această minune. Enoh şi-a sfătuit fiul să-l liniştească pe Lameh, deoarece Noe era într-adevăr copilul său. Așa numitul Pergament Lameh, descoperit tot la Qumran, povestește că Lameh fusese departe de casă mai mult de nouă luni, iar când s-a întors, soția sa tocmai îl născuse pe Noe, care arăta foarte diferit de părinții săi. În mod firesc, au urmat reproșuri, soția sa dezvinovâțindu-se de fiecare dată: „Doamne al meu (…) îți jur (…) că sămânța aceasta a fost a ta, această concepție de la tine și sădirea fructului de către tine, nicidecum de la vreun străin, de la vreun Veghetor ori de la vreun fiu al Cerului”. Era într-adevăr Noe fiul lui Lameh, așa cum susținea atât Enoh, cât și soția lui Lameh?

Dintr-un popor de oameni cu pielea ceva mai închisă la culoare, Noe s-a născut cu pielea albă. Părul său lung şi alb, lucru total neobişnuit la un nou-născut, denotă un aspect fizic identic cu al al zeilor din vechime, dar și al extratereştrilor întâlniţi de foarte mulţi dintre cei răpiţi de OZN-uri. Lameh chiar susţinea acest lucru: fiul său nu semăna cu oamenii, ci „cu fiii Dumnezeului din cer”. Băiatul s-a ridicat în braţele moaşei şi a început să comunice cu „Domnul dreptăţii” imediat ce s-a născut, iar ochii săi străluceau „precum razele soarelui”, dând „lumină în toată casa precum soarele”. Aceste atribute nu îl fac un simplu om, ci un semizeu, unul dintre copiii zeilor cu oamenii. Acest lucru îl credea şi Lameh: „îmi pare că nu se trage de la mine ci de la îngeri”. În plus, copilul s-a născut după ce Lameh lipsise de acasă mai mult de nouă luni. Cum un astfel de om nu se naşte în mod natural 24şi din întâmplare, singura variantă logică este că Noe era un copil conceput în laboratorul lui Enki, un hibrid umano-divin, mai pur din punct de vedere genetic decât restul oamenilor (având un număr mai mare de gene extraterestre), „neprihănit între oamenii timpului său”. Acesta este motivul pentru care Enki l-a salvat tocmai pe el, şi nu pe oricare altul: dorea ca oamenii să continuie să existe, provenind dintr-un strămoş pur din punct de vedere genetic. Deşi evreii şi creştinii încearcă să ascundă acest lucru, susţinând ideea purităţii sufleteşti a lui Noe, grecii antici erau mult mai sinceri cu privire la acest subiect. Pentru ei, Deucalion, supravieţuitorul Potopului, era un semizeu, fiul titanului Prometheus şi al unei pământence. Cum Prometheus era unul dintre numele atribuite de greci sumerianului Enki, ajungem la acelaşi genetician al zeilor şi la scopul salvării creaţiei sale. Eroul mesopotamian al Diluviului, numit Atra-Hasis, Ziusudra sau Utnapiştim, era regele cetăţii Şuruppak şi Marele Preot al lui Enki. Miturile mesopotamiene ne spun că, înainte de Potop, pe Pământ au domnit zeii şi semizeii. Prin urmare, cel numit Atrahasis, Ziusudra sau Utnapiştim nu putea fi decât un semizeu. În Epopeea lui Ghilgameş, acesta a primit nemurirea, un dar despre care nu ştim să fi fost oferit vreodată oamenilor, ci doar semizeilor (precum Herakles şi Ahile la greci ori Adapa (Enoh) la sumerieni). Iar un semizeu fidel lui Enki, ce mai ocupa şi funcţia de Mare Preot, nu putea fi decât unul dintre fiii săi, una dintre creaţiile lui genetice.

Dacă Noe și soția sa au fost strămoșii omenirii, acest lucru se pare că este confirmat și de știință. Una dintre marile enigme ale ştiinţei este apariţia omului modern. Dacă se bănuieşte când a apărut Homo Sapiens, cercetătorii nu au nici cea mai mică idee când a apărut subspecia Homo Sapiens Sapiens. Au fost lansate câteva ipoteze, însă nici18una bazându-se pe dovezi sau, măcar, argumente logice. Deşi, cele mai vechi rămăşiţe ale omului de Cro-Magnon (omul modern timpuriu) au în jur de 35.000 de ani vechime. Atât data apariţiei sale cât şi indiciile din mituri ne duc la concluzia că „naşterea” omului modern are legătură cu Potopul. Indiferent dacă îl numim Noe, Deucalion, Utnapiştim, Ziusudra sau Atra-Hasis, pare din ce în ce mai sigur că acest supravieţuitor al Diluviului a fost un semizeu, o creaţie a lui Enki. Genele lui, amestecate cu cele ale soţiei sale, transmise urmaşilor lor, au dat naştere omului de Cro-Magnon. Care, după câteva „retuşuri” ale aceluiaşi genetician divin, de-a lungul timpului, s-a transformat în omul modern de astăzi, Homo Sapiens Sapiens.

Și, totuși, rămân câteva nedumeriri. Cine era Noe cu adevărat? Pentru a afla acest lucru, nu putem să ignorăm asemănările dintre el și Enoh:

Enoh

Noe

În miturile mesopotamiene era considerat rege, Mare Preot al lui Enki și semizeu. În miturile mesopotamiene era considerat rege, Mare Preot al lui Enki și semizeu.
Mitul lui Adapa susține că a fost „făurit spre a fi un model pentru oameni”. A servit ca model la propriu, din el (sau după modelul lui) născându-se (ori fiind creată) subspecia Homo Sapiens Sapiens.
În Cartea lui Enoh este considerat „un om drept, ai cărui ochi au fost deschiși de către Dumnezeu”, iar în Mitul lui Adapa este un om înțelept, destoinic și neprihănit. Biblia ni-l prezintă ca fiind „om drept şi neprihănit între oamenii timpului său”.
Ku al chinezilor, Solomon al evreilor Manu al indienilor și Adapa al sumerienilor erau foarte înțelepți. Hermes Trismegistos, Nabu și Thoth erau considerați zei ai înțelepciunii. Atra-Hasis înseamnă „Cel foarte înţelept”.
Hermes a primit nemurirea după ce a supt de la sânul zeiței Hera. Lui Adapa i s-a oferit nemurirea. Enoh a devenit nemuritor după ce a fost transformat în îngerul Metatron. Lui Utnapiştim i-a fost oferită nemurirea. Numele lui chiar înseamnă „Cel ce a găsit viaţa”.
Enoh a fost luat la cer pentru a sta la dreapta lui Yahweh. Hermes a fost mutat pe muntele zeilor, Olimp. Utnapiștim a fost mutat în grădina zeilor după ce a primit nemurirea.
Enmenduranna era conducătorul orașului Sippar, principalul centru de cult al lui Marduk. După Berossus, Kronos i-a ordonat lui Ziusudra să adune în oraşul Sippar toate scrierile pe care le putea găsi, până la sosirea Potopului.
În Cartea lui Enoh, Dumnezeu l-a anunțat de sosirea Potopului printr-un vis. În Hitat a aflat tot dintr-un vis sau, în altă variantă, citind în stele. În Biblie, Dumnezeu este cel care l-a anunțat de sosirea Potopului, arhanghelul Uriel în Cartea lui Enoh, Enki în textele mesopotamiene, Poseidon la greci sau Vișnu la indieni.
În Cartea secretelor lui Enoh, după ce acesta a fost ridicat la cer, fiii săi au organizat un mare ospăț, care a ținut trei zile, la care au venit „tot poporul şi bătrâni şi toţi laolaltă”. În Epopeea lui Atra-Hasis, eroul a organizat un mare ospăț înainte de Potop, la care și-a invitat întreg poporul.
În Papirusul Torino, zeul Horus ocupă a șaptea și a zecea poziție în lista zeilor conducători ai Egiptului. În lista regilor sumerieni precum și în cea a patriarhilor biblici, Enoh este al șaptelea iar Noe al zecelea.
În Cartea lui Enoh a fost inclus un fragment din Cartea lui Noe.
Prin anagramare, variantele Enoh (în română), Enokh (în sumeriană) sau Hanokh (în ebraică) pot deveni Noeh, Noekh sau Noakh, nume foarte asemănătoare cu Noah ori Noach (numele ebraice ale lui Noe).
A construit piramidele de la Giza pentru a salva scrierile învățaților, științele secrete și, în general, tot ce trebuia salvat de la dispariție din calea Potopului. A construit o corabie pentru a salva de Potop oamenii și animalele. Deucalion a depozitat „toate cele de trebuinţă” în lada cu care s-a salvat. A ascuns toate scrierile pe care le putea găsi, pentru a le salva de la dispariție.

Observând toate aceste asemănări, care nu pot fi considerate simple coincidențe, putem concluziona că Enoh și Noe sunt una și aceeași persoană. Cartea secretelor lui Enoh susține că, după ce a fost ridicat la cer, el s-a mai întors pe Pământ. Acea întoarcere putem presupune că a reprezentat „mângâierea” adusă omenirii aflate în vremuri de restriște, la începutul erei glaciare (conform Vechiului Testament, Noe înseamnă „mângâiere”). Astfel, apare o nouă întrebare: era arca lui Noe într-adevăr o corabie?

În culegerea Hitat, zeul Hermes Trismegistos a ordonat ridicarea piramidelor în care a ascuns comori, scrieri ale învăţaţilor şi tot ce trebuia salvat de la dispariţie. În alt capitol, la ordinul lui Saurid, „în piramide şi în acoperişurile lor, în pereţi şi coloane, au fost înglobate toate ştiinţele secrete ale egiptenilor, constelaţiile au fost desenate pe ele (…) în plus şi şti6inţa talismanelor, aritmetica şi geometria (…), clare pentru cei care le cunoşteau scrierea”. Am văzut că cele mai mari două piramide de la Giza au fost construite ca „porți stelare” către Venus și Marte, însă nu am descoperit rolul celei de-a treia. Fără îndoială că este vorba tot despre o „poartă stelară”, însă nu știm pentru cine sau către ce destinație. Dacă primele două erau rezervate zeilor, e posibil ca a treia să fi fost pentru a salva acele cunoștințe despre care vorbeau anticii, „ştiinţele secrete ale egiptenilor”, scrierile secrete ale învățaților dar și tot ceea ce trebuia salvat de la dispariție. Cum Enoh a fost însărcinat cu salvarea acestor lucruri, putem presupune că el a folosit a treia „poartă stelară” pentru a se ridica la cer, așa cum afirmă scrierile ebraice, împreună cu tot ceea ce trebuia salvat de Potop. Însă, după cum susține povestea lui Noe, nu doar învățăturile zeilor trebuiau salvate, ci și oamenii și animalele. Dacă Enoh este Noe, înseamnă că oamenii și animalele nu au fost îngrămădite într-o corabie, ci transportate pe altă planetă prin a treia „poartă stelară” de la Giza. Prin urmare, Arca lui Noe este piramida atribuită lui Menkaure.

Ipoteza transportării animalelor pe altă planetă poate fi considerată fantastică, nu însă și dacă privim spre extratereștrii de astăzi. În cartea Secret Vows („Jurăminte secrete”), Denise și Bert Twiggs afirmau că, în timpul unei răpiri din 1976, au văzut pe o „navă-mamă” o adevărată arcă a lui Noe: lei, urși, elefanți, lupi, păsări, etc., dar și specii de origine necunoscută. Iar Carl Higdon din Wyoming susține că pe 25 octombrie 1974 a fost dus într-un oraș extraterestru. Pe nava cu care era transportat se aflau cinci elani, închiși într-un compartiment. Însoțitorul său i-a spus că are nevoie de animale „pentru reproducere”. Salvarea animalelor nu este un lucru inutil; extratereștrii de astăzi sau zeii din vechime exact cu asta se ocupau: creau specii de animale. Salvarea faunei unei planete nu ar fi însemnat decât salvarea muncii lor în care investiseră timp și efort considerabile. Prin urmare, mutarea lor pe o altă planetă, departe de pericol, este o variantă plauzibilă.

În timpul Potopului, cele trei piramide de la Giza au fost scufundate sub ape. Dacă una dintre ele este Arca lui Noe, trebuie remarcat faptul că „tebah”, cuvântul biblic pentru „arcă”, provine din rădăcina cuvântului „scufundat”. Textele akkadiene susțin că Enki a cerut ca această arcă să fie „cu acoperiș sus și jos”, închisă ermetic cu „smoală întărită”. Nu urma să aibă deschizături, „astfel ca Soarele să nu se uite înăuntru”. Același lucru i-a cerut și Dumnezeul biblic lui Noe: „smoleşte-o cu smoală pe dinăuntru şi pe din afară”. Prin urmare, Arca lui Noe nu poate fi o corabie ce a plutit pe ape, ci un obiect scufundat, închis ermetic. Scripturile avestice Vendidad ale perşilor chiar îl consideră un țarc subteran, ce ar putea fi oraşul Derinkuyu din centrul Turciei de astăzi. Sau poate că perșii au preluat elemente din mitul mesopotamian al Potopului, pe care le-au adăugat la povestea construirii orașului lor subteran.

Acum două secole, Sir Isaac Newton a descoperit că un enigmatic Cot Sacru de circa 25,2 inci a fost folosit nu numai la construcția Marii Piramide, ci și la fabricarea Arcei lui Noe și la înălțarea templului din Ierusalim. Dacă templul lui Solomon reprezintă Marea Piramidă, iar Arca lui Noe o altă piramidă de la Giza, e absolut firesc să fi fost toate construite cu ajutorul aceleiași unități de 9măsură. Folclorul ebraic susține că, pe lângă cei o sută cincizeci de mii de oameni, la construirea templului lui Yahweh au participat și demoni. În Epopeea lui Ghilgameș, întregul oraș a ajutat la ridicarea corăbiei lui Utnapiștim. Iar dacă Biblia afirmă că Noe și-a clădit singur Arca, din Cartea lui Enoh aflăm că îngerii sunt adevărații constructori: „şi acum îngerii meşteşugesc o lucrare din lemn, şi când ei vor încheia lucrarea lor îmi voi pune mâna peste ea şi o voi păzi, şi din ea va ieşi sămânţa vieţii, şi se va produce o schimbare ca Pământul să nu rămână nelocuit”. Numiți îngeri sau demoni, constructorii templului lui Solomon / Arcei lui Noe / piramidelor de la Giza, alături de oameni, sunt aceleași zeități, Veghetorii lui Enki. Totuși, se pare că oamenii sunt cei care au construit piramidele, Veghetorii contribuind doar cu informații (mod de obținere a materialelor de construcție, planuri, etc.). Să nu uităm că Dumnezeul biblic i-a oferit lui Noe dimensiunile și modul de construcție, la fel ca Enki lui Atra-Hasis, care i-a desenat și planul corăbiei pe pământ.

Cum au fost construite piramidele? Nici până în ziua de astăzi nu s-a ajuns la un răspuns satisfăcător, deși ipoteze sunt destule, unele dintre cele mai aberante. Examinând probe petrografice diferite din Marea Piramidă, cercetătorii au observat că pietrele provin din diferite locuri ale Egiptului, conțin prea multe bule de aer și apă, găsindu-se chiar și un fir de păr, concluzionând că blocurile de piatră ale piramidei au fost create artificial. Detaliile fabricării pietrei artificiale se află pe așa-numita Stelă a foametei, descoperită în 1889 de către egiptologul C.E. Wilbour pe insula Sehel de pe Nil, la nord de Assuan. Din 2.600 de hieroglife, 650 descriu confecționarea de pietre artificiale. Aceste cunoștințe le-au fost transmise în vis faraonului Djoser și arhitectului acestuia, Imhotep, de către zeul Khnum (Enki). Zeul le-a dictat o listă cu douăzeci și nouă de minerale și diverse substanțe chimice naturale, arătându-le și lianții existenți în natură, cu care trebuiau lipite între ele pietrele sintetice. Amestecând carbonat de sodiu și argilă (silicat de aluminiu) după indicațiile zeului, Imhotep a obținut o sunstanță pe care a combinat-o cu alți silicați și cu mâl din Nil, care conține aluminiu. Adăugându-se minerale cu arsen și nisip s-a obținut un ciment care se usca repede, cu aceleași legături moleculare ca piatra naturală. Profesorul Joseph Davidovits, care a descoperit în probele petrografice de la Marea Piramidă urme de păr și chiar un fir întreg, a reușit să reproducă diverse sortimente de ciment și beton după rețete egiptene vechi. Acest beton este mult mai rezistent la factorii mediului și mai tare decât betonul pe care îl cunoaștem astăzi, deoarece se usucă mai repede și mai complet ca rezultat al reacțiilor chimice.

În miturile mesopotamiene, Arca avea formă de cub, având lungimea egală cu lățimea și cu înălțimea. La fel ca latura „corabiei”, baza piramidelor este tot pătrată. Chivotul legământului mai este numit Arca alianței, ceea ce indică o structură similară Arcei lui Noe. Cuvântul „arcă” provine din latinescul „arca”, ce înseamnă „ladă”. Într-adevăr, multe legende diluviene nu vorbesc despre o corabie, ci despre o ladă. Ar putea Arca lui Noe să fie doar o cutie?

Putem presupune că Noe / Enoh și familia lui s-au salvat printr-o „poartă stelară”. Dar au stat ei într-adevăr să adune toate animalele din lume? Aceasta pare a fi o misiune imposibilă, dacă ținem cont că există milioane de specii în întreaga lume. Chiar dacă ar fi reușit să găsească absolut toate 10speciile, cum s-ar fi descurcat ei cu animalele periculoase? Au avut substanțe paralizante ori alt fel de produse imobilizante? Sau mijloace de transport al animalelor până la „poarta” din Egipt? Oricât de mult ne-am dori să găsim o soluție pentru rezolvarea misiunii lui Noe, cert e că nu putem găsi nici măcar una acceptabilă în parametrii logicii. Noe / Enoh nu putea aduna câte o pereche din fiecare specie de animale. Însă putea face un lucru mult mai simplu: să salveze ADN-ul animalelor. Sunt mici șanse să fi recoltat chiar el mostrele de ADN, pentru că s-ar fi lovit de aceeași misiune imposibilă în fața milioanelor de specii. În schimb, putea salva ADN-ul pe care Enki îl avea deja încă de când a creat noua faună ce a înlocuit dinozaurii. Nu doar atât, ci și „toate ştiinţele secrete”, cunoștințele pe care le oferise omenirii. Aflat în plin război, Enki nu putea risca să fie capturat sau ucis și astfel să se piardă toată munca sa. Ținând cont că era considerat neutru (în procesul dintre Seth și Horus a fost chemat pentru a stabili paternitatea fiecăruia), prin urmare nesupravegheat de tabăra lui Enlil, Enoh / Noe putea salva toate „ME”-urile cu date și mostrele de ADN. Prin urmare, Arca sa nu era decât lada în care a adunat toate acestea, pe care a transportat-o cu ușurință printr-o „poartă stelară”. Ori poate este vorba despre Arca alianței / Chivotul legământului sau sarcofagul de granit din Camera Regelui, ceea ce ar însemna că Noe trebuia doar să lase mostrele în Marea Piramidă, apoi să fugă cu familia sa prin „poarta” din a treia piramidă.

În multe culturi, corabia supraviețuitorilor Potopului s-a oprit pe un munte înalt. Însă, după cum se pare, nu era vorba despre un munte obișnuit. Pentru indienii canarieni din Ecuador, muntele se înălţa pe măsură ce apele creșteau. Iar indienii araucnaian din perioada pre-columbiană din Chile credeau că muntele salvator, numit Thegtheg („Tunătorul” sau „Scânteietorul”), avea trei piscuri şi capacitatea de a pluti pe apă. Trebuie remarcat faptul că, la Giza, se găsesc tot trei „munți” artificiali. De altfel mandeenii, ultimii gnostici supraviețuitori până astăzi, cred că Arca lui Noe s-a oprit în Egipt. În varianta biblică, „s-a oprit corabia pe Munţii Ararat”. Să fie vorba despre cei doi munți din Armenia, ce poartă acest nume? Și cum ar fi putut o corabie să oprească pe cel puțin doi munți în același timp?

În antichitate, nimeni nu cunoștea numele Ararat, nici măcar locuitorii respectivului ținut. Înainte de a primi denumirea Armenia, regiunea se numea Urartu. Istoricul armean medieval Movses din Khoren scria în Istoria Armeniei despre câmpia Ayrarat, ce și-a primit numele de la legendarul rege Ara cel Frumos. De aici provine Ararat, denumirea celui mai înalt vârf din 12zonă, deși localnicii preferă să îl numească Muntele Masis. E posibil ca Ayrarat și Ararat să provină de la Airyana Vaejo, numele dat de perși țării arienilor, acolo unde zeul suprem Ahura Mazda i-a cerut păstorului „Yima cel frumos” să construiască țarcul subteran în care să ascundă oameni, animale și plante de „un îngheţ pustiitor şi necruţător”, sau era glaciară. Nu încape îndoială că evreii au auzit această legendă de la perși, salvatorii lor din robia babiloniană, combinând-o probabil cu mitul Potopului aflat de la babilonieni. Să nu uităm că, oricât de mult și-ar dori o dovadă solidă cei ce consideră Biblia „cuvântul lui Dumnezeu”, pe muntele Ararat din Armenia nu s-a descoperit nici măcar o bărcuță sau o plută, darămite o corabie. Și nici n-o să se găsească dintr-un motiv foarte simplu: numele biblic al „munților” de pe care au coborât după Potop Noe, familia sa și animalele nu este Ararat, ci Aarat, care înseamnă „tărâm sfânt” sau „înalt”. Acești „munți” înalți, ce reprezintă un tărâm sfânt, nu pot fi decât piramidele de la Giza, „porțile stelare” ale zeilor, transformate de evrei în sfântul templu al lui Yahweh și palatele lui Solomon. Egiptenii foloseau pentru piramidă termenul „PR.NTR” sau „Per-Neter”, ce înseamnă „casa zeilor”. În plus, o parte importantă a festivalurilor religioase indiene o reprezintă ritualul Aaratt sau „baia sfântă”. În limba hindusă, cuvântul „aarat” se referă la scufundarea purificatoare a zeităților în mare, ceea ce ne duce la aceleași piramide ale zeilor, scufundate în timpul Potopului.

Cuvântul „piramidă” provine din termenii grecești „pyramis” și „pyramidos”. Dacă pentru lingviști „pyramis” rămâne un cuvânt cu un înțeles obscur și o proveniență necunoscută, „pyramidos” a fost tradus ca „foc în mijloc”. Însă misterul se dezleagă privind la mitul grecesc al Diluviului. Supraviețuitorii Potopului, care s-au ascuns într-o ladă în care au depozitat „toate cele de trebuinţă”, au fost Deucalion, fiul lui Prometheus, și Pyrrha, soția sa. Cuvântul „pyramis”, care s-a transformat în „pyramidos” (sau „piramidă” în română) nu poate proveni decât din numele soției lui Deucalion. La rândul său, numele ei provine din „pyr”, cuvântul grecesc pentru „foc”. Poeții romani Horațiu și Ovidiu au descris-o ca având păr roșu, prin urmare a fost numită după culoarea podoabei sale capilare. De la „pyr” grecii au ajuns la „purros”, cuvânt care înseamnă „culoarea focului” sau, mai simplu, „roșu”. În limba latină, cuvântul care desemnează culoarea focului a devenit „pyrrhus”. Devine astfel din ce în ce mai evidentă legătura dintre supraviețuitorii Potopului și piramide. „Pyramidos” se traduce corect nu „foc în mijloc”, ci „Pyrrha în mijloc”, implicând faptul că lada în care s-a ascuns ea și soțul ei era o piramidă.

Totuși, miturile grecești par să ascundă mai multe. Mama Pyrrhei a fost Pandora, prima femeie, cea pe care zeii au trimis-o tot cu o cutie, pentru a pedepsi oamenii. Când Epimetheus, fratele lui Prometheus, a deschis cutia Pandorei, din ea au ieșit bolile, suferința, moartea, durerea, în general tot ce considerăm a fi rău. Epimetheus a închis capacul, reușind să păstreze în cutie doar Speranța. Astfel, grecii și-au explicat prezența răului în lume, 11evidențiind faptul că omenirii i-a rămas totuși speranța. Pandora, ființa care a fost creată în casa zeilor, nu din pământ ca bărbații lui Prometheus, prezintă numeroase asemănări cu zeița Pământului. Un exemplu ar putea fi numele „Anesidora”, atribuit ei pe câteva vase de acum două milenii și jumătate, nume care în mod obișnuit era unul dintre epitetele zeițelor Pământului Gaia și Demetra. De asemenea, există similarități între Pandora și biblica Eva, fiecare dintre ele fiind considerată prima femeie, faptele lor aducând suferința și moartea în lume după ce au scos omenirea dintr-o epocă de aur. Iar Eva, Gaia și Demetra sunt nume diferite ale sumerienei Ninhursag, mama zeilor și a oamenilor, personificarea Pământului. Cutia Pandorei este aceeași în care s-au salvat Pyrrha și Deucalion, adică o piramidă; să ne amintim că Isis era numită „stăpâna piramidei” iar Ninhursag înseamnă „doamna muntelui înalt”. Speranța rămasă în Cutia Pandorei, în timp ce răul scăpase în lume, îi reprezintă pe supraviețuitorii Potopului („răul” de pe Pământ), ultima speranță a omenirii. Piramida poate reprezenta și „poarta stelară” prin care au venit pe planeta noastră Enki și Veghetorii săi, cei care au adus răul pe Pământ prin faptele lor. Totuși, în Theogonia, Hesiod a folosit pentru Cutia Pandorei cuvântul „pithos”, care semnifică ori un vas mare pentru stocarea vinului, uleiului sau grânelor, de obicei îngropat în pământ, ori un recipient funerar sau un sarcofag. Când au ajuns în Egipt, grecii au aflat că piramidele sunt morminte ale faraonilor. Prin urmare, Hesiod se referea la piramida Pandorei și nu la o cutie. În secolul al șaisprezecelea, Erasmus din Rotterdam a tradus cuvântul „pithos” al lui Hesiod prin latinescul „pyxis”, care înseamnă „cutie”, astfel luând naștere celebra „Cutie a Pandorei”, pierzându-se sensul ei original.

O „cutie” specială aflată în Egipt găsim și într-un mit prezentat de New Larousse Encyclopaedia of Mythology, care susține că zeul suprem Ra a introdus într-o „cutie de aur” câteva obiecte: „varga” (bastonul) lui, o șuviță de păr și „uraeus”-ul (o cobră cu pielea de la ceafă extinsă, confecționată din aur, care era purtată pe acoperământul regal al capului). După ce Ra s-a înălțat la cer, această cutie, ce constituia un talisman periculos, a rămas închisă într-o fortăreață de pe „hotarul răsăritean” al Egiptului. Când Geb, zeul Pământului, a venit la putere, a cerut să-i fie adusă „cutia”. În momentul în care a fost deschisă, din ea a țâșnit o flacără, descrisă ca „respirația șarpelui divin”, care l-a ars pe zeu și i-a ucis toți curtenii. Acest mit ne duce cu gândul la interpretarea „foc în mijloc”, dată cuvântului grecesc „Pyramidos”. Biblia descrie o „cutie” asemănătoare, Chivotul Legământului, în care au fost introduse tabletele cu cele zece porunci, o cupă de aur cu mană și toiagul lui Aaron, fratele lui Moise. Vechiul Testament susține că și această „cutie” a făcut victime, în Cartea a doua a Regilor Uza fiind ucis după ce a atins-o (6:6-8). Iar în Cartea întâia a Regilor se spune că „a lovit Domnul pe locuitorii din Betşemeş, pentru că ei s-au uitat la chivotul Domnului, şi a ucis din popor cincizeci de mii şaptezeci de oameni” (6:19), întocmai ca în mitul egiptean. Dacă ținem cont de faptul că acest Chivot al Legământului a fost construit în deșertul Sinai, după fuga evreilor din Egipt, apoi a fost instalat în templul lui Yahweh / Marea Piramidă, fără îndoială este vorba despre aceeași „cutie de aur” a lui Ra sau Cutia Pandorei. Remarcăm și prezența în interiorul său a toiagului lui Aaron, nume foarte asemănător cu tărâmul sfânt și înalt Aarat, pe care s-au oprit supraviețuitorii Potopului.

2Pictura lui Paolo Uccello din 1446, intitulată Diluviul, aflată în Chiostro Verde („Mănăstirea Verde”) din Santa Maria Novella, înfățișează părțile inferioare a două arce enorme, cu pereții înclinați, ce pot fi cu ușurință considerate două piramide uriașe. Într-o altă pictură, numită Sacrificiul lui Noe, Uccello a reprezentat în mod evident o piramidă, ce nu lasă loc de interpretări. Prin urmare, pentru pictorul italian, Arca lui Noe era o piramidă uriașă, asemănătoare celor de la Giza. Uccello nu a fost singurul artist renascentist cu o asemenea viziune. În fresca Povestea lui Noe din 1452, Lorenzo Ghiberti a inclus trei scene ale Potopului. În cea numită Beția lui Noe se poate observa Arca având forma unei piramide, din ea coborând animalele salvate. Niciunul dintre acești doi artiști nu a călătorit în Egipt, pentru a vedea piramidele de la Giza și, teoretic, piramida lui Gaius Sestius din Roma le-ar fi putut servi ca model. Însă aceasta are dimensiuni modeste și a fost folosită ca mormânt al magistratului Sestius, prin urmare rămâne un mister conexiunea dintre Arca lui Noe și piramide, în viziunea celor doi. Însă se știe că, în perioada renascentistă, cercetători precum Poggio Bracciolini au descoperit manuscrise vechi, ascunse în mănăstiri. Este posibil ca, printre acestea, să fi existat o descriere reală a Arcăi, diferită de cea biblică.

3Geneza biblică spune că, după retragerea apelor Potopului, „a ieşit Noe din corabie; şi împreună cu el au ieşit fiii lui, femeia lui şi femeile fiilor lui”. Pe muntele Aarat „a făcut Noe un jertfelnic Domnului; şi a luat din animalele cele curate şi din toate păsările cele curate şi le-a adus ardere de tot pe jertfelnic”. Dumnezeul biblic „a mirosit mireasmă bună” și s-a hotărât să nu mai distrugă Pământul și toate vietățile lui. Apoi i-a binecuvântat pe oameni și le-a dat planeta în stăpânire: „Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul BEN87654şi-l stăpâniţi!”. Epopeea lui Ghilgameș prezintă evenimentul într-un mod identic, oferind însă amănunte suplimentare. Și aici Utnapiștim / Noe a adus jertfe pe vârful muntelui, iar „când zeii au mirosit dulcea lor mireasmă, s-au adunat ca muștele deasupra jertfii”. Iștar / Ninhursag, care în timpul Diluviului a regretat că a susținut distrugerea oamenilor, a propus ca „toți zeii să se adune în jurul jertfei în afară de Enlil. El să nu se apropie de această jertfă fiindcă, fără să chibzuiască destul de bine, a dezlănțuit Potopul, a sortit pierii poporul meu”. Însă Enlil și-a făcut apariția și, văzând corabia lui Utnapiștim, „fu cuprins de o aprigă mânie și urlă furios către zei, locuitorii cerului: «A scăpat vreunul dintre muritori?! Nici unul nu trebuia să supraviețuiască Potopului!»”. Ninurta, fiul său, și-a dat seama cine era adevăratul salvator al oamenilor: „Care dintre zei poate să uneltească ceva fără știrea lui Ea? Zeul Ea cunoaște toate lucrurile!”. Contactat, Enki i-a reproșat fratelui său nimicirea omenirii prin Diluviu dar nu a recunoscut că a avut vreun amestec în salvarea lor, afirmând că Utnapiștim a aflat singur „tainele zeilor” printr-un vis. Enlil și-a potolit furia, i-a binecuvântat pe Utnapiștim și pe soția lui, la fel ca Dumnezeul biblic, și le-a oferit nemurirea, mutându-i în casa zeilor de „la îndepărtata obârșie a râurilor”.

Locul în care a adus Noe / Enoh jertfe zeilor, după ce s-a întors pe Pământ, nu poate fi decât Marea Piramidă, considerată templul lui Yahweh în legenda lui Solomon. Acest lucru este confirmat până și de Vechiul Testament. Cartea lui Isaia susține că „în ziua aceea, va fi un jertfelnic în mijlocul pământului Egiptului şi un stâlp de pomenire la hotarul lui, pentru Domnul. Acesta va fi un semn şi o mărturie pentru Domnul Savaot în pământul Egiptului. Când vor striga către Domnul în strâmtorările lor, atunci El le va trimite un mântuitor şi un răzbunător care-i va mântui. Domnul se va face ştiut în Egipt şi Egiptenii vor cunoaşte pe Domnul în ziua aceea” (19:19-21). În Cartea a doua a Cronicilor, Solomon a făcut în templul lui Yahweh un „jertfelnic de aramă, lung de douăzeci de coți, lat de douăzeci de coţi, înalt de zece coţi” (4:1) iar Yahweh declară că: „mi-am ales locul acesta să fie templu pentru aducerea de jertfe” (7:12).

De ce a adus Noe / Enoh aceste jertfe zeilor? Dacă interpretăm povestea mot-a-mot, Noe nu ar fi sacrificat animalele supraviețuitoare, ținând cont că salvase câte o pereche din fiecare specie. În plus, de ce ar fi avut nevoie zeii de animale arse? Adevărul din spatele poveștii nu este greu de intuit. Întors pe Pământ împreună cu restul supraviețuitorilor umani, Enoh / Noe a vrut să-și contacteze zeul. Neavând vreo metodă concretă, cea mai logică a fost 13aprinderea unui foc în Marea Piramidă. Fumul, care ieșea prin cele patru coridoare înguste ce pornesc din cele două camere principale, putea fi zărit de la mare distanță. Astfel, dacă Veghetorii s-ar fi aflat încă pe Pământ, ar fi pornit în direcția fumului și ar fi găsit supraviețuitorii umani. Enoh plecase prin „poarta stelară” imediat ce a început Potopul, astfel încât nu putea ști nici deznodământul ultimei bătălii dintre Enlil și Marduk și nici dacă Veghetorii au reușit să scape în vreun fel de inundația globală. Însă cei care au observat fumul („au mirosit dulcea lor mireasmă”) au fost zeii din tabăra lui Enlil, printre care se aflau Ninhursag și Ninurta. Aceștia și-au anunțat conducătorul, Enlil aflând cu această ocazie nu doar că au supraviețuit câțiva oameni ci, mult mai important, că Enki, Marduk, Iștar și restul Veghetorilor au reușit să evadeze prin „porți stelare”. Atunci „fu cuprins de o aprigă mânie și urlă furios către zei, locuitorii cerului”. Întrând în piramidă pentru a-i binecuvânta pe supraviețuitori („atunci Enlil a intrat în corabie”), zeului nu i-a fost greu să afle destinațiile Veghetorilor, planetele Marte și Venus, după hărțile celești din interior. Acordarea nemuririi lui Noe și soției sale, precum și mutarea lor în grădina zeilor, nu reprezintă decât răsplata pentru această prețioasă informație, oferită, ce-i drept, fără intenție.

În primul rând, Enlil a hotărât să trimită spioni în cele două locații, care să confirme prezența Veghetorilor pe cele două planete. Abia după confirmarea țintelor urma anihilarea totală a celor două refugii, numite de Biblie Sodoma și Gomora. Capitolul al optsprezecelea al Facerii ne oferă amănunte suplimentare ale întâlnirii lui Enlil cu supraviețuitorii Potopului. „Într-o zi pe la amiază”, el a apărut în fața lui Abram (Avram), rebotezat Abraam (Avraam), și a soției acestuia, Sarai, redenumită Sarra. În limba sumeriană, Abraam înseamnă „cel care conduce Fereastra / Deschizătura”, iar Sarra „conducătoarea Intrării”. Aceste referiri evidente la o „poartă stelară” ne duc la concluzia că Avraam și Sarra din această poveste sunt Enoh / Noe și soția sa. Zeul nu și-a făcut apariția singur, ci însoțit de doi „oameni”, probabil Ninurta și Ninhursag ori Nusku, vizirul lui Enlil. Văzându-i, Avraam / Enoh 19s-a oferit să le aducă apă cu care să-și spele picioarele și mâncare. Cei trei au fost serviți cu azime, unt, lapte și un vițel gătit, întocmai cum Noe și Utnapiștim au adus jertfe divinității după ce s-au retras apele Potopului. „Când zeii au mirosit dulcea lor mireasmă, s-au adunat ca muștele deasupra jertfii” spunea Epopeea lui Ghilgameș, dând gata tot ce li s-a pus în față. După un asemenea ospăț zeiesc, unul dintre cei trei, cel mai probabil Enlil, i-a spus lui Avraam: „Iată, la anul pe vremea asta am să vin iar pe la tine şi Sarra, femeia ta, va avea un fiu”, întocmai ca Dumnezeul biblic care, în Facerea, i-a binecuvântat pe supraviețuitorii Diluviului și le-a ordonat: „Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!”. După această binecuvântare, Enlil i-a trimis pe cei doi care îl însoțeau să verifice „dacă faptele lor sunt cu adevărat aşa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor”. Aceștia „s-au îndreptat spre Sodoma, în vreme ce Avraam stătea încă înaintea Domnului”. Deși Biblia susține că Ninurta și însoțitorul său au plecat în Sodoma / Marte, inițial nu au făcut decât să verifice piramidele și să dezactiveze cele trei „porți stelare” de la Giza. Abia după aceea au plecat spre Marte și Venus, pentru a le distruge, Veghetorii fiind luați prin surprindere de atacul atomic. Exact în acest mod descrie episodul Epistola întâia către Tasaloniceni a Sfântului Apostol Pavel: „Căci voi înşivă ştiţi bine că ziua Domnului vine aşa, ca un fur noaptea. Atunci când vor zice: pace şi linişte, atunci, fără de veste, va veni peste ei pieirea, ca şi durerile peste cea însărcinată, şi scăpare nu vor avea” (5:2-3). Această zi „a Domnului” este considerată un eveniment din viitor, reprezentând a doua întoarcere a lui Iisus și începutul Apocalipsei. Însă, în realitate, se referă la atacul nuclear asupra planetelor Venus și Marte, în care Enlil a obținut practic victoria în al doilea război al său împotriva Veghetorilor. Noul Testament demonstrează acest lucru în Evanghelia lui Ioan, unde Enlil, numit aici Iisus, le spune iudeilor: „Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat” (8:56). Spre deosebire de epistola lui Pavel, „ziua Domnului” este aici un eveniment din trecut. Și chiar unul precis, ținând cont că Avraam a fost martor și „s-a bucurat”. Singurul moment din povestea lui Avraam ce poate fi considerat o „zi a Domnului” este distrugerea Sodomei și Gomorei, adică a planetelor Marte și Venus.

Înainte de a ataca planetele pe care s-au refugiat Veghetorii, Enlil și ai săi trebuiau să dezactiveze „porțile stelare” de la Giza. Nu complet, pentru a le permite Veghetorilor să se întoarcă, ci doar cât să nu mai poată fi activate de pe Pământ. În acest fel, dacă ar fi scăpat câțiva atacului nuclear, ar fi fost blocați în piramidele din Egipt, pe care le-ar fi găsit înconjurate de armata lui Enlil. Epopeea Lugal-e Ud Melam-bi relatează intrarea lui Ninurta în Marea Piramidă, numită Casa care e ca un munte, pentru a pregăti capcana. „În locul care răspândește raze”, el a inspectat „pietrele” magice. A hotărât destinul fiecăreia în parte, adică dacă va fi luată sau distrusă. Ordinea în care Ninurta a decis „destinul” fiecărei „pietre” este descrisă în tăblițele 10-13 ale 14poemului. Urcând prin Pasajul Ascendent, fiul lui Enlil a intrat într-o cameră dispusă exact pe linia centrală a piramidei. Emisia ei („o revărsare ce e ca un leu pe care nimeni nu cutează să-l atace”) provenea dintr-o piatră numită Șam („destin”), ce răspândea o radiație roșie, pe care Ninurta „a văzut-o în întuneric”. El a ordonat să fie „smulsă” din peretele în care era fixată, „spartă în bucăți” și „distrusă fără urmă”. Întorcându-se, Ninurta a ajuns la Marea Galerie, al cărei tavan strălucea în lumini multicolore („cu bolta ca un curcubeu, acolo se sfârșea întunecimea”), spre deosebire de pasajele înguste în care doar „o lumină verde difuză ardea”. Intrând în Camera Regelui, unde „plasa” se întindea pentru a „cuprinde Cerul și Pământul”, Ninurta a descoperit piatra Gug („hotărâtoarea direcției”), probabil dispozitivul de formare a adreselor „porții stelare”. „Atunci, la porunca lui Ninurta, stăpânul sorții, în ziua aceea piatra Gug a fost scoasă din scobitura ei și sfărâmată”, ne spune textul. Pentru a fi sigur că nimeni nu va mai putea activa portalul, Ninurta a distrus și pietrele Su și Kashurra. Apoi, „eroul a pășit spre Piatra Sagkal”. El „și-a adunat toate puterile”, a smuls-o, a tăiat cablurile care o susțineau și „spre pământ a prăvălit-o”. După ce a terminat cu aceste trei „pietre”, Ninurta a hotărât destinul altor douăzeci și șapte de cristale. Unele au fost distruse, iar altele au fost transportate în templul său din Nippur, precum și în alte locuri. La urmă, zeul a distrus un obiect numit Piatra Ul. „Fie ca odraslele mamei mele să n-o mai vadă”, a spus el. Ieșind din piramidă, însoțitorii săi l-au lăudat. „Ca Anu ești făcut!”, i-au spus aceștia. Apoi, „Casa radiantă unde începe măsurătoarea coardelor, casa din țara pe care ai ajuns s-o cunoști, bucură-te că ai intrat în ea”. În final i-au propus să se întoarcă acasă: „În orașul ce-l iubești, în sălașul din Nippur, odihnească-ți-se inima”. Ninurta s-a întors în orașul tatălui său, mândru de capcana pe care tocmai le-o întinsese Veghetorilor.

După cum am văzut, au existat supraviețuitori ai dublei catastrofe nucleare, care s-au întors pe Pământ. Bineînțeles, fiecare prin poarta prin care a plecat. Primii care au sosit au fost cei de pe Venus, conduși de Enki și Iștar, care s-au întors în Marea Piramidă. Nu după mult timp li s-au alăturat Marduk și supușii săi, blocați în cea de-a doua piramidă. Planul lui Enlil a mers ca pe roate, așa că Veghetorii s-au trezit înconjurați, fiind nevoiți să se baricadeze în „porțile stelare” de la Giza. Din fericire pentru noi, lupta care a urmat, Bătălia Piramidelor, s-a păstrat în câteva texte antice mesopotamiene.

Într-un text sumerian, numit Inanna și Ebih de Samuel N. Kramer în volumul Sumerian Mythology, se vorbește despre lupta Inannei cu un zeu rău, ascuns în „Munte”, Kramer considerând că aparține ciclurilor „miturilor despre uciderea de dragoni”. Fragmentele disponibile ale mitului povestesc despre înarmarea zeiței cu un adevărat arsenal pentru atacarea „Muntelui”, pe care îl numea E-Bih („Casa Tristei Chemări”). Arogantă, ea a strigat cât a putut:

5Munte, atât de înalt ești,

Te ridici deasupra tuturor (…)

Atingi cerul cu vârfu-ți (…)

Și totuși am să te distrug.

La pământ am să te dobor (…)

În inima-ți durerea voi aduce”.

Faptul că „Muntele” era în realitate Marea Piramidă din Egipt reiese și dintr-un cilindru sumerian în care este înfățișată Inanna, pe jumătate goală, ca de obicei, înfruntând un zeu instalat pe trei piramide. Lângă ele se află ankh-ul egiptean, un preot cu tiara egipteană pe cap și șerpi înlănțuiți. Agitându-și armele, Inanna / Ninhursag a proclamat: „În inima Muntelui voi pătrunde (…) În Munte, victoria va fi a mea!”. Acestea fiind spuse, zeița a început atacul:

N-a încetat să lovească laturile lui E-Bih

Și toate colțurile,

Chiar și mulțimea de pietre înălțate.

Dar înăuntru (…) Marele Șarpe care intrase

Otrava nu înceta să-și scuipe”.

Textul declină identitatea zeului, numindu-l Azag („locul apei”) sau „Marele Șarpe”, care nu poate fi decât Enki. De asemenea, este identificată și ascunzătoarea sa: „Ekur, ale cărui ziduri înfricoșătoare ajung până la cer”, adică Marea Piramidă. Anu a intervenit pentru a-și tempera fiica, sfătuind-o să fie atentă, deoarece zeul ascuns avea la rândul său arme puternice: „izbucnirea lor e cumplită; te vor împiedica să intri”. Dar Inanna / Ninhursag era hotărâtă să nu renunțe.

În această luptă zeița nu era singură, avându-l alături pe fiul său și al lui Enlil, Ninurta. Epopeea Lugal-e Ud Melam-bi, închinată lui Ninurta, reconstituită și redactată de Samuel Geller în Altorientalische texte und Untersuchungen, începe astfel:

Rege, domnească e gloria zilei tale;

Ninurta, Întâiule, posesor al Puterilor Divine,

Care în chinurile Țării Muntoase înaintat-ai.

Ca potop ce nu poate fi oprit,

Țara Dușmană precum în cingătoare strâns ai legat-o.

Întâiule, care în luptă neînfricat intri;

Erou ce-n țara lui Divina Armă Strălucitoare o poartă;

Doamne, Țara Muntoasă ai supus-o ca pe a ta făptură.

Ninurta, fiu regal, al cărui tată putere datu-i-a;

Eroule: de frica ta, cetatea s-a predat (…)

O, viteazule – Marele Șarpe, eroicul zeu,

L-ai scos din toți munții”.

Epopeea descrie o mare bătălie, în care Ninurta a atacat orașul inamic cu o serie de proiectile otrăvite, pe care „le-a catapultat în el; otrava, ca sigură, a nimicit orașul”. Supraviețuitorii atacului au fugit în munți (piramide), dar Ninurta „cu arma care zdrobește a aruncat foc asupra munților; zeiasca armă a zeilor, căreia amarnic îi e dintele, a strivit oamenii”. Această armă a lui Ninurta pare a fi una chimică:

15Arma care sfârtecă

A răpit simțurile;

Dintele i-a jupuit.

Sfârtecarea a întins-o peste țară;

Canalele le-a umplut cu sânge,

În țara dușmană câinii ca laptele să-l lingă”.

Azag / Enki însă nu a reacționat. „Dușmanul răsculat, soției și copilului strigatu-lea; contra domnului Ninurta n-a ridicat brațul. Armele din Kur cu țărână fost-au acoperite”, afirmă epopeea.

Un text relatat de Friedrich Hrozny în Mythen von dem Gotte Ninib arată cum, după ce și-a învins dușmanii, Ninurta a plecat să-i atace pe cei care „după zidurile lor s-au retras” în Kur (Marea Piramidă). Apoi a început să se laude:

Înfricoșătoarea-mi Strălucire ca a lui Anu e de vitează;

Contra ei, cine se poate ridica?

Sunt domnul munților înalți,

Al munților ce spre zare piscurile își ridică.

În munți, eu sunt stăpânul”.

Însă dușmanul nu era încă înfrânt. Epopeea Lugal-e Ud Melam-bi remarcă faptul că „pe scorpionul din Kur Ninurta nu l-a anihilat”. Zeii rebeli erau ascunși în piramidă, unde „meșteșugari înțelepți” au ridicat un zid protector „pe care Strălucirea nu-l putea străpunge”. Aceștia nu puteau fi decât Enki și Marduk. „Dușmanul răsculat, soției și copilului strigatu-lea”, efirmă epopeea. Dacă putem bănui că strigătele către soție erau încercări de a o convinge pe Ninhursag să renunțe la atac, cele către copilul său reprezintă chemarea lui Marduk în ajutor. Acesta s-a alăturat tatălui și surorii sale în Marea Piramidă, pe ascuns, la adăpostul întunericului nopții, după cum demonstrează un imn publicat de Josef Bollenrucher în Gebete und Hymnen an Nergal:

Divinul Nergal,

Domn care noaptea s-a strecurat,

Venit-a la luptă!

Pocnește din bici, armele-i zăngăne (…)

El cel ce-i binevenit, imensă-i e puterea;

Ca un vis în pragul ușii s-a ivit.

Divinule Nergal, tu cel ce ești binevenit,

Alungă dușmanul de la Ekur,

Prinde-l pe Sălbaticul din Nippur!”.

Într-un text compilat de George A. Barton după fragmentele unui cilindru de argilă găsit în templul lui Enlil din Nippur și publicat în Miscelanneous Babylonian texts, este prezentat asediul unei clădiri numite Formidabila Casă Care E Ridicată Ca O Movilă, adică Marea Piramidă. Nergal / Marduk i-a întărit sistemul defensiv cu diverse cristale, numite „pietre”, asemănătoare celor distruse ori confiscate de Ninurta din piramidă, conform Epopeei Lugal-e Ud Melam-bi:

7Piatra-Apei, Piatra-Bolții,

Piatra-(…) și (…)

Domnul Nergal i-a mărit puterea.

Ușa pentru apărare a (…)

Spre cer Ochiul și-a înălțat,

Adânc săpat care dă viață (…)”.

Și aici Ninurta este conducătorul atacului, însă despre asediați nu ni se spune nimic, deși le putem intui identitatea. La un moment dat, unul dintre zeii cei tineri a fost lovit de Arma Strălucitoare a lui Ninurta. Atunci, un zeu bătrân i-a cerut Marii Zeițe Ninhursag ajutorul:

În acea vreme, Strălucirea Ucigătoare veni;

Platforma Casei pe domn îl sprijini.

Spre Ninhursag un strigăt răsună:

«(…) arma (…) odrasla mea

La moarte e osândită»”.

Cel mai probabil, zeul cel bătrân care i-a cerut ajutorul lui Ninhursag era Enki, odrasla sa rănită fiind Iștar. Ascultând strigătul și văzându-și fiica în pragul morții, Ninhursag s-a hotărât să oprească luptele. A noua tăbliță a textului Lugal-e Ud Melam-bi începe cu cuvintele ei către Ninurta:

La Casa Unde Măsurătoarea-cu-Coarda începe,

Unde Asar ochii spre Anu și-a înălțat,

Mă voi duce.

Coarda o voi tăia,

Spre binele zeilor ce se războiesc”.

Ninurta s-a arătat uimit de decizia mamei sale de „a intra singură în Țara Dușmană”. Pentru că nu a reușit să o convingă să se răzgândească, i-a dat „haine care s-o facă netemătoare”, probabil o armură. Apropiindu-se de piramidă, Ninhursag i-a vorbit lui Enki: „Strigă la el (…) îl imploră”. Degradarea tăbliței nu ne permite descifrarea conversației dintre cei doi, însă aflăm efectul ei, Enki acceptând să-i predea piramida:

Casa cea care e ca o movilă,

Cea pe care ca pe un morman am înălțat-o –

Stăpâna ei poți fi”.

Și astfel ne dăm seama de motivul pentru care egiptenii au considerat-o „Stăpâna Piramidei” iar sumerienii au numit-o Ninhursag, adică „Doamna Muntelui Înalt”. Pentru a se preda, Enki a pus o condiție: capitularea sa să reprezinte finalul conflictului, până la sosirea „timpului care determină destinul”. Ninhursag a promis să respecte această condiție și s-a întors să discute cu Enlil. Evenimentele care au urmat sunt descrise parțial în epopeea Lugal-e Ud Melam-bi și în alte texte fragmentare. Însă cea mai completă versiune se găsește în Cânt cântarea Mamei Zeilor, un text poetic pentru slava zeiței Ninmah („Marea Doamnă”) / Ninhursag.

Poemul începe cu un apel la „tovarășii de arme și combatanți”, care sunt îndemnați să asculte. După o scurtă descriere a războiului și a proporțiilor sale globale, sunt prezentate cele două tabere. De o parte se aflau „primii născuți ai lui Ninmah”, adică Enlil și Ninurta, iar în cealaltă tabăr21ă Nergal „cel viteaz și falnic” (Marduk) și „zeul celor două case mari” (cele două mari piramide de la Giza), adică Enki. Susținând că acționa cu aprobarea lui Anu, Nihursah i-a prezentat lui Enlil propunerea de capitulare a Veghetorilor, în timp ce Ninurta rămăsese pe câmpul de luptă. La început, Enlil era de neînduplecat:

Înfățișându-se acolo, în fața mamei,

Adad astfel grăit-a:

«Așteptăm victoria.

Forțele dușmane sunt învinse.

Cutremurării pământului nu i-au rezistat»”.

Convins până la urmă să se răzgândească, Enlil i-a spus:

Ridică-te și du-te – vorbește cu dușmanul.

Cheamă-l la sfat

Pentru ca atacul să fie oprit”.

Apoi s-a adresat Consiliului zeilor:

Enlil deschise gura;

În adunarea zeilor spuse:

«Dacă Anu la munte zeii i-a adunat,

Războiul să-l descurajeze, pacea s-o aducă,

Și a trimis-o pe Mama Zeilor

Să se consulte cu mine,

Fie ca Mama Zeilor să fie mesager»”.

Întorcându-se spre ea, a continuat:

Du-te, liniștește-mi fratele!

Ridică asupra lui o mână întru Viață;

Din ușa lui zăvorâtă să iasă!”.

Făcând cum i s-a cerut, Ninhursag „a plecat pe fratele lui să-l aducă, și-a spus rugile în fața zeului”. Pe Enki l-a asigurat că este în siguranță. Deoarece el ezita, zeița l-a îndemnat cu tandrețe: „vino, să te conduc”. Ascultător, el a urmat-o, alături de ceilalți apărători ai piramidei.

16Descrierea procesului lui Enki se întâlnește într-un text fragmentar publicat de Secția Babiloniană a Universității din Pennsylvania. Relatarea începe cu momentul în care zeii au înconjurat piramida, iar unul dintre ei i se adresează celui închis „în îngrăditura lui”. Acest purtător de cuvânt, identificat ca Ninhursag în Cânt cântarea Mamei Zeilor, „pe cel ce era rău l-a implorat”. Nici din acest text nu putem afla discuția lor, însă se pare că Enki a fost mișcat de mesaj: „în pofida furiei din inimă, lacrimi limpezi i s-au ivit din ochi”. A acceptat să iasă și să meargă la judecată, procesul având loc într-un templu de pe malul fluviului:

În locul venerației, lângă râu,

Cu el cel acuzat pășit-au.

Cu-adevărat dușmanii au despărțit.

Dreptatea s-a înfăptuit”.

Enki a fost găsit vinovat și condamnat. Pentru a i se stabili pedeapsa, Ninhursag a găsit o soluție:

În această zi, Doamna însăși,

Ce adevărul îl grăiește,

Acuzatoarea lui Azag, marea prințesă,

Cumplită judecată a rostit”.

Deși crudă, soluția oferită de ea era simplă:

Într-un mare înveliș ce e pecetluit,

Cu nimeni care să-i ofere de mâncare;

Singur să sufere;

Apa de băut să-i fie oprită”.

Judecătorii au acceptat propunerea zeiței: „Stăpână ești (…) Soarta o hotărăști: așa să fie!. Apoi zeii au dat apoi porunca în cer și pe Pământ”, pentru a înștiința ambelor tabere sentința care sfârșea cruntul și îndelungatul război.

Însă nu toți Veghetorii au părăsit Marea Piramidă odată cu Enki, unul singur alegând să nu se predea: Marduk. Prin urmare, Enlil a hotărât să-l închidă de viu, sigilându-i piramida. În Marea Piramidă sunt și astăzi masive blocuri-capcană din granit, cu care au fost sigilate coridorul ascendent și Camera Regelui. Încarcerarea și eliberarea ulterioară a lui Marduk au fost echivalate de către adepții săi de mai târziu cu moartea și învierea zeului. Ca exemplu, în mitologia canaanienilor, Baal Zephon a fost ucis de către zeul Mot, înmormântat în muntele său și apoi readus la viață de către Anat, iubita sa soră. Pentru greci, Zeus l-a închis pe Typhon în muntele Etna. În Uber Jornandes und die Geten din 1846, Jakob Grimm amintea de zeul scandinav Freyr care, murind, a fost așezat într-o „movilă” cu uși și ferestre, păstrat acolo timp de trei ani și considerat de popor ca fiind în viață. Iar Vechiul Testament sugerează că Marea Piramidă ar putea fi considerată un mormânt al lui Yahweh, Solomon chemându-și zeul în marele său templu astfel: „și acum, Doamne Dumnezeule, scoală-te şi vino la locul de odihnă al tău” (Cartea a doua a Cronicilor 6:41). Astfel înțelegem și de ce piramida a fost numită templul lui Yahweh, evreii aflându-se în mod constant în apropierea ei. Relatarea încarcerării lui Marduk s-a păstrat pe tăblițe de argilă descoperite în ruinele orașelor asiriene Ninive și Așur, expuse la Muzeul din Berlin. Textul din Așur sugerează că servise ca scenariu pentru un mister teatral jucat în Babilon de Anul Nou, ce punea în scenă suferința zeului. Din păcate nu s-a descoperit încă nici varianta babiloniană originală, nici textul sumerian pe care se baza scenariul. Când Stephen Landon a inclus acest text în volumul său din 1923 despre misterele mesopotamiene de Anul Nou, l-a intitulat Moartea și învierea lui Bel-Marduk.

Misterul teatral începe cu prezentarea personajelor, primul fiind „zeul Bel, care a fost întemnițat în Munte”. Urmează un mesager care îi aducea vestea lui Nabu, fiul lui Marduk. Șocat, acesta pornește cu carul său spre „Munte”, scenariul explicând că „aceea e casa de la marginea Muntelui, unde îl 17interoghează”. Paznicii au fost anunțați că zeul agitat este nimeni altul decât „Nabu care din Borsippa sosește; este cel ce vine să se intereseze de binele tatălui său care este închis”. În scenă apar și alți actori; „ei sunt oamenii care pe străzi grabnic trec; îl caută pe Bel, întrebând «Unde e ținut Bel captiv?»”. Textul mai afirmă că „după ce Bel a intrat în munte, orașul s-a umplut de tumult” și chiar „din cauza lui au izbucnit lupte interne”. Își face intrarea și Sarpanit, soția lui Marduk. Este întâmpinată de un mesager „care plânge în față-i, spunând «Pe Munte l-au dus»”, apoi îi arată hainele zeului: „Acestea sunt straiele lui, pe care i le-au luat”, în locul lor Marduk „cu un Veșmânt de osândă a fost gătit”. În acel moment, spectatorilor li se arăta o cârpă, spunându-li-se: „Aceasta înseamnă: în sicriu se află”. Sarpanit se duce la „Munte”, unde găsește o mulțime de oameni care jelesc:

Aceștia sunt cei care lamentează

După ce zeii l-au ferecat,

Despărțindu-l de cei vii.

În Casa Captivității,

Departe de soare și lumină,

L-au aruncat în temniță”.

Marduk este declarat mort, însă Sarpanit face apel la marii zei: „Dați-i viață lui Bel”. Alături de ea apar preoți, mesageri și un cititor în stele, ce recită rugăciuni. „Readuceți-l pe Bel la viață”, imploră aceștia. Deodată, actorul care juca rolul lui Marduk spune: „Nu am păcătuit! Nu voi fi zdrobit!”. El anunță că a avut parte de recurs și a fost achitat. În acest caz, cine era adevăratul vinovat?

Atenția publicului este îndreptată către un stâlp; „este stâlpul ușii lui Sarpanit din Babilon”. Spectatorii sunt anunțați că zeul vinovat a fost prins și chiar îi zăresc capul prin ușa deschisă; „acela e capul răufăcătorului, pe care îl vor lovi și ucide”. Nabu „revine din Borsippa; sosește și stă în fața răufăcătorului, privindu-l”. Nu ni se divulgă identitatea vinovatului, însă Nabu susține că l-a văzut în compania lui Marduk. „Acesta e păcătosul”, spune el. Preoții îl înșfacă pe Răufăcător și îl ucid. „Cel al căruia a fost păcatul” este pus într-un coșciug. Astfel, aflăm că Nabu / Enoh este cel care i-a convins pe judecători de nevinovăția lui Marduk. „Răufăcătorul” văzut în compania lui Marduk, care a fost arestat și „ucis”, nu poate fi decât Enki, așa cum relevă textul Cânt cântarea Mamei Zeilor. Ce a putut declara Enoh încât Marduk să fie eliberat iar Enki pedepsit? Un singur lucru ar fi putut schimba lucrurile: mărturisirea că nu Marduk a fost liderul Veghetorilor în cel de-al doilea război al zeilor, așa cum se credea, ci Enki, adevăratul conducător din umbră.

În continuarea misterului teatral, Sarpanit reapare, spălându-se pe mâini cu apă pură, „pe care o aduc după ce Răufăcătorul a fost luat”. În „toate locurile sacre ale lui Bel” se aprind făclii. Se face apel la zeul suprem iar supremația lui Ninurta este proclamată, probabil pentru a alunga temerile că Marduk, odată eliberat, ar putea căuta supremația planetei. Gula, soția lui Ninurta, îi trimite lui Sarpanit haine noi și sandale pentru Marduk. Este adus și carul acestuia. Sarpanit însă e nedumerită: „cum îi pot da drumul celui care nu mai poate ieși?”. Mesagerul divin Nusku o lămurește, explicându-i că Marduk va trece prin Sabad („deschiderea dăltuită de sus”), care este

O ușă-puț pe care zeii o vor sfredeli;

Vârtejurile ei o vor ridica,

În sălașul lui vor intra din nou (…)

La vârtejurile scobiturii, în interior,

O ușă prin răsucire vor sfredeli;

Apropiindu-se, prin mijlocul ei vor pătrunde”.

În anul 820, când oamenii califului Al-Mamoon au intrat în Marea Piramidă, au săpat un tunel fără nicio direcție. Abia după ce au auzit o piatră căzând undeva în interior au îndreptat tunelul spre direcția sunetului, ajungând 22astfel la Pasajul Descendent. Piatra care căzuse le-a dezvăluit dopul de granit, ce ascundea gura Pasajului Ascendent. Oamenii califului și-au croit drum prin piatra de var din jurul lor, descoperind Pasajul Ascendent și zonele superioare ale piramidei. Eliberând Pasajul de resturi de calcar, care alunecaseră până la locurile de granit, arabii au ajuns la intersecția cu Marea Galerie și un Pasaj Orizontal, la capătul căruia se afla încăperea ce a fost numită ulterior Camera Reginei. Deoarece camera era goală, s-au întors prin Pasajul Orizontal până la intersecția pasajelor. Au intrat în Marea Galerie, ce era acoperită de un praf alb, au trecut prin Antecameră și au ajuns în încăperea numită mai târziu Camera Regelui. În aceeași intersecție, arabii au găsit un puț vertical, despre care au presupus că este o fântână. Coborând aproximativ șaptezeci de metri prin puț, ei au ajuns într-o săliță de doi metri, ce făcea legătura cu Pasajul Descendent. Deschizătura dintre această săliță și Pasajul Descendent era blocată și acoperită, oamenii califului fiind cei care au spart-o. Deși s-a descoperit că Puțul Fântânii a fost săpat de jos în sus, nimeni nu a reușit să ofere o explicație plauzibilă în legătură cu scopul lui.

Misterul teatral Moartea și învierea lui Bel-Marduk susține că fiul lui Enki a fost eliberat din Marea Piramidă. Pentru a obține accesul în camerele și galeriile superioare în primul rând era necesar ca salvatorii să sape un tunel. Acesta este așa-numitul „Puț al Fântânii”, despre care nimeni până acum nu a reușit să ofere o explicație plauzibilă a rolului său. Misterul teatral explică foarte clar modalitatea de salvare a lui Marduk, printr-o „ușă-puț pe care zeii o vor sfredeli; vârtejurile ei o vor ridica, în sălașul lui vor intra din nou”. 23Urcând prin acest „puț”, salvatorii erau nevoiți să îndepărteze piatra de rampă în formă de ic, care însă nu putea fi mișcată din loc. În locul ei se găsește o gaură, cei care au studiat-o folosind cuvintele „explozie” și „spulberare” pentru a o descrie. „Spărtura avea înfățișarea unei explozii sub efectul unei forțe zdrobitoare dinăuntru”, scria Adam Rutherford în Pyramidology. Fragmentele blocului de calcar au alunecat în josul Pasajului Ascendent, până la dopurile de granit, acolo unde au fost descoperite de oamenii lui Al Mamoon. De asemenea, explozia a acoperit Marea Galerie cu praful alb și fin pe care arabii l-au descoperit pe pardoseală, acesta fiind dovada clară a unei explozii. Salvatorii l-au scos pe Marduk prin acest drum, acoperind apoi din nou intrarea din Pasajul Descendent, așa cum a fost găsită de oamenii lui Al Mamoon. După ce a fost eliberat, Marduk a fost trimis în exil, așa cum se plânge chiar el într-un text, unde susține că a fost exilat timp de douăzeci și patru de ani în țara Hatti. Și astfel s-a așezat în sfârșit pacea pe Pământ, după zeci de milenii de lupte, suferință și distrugere. Însă orice lucru bun se sfârșește la un moment dat…

15. Potopul

Posted in Secretele zeilor with tags , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , on 18 mai, 2013 by Claudiu-Gilian Chircu

marea-neagra

Cel mai răspândit mit pe suprafaţa Pământului este cel al Potopului. În prezent se cunosc peste cinci sute de legende diluviene în întreaga lume. După o cercetare asupra a optzeci și șase dintre acestea (douăzeci asiatice, trei europene, șapte africane, patruzeci și șase americane şi zece din Australia şi zona Pacificului), specialistul dr. Richard Andree a tras concluzia că șaizeci și două sunt complet independente de sursele mesopotamiene şi ebraice. Ceea ce înseamnă că există mari şanse ca un asemenea eveniment să se fi întâmplat la un moment dat în trecutul omenirii.

Cea mai cunoscută legendă diluviană este cea din Vechiul Testament. În capitolul șase al cărţii Genezei, Dumnezeu a hotărât să distrugă oamenii din cauza răutăţii acestora. S-a decis să salveze o singură familie, a cărui cap era Noe, un „om drept şi neprihănit între oamenii timpului său”. Dumnezeu l-a învăţat să facă o corabie de lemn de salcâm, lungă de trei sute de coţi, lată de cincizeci de coţi şi înaltă de treizeci. Apoi i-a poruncit să-şi ia cu el în corabie nu doar soţia, fiii şi nurorile, ci şi câte o pereche din fiecare specie de animale. Cu o săptămână înainte de catastrofă, Domnul s-a răzgândit şi i-a cerut lui Noe să ia în corabie câte şapte perechi din animalele curate şi câte o pereche din cele necurate. Capitolul al şaptelea susţine că „în anul şase sute al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, chiar în acea zi, s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului; Şi a plouat pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi”. După ce s-a oprit ploaia, apa a mai crescut timp de o sută cincizeci de zile, ucigând toate vieţuitoarele de pe Pământ. Capitolul al optulea ne spune că „în luna a şaptea, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, s-a oprit corabiDanby-delugea pe Munţii Ararat. Apa a scăzut mereu până în luna a zecea; iar în ziua întâi a lunii a zecea s-au arătat vârfurile munţilor. După patruzeci de zile, a deschis Noe fereastra, pe care o făcuse la corabie, Şi a dat drumul corbului, ca să vadă de a scăzut apa pe pământ. Acesta, zburând, nu s-a mai întors până ce a secat apa de pe pământ. Apoi, după el a trimis porumbelul, ca să vadă de s-a scurs apa de pe pământ. Porumbelul însă, negăsind loc de odihnă pentru picioarele sale, s-a întors la el, în corabie; căci era încă apă pe toată faţa pământului. Şi a întins Noe mâna şi l-a apucat şi l-a băgat la sine, în corabie. Şi aşteptând încă alte şapte zile, a dat iarăşi drumul porumbelului din corabie, Şi porumbelul s-a întors la el, spre seară, şi iată avea în ciocul său o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noe că s-a scurs apa de pe faţa pământului. Mai zăbovind încă alte şapte zile, iarăşi a dat drumul porumbelului şi el nu s-a mai întors. Iar în anul şase sute unu al vieţii lui Noe, în ziua întâi a lunii întâi, secând apa de pe pământ, a ridicat Noe acoperişul corăbiei şi a privit, şi iată se zbârcise faţa pământului. Iar în luna a doua, la douăzeci şi şapte ale lunii acesteia, pământul era uscat”. Atunci i-a poruncit Dumnezeu lui Noe să iasă din corabie şi să elibereze animalele. După ce a îndeplinit ordinele primite, Noe a jertfit câteva animale în cinstea Domnului. Acestuia i-a plăcut mireasma jertfelor şi s-a hotărât să nu mai distrugă niciodată omenirea. Ba, mai mult, în capitolul al nouălea, Dumnezeu aşează curcubeul pe cer ca semn al legământului dintre el şi oameni. Coranul, cartea sfântă a musulmanilor, confirmă povestea biblică a Potopului.

Cartea lui Enoh oferă amănunte suplimentare despre Potop, deşi de multe ori contradictorii. În capitolul zece, Dumnezeu îl trimite pe arhanghelul Uriel la Noe să-l anunţe că se apropie Potopul şi să-l înveţe cum să se salveze. Capitolele cincizeci și patru şi optzeci și nouă susţin că Enoh ştia deja de venirea Diluviului, primind această informaţie printr-o viziune. În capitolul șaizeci și cinci, el este cel care îl dezvăluie lui Noe cataclismul ce va urma. Enoh susţine că Dumnezeu i-a dezvăluit adevăratul motiv al calamităţii: oamenii trebuiau distruşi din pricina învăţăturilor primite de la îngerii Veghetori. În capitolul șaizeci și șapte, „cuvântul lui Dumnezeu” l-a anunţat pe Noe că el va supravieţui unei urgii ce va veni în curând, fără a specifica despre ce este vorba, menţionând totuşi că îngerii sunt cei care construiesc arca salvatoare: „şi acum îngerii meşteşugesc o lucrare din lemn, şi când ei vor încheia lucrarea lor îmi voi pune mâna peste ea şi o voi păzi, şi din ea va ieşi sămânţa vieţii, şi se va produce o schimbare ca Pământul să nu rămână nelocuit”.

Potopul este amintit şi în alte cărţi biblice, ce menţionează că uriaşii, copiii îngerilor cu pământencele, au murit în acel cataclism: „Tu pe cei care mai înainte au făcut strâmbătate, între care şi uriaşi erau, care întru vitejie şi întru îndrăzneală nădăjduiau, i-ai pierdut, aducând peste ei apă nemăsurată” (Cartea a treia a Macabeilor 2:4); „Iar de demult, când au pierit trufaşii uriaşi, nădejdea întregii lumi a scăpat într-o barcă şi barca, îndrumată de mâna Ta, a lăsat omenirii sămânţa urmaşilor” (Cartea înţelepciunii lui Solomon 14:6). Acelaşi lucru îl susţine şi Apocalipsa lui Baruh, dându-ne chiar numărul exact de uriaşi înecaţi: patru milioane nouăzeci de mii. Însă Cartea lui Enoh nu este de acord cu această ipoteză, afirmând că nu Potopul a distrus uriaşii, ci arhanghelul Gavriel, care i-a făcut să se ucidă între ei. Geneza biblică nu specifică nimic despre destinul uriaşilor şi al îngerilor decăzuţi, însă varianta oficială a creştinismului şi a iudaismului este că uriaşii au fost distruşi de marele Potop.

Se presupune că aceste legende evreieşti au fost inspirate din cele mesopotamiene, israeliţiipotopul-lui-noe având acces la ele în timpul exilului babilonian. În Epopeea lui Ghilgameş, datând de prin mileniul al treilea î.Hr., zeul Enlil, deranjat din somn de hărmălaia oamenilor, a cerut în Consiliul zeilor nimicirea acestora. Drept urmare, zeii au aprobat distrugerea pământenilor printr-un Potop. Zeul Ea nu a fost de acord cu această decizie şi l-a învăţat pe regele Utnapiştim („Cel ce a găsit viaţa”) să-şi facă o corabie în care să ia „sămânţa tuturor făpturilor vii”. Utnapiştim a construit corabia în formă de cub, după măsurile date de zeu (lungimea şi lăţimea de o sută douăzeci de coţi, cu şapte punţi supraetajate), şi şi-a îmbarcat alături de el toate rudele, toate felurile de animale şi mulţi meşteşugari. Când a început urgia, zeii s-au speriat şi s-au retras în cer. „Vreme de şase zile şi nopţi vântul a suflat, şuvoiul, furtuna şi potopul au copleşit lumea, năprasna şi puhoaiele au bântuit laolaltă ca oştirile în bătălie”, susține epopeea. Corabia a acostat pe vârful muntelui Nisir, iar Utnapiştim a dat drumul unei porumbiţe şi unei rândunici care, neavând unde să se aşeze, s-au întors. În final a eliberat şi un corb „care a văzut că apele se trăseseră, a mâncat, a zburat în târcoale, a croncănit şi nu s-a mai întors”. Utnapiştim a coborât de pe corabie şi a adus jertfe zeilor. „Când zeii au simţit dulcea mireasmă, s-au adunat ca muştele la jertfelnic”. Enlil şi-a dat seama că a făcut o greşeală încercând să distrugă omenirea şi a promis că nu va mai încerca acest lucru, iar Utnapiştim şi soţia sa au primit nemurirea ca răsplată.

Acesta însă nu este singurul mit mesopotamian care păstrează povestea potopului. În textul akkadian Epopeea lui Atra-Hasis, Enlil este deranjat de înmulţirea oamenilor şi cere Consiliului zeilor decimarea omenirii prin epidemii şi foamete. Enki nu este de acord cu această hotărâre şi îi învaţă pe oameni să nu se mai închine zeilor şi să se revolte împotriva lor. Apoi trimite „războinicii apelor” cu hrană pentru muritori. Enlil convoacă din nou Consiliul zeilor şi cere ca omenirea să fie distrusă printr-un Potop.  La fel ca în Epopeea lui Ghilgameş, Enki alege un muritor pe care îl anunţă de cataclismul iminent şi îl învaţă să-şi construiască o corabie. Eroul din Şuruppak, numit aici Atra-Hasis („Cel foarte înţelept”), se salvează împreună cu familia sa. După retragerea apelor, aduce ofrande zeilor care, morţi de foame, se năpustesc asupra fripturii ca vulturii. În versiunea preotului babilonian Berossus, citat de Abydenus, zeul Kronos i-a dezvăluit muritorului Ziusudra (Xisuthros în greaca veche) că va avea loc un Potop în ziua a cincisprezecea a lunii Daisos (a doua lună a anului) şi i-a ordonat să adune în oraşul Sippar toate scrierile pe care le putea găsi, apoi să plece în Armenia.

Pe lângă aceste texte, există și alte referiri mesopotamiene despre Potop. Listele regilor sumerieni împart conducătorii Pământului în două părți: cei care au domnit înainte și cei care au domnit după Diluviu. Asurbanibal, regele Asiriei, care a strâns o bibliotecă impresionantă de tăblițe de lut, se lăuda într-o inscripție comemorativă că a reușit să citească „inscripții pe piatră, de dinainte de Potop”. Un text akkadian, care vorbește despre nume și originile lor, laudă un rege ca fiind „din sămânța păstrată de dinainte de Potop”. Unele texte științifice afirmă că sursele lor sunt „vechile înscrisuri, ale înțelepților de dinainte de Potop”. Iar un altul, ce vorbește despre regele Ur-Ninurta, amintește aceiași catastrofă globală:

În acea zi, în acea zi de demult,

În acea noapte, în acea noapte de demult,

În anul acela, în anul acela de demult,

Când a avut loc Potopul”.

Hitat, o culegere din secolul al XV-lea, alcătuită de Muhammad Al Makrizi (1364-1442), cuprinzând texte ale cronicarilor copţi, conţine numeroase referiri la inundația globală. Cronicarul Al Haukali spune că piramidele de la Gizeh au fost ridicate numai ca un dig de apărare împotriva Diluviului. În capitolul Urme rămase din secolele trecute, Al-Beruni scria că perşii considerau că Potopul nu a avut loc în toată lumea, ci doar în Siria şi într-o parte din Apus, pe vremea lui Tahmurat. Capitolul treizeci și trei din Hitat afirmă că zeul Hermes Trismegistos a citit în stele despre venirea Potopului, drept pentru care a ordonat ridicarea piramidelor în care a ascuns comori, scrieri ale învăţaţilor şi tot ce trebuia salvat de la dispariţie.

Un text funerar descoperit în mormântul faraonului Seti I vorbeşte despre nimicirea omenirii păcătoase de către un Diluviu. Iar învăţatul Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib scria în Ştiri despre Egipt şi minunile sale că regele Saurid a avut un vis în care „Pământul s-a întors pe dos cu tot cu locuitorii săi, îngroziţi, oamenii au fugit care încotro, stelele cădeau, se loveau unele de altele făcând un zgomot asurzitor”. Regele nu a povestit nimănui visul său dar, după câteva zile, a visat ceva asemănător. Atunci i-a chemat pe toţi cei o sută treizeci de prezicători ai săi şi le-a povestit ambele vise. Aceștia le-au desluşit spunând că în lume se va petrece un eveniment important: va veni Potopul şi după aceea o vâlvătaie, coborâtă din constelaţia Leului, ca să treacă lumea prin foc. Auzind aceste lucruri, Saurid s-a hotărât să ridice piramidele de la Gizeh. „În piramide şi în acoperişurile lor, în pereţi şi coloane, au fost înglobate toate ştiinţele secrete ale egiptenilor, constelaţiile au fost desenate pe ele (…) în plus şi ştiinţa talismanelor, aritmetica şi geometria (…), clare pentru cei care le cunoşteau scrierea”.

Un mit african de pe cursul inferior al fluviului Congo afirmă că „demult, Soarele s-a întâlnit cu Luna şi a aruncat cu noroi în ea, ceea ce a făcut-o mai puţin luminoasă. Când s-a întâmplat această întâlnire, a avut loc o mare inundaţie”.

potop-localÎn legendele grecilor antici, titanul Prometheus, creatorul oamenilor, a avut un fiu cu o pământeancă. Băiatul, care a fost numit Deucalion şi a domnit peste ţara Ftiei din Tesalia, s-a căsătorit cu Pyrrha, fiica lui Epimetheus (fratele lui Prometheus) şi a Pandorei. Când Zeus s-a hotărât să distrugă lumea printr-un Potop, Deucalion, avertizat de tatăl său, a construit o ladă de lemn în care a depozitat „toate cele de trebuinţă” şi s-a urcat în ea împreună cu Pyrrha. Pe lângă ei, au mai supravieţuit doar câţiva oameni care fugiseră pe cei mai înalţi munţi. Deucalion şi Pyrrha au plutit pe apă nouă zile şi nouă nopţi, acostând în cele din urmă pe muntele Parnas, unde au adus jertfe zeilor. Încântat de ofrande, Zeus l-a trimis pe Hermes la Deucalion, permiţându-i să ceară orice doreşte. Cum Deucalion şi-a dorit noi oameni, Zeus l-a învăţat să ia pietre de jos şi să le arunce peste umăr. Pietrele aruncate astfel de Deucalion au devenit bărbaţi, iar cele aruncate de Pyrrha, femei.

Un mit norvegian, consemnat de New Larousse Encyclopaedia of Mythology, vorbeşte de asemenea despre Potop: „toate râurile, toate mările s-au umflat şi s-au revărsat. Pretutindeni, valurile se ciocneau de valuri. Se înălţau şi clocoteau încet peste toate cele. Pământul s-a scufundat sub nivelul mării”. Doar doi oameni au supravieţuit urgiei, închişi în interiorul copacului Yggdrasil, care susţinea Universul. Bineînţeles, aceştia au fost strămoşii noii generaţii de oameni.

Cartea celtică Lebor Gabála Érenn („Cartea invaziei Irlandei”) din secolul al XII-lea, menţionează şi ea o mare inundaţie. În Irlanda, singurii supravieţuitori ai Potopului au fost fomorii, nişte monştri jumătate umani şi jumătate animale. În lume au rămas în viaţă doar cincizeci și trei de oameni (trei bărbaţi şi cincizeci de femei). Bărbaţii şi-au împărţite femeile între ei: Fintán mac Bóchra le-a luat pe Cessair şi alte șaisprezece femei, Bith, tatăl lui Cessair, le-a ales pe Bairrfhind şi încă șaisprezece femei, iar timonierului Ladra i-au rămas celelalte șaisprezece. Se spune că Fintán a mai trăit încă cinci mii cinci sute de ani după potop.

În India, înţeleptul Manu, într-o zi pe când îşi făcea abluţiunile, a găsit în căuşul palmei un peştişor care i-a cerut să-l lase în viaţă. Făcându-i-se milă, Manu a pus peştele într-un ulcior. A doua zi peştele crescuse atât de mare, încât înţeleptul a fost nevoit să-l arunce într-un lac. Curând, lacul a devenit prea mic iar peştele, care în realitate era o manifestare a zeului Vişnu, a cerut să fie aruncat în mare. Apoi l-a prevenit pe Manu că se apropie un Potop. I-a trimis o corabie uriaşă, cu porunca s-o încarce cu câte o pereche de animale din fiecare specie şi seminţe de-ale fiecărei plante, apoi să urce şi el la bord. Nu după mult timp, apele oceanului s-au umflat şi au înghiţit totul. Vişnu, transformat într-un peşte enorm cu solzi de aur şi un corn în frunte, a tras corabia până pe piscul „Muntelui din Miazănoapte”. După ce s-au retras apele, Manu a coborât de pe corabie. După un an a ieşit din ape o femeie care s-a declarat a fi „fiica lui Manu”. Cei doi s-au căsătorit şi au avut mulţi copii, devenind astfel strămoşii actualului neam omenesc.

Vechii cărturari iezuiţi care s-au numărat printre primii vizitatori europeni ai Chinei au avut ocazia să studieze, în Biblioteca Imperială, o lucrare compusă din patru mii trei sute douăzeci de volume, despre care se spunea că fusese moştenită din cele mai vechi timpuri şi conţine „toate cunoştinţele”. Această carte enormă cuprindea şi un număr de tradiţii care relatau consecinţele pe care le-a avut de suportat omenirea când s-a revoltat împotriva zeilor cei mari, iar ordinea s-a transformat în dezordine: „Planetele şi-au modificat traiectoriile. Cerul a coborât mai jos înspre nord. Soarele, Luna şi stelele şi-au schimbat mişcările. Pământul s-a desfăcut în bucăţi, iar apele de la sânul său s-au repezit în sus cu violenţă şi au inundat uscatul”. Conform lui Gustav Schlegel în Uranographie chinoise (1875), în China se spunea că au pierit zece epoci de la începuturile timpului până la Confucius. La sfârşitul fiecărei astfel de epoci, numite kis, „într-o convulsie generală a naturii, marea iese din matca ei, munţii ţâşnesc din pământ, râurile îşi schimbă cursurile fiinţele omeneşti şi toate celelalte sunt nimicite, iar vechile urme se şterg”.

Indigenii chewong din Malayezia cred că propria lor lume, pe care o numesc Pământul Şapte, se întoarce din când în când cu susul în jos, astfel încât totul este inundat şi distrus. Totuşi, prin intervenţia zeului creator Tohan, noua suprafaţă plată, care înainte a fost partea de dedesubt a Pământului Şapte, este plămădită sub formă de munţi, văi şi câmpii. Sunt plantaţi copaci noi şi se nasc oameni noi.

Un mit diluvian din Laos şi din nordul Thailandei afirmă că, demult, în împărăţia de sus locuiau nişte fiinţe numite then, iar stăpânii lumii de jos erau trei bărbaţi de seamă: Pu Leng Seung, Khun K’an şi Khun K’et. Într-o zi, then-ii au anunţat că, înainte de fiecare masă, oamenii trebuie să le dea o parte din mâncare, în semn de respect. Oamenii au refuzat şi, atunci, furioşi, then-ii au provocat un Potop care a devastat întreaga lume. Cei trei bărbaţi de seamă au construit o plută, pe care au clădit o căsuţă, şi s-au îmbarcat pe ea împreună cu mai multe femei şi copii. În acest mod, ei şi urmaşii lor au supravieţuit Potopului.

Sir James George Frazer scria în Folklore in the Old Testament: Studies in Comparative Religion, Legend and Law că indigenii kareni din Birmania au tradiţii despre un Diluviu global din care au scăpat doi fraţi, pe o plută.

În mitologia vietnameză, un frate şi o soră au supravieţuit Potopului într-un cufăr mare de lemn, care conţinea câte o pereche din fiecare specie de animale.

Cronica de la Akakor, povestită de Tatunca Nara (şeful triburilor Ugha-Mangulala, Dacea şi Baioha) şi scrisă de Karl Brugger, vorbeşte despre un Potop care a avut loc în anul 14.386 î.Hr., însoţit de o răsturnare a climei.

Egerton Sykes nota în Dictionary of Non-Classical Mythology din 1961 că există unele tradiţii japoneze potrivit cărora insulele din Pacific ale Oceaniei s-au format după ce s-au retras apele unui mare Potop.

Un mit al băştinaşilor din Hawaii povesteşte cum a fost distrusă lumea de un Diluviu şi refăcută apoi de zeul Tangaloa. Iar samoanii cred că odinioară a avut loc o inundaţie care a stârpit aproape toată omenirea, supravieţuind doar două fiinţe omeneşti care au plecat pe mare cu o barcă pentru a poposi, în cele din urmă, în arhipelagul samoan.

Potrivit volumului World Mythology, mai multe triburi aborigene din Australia, în special cele ale căror regiuni tradiţionale se află pe coasta tropicală de nord, îşi pun propriile origini pe seama unui mare Potop care a măturat peisajul şi societatea dinainte. Totodată, în miturile originare ale multor alte triburi, şarpele cosmic Yurlunggur este făcut răspunzător pentru Diluviu.

Cartea sacră a mayaşilor, Popol Vuh, susţine că, la scurt timp după începutul timpului, zeul Inima Cerului a creat primele fiinţe, nişte „chipuri făcute din lemn, care arătau ca oamenii şi vorbeau ca oamenii”. Deoarece aceste făpturi „nu l-au ţinut minte pe creatorul lor”, Marele Zeu s-a hotărât să le distrugă printr-un Potop. „Din cer a căzut o răşină grea (…) faţa pământului s-a întunecat şi a început o ploaie neagră care a căzut zi şi noapte (…) Făpturile de lemn au fost copleşite, nimicite, strivite şi ucise”. A supravieţuit doar un cuplu, „Tatăl cel Mare şi Mama cea Mare”, care a populat Pământul, cei doi devenind astfel strămoşii tuturor generaţiilor ulterioare. Într-o altă variantă, culeasă de Eric S. Thompson în Maya History and Religion, „distrugerea a venit sub forma unei ploi torenţiale şi a potopului. Munţii au dispărut şi oamenii au fost transformaţi în peşti (…) două făpturi omeneşti au scăpat cu viaţă fiindcă unul dintre zei le poruncise să scobească o bortă în trunchiul unui copac foarte mare şi să se refugieze acolo, la căderea cerurilor. Cei doi au intrat şi au fost mântuiţi. Odraslele lor au repopulat lumea”.

Şi incaşii păstrau amintiri despre un mare potop. În Historia natural y moral de las Indias, preotuThe_great_deluge_by_alexiussl Jose de Acosta scria ce a aflat de la indigeni despre începuturile lor: „Vorbesc în primul rând despre un potop care s-a petrecut în ţara lor (…) Indienii spun că toată lumea s-a înecat în revărsarea apelor şi povestesc cum a apărut, din lacul Titicaca, un anume Viracocha, care a stat la Tiahuanaco, unde până în ziua de astăzi se mai văd ruinele unor clădiri foarte vechi şi foarte ciudate, iar de acolo a mers la Cuzco şi aşa a început omenirea să se înmulţească”. Iar o legendă din regiunea Cuzco spune că: „pentru o vină nerostită, oamenii care trăiau în cele mai vechi timpuri au fost distruşi de creatorul lor… printr-un potop. După acest potop, creatorul s-a întrupat cu chip omenesc în lacul Titicaca. Atunci a făcut Soarele şi Luna şi stelele. După aceea, a reînnoit populaţia omenească a Pământului”. Fratele Molina spunea în Relacion de las fabulas y ritos de los Yngas că Potopul a ucis toţi oamenii: „nicio vietate nu a supravieţuit cu excepţia unui bărbat şi a unei femei care au rămas ascunşi într-o cutie. Iar când apele s-au retras, vântul i-a purtat la Tiahuanaco, unde creatorul a început să refacă oamenii şi popoarele din acea regiune”. Un mit prezentat de D. Gifford şi J. Sibbick în Warriors, Gods and Spirits from South American Mythology (1983) explică motivul pentru care Viracocha a inundat lumea: „Marele Zeu Creator Viracocha a hotărât să facă o lume în care oamenii să trăiască. Mai întâi, a făcut Pământul şi cerul. Apoi a început să facă oameni care să trăiască pe Pământ, cioplind în piatră figuri de giganţi cărora le-a insuflat viaţă. La început, totul a mers bine dar, după o vreme, giganţii au început să se lupte între ei şi au refuzat să mai muncească. Viracocha a decis că trebuia să-i distrugă. Pe unii i-a transformat înapoi în piatră (…) pe ceilalţi i-a îngenuncheat cu un mare potop”.

În Folklore in the Old Testament: Studies in Comparative Religion, Legend and Law, sir James George Frazer consemnează o poveste din Peru, care vorbeşte despre un indian prevenit de o lama asupra unui Diluviu. Omul şi lama au fugit împreună pe muntele Vilca-Coto, unde au găsit refugiate tot soiul de păsări şi animale. Marea a acoperit toate câmpiile şi munţii, în afară de vârful Vilca-Coto. După cinci zile apele au scăzut iar marea s-a întors în matca ei. Toţi oamenii s-au înecat în acel Potop, în afară de cel care a fugit pe munte, din el provenind toate neamurile din lume.

Potrivit mitologiei aztece, au supravieţuit Potopului doar doi oameni, Coxcoxtli şi soţia sa, Xochiquetzal, care au fost preveniţi asupra cataclismului de către un zeu. Ei au scăpat cu o corabie uriaşă, pe care au construit-o conform indicaţiilor zeului. Corabia a acostat pe vârful unui munte înalt. Cei doi s-au aşezat acolo şi au avut mulţi copii care au rămas muţi până când o porumbiţă, din vârful unui copac, i-a înzestrat cu darul vorbirii. Însă limbile lor erau atât de diferite, încât nu se puteau înţelege între ei.

Pentru indienii mechoacanesec din America Centrală, zeul Tezcatilpoca s-a hotărât să distrugă întreaga omenire printr-o inundație, cruţându-l numai pe Tezpi, care s-a îmbarcat pe o corabie încăpătoare cu soţia şi copiii lui, cu o mulţime de animale şi păsări precum şi cu provizii de seminţe şi răsaduri. Corabia s-a oprit pe vârful unui munte care ieşea din apă, după ce Tezcatilpoca a poruncit ca apele Potopului să se retragă. Dorind să ştie dacă putea coborî în siguranţă, Tezpi a eliberat un vultur care, tot hrănindu-se cu cadavrele care înţesau Pământul, nu s-a mai întors. Apoi a trimis şi alte păsări, dintre care s-a întors doar pasărea colibri, cu o ramură înfrunzită în cioc. Văzând în acest semn că Pământul începuse să se reînnoiască, Tezpi şi familia lui au părăsit corabia, s-au înmulţit şi au repopulat lumea.

Indienii chibcas din Columbia centrală spun că ei au dus iniţial o viaţă de sălbatici, fără legi, agricultură sau religie. Într-o zi a apărut printre ei un bătrân din alt neam, pe nume Bochica, ce avea o barbă lungă şi deasă. Acesta i-a învăţat cum să-şi înalţe colibe şi cum să trăiască laolaltă în societate. La câtva timp după el a apărut soţia sa, Chia, care era foarte frumoasă dar rea, plăcându-i nespus să zădărnicească eforturile altruiste ale soţului ei. Cum nu-i putea înfrunta direct puterea, Chia a folosit mijloace vrăjitoreşti pentru a provoca o mare inundaţie, în care a murit cea mai mare parte a populaţiei. Bochica s-a supărat foarte tare şi a surghiunit-o pe Chia în cer, unde ea s-a transformat în Lună. Apoi Bochica a făcut ca apele Potopului să se risipească, i-a coborât pe supravieţuitorii din munţii unde se refugiaseră, le-a dăruit legi, i-a învăţat să cultive pământul şi a instaurat cultul Soarelui, cu sărbători, sacrificii şi pelerinaje periodice. După ce a terminat cu aceste lucruri a împărţit puterea de a guverna între două căpetenii şi şi-a petrecut restul vieţii ca un ascet, trăind într-o contemplaţie calmă. Când s-a înălţat la cer, Bochica a devenit zeu.

Indienii canarieni din Ecuador relatează povestea unui Potop din care au scăpat doi fraţi, urcându-se pe vârful unui munte înalt. Pe măsură ce apele creşteau, muntele se înălţa tot mai sus, astfel încât fraţii au supravieţuit dezastrului.

Potrivit New Larousse Encyclopaedia of Mythology, indienii tupinamba din Brazilia spun că Monan („Bătrânul” sau „Străbunul”) a creat omenirea apoi a distrus-o prin foc şi inundaţii.

În Chile, indienii araucnaian din perioada pre-columbiană păstrau o tradiţie potrivit căreia odinioară a avut loc un Potop din care au scăpat cu viaţă foarte puţini băştinaşi, refugiindu-se pe înaltul munte Thegtheg („Tunătorul” sau „Scânteietorul”), care avea trei piscuri şi capacitatea de a pluti pe apă (James George Frazer – Folklore in the Old Testament: Studies in Comparative Religion, Legend and Law). Ei spun că „potopul a fost rezultatul unor erupţii vulcanice însoţite de cutremure violente”.

Conform cărţii The Mythology of South America a lui John Bierhorst, o legendă a indienilor yamana din Ţara de Foc afirmă că, pe vremea marii frământări, femeia-lună s-a umplut de ură faţă de oameni şi a provocat Potopul. Toată lumea s-a înecat, în afară de cei puţini care au reuşit să se refugieze pe cele cinci piscuri de munte neacoperite de apă. Tribul pehuenche din aceeaşi Ţară de Foc asociază Diluviul cu o perioadă de întunecime prelungită: „Soarele şi Luna au căzut de pe cer şi lumea a rămas astfel fără lumină, până când, în cele din urmă, doi condori uriaşi au adus Soarele şi Luna înapoi pe cer”.

Într-o legendă a indienilor luiseno din sudul Californiei, un Potop a acoperit munţii şi a ucis cea mai mare parte a omenirii. Numai câţiva au scăpat, fugind pe cele mai înalte piscuri. Mituri similare s-au înregistrat şi mai spre nord, la indienii huron. Iar o legendă a unui trib de munteni din familia algonquin relata cum Iepurele cel Mare, numit Michabo sau Messou, a refăcut lumea după Potop cu ajutorul unui corb, al unei vidre şi al unui şobolan moscat.

În secolul al XIX-lea, James W. Lynd relata în History of the Dakotas un mit al indienilor irochezi, care spune că „marea şi apele au cotropit odată Pământul, astfel că orice viaţă omenească a fost stârpită”. Indienii chickasaw afirmau că lumea fusese distrusă de apă, „dar acea unică familie a fost salvată şi câte două animale din fiecare soi”. La rândul lor, indienii sioux vorbeau şi ei despre o vreme când nu a mai existat pământ uscat iar toţii oamenii dispăruseră de pe lume.

Potrivit World Mythology, miturile indienilor hopi spun că „prima lume a fost distrusă, ca pedeapsă pentru ticăloşia oamenilor, de către un foc a-toate-nimicitor, care a venit de sus şi de jos. A doua lume s-a sfârşit când globul pământesc s-a răsturnat de pe axă şi totul s-a acoperit de gheaţă. A treia lume s-a terminat cu un potop universal. Lumea actuală este a patra. Soarta ei va depinde de purtarea locuitorilor săi, dacă va fi sau nu conformă cu planurile Creatorului”.

Printre indienii inuit din Alaska există tradiţia unui Diluviu cumplit, însoţit de un cutremur, care a măturat faţa Pământului atât de repede, încât numai câţiva oameni au reuşit să scape cu canoele sau să se refugieze pe vârfurile celor mai înalţi munţi, împietriţi de groază.

Un asemenea eveniment, întâlnit pe toată suprafaţa planetei noastre, nu poate fi o născocire a imaginaţiei strămoşilor noştri. Mai ales că s-au descoperit dovezi care să susţină veridicitatea miturilor. În 1968, arheologul J. Manson Valentine a găsit ruinele unui oraş la trei-cinci metri sub nivelul apei, pe coasta insulei North Bimini din Bahamas. În 1987, în apele de lângă insula Yonaguni din Japonia, ghidul turistic Kihachiro Aratake a descoperit la optsprezece metri sub suprafaţa oceanului un uriaş complex de structuri de piatră, sub forma unei piramide fără vârf, de mărimea a două underwater_cityterenuri de fotbal. Tot aici se găseşte şi un chip uriaş din piatră. În anul 2000, o expediţie condusă de Paulina Zelitsky a descoperit pe coasta vestică a Cubei, la șase sute șaptezeci de metri sub apă, ruinele unui oraş imens, ce cuprindea clădiri megalitice, temple şi piramide. Tot în 2000, în luna august, o echipă de cercetători italieni a găsit în lacul Titicaca din munţii Anzi, la treizeci de metri sub apă, urme ale unui drum pavat, o terasă de piatră, un perete lung de opt sute de metri şi un cap sculptat din piatră. E posibil ca acestea să fie ruinele oraşului Wanaku, despre care vorbesc legendele locale. Un alt aspect ciudat legat de lacul Titicaca este existenţa în apele sale a unei specii de căluţ de mare, care în mod normal trăieşte doar în ape sărate, adică mări şi oceane. În acelaşi an, în luna septembrie, pe coasta turcă a Mării Negre, arheologul marin Robert Ballard a descoperit o fermă la aproximativ o sută zece metri sub nivelul mării. În 2001, cercetătorii de la Institutul Oceanic din India au descoperit pe fundul golfului Khambhat, la câţiva kilometri de ţărm, o imensă reţea de clădiri din piatră, întinse pe o suprafaţă de opt kilometri pătraţi, ce formează două oraşe. S-au recuperat mii de artefacte, unele având în jur de treizeci și două de mii de ani. Iar la trei sute douăzeci de kilometri nord-vest de golful Khambhat a fost găsit sub apă legendarul oraş Dwarka, despre care miturile spun că era reşedinţa zeului Krişna. În Marea Mediterană se află aproape două sute de oraşe scufundate. Robert Ballard şi alţi savanţi au speculat că ridicarea nivelului oceanului planetar a cauzat revărsarea Mării Mediterane peste un baraj natural, provocând un Potop ce a prins sub ape peste o sută cincizeci de mii de kilometri pătraţi de teren la o adâncime de peste o sută cincizeci de metri. Iar Sir Leonard Woolley povestea în cartea sa, Excavations at Ur („Săpăturile arheologice de la Ur”), că în 1929, pe când lucrările de la Cimitirul Regal din Ur se apropiau de sfârșit, la mai bine de trei metri sub nămolul întărit s-au descoperit urmele unei civilizații mult mai vechi. Urmele unei civilizații vechi, ascunse sub straturi de nămol, s-au găsit și în orașele Uruk, Cush, Șuruppak (orașul eroului sumerian al Potopului) și Ninive, în cel din urmă arheologii descoperind la adâncimea de optsprezece metri nu mai puțin de treisprezece straturi de nămol și nisip de rău. Singura explicație plauzibilă pentru aceste civilizații îngropate sub metri de nisip și nămol este că, într-adevăr, o mare inundație a avut loc cândva, în trecut.

Dacă Potopul a existat în realitate, aşa cum ne spun legendele din întreaga lume şi descoperirile arheologice, ce l-a provocat? Varianta acceptată de cei mai mulţi este că diluviul coincide cu finalul ultimei ere glaciare, despre care se presupune că a avut loc între anii 70.000-10.000 î.e.n. După cum am văzut, oamenii au consemnat şi era glaciară în miturile lor, în timpurile de dinaintea Potopului. Să fi avut totuşi loc Diluviul la sfârşitul erei glaciare, acum douăsprezece – treisprezece mii de ani? Cei mai mulţi cercetători susţin cu tărie acest lucru. Însă, oricât de fervent ar fi susţinută, această ipoteză nu are nicio acoperire, nici măcar una logică. Oamenii de ştiinţă ne spun că încălzirea globală, de la finalul glaciaţiunii, s-a făcut treptat, de-a lungul mai multor milenii. O încălzire treptată sub nicio formă nu ar fi provocat o topire rapidă a zăpezii, care să ducă la masive inundaţii. În câteva milenii, apa ar fi avut timp mai mult decât suficient să se evapore şi să fie absorbită de scoarţa terestră. Singura variantă plauzibilă este că o topire rapidă a gheţii şi a zăpezii, ce ar fi dus la o inundație masivă, ar fi putut fi provocată doar de o încălzire rapidă a climei. Oamenii de ştiinţă susţin că a existat într-adevăr o astfel de încălzire globală bruscă, acum aproximativ treizeci de mii – treizeci și cinci de mii de ani. Prin urmare, acela este singurul moment în care ar fi putut avea loc Potopul.

Lista regilor sumerieni, redactată în jurul anilor 2.000-1.500 î.Hr., împarte regii oraşelor sumeriene în două părţi: cei care au domnit înainte de Potop şi cei care au domnit după. A fost elaborată pe baza listelor de regi descoperite la Larsa şi Nippur. Conform acestei liste, înainte de marea inundație au domnit opt sau zece regi în cinci oraşe, domniile lor însumând între 241.200 și 432.000 de ani. „Apoi a sosit potopul, iar după potop au venit la domnie regii popoarelor din munţi”. În Kiş au domnit treizeci și trei de regi, timp de 27.805 ani, trei luni, trei zile şi douăsprezece ore. În Uruk au fost cincisprezece regi, care au domnit 2.497 ani. Ur a fost condus timp de 293 de ani de cinci regi. Oraşul Adab a avut un singur rege, care a fost pe tron timp de 90 de ani. În Avan a condus o singură dinastie, formată din trei regi, timp de 356 de ani. La fel şi în Hamad, unde un singur rege a domnit pentru 360 de ani. La Mari au existat şase regi, ce au domnit 136 de ani. Cea mai lungă domnie este cea din Kiş, unde treizeci și trei de regi au domnit după Potop timp de 27.805 ani, trei luni, trei zile şi douăsprezece ore. Dacă această listă a fost scrisă în anii 2.000 – 1.500 î.Hr., înseamnă că primul rege din Kiş, care a domnit după Potop, a urcat pe tron aproximativ prin anii 29.800 – 29.300 î.Hr. Prin urmare, Diluviul a avut loc înainte de această perioadă.

În Egiptul antic, preoţii credeau că zeul Ptah a sosit în ţara lor cu mult timp în urmă, pentru a scoate pământul de sub ape. După ce a terminat, s-a înscăunat ca rege. Din această idee nu putem înţelege decât că pământul Egiptului a fost scufundat în timpul Potopului, iar Ptah a sosit la ceva vreme după acel eveniment. În Egipt s-au descoperit mai multe liste de conducători divini, zei şi semizei, care au condus ţara înaintea oamenilor. Deşi datele diferă, toate încep cu domnia lui Ptah, cel care a scos Egiptul de sub ape. Papirusul de la Torino spune că zeii au domnit timp de 23.200 de ani, venerabilii Şemsu-Hor (soldații lui Horus din timpul marelui război împotriva lui Seth) timp de 13.420 de ani, în total 36.620 de ani. În Cronica lui Eusebius, preotul Manetho susţine că în Egipt au domnit zeii timp de 13.900 de ani, semizeii timp de 1.255 de ani, un şir de regi timp de 1.817 ani, treizeci de regi pentru 1.790 de ani, alţi zece regi timp de 350 de ani şi Spiritele Morţilor (probabil aceiași Şemsu-Hor) timp de 5.813 ani. În total, 24.925 de ani. În primul secol î.Hr., istoricul grec Diodor din Sicilia scria că preoţii egipteni i-au mărturisit că, înainte de domnia oamenilor, zeii şi semizeii au condus Egiptul timp de 18.000 de ani. Iar istoricul evreu Flavius Josephus afirma, la rândul său, că înainte de faraoni, în Egipt au condus două dinastii de zei timp de 13.870 de ani, una de semizei timp de 3.650 de ani şi una tranzitorie, de 350 de ani. În total 17.870 de ani. Dacă Ptah a condus Egiptul după Potop în urmă cu 20.000 – 38.000 de ani, Diluviul nu putea avea loc acum douăsprezece milenii, ci înainte de domnia lui Ptah, acum aproximativ treizeci de milenii.

Homo neanderthalensis, o specie apărută brusc acum o sută cincizeci de mii de ani, după un hiatus evolutiv de peste două sute cincizeci de mii de ani, dispărută acum treizeci – treizeci și cinci de milenii, reprezintă unul dintre marile mistere ale ştiinţei. După cum menţiona în Supravieţuitorii cuaternarului Dan Apostol, „dispariţia bruscă şi aparent completă din Europa, Africa şi chiar o parte a Asiei a lui Homo neanderthalensis constituie una dintre marile enigme ale preistoriei”. Au ajuns la apogeul evoluţiei în momentul terminării perioadei glaciare şi au dispărut „fără niciun motiv aparent, exact când clima se încălzise considerabil, uşurând enorm lupta pentru existenţă”. Indiciile sumeriene şi egiptene datează Potopul în jurul anului 30.000 î.Hr., în timpul încălzirii globale bruşte din mijlocul erei glaciare. Dispariţia fără urmă a lui Homo neanderthalensis exact în aceeaşi perioadă nu ne poate da decât un singur răspuns satisfăcător: omul de Neanderthal a dispărut în urma Potopului, lucru confirmat de miturile din întreaga lume, ce susţin că toate fiinţele de pe Terra au murit în urma acestei catastrofe. Trebuie remarcat faptul că neanderthalienii au dispărut întâi din Europa și Africa, supraviețuind până la Potop doar cei din Asia, Ramayana susținând că au fost adunați toți acolo pentru războiul din Lanka, împotriva lui Ravana / Marduk.

Pentru a afla ce a cauzat încălzirea globală rapidă, care a dus la Potop, trebuie să aflăm mai întâi motivele apariţiei erei glaciare. Din păcate, oamenii de ştiinţă nu sunt în stare să ne ofere un răspuns satisfăcător în legătură cu această problemă. Tot ceea ce ştim (sau, mai exact, ceea ce presupunem) este că, din când în când, clima se răceşte foarte mult din motive necunoscute. După o anumită perioadă de timp clima se încălzeşte, probabil tot din aceleaşi motive necunoscute. Dacă oamenii de ştiinţă nu ne pot oferi aceste răspunsuri, nu ne rămâne decât să le descoperim singuri. Logica de bun simţ ne sugerează că o răcire considerabilă a climei întregului Pământ poate fi provocată doar de absenţa căldurii şi luminii razelor solare. Iar acest lucru s-ar putea întâmpla doar în doua cazuri: dacă Soarele s-ar îndepărta de Terra ori dacă planeta noastră s-ar îndepărta de Soare. Dar, din câte ştim, planetele şi stelele nu îşi modifică orbitele fără motiv, ca mai târziu să revină la ele. Prin urmare, niciuna dintre aceste variante nu poate fi satisfăcătoare. Există însă şi a treia, care nu va fi acceptată nicicând de savanţi, deşi este cea mai logică: ceva a împiedicat lumina Soarelui să ajungă pe Pământ. Acest ceva ar trebui să fie uriaş, probabil de mărimea unui planetoid, şi să se mişte în acelaşi timp cu planeta noastră, astfel încât să fie plasat în orice moment între Pământ şi Soare. Însă nu ştim niciun corp ceresc care să aibă capacitatea de a-şi modifica traiectoria, de a se interpune între Terra şi Soare, de a-şi păstra acea poziţie timp de zeci de mii de ani pentru ca, la un moment dat, să se întoarcă de unde a venit. Orice fiinţă raţională va spune că niciun corp ceresc nu poate face aceste lucruri. Şi i-am putea da dreptate fără să clipim, dacă nu ar exista un astfel de corp ceresc chiar mai aproape de noi decât ne-am aştepta…

Luna este singurul satelit natural al Pământului, având 8,67% din diametrul planetei noastre dar numai 1/7 din densitatea acesteia. Numele său provine de la zeiţa romană Diana (Artemis la greci), care mai era numită şi Luna. Teoretic este lipsită de atmosferă şi de fenomene meteorologice şi încă de pe băncile şcolii suntem învăţaţi că pe Lună nu există viaţă. Însă, pe 4 decembrie 1996 s-a anunţat descoperirea unei mase de gheaţă la polul sudic al Lunii, întinsă pe o arie de 5.500 km2, iar pe 5 martie 1998, descoperirea a trei sute treizeci milioane de tone de apă la ambii poli. Iar unde este apă, teoretic este şi viaţă…

full_moon_smallConform cronicii japoneze Nihongi, în a şaptea zi a celei de-a doua luni a primăverii anului 640, în Lună a intrat o stea. Evenimentul s-a repetat în ziua a noua a lunii a şaptea din anul 642. Prima relatare a unui OZN văzut printr-un telescop vine de la pastorul puritan din America colonială, Cotton Mather, care a remarcat un obiect straniu în dreptul Lunii. În 1668, 1783 şi 1787, astronomii francezi, englezi şi germani observau ciudate pete luminoase care se deplasau deasupra părţii întunecate a discului lunar. În 1794, Societatea Regală de Ştiinţe din Londra a primit din partea astronomului Wilkins o comunicare ştiinţifică despre apariţia unui obiect luminos pe suprafaţa Lunii. În 1874, profesorul Schafarik de la Observatorul Astronomic din Praga nota că un disc alb strălucitor a traversat suprafaţa Lunii, rămânând vizibil mult timp, apoi luminile au dispărut brusc. În 1950, astronomul Harold P. Wilkins a zărit, mişcându-se deasupra craterului selenar Aristarh, o formă strălucitoare ovală având lungimea de o sută cincizeci – două sute de metri. În 1958, astronomul Nikolai Kozîrev a observat şi el emisiuni luminoase repetate în acelaşi loc. În 1963, observatorul Lowell semnala două pete roşii pe marginea sudică a craterului selenar Aristarh. În 1969, observaţii repetate ale observatorului naţional olandez Qudenbosch şi ale echipajului misiunii Apollo 11 confirmau existenţa în acelaşi crater lunar a unor „lumini de origine necunoscută”. În iulie 1965 s-a semnalat de mai multe ori un fascicul de lumină albă pe Lună, care dura o secundă şi jumătate.

Cristian Negureanu menţiona în Tăcerea idolilor că există cratere selenare care de obicei îşi schimbă culoarea, uneori subit. Craterul Linné câteodată dispare şi reapare, alte dăţi îşi modifică dimensiunea şi forma, fiind mai mic sau mai mare, mai rotund sau mai iregular, aruncând o umbră când gri, când portocalie. Într-adevăr, în 1869, marele crater selenar Linné, situat în Marea Serenităţii, a dispărut fără urmă. Apoi, lumini stranii, având cele mai curioase forme (cerc, triunghi, cruce sau elipsă) şi intensităţi variabile au apărut în Marea Crizelor. Timp de trei ani, Societatea Regală de Astronomie din Londra a studiat zilnic această regiune lunară, realizând peste două mii de observaţii asupra ciudatelor fenomene. Începând cu 1915, numeroşi astronomi au observat că în multe cratere lunare apăruseră gigantice ziduri drepte sau curbe, care au rămas acolo timp de câţiva ani, dispărând apoi fără urmă.

În 1958, astronomul amator John O’ Neill a fotografiat pe Lună, în Marea Crizelor, o construcţie asemănătoare podului din Sidney (Australia), lungă de optsprezece kilometri. Această construcţie a fost observată şi de alţi doi astronomi renumiţi, profesorul Patrick Moore şi doctorul Hugh Percy Wilkins, ultimul afirmând că „este cu adevărat un pod. Structura pare artificială şi este ceea ce noi numim, pe Pământ, o lucrare de artă”. NASA a difuzat fotografii ale „stâncii sculptate” de la marginea craterului selenar Fra Mauro, asemănătoare Sfinxului din Bucegi, şi cele două vârfuri montane de 35 şi 50 km înălţime, a căror formă a inspirat denumirile de „copilul” şi „craniul”. Echipajul Apollo 15, explorând suprafaţa lunară cu ajutorul unui „Lunar Rover” în zona Hadley-Apenini, a observat urme paralele de şenile, imprimate în praful lunar, ca şi când un vehicul ar fi trecut pe acolo înaintea lor. Astrofizicianul chinez Mao-Kang spunea că americanii „au ascuns opiniei publice, timp de douăzeci de ani, fotografiile urmelor de pe solul lunar ale unui picior desculţ de om, precum şi ale unui schelet uman”. Iar alţii susţin că pe Lună s-ar fi descoperit chiar un mormânt cu cruce.

Se pare că astronauţii misiunilor Apollo au filmat şi fotografiat o bază pe Lună (ce are cupole, structuri înalte şi rotunde, cu aspect de siloz), vehicule uriaşe în formă de T şi nave mici sau extrem de mari. Toate acestea au fost dezvăluite sub anonimat de un cosmonaut în emisiunea TV britanică Raport ştiinţific. Cosmonautul a mai adăugat că „pe Lună există zone cu vegetaţie şi anotimpuri, ca şi lacuri artificiale, posedă câmp gravitaţional iar omul poate umbla pe suprafaţa ei fără costum spaţial, respirând doar printr-un tub de oxigen”.

În 1978, Maurice Chatelain, fost şef al Sistemului de comunicaţii NASA şi proiectant al sistemelor de prelucrare a detelor şi de comunicaţii ale misiunilor Apollo, a confirmat într-o carte că, în 1969, Neil Armstrong a raportat observarea a două OZN-uri pe marginea craterului lunar, în timpul misiunii Apollo 11. Un fost angajat NASA, Otto Binder, a confirmat povestea. La începutul anilor ’90, prof. Vladimir Ajaja, prof. Alexandr Kazanţev şi dr. Serghei Bojici de la Universitatea din Moscova au declarat că spionajul sovietic a urmărit prin radio detaliile aselenizării, înregistrând convorbirea lui Armstrong cu Misiunea de Control de la Houston, din care reieşea că două OZN-uri de mari dimensiuni au fost văzute în preajma modulului lunar.

S-a scris că astronauţii misiunilor Apollo 13, 14, 15, 16 şi 17 s-au întors cu mai multe sute de fotografii înfăţişând OZN-uri. Referindu-se la astfel de obiecte zburătoare observate în apropierea Lunii, astronautul Roland Evans de pe Apollo 17 a exclamat: „ce multe sunt, roiesc ca albinele în stupi!”.

saguaroMoon_seipÎn 1970, scopul misiunii Apollo 13 era de a provoca explozii nucleare pe suprafaţa Lunii. Însă, pe 13 aprilie, explozia unui rezervor de oxigen lichid a avariat instalaţia electrică şi motoarele. Pilotul navei transmitea atunci: „Hei! S-a isprăvit! Ei, ei au ucis elementul de combustie!”. Nu ştim cine erau „ei”, dar ştim că, din 1972, misiunile Apollo s-au întrerupt brusc. Nici ruşii nu au făcut vreo tentativă să trimită un echipaj pe Lună. Se zvoneşte că fiinţele care îşi au baza pe Lună le-ar fi interzis pământenilor să se mai apropie. Doctorul Glenn T. Seaborg, laureat al premiului Nobel, chiar considera că Luna este ocupată dintr-o perioadă veche şi este folosită drept releu. Teste aprofundate din 1986 au arătat că solul lunar conţine mari cantităţi de heliu-3, un combustibil puternic, nepoluant şi nonradioactiv. Să fie acesta combustibilul folosit de OZN-uri?

Părerea generală a oamenilor de ştiinţă era că Luna s-a desprins din planeta noastră, cu multe miliarde de ani în urmă. Însă în 1974, NASA a anunţat aducerea de pe Lună a unei roci vechi de 5,3 miliarde de ani, a unui mare eşantion selenar estimat la șapte miliarde de ani şi a două mostre ce au douăzeci de miliarde de ani. Prin urmare, Luna este mult mai veche decât Pământul, ceea ce înseamnă că nu se putea desprinde din el. Această vechime enormă îi dovedeşte provenienţa din centrul Universului, acolo unde s-au format primele galaxii. Dar Luna nu putea ajunge singură într-un sistem solar periferic al unei galaxii periferice pentru a fi satelit al unei planete. Dacă a fost adusă cumva aici? Însă cum ar putea cineva să transporte prin univers ditamai corpul ceresc?

În 1969, echipajul Apollo 12 a fost urmărit, pe tot drumul său spre Lună, de două OZN-uri. Ajuns la destinaţie, modulul de comandă s-a prăbuşit intenţionat. După un zgomot ca de clopot uriaş, au urmat vibraţii ce au durat între cincizeci și cinci de minute şi patru ore. Detectorii de ioni supertermici au înregistrat o erupţie de vapori de abur, timp de paisprezece ore, pe o suprafaţă de o sută șaizeci de km2.  În urma acestei întâmplări, NASA a declarat că Luna este în aparenţă goală pe dinăuntru. În iulie 1970, doi academicieni sovietici făceau publică în Sputnik ipoteza că Luna are un blindaj exterior de treizeci și doi de  kilometri grosime (format din titan, crom, zirconiu şi yttriu, care sunt rare pe Terra), un strat vâscos de lavă (4,8 kilometri grosime), un alt blindaj la 11,2 kilometri adâncime şi un interior cu un diametru de 3.318 kilometri, unde există apă şi aer. Iar Doru Davidovici afirma în Lumi galactice că „Luna este cel mai mare OZN”, menţionând argumentele aduse de academicienii ex-sovietici Mihail Vasin şi Alexandr Scerbakov, precum şi de doctorul Gordon Mc Donald, cercetător principal la NASA, care au concluzionat că Luna este goală în interior.

Dacă Luna este un satelit artificial al Pământului, un fel de OZN uriaş, aşa se explică şi de ce se învârte întotdeauna cu aceeaşi parte spre noi, lucru deosebit de neobişnuit pentru un corp ceresc natural. Dar şi apariţia ei lângă planeta noastră, de la mare depărtare. În plus, înţelegem de ce Enki, asociat cu noaptea, avea ca simboluri şi planeta Venus, şi Luna, în timp ce fratele său, Enlil, era asociat cu un singur corp ceresc, Soarele. Dacă Enlil era considerat astrul zilei, Enki a devenit pentru antici cea mai strălucitoare stea a nopţii, planeta Venus sau Luceafărul. Mai târziu a apărut Luna, ea devenind cel mai strălucitor corp ceresc de pe cerul nopţii. Prin urmare, Enki a fost asociat cu ea, nouă rămânându-ne de la strămoşii noştri ambele variante, Enki fiind şi Venus, şi Luna.

Dacă într-adevăr Luna a fost adusă aici într-o vreme când oamenii existau deja, ar trebui să găsim acest eveniment consemnat în memoria colectivă a omenirii. Şi, într-adevăr, există. Poetul roman Ovidius Publius Naso menţiona în scrierile sale că, în epoca arcadiană, cerul era lipsit de Lună. O legendă din Anzi spune că zeul Viracocha a creat Soarele, Luna şi stelele după Potop. Indienii chibcas din Columbia centrală cred că, deoarece a provocat Potopul, Chia a fost exilată de soţul ei în cer, unde ea s-a transformat în Lună. Nu crede nimeni că o femeie a devenit Luna, dar putem înţelege din acest mit că, până la Potop, Luna nu exista.

Capitolul 9 al Genezei biblice susține că, după Diluviu, Dumnezeu a regretat că a distrus oamenii. Drept pentru care a pus un semn pe cer, curcubeul, ca legământ dintre el şi oameni. Capitolul 55 al Cărţii lui Enoh afirmă un lucru asemănător: „Apoi Stăpânul zilelor s-a căit şi a zis: «În zadar i-am nimicit pe toţi cei care trăiesc pe acest pământ». Şi el a făcut legământ pe marele său nume: «De acum înainte nu voi mai face aşa ceva celor care trăiesc pe pământ, şi voi aşeza un semn pe cer, şi acesta va fi o făgăduială de bună credinţă între mine şi ei pentru totdeauna, câtă vreme cerul este deasupra Pământului. Şi acestea sunt după porunca mea»”. Nu pare prea probabil să fi apărut curcubeul pe cer după Potop, ţinând cont că acesta este un fenomen optic și meteorologic, un spectru de forma unui arc colorat, format de lumina Soarelui refractată în picăturile de apă din atmosferă. Cartea lui Enoh nu specifică nimic despre curcubeu, ci îl numeşte doar „un semn pe cer”. E posibil ca acel „semn” să fie Luna?

Dacă „zeii” au adus Luna pentru a împiedica lumina Soarelui să mai ajungă pe Pământ, acest eveniment ar fi putut crea o eră glaciară. Este posibil ca acest „blocaj” să fi fost în genul unei eclipse de Soare. Dar, pentru ca Luna să acopere complet Soarele, ar fi trebuit adusă mai aproape de Terra decât este în prezent. Acest lucru ar fi cauzat nu doar un întuneric total, ci şi înclinarea axei Pământului, pe care oamenii de ştiinţă încă nu pot să o explice, deşi ei susţin că fără atracţia selenară nu ar exista înclinarea Terrei. Indienii hopi din Arizona vorbesc despre înclinarea axei planetei noastre în acea perioadă, susţinând că „a doua lume s-a sfârşit când globul pământesc s-a răsturnat de pe axă şi totul s-a acoperit de gheaţă”. Aceiaşi oameni de ştiinţă spun că fără această înclinare nu ar exista anotimpuri şi am avea mereu o climă tropicală.

Strămoşii noştri ne-au lăsat destule referiri la o climă caldă, uneori chiar tropicală, pe întreg Pământul. Printre ele se numără hărţile amiralului Piri Reis din 1513, a lui Oronteus Finaeus din 1531, a lui Gerard Kremer (zis şi Mercator) din 1569 şi a francezului Philippe Buache din 1737, care arată Antarctica fără gheaţă. Nu ştim cine a făcut aceste hărţi sau când, dar cert este că oamenii existau atunci când cel mai sudic continent avea o climă caldă, nefiind acoperit de gheaţă.

O hartă compilată de turgul Hagi Ahmed în anul 1559 arată o limbă de pământ, de circa 1.600 de kilometri lăţime, care uneşte Alaska de Siberia. Geologii susţin că un astfel de „pod de pământ” a existat într-adevăr acolo unde astăzi se află strâmtoarea Bering, însă a fost înghiţit de ape la sfârşitul ultimei ere glaciare. Şi această hartă demonstrează că oamenii existau atunci când nordul Pământului era lipsit de gheaţă, având un climat mult mai cald.

S-a descoperit că, în Paleoliticul inferior, în România de astăzi trăiau girafe, elefanţi şi rinoceri, animale care nu există în prezent decât în Africa. Herodot scria că „numai în aceste ţinuturi se nasc lei în Europa”. În Mezolitic, vegetaţia era foarte abundentă, chiar luxuriantă în zona Porţilor de Fier. Sunt dovezi care atestă că în ţara noastră, în ultimul milion de ani, a fost permanent o climă temperată, cu perioade tropicale, de încălzire.

Scripturile zoroastriene ale perşilor spun că Airyana Vaejo, căminul rasei ariene, avea un climat blând şi productiv înainte ca Angra Mainyu să aducă îngheţul. O „întâlnire” dintre Soare şi Lună, înainte de Potop, este redată şi de un mit african de pe cursul inferior al fluviului Congo, care afirmă că „demult, Soarele s-a întâlnit cu Luna şi a aruncat cu noroi în ea, ceea ce a făcut-o mai puţin luminoasă. Când s-a întâmplat această întâlnire, a avut loc o mare inundaţie”. Iar indienii tarahumara din nordul Mexicului au păstrat legende ale distrugerii lumii bazate pe o schimbare în calea Soarelui. Să fie acea „schimbare” în calea Soarelui apariţia Lunii?

Solar-eclipseAducerea unui corp ceresc în sistemul nostru solar ar fi trebuit să influenţeze într-o anumită măsură celelalte planete. Surprinzător sau nu, anticii ne-au lăsat indicii şi despre acest eveniment. Vechea lucrare chinezească despre care se spunea că ar conţine „toate cunoştinţele”, compusă din patru mii trei sute douăzeci de volume, afirmă că, înainte de Potop, „planetele şi-au modificat traiectoriile. Cerul a coborât mai jos înspre nord. Soarele, Luna şi stelele şi-au schimbat mişcările.”. Mitul norvegian al Potopului susţine că, înainte de această catastrofă, „stelele o luaseră razna de pe cer, căzând în hăul căscat”. Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib scria în Ştiri despre Egipt şi minunile sale că, în visul care i-a prevestit regelui Saurid Diluviul, „stelele cădeau, se loveau unele de altele făcând un zgomot asurzitor”. În Bundahish, când Angra Mainyu a trimis „îngheţul pustiitor şi necruţător”, el a şi „atacat şi tulburat cerul”, acest asalt dându-i posibilitatea de a stăpâni „a treia parte din cer, împânzind-o cu întunecime”. În acelaşi timp, planetele s-au răsculat împotriva cerului, stârnind haos în tot Cosmosul. Iar indienii cahto din California spun doar că „a căzut cerul”.

Dacă Luna a fost adusă pentru a împiedica lumina Soarelui să ajungă pe Pământ, această eclipsă totală ar fi însemnat o lungă perioadă de întuneric. Multe popoare au păstrat în amintirea lor colectivă această perioadă de întuneric, înainte de Potop. Dispariţia Soarelui nu era ceva obişnuit, iar oamenii acelor timpuri au încercat să-şi explice acest fenomen în cele mai colorate moduri.

În The Mythology of South America, John Bierhorst scria că tribul pehuenche din Ţara de Foc asociază Potopul cu o perioadă de întunecime prelungită: „Soarele şi Luna au căzut de pe cer şi lumea a rămas astfel fără lumină, până când, în cele din urmă, doi condori uriaşi au adus Soarele şi Luna înapoi pe cer”.

Indienii toba din regiunea Gran Chaco din America de Sud spun că marele îngheţ a fost însoţit de o beznă adâncă. Unul dintre bătrânii neamului toba declara că „în vremea îndelungatei bezne, Soarele a dispărut cu totul şi oamenii au murit de foame. Când li s-au sfârşit merindele, au început să-şi mănânce copiii. Până la urmă, au murit cu toţii”, mai puţin semi-divinul Asin şi cei cărora le-a oferit focul.

Popol Vuh a mayaşilor spune că „faţa Pământului s-a întunecat”. Mai spune şi că aceasta a fost o vreme când „Soarele şi Luna îşi acoperiseră feţele”. Alte surse mayaşe susţin că acest eveniment a avut loc „pe vremea străbunilor. Pământul s-a întunecat (…) S-a întâmplat că Soarele încă mai era luminos şi limpede. Apoi, la amiază, s-a întunecat”.

Pentru popoarele din Anzi, înainte de venirea zeului Viracocha, Pământul fusese azvârlit în beznă datorită dispariţiei Soarelui. „Omenirea trăia în dezordine; mulţi umblau goi, ca sălbaticii; nu aveau case şi nici alte locuinţe decât peşterile, de unde porneau şi adunau orice găseau de mâncare prin preajmă”. După Potop, Viracocha a schimbat toate aceste lucruri, oferindu-le oamenilor tehnicile şi cunoştinţele necesare unei vieţi civilizate şi productive. Într-o legendă consemnată de Blas Valera, primul monarh incaş, Manco Capac, era fiul Soarelui. Când mama sa a fost cuprinsă de durerile facerii, în lume s-a făcut întuneric. Soarele a apărut din nou pe cer doar după ce s-a născut Manco Capac. După ce a vizitat oraşul Cholula în 1585, călugărul Diego de Duran a notat în Historia antiqua de la Nueve España ce a aflat de la un bătrân venerabil din oraş, despre care se spunea că avea peste o sută de ani: „la început, acest loc se afla în beznă şi în întuneric”. După aceea, „au apărut nişte uriaşi diformi, care au luat Pământul în posesiune”.

Montesinos spunea că în timpul domniei celui de-al doisprezecelea rege incaş, zeul Illa Tici Vira Cocha a nimicit uriaşii, apoi a ascuns Soarele pentru scurt timp: „timp de douăzeci de ore nu a mai fost Soare”. După rugăciuni şi sacrificii, astrul zilei a reapărut, iar regele a reintrodus vechile legi şi ritualuri de venerare.

În Epopeea lui Ghilgameş, nemuritorul Utnapiştim povestea că „un val de deznădejde s-a înălţat spre cer, când zeul furtunii (Enlil) a prefăcut lumina zilei în întunecime, când a sfărâmat ţinutul ca pe un ulcior”.

În Bundahish, când Angra Mainyu a trimis „îngheţul pustiitor şi necruţător”, a stăpânit „a treia parte din cer, împânzind-o cu întunecime”.

Un mit norvegian spune că un lup tânăr a fugărit Soarele, pentru a-l lua în stăpânire. Soarele a fost ajuns în cele din urmă şi „razele sale strălucitoare s-au stins una câte una. El a dobândit o nuanţă roşie, ca de sânge, apoi a dispărut cu totul. Drept urmare, lumea a fost acoperită de o iarnă cumplită. Furtunile de zăpadă s-au pogorât din toate unghiurile zării”. Acest episod a avut loc înainte de Potop.

În Egiptul antic se credea că, în timpul luptei dintre Seth şi Horus, zeul-Soare Ra a refuzat să mai iasă din camera sa, lăsând lumea în beznă. A fost convins să se răzgândească de către fiica sa, Hathor, care l-a binedispus dansând goală în faţa lui şi gâdilându-l. Acelaşi mit se întâlneşte şi în Japonia, unde zeiţa Soarelui Amaterasu-omikami s-a retras într-o grotă cerească, enervată fiind de fratele său, Susano-o. Deoarece lumea era cuprinsă de întuneric, zeii au încercat să o convingă pe Amaterasu să-şi reia locul pe boltă. Singura care a reuşit acest lucru a fost zeiţa Ame-no-Uzume-no-Mikoto, care a înveselit-o pe Amaterasu printr-un dans distractiv şi obscen, în timpul căruia s-a dezbrăcat complet. În miturile greco-romane, Phaeton, fiul titanului Soarelui, Helios, şi al oceanidei Clymene, a furat carul solar. Însă nu a putut ţine caii în frâu şi, prin urmare, Soarele „s-a repezit în jos cu mânie ca un meteor”. Pentru a preveni un dezastru planetar, Zeus l-a ucis pe Phaeton cu un fulger. Cuprins de durere, Helios a refuzat să mai apară pe cer cu carul său. Într-un final a fost convins de zei să nu lase lumea în întuneric şi să-şi reia locul. În Meteora, Aristotel scria că „stelele au căzut din cer în timpul prăbuşirii lui Phaeton”. Grecii şi romanii antici susţineau că această întâmplare a avut loc înaintea Diluviului lui Deucalion.

Cine a adus Luna aici pentru a provoca o eră glaciară? Strămoşii noştri spun că zeii. Dacă ei sunt răspunzători pentru acest lucru, care ar fi motivul lor? Miturile susţin că „marele îngheț”, apariția Lunii, dispariția Soarelui și Potopul au avut loc în timpul celui de-al doilea mare război al zeilor, numit Ragnarok de scandinavi sau Gigantomachia de greci. Se pare că armata lui Marduk era superioară celei a lui Enlil, miturile din întreaga lume relevând că el a câștigat primele lupte. Spre deosebire de primul război al zeilor, pierdut de Enki din cauza inferiorității numerice, Marduk avea acum în subordine Veghetorii, semizeii și oamenii, numărul lor ridicat oferindu-i un avantaj consistent în fața unchiului său. Pierzând luptă după luptă, Enlil se vedea în fața înfrângerii totale. Singura soluție pentru victorie era reducerea armatei dușmanului său. Cum nu se putea înfăptui acest lucru prin luptă dreaptă, Enlil a apelat la soluții alternative. Prima a fost crearea erei glaciare prin aducerea Lunii și interpunerea ei între Pământ și Soare. Cum „frigul cel mare” nu părea să aibă efecte vizibile, Enlil le-a trimis pământenilor viruși, acele „boli, epidemii, ciumă și holeră”, însă cei mai afectați erau oamenii, nicidecum semizeii și Veghetorii. Nici frigul, nici foametea și nici virușii nu atingeau Veghetorii și pe copiii acestora, așa că Enlil a recurs la soluția finală: înecarea tuturor printr-un Potop. Dacă Epopeea lui Atra-Hasis afirma că zeul s-a arătat nemulțumit de înmulțirea oamenilor, nu înseamnă că era deranjat de zgomotele lor făcute în timpul împerecherilor, așa cum susține și Epopeea lui Ghilgameș, ci de creșterea numărului lor. Prin urmare, seria lui de pedepse îndreptate asupra Pământului avea doar rolul de a distruge armata lui Marduk. Bănuim că nu i-a fost ușor să ia această hotărâre însă, de obicei, în timp de război nu există reguli. Anu și Ninhursag au acceptat propunerea lui Enlil, hotărând declanșarea Potopului. Acesta s-a realizat prin înlăturarea Lunii din calea Soarelui, ceea ce a dus la brusca încălzire globală din mijlocul erei glaciare, de acum treizeci – treizeci și cinci de milenii. Enki a fost obligat să jure că nu va dezvălui acest „secret al zeilor” însă zeul înțelepciunii nu putea să nu găsească un subterfugiu.

Jurământul îl oprea să le împărtășească oamenilor secretul, nu însă și unui obiect. Astfel încât, în Epopeea lui Ghilgameș, Enki l-a înștiințat pe Utnapiștim printr-un vis de sosirea Potopului. Însă nu direct, ci vorbind cu pereții casei acestuia: „Casă de trestii, casă de trestii! Perete, o, perete, dă-mi ascultare, casă de trestii, perete, cugetați! Omule din Șurrupak, fiu al lui Ubara-Tutu, dărâmă-ți casa ta și clădește o corabie; părăsește averile și ai grijă de viața ta, disprețuiește bogățiile lumești și mântuiește-te pe tine doar! Dărâmă-ți casa, așa cum îți spun eu, și întocmește-ți o corabie. Aici ai măsurile corabiei, cum trebuie să o făurești; lungimea ei să fie deopotrivă cu lărgimea ei, puntea ei să fie acoperită ca bolta ce acoperă adâncimile, apoi ia în corabie sămânță din toată făptura vie”. Întrebat de Utnapiștim ce le va spune oamenilor care îl vor vedea că ridică ditamai corabia, Enki i-a răspuns: „Spune-le lor următoarele: am auzit că Enlil este înfuriat pe mine și nu mai cutez să umblu prin ținutul acesta, nici să trăiesc în cetatea asta; mă voi coborî spre limanul mării, ca să locuiesc împreună cu Ea, stăpânul meu. Dar peste noi revărsa-va ploaie de bogății: pești mari, păsări din cer, ca și tot rodul de viețuitoare ale mării. Seara, Călărețul Norilor de furtună va aduce grâu, în șuvoaie!”. Ultimile fraze subliniază acea perioadă de foamete, datorată erei glaciare, amintită și de alte legende. Pentru a rupe „blestemul Pământului” și a primi hrană, oamenii din Șuruppak chiar l-au ajutat pe Utnapiștim să-și construiască ambarcațiunea.

Epopeea lui Atra-Hasis descrie aceeași întâmplare într-un mod identic. Enki l-a chemat pe slujitorul său devotat, Atra-Hasis, punându-l să stea în spatele unui scut de trestie. Apoi, pretinzând că vorbește cu scutul, a spus:

Scut de trestie,

Bagă de seamă la ceea ce-ți spun.

Toate casele oamenilor și toate orașele,

De o furtună mare vor fi măturate.

Sămânța omului atunci va dispărea…

Aceasta-i ultima lege,

Cuvântul Adunării Zeilor,

Cuvântul rostit de Anu, Enlil și Ninhursag”.

Enki și-a sfătuit slujitorul credincios să construiască o corabie. Când acesta i-a spus „dar eu n-am mai făcut o corabie niciodată… fă-mi desenul pe pământ să pot vedea cum”, Enki i-a oferit instrucțiuni precise, dimensiunile și modul de construcție. Pentru curioși, Atra-Hasis a folosit ca motiv al construirii „vasului pentru Apsu” faptul că urma să plece în lăcașul lui Enki, pentru a scăpa de mânia lui Enlil, întocmai ca Utnapiștim.

După ce a terminat de construit arca, Utnapiștim / Atra-Hasis și-a îmbarcat rudele, toate felurile de animale şi mulţi meşteşugari. Momentul în care el însuși trebuia să intre în corabie era unul precis:

Când Șamaș,

Care poruncește un cutremur la apusul Soarelui,

Va ploua din cer cu erupții,

La bordul corabiei să te sui,

Și bine intrarea s-o închizi”.

Acest semn pe care trebuia să îl aștepte Utnapiștim reprezintă sosirea lui Marduk / Șamaș, cplaneta_ufo_by_juantelos-d268k7care pare să lanseze un atac aerian dezastruos împotriva lui Enlil („va ploua din cer cu erupții”), asemănător celui descris în Ramayana („sute de meteoriți căzând din cer”), ce va zgudui pământul („poruncește un cutremur”). Acest atac al lui Marduk coincide cu începutul Potopului și reprezintă ultima bătălie din cel de-al doilea mare război al zeilor, consemnată în multe legende ale lumii. De altfel, în Epopeea lui Ghilgameș, începutul Potopului pare a descrie o luptă între cele două tabere rivale de divinități: „La primele licăriri ale zorilor (când Luna a fost înlăturată din calea Soarelui), un nor negru (nava lui Enlil) s-a ivit în slava cerului, tuna acolo unde Adad, stăpânul furtunii (Enlil), călărea pe nori. Peste dealuri și câmpii, zeii Șullat și Haniș, crainicii Furtunii, o călăuzeau. Apoi zeii din hăurile Infernului (Veghetorii) se ridicară. Nergal (Marduk) deschise zăgazurile apelor din lumea de dincolo, Ninurta, stăpânul războiului, deschise canalele, iar cei șapte judecători ai Infernului, Anunnaki (căpeteniile Veghetorilor), înălțară torțele lor, aprinzând toată țara cu flacăra lor strălucitoare (au lansat arme asemănătoare rachetelor). Un strigăt de deznădejde urcă la ceruri când zeul Furtunii a înlocuit lumina zilei cu întunericul (descriere identică cu cea din Ramayana, unde „un disc negru acoperi Soarele” și „numaidecât, ziua fu înlocuită de un întuneric total”), când a sfărâmat tot ținutul ca pe un vas de lut. O zi întreagă vijelia a bântuit cu furie, s-a năpustit peste lume ca valurile unei oști atacatoare. Nimeni nu mai putea să-și vadă propriul frate, nu mai era chip să zărești din cer oamenii”.

Înainte de revărsarea apelor, Pământul a fost trecut prin foc, datorită armelor teribile, nuclea19564756re, folosite de combatanți. În Theogonia lui Hesiod, „o mare parte din Pământul uriaș fu pârjolită de aburii cumpliți, topindu-se cum se topește tabla încinsă de meșteșugul omului”. În Ramayana, „sulițele, securile, scuturile se învolburau. Un fum stăruitor și gros ca noroiul înăbușea oamenii și animalele care încercau să iasă pe străzi”. Indienii hopi spun că „prima lume a fost distrusă, ca pedeapsă pentru ticăloşia oamenilor, de către un foc a-toate-nimicitor, care a venit de sus şi de jos. În mitologia scandinavă, „uriașul Surt a dat foc întregului Pământ; universul nu mai era decât un cuptor imens. Flăcările țâșneau din crăpăturile stâncilor; peste tot se auzea șuieratul aburilor. Toate viețuitoarele, toate plantele au fost mistuite. Numai țărâna golașă a mai rămas dar, precum cerul însuși, nici Pământul nu mai era decât crăpături și prăpăstii”, poemul Voluspa susținând că

Focul se-ncinge

Cu fum fumegând în vârtejuri.

Fuioare de foc năvălesc

Să lovească chiar cerul”.

Puhoiul de ape a acoperit Pământul, stingând flăcările și distrugând cea mai mare parte a armatei lui Marduk (care nu dispunea de nave, precum liderii Veghetorilor), oferindu-i astfel lui Enlil avantajul urmărit: „s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului” (Geneza), „vântul a suflat, şuvoiul, furtuna şi potopul au copleşit lumea, năprasna şi puhoaiele au bântuit laolaltă ca oştirile în bătălie” (Epopeea lui Ghilgameș), „toate râurile, toate mările s-au umflat și s-au revărsat. Pretutindeni, toate valurile se ciocneau de valuri. Se înălțau și clocoteau încet peste toate cele” (New Larousse Encyclopaedia of Mythology). Intensitatea Potopului, care aducea Apocalipsa, „îi făcea pe zei să tremure”, după cum declară Epopeea lui Atra-Hasis. Iar după Ramayana, „cele două oști crezură că venise sfârșitul lumii. Zdruncinarea văzduhului le-a prăbușit. Pământul s-a cutremurat până în măruntaiele lui de foc. Multe stele s-au desprins de pe cer”, descriere din care înțelegem că acel cutremur poruncit de Șamaș a decurs conform planului. Din navele lor, Enlil și Marduk au continuat lupta chiar și pe apă, egiptenii amintind-o sub forma unei curse de „bărci”, în care cei doi s-au lovit cu „harpoanele”. Zeii supraviețuitori însă au fugit din calea apelor, Epopeea lui Atra-Hasis susținând că „au întors spatele și au urcat în cerul lui Anu”, la bordul unor „rukub ilani” („carele zeilor” sau vimanele din literatura hindusă). În Epopeea lui Ghilgameș, „înșiși zeii, înspăimântați de revărsarea apelor, se refugiară în locurile cele mai înalte ale cerului, firmamentul lui Anu. Ei se zgribuliră lipiți de ziduri, înghesuindu-se unii într-alții, asemenea câinilor. În cele din urmă Iștar, Regina Cerurilor (Ninhursag), cea cu glas dulce, începu să țipe ca o femeie cuprinsă de durerile facerii: «Vai de mine, praful s-a ales de zilele din trecut, fiindcă eu am dat o poruncă rea. De ce poruncit-am acest rău în sfatul zeilor? Am fost căpetenia războaielor menite să-i nimicească pe oameni, dar nu sunt ei oare copiii mei, căci eu i-am făcut să se nască? Acum ei plutesc pe ocean la fel ca neamul peștilor». Zeii cei mari ai Cerului și ai Infernului plângeau, acoperindu-și gurile. Vreme de șase zile și șase nopți vântul n-a contenit să sufle, furtuni, vijelii, revărsări de ape au copleșit Pământul. Vântoase năprasnice și potopiri de ape vuiau dezlănțuite, ca războinicii pornind împotriva vrăjmașilor”. Epopeea lui Atra-Hasis prezintă evenimentul într-un mod asemănător:

royom-39Anunakii, Marii Zei,

Stăteau suferind de foame și de sete…

Ninti (Ninhursag) plângea și suferea;

Plângea să-și ușureze marea durere.

Zeii plângeau și ei alături de ea, pentru Pământ.

Era copleșită de marea durere,

Și setea cea cruntă o încolțea.

Acolo unde ea stătea, zeii plângeau,

Ca oile strânse una într-alta stăteau.

Buzele lor de sete erau arse,

Iar burta lor de foame gemea”.

Zeița Mamă, Ninhursag, era șocată de amploarea distrugerii:

Zeița a văzut și a plâns…

De febră buzele-i erau aprinse…

Ca muștele-s făpturile de mine făcute.

Ei umplu râurile, sunt hrană pentru pești,

Sunt înghițiți cu toții de marea furioasă”.

Declarația zeiței din Epopeea lui Ghilgameș oferă amănunte suplimentare despre acest mare război al zeilor: „praful s-a ales de zilele din trecut, fiindcă eu am dat o poruncă rea. De ce poruncit-am acest rău în sfatul zeilor54? Am fost căpetenia războaielor menite să-i nimicească pe oameni, dar nu sunt ei oare copiii mei, căci eu i-am făcut să se nască?”. Din această mărturisire aflăm că, deși era mama lui Marduk și fosta mare iubire a lui Enki, ea a luptat alături de noul ei soț, Enlil, și de fiul lor, Ninurta. În miturile egiptene există descris acest moment: deși era inițial de partea lui Horus / Marduk, Isis / Ninhursag și-a ajutat noul soț și frate, pe Seth / Enlil, ceea ce l-a făcut pe fiul ei să o decapiteze. Istoricul Plutarh susține că nu a fost vorba despre o decapitare adevărată, Horus smulgându-i, de fapt, mamei sale coroana de pe cap. Dacă Plutarh are dreptate, Marduk și-a renegat mama, ea trecând astfel de partea lui Enlil. Probabil pentru a-și demonstra loialitatea, ea a fost trimisă, sub forma leoaicei Sekhmet, să înăbușe revolta oamenilor, ce era cât pe ce să se transforme într-o extincție a rasei umane. Tot ea era Athena din mitologia grecilor, care a luptat alături de Zeus împotriva lui Typhon și Iștar de la hitiți, care i-a fost alături lui Teșub în războiul cu Ullikummi. Astfel înțelegem și motivul pentru care, în Epopeea lui Atra-Hasis și Epopeea lui Ghilgameș, ea a fost de partea lui Anu și Enlil atunci când s-a hotărât distrugerea oamenilor prin Potop. Și-a dat seama în timpul Diluviului că a ales tabăra greșită, însă era prea târziu. Cel puțin pentru oameni.

Poemul babilonian Enuma Eliș pare a descrie două evenimente într-o singură poveste. Deși se referă la distrugerea de către Enki și Marduk a dinozaurilor reprezentați de Apsu, Tiamat și copiii ei, poemul include și povestea celui de-al doilea mare război al zeilor. După cum am văzut deja, Enki și Ninhursag sunt cei care au distrus reptilele ce conduceau Pământul, Marduk nefiind născut în acea vreme. Prin urmare, Enuma Eliș se referă nu doar la povestea dinozaurilor, ci și la cea a ascensiunii lui Marduk din timpul războiului.

În epopeele lui Ghilgameș și a lui Atra-Hasis, gălăgia oamenilor îl împiedica pe Enlil să se odihnească, prin urmare a hotărât distrugerea lor. Enuma Eliș susține un lucru asemănător, și anume faptul că zeul Apsu nu putea dormi din cauza hărmălaiei tinerilor zei.

Toți frații s-au adunat împreună;

Încolo și încoace alergau, gata s-o sfarme pe Tiamat.

În joaca lor nebună printre stele,

Făceau să tremure pântecul lui Tiamat.

Apsu nu a mai putut suporta zbenguielile lor;

În fața lor, însăși Tiamat nu mai avea glas.

Nesuferite erau faptele lor…

Și necugetate mișcările”.

Apsu s-a sfătuit cu Mummu, sfetnicul său, și a hotărât să-i distrugă pe tinerii zei. Din această poveste reiese că Apsu este Enlil, soția sa, Tiamat, este Ninhursag, iar Mummu nu poate fi decât Nusku, vizirul lui Enlil. Poemul susține că „Sfatul lor de taină” a fost aflat de zeii cei mari, care s-au înfricoșat. Singurul care nu s-a pierdut cu firea a fost Ea / Enki, care a născocit un plan prin care „somnul să cadă asupra lui Apsu”. Când ceilalți zei au aprobat planul, Enki a „trasat o dreaptă hartă a cerurilor” și a rostit descântecul divin, astfel încât „somnul a căzut peste Apsu” și chiar „sfetnicul Mummu nu putea să se miște”. După ce i-a anesteziat pe Enlil / Apsu și Nusku / Mummu, Enki „a luat tiara și i-a dat jos mantia sa de aură”. Această întâmplare există și în Mitul lui Zu, unde pasărea Zu („înțelepciunea”), Enzu („domnul înțelepciunii”) sau Anzu („înțelepciunea cerului”) îi fură lui Enlil însemnele regale, sceptrul și Tăblițele Destinului. Tiamat însă nu a stat degeaba:

Ares 4Ea l-a ridicat pe Kingu,

Între ei l-a făcut cel mai mare…

Și conducerea bătăliei,

În mâinile lui a încredințat-o”.

În Sumer, alături de Enlil se afla Ninurta, fiul său și al lui Ninhursag, mâna sa dreaptă și moștenitorul său (numit Thor de scandinavi sau Ares de greci), în timp ce la hitiți, în lupta cu Ullikummi au stat lângă Teșub Iștar și Tașmișu. În Mitul lui Zu, Ninurta este cel care se luptă cu Zu și recuperează Tăblițele Destinului, alături de însemnele regale ale tatălui său. Iar în Enuma Eliș apare Kingu, fiul lui Tiamat, care preia conducerea armatei, despre care nu putem decât să bănuim că este același Ninurta.

Speriați de Tiamat și de armata sa condusă de Kingu, zeii (Veghetorii) l-au ales pe Marduk să îi salveze: „El, cel care-i mândru și puternic, va fi cel care ne va răzbuna; El, viteaz ca nimeni altul în bătălie: Marduk, Eroul!”. Marduk a acceptat misiunea, nu fără o condiție:

Dacă va fi, atunci, să vă răzbun,

Viețile să vi le scap, pe fioroasa Tiamat s-o răpun,

Cheamă a Zeilor Adunare și peste toți al meu destin mai mare să fie!”.

Bucuroși că nu trebuie să o înfrunte pe Tiamat, zeii au hotărât: „Marduk va fi rege!”. Apoi l-au trimis pe noul lor conducător la luptă.

Tiamat și Marduk, cei mai înțelepți dintre zei,

Unul spre celălalt se îndreptau;

Tot mai aproape, o bătălie să hotărască totul,

De luptă erau acum gata”.

După o bătălie crâncenă, Marduk și-a învins adversara, alături de armata acesteia. Apoi a tăiat-o în bucăți, ba chiar decapitând-o, la fel cum a procedat Horus cu Isis în miturile egiptene:

Cu arma sa cerească a tăiat căpățâna;

A tăiat văile prin care sângele ei curgea;

Pe vântul de nord l-a pus să-l poarte

Și într-un loc necunoscut să-l lase”.

Preoții babilonienii au încercat să ofere o explicație și pentru faptul că Tiamat a fost considerată personificarea Pământului, sub identități ca Geea la greci sau Ki în Sumer, atribuindu-i lui Marduk crearea planetei noastre din corpul ei:

Punând capul lui Tiamat în locul hotărât,

Pe el lanțurile de munți le-a făcut să apară,

Văile le-a despicat, râuri prin ele să curgă,

Prin ochii ei, Tigrul și Eufratul au ieșit.

Din sânii ei, el a făcut munții cei sfinți.

Izvoare a făcut, din ele râuri să se adape”.

După această victorie, Marduk a fost declarat erou și și-a păstrat poziția de rege al zeilor. Însă, după cum am văzut, adevăratul conducător al Veghetorilor era Enki, Marduk fiind doar generalul suprem al armatei, fiul loial ce urma întotdeauna poruncile tatălui său. Nu știm dacă a fost vorba într-adevăr de o decapitare și o reînviere a Zeiței-Mamă sau doar de o renegare din partea fiului său, însă cert este că finalul războiului o prinde îndepărtându-se de Pământ, plină de lacrimi și remușcări.

Rămas fără cea mai mare parte a armatei sale, oamenii și semizeii murind în apele ce acoperiseră Terra, Marduk a fost înfrânt, după cum povestesc legendele grecilor, hitiților, scandinavilor și ale indienilor. „Veghetorul purificării”, „domnitorul veşnic” sau „cel slăvit de generaţiile viitoare”, așa cum era numit de către preoții babilonieni, a fost nevoit să fugă cu coada între picioare, alături de tatăl său, Enki, sora sa, Iștar, și restul Veghetorilor care au supraviețuit îndelungatului război. Însă Enlil își dorea să încheie conflictul odată pentru totdeauna, pregătind lovitura de grație.

4. Zeii mesopotamienilor

Posted in Secretele zeilor with tags , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , on 19 ianuarie, 2012 by Claudiu-Gilian Chircu

Îți voi descoperi o taină și îți voi arăta o enigmă păstrată de zei.” – Utnapiștim (Epopeea lui Ghilgameș)

sumerian_idolsCivilizația sumeriană, apărută la mijlocul mileniului al patrulea î.e.n. în sudul Mesopotamiei (în zona Irakului de astăzi), este considerată cea mai veche din lume. Nu s-a descoperit nici până în ziua de astăzi locul de proveniență al acestei populații ariene (de rasă albă), și nici unde a dispărut în cel de-al doilea mileniu î.e.n. Începând cu 2.900 î.e.n., sumerienii s-au înfruntat timp de șase secole cu akkadienii, primul popor semit consemnat de istorie, pentru a obține supremația în Mesopotamia. După căderea Imperiului Akkadian fondat de Sargon cel Mare, akkadienii au părăsit zona, doar pentru a-și face apariția mai târziu ca babilonieni și asirieni. Într-un final, în cel de-al doilea mileniu î.e.n., sumerienii au dispărut fără urmă, lăsând Mesopotamia în mâinile popoarelor semite. Nu fără a-și lăsa religia ca moștenire, pe care au preluat-o sub diferite forme toate civilizațiile antice.

Sumerienii își spuneau „ug sag gig-ga”, care înseamnă „oamenii cu capetele negre”. Teritoriul lor, pe care îl cunoaștem astăzi ca Sumer, era numit Șumer de akkadieni, Șinar de evrei, Sngr de egipteni și Șanhar de hitiți. Denumirea atribuită de sumerieni pământului lor era Ki-en-gir, care se poate traduce ca „Tărâmul conducătorilor nobili”, o referire la zei, pe care îi numeau „din.gir” („nobilii care dau viață”, într-o traducere liberă), iar akkadienii „illu”. Dingir / Illu erau împărțiți în două categorii: Anunna (numiți Anunnaki sau Anunnaku de akkadieni) și Igigi. Anunna erau zeii cei mari, conducătorii, cei cu sânge regal. Numele lor sumerian, format din „an” („Cer”), „nun” („nobil”) și „na” („om”), se traduce ca „Oamenii nobili din Cer”. În akkadiană au devenit Anunnaki sau „copiii Cerului şi ai Pământului” ori „copiii lui An şi Ki”. Inițial în număr de șapte, numărul lor a crescut în timp, ajungând chiar la câteva mii, uneori fiind numiți toți dingir / illu Anunnaki ori Igigi. Cei din urmă erau zeitățile de rang inferior, slujitorii marilor Anunna, despre care nu se cunosc prea multe amănunte. Numele lor este format din „igi” („ochi”) şi „gi” („Pământul”), prin urmare se poate traduce ca „Ochii Pământului”, adică observatorii, supraveghetorii sau veghetorii Pământului. În poemul babilonian Enuma Eliș, Igigi sunt numiţi „zei decăzuţi”, iar în Mitul lui Atrahasis se spune că s-au răzvrătit împotriva unuia dintre Anunna, care i-a forțat la muncă silnică, revolta ducând la apariția oamenilor. Toți dingir / illu importanți, atât Anunna cât și Igigi, împreună cu legendele lor, au fost preluați de toate popoarele care le-au urmat urmat sumerienilor.

Panteonul sumerian era condus de…

Continuarea aici.