Zeii mesopotamienilor

În religiile mesopotamiene existau două categorii de zei, Anunnaki şi Igigi. Pentru sumerieni, babilonieni, asirieni şi akkadieni, Anunnaki erau copiii zeului An (zeul suprem, ce simboliza cerul) şi ai zeiţei Ki (personificarea Pământului). Unii cercetători au tradus cuvântul anunnaki prin „cei care au coborât din cer pe Pământ”, însă această traducere este eronată. Mesopotamienii considerau că atât Anunnaki cât şi Igigi erau coborâţi din cer pe Pământ, aşa că nu avea sens să se numească doar un grup „cei care au coborât din cer pe Pământ”. Anunnaki erau zeii cei mari, nobilii, copiii lui Anu şi Ki. Igigi erau servitorii acestora, zeii mai mici. Prin urmare, pentru a se face o diferenţiere clară între cele două grupuri de zei care au coborât din cer pe Pământ, zeii cei mari au fost numiţi Anunnaki, care înseamnă „copiii lui Anu şi Ki” sau „copiii cerului şi ai Pământului”. În Enuma Elish, Igigi sunt numiţi zei decăzuţi, iar în Mitul lui Atrahasis aceşti Igigi au fost puşi la muncă silnică de către Enlil. După o perioadă, Igigi s-au răzvrătit iar Enki a creat oamenii pentru a munci în locul zeilor. Deşi nu se ştiu multe lucruri despre aceste zeităţi minore, identitatea lor poate fi aflată prin traducerea numelui lor. Cuvântul igigi e format din igi („ochi”) şi gi („Pământul”). Prin urmare, Igigi se poate traduce prin „ochii Pământului”, adică observatorii, supraveghetorii, gardienii sau, mai exact, veghetorii Pământului.
Conducătorul panteonului sumerian era An, al cărui nume, scris printr-o cruce, înseamnă „cer”. Era sursa ultimă de autoritate, zeul cerului şi al constelaţiilor, stăpânul zeilor, spiritelor şi demonilor. Titlul său lugal kur.kur.ra („rege al ţinuturilor”) îi dovedeşte autoritatea superioară în panteon, dar şi faptul că era stăpânul mai multor domenii, nu doar al unuia singur. Numărul său era 60, ceea ce înseamnă rangul de împărat, deoarece era stăpân atât pe planeta sa, cât şi pe Pământ. Tot pentru a i se sublinia autoritatea, era numit adeseori an gal („marele An”). El putea să înalţe alţi zei în rang, să confere regalitatea pe Pământ sau să hotărască soarta. Soţia sa era numită Ki („Pământul”). Câteva texte regale din perioada sargonidă descriu ridicarea la rangul de consoartă a lui An a zeiţei Inanna. A avut mulţi copii, cei mai importanţi fiind Enki, Enlil şi Ninhursag. Principalul său templu era Eanna din Uruk, pe care îl împărţea cu Inanna. Akkadienii, babilonienii, asirienii şi hitiţii îl numeau Anu sau Anum. Imnurile şi rugăciunile asiriene şi babiloniene închinate lui Anu sunt extrem de rare. În Enuma Elish, Anu este fiul lui Anşar şi Kişar. Aici este numit „tatăl zeilor” dar şi gazda demonilor. Textul Lahar şi Aşnan îl creditează pe Anu cu inteligenţa divină care a creat Universul. Simbolul său era coroana regală, de multe ori împodobită cu două coarne de taur. Consoarta sa este numită Antum („cerul femelă”).
Pentru sumerieni, triada sfântă era formată din An şi cei doi fii ai săi, Enlil şi Enki. Enki era fiul cel mare al lui An. Deoarece era acreditat cu facerea lumii şi a oamenilor, era considerat zeul inteligenţei şi al înţelepciunii, dar şi al fertilităţii. Reşedinţa sa era în Apsu (apa freatică, oceanul subteran), motiv pentru care a fost considerat şi zeul apelor. Le-a adus oamenilor cunoaşterea, legile şi ritualurile magice, i-a învăţat cum să construiască oraşe şi să crească animalele. Din acest motiv era cel mai important zeu pentru incantaţii, patronul preoţilor, cel care stăpânea la perfecţie magia şi avea capacitatea de a atribui o soartă, zeul meşteşugarilor şi al artelor. Ca zeu sapienţal era executantul proiectelor şi planurilor fratelui său mai mic, Enlil. Enki este cel care a scos Pământul de sub ape la sosirea sa aici şi tot el este cel care a salvat omenirea de Potop. Principalul său centru de cult era la Eridu (astăzi Tell Abu Shahrain, în Irak), considerat a fi cel mai vechi oraş din lume, numit în sumeriană Urudu sau Nunki („locul măreţ” ori „locul Prinţului”). Numele lui Enki înseamnă „domnul Pământului” dar poate fi interpretat şi ca „domnul dedesubtului”. Simbolurile sale includ capra, peştele (ce mai târziu au fost combinate într-o fiinţă cu partea superioară ca de ţap, iar cea inferioară ca de peşte), ţestoasa, toiagul cu cap de berbec, semiluna, tridentul, şarpele şi un vas din care se revarsă apa. Akkadienii şi babilonienii îl numeau Ea („casa apei”), iar numărul său sacru era 40 (corespondentul titlului de Mare Prinţ). Sora sa, Ningikuga (un epitet al lui Ninhursag), i-a dăruit o fiică, pe Ningal. Cu Ninhursag a avut mulţi alţi copii: Ninsar, Abu, Nintulla, Ninsutu, Ninkasi, Nanshe, Azimua, Ninti şi Enshag. Fiica sa, Ninsar, îi naşte o fată, pe Ninkurra. Cu aceasta, Enki are un alt copil, o fiică numită Uttu. La babilonieni, soţia sa este Damkina (numită şi Damgalnuna sau Ninki), cu care l-a avut pe Marduk. În unele texte la asiro-babilonieni era considerat tatăl zeiţei Iştar (Inanna la sumerieni). În Babilon, el a distrus reptilele uriaşe primordiale, ajutat de fiul său, Marduk. În reliefurile asiro-babiloniene este întruchipat ca un bărbat înalt, purtând pe spate trupul unui peşte al cărui bot, larg deschis şi îndreptat spre cer, face corp comun cu capul personajului.
An locuia în cer împreună cu soţia sa, pe Pământ lăsându-l conducător pe fiul său mai mic, Enlil, moştenitorul tronului. Nu s-au păstrat miturile care să explice de ce moştenitorul tronului nu a fost fiul cel mare, Enki, dar răspunsul se găseşte în legendele altor popoare. Enlil era considerat zeul aerului, al vântului şi al furtunii, numele lui însemnând chiar „domnul furtunii”. Akkadienii, hitiţii şi canaanienii îl numeau uneori Ellil, iar babilonienii, Bel („domnul” sau „stăpânul”). Numărul său magic era 50, echivalentul titlului de rege. Principalul său centru religios era oraşul Nippur, acolo unde i-a fost închinat templul Ekur („casa muntelui”). Soţia sa, Ninlil („doamna furtunii”), numită iniţial Sud, i-a dăruit trei fii: Nanna (numit de akkadieni Su’en sau Sin), Ninurta şi Nergal. Enlil este cel care le-a adus oamenilor agricultura, în timp ce fratele său, Enki, i-a învăţat păstoritul. Fiind moştenitorul lui An şi locţiitorul acestuia pe Pământ, Enlil moştenea nu doar tronul ceresc, ci şi toate epitetele şi funcţiile tatălui său, cel mai important fiind cel de „tată al zeilor”. Deşi se considera că a vrut să distrugă oamenii prin diferite molime şi un potop, în general era privit ca un zeu benefic.
Ninhursag („doamna muntelui înalt”) era zeiţa Pământului, mama zeilor şi stăpâna cerului. Deoarece a creat oamenii alături de Enki, era considerată şi zeiţa fertilităţii. Sumerienii îi atribuiau multe nume, printre care Ninmah („marea regină”), Nintu („doamna naşterii”), Mami („mama”) sau Aruru („brazdă”). Conform legendelor, fiul său, Ninurta, i-a schimbat numele din Ninmah în Ninhursag. Iar după căsătoria cu Enlil şi-a schimbat numele în Ninlil („doamna furtunii”). Akkadienii o numeau şi Belet-Ili („doamna zeilor”). Miturile sugerează că iniţial a fost soţia lui An, mai târziu a lui Enki şi, în final, a fiului ei, Enlil. Ca şi consoartă a tatălui său, An, era numită de sumerieni Ki („Pământul”), iar de akkadieni şi babilonieni, Antu (forma de feminin a substantivului cer). Ca soţie a lui Enki, babilonienii au numit-o Damkina, iar sumerienii Damgalnuna sau Ninki („doamna Pământului”). Sumerienii susţineau că a avut zece copii cu fratele său, Enki: Ninsar, Abu, Nintulla, Ninsutu, Ninkasi, Nanshe, Azimua, Ninti, Enshag şi Martu. Iar lui Enlil i-a născut pe Nanna, Ninurta şi Nergal. Simbolul ei era un obiect neidentificat, de forma literei greceşti omega iar principalul său centru religios era în Eridu.
Legendele mesopotamiene dezvăluie că între Enki şi Enlil exista o permanentă animozitate. Rivali în mod evident, cei doi nu pierdeau nicio ocazie de a se certa, mai ales în faţa adunărilor zeilor. Nu s-au păstrat mituri care să indice lupte între ei, însă există destule indicii care să susţină această ipoteză. Din păcate, doar o foarte mică parte din mitologia sumeriană a ajuns până la noi. Numele Enki înseamnă „domnul Pământului”, dar nu avem niciun mit care să ne explice de ce zeul a primit acest nume. Din ce ştim noi astăzi, Enki nu a condus vreodată planeta noastră. Enlil era conducătorul Terrei iar tatăl lor, An, era conducătorul cerului. Dar dacă nu avem legende care să explice acest mister, nu înseamnă că ele nu au existat. Ci, pur şi simplu, că nu le-am descoperit încă. Cea mai logică variantă este că el a primit acest epitet, de „domn al Pământului”, după ce a ajuns pe planeta noastră. Titlu pe care l-a păstrat până la sosirea fratelui său, Enlil, care i-a luat locul, trimiţându-l în lumea subterană. Mai târziu, conform babilonienilor, fiul cel mare al lui Enki, Marduk, a preluat conducerea Terrei, înlocuindu-l pe Enlil. Nu ştim exact ce a cauzat această ascensiune a lui Marduk din miturile mesopotamiene, deoarece nu ne-a rămas decât poemul babilonian Enuma Eliş care să explice acest lucru. Dar cum Babilonul era oraşul lui Marduk, această legendă nu poate fi obiectivă. În schimb, putem afla adevărul din miturile altor popoare.
Potrivit preotului babilonian Berossus, zeul Oannes a părut din apele Golfului Persic, unde se întorcea în fiecare noapte. El i-a învăţat pe oameni arta scrierii, diverse ştiinţe şi meşteşuguri (cum să-şi ridice case sau temple, folosindu-se de geometrie), cum să cultive pământul şi să culeagă roadele. Pe regele antediluvian Evedurahos l-a învăţat arta divinaţiei. Oannes avea trup de peşte cu două capete (unul uman sub cel de peşte), picioare omeneşti şi coadă. Descrierea lui Oannes este identică cu cea a lui Enki / Ea în reliefurile asiro-babilonieni. Faptul că Oannes locuia în apă şi le-a adus oamenilor cunoştinţele „zeilor” (scrierea, meşteşugurile, agricultura) ne indică aceeaşi entitate, pe Enki al sumerienilor.
În oraşele Ur şi Harran, Nanna era zeul Lunii şi al înţelepciunii. În sumeriană, numele său se scria de obicei Şeşki. Babilonienii şi akkadienii îl numeau Sin, derivat din Su’en. Cum în limba sumeriană silabele unui cuvânt se puteau schimba între ele, fără ca respectivul cuvânt să-şi schimbe înţelesul, Suen se mai scria Ensu sau Enzu. Iar Enzu, în sumeriană, înseamnă „domnul înţelepciunii”, unul dintre epitetele lui Nanna. Oraşul biblic Ierihon (Yeriho în ebraică) avea ca simbol luna şi îi era închinat lui Sin. Peninsula Sinai într-un anumit punct al istoriei teritoriul său, lucru observat şi din numele locului: ai în ebraică înseamnă „al meu”, după modelul Adonai („domnul meu”). Prin urmare, Sinai se traduce „Sin al meu”. În Sumer era în strânsă legătură cu fertilitatea, în special a vitelor, deoarece secera lunii este asemănată cu coarnele. Numărul său era 30, adică numărul de zile necesare Lunii pentru o rotaţie completă în jurul Pământului. Printre epitetele lui se numără aşimbabbar („cel luminos”), amar („viţel”), ma.gur („barcă”) şi amar.ban.da.en.lil.a („viţeluşul lui Enlil”), ultimile trei făcând în mod evident aluzie la forma de seceră a lunii noi, care  aminteşte de nişte coarne sau de bărcile zvelte de trestie. Nanna / Sin era un important zeu oracol şi vindecător. Copiii săi erau Utu / Şamaş şi Inanna / Iştar, alături de care făcea parte din triada supremă babiloniană. Deşi era un zeu popular, fiindu-i adresate multe rugăciuni, Sin nu joacă niciun rol în mitologia babiloniană. Miturile mesopotamiene îl consideră pe Nanna / Sin fiul cel mare al lui Enlil. Unul dintre epitetele acestuia era „stăpânul Pământului”, deşi nu s-a păstrat niciun mit care să demonstreze că zeul ar fi ocupat vreodată această funcţie. Şi atunci, cum se explică acest epitet? Răspunsul e foarte simplu. Nanna / Sin nu era fiul cel mare al lui Enlil, ci Enki. Deoarece Enlil moştenea şi titlurile tatălui său, inclusiv pe cel de „tată al zeilor”, în unele texte Enki este numit fiul lui Enlil, epitet care i-a băgat cu mult în ceaţă pe unii cercetători. Cum însă Enki era unul dintre marii zei, parte importantă din triada sfântă An-Enlil-Enki, adepţii săi nu ar fi permis decăderea sa, din fratele lui Enlil să devină fiul acestuia. Dar adepţii lui Enlil doreau neaparat să arate supremaţia zeului lor asupra tuturor celorlalţi zei, mai ales asupra fratelui rival. Astfel încât, în oraşele Ur şi Harran, Enki era numit Nanna şi era privit ca fiul lui Enlil. În rest, rămânea Enki, fratele lui Enlil. Babilonienii îl numeau Sin când reprezenta Luna şi Ea când reprezenta apa, introducându-l în triada supremă alături de cei mai mari zei ai Babilonului, copiii săi, Şamaş şi Iştar. Acesta este motivul pentru care Sin nu este prezent în mitologia babiloniană, ci doar în rugăciuni: deoarece în mituri este numit Ea. Atât Nanna / Sin cât şi Enki sunt zeii Lunii, ai înţelepciunii, ai magiei şi consideraţi „stăpânii Pământului”, deşi mitologia nu demonstrează că vreunul dintre ei ar fi condus planeta noastră cândva. În Sumer se credea că, în perioada lunii noi, Nanna îşi petrece „zilele în somn” în lumea subpământeană, unde hotărăşte soarta celor morţi. Dar lumea subpământeană era sălaşul lui Enki, unde zeul de multe ori îşi petrecea timpul dormind. Un vechi imn babilonian îl consideră pe Sin „întâiul între toţi, cel puternic, căruia niciun zeu nu-i scrutează inima necuprinsă, iute alergător cu genunchii neobosiţi, care le deschide zeilor şi fraţilor săi drumul”. Deşi acest pasaj a fost interpretat de cercetători într-un mod absurd, susţinându-se că babilonienii credeau că Luna deschide drumul stelelor şi al Soarelui, logica ne sugerează că imnul se referă la Enki. „Întâiul între toţi” indică faptul că era primul născut al lui Anu, cel mai mare dintre fraţi. „Care le deschide zeilor şi fraţilor săi drumul” nu descrie mersul Lunii pe bolta cerească, ci indică faptul că Enki a fost primul zeu coborât pe Pământ, „deschizând drumul” zeilor şi fraţilor săi care l-au urmat. Până şi legendele celor doi zei sunt asemănătoare. Enki era fiul cel mare al lui An, dar moştenitorul tronului era fratele său mai mic, Enlil. Nanna era fiul cel mare al lui Enlil, dar moştenitorul tronului era fratele său mai mic, Ninurta. Nanna / Sin era tatăl fraţilor Utu / Şamaş şi Inanna / Iştar. Dar în multe mituri, Enki este tatăl zeiţei Inanna / Iştar. Iar Marduk, fiul lui Enki, era numit iniţial Utu la sumerieni şi Şamaş la akkadieni şi babilonieni. Prin urmare Enki şi Nanna sau Sin reprezintă aceeaşi divinitate.
Printre simbolurile lui Enki se numără un şarpe încolăcit în jurul copacului vieţii sau doi şerpi. Cei doi şerpi pot simboliza ADN-ul, deoarece Enki era creatorul oamenilor, geneticianul zeilor. Iar şarpele în jurul copacului vieţii semnifică, de asemenea, crearea vieţii de către Şarpe. Simbolul celor doi şerpi încolăciţi a fost folosit prima oară pentru zeul Ningishzida („stăpânul copacului cel bun”), şarpele cu cap de om, fiul zeului suprem Anu. Apoi a fost preluat pe caduceul (toiagul cu şerpi încolăciţi) zeilor Hermes (Mercur la romani), Dionysos şi Asklepios (Esculap pentru romani). Mai târziu a devenit simbolul medicinei, reprezentând viaţa. Cercetătorii mitologiei sumeriene ignoră faptul că Ningishzida era considerat fiul lui Anu, preferând să-l creadă fiul lui Enki. Însă un singur fiu al lui Anu era zeu-şarpe: Enki. Simbolul lui Ningishzida este simbolul lui Enki, ceea ce înseamnă că nu este vorba despre două divinităţi diferite, ci doar despre două epitete ale aceleiaşi zeităţi.
În panteonul babilonian şi asirian, Adad era zeul furtunii. Era numit Işkur de sumerieni, Hadad de canaanieni şi Ramman de akkadieni. Pentru sumerieni, Işkur era inspectorul Universului. Într-o rugăciune, este numit fiul lui An, fratele geamăn al lui Enki, marele taur, leul cerului şi domnul care călăreşte furtuna. Alte legende îl consideră fiul lui Nanna sau al lui Enlil. Soţia lui Işkur / Adad era Şala, zeiţa războiului şi a grânelor, indentificată cu constelaţia Fecioarei. De asemenea, a fost echivalat cu Teshub al hitiţilor. Animalul său este taurul. În Asiria, începând cu domnia lui Tiglath-Pileser I (1115-1077 î.Hr.), Adad a fost venerat împreună cu Anu. Ca fiu al lui An, frate al lui Enki şi zeu al furtunii, Işkur / Adad / Hadad / Ramman este Enlil.
Fiul cel mare al lui Enlil, mâna sa dreaptă şi moştenitorul tronului său era Ninurta („stăpânul brazdelor”), numit şi Ningirsu („stăpânul oraşului Girsu”). În Nippur şi în Lagaş era considerat fiul prim-născut al lui Enlil, spre deosebire de alte zone în care Nanna primise acest titlu. Cum Nanna era Enki, aşa cum am văzut mai devreme, putem trage concluzia că Ninurta era adevăratul prim născut al lui Enlil. Iniţial zeitate agricolă, aşa cum îi arată şi numele, Ninurta a devenit zeul războiului. După perioada babiloniană veche, rolul său s-a diminuat deoarece Marduk a preluat unele dintre trăsăturile sale. Cu toate acestea, în Asiria, începând cu Regatul Mijlociu, Ninurta a fost promovat ca un războinic fioros.
Marduk, fiul lui Ea (Enki la sumerieni) şi a Damkinei (Ninhursag) era zeul suprem al Babilonului antic. Soţia sa se numea Sarpanitum, fiul lor era Nabu iar sora sa, Iştar. Animalul emblematic al lui Marduk era Muşhuşşu, o combinaţie monstruoasă de şarpe şi dragon, iar simbolul său era marrn, o unealtă în formă de sapă. La început era zeul Soarelui, având legături şi cu vegetaţia, apa şi magia. În timpul regelui Hammurabi (în jurul anului 1850 î.Hr.) a ajuns în fruntea panteonului divin, primind numărul magic 50 (titlul de rege). Marduk nu a preluat doar acest număr de la unchiul său, Ellil (Enlil la sumerieni), ci şi toate atributele şi titlurile acestuia. Acesta este motivul pentru care Marduk a fost numit şi Bel („Domnul”), titlu atribuit iniţial lui Enlil. În perioada neo-babiloniană, cultul lui Marduk se dezvoltase într-atât, încât acesta nu avea rival. Principalele sale sanctuare din Babilon, templul E-sagil şi ziguratul E-temenanki (Turnul Babel), reprezentau pentru antici punctul central al universului. Natura lui Marduk a devenit tot mai complexă pe măsură ce a absorbit total funcţiile şi caracteristicile multor alţi zei, la fel ca Yahweh al evreilor. Acest fapt este bine documentat de marele număr de imnuri şi rugăciuni, de lucrări teologice dedicate lui Marduk, precum şi alte numeroase referinţe în documente particulare şi oficiale sau nume de persoane. Poemul Enuma Eliş celebrează gloria lui Marduk, enumerându-i cele 50 de nume şi funcţii. Acest poem a oferit o justificare pentru poziţia superioară a lui Marduk în panteon, ca fiind eliberatorul de forţele haosului primordial reprezentat de monstrul Tiamat şi organizatorul universului cunoscut. În perioada kasită, cultul lui Marduk s-a răspândit treptat dincolo de Mesopotamia Centrală. Făcea parte din triada supremă, alături de tatăl şi de sora sa, înlocuind triada originală, formată din An, Ellil şi Ea. Printre titlurile lui se numără „sfetnicul zeului acvatic Ea”, „învăţătorul oamenilor”, „zeul războiului şi al armelor”, „domnitorul veşnic”, „copilul-soare”, „fiul Soarelui”, „zeul mâniei şi iertării”, „vindecătorul”, „veghetorul purificării”, „protectorul stelei Nebiru (steaua polară)”, „cel adevărat pretutindeni”, „înţeleptul, Domnul oracolelor” sau „cel slăvit de generaţiile viitoare”.
Deşi cercetătorii cred că Marduk era un zeu obscur, local, ce a ajuns important doar datorită ascensiunii pe scena politică a Babilonului condus de Hammurabi în secolul al XVIII-lea î.Hr, sunt dovezi că lucrurile nu stăteau tocmai aşa. Numele Marduk provine din sumeriană, unde era numit Amar Utu („viţelul solar”). Ulterior, numele a devenit Martu, prin eliminarea primei litere de la începutul fiecărui cuvânt. Babilonienii au preluat numele Martu, transformându-l în Marduk. Alţi sumerieni au preferat să elimine din Amar Utu primul cuvânt, numindu-l pe zeu doar Utu („soare”). Utu era fiul zeilor Nanna şi Ningal. Cum pe Nanna l-am identificat cu Enki, rezultă că Utu era fiul acestuia. În textul Enki şi ordinea lumii este scris: „Utu, fiul născut din Ningal, lui i-a dat Enki în grijă întregul univers.” În mitologia sumeriană Utu nu a fost niciodată conducătorul universului. În schimb, babilonianul Marduk avea acest titlu. În plus, Enki nu i-ar fi dat lui Utu universul în grijă decât dacă acesta ar fi fost succesorul lui. Într-adevăr, Marduk era considerat moştenitorul lui Ea (Enki). Sora geamănă a lui Utu era Inanna, pe care toţi cercetătorii o identifică cu babiloniana Iştar. Iar Iştar era în Babilon sora lui Marduk, făcând parte amândoi din triada sfântă, alături de tatăl lor. Prin urmare, putem concluziona fără greşeală că sumerianul Utu era Marduk al babilonienilor. Semnul pictografic al lui Utu apare în cele mai vechi dovezi cuneiforme scrise iar câţiva regi din perioada sumeriană veche vorbesc despre Utu ca regele lor. În plus, Lugalzaggisi declara că a fost numit de către Utu „ministrul suprem al lui Sin”. Aşadar, Utu / Marduk nu era un zeu minor, necunoscut, devenit important prin al doilea mileniu î.Hr. Ci unul dintre marii zei.
Akkadienii l-au preluat pe Utu de la sumerieni şi l-au numit Şamaş. Dacă acesta nu deţinea la sumerieni o poziţie importantă în panteon, akkadianul Şamaş, ca zeu al dreptăţii, era o zeitate de importanţă cosmică şi naţională, fiind numit de akkadieni şi de asirieni „stăpânul cerului şi al Pământului”. Şi acest titlu îi afundă pe cercetători mai mult în ceaţă deoarece, în listele de zei existente, Şamaş nu a primit niciodată poziţia supremă. Dacă ar observa că Utu sau Şamaş erau diferite ipostaze ale lui Marduk, lucrurile s-ar clarifica. Şamaş era de asemenea un războinic, lucru ce ne duce cu gândul la unul dintre epitetele lui Marduk, „zeul războiului şi al armelor”. De altfel, pentru romani, Marte (derivat din Martu sau Marduk) era zeul războiului. Pentru akkadieni şi, mai târziu, pentru babilonieni, Şamaş era şi judecătorul morţilor.
De ce babilonienii foloseau două nume pentru aceeaşi zeitate? Răspunsul nu e chiar atât de complicat. În primul rând, zeu-soare însemna zeu suprem. Aşa cum soarele se afla în mijlocul sistemului solar, cu planetele orbitând în jurul lui, tot la fel se afla zeul conducător în mijlocul celorlalţi zei, ce „orbitau” în jurul său. Marduk era considerat zeu suprem, aşa că epitetul de zeu-soare i se potriveşte. Identificat cu astrul zilei, ca judecător şi zeu al dreptăţii, el se numea Şamaş. Aceasta era doar o ipostază a zeului suprem, partea pe care o puteau vedea toţi credincioşii. În schimb, ca zeu suprem, ce trăieşte alături de ceilalţi zei, care distruge duşmanii Babilonului, îi apără pe oameni de boli şi le oferă recolte bogate, ca organizator (sau arhitect, cum îl numesc masonii) al universului, era numit Bel sau Marduk. Exact cum astăzi creştinii îl numesc pe zeul lor suprem Dumnezeu, Domnul, Adonai, Savaot, Atotputernicul, Creatorul, etc. Dintotdeauna fiecărei zeităţi i se atribuiau mai multe nume, care să semnifice diferite atribute ale acesteia.
Pe sora lui Marduk, sumerienii o numeau Inanna. Zeiţă a sexualităţii, fertilităţii şi războiului, era cunoscută sub multe nume, ca Innin, Ennin, Ninnin, Ninni, Ninanna, Ninnar, Innina, Ennina, Irnina, Innini, Nana şi Nin. În al patrulea mileniu înainte de Hristos, Uruk era considerat oraşul ei. De-a lungul fluviilor Tigru şi Eufrat se găseau numeroase temple ale Inannei, cel mai mare fiind Eanna („casa cerului”) din Uruk. Simbolul său era steaua cu opt colţuri sau planeta Venus cu care, de altfel, era asociată. Inanna era înfăţişată mai mereu goală, de multe ori pe spatele a două leoaice. Soţul ei era Dumuzi, tatăl său era considerat ori Anu ori Nanna, iar fraţii ei erau zeul soare Utu, zeul ploii Ishkur si zeiţa lumii subterane, Ereshkigal. În Asiria şi Babilon, zeiţa iubirii, sexualităţii, fertilităţii şi războiului era Iştar. A avut mulţi iubiţi, fapt ce i-a adus epitetul „curtezana zeilor” iar oraşul ei sacru, Uruk, numindu-se „oraşul curtezanelor sacre”. De asemenea, mai era numită „Regina cerului”. Leul şi steaua cu opt colţuri erau simbolurile ei. Era asociată cu planeta Venus. Soţul ei era Tammuz, tatăl ei era considerat ori Anu ori Sin, iar fratele ei era zeul soare Shamash. Se observă în Inanna / Iştar o pronunţată latură dualistă. Numită prostituată de cele mai multe ori, ea era privită şi ca fecioară. E puţin cam greu de imaginat o fecioară prostituată. Dar nu imposibil. Pe de o parte este zeiţa iubirii, o figură pacifistă. Însă pe altă parte este o zeiţă războinică. Tatăl ei este când Anu, când Nanna / Enki. Cum se poate ca o persoană să fie şi pacifistă şi războinică în acelaşi timp, şi prostituată, şi fecioară? În plus, cum poate să aibă doi taţi? Această enigmă are o singură soluţie logică: nu este vorba despre o singură zeiţă, ci despre două numite aidoma, Inanna / Iştar. Într-o cronică a bătăliei de la Halule din anul 691 î.Hr., redactată în cuneiforme pe o tăbliţă de lut, regele asirian Sennacherib scria că s-a rugat pentru victorie „lui Aşşur, lui Sin, lui Şamaş, lui Bel, lui Nabu, lui Nergal, lui Iştar din Ninive, lui Iştar din Arbailsk – zeilor mei ocrotitori.” Aşadar este vorba despre două zeiţe numite Iştar. Una era fecioara pacifistă, fiica lui Anu, cealaltă era prostituata războinică, fiica lui Enki. Prima era Ninhursag, care, ca şi creatoare a oamenilor, a fost considerată zeiţă a fertilităţii. Cum oamenii iau naştere în mod firesc prin contact sexual, anticii au numit-o şi zeiţa sexualităţii. Cu toate astea, miturile spun că era fecioară până să fie violată. Însă pentru strămoşii noştri şi-a păstrat în continuare fecioria, ca simbol al virtuţii. Ea era fiica lui Anu şi, ca soţie a lui Enki, mamă a gemenilor divini Marduk şi Iştar. Când a primit conducerea Pământului ca soţie a fratelui său, Marduk, Inanna / Iştar a preluat şi atributele mamei sale. Iar adepţii ei i-au atribuit chiar şi faptele lui Ninhursag. O dovadă în plus este faptul că, la început, Ninhursag era identificată cu planeta Venus. Mai târziu, Inanna / Iştar. Lupta pentru putere împotriva fratelui / soţului ei Marduk a transformat-o într-o zeiţă războinică, diferită de pacifista sa mamă. Nenumăratele relaţii sexuale cu diferite zeităţi dar şi cu muritori au transformat-o în „vulva cerului”, aşa cum este numită în Epopeea lui Ghilgameş. Când a preluat titlurile şi funcţiile mamei sale, statutul său de femeie uşoară s-a potrivit perfect cu imaginea de zeiţă a sexualităţii. Nu doar mesopotamienii au făcut confuzie între cele două divinităţi, ci toate popoarele antice, aşa cum vom vedea.
Nabu, zeul oraşului Borsippa, era fiul, scribul şi ministrul lui Marduk. Iniţial patron al scribilor, Nabu a devenit unul dintre marii zei ai Asiriei după expansiunea Imperiului Asirian şi începând cu domnia lui Sargon al II-lea. Lui i s-au încredinţat „Tablele Destinului” şi el „pronunţa Soarta”. Era menţionat uneori şi ca zeu al apelor şi al fertilităţii câmpurilor, datorită descendenţei sale din Enki / Ea.
Conducătorul panteonului asirian era Aşşur sau Aşur. Era reprezentat într-un disc înaripat cu coarne, ţinând un arc în mâna stângă iar dreapta ridicată. O poziţie a mânilor asemănătoare celor ale egipteanului Min, care îşi ţinea în stânga penisul iar dreapta ridicată. Asiria a fost botezată după el. Prin secolul al IX-lea î.Hr, era considerat tatăl lui Anu. Deşi se crede că a fost un zeu local, promovat la rang de zeitate supremă o dată cu apariţia imperiului asirian, Aşşur apare menţionat pentru prima oară la Ur, la sfârşitul celui de-al treilea mileniu î.Hr. În sumeriană, aş însemna „unicul” sau „singurul”, Aşur putând fi tradus prin „singurul din Ur” (un nume asemănător cu Heru-Ur, „şoimul din Ur”). Cum Ur era oraşul lui Nanna / Enki, e greu de crezut că o altă divinitate îi putea pretinde locul. Numele Aşur este foarte asemănător cu Asar, numele egiptean al lui Osiris, cel mai probabil unul dintre ele provenind din celălalt. Zeiţa Iştar era soţia lui Aşşur, astfel identificându-se din nou cu Enki, în cazul de faţă Iştar fiind Ninhursag a sumerienilor.
Hitiţii au preluat religia sumerienilor, însă au modificat-o, pentru a părea una nouă, unică. Din respect pentru vechile zeităţi, au păstrat unele dintre numele sumeriene şi akkadiene (Anu, Enki, Enlil, Iştar). La hitiţi, Alalu, tatăl zeului cerului, Anu, a fost exilat pe Pământ. Mai târziu a fost considerat fiul lui Anu şi numit Kumarbi. Acesta şi-a atacat şi castrat tatăl, devenind conducătorul Terrei. În schimb, moştenitorul tronului ceresc a devenit zeul furtunii, Teshub, care îi era frate şi fiu în acelaşi timp. Teshub l-a detronat pe Kumarbi, apoi s-a luptat cu fiul acestuia din urmă, Illuyanka, pentru supremaţie. Alalu era tatăl lui Anu, întocmai ca Aşşur al asirienilor, iar numele său se aseamănă foarte mult cu al lui Alulim, primul conducătorul antediluvian al Sumerului, conform Listei regilor sumerieni. Putem presupune fără să greşim că Alalu / Kumarbi al hitiţilor era aceeaşi persoană cu Enki al sumerienilor, iar Teshub, zeul furtunii, este Enlil. Illuyanka era fiul lui Kumarbi şi al zeiţei muntelui din Nippur. Cum Nippur era oraşul lui Enlil, zeiţa muntelui din acel oraş nu putea fi decât soţia lui Enlil, Ninhursag („doamna muntelui înalt”). Iar acest lucru, alături de lupta cu zeul furtunii pentru tron, îl identifică pe Illuyanka cu Marduk.
Nergal era zeul babilonian al războiului, al bolilor şi al soarelui distrugător de la amiază, de asemenea zeitatea lumii subterane alături de consoarta sa, Ereşkigal. Deşi mitologii îl consideră pe Nergal fiul lui Enlil, o entitate diferită de Marduk, babilonienii antici nu făceau această confuzie. Ei îi atribuiau zeului planeta Marte (nume ce provine din sumerianul Martu), considerându-l aspectul distrugător al lui Marduk. Ca zeu al soarelui şi al războiului, conducătorul lumii de dedesubt (după moartea tatălui său), Nergal nu poate fi decât Marduk. Creştinismul l-a echivalat pe Nergal cu Satan, deşi în Noul Testament Marduk este numit astfel. Hitiţii ne spun că, atunci când Ninhursag l-a născut pe Marduk, ea nu mai era soţia lui Enki, ci a lui Enlil. Fiul soţiei lui Enlil a devenit fiul lui Enlil pentru unii, deşi adevăratul tată al zeului rămânea Enki. Astfel, ca zeitate malefică, Marduk a fost numit Nergal şi considerat fiul lui Enlil. În schimb, tabăra cealaltă îl numea fiul lui Enki.
Sumerienii ne-au lăsat destule indicii despre conflictul între cele două familii de zei, a lui Enki şi a lui Enlil. Astfel ştim astăzi că fiecare zeu, în zona pe care o conducea, se declara binefăcător al oamenilor în timp ce rivalul său era prezentat ca fiind răul absolut. Adepţii lui Enki l-au înfăţişat pe Enlil ca pe un zeu rău, ce a dorit să distrugă omenirea în repetate rânduri, iar pe Enki ca salvatorul nostru. Credincioşii lui Enlil şi-au prezentat zeul ca pe o divinitate dreaptă, binefăcătoare, adevărata protectoare a oamenilor. Iar pe Enki ca fiind un demon. Un astfel de exemplu este Pazuzu, regele demonilor din mitologia asiro-babiloniană. El reprezenta vântul fierbinte de sud-vest. Pe spatele unei statuete a lui, de prin secolele IX – VIII î.Hr, este scris: „Eu sunt Pazuzu, fiul lui Hanpa, rege al spiritelor rele din aer, care ies ca o furtună din munţi, făcând prăpăd.” Pazuzu apare cu corp de om, aripi, gheare de vultur şi un şarpe în loc de penis. Are întotdeauna mâna dreaptă ridicată, iar stânga lăsată în jos, întocmai ca egipteanul Min şi asirianul Aşşur. Nu se ştiu multe despre el, decât că era invocat foarte des, pentru a o opri pe soţia sa, zeiţa Lamaştu. Deşi era un demon, de multe ori proteja oamenii de alte spirite malefice sau boli. Şarpele în loc de penis semnifică Şarpele creator, adică Enki. Zu din numele său înseamnă „înţelepciune” în sumeriană, iar pa, „aripă”. Prin urmare, Pazuzu s-ar putea traduce „înaripatul de două ori înţelept”. De altfel, Pazuzu era reprezentat cu aripi. În vremurile de demult, nu era neobişnuită repetarea unei silabe care să semnifice calitatea unei divinităţi (de exemplu numele lui Isis a egiptenilor a fost format prin dublarea primei silabe a babilonienei Iştar). Iar o exprimare de genul „de două ori înţelept” se poate întâlni şi la Hermes Trismegistus, cel „de trei ori mare”. „De două ori înţelept” poate însemna că era nu doar un simplu înţelept, ci cel mai înţelept dintre toţi. Iar acest lucru nu-l poate defini decât pe zeul înţelepciunii, Enki. Tatăl lui Enki era An, tatăl lui Pazuzu era Hanpa. Se remarcă o asemănare a numelor celor doi, Hanpa traducându-se „înaripatul cerului” sau „înaripatul An”. Pazuzu era rege al demonilor, la fel cum în creştinism Satan ocupă această funcţie. Vântul fierbinte de sud-vest, reprezentat de Pazuzu, indică de asemenea identitatea lui. Sudul reprezintă josul, adică lumea subterană în care era conducător. Iar vestul partea stângă, adică latura negativă sau malefică. Pazuzu era un alt nume pentru Enki, demonizat în ochii oamenilor după ce fratele său a preluat conducerea Terrei.
Mesopotamienii nu specifică în mod clar, dar lasă de înţeles că, la un moment dat, Enki a fost omorât de fratele său, acela fiind momentul în care Marduk a primit tronul Pământului. Preoţii au creat alte zeităţi care au fost ucise, diferite de Enki la prima vedere, în timp ce credincioşilor li s-a spus că Enki „doarme” în lumea sa subterană. Însă ei cunoşteau adevărul. O astfel de divinitate este zeul păstor Dumuzi, numit în Babilon Tammuz. Era imaginat ca un tânăr frumos, care a fost ucis la ordinul consiliului zeilor. Inanna a coborât după el în Infern, pentru a-l salva. Într-un final a reuşit acest lucru, Dumuzi fiind nevoit să trăiască jumătate de an pe Pământ şi jumătate în lumea cealaltă. O poveste asemănătoare întâlnim şi la vechii greci unde Persefona, zeiţa lumii subterane, trăia jumătate de an pe Pământ, alături de mama ei, şi jumătate de an în lumea subterană, alături de soţul ei, Hades. Iar unul dintre epitetele zeului egiptean Osiris era „cel care sălăşluieşte în Orion cu un anotimp în cer şi un anotimp pe Pământ”. Fără îndoială, grecii au preluat mitul lui Osiris / Dumuzi şi l-au atribuit nu zeului lumii subterane, Hades, ci soţiei acestuia, Persefona. Mai multe asemănări dintre Dumuzi şi Osiris vom întâlni în capitolul rezervat religiei egiptene. La babilonieni, Tammuz este numit unicul frate al zeiţei Iştar dar şi iubitul din tinereţea ei. Fratele şi iubitul lui Iştar / Ninhursag era Enki. În alt mit sumerian, sora lui Dumuzi este Geştinanna, pe care o identificăm cu uşurinţă ca fiind Inanna / Iştar / Ninhursag. Numele Dumuzi se traduce prin „adevăratul fiu”, o aluzie evidentă la faptul că Enki se considera adevăratul fiu al lui An şi moştenitorul de drept al tronului acestuia, spre deosebire de fratele său mai mic, Enlil.
Deşi incomplete, miturile mesopotamiene ne dau de înţeles că Enki a fost exilat pe Pământ după ce a violat-o pe sora sa, Ninhursag, consoarta tatălui său. Ea l-a urmat pe Terra, devenindu-i soţie. În timpul unei vizite a lui Anu pe planeta noastră, Enki l-a atacat, încercând să îl detroneze. Anu a reuşit să se salveze dar l-a trimis pe fiul său cel mic, Enlil, să preia conducerea Pământului din mâinile răzvrătitului Enki. După lupte îndelungate între cele două tabere şi mai multe perioade de aşa-zisă pace, Enlil l-a învins pe fratele său, care a fost nevoit să se retragă în Abzu, lumea subterană, împreună cu familia sa. Enki şi Ninhursag au creat oamenii, pe care zeii i-au folosit ca sclavi. De-a lungul timpului, Enki a manipulat genetic deseori oamenii, în încercarea de a-şi crea o armată cu care să-şi înfrângă fratele. Fiind învingător, Enlil a luat-o ca soţie pe Ninhursag. Într-un final, Enki fost ucis, moment în care Anu l-a luat pe Enlil pe planeta zeilor, lăsându-i conducerea Terrei lui Marduk, fiul lui Enki. Marduk şi sora sa geamănă, Iştar (care i-a devenit şi soţie) au condus lumea o perioadă de timp, până când dorinţa de putere absolută a cauzat lupte şi între ei, omenirea fiind împărţită din nou în două tabere.

Tatăl ceresc

 

George Adamski vorbea despre o „Federaţie Liberă a Planetelor”, ce dispune de o uriaşă flotă „a păcii universale” şi de o armată de 10 sau 20 de milioane de fiinţe, condusă de comandantul Ashtar Sheran. Pentru George Van Tassel, Ashtar era comandantul unei staţii spaţiale controlate de „Consiliul Celor Şapte Lumini”. George King a intrat în contact cu „frăţia cosmică a stăpânilor spaţiului”, devenind purtătorul de cuvânt al unui „Parlament Interplanetar”. Profesorul Courtney Brown a văzut sediul „Federaţiei Galactice”, un organism care uneşte foarte multe civilizaţii din galaxia noastră. David Paladin vorbea despre prietenii spaţiali ce făceau parte din Confederaţia Kantariană. Lui Bill Hermann, răpitorii săi i-au spus că fac parte dintr-o reţea ce ne ţine de mult timp sub observaţie. Lui Richard Miller, comandantul Soltec i-a revelat faptul că vine de pe planeta Centurus, ce face parte dintr-o „Confederaţie Universală” de peste 680 de planete. Alţii vorbeau despre „Uniunea Ra”, care i-a patronat pe vechii egipteni. Ra, una dintre entităţile cu care era în contact grupul Lab Nine, afirma că Terra este protejată de „Consiliul lui Saturn”, care este format din nouă membri şi 24 de gardieni. Unul dintre membrii Lab Nine, Hurtak, susţinea că sistemul nostru solar este guvernat de „Consiliul Celor Nouă”, care răspunde în faţa „Celor 70 de Frăţii ale Marii Frăţii Albe”.

Conform tuturor acestor declaraţii, vizitatorii nu provin de pe o planetă izolată, ci fac parte dintr-un organism ce uneşte foarte multe civilizaţii, o „reţea”, „federaţie” sau „confederaţie”, condusă de un Parlament Interplanetar sau de un Consiliu. Chiar dacă sunt mai evoluaţi tehnologic şi spiritual decât noi, hainele şi titlurile pe care le poartă ne indică mai degrabă o societate de tip feudal, nicidecum una modernă, asemănătoare cu a noastră. Deşi vor să pară o societate democrată, condusă de un parlament, sunt câteva indicii care ne demonstrează că lucrurile nu stau chiar aşa. Acel Consiliu (al Celor Şapte Lumini, al Celor Nouă, al lui Saturn, etc.) ne duce cu gândul la o adunare de genul celor de la curţile regale. Deşi cei mai mulţi vizitatori poartă costume mulate, asemănătoare celor de ski, se pare că acestea sunt doar echipamentele de zbor deoarece, pe planetele lor, mai toţi sunt îmbrăcaţi în robe sau cămăşi lungi, cu pelerine. Profesorul Courtney Brown a întâlnit un personaj de vază, ce arăta precum Buddha. Iar aceste costumaţii sunt asemănătoare celor pe care noi, pământenii, le-am purtat acum sute de ani. „Fraţii cosmici” ai lui George King se consideră „stăpânii spaţiului”, lucru care reiese şi din titlul Stăpânului Aetherius cu care King lua legătura în mod constant. Entitatea cu care Ida Kannenberg comunica adeseori s-a prezentat ca fiind trimisă din partea „stăpânilor OZN-urilor”. Într-o societate democrată, condusă de un parlament, guvern sau preşedinte, nu există titlul de „stăpân”. Însă, într-una feudală, da. Sara, una dintre pacientele profesorului John E. Mack, declara sub hipnoză că a văzut o fiinţă pe nume Mengus ce stătea pe un tron făcut dintr-un metal argintiu. Nu încape îndoială că Sara ar fi putut face diferenţa dintre un tron şi un scaun sau un fotoliu. Iar un tron ne duce cu gândul la monarhie. Prin urmare, dacă societatea lor este una de tip feudal, cel mai probabil este condusă de un monarh. Cum ei vorbesc despre un organism format din multe planete şi civilizaţii, putem considera că denumirea cea mai potrivită pentru acesta nu este federaţie sau confederaţie, ci imperiu. Iar un imperiu nu poate fi condus decât de un împărat. De ce extratereştrii ne ascund faptul că fac parte dintr-un imperiu? Deoarece oamenii ar fi reticenţi la această formă de guvernare. Fiinţe superioare nouă cel puţin tehnologic, care vin pe planeta noastră pentru a stabili o legătură între lumea noastră şi a lor, dacă ar face parte dintr-un imperiu, ar putea să încerce să ne acapareze. Monarhia este echivalentă cu dictatura, ceea ce ar da de înţeles că, dacă îi vom accepta, vom fi servitorii împăratului, la fel ca toate lumile cuprinse în imperiul său. Însă, dacă ei se prezintă ca făcând parte dintr-o societate democrată, ne lasă iluzia că ne vom păstra independenţa planetară chiar dacă vom adera la confederaţia lor. Astfel, în ochii noştri vor părea aliaţi, parteneri sau vecini, nicidecum cuceritori. Însă nicio minciună nu poate rezista veşnic.

În mitologia sumeriană, marilor zei li s-a atribuit câte un număr. Deşi cercetătorii nu ştiu exact semnificaţia lor, majoritatea preferând să le numească numere magice, în realitate ele reprezintă rangul fiecăruia. An, conducătorul zeilor, avea numărul 60. Titlul lugal kur.kur.ra („conducător al ţinuturilor”) dovedeşte că era stăpân peste mai multe domenii. Miturile sumerienilor ni-l înfăţişează ca sursă ultimă de autoritate atât pe planeta zeilor, cât şi pe Pământ. Prin urmare, numărul 60 nu poate reprezenta decât titlul de împărat. Soţia sa, Ki sau Antum, avea numărul 55, adică titlul de împărăteasă. Fiului lor cel mic, Enlil, conducătorul Terrei, i se atribuise numărul 50, adică titlul de rege. De altfel, mesopotamienii chiar îl numeau regele Pământului. Când Marduk a primit conducerea planetei noastre, înlocuindu-l pe Enlil, i s-au atribuit cele 50 de nume. Fără îndoială, acest lucru înseamnă că i s-a acordat numărul 50, adică titlul de rege. Soţia lui Enlil, Ninlil, avea numărul 45, titlul de regină. Fratele mai mare al lui Enlil, Enki, a primit numărul 40, adică următorul rang, cel de mare prinţ. Prinţ l-au numit toţi strămoşii noştri, indiferent din cultura din care făceau parte. Soţia sa, Ninki sau Damkina, avea rangul de mare prinţesă, adică numărul 35.

Cine este acest împărat? Zeul suprem în mitologia sumeriană era An, al cărui nume, simbolizat în scrierea cuneiformă printr-o cruce, înseamnă „cer”. Akkadienii, babilonienii, asirienii şi hitiţii îl numeau Anu sau Anum (din care provine numele zeului egiptean Amun). Era sursa ultimă de autoritate, zeul cerului şi al constelaţiilor, stăpânul zeilor, spiritelor şi demonilor. Pentru a i se sublinia autoritatea, era numit adeseori an gal („marele An”). El putea să înalţe alţi zei în rang, să confere regalitatea pe Pământ sau să hotărască soarta. În Enuma Elish, Anu este fiul lui Anşar şi Kişar. Aici este numit „tatăl zeilor” dar şi gazda demonilor. În textul hitit Regatul din ceruri, Anu este fiul lui Alalu. Textul Lahar şi Aşnan îl creditează pe Anu cu inteligenţa divină care a creat Universul. Simbolul său era coroana regală, de multe ori împodobită cu două coarne de taur. Consoarta sa este numită de babilonieni Antum („cerul femelă”), iar de sumerieni Ki („Pământul”). Câteva texte regale din perioada sargonidă descriu ridicarea la rangul de consoartă a lui An a zeiţei Inanna. A avut mulţi copii, cei mai importanţi fiind Enki şi Enlil. An locuia în cer împreună cu soţia sa, pe Pământ lăsându-l conducător pe fiul său mai mic, Enlil (zeul aerului), moştenitorul tronului. Nu s-au păstrat miturile care să explice de ce moştenitorul nu a fost fiul cel mare, Enki (zeul apei şi al înţelepciunii), dar răspunsul se găseşte în legendele altor popoare. Principalul său templu din Mesopotamia era Eanna din oraşul Uruk, pe care îl împărţea cu Inanna. Imnurile şi rugăciunile asiriene şi babiloniene închinate lui Anu sunt extrem de rare.

Cum a ajuns An pe tronul ceresc, aflăm de la hitiţi. În Regatul din ceruri e scris că, acum foarte mult timp, Alalu era rege în cer, domnind timp de nouă perioade. În cea de-a noua perioadă, Anu, paharnicul său şi primul dintre zei, l-a provocat la luptă. Învins, Alalu a fost nevoit să se refugieze pe Pământ, iar Anu a devenit noul conducător din Kummiya (palatul zeilor din cer). După alte nouă perioade, fiul lui Anu, Kumarbi, a încercat să căştige tronul în acelaşi mod. În timpul unei vizite pe Pământ a lui Anu, acesta a fost atacat de Kumarbi. În timpul luptei dintre Kumarbi şi Anu, primul l-a muşcat pe cel din urmă de organele genitale, rămânând însărcinat. Din uniunea cel puţin bizară s-au născut alţi trei zei (Teshub, Tigris şi Taşmişu), care erau atât fiii şi nepoţii lui Anu, cât şi fiii şi fraţii lui Kumarbi. Deşi învins, Anu a reuşit să se întoarcă în cer şi să-şi păstreze tronul, deşi pe Pământ conducător devenise Kumarbi. Anu l-a numit ca succesor al său pe Teshub, zeul furtunii.

În mitologia etruscilor, zeul cerului se numea Ani. Locuinţa sa era în cerul superior şi uneori era reprezentat cu două feţe. Acest Ani nu poate fi decât Anu al akkadienilor, babilonienilor şi hitiţilor sau An al sumerienilor.

Pentru greci, zeul cerului era Ouranos („cerul”), pe care romanii îl numeau Caelus. S-a născut singur din haosul primordial. Soţia sa era Geea („Pământul”). Împreună au avut 18 copii (12 titani, 3 ciclopi şi 3 hecatonchiri). Deoarece avea darul profeţiei, Ouranos ştia că unul dintre copiii săi îl va detrona. Aşa că i-a închis pe toţi în Tartar, închisoarea din adâncul Pământului. Unul dintre titani, Kronos, ajutat de mama sa, l-a atacat pe Ouranos cu o seceră, castrându-l. Rănit, Ouranos şi-a luat zborul, lăsându-l pe Kronos conducător al Pământului. Niciun cult al lui Ouranos nu a supravieţuit până în epoca clasică. La fel ca An al sumerienilor, Ouranos era zeul cerului iar consoarta sa, zeiţa Pământului. A fost castrat de fiul său şi izgonit în cer, la fel ca Anu al hitiţilor. Numele său latinizat, Uranus, este de origine sumeriană. Dacă îndepărtăm terminaţia us / os, specifică limbilor greacă şi latină, ne rămâne numele Uran (aşa cum îl numea şi Nicolae Densuşianu în Dacia Preistorică), format din cuvintele sumeriene ur şi an. Primul cuvânt, dacă este folosit ca substantiv propriu, reprezintă oraşul sumerian Ur, iar ca substantiv comun se poate traduce ca suflet. Cel de-al doilea este fie numele zeului sumerian An, fie substantivul comun cer. Indiferent că traducem numele Uranus ca „An din Ur” sau „sufletul ceresc”, cert este că semnifică aceeaşi entitate numită An de sumerieni sau Anu de către restul popoarelor din Mesopotamia.

În hinduism, Brahma este zeul creaţiei, unul dintre cele mai importante divinităţi. Conform Puranelor, Brahma s-a născut singur dintr-o floare de lotus. Altă legendă spune că, în apă, o sămânţă s-a transformat într-un ou de aur, din care a apărut Brahma. Simbolurile lui sunt cele patru braţe (ce simbolizează cele patru puncte cardinale), cele patru feţe (cele patru Vede), coroana (simbolul autorităţii supreme), cartea şi barba (simboluri ale înţelepciunii), lotusul (simbolul naturii), aurul (simbolul creativităţii). Se spune că Brahma avea cinci capete dar, la un moment dat, Shiva i-a ars unul. Cum Shiva, Kumarbi şi Kronos sunt nume ale aceleiaşi entităţi, e posibil ca acest episod să fie cel în care fiul a încercat să-şi detroneze tatăl, aşa cum povesteau grecii şi hitiţii. Deşi Brahma e unul dintre cei mai importanţi zei hinduşi, foarte puţine temple îi sunt dedicate, la fel cum cultul lui Anu nu era foarte răspândit în Asiria şi Babilon sau al lui Ouranos în Grecia.

Tot hinduşii consideră că spiritul suprem universal se numeşte Brahman, o combinare a numelor lui Brahma şi a lui An, similar cu Ouranos („sufletul ceresc”) al grecilor antici. De asemenea, indienii nord-americani cred că spiritul suprem al Universului poartă numele Gitche Manitou („Marele Spirit”), nume care, de asemenea, îl conţine pe cel al sumerianului An.

În religia vedică, zeul cerului se numea Dyaus Pitar. Soţia sa era zeiţa Pământului, Prithivi, iar cei mai importanţi fii ai săi erau Indra, zeul furtunii, şi Agni, zeul focului. Conform Rig Veda, Pitar Dyaus înseamnă „Tatăl Cer” iar Mata Prithivi, „Mama Pământ”. A fost ucis de fiul său, Indra, care i-a luat locul în conducerea panteonului. Cum legenda sa este aproape identică cu cele ale lui Anu şi a lui Ouranos, putem presupune că este vorba despre aceeaşi persoană.

În Egiptul antic, An nu era considerat zeul cerului, ci al soarelui. Zeul soare, prezent în majoritatea culturilor, semnifică funcţia de zeu conducător. Aşa cum soarele se află în centrul sistemului solar, cu planetele orbitând în jurul lui, la fel zeul conducător se afla în mijlocul celorlalţi zei, ce „orbitau” în jurul său. Egiptenii l-au numit Ra sau Re. Deşi egiptologii au încercat să traducă numele zeului în diferite moduri, adevăratul sens se găseşte în sumeriană, unde ra înseamnă „conducător”. Prin urmare, egiptenii l-au numit „Conducătorul” pe zeul din fruntea panteonului lor, atribuindu-i şi funcţia de zeu-soare, care să întărească autoritatea sa. Terminaţia ra se întâlneşte în numele multor zeităţi cu funcţii de conducere. De exemplu, Indra este regele zeilor în hinduism. Numele său se traduce corect „conducătorul Indiei” sau „conducătorul Văii Indusului”. În Egipt, Amon-Ra nu reprezintă combinarea a două zeităţi rivale, aşa cum interpretează egiptologii. Cum cuvântul amon înseamnă „ascuns”, Amon-Ra era epitetul zeului considerat de egipteni „conducătorul ascuns”.

Ra era reprezentat ca un om cu cap de şoim. Simbolul său era obeliscul. La fel ca Ouranos al grecilor şi Brahma al hinduşilor, Ra s-a născut din oceanul Nun (haosul primordial). Cultul său a fost atestat pentru prima oară în jurul anului 2865 î.Hr, în numele faraonului Reneb din Dinastia a II-a. A crescut în influenţă în timpul Dinastiei a V-a, când trei dintre faraonii acestei dinastii au pretins că sunt fiii lui Ra. Principalul său centru de cult era oraşul numit de greci Heliopolis, de evrei şi asirieni On iar de egipteni Iunu sau Anu. Numele Anu dovedeşte că egiptenii îl identificaseră pe Ra al lor cu Anu al mesopotamienilor. Acest lucru se observă şi din numele zeiţei Anukis (Anuket în egipteană), care a fost tradus ca „fiica lui Ra”. Dar nu numele lui Ra apare în cel al zeiţei, ci al lui An. Zeul Inpu a fost numit de greci Anubis, adică „de două ori Anu”. În Textele Sarcofagelor e scris că Ra şi-a pierdut barba în „ziua răzmeriţei” iar în Cartea Morţilor că i-a nimicit pe „Copiii Revoltei”. Nu s-au păstrat legende care să explice despre ce revoltă este vorba, însă se pare că este vorba despre aceeaşi despre care aminteau grecii, hitiţii şi alte popoare. Dacă Anu la hitiţi şi Ouranos la greci au fost castraţi iar Brahma al hinduşilor şi-a pierdut un cap, pentru egipteni Ra şi-a pierdut barba. Există totuşi în Cartea Morţilor un episod ce aminteşte de castrare: Ra şi-a tăiat singur falusul, din care au căzut picături de sânge ce au dat naştere la două personificări ale intelectului, Hu („autoritate”) şi Saa („intelect”). Cei doi copii astfel născuţi sunt de fapt cei doi fii ai lui An, Enlil (autoritarul rege al Pământului) şi Enki (zeul inteligenţei şi al înţelepciunii). Un alt mit egiptean spune că primii copii ai lui Ra au fost Shu (aerul cald) şi Tefnut (umezeala). Din nou îi întâlnim pe cei doi fii ai lui An: Enlil (zeul aerului) şi Enki (zeul apelor). Aurul era unul dintre simbolurile lui Brahma iar la egipteni, corpul lui Ra era făcut din aur. La sumerieni, zeiţa iubirii şi a frumuseţii, Inanna, a devenit consoarta lui An. Egiptenii au păstrat un mit asemănător în care Ra, fiind supărat, a fost înveselit de fiica sa, Hathor (zeiţa frumuseţii şi a iubirii), după ce aceasta a dansat goală în faţa lui, apoi a început să-l gâdile. Nu ştiu ce au înţeles egiptenii antici din această poveste dar când o zeiţă goală îl pipăie pe bătrânul Ra, iar acesta iese din cameră foarte bine dispus, nu putem decât să ne gândim la sex. Se pare că preoţii ştiau adevărul din moment ce, în cadrul unei procesiuni din templul lui Hathor din Dendera, statuia ei era dusă din interiorul sanctuarului până pe acoperiş, unde fusese construită o capelă specială pentru ceremonia unirii zeiţei cu discul solar.

Mitologia Canaanului a creat o oarecare confuzie în rândul cercetătorilor. Conducătorul panteonului era El, care într-o variantă era fratele lui Dagon şi unchiul lui Baal, iar în alta era tatăl lui Baal, cel care s-a luptat pentru tron cu fratele său, zeul mărilor. Canaanienii au preluat legendele de la popoarele vecine şi le-au adaptat zeităţilor lor. Iniţial, Enlil era numit Bel în Babilon. După ce Marduk i-a luat locul, acaparându-i şi titlurile, el a fost numit Bel. Astfel, deşi în Mesopotamia existau două zeităţi numite Bel, canaanienii au preferat să le diferenţieze, numindu-le Baal Hadad şi Baal Zephon. În versiunea în care El este fratele lui Dagon şi unchiul lui Baal Zephon, El este Enlil, Dagon (zeul fertilităţii) este Enki, iar Baal Zephon este babilonianul Bel sau Marduk. El provine de la Ellil, numele babilonian al sumerianului Enlil. Baal Zephon, care a preluat conducerea Terrei de la unchiul său, El, este Bel Marduk, care l-a înlocuit pe unchiul său, Enlil. În a doua variantă, El, zeul suprem, era An al sumerienilor. Iar fiul lui El, Baal Hadad (zeul furtunii), era fiul lui An, Enlil (de asemenea tot zeu al furtunii). Lupta pentru tron a lui Baal cu fratele său, Yam, zeul mărilor, este lupta dintre cei doi fraţi ai sumerienilor, Enlil şi Enki. Hadad provine din sumerianul Adad, unul dintre epitetele lui Enlil. Astfel putem concluziona că El din miturile originale este An al sumerienilor, Anu al babilonienilor, Ouranos al grecilor, Ra al egiptenilor sau Brahma al hinduşilor. Trebuie remarcat faptul că, la fel ca la sumerieni şi la egipteni, numele împăratului pentru canaanieni era format din doar două litere (An, Ra, El).

În Japonia, tatăl zeilor care au condus cerul şi Pământul era Izanagi. Fiul său, zeul Susanoo, a fost exilat din cer şi obligat să trăiască sub pământ, în lumea cealaltă. Pe lângă mitul asemănător, este de remarcat faptul că Izanagi conţine numele sumerian An în propria sa denumire, un indiciu lăsat în urmă de vechii japonezi pentru a identifica influenţa sumerienă în religia lor. Iar ultima silabă din nume, gi, este Pământul în sumeriană, indicând rolul zeului de conducător suprem al cerului şi al Pământului.

Tian este cea mai veche divinitate şi conceptul-cheie al mitologiei, filosofiei şi religiei chinezilor. Numele său înseamnă „cer” sau „rai”. În timpul Dinastiei Shang (secolele al XVII-lea – al XI-lea î.Hr.), Tian a fost numit şi Shangdi. Confucius folosea termenul rai ca sinonim pentru Shangdi. Pentru filosoful Mo Di, Cerul era conducătorul divin, în timp ce Fiul Cerului era conducătorul planetei noastre. Învăţatul Dong Zhongshu îl numea pe Tian „autoritatea supremă, împăratul zeilor” Cultul său a fost, pentru mii de ani, religia oficială a imperiului chinez. Împăraţii se autoproclamau fiii lui Shangdi, întocmai cum în Egipt mulţi faraoni se considerau fii ai lui Ra. Ţinând cont că atât Tian, cât şi Shangdi conţin numele sumerian An, iar toate aceste trei nume se traduc prin „cer”, putem presupune că este vorba despre aceeaşi zeitate supremă ca şi în restul lumii.

Zeii celţilor se numeau Tuatha de Danann, nume tradus prin „triburile zeiţei-mamă Danu”. Nu s-au păstrat prea multe lucruri despre această zeiţă, dar o întâlnim în Rigveda indienilor şi chiar în numele latinesc al fluviului Dunărea, Danuvius. La celţi era zeiţa Pământului şi mama zeilor, iar la hinduşi, zeiţa primordială, mama a divinităţilor Danavas. Deşi este clar că nu poate fi vorba decât despre consoarta lui Anu, zeiţa Pământului numită Geea de greci, Ki de sumerieni şi Prithivi de indieni, numele ei este derivat din cel al soţului ei, Anu. E posibil ca, la origine, Danu să fi fost zeul cerului, în perioada matriarhală el transformându-se în zeiţa Pământului.

La scandinavi, Borr era tatăl lui Odin, cel care a devenit conducătorul panteonului. În afara faptului că soţia sa era Bestla, alte informaţii despre ei lipsesc cu desăvârşire. Cum Odin este numele dat de nordici sumerianului Enlil, tatăl său, Borr, nu poate fi decât Anu. Nu există dovezi că Borr ar fi fost venerat de nordici, lucru care ne duce cu gândul la minimalizarea cultului lui Ouranos la greci, a lui Brahma în India şi a lui Izanagi în Japonia. Cel mai probabil, scandinavii au minimalizat rolul altor zei, pentru a-l transforma pe Odin în zeitatea supremă, fără rival. Acesta este motivul pentru care, astăzi, rolul lui Borr în mitologie este neclar, în schimb se ştie că Odin era sursa supremă de autoritate pentru scandinavi şi creatorul Universului.

Triglav a fost unul dintre cei trei mari zei ai slavilor. Era reprezentat cu trei capete, ce semnificau cele trei lumi peste care stăpânea: cerul, Pământul şi lumea subterană. Preoţii săi şi-l imaginau legat la ochi şi la guri cu câte o bandă de aur, pentru a nu vedea păcatele oamenilor şi nici a nu vorbi despre ele. Conducătorul acestor trei ţinuturi pentru mesopotamieni era Anu. Aurul era simbolul lui Brahma la hinduşi şi al egipteanului Ra, nume diferite ale aceluiaşi conducător suprem.

În religiile aztecilor şi incaşilor, zeii supremi Quetzalcoatl şi Viracocha au preluat atributele predecesorilor lor, devenind divinităţi ale cerului şi Pământului. Astfel încât nu ne-au rămas date despre părinţii lor, zeii originali ai cerului. Din mitologia mayaşă a supravieţuit Cabaguil, una dintre cele şapte divinităţi care au creat lumea. Printre epitetele sale se numără „inima cerului”, indicându-ne o similitudine cu sumerianul An.

Tradiţia maorilor din Noua Zeelandă spune că zeii primordiali erau Rangi, tatăl ceresc, şi Papa, mama Pământ. Au avut mulţi copii pe care i-au aruncat în întuneric. Cel mai crud dintre ei, Tumatauenga, a încercat să-şi ucidă părinţii, însă fratele său, Tane, l-a oprit. Tane a  considerat că e mai bine să-şi despartă părinţii. Astfel, Rangi a fugit în cer iar Papa a rămas alături de copiii săi pe Pământ. Acest mit este aproape identic cu cele ale altor popoare, în special cu cel grecesc. În plus, şi numele Rangi îl conţine pe cel al sumerianului An, indicând de asemenea că este vorba despre acelaşi zeu pe care toate popoarele lumii l-au numit Tatăl ceresc. Iar ultima silabă, gi, la fel ca în cazul japonezului Izanagi, reprezintă Pământul în limba sumeriană.

Pentru aborigenii australieni din tribul Arrernte, Altjira este zeul cerului. În Timpul Visului, el a creat Pământul apoi s-a retras în cer. Trebuie remarcată terminaţia ra în numele său, numele zeului suprem al egiptenilor. În mitologia polineziană, acest zeu se numeşte Atua I Kafika.

Pentru aborigenii Guanches din Insulele Canare, Achaman este tatăl ceresc şi creatorul tuturor fiinţelor. Numele lui înseamnă „ceruri”. Uneori el coboară din înălţimi pentru a-şi contempla creaţia. Printre numele lui se mai numără Achuhuran, Achahucanac, Achguayaxerax, Achoron şi Achaman. În insula Gran Canaria se numeşte Acoran iar în La Palma, Abora. Putem observa şi aici că majoritatea numelor zeului au ca terminaţie cuvântul sumerian an, iar ultimul pe cel egipteană ra.

Mulungu este zeul suprem al populaţiei Nyamwezi din Tanzania. Deşi creator şi protector al acestei lumi, el este distant, având rar contact cu oamenii. Se spune că a locuit cândva pe Pământ, însă a fost nevoit să se refugieze în cer atunci când cineva a incendiat uscatul. Atunci a devenit zeul cerului, cu vocea ca de tunet. În Republica Malawi, Mulungu este numele folosit pentru a desemna Dumnezeul din Biblie. Pentru populaţia Yoruba din vestul Africii, Olorun este infinitul conducător al Universului, creatorul divin şi sursa tuturor energiilor. Şi sub aceste nume îl identificăm pe cel numit de sumerieni An.

În mitologia creştină, Tatăl ceresc pe care a încercat Lucifer să-l detroneze este numit Dumnezeu. Ajutat de fiul său mai mic, Mihail, el l-a exilat pe Lucifer pe Pământ. În Cartea lui Enoh, acelaşi Dumnezeu l-a trimis pe Mihail să-l pedepsească pe Azazel („zeul răzvrătit”). Acest Dumnezeu este An al sumerienilor, Ra al egiptenilor, Ouranos al grecilor sau Brahma al hinduşilor. Lucifer, fiul cel mare al lui Dumnezeu, mai este numit Şarpele, epitet pe care l-a primit şi Enki, fiul cel mare al lui An. La egipteni, Ra, ajutat de Seth, zeul furtunii, s-a luptat cu marele şarpe Apep (Apophis pentru greci). La indieni, Brahma a fost atacat de Shiva, zeul distrugerii. În Sumer, An făcea parte dintr-o triadă de zei, alături de fii săi, Enlil şi Enki. În India, Brahma, Vishnu şi Shiva fac parte, de asemenea, dintr-o triadă, numită Trimurti. Iar în creştinism avem Sfânta Treime, compusă din Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Tatăl nu poate fi decât An, Fiul e moştenitorul său, Enlil, iar Sfântul Duh îl reprezintă pe Enki, cel care la un moment dat a fost ucis, continuând să existe doar ca spirit. Puţini ştiu că numele Dumnezeu provine din indianul Dyaus Pitar. Grecii l-au transformat în Dzeus Pater apoi în Zeus, iar romanii în Jupiter. După apariţia creştinismului, Dzeus a devenit în latină Deus iar în română D-zeu sau Dumnezeu (Domnul Zeu).

Conform strămoşilor noştri, An era conducătorul suprem, împăratul, tatăl zeilor. Din cauză că vizitele sale pe Pământ erau rare, cultul său nu a devenit la fel de important precum cele ale fiilor săi, cu excepţia câtorva ţări precum Egiptul, Sumerul sau China. În Canaan a fost asimilat de către fiul său, numit iniţial Baal Hadad, apoi El. Iar pentru evrei, toţi zeii lor au fost numiţi Dumnezeu. După multe milenii în care a stat în umbra copiilor săi, An a încercat să-şi reînvie cultul prin creştinism, însă influenţa nepoţilor săi, Marduk şi Iştar, a corupt şi această religie, adâncindu-ne şi mai mult în adâncul necunoaşterii. Influenţa lui An este prezentă chiar şi în ziua de astăzi. În semn de veneraţie pentru el, sumerienii au inventat în mileniul III î.Hr. sistemul numeral sexagesimal (bazat pe numărul 60), pe care l-au preluat atât babilonienii cât şi alte popoare din antichitate. 60 a devenit numărul de minute dintr-o oră, numărul de secunde dintr-un minut dar şi, în geometrie, numărul de minute dintr-un grad. Fiecare unghi dintr-un triunghi echilateral măsoară 60 de grade. În matematică, 60 este un număr unitar perfect. 60 de ani reprezintă aniversarea nunţii de diamant într-o căsnicie dar şi un ciclu sexagenar chinezesc.

2011 in review

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2011 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

The concert hall at the Syndey Opera House holds 2,700 people. This blog was viewed about 28,000 times in 2011. If it were a concert at Sydney Opera House, it would take about 10 sold-out performances for that many people to see it.

Click here to see the complete report.

Primii zei

„De ce nu putem vorbi despre un «frate extraterestru»? Ar fi o parte a creaţiei.” – Jose Gabriel Funes, astronomul şef al Vaticanului şi consilierul ştiinţific al Papei Benedict al XVI-lea

Pentru a afla cine erau primii zei care ne-au vizitat planeta, este necesar să aflăm întâi părerea celor care susţin că au intrat în contact cu entităţi extraterestre în timpurile noastre. Deoarece numărul lor este enorm, vom prezenta doar câteva exemple:

George Adamski susţinea că pe 20 noiembrie 1952 a întâlnit un ins cu înfăţişare omenească, înalt de circa 1,70 metri, cu păr blond care îi cădea pe umeri, îmbrăcat într-un costum maro de ski. Numele său era Orthon şi susţinea că a venit de pe Venus cu o misiune prietenească. Adamski a fost plimbat cu nava lui Orthon pe alte planete, unde a întâlnit mulţi umanoizi, pe care i-a numit „fraţii spaţiali”. O altă entitate cu care Adamski susţine că s-a întâlnit este Ashtar Sheran, comandantul unei armate de 10 sau 20 de milioane de fiinţă, dispunând de o uriaşă flotă „a păcii universale” de nave extraterestre, provenind din „Federaţia Liberă a Planetelor”. Ashtar era înalt de 2,10 metri, cu ochi albaştri, fruntea înaltă, bărbia proeminentă şi părul blond deschis căzându-i pe umeri.

În noaptea de 13 decembrie 1973, ziaristul şi pilotul de curse Claude Vorilhon (ce şi-a schimbat ulterior numele în Rael, întemeind secta raelienilor) a fost invitat într-o navă de un omuleţ. Acolo a întâlnit fiinţe dotate cu raţiune superioară, numite Elohim, care l-au invitat să fie ambasadorul lor printre pământeni.

Frank Stranges spunea că s-a întâlnit în clădirea Pentagonului cu venusianul Val Thorn. Deşi înfăţişarea acestuia era perfect umană, mâinile sale erau moi, ca şi cum n-ar fi fost din carne şi oase, iar degetele sale erau netede, fără amprente. Acelaşi personaj a fost menţionat şi de ofiţerul Harley Andrew Byrd, care spunea că, în martie 1957, în zona oraşului Alexandria (din statul american Virginia), Val Thorn a aterizat lângă maşina a doi poliţişti, rugându-i să îl ducă la Pentagon. Acolo a vorbit cu unul dintre locţiitorii ministrului de război apoi, timp de două ore, cu vicepreşedintele Statelor Unite de atunci, Richard Nixon. După aceea a fost găzduit într-o încăpere din Pentagon până pe 16 martie 1960, când s-a întors pe Venus.

Pe 5 noiembrie 1975, în Snowflake, lângă Heber (statul american Arizona), muncitorul forestier Travis Walton a fost dus la bordul unei nave şi examinat de două tipuri de creaturi: nişte omuleţi cenuşii cu capetele mari şi ochi imenşi, dar şi de nişte indivizi blonzi, cu aparenţă umană, foarte înalţi şi atletici.

Pe 18 martie 1978, în jurul orei 21:20, Bill Hermann a fost răpit de un OZN. În navă a observat doi omuleţi identici, înalţi de 1,35-1,50 metri, cu trăsături orientale ale feţei, complet lipsiţi de păr, cu pielea neobişnuit de albă, cu ochi de pisică, aproape de două ori mai mari decât ai oamenilor. Aceştia i-au spus că fac parte dintr-o reţea ce ne ţine de mult timp sub observaţie.

În 1951, George Van Tassel a stabilit prin chaneling un contact cu Ashtar (despre care vorbea şi Adamski), presupus comandant al unei staţii spaţiale, controlate de Consiliul Celor Şapte Lumini de pe planeta Shanchea. După scurt timp, Van Tassel a stabilit contacte telepatice şi cu alte entităţi extraterestre, precum Zoltan sau Desca. El mai pretinde că la un moment dat a fost luat la bordul unei nave de un extraterestru pe nume Solganda.

În 1932, pictorul de firme american Howard Menger a văzut într-o pădure, pe marginea unui pârâu, o tânără frumoasă, cu părul lung şi blond, îmbrăcată într-un costum de ski, translucid. În iunie 1946, Menger a fost dus în spaţiu de aceeaşi blondă şi de doi bărbaţi bine făcuţi.

Într-o noapte de iulie 1952, în zona deşertului Mojave din California, mecanicul de întreţinere Truman Bethurum a fost invitat într-o navă de opt sau zece omuleţi înalţi de 1,40-1,50 metri. Acolo a întâlnit-o pe şefa expediţiei, Aura Rhanes, o femeie superbă.

Mecanicul de aviaţie Orfeo Angelucci, lua în mod constant legătura cu entităţi extraterestre, pe care le numea „fraţi spaţiali”, la fel ca George Adamski şi Reinhold Schmidt. În ianuarie 1953, Angelucci a fost transportat spiritual pe o altă planetă, unde a întâlnit o frumoasă extraterestră, numită Lyra, şi pe prietenul acesteia, Orion.

Fermierul elveţian Eduard Meier susţine că pe 28 ianuarie 1975 s-a întâlnit cu extratereştri din roiul stelar al Pleiadelor. Una dintre ei este blonda Semjase, de o frumuseţe tulburătoare, în ciuda vârstei de 400 de ani.

Taximetristul londonez George King a fost anunţat mental într-o noapte de mai 1954 că va deveni purtătorul de cuvânt al unui „Parlament Interplanetar”. Mesajul era venit de la „frăţia cosmică a stăpânilor spaţiului”. Unul dintre aceşti „fraţi cosmici” era Stăpânul Aetherius, un venusian bătrân de trei mii de ani.

Betty Andreasson-Luca spunea că într-o seară de octombrie 1978 s-a dedublat după ce a auzit un vâjâit deasupra acoperişului casei sale. A văzut o mulţime de omuleţi trebăluind în jurul a trei mese pe care erau trei persoane acoperite cu cearşafuri. În iulie 1986 a apărut lângă ea un omuleţ cenuşiu, îmbrăcat într-un costum tip salopetă. Acesta a manevrat nişte dispozitive ciudate iar ea s-a dedublat. Ea a observat şi entităţi înalte de 2,10-2,20 metri, cu plete albe sau blonde căzându-le pe umeri, cu robe albe până la pământ, ce păreau să aibă o anumită autoritate asupra celor mici şi cenuşii, când cele două tipuri erau văzute împreună.

Într-o noapte din 1986, scriitorul Whitley Strieber s-a trezit dus de mâini de două făpturi mărunte până într-o cameră plină de apariţii aproape translucide, cu înfăţişare de cadavre.

Psihiatra Edith Fiore expune în Cartea Encounters cazul pacientei sale, Sherry, care a fost răpită şi dusă în interiorul unei nave, unde a fost operată de cancer de nişte omuleţi.

Sociologul şi profesorul de politologie la o universitate din Atlanta (Georgia), Courtney Brown, a efectuat mai multe şedinţe de clarviziune. Astfel a aflat că principala rasă căreia i s-a încredinţat misiunea de a ne supraveghea este cea a omuleţilor cenuşii, înalţi de circa 1,30 metri, fără păr, cu ochii mari şi hipnotici. În mai multe rânduri, Brown s-a văzut transpus într-un tărâm îndepărtat, într-o clădire imensă, metalizată, în formă de turn. I s-a dat de înţeles că se află la sediul Federaţiei Galactice, un organism care uneşte foarte multe civilizaţii din galaxia noastră. A observat acolo o mulţime de fiinţe umanoide, cu pielea deschisă, capul chel, îmbrăcate în cămăşi lungi şi pelerine albe. A fost condus la un personaj de vază, cu statură impunătoare şi înfăţişare de Buddha.

În 1968, Whitley Strieber a fost răpit şi dus într-un mare deşert, într-o clădire foarte veche, unde a văzut doi indivizi cu ochi negri, imenşi şi migdalaţi.

Pe 2 octombrie 1984, la ora 23:45, Karen L. Din Norvegia a văzut intrând în camera ei trei entităţi cu înfăţişare umană, înalte de peste 1,80 metri, îmbrăcate în salopete argintii mulate pe corp.Au urmat mai multe contacte prin dicteu automat şi călătorii astrale. Una dintre entităţile pe care le-a întâlnit în aceste călătorii se numea Tzador.

Fiul de patru ani al lui David Paladin spunea că un individ înalt, pe nume Itan, îmbrăcat într-o salopetă albă, l-a răpit cu un OZN. Acolo erau mai muţi prieteni spaţiali ce făceau parte din Confederaţia Kantariană, fiinţe ce purtau de grijă speciei omeneşti din vremuri imemoriale.

Ida Kannenberg considera că în mintea ei se instalase o prezenţă care răspundea la numele Hweig. Acesta s-a prezentat ca trimis din partea stăpânilor OZN-urilor. A recunoscut că preferă să rămână invizibili pentru a nu ne înspăimânta.

Pe 4 iulie 1989, în Hidropark-ul din Kiev, aflat pe o insulă a Niprului, pensionara Vera Prokofievna, inginera Alexandra Stepanovna şi fiica de şase ani a acesteia au întâlnit trei indivizi înalţi şi blonzi. Aceştia le-au spus femeilor că sunt extratereştri, că misiunea lor este să ia oameni de pe Pământ, pentru a-i duce pe planeta lor, şi că acum ar dori să le ia pe ele. Cum femeile, îngrozite, au declarat că vor să rămână cu familiile lor, cei trei au răspuns că vor alege pe altcineva, apoi au urcat într-un OZN şi au plecat.

Între 12 şi 17 iunie 1992, la Massachusetts Institute of Technology (M.I.T.), una dintre cele mai faimoase universităţi politehnice din lume, a fost organizată Conferinţa pentru studiul răpirilor efectuate de OZN-uri. Cei doi preşedinţi ai conferinţei au fost profesorul David E. Pritcard, specialist în fizică atomică şi moleculară, laureat al unor prestigioase premii internaţionale, fizician la M.I.T. din 1968, şi profesorul John E. Mack, profesor de psihiatrie de 20 de ani la Harvard Medical School din Cambridge şi fost director al secţiei de psihiatrie a spitalului aceleiaşi universităţi. La conferinţă au participat şi Thomas Bullard, preofesorul David Jacobs, Budd Hopkins, Jenny Randles, John S. Carpenter şi alţi investigatori de prestigiu ai fenomenului OZN. Cercetătorii participanţi au studiat aproximativ două mii de cazuri, examinate cu rigoare. În rapoartele anexate, majoritatea victimelor afirmau că au fost răpite de OZN-uri şi examinate apoi de nişte creaturi cenuţii, înalte de 1-1,3 metri, cu membre subţiri, cu însuşiri telepatice, cu cranii enorme şi ochi negri, imenşi. Destul de des se semnalează totuşi şi vizitatori înalţi, cu plete blonde sau albe, cu robe albe, lungi şi strălucitoare. Ei apar câte doi, trei sau patru, încadrându-l pe cel răpit.

Majoritatea celor răpiţi sau contactaţi susţin că este vorba despre două tipuri de entităţi: cei mici, cenuşii, cu capetele şi ochii mari şi cei înalţi, albi, cu părul lung şi blond sau alb. După cum se observă din miile de declaraţii, de multe ori cele două rase sunt văzute împreună, ceea ce ne duce la ideea unei colaborări între ele. Deşi sunt cei mai des întâlniţi, cei mici şi gri par a fi subordonaţi celor înalţi şi blonzi. Prin urmare, dacă blonzii sunt adevăraţii conducători, ne vom ocupa de ei, urmând ca despre cenuşii să vorbim mai târziu. Se observă din descrierile de mai sus o legătură a extratereştrilor de astăzi cu folclorul, religia sau mitologia trecutului. Ashtar, cu care George Van Tassel susţine că a intrat în contact, are acelaşi nume cu zeul luceafărului de dimineaţă în mitologia vest-semitică. La etiopienii precreştini, Ashtar era zeul cerului. Numele se pare că a fost împrumutat pe filieră arabă de la zeiţa mesopotamiană Iştar. Blonda Semjase, despre care vorbeşte Eduard Meier, are un nume asemănător cu căpetenia îngerilor veghetori din Cartea lui Enoh, Samyaza sau Semjaza. Numele pe care şi-l atribuie extratereştrii lui Rael, Elohim, este numele dumnezeului biblic din cartea Genezei. Stăpânul Aetherius al lui George King poartă numele lui Aether, zeul spaţiului, al aerului superior, la grecii antici. Truman Bethurum declara că s-a întâlnit cu o extraterestră numită Aura Rhanes. În galică, Aerach Reann înseamnă aproximativ „trupul ceresc al aerului”. George Adamski spunea că s-a întâlnit cu o entitate numită Fircon. Fir Conn era numele unui rege care a domnit în Ţara Galilor în secolul al şaptelea, numele său fiind format din cuvintele galice fir („bărbat”) şi kon („cap”). Numele lui Tzador, despre care vorbea Karen L., seamănă cu Tzadok sau Zadok, primul Mare Preot din templul lui Solomon.

Cercetând trecutul aflăm că, pentru aborigenii din Australia, primii zei erau numiţi Wandjina sau Wondjina. Aztecii îi numeau Tezcatlipoca şi erau fiii zeului creator Ometeotl. În hinduism erau Adytia, copiii lui Kasyapa, cel care a mai creat oamenii, demonii Asura, îngerii Deva şi şerpii Naga. Pentru chinezi, primii suverani au fost Fuxi, Nuwa şi Shennong, copiii primilor zei (cei născuţi din yin şi yang). În Japonia, Amaterasu Omikami şi Susano-o, primii conducători ai lumii, erau copiii zeilor primordiali Izanami şi Izanagi. Tot doi fraţi, Mawu şi Lisa, copiii creatorului Nana-Buluku, se găsesc în mitul creaţiei la populaţia fon din Benin. Pentru etnia mambara din Mali, spiritele creatoare ale omului, Faro, Teliko şi Pemba, s-au născut din sunetul Yo, creatorul Universului. Să nu uităm şi de cele două familii de zei din mitologia scandinavilor, Æsir şi Vanir, descendente ale uriaşilor născuţi din haos. Vechiul Testament îi numeşte pe primii vizitatori Elohim. Dacă El, ca substantiv comun (spre deosebire de substantivul propriu El, care desemnează zeitatea supremă din Canaan), înseamnă în ebraică „zeu suprem” iar ohim provine din rădăcina ihim („copii”), Elohim reprezintă copiii zeului suprem. Şi alte popoare considerau că primii vizitatori ai planetei noastre erau urmaşii zeilor conducători. Grecii îi numeau Titani, fiind copiii lui Ouranos (cerul, primul conducător al Universului) şi ai soţiei sale, Geea (Pământul). La egipteni, primii conducători ai Pământului au fost Osiris, Isis, Seth şi Nephtys, copiii zeilor Geb (Pământul) şi Nut (cerul). În unele mituri, Osiris, primul faraon, era fiul zeului suprem Ra (iar Seth al lui Geb). Sumerienii, babilonienii, asirienii şi akkadienii îi numeau Anunnaki, despre care se spunea că sunt copiii zeului Anu (zeul suprem, ce simboliza cerul) şi ai zeiţei Ki (personificarea Pământului). Unii cercetători au tradus cuvântul anunnaki prin „cei care au coborât din cer pe Pământ”, însă această traducere este greşită. Sumerienii, babilonienii, asirienii şi akkadienii considerau că zeii erau împărţiţi în două grupuri: anunnaki şi igigi. Ambele grupuri erau coborâte din cer pe Pământ, aşa că nu avea sens să se numească doar un grup „cei care au coborât din cer pe Pământ”. Anunnaki erau zeii cei mari, nobilii, copiii lui Anu şi Ki. Igigi erau servitorii acestora, zeii mai mici. Prin urmare, pentru a se face o diferenţiere clară între cele două grupuri de zei care au coborât din cer pe Pământ, zeii cei mari au fost numiţi Anunnaki, care înseamnă „copiii lui Anu şi Ki” sau „copiii cerului şi ai Pământului”. Aşa cum, de altfel, erau consideraţi de către toate celelalte popoare. Aşadar, primii vizitatori ai planetei noastre erau consideraţi de către strămoşii noştri copiii zeilor supremi ce personificau adeseori cerul şi Pământul.

O întrebare cu care nu îşi bat capetele cei mai mulţi cercetători ai fenomenului OZN, ca Zecharia Sitchin sau Erich Von Daniken, este dacă aceşti „zei” sunt fiinţe pur spirituale sau materiale. În cartea Abduction: Encounters with Aliens din 1994, profesorul John Mack descrie cazul unui pacient, numit convenţional Peter, pe care răpitorii săi l-au asigurat că, în esenţa lor, sunt spirite fără formă. O altă pacientă, Sara, şi-a amintit sub hipnoză că a întâlnit fiinţe de lumină dar şi entităţi mici, întunecate, care bolboroseau iar Dave spunea, tot sub hipnoză, că a fost însoţit de-a lungul vieţilor trecute de o fiinţă extraterestră de esenţă spirituală, pe nume Velia. Un al patrulea subiect hipnotizat de profesorul Mack spunea că extratereştrii i-au spus că ei nu sunt ca noi, nu au formă, iar noi i-am putea considera fără viaţă. Sociologul şi profesorul Courtney Brown a ajuns la concluzia că acea Federaţie Galactică despre care îi vorbeau entităţile cu care a intrat în legătură constituie înainte de toate o organizaţie a unei lumi invizibile, eterice, transcendente. O făptură din acea lumea chiar i-a spus că „fiinţele fizice nu ar fi în stare să coordoneze galaxia”. Încă din 1950, ocultistul N. Meadne Layne din California opina că OZN-urile şi ocupanţii lor nu vin de pe alte planete, ci dintr-o altă stare a realităţii care ne înconjoară din toate părţile, deşi este invizibilă. Dr. Edith Fiore scria în cartea Encounters că „extratereştrii se pot încorpora, temporar sau permanent”. Scriitorul Philip K. Dick declara că, la un moment dat, a fost luat în posesie de „o formă de viaţă ionizată, atmosferică, electrică, în stare să călătorească prin timp şi spaţiu după dorinţă”. Cyril Henry Hoskins, cunoscut sub pseudonimul Lobsang I, povestea în cartea As It Was că, într-o realitate paralelă, există nişte fiinţe care veghează asupra evoluţiei omenirii şi care poartă numele „Grădinarii Pământului”. Raymond Fowler afirma că OZN-urile „vin de acolo unde noi vom merge după moarte”.

Chiar dacă nu negăm existenţa fiinţelor pur spirituale, extratereştrii de astăzi sau „zeii” din vechime nu fac parte din această categorie. Aceştia interacţionează cu mediul înconjurător, cu oamenii, fac sex şi experimente genetice, mănâncă, beau, folosesc în lupte arme (unele extrem de distrugătoare, de tipul bombelor atomice) şi se deplasează cu felurite maşinării. Iar toate astea demonstrează fără doar şi poate că au corpuri materiale. Entităţile spirituale nu au nevoie de maşinării, arme sau sex. Cum reuşesc să creeze iluzia că nu ar fi de natură materială? Cu ajutorul tehnologiei. Într-o scrisoare din 12 iulie 1988, aderesată lui Ray Fowler, Betty Andreasson-Luca a reprodus câteva informaţii primite de la „vizitatori”. Când i-a întrebat cum de pot trece prin uşi şi pereţi, aceştia i-au răspuns că profită de dualitatea undă-particulă şi de anumite proprietăţi ale mecanicii cuantice. Trecerea printr-un obiect aparent solid se poate face „prin controlul nivelurilor de vibraţie; e o operaţie foarte simplă; aceste structuri sunt foarte laxe”. La fel i s-a explicat modelitatea prin care ei pot deveni invizibili. Metoda include un control al văzului şi auzului martorilor dar şi o subtilă anihilare a energiilor disipate cu această ocazie, prin suprapunerea unei unde complementare. Contactata Ruth Montgomery declara că „ghizii spirituali” i-au explicat că abilităţile lor nu se bazează pe altceva decât pe cunoaşterea unor legi ale Universului pe care noi, oamenii, încă nu am apucat să le descifrăm pe deplin. Acestea le permit, de exemplu, să dezintegreze şi să reasambleze corpuri solide, după dorinţă. Iar Jean Sider scria în cartea Ovnis: Les Secret des Aliens (1998) că „vizitatorii sunt capabili, graţie mijloacelor tehnologice superputernice de care dispun, să creeze orice tip de iluzie în spiritul celor răpiţi”. De asemenea, ei „pot penetra orice materie, oarecum în maniera în care o fac undele electromagnetice”. Prin urmare, tehnologia este cea care îi ajută să pară fiinţe pur spirituale sau să creeze „magie” în ochii strămoşilor noştri.

După ce am stabilit că „zeii” au corpuri, ca şi noi (lucru esenţial pentru supravieţuirea într-o lume materială, tridimensională), apare următoarea întrebare: cum arată ei? Din mărturiile celor care susţin că au intrat în contact cu extratereştrii reiese că sunt umanoizi. Chiar dacă nu identici cu oamenii, sunt foarte asemănători, existând mici diferenţe. Pentru antici, în general zeii arătau ca oamenii. Deşi unii aveau uneori mai multe braţe sau capete de animale, aspectul fizic era asemănător cu al nostru. Chiar şi Biblia ne spune că omul a fost creat după chipul şi asemănarea zeilor Elohim, expresie din care reiese că suntem asemănători cu ei, dacă nu chiar identici.

Dacă extratereştrii de astăzi sunt înalţi, cu ochii albaştri şi părul lung şi blond sau alb, zeii din trecut arătau diferit? Spre surprinderea unora, răspunsul este nu. Peste tot în lume, zeii erau de statură uriaşă. Cel puţin primii zei. Un exemplu în acest sens este basorelieful descoperit în oraşul sumerian Sippar, vechi de peste 5.500 de ani, care înfăţişează trei oameni în faţa zeului uriaş Şamaş. La greci, titanii erau uriaşi. La fel şi fraţii lor, giganţii. Osiris al egiptenilor era înalt de aproape cinci metri. Conducătorul panteonului roman, Jupiter, era numit Optimus Maximus, adică „cel mai mare” sau „cel mai înalt”. Epitetele „măria sa” sau „înălţimea sa”, aplicat regilor şi împăraţilor, consideraţi urmaşi ai zeilor, era iniţial folosit pentru zei, indicând statura uriaşă a acestora.

Culoarea pielii zeilor era aproape întotdeauna albă. Aşa sunt reprezentaţi în picturi sau descrişi în legende. Există totuşi unele excepţii. La egipteni, Osiris era verde sau negru, Seth era roşu, Ra era galben, Amon era albastru iar Sobek era verde. Unii zei indieni sunt de asemenea roşii sau negri. Însă aceste culori nu reprezintă culoarea pielii zeilor, ci elementele pe care aceştia le reprezintă. Roşul este culoarea focului, albastrul e culoarea apei sau a cerului, galbenul este a soarelui, verdele al vegetaţiei, etc. Majoritatea miturilor spun că semizeii, copiii zeilor cu pământenii, aveau pielea de culoare albă. Un exemplu în acest sens este povestea naşterii lui Noe, descrisă în Cartea lui Enoh. Deoarece Noe avea pielea albă (spre deosebire de restul oamenilor), tatăl său a crezut că este fiul unui înger. Prin urmare, dacă orice copil al zeilor avea pielea albă, indiferent dacă părintele său muritor era mulatru sau negru, putem deduce cu uşurinţă că zeul, cel care a dat gena predominantă, avea pielea de culoare albă. Să nu uităm de Hitler, pentru care rasa albă era cea superioară, fiind rasa zeilor antici.

Din desenele pe tăbliţe ale sumerienilor nu ne putem da seama de culoarea părului zeilor, dar o putem deduce. Primii oameni erau numiţi „capetele negre”, o aluzie la culoarea părului lor. Această exprimare indică o comparaţie cu altcineva. Cum singurele fiinţe din acele vremuri erau oamenii şi zeii, înseamnă că se făcea comparaţia între ei. Dacă şi zeii ar fi fost bruneţi, ca şi oamenii, nu ar fi avut sens să fie numiţi doar oamenii „capetele negre”. Însă acest lucru denotă faptul că zeii aveau o culoare a părului diferită de cea a oamenilor, cel mai probabil total opusă, adică blond sau alb. Blonzi cu părul lung erau zeii scandinavici. Dumnezeul pe care l-au văzut Enoh şi Iezechiel avea părul lung şi alb. Zeus la greci sau Jupiter la romani erau, de asemenea, reprezentaţi cu părul lung şi alb. Quetzalcoatl în Mezoamerica era blond, cu pielea albă. Indiferent de civilizaţia care îi menţionează, zeii aveau aproape întotdeauna părul lung, până la umeri. Bineînţeles că există şi excepţii: unii dintre zei, foarte puţini, aveau părul scurt iar unul sumerian, Nergal, era chel. O diferenţă dintre cei de azi şi cei din trecut este că majoritatea celor din trecut aveau bărbi, aşa cum sunt descrişi de mesopotamieni, scandinavi, egipteni şi alte popoare, pe când cei de astăzi nu. Există o explicaţie şi pentru acest lucru. Deoarece barba indică vârsta înaintată, bărboşii zei erau cei bătrâni, adică primii care au venit pe Terra. Cei ce au venit mai târziu, fiind mai tineri, nu au mai fost reprezentaţi cu bărbi. La fel se poate explica şi absenţa bărbilor la extratereştrii din timpurile noastre: ei nu sunt zeii cei bătrâni, de la începutul istoriei, ci urmaşi ai acelora.

Pe lângă statura înaltă, pielea albă, ochii albaştri şi părul lung, zeii mai aveau o caracteristică fizică predominantă: frumuseţea fizică. Blonda lui Howard Menger, Aura Rhanes a lui Truman Bethurum, Lyra a lui Orfeo Angelucci sau Semjase a lui Eduard Meier au fost descrise ca fiind superbe. În creştinism, iudaism şi islamism, îngerii sunt creaturi perfecte din punct de vedere fizic, de o frumuseţe incredibilă. Lucifer în creştinism era considerat cel mai frumos dintre îngeri. În Cartea egipteană a morţilor, unul dintre epitetele lui Osiris este „cel frumos” iar Ptah mai era numit „cel frumos la chip”. Afrodita la greci, Hathor la egipteni, Inanna la sumerieni, Iştar la babilonieni, Freya la scandinavi şi, în general, toate zeiţele iubirii erau de o frumuseţe răpitoare. Într-o legendă grecească, tânărul Paris a trebuit să aleagă cea mai frumoasă zeiţă dintre Afrodita, Hera şi Athena. Fiindu-i greu să stabilească o câştigătoare după criterii fizice, deoarece toate trei erau incredibil de frumoase, tânărul a ales în funcţie de darurile pe care i le-au oferit. Dumuzi la sumerieni sau Tammuz la babilonieni era imaginat ca un tânăr frumos la chip, asemeni grecului Adonis. Printre numeroasele epitete ale indianului Krşna se numără şi Shyamasundara, adică „frumosul întunecat”. Apollo al grecilor şi al romanilor era atât de frumos, încât a făcut numeroase cuceriri atât în rândul femeilor, cât şi în cel al bărbaţilor. Ares, numit Marte de către romani, era înalt şi frumos. Zeii grecilor (şi nu doar ei) îşi alegeau soţiile după frumuseţe. Astfel, Zeus a ales-o pe Hera, cea mai tânără şi mai frumoasă dintre surorile lui, iar Hades pe Persephone, frumoasa sa nepoată. Poetul naţional al românilor, Mihai Eminescu, în poezia Luceafărul prezintă o entitate, numită Hyperion, „cu păr de aur moale” (adică blond), coborâtă din cer pentru a se împreuna cu o muritoare. Aleasa, pe nume Cătălina, era impresionată de frumuseţea acestuia: „o, eşti frumos, cum numa-n vis un înger se arată”. Merită remarcat şi faptul că Hyperion era numele unuia dintre titanii grecilor, primii zei de pe Pământ. Nu în ultimul rând, amintim de episodul biblic despe distrugerea Sodomei în care doi îngeri au trezit apetitul sexual al locuitorilor acelui oraş. Fără îndoială, acest lucru s-a întâmplat din cauza frumuseţii fizice a celor doi. De altfel, îngerii sunt prezentaţi în creştinism, islamism şi iudaism ca fiinţe foarte frumoase.

După ce am aflat că primii zei care au aterizat pe planeta noastră erau umanoizi, înalţi, frumoşi, cu părul lung şi blond, trebuie să aflăm de unde şi de ce au venit pe planeta noastră.

Cărţi citite în 2011

 1. Manuscrisele de la Marea Moartă – Editura Herald, 2005

 2. Anne Tardy - Mitologia tibetană (La mythologie tibétaine) – Editura Meteor Press, 2004

 3. Ahmed Osman - Din Egipt (Out of Egypt) – Editura Aquila ’93, 2004

 4. Jean-Pierre Vernant - Mit şi religie în Grecia antică (Mythe et religion en Grèce ancienne) – Editura Meridiane, 1995

 5. George Hart - Dicţionarul zeilor şi zeiţelor Egiptului antic (A Dictionary of Egyptian Gods and Goddesses) – Editura Artemis, 2004

 6. Angela Hondru - Mituri şi legende japoneze – Editura Victor, 1999

 7. Zecharia Sitchin – A douăsprezecea planetă (The 12th Planet) – Editura Aldo Press, 1999

 8. Nicolae Pop – Fabule – Editura Ion Creangă, 1982

 9. Jean de La Fontaine – Fabule (Les fables) – Editura Albatros, 1978

10. Aesop – Fabule – Editura Ion Creangă, 1984

11. Paulo Coelho – Manualul războinicului luminii (Manual do guerreiro da luiz) – Editura Humanitas, 2003

12. Milan Rýzl – Miracolele biblice. Încercări de interpretare parapsihologică (Die biblischen Wunder. Deutungsversuche der Parapsychologie) – Editurile Saeculum & Vestala, 1993

13. Rafaello Giovagnoli – Spartacus – Editura Tineretului, 1976

14. Pavel Coruţ – Ziua zeilor – Editura Ştefan, 2008

15. Ahmed Osman – Străinul din Valea Regilor. O mumie egipteană misterioasă (Stranger in the Valley of Kings. The Identification of Yuya as the Patriarch Joseph) – Editura Aquila ’93, 2002

16. Cartea egipteană a morţilor – Editura Sophia, 1993

17. Claude Helft – Mitologia egipteană (La mythologie égyptienne) – Editura Meteor Press, 2004

18. Tăbliţele de argilă. Scrieri din Orientul antic – Editura Minerva, 1981

19. Zecharia Sitchin – Războiul zeilor cu oamenii (The War of Gods and Men) – Editura Aldo Press, 2006

20. Cartea lui Enoh – Editura Herald, 2008

21. Cristian Negureanu – Tainele religiilor şi populaţiile universului – Editura Miracol, 1995

22. Lucius Mestrius Plutarchus – Despre Isis şi Osiris (De Iside et Osiride) – Editura Herald, 2006

23. Erich Von Däniken – Ipoteza extraterestră. Dovezile mele (Beweise) – Editura Domino, 1995

24. Vyasa – Bhagavad-Gita – Societatea Informaţia, 1992

25. Ahmed Osman – Moise – Faraonul Egiptului (Moses Pharaoh of Egypt) – Editura Aquila ’93, 2002

26. Michèle Mira Pons – Mitologia celtică (La mythologie celte) – Editura Meteor Press, 2004

27. Sigmund Freud – Moise şi religia monoteistă. Trei eseuri (Der Mann Moses und die monotheistische Religion: drei Abhandlungen) – Editura Trei, 2009

28. Rodica Bretin – Dosarele imposibilului – Editura Cartea de buzunar

29. Dan Apostol – Extratereştri în Preistorie – Editura Cartea de buzunar

30. Florentin Popescu – Divinităţi, simboluri şi mistere orientale – Editura Floarea Darurilor, 1999

31. Florentin Popescu – Babilon, oraşul blestemat – Editurile Saeculum & Vestala, 1998

32. Rodica Bretin – Tunelul timpului – Editura Cartea de buzunar

33. Horst Bergmann & Frank Rothe – Codul piramidelor. Ştiinţele secrete despre cosmos şi nemurire la vechii egipteni (Der Pyramiden-Code. Altagyptisches Geheimwissen von Kosmos und Unsterblichkeit) – Editura Saeculum I.O., 2004

34. Eugen Delcea – Marile enigme – Editura Obiectiv

35. Evanghelii gnostice – Editura Herald, 2005

36. Helmut Höfling – OZN, preistorie, monştri. Marea carte a faptelor senzaţionale (Ufos, Urwelt, Ungeheurer. Das groβe Buch der Sensationen) – Editurile Saeculum & Vestala, 1996

37. Michael Drosnin – Codul Bibliei (The Bible Code) – Editura Nemira, 2005

38. Gheorghe Muşu – Din mitologia tracilor – Editura Cartea Românească, 1982

39. Dan D. Farcaş – OZN-uri de pe celălalt tărâm – Editura Teora, 1999

40. Vasile Lovinescu – Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade populare româneşti – Editura Cartea Românească, 1993

41. Eugen Delcea – Secretele Terrei: Istoria începe în Carpaţi – volumul 3 – Editura Obiectiv, 2002

42. Jean Charles Blanc – Mitologia indiană (La mythologie indienne) – Editura Meteor Press, 2004

43. Gheorghe Negoescu – Eşti pregătit să câştigi 72.000 lei pe lună? – ediţia a 2-a – Editura Universitaria, 2011

44. Ion Iosif Rusu – Religia geto-dacilor: zei, credinţe, practici religioase – Editura Dacica, 2009

45. Alexandru Papadopol-Calimah – Scrieri vechi pierdute atingătoare de Dacia – Editura Dacica, 2007

46. Dan D. Farcaş – Răpiţi de extratereştri – Editura Cartea de buzunar

47. Walter Raymond Drake – Astralii în Orientul antic (Gods and Spacemen in the Ancient East) – Editura Polirom, 1998

48. Cristian Negureanu – Supranaturalul de la mit la ştiinţă – Editura Miracol

49. Desiderius Erasmus Roterodamus – Despre război şi pace – Editura Incitatus, 2001

50. Serge Monaste – Protocoalele de la Toronto. Naţiunile unite contra creştinismului – Editura Samizdat, 1995

Cărţi citite în 2010

1. Mitologia: Orientul apropiat, Egiptul, Grecia – Editura Litera, 2010

2. Mitologia: Roma, Scandinavii, Celţii, Americile – Editura Litera, 2010

3. Mitologia: India, China, Japonia, Africa, Australia şi Oceania – Editura Litera, 2010

4. Cristian Negureanu – Civilizaţiile extraterestre şi a III-a conflagraţie mondială – Editura Datina

5. Zecharia Sitchin – A douăsprezecea planetă (The 12th Planet) – Editura Aldo Press, 1999

6. Zecharia Sitchin – Războiul zeilor cu oamenii (The War of Gods and Men) – Editura Aldo Press

7. Zecharia Sitchin – Întoarcerea la Geneză (Genesis Revisited) – Editura Aldo Press, 2009

8. Ion Ţugui – Şapte ani apocaliptici – Editura Cartea Românească, 1992

9. Elena-Maria Morogan – Mitologia nordică – Editura enciclopedică, 1992

10. Tony Brill – Legende populare istorice româneşti – Editura Porto-Franco, 1998

11. James Pike – Dialog cu cei de dincolo (The Other Side) – Editura Alcris, 1995

12. Doina Rodina-Hanu – Povestiri romane – Editura Albatros, 1990

13. David Gibbins – Aurul cruciaţilor (Crusader Gold) – Editura RAO International, 2008

14. Claude Helft – Mitologia egipteană (La mythologie égyptienne) – Editura Meteor Press, 2004

15. Richard Mervin Hare – Platon (Plato) – Editura Humanitas

16. Jonathan Barnes – Aristotel (Aristotle) – Editura Humanitas

17. Don Hewitt – Atacul psihic – Editura L.V.B., 1996

18. Jean Charles Blanc – Mitologia indiană (La mythologie indienne) – Editura Meteor Press, 2004

19. Angela Ribinciuc – Cubul de aer – Editura Parnas, 2002

20. Florin Doru Cilincă – Axiomatika – Editura Ildaro, 1999

21. Arthur Ford – Există viaţă dincolo de moarte? (Unknown but Known) – Editurile Universul & Blasco 2000, 1993

22. Jacob Van Der Baas – Cele mai eficiente vrăji de dragoste din vechime – Editura MPS International, 1998

23. James Summers – Forţa vitală – Puterea vindecătoare a Universului – Editura MPS International, 1997

24. Petre Ispirescu – Basme – Editura Herra

25. Mihai Gheorghe Andrieş – Ultimul oraş al Atlantidei – Editurile Saeculum I.O. & Vestala, 1998

26. Sandrine Cochevelou – Vrăjitoria se învaţă – Editura L.V.B., 1996

27. Gwendolyn Leick – Dicţionar de Mitologie a Orientului Apropiat Antic (A Dictionary of Ancient Near Eastern Mythology) – Editura Artemis

28. Luiza Textoris – Spiritul după moarte – Editura Transpres, 1993

29. Padma Sambhava – Cartea tibetană a morţilor (Bardo Thodol) – Editura Sophia, 1994

30. Horia Matei – Enigmele Terrei – volumul 1 – Editurile Saeculum I.O. & Vestala, 1997

31. Horia Matei – Enigmele Terrei – volumul 2 – Editura Albatros, 1983

32. Shimon bar Yochai – Zoharul (Cartea Splendorii) (Kabbala Denudata) – Editura Herald

33. Constantin Ionescu-Boeru – Povestiri din ţara faraonilor – Editura Prietenii Cărţii, 2001

34. Erich Von Däniken – Amintiri despre viitor (Erinnerungen an die zukunet) – Editura politică, 1970

35. Elena Vologdina & Natalia Malofeeva – Atlasul marilor descoperiri geografice – Editurile Rosman & Litera International

36. Charles Autran – Mithra, Zoroastru şi istoria ariana a creştinismului – Editura Antet

37. Philippe Cazman – Cum să devii bogat stând acasă – Editura Rom Direct Impex

38. Ahmed Osman – Moise – Faraonul Egiptului (Moses Pharaoh of Egypt) – Editura Aquila ’93, 2002

39. Zecharia Sitchin – Regatele pierdute (The Lost Realms) – Editura Aldo Press

40. Arhim. Ioachim Pârvulescu – Sfânta taină a spovedaniei pe înţelesul tuturor – Editura Albedo, 2005

41. Arthur Crockett – Profeţiile inedite ale lui Nostradamus – Editura Rom Direct Impex

42. Arthur Weigall – Istoria Egiptului antic (Histoire de l’Egypte Ancienne) – Editura Artemis

43. Josef Pavlovič – Hai cu noi în Africa (Hurá do Afriky) – Editura Ion Creangă, 1985

44. Charles Dickens – Viaţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos (The Life of Our Lord) – Editura Mondero, 1990

45. Alexandre Dumas – Cezar (César) – Editura Dacia, 1975

46. Cristian Negureanu – Intratereştrii şi Noua Ordine Mondială – Editura Miracol, 1996

47. Jimmy Guieu – Stăpânii noştri extratereştrii! – Editura Z, 1996

48. Cristian Negureanu – Sosirea zeilor – Editura Miracol, 2003

Faţa ascunsă a lui Yahweh

„Şi tot pământul va fi mistuit de văpaia mâniei Mele.” – Yahweh (Cartea lui Sofonie 3:8)

 

Bel, Marduk, Martu, Utu, Şamaş, Şamsiel, Apollo, Horus, Khonsu, Baal, Belial, Baldr, Okuninushi, Illuyanka, Pleistoros, Candaon, Candaios, Ahura Mazda, Allah sau Yahweh sunt doar câteva nume ale ultimului conducător al planetei noastre, Dumnezeu pentru unii şi Satan pentru alţii. Poate fi considerat într-adevăr o entitate malefică, aşa cum susţine Noul Testament? Sau aceasta este doar o denigrare a adepţilor taberei opuse?

În multe culturi era considerat zeu al războiului. Pentru babilonieni, ca Nergal, era şi zeul bolilor, al soarelui distrugător de la amiază şi al lumii de dedesubt. Sub numele Marduk sau Yahweh îşi pedepsea poporul foarte des, indiferent că era vorba de cel babilonian sau de cel evreu. Gnosticii îl credeau pe Yahweh o entitate malefică ignorantă şi necunoscătoare. Cercetătorul Edward Meyer, citat de Sigmund Freud în Moise şi religia monoteistă, scria despre Yahweh că este un demon înfricoşător, sângeros, care bântuie noaptea şi se sfieşte de lumina zilei. De fapt, demon este considerat şi de creştinism şi iudaism, atât sub numele Nergal, cât şi sub cel de Satan. În Vechiul Testament, Yahweh este un zeu invidios, răutăcios, răzbunător, nemilos şi chiar frustrat de multe ori. De fapt, aşa îl descriu şi supuşii săi în Biblie: „Yahweh este un Dumnezeu zelos, Yahweh se răzbună, El cunoaşte mânia. Yahweh se răzbună pe potrivnicii Săi şi împotriva duşmanilor Săi stă neînduplecat.” (Cartea lui Naum 1:2) Yahweh îşi incită adepţii la violenţă, crime, jafuri şi violuri de nenumărate ori şi încearcă să-i controleze prin frică, ameninţându-i şi blestemându-i ori de câte ori are ocazia. Să vedem câteva exemple:

- „De se va ridica în mijlocul tău prooroc sau văzător de vise şi va face înaintea ta semn şi minune, şi se va împlini semnul sau minunea aceea, de care ţi-a grăit el, şi-ţi va zice atunci: să mergem după alţi dumnezei, pe care tu nu-i ştii şi să le slujim acelora (…) pe proorocul acela sau pe văzătorul acela de vise să-l daţi morţii, pentru că v-a sfătuit să vă abateţi de la Domnul Dumnezeul vostru.” (Deuteronomul 13:1-5)

- „De te va îndemna în taină fratele tău, fiul tatălui tău, sau fiul mamei tale, sau fiul tău, sau fiica ta, sau femeia de la sânul tău, sau prietenul tău care este pentru tine ca sufletul tău, zicând: haidem să slujim altor dumnezei, pe care tu şi părinţii tăi nu i-aţi ştiut, (…) să nu te învoieşti cu ei, nici să-i asculţi; să nu-i cruţe ochii tăi, să nu-ţi fie milă de ei, nici să-i ascunzi; ci ucide-i; mâna ta să fie înaintea tuturor asupra lor, ca să-i ucidă, şi apoi să urmeze mâinile a tot poporul. Să-i ucizi cu pietre până la moarte, că au încercat să te abată de la Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei.” (Deuteronomul 13:6-10)

- „De vei auzi de vreuna din cetăţile tale, pe care Domnul Dumnezeul tău ţi le dă ca să locuieşti, că s-au ivit în ea oameni necredincioşi dintre ai tăi şi au smintit pe locuitorii cetăţii lor, zicând: haidem să slujim altor dumnezei, pe care voi nu i-aţi ştiut, caută, cercetează şi întreabă bine, şi de va fi adevărat că s-a întâmplat urâciunea aceasta în mijlocul tău, să loveşti pe locuitorii acelei cetăţi cu ascuţişul sabiei, s-o dai, blestemului pe ea şi tot ce este în ea şi dobitoacele ei să le treci prin ascuţişul sabiei. Iar prăzile ei să le aduni toate în mijlocul pieţii ei şi să arzi cu foc cetatea şi toată prada ei, ca ardere de tot Domnului Dumnezeului tău; să fie ea pe vecie dărâmată şi niciodată să nu se mai zidească.” (Deuteronomul 13:12-16)

- „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să fie dat morţii, că a grăit de rău pe tatăl său şi pe mama sa şi sângele său este asupra sa.” (Leviticul 20:9)

- „Cel ce va bate pe tată sau pe mamă să fie omorât.” (Exodul 21:15)

- „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, acela să fie omorât.” (Exodul 21:17)

- „De se va desfrâna cineva cu femeie măritată, adică de se va desfrâna cu femeia aproapelui său, să se omoare desfrânatul şi desfrânata.” (Leviticul 20:10)

- „Cel ce se va culca cu femeia tatălui său, acela goliciunea tatălui său a descoperit; să se omoare amândoi, căci vinovaţi sunt.” (Leviticul 20:11)

- „De se va culca cineva cu nora sa, amândoi să se omoare, că au făcut urâciune şi sângele lor este asupra lor.” (Leviticul 20:12)

- „De se va culca cineva cu bărbat ca şi cu femeie, amândoi au făcut nelegiuire şi să se omoare, că sângele lor asupra lor este.” (Leviticul 20:13)

- „Dacă îşi va lua cineva femeie şi se va desfrâna cu mama ei, nelegiuire face; pe foc să se ardă şi el şi ea, ca să nu fie nelegiuiri între voi.” (Leviticul 20:14)

- „Cel ce se va amesteca cu dobitoc să se omoare şi să ucideţi dobitocul.” (Leviticul 20:15)

- „Dacă femeia se va duce la vreun dobitoc, ca să se unească cu el, să ucizi femeia şi dobitocul să se omoare, că sângele lor este asupra lor.” (Leviticul 20:16)

- „Dacă un bou va împunge de moarte bărbat sau femeie, boul să fie ucis cu pietre şi carnea lui să nu se mănânce, iar stăpânul boului să fie nevinovat. Iar dacă boul a fost împungător cu o zi sau cu două sau cu trei înainte, şi stăpânul lui, fiind vestit despre aceasta, nu l-a închis şi boul a ucis bărbat sau femeie, boul să fie ucis cu pietre şi stăpânul lui să fie dat morţii.” (Exodul 21:28-29)

- „De va lua cineva pe sora sa, după tată sau după mamă, şi-i va vedea goliciunea şi ea va vedea goliciunea lui: aceasta este ruşine şi să fie stârpiţi înaintea ochilor fiilor poporului lor. El a descoperit goliciunea surorii sale; să-şi poarte păcatul lor.” (Leviticul 20:17)

- „Bărbatul care se va culca cu femeie în timpul curgerii ei şi-i va descoperi goliciunea, acela a descoperit curgerea sângelui ei şi ea şi-a descoperit curgerea sângelui său: amândoi să fie stârpiţi din poporul lor.” (Leviticul 20:18)

- „Bărbatul sau femeia, de vor chema morţi sau de vor vrăji, să moară neapărat: cu pietre să fie ucişi, că sângele lor este asupra lor.” (Leviticul 20:27)

- „De se va afla la tine, în vreuna din cetăţile tale, pe care ţi le va da Domnul Dumnezeul tău, bărbat sau femeie, care să fi făcut rău înaintea ochilor Domnului Dumnezeului tău, călcând legământul Lui, (…) Să scoţi pe bărbatul acela sau pe femeia aceea care au făcut răul acesta la porţile tale şi să-i ucizi cu pietre.” (Deuteronomul 17:2-5)

- „Iar cine se va purta aşa de îndărătnic, încât să nu asculte pe preotul care stă acolo la slujbă înaintea Domnului Dumnezeului tău, sau pe judecătorul care va fi în zilele acelea, unul ca acela să moară.” (Deuteronomul 17:12)

- „De va lovi cineva pe un om şi acela va muri, să fie dat morţii.” (Exodul 21:12)

- „Dacă însă va ucide cineva pe aproapele său cu bună ştiinţă şi cu vicleşug şi va fugi la altarul Meu, şi de la altarul Meu să-l iei şi să-l omori.” (Exodul 21:14)

- „Cel ce va fura un om din fiii lui Israel şi, făcându-l rob, îl va vinde, sau se va găsi în mâinile lui, acela să fie omorât.” (Exodul 21:16)

- „Şi i-a zis Domnul: «Treci prin mijlocul cetăţii, prin Ierusalim, şi însemnează cu semnul crucii pe frunte, pe oamenii care gem şi care plâng din cauza multor ticăloşii care se săvârşesc în mijlocul lui». Iar celorlalţi le-a zis în auzul meu: «Mergeţi după el prin cetate şi loviţi! Să nu aveţi nici o milă şi ochiul vostru să fie necruţător! Ucideţi şi nimiciţi pe bătrâni, tineri, fecioare, copii, femei, dar să nu vă atingeţi de nici un om, care are pe frunte semnul +!»” (Iezechiel 9:4-6)

- „Mergeţi şi loviţi pe locuitorii din Iabeşul Galaadului cu sabia, şi femeile, şi copiii. Şi iată ce să mai faceţi: pe orice bărbat şi orice femeie care a cunoscut bărbat, să-i daţi pieirii, iar fetele lăsaţi-le cu viaţă.” (Judecători 21:10-11)

Prin cele de mai sus se observă instigarea la crimă a lui Yahweh. Chiar dacă păcătoşii merită să fie pedepsiţi pentru anumite infracţiuni (cum ar fi incestul, zoofilia, violul, etc.), pedeapsa cu moartea nu pare în concordanţă cu cea de-a şasea poruncă dată lui Moise, adică „Să nu ucizi!” Aceste crime în numele lui Yahweh au ca scop controlul populaţiei prin frică, aşa cum se vede şi din exemplele de mai jos. Dacă în ziua de azi, acest lucru se numeşte terorism, adepţii lui Yahweh consideră că această frică este absolut normală:

- „Domnului Dumnezeului vostru să-I urmaţi şi de El să vă temeţi; să păziţi poruncile Lui şi glasul Lui să-l ascultaţi; Lui să-I slujiţi şi de El să vă lipiţi.” (Deuteronomul 13:4)

- „Tot Israelul va auzi aceasta şi se va teme.” (Deuteronomul 13:11)

- „Pierde deci răul din Israel şi va auzi tot poporul şi se va teme şi nu se va mai purta în viitor cu îndărătnicie.” (Deuteronomul 17:13)

- „În ziua aceea va fi de la Domnul mare spaimă printre ei şi fiecare va apuca de mână pe aproapele său şi îşi vor ridica mâna unii împotriva altora.” (Zaharia 14:13)

Răzbunătorul dumnezeu al evreilor nu este mulţumit doar cu crime în numele său, ci are nevoie şi de jafuri, violuri şi sclavie:

- „Iată că vine ziua Domnului, când se vor împărţi prăzile tale în mijlocul tău. Şi voi aduna toate neamurile pentru război împotriva Ierusalimului, şi cetatea va fi luată, casele vor fi jefuite şi femeile necinstite. Atunci jumătate din cetate va fi dusă în robie, iar restul poporului Meu nu va fi stârpit din cetate.” (Zaharia 14:1-2)

- „Aşa zice Domnul: Iată Eu voi ridica asupra ta rău chiar din casa ta şi voi lua pe femeile tale înaintea ochilor tăi şi le voi da aproapelui tău şi se va culca acela cu femeile tale în văzul soarelui acestuia.” (Cartea a doua a Regilor 12:11)

- „Apoi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: «Răzbună pe fiii lui Israel împotriva Madianiţilor, şi apoi te vei adăuga la poporul tău».” (Numerii 31:1-2) „Şi au lovit ei pe Madian, cum poruncise Domnul lui Moise, şi au ucis pe toţi cei de parte bărbătească.” (31:7) „Iar pe femeile Madianiţilor şi pe copiii lor le-au luat fiii lui Israel în robie; şi toate vitele lor, toate turmele lor şi toate avuţiile lor le-au luat pradă. Toate cetăţile lor din ţinuturile lor cu toate satele lor le-au ars cu foc. Toată prada şi tot ce-au apucat de la om până la dobitoc au luat cu ei. Robii, prada şi cele apucate le-au dus la Moise, la preotul Eleazar şi la obştea fiilor lui Israel, în tabăra din şesul Moabului, care este lângă Iordan, în faţa Ierihonului.” (31:9-12)

- Violul este permis evreilor, după porunca lui Yahweh transmisă prin gura lui Moise: „De se va întâlni cineva cu o fată nelogodită şi o va prinde şi se va culca cu ea şi vor fi prinşi, atunci cel ce s-a culcat cu ea să dea tatălui fetei cincizeci de sicli de argint, iar ea să-i fie nevastă, pentru că a necinstit-o; toată viaţa lui să nu se poată despărţi de ea.” (Deuteronomul 22:28-29). În afară de aceasta, răpirea femeilor, urmată de viol, nu era doar încurajată, ci chiar o poruncă de la Yahweh: „Mergeţi şi pândiţi din vii şi băgaţi de seamă când vor ieşi fetele din Şilo să joace la horă; atunci să ieşiţi din vii şi să vă luaţi femei din fetele din Şilo şi mergeţi în pământul lui Veniamin. (…) Şi fiii lui Veniamin aşa au şi făcut şi şi-au luat femei după numărul lor din cele ce erau la horă şi pe care ei le-au răpit şi s-au dus înapoi în moştenirea lor şi au zidit cetăţi şi au început să trăiască în ele.” (Judecători 21:20-23).

- Cel mai mare profet al lui Yahweh, acelaşi Moise, socotea femeile drept pradă de război. Doar pe cele virgine, celălalte (alături de copii) trebuind să moară: „Atunci s-a mâniat Moise pe căpeteniile oştirii, pe căpeteniile miilor şi pe sutaşii care se întorseseră de la război, şi le-a zis Moise: «Pentru ce aţi lăsat vii toate femeile? Căci ele, după sfatul lui Valaam, au făcut pe fiii lui Israel să se abată de la cuvântul Domnului, pentru Peor, pentru care a venit pedeapsă asupra obştii Domnului. Ucideţi dar toţi copiii de parte bărbătească şi toate femeile ce-au cunoscut bărbat, ucideţi-le. Iar pe fetele care n-au cunoscut bărbat, lăsaţi-le pe toate vii pentru voi.»” (Numerii 31:14-18).

Cum pentru unii moartea ar fi o pedeapsă mult prea uşoară, Yahweh se mulţumeşte şi cu mutilări. Mai ales dacă femeile sunt cele mutilate: „De se vor bate între dânşii nişte bărbaţi, şi femeia unuia din ei se va duce ca să scoată pe bărbatul său din mâna celui ce-l bate şi, întinzându-şi ea mâna, va apuca pe acesta de părţile lui ruşinoase, să i se taie mâna ei şi să nu o cruţe ochiul tău.” (Deuteronomul 25:11-12).

O altă lege dată de Yahweh poporului său este pe cât de simplă, pe atât de inumană: dacă evreii atacă o cetate şi locuitorii ei se predau, aceştia vor scăpa doar cu plata unui bir (sau taxă de protecţie, cum se numeşte astăzi). Dacă totuşi acei oameni refuză să plătească şi aleg să-şi apere casele şi familiile, evreul trebuie să asculte porunca lui Yahweh: „Să loveşti cu ascuţişul sabiei pe toţi cei de parte bărbătească din ea. Numai femeile şi copiii, vitele şi tot ce este în cetate, toată prada ei să o iei pentru tine şi să te foloseşti de prada vrăjmaşilor tăi, pe care ţi i-a dat Domnul Dumnezeul tău în mână. Aşa să faci cu toate cetăţile care sunt foarte departe de tine şi care nu sunt din cetăţile popoarelor acestora. Iar în cetăţile popoarelor acestora pe care Domnul Dumnezeul tău ţi le dă în stăpânire, să nu laşi în viaţă nici un suflet; ci să-i dai blestemului.” (Deuteronomul 20:13-17)

Cruzimea faţă de copii e prezentă şi în sufletele adepţilor lui Yahweh, nu doar în al lui. Dacă putem presupune că are vreunul dintre ei suflet. Dată fiind lupta pentru supremaţie dintre Yahweh / Marduk şi sora sa, Iştar, adepţii celor doi nu stăteau nici ei degeaba. Iată calea spre fericire în opinia unuia dintre susţinătorii lui Marduk: „Fiica Babilonului, ticăloasa (Iştar – n.a.)! Fericit este cel ce-ţi va răsplăti ţie fapta ta pe care ai făcut-o nouă. Fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră.” (Psalmul 136:8-9). Nu ne trebuie prea multe cunoştinţe de psihologie pentru a ne da seama că ura lui Yahweh faţă de femei se datorează urii faţă de sora sa, Iştar. Deoarece pe „ticăloasă” nu avea cum să o pedepsească, zeul evreilor se răzbuna pe femeile oamenilor. Cum un zeu misogin nu putea să aibă decât adepţi misogini, aşa se explică de ce femeile în ţările arabe (şi în alte locuri de pe Glob) au o poziţie net inferioară faţă de cea a masculilor.

După cum ne dă de înţeles Biblia, adepţii lui Yahweh obişnuiau în mod frecvent să ucidă copii, aşa cum susţine şi Cartea înţelepciunii lui Solomon: „Ei făceau slujbe în care ucideau chiar pe copiii lor, sau săvârşeau taine ascunse sau beţii nebuneşti după barbare obiceiuri” (14:23). Cel mai bun exemplu este profetul Elisei care, după ce a primit în mod miraculos puterile magice ale lui Ilie, s-a gândit să se plimbe până în oraşul Betel. La intrarea în oraş, nişte copii au îndrăznit să râdă de chelia profetului. Cum au plătit pentru acest grav afront, e mai bine să citim în Vechiul Testament: „Şi cum mergea pe drum, au ieşit din cetate nişte copii şi s-au apucat să râdă de al zicând: «Hai, pleşuvule, hai!» Iar el, întorcându-se şi văzându-i, i-a blestemat cu numele Domnului. Atunci, ieşind din pădure doi urşi, au sfâşiat din ei patruzeci şi doi de copii.” (Cartea a Patra a Regilor 2:23-24). Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, naratorul biblic continuă într-o notă mai mult decât indiferentă: „De aici Elisei s-a dus la muntele Carmelului, iar de acolo s-a întors în Samaria.” Nimic despre faptul că 42 de copii au fost ucişi cu bestialitate ori de puterile kabbalistice ale lui Elisei, ori chiar de dumnezeul său. Dar poate că uciderea copiilor era un lucru absolut normal în rândul poporului evreu (pe lângă incest, viol, jaf şi alte crime) iar noi nu înţelegem această datină transmisă cu sfinţenie până nu demult. Să ne amintim că şi Irod, regele iudeilor, a comandat uciderea tuturor pruncilor până în doi ani, după cum susţine Noul Testament. De unde această oribilă „tradiţie”? Cel mai probabil, totul a început de la Yahweh, care i-a cerut lui Avraam să-şi sacrifice fiul: „Şi Yahweh i-a zis: «Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi du-te în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta Eu!»” (Geneza 22:2). Iar în timpul lui Moise, zeul şi-a trimis îngerul să omoare copiii egiptenilor. Ce deosebire enormă între Yahweh, ucigaşul de copii, şi Iisus, care spunea: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu.” (Marcu 10:14) sau „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor.” (Matei 19:14).

Yahweh este foarte mofturos când vine vorba despre jertfele pe care le pofteşte: „Să nu aduci jertfă Domnului Dumnezeului tău bou sau oaie cu meteahnă, sau cu beteşug, căci aceasta este urâciune înaintea Domnului Dumnezeului tău.” (Deuteronomul 17:1). Probabil un bou şchiop i-ar fi stat în prea-sfântul gâtlej… Îi plăcea enorm lui Yahweh să se îndoape, după cum ne anunţă tot Biblia. Pe când i s-a arătat lui Avraam într-o după-amiază, împreună cu alţi doi oameni, acesta i-a poftit pe toţi trei la masă. Cât au mâncat prea-sfinţiile lor? Ne spune tot Biblia: „După aceea a alergat Avraam în cort la Sarra şi i-a zis: “Frământă degrabă trei măsuri de făină bună şi fă azime!” Apoi Avraam a dat fuga la cireadă, a luat un viţel tânăr şi gras şi l-a dat slugii, care l-a gătit degrabă. Şi a luat Avraam unt, lapte şi viţelul cel gătit şi le-a pus înaintea Lor şi pe când Ei mâncau a stat şi el alături de Ei sub copac.” (Geneza 18:6-8). Nu vreau să-mi imaginez cum arăta WC-ul ceresc după o asemenea masă copioasă, care ar fi scos din foame câteva sate de copii din Africa… Oricum, putem ghici că viţelul gătit de sluga lui Avraam nu avea nicio meteahnă, altfel i l-ar fi pus Yahweh în cap.

Ce-şi mai doreşte Yahweh ca jertfe, în loc de oameni sau animale sănătoase? Bucăţi de aur cu forme de… bube şi şoareci! Cel puţin asta susţine Vechiul Testament: „Apoi au mai zis: «Ce fel de jertfă pentru păcat trebuie să-I aducem?» Iar aceia au zis: «După numărul căpeteniilor Filistenilor, cinci buboaie de aur şi cinci şoareci de aur, căci pedeapsa este una şi asupra voastră şi asupra căpeteniilor voastre. Aşadar, faceţi nişte chipuri cioplite de buboaie de ale voastre şi nişte chipuri de şoareci de ai voştri care pustiesc pământul şi daţi slavă Dumnezeului lui Israel; poate că Îşi va ridica mâna de deasupra voastră, de deasupra dumnezeilor voştri şi de deasupra pământului vostru.»” (Cartea întâia a Regilor 6:4-5).

Revenind la crimă, se pare că aceasta este pe placul lui Yahweh, chiar şi atunci când nu este înfăptuită în numele său. Cel mai bun exemplu este povestea de la începutul Bibliei, când Cain îşi omoară fratele, pe Abel. Deşi  fratricidul ar fi trebuit pedepsit, Yahweh îl lasă pe Cain să scape. Ba, mai mult, i-a avertizat pe ceilalţi că vor fi aspru pedepsiţi dacă vor îndrăzni să se atingă de criminal: „Şi i-a zis Domnul Yahweh: «Nu aşa, ci tot cel ce va ucide pe Cain înşeptit se va pedepsi». Şi a pus Domnul Yahweh semn lui Cain, ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare.” (Geneza 4:15). Nu ştim cine ar fi putut să se atingă de Cain, din moment ce Adam şi Eva s-au pus pe făcut alţi copii abia după ce s-au născut stră-stră-stră-strănepoţii lui Cain. Probabil doar Yahweh ar putea să ne ajute să dezlegăm acest mister, dacă va da vreodată dovadă de bunăvoinţă. Cum aşchia nu sare departe de trunchi, stră-stră-stră-nepotul lui Cain, Lameh, şi-a întrecut strămoşul, ucigând doi oameni care, pesemne, l-au ciomăgit: „Şi a zis Lameh către femeile sale: «Ada şi Sela, ascultaţi glasul meu! Femeile lui Lameh, luaţi aminte la cuvintele mele: Am ucis un om pentru rana mea şi un tânăr pentru vânătaia mea. Dacă pentru Cain va fi răzbunarea de şapte ori, apoi pentru Lameh de şaptezeci de ori câte şapte!»” (Geneza 4:23-24). După ce s-a lăudat în faţa femeilor sale cu fapta sa, Lameh a fost iertat pesemne şi de Yahweh, deoarece Biblia nu menţionează că ar fi fost deranjat de această dublă crimă.

Un alt preferat al lui Yahweh, Samson, se îndeletnicea nu doar cu uciderea oamenilor, ci şi cu a animalelor. Probabil din plictiseală, deoarece între drumurile la bordel şi bătăile cu filistenii nu avea prea multe de făcut. După ce capitolul 14 din Cartea Judecătorilor ne spune că un leu tânăr a avut ghinionul să iasă în calea lui Samson, „s-a coborât peste el Duhul Domnului şi el a sfâşiat leul ca pe un ied”, din capitolul 15 aflăm că voinicul a omorât 30 de oameni şi le-a luat hainele, doar pentru că a pierdut un pariu. Mai târziu, de supărare că l-a părăsit nevasta pentru un filistean, „Samson s-a dus şi a prins trei sute de vulpi, a luat făclii, a legat câte două vulpi de coadă şi intre ele câte o făclie; după aceea a aprins făcliile şi a dat drumul vulpilor prin grânele Filistenilor şi a aprins şi clăile şi grâul nesecerat, viile şi livezile de măslini.” (Cartea Judecătorilor 15:4-5). După ce filistenii i-au ucis fosta soţie şi pe noul soţ al acesteia, Samson a luat o pauză din ucis „şi le-a sfărâmat fluierele picioarelor şi şoldurile şi apoi s-a dus şi a şezut în peştera de la stânca Etam.” În peşteră, Samson probabil a meditat îndelung la condiţia umană, căutând soluţii pentru a propovădui cât mai bine învăţăturile lui Yahweh, până s-a plictisit. Deoarece trecuseră multe zile fără nicio crimă, s-a lăsat dus în tabăra filistenilor, unde „găsind o falcă sănătoasă de asin, şi-a întins mâna, a luat-o şi a ucis cu ea o mie de oameni.” (Cartea Judecătorilor 15:15). A fost judecătorul israeliţilor timp de 20 de ani, timp în care nu ştim să fi omorât pe cineva. Dar s-a plictisit din nou şi s-a hotărât să se apuce de făcut sex. După ce a iubit o desfrânată din Gaza şi pe alta din valea Sorec, pe nume Dalila, a fost capturat de filisteni şi deposedat de forţa sa ieşită din comun. Plictisindu-se şi de statutul de sclav, la o petrecere i-a cerut ajutorul lui Yahweh. Zeul i-a înapoiat puterea iar Samson a distrus locuinţa în care avea loc petrecerea, recuperând toţi cei 20 de ani în care nu a comis nicio crimă. S-a sinucis luând cu el câteva mii de suflete, deoarece, conform Bibliei, „casa însă era plină de bărbaţi şi de femei, căci erau acolo toţi fruntaşii Filistenilor, iar pe acoperiş se aflau ca la trei mii de oameni, bărbaţi şi femei.” Nu ştim cum de au reuşit în acele vremuri filistenii performanţa de a construi asemenea clădiri cât Titanicul, însă cert e că lui Yahweh i-a plăcut foarte mult prestaţia eroului său.

Un alt ales al lui Yahweh este Moise care, după ce le-a adus oamenilor săi cele zece porunci, printre care şi cea care interzicea crimele, i-a împărţit în două tabere şi le-a cerut să se măcelărească între ei: „Iar Moise le-a zis: «Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Să-şi încingă fiecare din voi sabia sa la şold şi străbătând tabăra de la o intrare până la cealaltă, înainte şi înapoi, să ucidă fiecare pe fratele său, pe prietenul său şi pe aproapele său». Şi au făcut fiii lui Levi după cuvântul lui Moise. În ziua aceea au căzut din popor ca la trei mii de oameni.” (Exodul 32: 27-28). Dacă nici măcar profetul lui Yahweh nu îi ascultă poruncile, atunci cine?

Câteodată, Yahweh îşi pătează mâinile „sfinte”, când vine vorba de ucidere: „Şi a lovit Domnul pe locuitorii din Betşemeş, pentru că ei s-au uitat la chivotul Domnului, şi a ucis din popor cincizeci de mii şaptezeci de oameni. Atunci a plâns poporul, pentru că lovise Domnul poporul cu pedeapsă mare.” (Cartea întâia a Regilor 6:19). 50.070 de oameni ucişi doar pentru că s-au uitat la o ladă?!? Orice pedeapsă ar fi prea blândă pentru asemenea sacrilegiu… Altă dată, „cei doi fii ai lui Aaron, Nadab şi Abiud, luându-şi fiecare cădelniţa sa, au pus în ea foc, au turnat deasupra tămâie şi au adus înaintea Domnului foc străin, ce nu le poruncise Domnul. Atunci a ieşit foc de la Domnul şi i-a mistuit şi au murit amândoi înaintea Domnului.” (Leviticul 10:1-2). Din Cartea întâia a Cronicilor aflăm că „Ir, întâiul născut al lui Iuda, a fost rău în ochii Domnului şi l-a omorât.” (2:3). Acelaşi lucru se afirmă şi în Geneza 38:7. Nu ştim care a fost păcatul lui Ir dar, dacă Yahweh a hotărât că trebuie să moară, înseamnă că merita acest lucru. În continuare, Geneza susţine că Onan a luat-o de nevastă pe văduva fratelui său, Ir. Însă el nu dorea copii cu ea astfel încât, atunci când făceau sex, îşi „vărsa sămânţa jos” (coitus interruptus). Cum era de aşteptat, „ceea ce făcea el era rău înaintea lui Yahweh şi l-a omorât şi pe acesta” (Geneza 38:10). Rămasă văduvă pentru a doua oară, Tamara (căci acesta era numele „norocoasei”) aştepta să crească cel de-al treilea frate, Şela. Până la un moment dat când s-a hotărât să se îmbrace ca o prostituată şi să îl agaţe pe socrul său, Iuda. După ce au consumat fapta, ea a rămas însărcinată iar Iuda nu i-a mai dat-o de nevastă fiului său cel mic, Şela, care s-a văzut nevoit să practice „vărsarea seminţei pe jos”, la fel ca fratele său, Onan (chiar dacă Biblia nu menţionează acest aspect, îl putem intui). Iar Yahweh a fost mulţumit.

Yahweh / Marduk avea o slăbiciune pentru organul sexual masculin, altfel nu se explică de ce adepţii săi jurau întotdeauna cu mâna pe acesta, după ce şi-l ciopârţeau prin barbaria numită circumcizie sau, din punctul lor de vedere, „dovada legământului dintre evrei şi Yahweh”. Iată câteva exemple de jurământ: „Atunci a zis Avraam către sluga cea mai bătrână din casa sa, care cârmuia toate câte avea: «Pune mâna ta sub coapsa mea şi jură-mi pe Domnul Dumnezeul cerului şi pe Dumnezeul pământului că fiului meu Isaac nu-i vei lua femeie din fetele Canaaneilor, în mijlocul cărora locuiesc eu.»” (Geneza 24:2-3). „Şi punându-şi sluga mâna sub coapsa lui Avraam, stăpânul său, i s-a jurat pentru toate acestea.” (Geneza 24:9). „Apoi venindu-i lui vremea să moară, Israel a chemat pe fiul său Iosif, şi i-a zis: «De am aflat har în ochii tăi, pune-ţi mâna pe coapsa mea şi jură că vei face milă şi dreptate cu mine, să nu mă îngropi în Egipt!»” (Geneza 47:29). Dacă vă întrebaţi ce făceau supuşii lui Yahweh cu prepuţurile după circumcizie, ei bine, le colectau! „Iar Saul a zis: «Aşa să-i spuneţi lui David: Regele nu voieşte zestre decât numai o sută de prepuţuri filistene, ca răzbunare împotriva vrăjmaşilor regelui.»” (Prima carte a Regilor 18:25), „şi aduse David prepuţurile lor şi le înfăţişă regelui număr deplin, ca să se poată face ginerele regelui.” (Prima carte a Regilor 18:27).

Dacă s-a gândit cineva că un zeu nu poate fi scârbos, mai mult ca sigur nu l-a cunoscut pe Yahweh. În dorinţa sadică de a-şi pedepsi adepţii, zeul este dispus să-i împroaşte până şi cu fecale: „Iată că Eu voi sfărâma braţul vostru şi vă voi arunca în faţă spurcăciuni, spurcăciunile praznicelor voastre – şi veţi fi înlăturaţi o dată cu ele.” (Maleahi 2:3). Pentru cine nu a înţeles prea bine cu ce se vor trezi oamenii pe feţe, am să încerc să explic. Praznicul este de obicei o masă mare, un ospăţ. „Spurcăciunile praznicelor” sunt excrementele rezultate în urma îndopării participanţilor la acel ospăţ. În alte variante ale Bibliei, în loc se spurcăciuni este scris balegă. Având probabil un fetiş pentru fecale, Yahweh i-a cerut profetului Iezechiel să îi hrănească pe evrei cu aşa ceva: „«Pâinile le vei găti ca turtele de orz şi le vei coace înaintea ochilor lor cu necurăţenie de om». Apoi Yahweh a mai zis: «Aşa îşi vor mânca fiii lui Israel pâinea lor, necurată, printre popoarele la care îi voi izgoni».” (Iezechiel 4:12-13). Pentru că profetul e totuşi alesul Domnului, nu putea să aibă parte de acelaşi tratament precum restul evreilor. Yahweh a dat dovadă de mărinimie când i-a înlocuit lui Iezechiel baliga de om cu… cea de bou: „Iată, Eu îţi dau, în loc de necurăţenie de om, baligă de bou şi pe ea vei găti pâinea ta.” (Iezechiel 4:12-13).

Gelozia lui Yahweh pe celelalte divinităţi nu are limite. Pentru aceasta, el e dispus chiar să dărâme statuile altora: „Apoi au ridicat Filistenii chivotul Domnului şi l-au vârât în capiştea lui Dagon şi l-au pus lângă Dagon. Iar a doua zi s-au sculat Aşdodenii dis-de-dimineaţă şi iată Dagon zăcea cu faţa la pământ înaintea chivotului Domnului. Şi au luat ei pe Dagon şi l-au pus iar la locul lui. Şi s-au sculat ei dis-de-dimineaţă în ziua următoare, şi iată Dagon zăcea cu fata la pământ înaintea chivotului Domnului; dar capul lui Dagon şi amândouă picioarele şi mâinile lui zăceau tăiate pe prag, fiecare deosebi, şi rămăsese numai trunchiul lui.” (Cartea întâia a Regilor 5:2-4). Această gelozie pe alţi zei demonstrează existenţa lor. Prin urmare, Yahweh nu este singurul zeu, ci unul dintre mai mulţi. Acest lucru reiese şi din prima poruncă, dată lui Moise: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!” (Exodul 20:2-3). Prin urmare, se confirmă existenţa altor zei. La fel se poate spune şi despre Psalmul 95: „Că mare este Yahweh şi lăudat foarte, înfricoşător este; mai presus decât toţi dumnezeii.” Nu ar putea fi Yahweh mai presus decât toţi dumnezeii dacă ar fi fost singurul zeu. Aşadar, Biblia susţine acelaşi lucru pe care îl susţineau toate popoarele: existenţa mai multor zei.

Atrocităţile din Biblie, comise sau comandate de Yahweh, sunt foarte multe. S-ar putea scrie romane întregi numai pe această temă. Şi asta fără a lua în calcul faptele lui Yahweh / Marduk din alte surse. Aleşii săi de cele mai multe ori s-au dovedit a fi oameni fără scrupule, capabili de orice. Să amintim doar câţiva, cum ar fi: Lot, cel salvat din Sodoma, care a făcut sex cu fiicele sale, unchiul acestuia, Avraam, care şi-a trimis soţia „la produs” (de două ori!) sau pe regele-păstor David, care a omorât un om doar pentru a-i lua soţia. Toate acestea dovedesc că Yahweh, dumnezeul Vechiului Testament, nu poate fi acelaşi cu Dumnezeul Noului Testament, cel plin de iubire, milă şi iertare, despre care vorbea Iisus. Ba, dimpotrivă, toate faptele lui, consemnate în cărţi precum Biblia, Coranul, Vedele şi altele, ne duc la concluzia că Yahweh este cel numit de creştinism Satan, Diavolul, Răul absolut. Cum altfel poate fi numit un zeu capabil de toate faptele prezentate mai sus, dornic să distrugă Pământul şi tot ce se află pe el? Merită să încheiem cu unul dintre gândurile „bune” ale lui Yahweh, consemnat în Cartea lui Sofonie din Vechiul Testament, ce conţine planul său divin, pregătit pentru noi: „Şi tot pământul va fi mistuit de văpaia mâniei Mele.”

666

„Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase.” – Ioan Teologul (Apocalipsa 13:18)

Semnificaţia numărului 666 este unul dintre cele mai mari mistere ale omenirii de aproape două milenii. S-au dat sute de explicaţii mai mult sau mai puţin plauzibile, însă nimeni n-a reuşit să afle ce înseamnă acest număr cu adevărat. Figuri dominante ale diverselor epoci au fost asociate cu acest „numar al fiarei”, ca de exemplu Nero, Napoleon Bonaparte, Hitler sau Papa (oricare ar fi el). Citatul lui Ioan Teologul, care a băgat în ceaţă milioane de oameni şi a creat hexakosioihexekontahexafobia (frica de numărul 666) este: „Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase.” (Apocalipsa 13:18)

În matematică, 666 este suma primelor 36 de numere, fiind prin urmare un număr triunghiular. Numerele triunghiulare sunt cele care pot forma un triunghi echilateral. Acesta este primul indiciu în decodificarea numărului. 666 este, de asemenea, suma pătratelor primelor şapte numere prime. În general, acest număr este privit ca unul malefic, fiind asociat cu Satan datorită citatului biblic. Acesta este cel de-al doilea indiciu.

Puţini ştiu că, pentru traci în general şi pentru daci în special, 666 a fost un număr extrem de important. Legendele lor susţineau că Gemenii Divini Zalmoxis revin pe Pământ odată la 666 de ani. În timpul lui Burebista s-a decis ca primul an al calendarului dac să fie considerat anul naşterii Gemenilor Divini (adică 713 î.Hr.), iar cel de-al 666-lea (47 î.Hr.) să fie anul reformelor politico-religioase. Acest număr apare pe tot felul de inscripţii de pe întreg teritoriul tracilor, ca SSS, CCC (C = 6 grec) sau VIVIVI (VI = 6 latin). De exemplu, o rugăciune a unei femei gete, zalmoxiană, a fost găsită pe o placă de marmură de la Tomis: „Ayrelia Beneria Symforo Syn dio Syn ze sase tri Kai tethi gatri Ayris nonam Niascharian”. Această rugăciune se traduce: „Strălucitoare, curată, măreaţă Doamnă, sunt credincioasă, sunt cu trei de şase, dar atât te rog: cândva să mă ajuţi să renasc.” Numărul 666 nu este întâlnit doar în textul curent („trei de şase”), ci şi ascuns. Citind doar majusculele, reiese „AB SSS K AN”, ce se traduce „cu 666 de ani”. Conform doctorului Napoleon Săvescu, acesta era semnul la care se închinau tracii întorşi la adevărata religie, semn pe care îl purtau pe mâna dreaptă sau pe frunte.

În cartea Dacia Secretă, Adrian Bucurescu prezintă mai multe astfel de exemple. Pe o placă de marmură descoperită în oraşul Tetova din Macedonia se află următoarea inscripţie: „Sunt cu numărul trei de şase, care pentru mine e sfânt. Mi-ar plăcea să mă înalţ în Tărâmul Zeilor.” Pe un opaiţ de la Drobeta scrie, de la dreapta la stânga: „E NAMOR SSS” („cu numărul 666”). Pe un opaiţ descoperit în cetatea veche de la Celei-Corabia (judeţul Olt) scrie „CVIVI”, combinaţie între 6 grecesc (C) şi 6 latinesc (VI). Tot în astfel de combinaţii apare 666 pe cărămizi şi ţigle găsite la Bumbeşti-Jiu, precum şi în alte cetăţi dacice.

Aşadar, tracii asociau acest număr cu Gemenii Divini. Acesta este cel de-al treilea indiciu al nostru, care ne poate ajuta să descifrăm unul dintre cele mai bine păstrate coduri ale istoriei. Vă vine sau nu să credeţi, răspunsul a fost chiar în faţa noastră în tot acest timp.

Pentru strămoşii noştri, indiferent de cultura din care făceau parte, anumite numere (1,3,7,9,12, etc.) erau foarte importante. Aceste numere şi-au păstrat importanţa chiar şi ziua de azi. Deşi numerologii dau tot felul de explicaţii pentru acestea, o ignoră pe cea mai importantă: numerele reprezintă divinităţi. 1 este zeul suprem, indiferent de religie, sau Dumnezeu. 2 este un cuplu de zei, ce îi semnifică de obicei pe Gemenii Divini (Marduk şi Iştar, Apollo şi Artemis, Freyr şi Freyja). Cifra 3 este o trinitate, întâlnită în majoritatea religiilor. De exemplu, prima trinitate din Mesopotamia era formată din Anu, Enlil şi Enki. A fost urmată de cea de-a doua, formată din Enki şi copiii săi, Marduk şi Iştar. În brahmanism avem Trimurti compusă din Brahma, Vişnu şi Şiva, în creştinism Sfânta Treime, etc. Cifra 4 reprezintă familia „satanică”, adică pe Enki şi Ninhursag (părinţii), alături de copiii lor, Marduk şi Iştar (Gemenii Divini). Pentru egipteni, cifra 8 reprezenta marea Ogdoadă din Hermopolis iar 9, Marea Enneiadă din Heliopolis (grupuri de opt, respectiv nouă zei). 12 este numărul titanilor şi al zeilor olimpieni în Grecia antică, numărul zeilor conducători sumerieni, numărul apostolilor lui Iisus în creştinism, etc. Voi detalia aceste numere într-o postare viitoare. În concluzie, numerele „magice” reprezintă entităţi superioare oamenilor, pe care le-au numit zei. Prin urmare, sunt mari şansele ca şi 666 să reprezinte una sau mai multe astfel de zeităţi. Ioan Teologul spunea că „este număr de om”, prin om înţelegându-se o persoană, o entitate, o fiinţă.

În Apocalipsa după Ioan, 666 e asociat cu Răul, cu Satan, cu Fiara sau cu Antihristul. La traci, era asociat cu Gemenii Divini, adică Marduk (cel numit de creştini Satan) şi sora sa, Iştar. Ioan scria „cine are pricepere să socotească numărul fiarei”, dându-ne un indiciu foarte important în aflarea semnificaţiei reale ale acestui număr. Pentru a socoti „numărul fiarei”, trebuie folosită matematica.

După cum ne-a relevat matematica, 666 este un număr triunghiular, adică poate fi simbolizat printr-un triunghi echilateral. Iar acest triunghi asociat cu răul nu poate fi decât triada „satanică” ce a pornit din Mesopotamia, formată din Şarpele Enki (Lucifer) şi copiii săi, gemenii Marduk şi Iştar, aşa cum se poate observa alături. Marduk şi Iştar, fiind gemeni, sunt pe poziţii egale, pe aceeaşi linie. Enki, tatăl lor, fiindu-le superior, este reprezentat mai sus decât ei. Toţi trei sunt egali (unghiurile şi laturile sunt egale), de aceea trinitatea a fost reprezentată printr-un triunghi echilateral. Însă, pentru a arăta că Enki este puţin mai sus decât copiii săi, el reprezintă unghiul superior. Acelaşi lucru reiese şi dacă luăm în calcul laturile. Cea de jos, orizontală, îl reprezintă pe Enki (care, fiind mort, se află “jos”, îngropat în poziţie orizontală). Celelalte două sunt ridicate (în picioare, adică vii), fiind unite între ele (semnificând legătura dintre ei ca soţ şi soţie, nu doar ca fraţi), fiecare fiind legată şi de cea de jos (tatăl lor).

Această trinitate reprezintă un întreg iar membrii ei, câte un procent din acest întreg. Dacă ţinem cont de regula de mai sus, că toţi trei sunt egali, ar trebui să considerăm că fiecare dintre cei trei reprezintă 33,33333% din acest întreg. Însă, trebuie să ne amintim că Enki este aproape egal cu copiii săi, fiind puţin mai sus. Prin urmare, împărţirea trinităţii în procente se poate realiza într-un mod foarte simplu: Marduk şi Iştar reprezintă câte 33% (fiind egali) iar tatăl lor, care este aproape egal cu ei dar puţin mai sus, 34%. Astfel se explică importanţa numărului 33 în satanism şi masonerie. 33 este zeul lor, Marduk sau Satan, o parte din trinitatea „satanică”, cele 33 de procente.

Prin varianta de mai sus se arată o diferenţă de 1% între Enki şi copiii săi. Dar dacă vrem să micşorăm diferenţa dintre ei? Atunci apelăm la zecimale. Marduk şi Iştar, care sunt gemeni (deci egali), vor reprezenta câte 33,3% din întreg. Iar tatăl lor, care este puţin mai sus decât ei, 33,4%. Prin urmare, diferenţa dintre ei este de doar 0,1 procente, ceea ce se apropie mai mult de ideea de triunghi echilateral, cu toate părţile sale (unghiuri sau laturi) egale.

Din câte ne spun miturile multor popoare, Enki a fost ucis, iar Marduk a primit stăpânirea asupra Pământului. S-a căsătorit cu sora sa şi împreună au condus planeta. Exprimând în procente partea fiecăruia din întreg, ar însemna că ei împreună reprezintă 66,6% din trinitate. Sau, în prima metodă de calcul, 66%. Prin urmare, 666 poate reprezenta ori numărul de procente ale celor doi conducători ai Terrei, fără virgulă (în antichitate, matematica cu zecimale nu era la îndemâna omului simplu, ci doar a iniţiaţilor), ori pe cei doi de zece ori mai puternici (66,6 X 10 = 666). Pe vremuri se practica această exagerare. Zeul egiptean Thoth era numit de greci Hermes Trismegistos, adică „Hermes de trei ori mare”, Iisus era numit de gnosticii setieni „cel de trei ori bărbat”, etc. Prin urmare, este posibil ca 666 să îi reprezinte pe Marduk şi Iştar (66,6) de zece ori mai puternici. O referire probabil la bătălia finală, descrisă în Apocalipsă, unde ei vor fi de zece ori mai puternici decât la ultima înfruntare dintre cele două tabere, de acum câteva mii de ani. Dacă folosim prima metodă de calcul, cea fără zecimale, suma procentelor Gemenilor este 66. Iar în viziunea masonilor, sataniştilor, ocultiştilor şi numerologilor, 66 are aceeaşi valoare ca şi 666.

Putem trage concluzia că 666 îi reprezintă pe cei doi copii ai Şarpelui original, Marduk şi Iştar, conducătorii Pământului, indiferent dacă sunt sau nu de zece ori mai puternici. După cum am văzut, numărul 666 era asociat cu Gemenii Divini în viziunea tracilor, iar în Apocalipsa după Ioan cu Răul, fiind numărul Fiarei, fiul Balaurului. Aşa se explică şi de ce Marduk, după ce a renunţat la Babilon, şi-a ales Ierusalimul, un oraş ale căror coordonate însumate dau 66°60’ (31°47′N + 35°13′E). Sau de ce slujitorul său, Solomon, cerea anual un tribut de 666 talanţi de aur (Cartea a doua a Regilor 10:14, Cartea a doua a Cronicilor 9:13), de ce 666 este numărul descendenţilor lui Adonicam întorşi în Ierusalim şi Iudeea din exilul babilonian (Cartea întâi a lui Ezdra 2:13) ori de ce în Kabbalah acest număr reprezintă perfecţiunea lumii.

Urmele zeilor

Absolut toate culturile vorbesc în miturile lor despre fiinţe venite din stele, care au creat şi civilizat oamenii, le-au transmis acestora cunoştinţe şi i-au supravegheat de-a lungul timpului. Scrierile antice sanscrite spun că există 400.000 de specii umanoide în Univers, răspândite pe diverse planete, sisteme solare sau dimensiuni. De-abia la începutul mileniului al III-lea a reînceput să fie acceptată de majoritatea credinţa în viaţa extraterestră. În 2011, mai mult de jumătate din populaţia Terrei credea că există viaţă pe alte planete şi că suntem vizitaţi de extratereştri încă din cele mai vechi timpuri. După ce aproape două mii de ani, Biserica creştină şi-a menţinut părerea că suntem singuri în Univers (în afară de Dumnezeu, îngeri, sfinţi şi demoni), în mai 2008, părintele Jose Gabriel Funes, şeful Observatorului Astronomic al Vaticanului, a admis posibilitatea existenţei vieţii extraterestre pe alte planete. Departe de a fi o coincidenţă, în aceeaşi zi NASA a făcut o declaraţie asemănătoare. Pe 11 aprilie 2011, Biroul Federal de Investigaţii (FBI) a făcut publice dosare până atunci secrete, peste două mii de pagini care dovedesc prezenţa extratereştrilor printre noi. Iar în octombrie 2011, părintele Funes a declarat din nou că pot exista extratereştri, cu completarea că şi ei sunt copiii lui Dumnezeu. Pe lângă toate acestea, sunt zeci de mii de mărturii ale unor oameni de pe întreg cuprinsul globului, care susţin că au văzut OZN-uri sau au avut întâlniri de gradul III cu fiinţe din alte lumi. Prin urmare, existenţa vieţii extraterestre poate fi negată cu greu de orice persoană cu o oarecare capacitate de judecată. Cu toate acestea, sunt destui care se încăpăţânează să afirme că fenomenul OZN nu există deoarece, conform cu ceea ce ne spune ştiinţa şi logica, aşa ceva nu poate să existe. Astfel, toate fenomenele pe care ştiinţa nu le poate explica sunt considerate extrem de suspecte, iar dacă nu există posibilitatea de a le reproduce în laborator, ele sunt declarate erori de observaţie şi ignorate, pentru a nu încurca ordinea desăvârşită care trebuie să domnească în jurul teoriilor. Din unghiul acestui punct de vedere, „absenţa dovezii înseamnă dovada absenţei”. Aceasta este una dintre marile greşeli ale oamenilor de ştiinţă, pe care profesorul J. Allen Hynek o numeşte „provincialism temporal”. Adică ochelarii de cal ai suficienţei pe care ştiinţa oficială se complace să-i poarte, de multe secole. Cu alte cuvinte, în fiecare epocă, toţi cei care trec prin şcoală capătă convingerea că savanţii din trecut rătăceau orbecăind într-un mod penibil, în schimb cei din prezent au scos omenirea la lumină, descoperind adevăratele răspunsuri la toate marile probleme. Ceea ce mai rămâne de cunoscut ar fi cel mult nişte mici detalii nesemnificative. Această mentalitate nu e recentă, ci ne caracterizează din cele mai vechi timpuri. Iată câteva exemple:

- Sextus Frontinus, inginer în vremea împăratului Vespasian, scria acum aproape două milenii: „Nu mai există idei pentru alte noi lucrări şi maşini de război; perfecţiunea lor a atins limita şi nu văd cum ar mai putea fi îmbunătăţite”.

- Celebră este credinţa că toate corpurile solare se învârt în jurul Pământului. Când Galileo Galilei a afirmat contrariul, Inchiziţia l-a silit să-şi retragă cuvintele. Cu toate acestea, se pare că demonstraţia lui Galilei nu a schimbat prea multe în mentalitatea oamenilor începutului de mileniu III. Un sondaj din 2010 a relevat faptul că 42% dintre români,  41% dintre englezi, 39% dintre francezi, 35% dintre germani, o treime dintre ruşi şi 32% din populaţia Uniunii Europene încă mai cred că Soarele se învârte în jurul Pământului. În mod surprinzător, americanii stau ceva mai bine la acest capitol. În 2005, doar 20% erau adepţii acestei idei.

- Leonardo de Vinci era convins că tot ce se putea descoperi în matematică fusese descoperit deja de înaintaşii săi.

- La apariţia locomotivei cu aburi se spunea că, la o viteză mai mare de 30 kilometri pe oră, oamenii se vor sufoca ori le vor plezni plămânii.

- În 1801, când astronomul Piazzi a observat pe cer primul asteroid, Ceres, filosoful Friedrich Hegel a „demonstrat” că aşa ceva nu există. Lavoisier susţinuse şi el, cu ceva timp în urmă, în faţa Academiei Franceze, că meteoriţii nu pot exista. Argumentul său a fost: „Nu se poate să cadă pietre din cer, fiindcă nu există pietre în cer”.

- Părintele medicinei experimentale, fiziologul Claude Bernard, declara la mijlocul secolului al XIX-lea: „Să închidem uşile. Nimeni nu-i va egala vreodată pe giganţii care au inventat maşina cu aburi”. De asemenea, experţii lui Napoleon al III-lea au demonstrat că dinamul electric nu se va învârti niciodată şi că toate motoarele electrice sunt, de fapt, nişte variante pentru perpetuum mobile.

- Când Thomas Edison a adus în faţa Academiei Franceze fonograful pe care îl inventase, savantul J. Bouilleaud a declarat că este imposibil şi că va fi pe veci imposibil ca nişte aparate din metal şi lemn să reproducă miracolul vocii omeneşti. Ba, mai mult, când aparatul a scos primele sunete, cineva din sală a sărit să-l strângă de gât pe Edison, pe care îl credea ventriloc, strigând: „Iată secretul invenţiei!”

- În 1875, directorul oficiului de patente din Statele Unite şi-a prezentat demisia secretarului de stat pentru comerţ, motivând că nu are rost să rămână în post din moment ce tot ce se putea inventa fusese inventat.

- În 1877, marele chimist Marcellin Berthelot scria: „Universul nu mai are de acum înainte niciun mister”.

- În 1895, profesorul Lippmann îşi sfătuia un student, care dorea să devină fizician, să renunţe la această idee dacă nu dorea să devină un ratat. În acea vreme, practic toţi fizicienii erau de acord că „fizica este o ştiinţă închisă”, în care nu mai erau posibile descoperiri importante.

- Tot în 1895, Lordul Kelvin, preşedintele Societăţii Regale Britanice, afirma cu tărie că „zborul cu vehicule mai grele ca aerul este imposibil”. Multe alte personalităţi, printre care şi Simon Newcomb, îi împărtăşeau opinia. Lordul Kelvin a mai declarat şi că „radioul nu are niciun viitor” sau că „razele X se vor dovedi o şarlatănie”.

- Fizicianul Heinrich Hertz, cel care a dat numele său undelor radio, scrisese Camerei de Comerţ din Dresda că ar trebui descurajate cercetările legate de undele electromagnetice pe care le-a descoperit, întrucât ele nu vor avea nicio aplicabilitate practică.

- Unul dintre pionierii radiofoniei, Edouard Branley, a hotărât în 1898 să renunţe la experimentele sale, pe care le considera lipsite de perspectivă, şi să devină medic de cartier. Ba chiar şi-a instruit guvernanta să le interzică copiilor săi să-l citească pe Jules Verne, deoarece „ideile false deformează spiritele necoapte”.

- În 1923, laureatul Premiului Nobel, fizicianul Robert Millikan, afirma că: „nu pare verosimil ca omul să poată folosi vreodată puterea atomului”. Cu puţin timp înainte, Henry Poincare declarase ceva asemănător: „bunul simţ singur este suficient să ne spună că distrugerea unui oraş prin dezintegrarea unei jumătăţi de kilogram de metal este o imposibilitate evidentă”. În 1935, unul dintre primii savanţi care au obţinut fisiunea nucleară, E. Rutherford, a fost întrebat când va putea fi utilizat practic acest proces, iar răspunsul său a fost categoric: „Niciodată”. Winston Churchill îşi exprima şi el opinia ceva mai târziu: „energia atomică ar putea fi la fel de bună ca explozibilii noştri de azi, dar e puţin probabil să producă lucruri mai periculoase”.

- În 1932, astronomul Moulton de la Universitatea din Chicago opina: „Nu-i nicio speranţă ca ideea fantastică a zborului spre Lună să devină realitate, din cauza barierelor insurmontabile pe care le pune depăşirea gravitaţiei pământene”.

- La începutul anilor 1940 era unanim răspândită ideea că avioanele nu vor putea depăşi viteza de 700 kilometri pe oră. Peste câţiva ani, că nu poate fi depăşită viteza sunetului. La ora actuală considerăm că nu poate fi depăşită viteza luminii, până la care mai avem destul.

La ora actuală, puţini se gândesc că vom avea şi o ştiinţă a secolului XXII, XXV, ş.a.m.d., şi că urmaşii noştri îndepărtaţi se vor confrunta cu probleme la care nu vor avea răspunsuri, că teoriile lor le vor nărui pe cele precedente şi că unele fenomene, considerate la un moment dat „detalii nesemnificative”, vor reuşi după câtva timp să ne schimbe viziunea asupra lumii.

Ceea ce ştim în prezent este faptul că multe descoperiri arheologice din ultimii ani au relevat o mulţime de aşa-zise „anomalii”, faţă de care ştiinţa nu are nicio explicaţie. În umbra acestora, din ce în ce mai mulţi oameni au ajuns la concluzia că istoria noastră acceptată în mod convenţional este în mare măsură eronată. Iată câteva dintre ele:

Revista UFO Nachtrichten relata în numărul 263 din 1980 despre descoperirea, într-o mină din S.U.A. a unei arme vechi de 250 milioane de ani. Experţii cărora li s-a dat spre cercetare ciudatul obiect nu au putut să-şi dea seama cum funcţionează. Concluzia lor este că: „Sunt dovezi în sprijinul afirmaţiei că arma nu este de origine terestră”.

În 1934, la periferia orăşelului London (statul Texas, S.U.A.) a fost găsit un ciocan vechi de 60-80 de milioane de ani. Analiza spectroscopică indică un aliaj necunoscut încă în industria umană.

Paleontologul sovietic Al. Kaznaţev a dezgropat în Iacuţia craniul unui bou moscat, vechi de 40.000 de ani, ce are între arcade o gaură de glonte de calibrul 9 mm. Craniul se află în prezent la Muzeul de Paleontologie din Moscova.

O bucată de feldspat , scoasă la lumină în 1865 din mina Abbey de lângă oraşul Treasure (statul Nevada, S.U.A.), avea în interior un şurub de 5 cm lungime, vechi de câteva milioane de ani.

Pe 13 februarie 1961, lângă Olancha (California), Mike Mikesell, Wallace Lane şi Virginia Maxey au găsit o bujie de automobil, veche de 500.000 de ani.

În 1969, în Urali, a fost găsit într-un filon carbonifer vechi de milioane de ani un cilindru de fier, cu suprafeţe lise şi regulate.

În Inyo-County din California (S.U.A.), într-o peşteră cu pereţii acoperiţi de picturi, se poate distinge o riglă de calcul cu lama dublă.

O bucată de cuarţ descoperită în California conţine un ac de fier perfect conservat în cristalul transparent care s-a format în jurul său acum multe milioane de ani.

În 1973, lângă oraşul Aiud (România), s-a găsit un obiect de aluminiu, vechi de câteva sute de mii de ani, realizat prin evidente procedee industriale, alături de oasele unui mastodont. Din câte ştim, aluminiul a fost produs pentru prima oară în 1883 iar mastodonţii au existat înainte de apariţia omului, până acum 800.000 de ani.

De la daci ne-au rămas 200 de cuie, cu o puritate a fierului de 99,97%, care nu ruginesc de două milenii.

În 1851, în Statele Unite s-a descoperit un obiect în formă de clopot, dintr-un metal asemănător zincului sau unui aliaj de argint, vechi de câteva milioane de ani.

În 1867, în mina de cărbune Hammondsville (din statul american Ohio) a fost dezvelit întâmplător un zid de ardezie, acoperit de hieroglife egiptene. Pilonul de cărbune în care se afla zidul avea două milioane de ani vechime.

La Tihuanaco (Bolivia) s-a găsit o reprezentare a unui toxodon, animal dispărut cu mult înainte de sosirea omului primitiv în zonă.

În 1928, la ieşirea din Marele Canion, s-a descoperit o vale laterală adâncă, numită de indieni Hava supai („pereţii pictaţi”). Falezele ce flanchează valea sunt acoperite de petroglife vechi de peste 10.000 de ani. Printre oamenii aflaţi la vânătoare de mamuţi şi bizoni se află tyrannosauri, stegosauri şi iguanodoni.

Pietrele descoperite de profesorul Cabrera în Ica (Peru) înfăţişează oameni alături de dinozauri, călărindu-i sau luptându-se cu ei.

Un mozaic elenistic vechi de cel puţin 2000 de ani, descoperit în secolul al XVII-lea în localitatea italiană Palestrina,  prezintă înfăţişări ale grecilor şi etiopienilor aflaţi la vânătoare pe malul Nilului. În acest mozaic se poate vedea clar o reptilă ce seamănă foarte bine cu un dinozaur, vânată de oameni.

În peşterile din insulele indoneziene s-au descoperit desene ce înfăţişează dinozauri.

În Egipt sunt foarte multe desene reprezentând apatosauri. Aceiaşi dinozauri au fost desoperiţi şi pe un cilindru mesopotamian, datând din 3300 î. Hr.

În plus, au fost găsite urme de picior omenesc alături de cele ale unor dinozauri, aflate în acelaşi strat geologic, cu o vechime de 70-140 milioane de ani. Oamenii de ştiinţă din fosta Uniune Sovietică au făcut publică descoperirea unor urme de om în acelaşi strat cu urme de dinozaur. Şi în Parcul Naţional „Dinosaur Valley” din Texas au fost găsite numeroase astfel de urme.

În 1959, dintr-o mină din Italia s-a scos la iveală un schelet omenesc aflat în straturi geologice vechi de câteva milioane de ani.

Amprenta unei ghete-şenilă, asemănătoare celor ale cosmonauţilor, a fost descoperită în deşertul Gobi, imprimată într-o placă de nisip pietrificat de câteva milioane de ani.

O urmă de cizmă lăsată în nisipul din Fisher Canyon (statul Nevada, S.U.A.) acum 15 milioane de ani a fost scoasă dintr-un bloc de cărbune.

În 1968, în Delta (statul Utah, S.U.A.) a fost descoperită o urmă de gheată, încrustată pe o porţiune de sol pietrificat, ce conţine un trilobit în conturul său. Trilobiţii au apărut în Cambrian acum 555 milioane de ani şi s-au stins în Permian, acum 220 milioane de ani. Vechimea urmei de pas ce a strivit trilobitul este estimată la 440 milioane de ani.

La Blue Lick Springs, în statul american Kentucky, s-a găsit un mastodont fosilizat la o adâncime de 3,6 metri. Un metru mai jos, sub el, s-a descoperit o terasă făcută din pietre cioplite şi îmbinate între ele fără mortar. Ramura Mastodont a dispărut la sfârşitul Pleistocenului, cu sute de mii de ani înainte de apariţia omului.

Cine trăia pe Terra acum multe milioane de ani, alături de dinozauri, când ştiinţa ne spune că omul a apărut în urmă cu câteva sute de mii de ani? Şi cine folosea gloanţe acum 40 de milenii?

Pe platoul de la Marcahuasi (Peru) sunt stânci sculptate în formă de lei, cămile, struţi care trăiesc în Africa. Pe lângă acestea mai există stânci cu forme de făpturi preistorice, dispărute cu milioane de ani în urmă.

În 1801, Alexander von Humboldt a descoperit în America Centrală, în munţii Encaramada, în savana de lângă Cuycara şi în selva dintre râurile Cassiquiare şi Orinoco, stânci uriaşe, pe vârfurile cărora, la înălţimi inaccesibile, sunt reprezentaţi tigri, crocodili, sori, stele şi multe desene indescifrabile, dintre care unele par siluete umane. Acele stânci sunt numite de indieni tepumereme („pietre pictate”).

Lângă oraşul mexican Acambaro s-au găsit numeroase statuiete străvechi din lut, reprezentând cai, rinoceri, cămile şi dinozauri.

De unde cunoşteau băştinaşii animale ce trăiau pe alte continente?

La Im Habeter şi Hoggar s-au găsit desene vechi de 6.000 de ani, din Neolitic, cu scene de dans ritual, asemănător unui balet de curte regală. În desene se poate observă ca albii, mai puţin numeroşi, ocupă o poziţie privilegiată. În timp ce negrii se găsesc în situaţii dependente de albi. De exemplu, pe o frescă, o femeie albă este personajul principal, în faţa ei dansând bărbaţi negri sau doar cu măşti negre.

În celebra pictură murală numită Doamna Albă, veche de 3-5.000 de ani, descoperită la Brandberg (Africa de Sud-Vest) într-o peşteră de pe aşa-numitul „Munte de Foc” din deşertul Namib, o femeie albă, zveltă, mai înaltă decât însoţitorii ei, este îmbrăcată în pulover pe gât şi cu mâneci, pantaloni strâmţi, mănuşi, jartiere, ciorapi, pantofi, iar părul său roşu este prins într-o plasă cu diamante. În spatele ei se află un bărbat alb ce poartă cizme şi pe cap o cască cu vizieră. Ceilalţi oameni, majoritatea negri, sunt goi, având doar podoabe şi arme specifice perioadei.

În desenele gravate de la Lussac-Poitou (Franţa) se pot observa oameni în haine moderne, adică sacouri, pălării, şorturi.

În desenele descoperite pe platoul sâncos de la Tamanrasset (Algeria) din Sahara de Nord sunt siluete umane îmbrăcate în costume incomode şi groase, având căşti rotunde prevăzute cu câte două vizoare foarte mari, perfect circulare.

În 1979 au fost descoperite în valea Cioulout (Mongolia) desene rupestre vechi de 5.500 de ani, gravate în pereţii unei galerii cu lungimea de 12 km. Ele reprezintă animale care planează deasupra Soarelui şi a Lunii, oameni, şerpi şi figuri antropomorfe inexplicabile, greoaie, unele având câte trei degete la mâini şi la picioare.

În 1969, pe o stâncă din Fergana (Uzbekistan) a fost găsit un desen neolitic ce reprezintă un om cu o cască sferică etanşată, prevăzută cu antene. În spate are un dispozitiv ciudat, foarte asemănător cu aparatele de respirat folosite pentru evoluţia liberă în spaţiul cosmic. Cercetătorul rus G. Şaţki descoperise încă din 1961 două desene asemănătoare. Primul, din apropierea satului Ohna (Kazahstan), reprezintă un umanoid al cărui cap e acoperit cu o cască de scafandru înconjurată de raze. Al doilea, situat în apropierea localităţii Navoy (Uzbekistan), vechi de peste 5.000 de ani, reprezintă oameni dotaţi cu aparate respiratorii.

O tavă descoperită în El Salvador redă zborul unei fiinţe umanoide pe deasupra palmierilor, într-un vehicul lung, de forma unui trabuc.

În 1956, în Alpii italici, un arheolog francez a găsit un desen neolitic ce reprezenta un om cu haine greoaie, cu dispozitiv cilindric de respirat în spate şi cască rotundă cu vizor şi antene.

În 1956, la Jebbaren, în podişul Tassili din Sahara algeriană, cercetătorul francez Henri Lhote a găsit sute de pereţi acoperiţi cu picturi şi gravuri redând mii de animale şi oameni. Printre ele se află personaje cu vestimentaţie neobişnuită pentru acea epocă. Ele ţin în mâini verigi de care sunt fixate nişte cutii dreptunghiulare. Două dintre ele au antene parabolice fixate pe creştetul căştilor sferice. Alte aproape 20 de personaje au căşti rotunde. În centrul platoului, pe o stâncă solitară, tronează figura unui Marelui Zeu Marţian, înalt de 6 metri. Are un costum complet etanşat, asemănător celui spaţial, şi o cască ce are câteva fante în dreptul nasului şi gurii.

Statuetele Gangu din oraşul Kamukai, atribuite culturii Djemon, veche de 7-8.000 de ani, înfăţişează personaje în costume fără cusături, cu garnituri de etanşare între căşti şi costume, cu vizoare rotunde, identice Marelui Zeu Marţian din Tassili.

În peşterile din Norvegia şi Suedia s-au găsit picturi neolitice reprezentând humanoizi cu capetele rotunde, mari şi uniforme, fără trăsături distincte, precum şi obiecte aeriene cu aripi, care nu pot fi asemuite cu păsări.

Pe stâncile de la Val Camonica (Elveţia), arheologul E. Anati a găsit desenaţi oameni cu costume asemănătoare actualelor combinezoane de aviaţie. Pe cap au căşti rotunde, prevăzute cu antene, iar în mâini ţin obiecte triunghiulare.

În 1913 şi între 1969 şi 1970, în masivul Air, la Kori Taguei (Nigeria) s-au găsit numeroase gravuri rupestre de acest gen. Un humanoid are aleaşi ciudat combinezon cu pantaloni bufanţi şi cizme asemănătoare celor de aviator, o cască rotundă cu antene şi alte elemente tehnice dispuse pe partea centrală a costumului.

Într-un basorelief vechi de 4.000 de ani din Guatemala, un om cu plete şi barbă este îngenuncheat în faţa unei fiinţe stranii, ce stă cu mâinile în şolduri. Are un costum de scafandru: cizme înalte, pantaloni bufanţi, bluză cu centură şi cadran rotund în partea stângă a pieptului, mănuşi cu un singur deget, cască rotundă cu vizetă, de la care pleacă un furtun spre rezervorul din spate.

La Tihuanaco (Bolivia) s-au descoperit statuete sau chipuri umane de piatră. Unele au capetele acoperite cu căşti rotunde, cu o mulţime de accesorii neidentificabile (ţepi, bile, triunghiuri, cercuri).

La Delamer (Australia) au fost găsite gravuri rupestre vechi de 10-12.000 de ani, reprezentând personaje în costume de scafandru.

În Insula Paştelui, pe vârful vulcanului Rano Kao, la ruinele lui Orongo („satul oamenilor-păsări”) şi pe Motunui („insula oamenilor-păsări”) sunt gravate în lavă dură chipuri de oameni cu aripi şi cap de pasăre, cu ciocuri lungi, pline de dinţi.

Statuetele Dogu, vechi de 6.000 de ani, descoperite în munţii provinciei japoneze Aomori, reprezintă umanoizi cu costume pline de detalii tehnice: căşti rotunde, echipate cu antene, lanternă, vizoare cu monturi speciale şi filtre de lumină, difuzoare şi filtre respiratorii.

Între 1970 şi 1979, în Kazahstan au fost descoperite multe obiecte metalice antice. Printre ele se află o mică statuie din bronz, ce reprezintă un humanoid cu combinezon greoi, ce formează corp comun cu casca de pe cap, prevăzut cu cizme şi mănuşi.

În deşertul San Pietro din Chile au fost găsite pe nişte dealuri gravuri lungi de zeci de metri, reprezentând fiinţe umanoide cu aripi, figuri geometrice şi inscripţii săpate în piatră, având litere de peste 2 metri lungime, asemănătoare alfabetului runic.

Cine sunt aceste personaje?

În Peru, în valea dintre oraşele Nazca şi Palpa, a cărei suprafaţă măsoară 120 km pătraţi, se află gigantice desene şi linii, asemănătoare unor piste de avion. În provincia Arequipa, în deşerturile Majes şi Sihuas (la 1.000 km sud-est de Lima) se găsesc desene asemănătoare celor de la Nazca, vechi de peste 3.000 de ani. Printre ele se află un şarpe lung de 72 de metri şi lat de 2 metri. În apropiere există două cetăţi cu ziduri groase de 5-6 metri, vechi de 6 milenii. Un alt mister din Peru este aşa numita Bandă de Gropi, localizată în Valea Pisco. Acolo sunt mii de gropi, adânci cam de doi metri, cu o distanţă de un metru între ele. Banda poate fi observată doar din avion.

În sudul Angliei, în valea dintre oraşele Oxford şi Swindom, se află celebrul „Cal alb de la Abingdon”. Desenul, având 110 metri lungime, a fost realizat prin decuparea unui strat adânc de gazon de sub care a apărut suprafaţa orbitor de albă a cretei, ce formează de fapt solul. „Calul” este stilizat cu un surprinzător rafinament artistic, fiind realizat într-o manieră ce poate fi calificată drept modernă. Datorită faptului că în apropiere s-au descoperit resturile unor aşezări celte din epoca fierului, în care au fost găsite monede având imprimate imagini asemănătoare, s-a presupus că uriaşul desen a fost realizat de triburile de călăreti celţi care au trăit în acele locuri cu peste 2.000 de ani în urmă. Sub aspect tehnic însă, realizarea lui rămâne inexplicabilă, indiferent de perioada ei istorică, deoarece desenul poate fi văzut destul de bine numai de pe vârfurile unor coline situate la distanţe variind între 800 si 3.000 de metri, astfel că, dacă celţii ar fi condus trasarea lui din acele locuri, ar fi avut nevoie de telemetre, teodolite, ingineri topografi şi în special de un mijloc de comunicare la distanţă pentru a transmite coordonatele respective executanţilor. În orice caz, desenul se vede cel mai bine din avion, de la o înălţime de 800 – 1.000 m, şi este atât de clar conturat, încât în cel de-al II-lea război mondial a fost nevoie să fie camuflat, pentru a nu servi drept reper piloţilor germani.

În comitatul Somerset (Anglia), o mlaştină a fost secată, astfel încât contururile canalelor şi porţiunilor secate să reproducă o parte din harta cerului. Lângă Cambridge, pe colinele Gog şi Magog se zăresc câteva figuri stranii, iar la Cerne Abbas se remarcă o gigantică siluetă humanoidă.

Cine a realizat aceste desene uriaşe, în ce scop şi cum?

La Mochica (Peru) s-au găsit măşti funerare, statuete, figurine şi basoreliefuri aparţinând civilizaţiei incaşe moche, de prin 1.500 î.Hr, ce prezintă o stranie multitudine de tipuri rasiale şi somatice: arabi, evrei, negri, mongoli, japonezi, greci şi scandinavi care, teoretic, au ajuns în Peru abia după conquistadorii lui Pizarro. Unele statuete sunt sculptate în piatră iar altele, în special măştile funerare, sunt realizate din jad verde de provenienţă necunoscută.

Cum au aflat incaşii de aceste rase şi cum a ajuns la ei jadul tocmai din Asia?

Mari cariere de piatră dură s-au găsit în fostul Sumer, la Gar Kobeh (din 40.000 î.Hr.) şi la Baradostian (30.000 î.Hr.), în Norvegia, Germania şi Franţa (de prin 15.000-10.000 î.Hr.), în America de Sud, în Egipt, în Polinezia şi în China (din 30.000-10.000 î.Hr.). La Ezeon-Geber s-a descoperit un adevărat furnal metalurgic, dotat cu un vast sistem de coşuri, canale de aerisire şi cazane complexe cu deschizături simetrice, din care se obţinea cupru. Această topitorie are peste 6 milenii. În sudul Africii s-au găsit mine de aur vechi de 150.000 de ani, iar în Peru, vechi de 50 de milenii. În afară de aur, în Peru oamenii săpau după cuarţ, hematită şi ocru roşu. Cel mai vechi harpon, cel mai vechi topor-târnăcop de miner şi cel mai vechi vârf de lance cu două caneluri (de tip baionetă) din lume au fost descoperite pe teritoriul României de astăzi, având aproximativ 20.000 de ani.

La Shanidar, pe fostul teritoriu sumerian, s-a găsit scheletul unui copil, vechi de aproape 45.000 de ani, ce prezenta indicii clare de iradiere cu izotopi de plumb şi cobalt.

În 1972, în regiunea Moanda din Gabon s-au găsit trei pungi alungite de minereu de uraniu sărăcit. Acolo au fost depuse 500 de tone de uraniu 235, care a fost folosit în reactoare atomice moderne aflate în alt loc. Acestea funcţionaseră timp de 100 de milenii, acum aproximativ 1,7 miliarde de ani.

Cine se ocupa de minerit şi metalurgie acum câteva zeci de mii sau chiar miliarde de ani, când ştiinţa ne învaţă că omul preistoric a coborât din copac acum 6-7 mii de ani?

Cetatea Cnossos din Creta dispunea de instalaţii sanitare cu 1.600 de ani înaintea erei noastre. Oraşele Pompei şi Roma din Italia erau alimentate cu apă prin conducte de plumb. De pe fundul lacului Nemi de lângă Roma a fost scoasă o valvă veche de peste 1.900 de ani, denumită „valva Caligula”, cu suprafeţe netede şi perfect executate. Cetăţile mayaşilor, incaşilor şi aztecilor aveau impresionante lucrări de canalizare, rezervoare uriaşe şi conducte de piatră.

Pe o epavă a unei galere scufundate în anul 78 î.Hr. lângă insula greacă Antikythera, s-a găsit un aparat care prezenta ciclurile solare şi selenare în corelaţie cu mişcările Pământului, precum şi poziţia tuturor planetelor sistemului nostru solar. Adică îi ajuta pe navigatori să calculeze punctul unde se aflau şi direcţia de urmat în timpul nopţii. Acest dispozitiv poate fi considerat un computer primitiv.

La Tihuanaco (Bolivia), pe peretele de la ieşirea de nord a văii este reprodusă cu exactitate harta fluviului Amazon cu toţi afluenţii săi.

În 1929 s-a descoperit harta amiralului turc Piri Reis, ce a trăit în secolul al XVI-lea. Pe hartă era reprezentată Antarctica fără gheaţă, aşa cum era acum câteva milioane de ani. La fel ca şi harta amiralului Reis, cea a lui Orontius Finnaeus prezintă Antarctica în detaliu, cu sute de ani înainte să fie descoperită.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, arheologul britanic Sir Flinders Petrie a găsit în Egipt un burghiu de granit cu caneluri făcute cu precizie. Granitul nu ar fi putut fi tăiat decât cu un diamant, iar în Egipt nu s-au descoperit astfel de pietre preţioase.

În primul secol al erei noastre, matematicianul şi inginerul grec Hero a construit un motor bazat pe aburi, numit aeolipile.

Când în anul 214 î.Hr, au fost atacaţi de o flotă romană, grecii din oraşul sicilian Syracuse s-au apărat cu o armă creată de Arhimede, formată din oglinzi uriaşe. Folosind lumina soarelui, grecii au creat o rază care a ars flota romană.

Cum au ajuns strămoşii noştri la acest nivel tehnologic mult prea ridicat pentru vremea lor? De unde au luat informaţiile? Cine i-a învăţat?

În ianuarie 1981 s-au găsit într-o grotă de lângă oraşul mexican Guzman desene gravate în piatră, vechi de peste 28.000 de ani, ce reprezintă figuri geometrice.

Cum de cunoşteau oamenii preistorici geometria? Şi ce reprezintă acele figuri geometrice?

Numeroase documente medievale, scrise de cronicari europeni (ca englezul Roger Bacon şi francezul Geoffroy de Villehardouin) sau orientali (ca bizantinii Laonikos Chalchochodylas, Ioannes Kinnamos şi Georgios Akropolites sau arabii Abul Feda şi Abul Faragius) descriau „lămpi fără moarte”, pe care nişte fiinţe venite din cer le dăruiseră unor cetăţi, eroi sau înţelepţi din Europa, Asia şi Africa. Aceste surse de lumină erau făcute dintr-un material necunoscut şi aveau formă de sferă. Se aprindeau singure, nu foloseau combustibil, nu produceau fum sau miros şi dădeau o lumină şi o căldură intensă. Dacă erau atinse în timp ce funcţionau, sferele declanşau explozii atât de puternice, încât puteau distruge cetăţi sau oraşe întregi. În arhivele secrete ale Cavalerilor Templieri (printre altele în Botezul focului, statutul secret întocmit de magistratul Roncelinus şi păstrat parţial într-un pergament din 1240, aflat astăzi la Vatican), în campaniile lor din Orientul Mijlociu şi bazinul mediteranean, templierii au întâlnit oraşe care posedau sfere metalice foarte mari, furnizoare de căldură şi lumină. În insula Cipru, câteva fortăreţe şi palate din Famagusta şi Nicosia au fost distruse prin explozia unor astfel de sfere, după cum consemnau în secolul al XIV-lea cronicile Ordinului, cancelarul Ciprului, Philippe de Mezieres şi învăţatul Guillaume de Machaut. Când au cucerit o cetate de pe coasta siriană în secolul al XII-lea, templierii au descoperit „un glob ce lumina fără încetare”. Marele Maestru a poruncit ca obiectul să fie aruncat în mare, căci era, fără îndoială, „o lucrătură diavolească”. După ce globul a fost aruncat, o furtună a pornit din senin şi toţi peştii din zonă au murit. Învăţaţii din perioada renascentistă, ca englezul William Gilbert sau germanii Konrad Peutinger şi Johannes Jager, amintesc şi ei despre lămpile ce ardeau zi şi noapte, găsite în cripte şi cavouri subpământene din Anglia şi Germania. Din păcate, acele lămpi au fost distruse fie de autorităţile religioase, fie în timpul războaielor. În Matto Grosso din Paraguay, conquistadorii au găsit un stâlp înalt de 8 metri, în vârful căruia se afla „o lună mare” ce lumina toată cetatea şi alunga întunericul pe distanţe de sute de metri. În incendiul ce a urmat jefuirii oraşului, obiectul a dispărut, nemaifiind găsit printre ruine, după cum consemna cronicarul Barco Centenerra. Soldaţii lui Orellana, trimis de Pizarro în cautarea legendarului Eldorado, au găsit pe malurile Amazonului, printre numeroasele populaţii indiene, un trib de femei albe, războinice. Indienii le-au spus că acele femei veneau din oraşe bogate în aur, puternic fortificate şi luminate de „sori mai mici” care răsăreau noaptea pe bastioane.

Ţinând cont că şi pe o frescă din templul zeiţei Hathor din Dendera sunt înfăţişaţi doi oameni care poartă becuri uriaşe, iar în Bagdad (Irak) au fost descoperite 12 baterii, putem să ne întrebăm: cum de cunoşteau strămoşii noştri electricitatea? Cum au descoperit-o? Sau cine le-a oferit cunoştinţele?

În insula Paştelui din Pacific sunt peste 800 de statui uriaşe, numite moai. Statui asemănătoare se găsesc în Tihuanaco (Bolivia), oraş vechi de aproximativ 17.000 de ani.

În Monte Albain din Mexic, vârful unui munte a fost complet tăiat şi nivelat. Acolo se află un oraş ,egalitic extrem de vechi.

Dacă piramidele de la Gizeh sunt construite din blocuri de piatră de câte 2-3 tone fiecare, templele din apropiere sunt făcute din blocuri de câte 200-300 de tone fiecare.

În Puma Punku din Bolivia sunt blocuri mari de granit foarte bine finisate, îmbinate ca într-un puzzle.

Inginerul specialist Christopher Dunn a găsit la Abu Rawash un bloc de granit cu o tăietură adâncă. El spune că singura metodă de a face o astfel de tăietură este folosirea unui fierăstrău cu diametrul de 11 metri. Lângă piramidele de la Gizeh se află şanţuri pentru aceste fierăstraie uriaşe.

La cetatea Blidaru din România s-a descoperit beton dacic care, pentru oamenii de ştiinţă, este un fel de „supă metalică” alcătuită din titan, nichel, argint, cupru, vanadiu, siliciu, aluminiu şi natriu, iar liantul nu este calciul, ci un compus al siliciului.

Tot în România, la Sarmizegetusa, există roci radioactive dar şi sulfură de fier, vanadium, nichel şi siliciu. Pe multe pietre ale construcţiilor dacice nu se dezvoltă microvegetaţia, iar muşchiul creşte foarte greu. În schimb, pietrele care au fost scoase din zonă au prins muşchi şi au fost deteriorate de intemperii. Cercetătorii presupun că, sub pietre, dacii au instalat lupe de argilă care adună razele infraroşii şi ultraviolete, împiedicând dezvoltarea bacteriilor.

Pe coasta de nord-vest a Franţei, la sud de Marea Britanie, se află Carnac, unul dintre cele mai importante situri preistorice. Pe o porţiune de două mile se află peste trei mii de pietre megalitice, ce cântăresc între 50 şi 100 de atone, ajungând chiar şi până la 350 de tone. Se pare că au fost ridicate între anii 4.500-2.500 î.Hr. Pietrele formează figuri geometrice. Oamenii care vizitează locul spun că simt energii puternice. O legendă spune că giganţii au construit Carnacul.

În 1994, în Turcia, un păstor a descoperit ruinele oraşului Gobekli Tepe. Testele indică o vechime de peste 12 mii de ani, cu şapte milenii mai veche decât clădirile din Mesopotamia. Aici sunt pietre uriaşe în formă de cerc, coloane masive de 19 picioare, animale sculptate (mistreţi, tatu şi gâşte) care nu trăiesc în zonă. În 13 ani de cercetări nu s-a găsit nici măcar o singură unealtă pentru tăiat sau sculptat pietrele.

Cum au reuşit anticii să ridice asemenea construcţii megalitice, cu unelte primitive, pe care noi nu le-am putea construi la fel nici măcar ajutaţi de tehnologia secolului al XXI-lea? Dar dacă nu ei le-au construit, atunci cine?

La 500 de mile în sudul oraşului Cairo, în deşertul nubian din Egipt, la Nabta Playa, se află unul dintre cele mai vechi observatoare astronomice din lume. Situl a fost descoperit în 1974 de către arheologul Fred Wendorf. Cercetările indică faptul că observatorul astronomic are şapte milenii, fiind cu o mie de ani mai vechi decât cel de la Stonehenge.

În sudul Armeniei, în provincia Syunik, la aproximativ 140 de mile sud-est de capitala Erevan, se află oraşul Sisian. Alături de el se găseşte un vast platou cu multe pietre ce cântăresc mai mult de 50 de tone şi se întind pe o treime de milă. Aici se află Carahunge, stonehenge-ul Armenian, ce are aproximativ 7.500 de ani. Aşezarea celor 203 pietre de bazalt corespunde constelaţiei Cygnus sau Lebăda. Tot aici se găsesc şi petroglife vechi de zece milenii, ce reprezintă extratereştri.

Stonehenge, piramidele din Egipt şi cele din America, alături de alte construcţii megalitice, au fost construite în funcţie de alinierea planetelor.

În nord-vestul statului New Mexico se află o mare concentrare de ruine antice, zonă cunoscută astăzi ca Chaco Canyon. Construite între anii 900 şi 1150, cele 15 complexe sunt alcătuite din structuri cu patru etaje şi sute de camere. S-a descoperit că locuitorii lor posedau cunoştinţe avansate de astronomie. La Fajada Butte, aflat la intrarea în canion, trei bucăţi gigantice de rocă sunt poziţionate lângă două petroglife în spirală, gravate în spatele stâncii. În timpul solstiţiilor şi echinocţiilor, acele roci captează lumina Soarelui în aşa fel încât pumnale de lumină strălucesc în diferite zone ale petroglifelor.

În 1994, Robert Bauval a demonstrat că piramidele de la Gizeh sunt dispuse într-o ordine precisă în dreptul celor trei stele ale constelaţiei Centura Orion.

În cartea The Orion Zone din 2006, arheo-astronomul Gary David a lansat ipoteza că poziţia geografică a ruinelor Hopi din sud-vestul Americii oglindeşte cu precizie structura unor constelaţii. Centura Orion este îndreptată către cea mai strălucitoare stea, Sirius. Structurile Hopi sunt îndreptate spre Chaco Canyon. Centura Orion se oglindeşte în complexele mayaşe de-a lungul Străzii Morţilor din Mexico City (ce indică cea mai mare piramidă din lume, Cholula) şi în piramidele de la Gizeh (ce indică oraşul Heliopolis).

Sirius B, care a fost descoperită în 1960, se învârte în jurul lui Sirius A în 50,09 ani. Dogonii din Mali o cunosc de aproape două milenii şi ştiu că rotaţia ei este de 50 de ani. Ei mai spun că Sirius B este mic şi greu. Abia în anii 1960-1970 telescoapele americane au furnizat dovezi care atestă că Sirius B este unul dintre cele mai grele corpuri cereşti cunoscute Un centimetru cub din materia sa ar cântări 50 de tone. Sumerienii cunoşteau încă de acum patru milenii existenţa stelei Sirius A, pe care o numeau Ninurta. Pentru egiptenii antici, această stea o reprezenta pe zeiţa Isis.

De ce erau atât de obsedate toate aceste popoare de stele? Şi de unde aveau cunoştinţele de astronomie şi de astologie?

Siturile arheologice din toată lumea nu sunt localizate la întâmplare, ci sunt conectate prin Grila Lumii, un tipar geometric de energie ce traversează globul. Cine i-a învăţat pe oameni să localizeze acele puncte energetice?

În provincia iraniană Behystan a fost găsit un basorelief în care este redat  regele Darius salutându-l pe Ahura Mazda (zeul suprem al perşilor). Acesta zboară pe deasupra celorlalţi într-o ladă cu aripi, de sub care ţâşnesc raze, iar în mâna stângă ţine o inconfundabilă manşă de pilot. De fapt, în toată Mesopotamia au fost găsite tăbliţe şi gravuri pe care erau reprezentate stele înconjurate de raze, în jurul cărora gravitează planete de mărimi variabile. Plus reprezentări ale unor diverse personaje ce purtau pe cap stele sau fiinţe care zboară în globuri înaripate.

La Kun-Ming, în provincia chinezească Yunan, de pe fundul unui lac din apropierea oraşului s-au ridicat la suprafaţă, în urma unui cutremur, câteva piramide de piatră pe care erau săpate ciudate maşini cilindrice-fusiforme, orientate în zbor spre cer.

În Rusia s-a descoperit un basorelief reprezentând un obiect asemănător unei nave spaţiale, formată din 10 sfere lipite între ele, aşezate pe un cadru dreptunghiular susţinut de doi stâlpi masivi, deasupra cărora sunt plasate alte câteva sfere mai mici, dispuse simetric.

Ce reprezintă aceste obiecte zburătoare?

În 1891, într-un mormânt din anul 200 î.Hr. de la Saqqarah (Egipt), arheologii francezi au găsit un avion mic din lemn de sicomor. Mormântul îi aparţinea lui Pa-di-imen, care a trăit în secolul al III-lea î.Hr. Deşi egiptologii consideră că este vorba doar despre o pasăre, nu toată lumea a acceptat această variantă. În 2006, expertul în aeronautică şi aerodinamică, Simon Sanderson, a construit un model la scară al aceluiaşi avion, de cinci ori mai mare. Spre surprinderea multora, avionul a zburat, astfel demonstrându-se că „pasărea” din Saqqarah este reprezentarea unui planor.

La începutul secolului trecut, căutând de-a lungul râului Magdalena, hoţii de morminte au descoperit un cimitir vechi de peste 1.500 de ani, aparţinând civilizaţiei precolumbiene Tolima. Printre obiectele funerare găsite, o duzină reprezintă avioane. În 1997, experţii germani în aviatică Algund Eenboom şi Peter Belting au construit o copie a unui avion, numit de arheologi „insecta de aur”, echipând-o cu tren de aterizare şi motor. „Insecta” a zburat fără probleme.

Tot în Egipt, pe pereţii unui templu din Abydos, se pot vedea reprezentările unui elicopter, al unui avion şi al unui submarin.

De unde ştiau anticii de avioane, elicoptere sau submarine?

Acestea sunt doar câteva dintre descoperirile care ridică o sumedenie de întrebări, la care ştiinţa ridică neputincioasă din umeri. Oricât ar dori evoluţioniştii să ne facă să credem că totul pe această planetă se datorează evoluţiei naturale, această teorie are numeroase lacune. Poate că răspunsurile pe care nu ni le poate oferi ştiinţa se găsesc la strămoşii noştri, care le-au consemnat pe cale orală, le-au reprezentat grafic în picturi, sculpturi sau desene rupestre, dar şi în scris, în cărţi, papirusuri, tăbliţe de lut, pe pereţii templelor sau pe stele din piatră. Pentru a ne cunoaşte adevărata istorie, ar trebui să învăţăm să ascultăm ceea ce înaintaşii noştri încearcă să ne transmită de zeci de mii de ani. Să încetăm să considerăm poveşti ceea ce este diferit faţă de ceea ce ştim şi să încercăm să aflăm substratul acestor aşa numite basme. După cum spunea Vasile Lovinescu în Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade polulare româneşti: „Basmul conţine cunoştinţe adevărate, chiar dacă sunt criptate, dar existente din timpuri străvechi. Esenţa basmului este valabilă şi în prezent, şi în eternitate.” Sau Mircea Eliade în Aspecte ale mitului: „Mitul povesteşte o istorie sacră, relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, în timpul fabulos al începuturilor.” Să nu uităm de Ananda K. Coomarasswamy, care scria în Hinduism şi budism: „Mitul încarnează cea mai înaltă aproximaţie a adevărului, ce poate fi tradusă în cuvinte.”

Contrar părerii multora, OZN-urile şi extratereştrii nu sunt invenţii ale secolului XX. Descrieri ale unor fiinţe venite din cer în nave zburătoare există de la începutul omenirii. Pentru a înţelege în mod corect ce ne transmit strămoşii noştri, nu trebuie decât să ne deschidem minţile, renunţând la orice fel de îndocrinare religioasă sau evoluţionistă. Deşi în aparenţă diferite, legendele tuturor popoarelor, încă din cele mai vechi timpuri, vorbesc despre aceleaşi întâmplări şi personaje. Chiar dacă sunt în continuare ignorate de oamenii de ştiinţă şi nu numai, fiind catalogate drept ficţiune, legendele ascund adevărata istorie a Pământului. Modificate de multitudinea de religii şi de scopurile reprezentanţilor lor, legendele au reuşit totuşi să păstreze destule indicii care să ne facă să înţelegem mai bine cine sunt zeii din antichitate, cine ne-a creat şi cum am fost folosiţi de-a lungul mileniilor. Extrăgând esenţa miturilor, alăturând-o descoperirilor arheologice şi ale celorlalte ramuri ale ştiinţei moderne, putem pune cap la cap destule piese dintr-un puzzle ce mai are de umplut multe goluri. Şi poate, într-un viitor nu prea îndepărtat, ne vom face o idee cât mai apropiată de adevăr despre lumea în care trăim.

Strămoşii noştri, în absolut toate culturile, considerau că zeii lor vin din cer. Sumerienii numeau cerul an. Pentru a stabili foarte clar originea zeilor, adică cerul, anticii din toată lumea au inclus cuvântul sumerian an în numele zeilor celeşti. În Sumer, zeul suprem al panteonului, cel care locuia în cer, a primit numele An. Akkadienii, hitiţii şi babilonienii îl numeau Anu. Creatorul tuturor lucrurilor pentru indienii din America de Nord este Manitu („spirit”), iar pentru hinduşi e Vişvakarman. Corespondentul grec al sumerianului An, Ouranos („cerul”), are de asemenea particula an în nume. Tot la greci întâlnim şi alte personaje cu origini celeste: zeii Pan („păşune”) şi Panakea, Pandora („darul lui Pan”), prinţesa Andromédē („cea care gândeşte ca un bărbat”) şi regina Danae („uscatul”). În Sumer avem zeii Nanna („iluminătorul”), Inanna şi Lugalbanda („tânărul rege”), zeul Anşar în Babilon, zeii Wotan şi Nanna plus uriaşa Angrboda în Scandinavia, zeiţa Anat în Canaan, zeul Anubis în Egipt, zeii Izanagi, Izanami şi Susano-o în Japonia, zeii Vulcan şi Ianus la romani, eroii irlandezi Setanta şi Ruadan, zeii celtici Nechtan, Boann şi Morrigan, zeul Taranis („tunet”) al galilor, zeii Danu şi Banan în hinduism, Ahriman în Persia, Ranginui, Papatuanuku şi Tane la maorii din Noua Zeelandă, zeii mayaşilor Huracan, Xbalanque şi C’ana Po, zeul Manco Capac al incaşilor.

Biblia descrie atât fiinţe coborâte din cer, cât şi obiecte zburătoare cu care acestea se deplasau. Descrieri ale unor astfel de obiecte se întâlnesc la Moise, Ezechiel, Isaia sau Matei. La începutul decadei 1970, cercetătorul NASA Joseph Blumrich a ajuns la concluzia că ceea ce a descris Ezechiel era o navă spaţială. Inginerul de structură german Hans Herbert Beier a realizat o schiţă după clădirea pe care Ezechiel a construit-o pentru „carul Domnului”, demonstrând că naveta încăpea perfect în templu.

În Manuscrisele de la Marea Moartă sunt prezentate OZN-uri. În Geneza este scris că „oameni au venit din Cer şi alţi oameni au fost luaţi de pe Pământ şi duşi în Cer. Oamenii veniţi din Cer au rămas mult timp pe Pământ”. În Apocalipsul lui Moise, Adam şi Eva au văzut o navă luminoasă pe cer, din roţile căreia ieşea fum, trasă de patru vulturi. Într-un text apocrif atribuit lui Avraam, el a văzut un car cu roţi de foc acoperite cu ochi, iar pe roţi era un tron învăluit în flăcări ce curgeau în jurul lui. În Vedenia lui Isaia, acesta a fost ridicat la cer de un înger şi dus într-un loc unde a primit nişte învăţături secrete. Deşi i s-a părut că au trecut doar două ore, când s-a întors pe Pământ îngerul i-a spus că au trecut 32 de ani.

În cărţile tibetane Tantjua şi Kantjua sunt descrise aparate de zbor preistorice, numite „perlele cerului”, făcute din aliaje de fier şi un metal dur, negru, identificat de cercetătorii americani cu titanul.

În cartea hindusă Samsaptakabadha sunt descrise amănunţit aparatele de zbor ale zeilor (din care ieşea foc) şi vehiculele pe care le foloseau la sol. În Samarangana Sutradhara sunt descrise mari nave aeriene a căror pupă împrăştia în timpul deplasării „foc şi mercur”. Motoarele ionice proiectate astăzi se bazează şi ele pe folosirea plasmei propulsive obţinută din vaporii de mercur. În epopeea Ramayana, veche de cinci milenii, sunt descrise Vimanas care zburau la mari înălţimi, propulsate de mercur şi producând un puternic curent de aer. Se ridicau sau coborau în picaj brusc, puteau zbura cu mare viteză şi puteau opri aproape instantaneu în aer, dar produceau un zgomot extrem de puternic la decolare şi aterizare. În Mahabharata, veche de 7.000 de ani, prinţul Arjuna l-a întâlnit pe zeul Indra şi pe soţia acestuia, Sachi, conducând un „car ceresc de luptă încununat cu raze”, vehicul care îşi ia zborul după ce Arjuna este luat la bord. Indra l-a luat şi pe Judhisthira în car până în cer, apoi l-a adus pe Pământ pentru a-i învăţa pe oameni „legea înţelepciunii”.

În anul 332 î.Hr, Alexandru Macedon a asediat timp de şapte luni oraşul fenician Tyr din Libanul de astăzi. În Istoria lui Alexandru cel Mare, deasupra taberei macedonene au apărut la un moment dat cinci „minunate scuturi zburătoare” aranjate în formă de V. După un scurt tur deasupra oraşului, „cel mai mare dintre scuturi a eliberat o forţă ca un fulger, care a nimerit o parte din ziduri. Acestea s-au spart, iar apoi au venit şi alte fulgere. Zidurile şi turnurile se prăbuşeau, ca şi cum ar fi fost construite din noroi. Astfel, armata asediatoare a putut să intre cu uşurinţă în oraş.” În 329 î.Hr, în timp ce armata lui Alexandru se pregătea să traverseze Indusul pentru a ataca India, nişte discuri zburătoare au bombardat elefanţii macedonenilor, silindu-i astfel să se retragă.

În anul 50 î.Hr, Cicero nota în De Divinatione că de multe ori au apărut doi Sori sau trei Luni, globuri stranii şi flăcări pe cer, s-au auzit zgomote ciudate pe cer, Soarele s-a ridicat noaptea şi un nor părea că străluceşte.

În secolul I, Plinius cel Bătrân scria în Istoria naturală că, sub consulatul lui Valerius şi Marius, un scut de foc a traversat cerul, aruncând scântei.

Un vechi document coreean relata că în primăvara anului 316, „30 de stele mari au zburat pe cer spre apus”.

În Europa secolului al IX-lea, cronicarul Gabalis nota aterizările unor nave în anii 742 şi 814.

Analele Laurissene (din secolul al XII-lea), în descrierea asediului de la castelul Sigiburg din anul 776, relatează apariţia unor obiecte zburătoare, care i-au pus pe fugă pe atacatori.

Textul chinez din secolul al X-lea, Călătorie în Apus, conţine un pasaj ciudat: „în timp ce călătorul se ridică tot mai sus şi mai sus, cerul se face tot mai negru, ca şi cum s-ar fi lăsat noaptea”. Din câte ştim noi, primul om care a văzut cerul negru a fost Iuri Gagarin în 1961.

Cronicarul englez Tillbury nota că, într-o duminică a anului 1270, în oraşul Bristol din Anglia, o corabie mare plutea prin aer la 30 de metri deasupra bisericii. La un moment dat ancora corăbiei s-a prins de turlă, iar un omuleţ a ieşit şi a eliberat nava. După ce localnicii au început să arunce cu pietre în el, omuleţul a intrat în navă şi a plecat.

Historia de Statu Ecclesiae Dunelmensis consemnează că un OZN strălucitor a fost observat în 1320 în Anglia, la moartea abatelui Durham.

Pe 11 octombrie 1492, aflat pe corabia Santa Maria în Triunghiul Bermudelor, Cristofor Columb a observat o lumină ieşind din apă. Fernando Magellan şi alţi exploratori au văzut lumini asemănătoare.

Pe 14 aprilie 1561 în Nürnberg (Germania) şi pe 7 august 1566 în Basel (Elveţia) s-au luptat pe cer sfere şi discuri mari, colorate în roşu, albastru şi negru. Unele dintre ele au căzut pe pământ apoi au ars, fără să lase urme.

În Letopiseţul Ţării Moldovei scris de Ion Neculce (întâmplarea din 8 noiembrie 1517) şi în Analele Braşovului (evenimente din 26 august 1536, 14 şi 19 ianuarie 1549, 12 aprilie 1600, 29 martie 1604, 16 noiembrie şi 9 decembrie 1613, 9 august 1687 şi 5 septembrie 1694) sunt relatări despre discuri roşii, bile de foc, sori şi stele ce se deplasau tăcute pe cer ziua şi noaptea, discuri aurii asemănătoare cu Luna ce apăreau ziua, lumini albe şi roşii ce se deplasau cu zgomot de tunet în complicate evoluţii aeriene.

Jurnalul lui John Winthrop, al doilea guvernator al coloniei Massachusetts Bay, publicat în 1790 sub numele History of New England 1630-1649, conţine numeroase apariţii de OZN-uri în Muddy River din Boston.

Cartea Theatrum Orbis Terrarum de amiralul Blaeu conţine descrierea şi desenul unui astfel de obiect.

În anii 1668, 1783 şi 1787, astronomii francezi, englezi şi germani observau ciudate pete luminoase care se deplasau deasupra părţii întunecate a discului lunar.

Prima relatare a unui OZN văzut printr-un telescop vine de la pastorul puritan din America colonială, Cotton Mather, care în 1714 a observat un obiect straniu în dreptul Lunii.

Analele Braşovului consemnează că la 15 februarie 1730, între orele 18 şi 21, un obiect strălucitor se deplasa pe cer schimbându-şi culoarea alternativ în alb şi roşu.

În 1731, deasupra localităţii Kilkenny din Irlanda, a fost observat un obiect luminos ieşind dintr-un nor roşu. Acelaşi obiect a fost văzut în toată Europa, pe parcursul unei întregi săptămâni.

Un vechi manuscris bănăţean nota apariţia la 6 decembrie 1737 a unui mare obiect aerian strălucind într-o culoare roşu intens, care a staţionat între orele 18 şi 20 pe cer, separându-se şi recuplându-se apoi din noi.

Un alt document românesc descrie că pe 27 noiembrie 1793, Luna a zburat cu mare viteză pe cer timp de câteva ore în decursul zilei.

În 1794, Societatea Regală de Ştiinţe din Londra a primit din partea astronomului Wilkins o comunicare ştiinţifică despre apariţia unui obiect luminos pe suprafaţa Lunii.

În 1795, trei băieţi din Nova Scotia, Canada, s-au hotărât să viziteze Oak Island după ce au observat pe ţărmul ei lumini verzi, în miez de noapte. Acolo au găsit un tunel adând, ce a primit numele The Money Pit, ce are diferite platforme din lemn, saltele din fibră de nucă de cocos (care nu există în Canada) şi bucăţi de piatră cu inscripţii ciudate. În urma cercetărilor, s-a descoperit că insula este un sistem hidraulic uriaş.

Pe 10 august 1809, astronomul britanic J. Stavely nota că a observat un obiect aerian strălucitor ce s-a deplasat rapid pe o traiectorie neregulată printre nori.

În 1812, Stan Irimie din Săcele-Braşov nota că a observat „o stea mare cu mai multe raze” care s-a deplasat iniţial spre est, apoi s-a întors în vestul Europei. Strălucirea obiectului aerian avea o intensitate variabilă, iar deplasările sale au putut fi observate timp de patru luni în toată Europa. Ofiţeri francezi şi ruşi, astronomi germani, englezi sau olandezi, savanţi italieni şi francezi au notat frecvent evenimentul, iar Lev Tolstoi l-a imortalizat în Război şi Pace.

Francis Arago menţiona în 1820 faptul că, în timpul unei eclipse de Lună, observatorii din Embrun (Franţa) au văzut o serie de obiecte luminoase care se deplasau în formaţie, având o traiectorie rectilinie.

Numărul din 22 ianuarie 1853 al ziarului Hetilap relata că pe 6 ianuarie 1853, la ora 6, a apărut deasupra Vienei o bilă de foc care a dispărut şi a apărut de trei ori. Când a dispărut definitiv, a făcut-o cu zgomot de tunet. Numărul din 28 decembrie 1853 consemna că la 20 decembrie 1853, deasupra Sibiului, „un nor de formă conică” s-a deplasat pe cer „mişcându-se în jurul axului său, cu un zgomot ca de locomotivă, a cărui intensitate alterna la intervale regulate”. După câteva minute, „norul a dispărut printr-un mic fulger”.

În iulie 1868, la Capiago (Chile) s-a observat un obiect aerian luminos şi foarte zgomotos, ce părea „un imens condor metalic cu ochi de foc”.

Pe 22 martie 1870, echipajul navei Lady of the Lake a observat un disc cenuşiu care zbura pe cer, lăsând în urmă „o coadă luminoasă”.

În 1874, preofesorul Schafarik de la Observatorul Astronomic din Praga nota că un disc alb strălucitor a traversat suprafaţa Lunii, rămânând vizibil mult timp. Apoi, luminile au dispărut brusc.

Pe 15 mai 1879, în Golful Persic, începând cu ora 21:40, vasul Vulturul a fost urmărit timp de aproape o oră de un ciudat obiect aerian luminos, compus din două roţi cu diametrul de 40 de metri, între care era plasat un cilindru cu lungimea de 160-170 de metri. Câteva zile mai târziu, obiectul a fost observat de echipajul navei Patna în aceeaşi zonă.

În 1896 se semnalau pe scară largă OZN-uri în vestul Americii.

Pentru a afla adevărata istorie a omului şi a Pământului, va trebui să descoperim în primul rând cine sunt aceşti „zei” şi ce caută pe planeta noastră.

Codul Bibliei

„Diavolul foloseşte şi Scriptura când vrea să-şi atingă scopul.” – William Shakespeare

Sir Isaac Newton era încredinţat că în Biblie există un cod secret care dezvăluie viitorul. A învăţat limba ebraică şi şi-a petrecut jumătate din viaţă încercând să descopere acel cod. După spusele biografului său, John Maynard Keynes, Newton credea nu doar în existenţa unui cod al Bibliei, ci şi în unul al Universului. Pentru el, Universul era o „criptogramă alcătuită de Atotputernicul”.

Codul Bibliei a apărut în discuţie şi în secolul al VIII-lea, când un cărturar numit Geniul din Vilna scria că: „Rânduiala este că tot ce a fost, este şi va fi până la sfârşitul vremii e inclus în Tora, de la primul până la ultimul cuvânt. Şi nu doar într-un sens general, ci cu amănunte despre fiecare neam şi despre fiecare fiinţă omenească în parte, şi amănunte la amănunte despre tot ce i s-a întâmplat din ziua naşterii sale până la săvârşirea sa din viaţă.”

Deşi numărul celor care credeau în existenţa unui cod biblic era mult mai mare, nimeni nu a reuşit să aducă măcar cea mai mică dovadă care să ateste acest lucru. Până în anii 1950, când rabinul slovac Chaim Michael Dov Weissmandl a găsit primul indiciu. El a observat că, dacă sărea câte 50 de litere, găsea înscris cuvântul Tora la începutul capitolelor Facerea, Ieşirea, Numerii şi Deuteronomul. Deşi acest lucru nu era o descifrare a codului, măcar a fost primul indiciu care să ateste existenţa sa.

Inspirat de vorbele Geniului din Vilna şi de rabinul Weissmandl, matematicianul israelit Eliyahu Rips a descoperit în 1985 mult căutatul cod, după ce a introdus în calculator Biblia scrisă în ebraică. Fizicianul Doron Witytum l-a ajutat pe Rips, completând modelul matematic. Rezultatele studiilor au fost publicate în 1997 de americanul Michael Drosnin, sub numele Codul Bibliei. Drosnin afirma că respectivul cod a fost confirmat de matematicieni de renume de la Yale, Harvard şi Universitatea Ebraică, a fost verificat de un specialist în cifruri şi coduri din Ministerul Apărării al Statelor Unite şi a trecut cu succes prin trei expertize efectuate de specialişti la care a apelat o importantă revistă de matematică din S.U.A. În Biblie este codat absolut orice eveniment din istoria lumii, indiferent cât de infim ar fi acesta, şi orice persoană care a trăit sau va trăi vreodată pe Pământ. În Biblie au fost ascunse asasinarea lui Yitzhak Rabin, scandalul Watergate, aselenizarea din 1969, teoria relativităţii a lui Einstein, criza financiară, războaie şi multe alte evenimente. Toate, dacă e să-i dăm crezare lui Drosnin. De exemplu, Amir era codificat în acelaşi loc cu Yitzhak Rabin şi „asasin va asasina”. Cuvintele „ucigaşul a ucis” apăreau în textul curent al Bibliei, în acelaşi verset în care numele Amir apărea în textul ascuns. Tot în acelaşi verset, textul ascuns menţiona: „el a lovit, l-a ucis pe premier”. Amir, ucigaşul lui Rabin, era chiar identificat: „ucigaşul său, unul dintre ai săi, cel care s-a apropiat.” Einstein apare ascuns în Biblie cu „s-a prezis o persoană cu mintea ageră”, „ştiinţă”, „o nouă şi excelentă înţelegere”, „el a răsturnat realitatea prezentă” şi „teoria relativităţii”. Ba chiar este codat şi motivul dispariţiei dinozaurilor: în capitolul 1 al Facerii scrie: „şi a făcut Dumnezeu marele Tanin”. Cuvântul ebraic tanin înseamnă dragon sau monstru şi apare intersectând cuvântul dinozaur, imediat deasupra termenului asteroid. Michael Drosnin susţine că până şi cuvântul calculator apare de şase ori în textul curent al Bibliei, ascuns în interiorul cuvântului ebraic pentru cuget. Patru din cele şase se află în versetele din Ieşirea care descriu construirea Chivotului Legământului. O dată apare acolo unde Yahweh spune că va face lucruri cum n-au fost în tot Pământul. În Ieşirea 32:16, unde în textul curent este scris „Tablele acestea erau lucrul lui Dumnezeu şi scrierea era scrierea lui Dumnezeu, săpată pe table”, codul spune: „S-a făcut pe calculator”. Deşi Rips consideră că acest cod a fost creat de Yahweh şi înmânat lui Moise, Drosnin crede că autorii sunt nişte extratereştri care aveau puterea de a vedea viitorul, dar nu şi de a-l schimba. Drept pentru care au lăsat oamenilor avertismente ascunse într-o carte sfântă.

Deşi cartea lui Drosnin a devenit un bestseller şi mulţi au acceptat existenţa acestui cod ascuns în Biblie, sunt câteva amănunte care indică faptul că totul este o mare minciună. Să reţinem faptul că Michael Drosnin, cel care a popularizat acest cod prin cartea sa, susţine că absolut toate evenimentele care au avut şi care vor avea loc sunt înscrise în Biblie. Cu toate acestea, sintagma „colaps economic” este codificată o singură dată, în 1929. De ce nu apare şi criza mondială din 2008? Sau cea care se pregăteşte să izbucnească acum? „Război mondial” este codat o singură dată. Dar noi am avut două până acum. Însă codul nu se referă la primele două, ci la al treilea. „Război mondial” şi  „holocaust atomic” se regăsesc împreună cu anii 2000 şi 2006. De ce codul nu aminteşte cele două războaie mondiale, dacă tot conţine toate evenimentele care au avut loc până acum? De ce nu aminteşte de holocaustul atomic de la Hiroshima si Nagasaki? Dacă există codul într-adevăr şi a fost lăsat oamenilor de Yahweh sau de extratereştri, cum de nu este exact? Nici în 2000, nici în 2006, nu a avut loc vreun război mondial. Ca să nu mai vorbim de holocaust atomic. Iar aceasta nu este singura dată când „codul” greşeşte. Codul spune că, în 1996, oraşul Tokyo trebuia să fie evacuat din cauza unor plăgi, cianură şi virusul Ebola, aduse cu elicopterul. Deşi Shoko Asahara, conducătorul sectei Aum Shinrikyo plănuia aşa ceva, evenimentul prezis de cod nu a avut loc. Codul spune că în 2010 trebuia să aibă loc un mare cutremur în Los Angeles, iar în 2000 sau 2006 în China. Nu a avut loc acest mare cutremur în niciunul dintre aceşti ani, nici în Los Angeles, nici în China. Codul mai spune că vor fi mari cutremure în 2000, 2014 şi 2113. Cum în anul 2000 nu am avut parte de aşa ceva, sunt mari şanse să nu avem nici în ceilalţi doi ani prezişi. Codul susţinea că în 2006 trebuia să fim loviţi de un „obiect asemănător unei stele”. Din câte ştim cu toţii, nu s-a întâmplat acest lucru. Pentru anii 2010 şi 2012, codul a proorocit lovirea unei comete de planeta noastră. În 2010 erau preconizate „zile de groază”, „deznădejde” şi „întuneric”, iar în 2012 „Pământ nimicit”. Cum nu s-a întâmplat acest lucru în 2010, ceva îmi spune că nu se va întâmpla nici în 2012.

O altă eroare a acestui aşa-zis cod al Bibliei este distrugerea dinozaurilor de către un asteroid. Deşi aceasta este varianta oficială a oamenilor de ştiinţă, cei cu ceva neuroni nu pot accepta această ipoteză. Un asteroid nu putea distruge doar reptilele mari, apoi să cauzeze transformarea speciilor supravieţuitoare în alte specii. De exemplu, dacă ordinul primatelor exista acum 70 de milioane de ani (aşa cum susţin oamenii de ştiinţă) şi există şi astăzi, este evident că primatele nu au fost distruse acum 65 de milioane de ani, împreună cu dinozaurii. Ipoteza nimicirii dinozaurilor de către un asteroid are numeroase lacune, care depăşesc până şi barierele logicii sau ale bunului simţ. Orice entitate superioară care ar fi inclus această informaţie în cod ori ar fi fost ignorantă, ori mincinoasă. Cel mai probabil este vorba doar de părerea personală a autorului cărţii, nicidecum de un mesaj lăsat oamenilor de către forţe superioare.

Pentru a exista un cod în Biblie ar trebui ca toate cărţile ei să fi fost scrise în acelaşi timp, aşa cum susţine Drosnin. De aceea dă ca exemplu faptul că evreii nu au voie să schimbe nici măcar un singur cuvânt din cartea lor sfântă: deoarece astfel nu s-ar putea accesa codul. Lucru absolut logic, de altfel. Dacă ar exista un cod pentru toată Biblia, ar fi trebuit ca toate cărţile ei să fi fost scrise în acelaşi timp. E drept că tradiţia evreiască susţine că Moise a scris primele cinci cărţi ale Vechiului Testament, însă celelalte ar fi fost scrise mult mai târziu, de diferite persoane, în diferite perioade de timp. Dar cum s-a demonstrat de multe ori că nici Moise, nici alţi patriarhi nu au scris vreo carte a Vechiului Testament, ci toate au fost concepute de preoţii lui Ezdra după exilul babilonian, apare posibilitatea ca respectivul cod, dacă ar fi existat, să fi putut fi implementat. Dacă Vechiul Testament a fost scris în acelaşi timp, şi nu în perioade diferite, ar putea exista un cod ascuns în spatele scripturilor. Însă Drosnin susţine că există un cod în întreaga Biblie, nu doar în Vechiul Testament. În cartea lui, Apocalipsa după Ioan din Noul Testament joacă un rol foarte important. Acolo susţine el că a găsit numeroase detalii despre apocalipsa care ni se pregăteşte în curând. După cum am spus mai devreme, la fel şi Drosnin, pentru a exista un cod în Biblie ar trebui ca toate cărţile din care este compusă să fi fost scrise în acelaşi timp, nu în perioade diferite. Sunt mari şansele ca Vechiul Testament să fi fost conceput într-o singură perioadă, nu în mai multe, însă Noul Testament a fost redactat câteva secole mai târziu. Nu încape nicio îndoială că Vechiul Testament a fost scris înainte de Iisus, iar Noul Testament după el. Prin urmare, Biblia a fost scrisă în perioade diferite, ceea ce exclude posibilitatea existenţei unui cod în spatele cuvintelor ei. Bineînţeles, apărătorii acestei idei pot susţine că acea entitate superioară a creat codul şi toate cărţile Bibliei, dar le-a dictat patriarhilor, profeţilor şi apostolilor câte o pare, în diferite perioade. Dar de ce ar fi făcut asta? Această variantă ar fi fost una inutilă şi probabil periculoasă, ţinând cont că, fiind mai multe scripturi şi mai mulţi autori, dacă dispărea o singură carte, codul ar fi devenit ineficient. În plus, scripturile evreilor au fost mult mai multe, cele care formează Biblia fiind alese la Conciliul de la Nicea în anul 325. Aşadar, trebuie să presupunem că creatorul codului ştia ce cărţi vor fi incluse în Biblie şi a ales să introducă respectivul cod doar în ele. O idee atât de aberantă încât nu merită dezbătută prea mult. Biblia nu putea fi compusă de o singură entitate şi dictată celor pe care îi considerăm autorii de drept, măcar pentru faptul că se observă clar stiluri diferite de exprimare. Acesta este motivul pentru care cercetătorii au stabilit că Vechiul Testament este compus din patru surse. De altfel, mulţi au criticat cartea lui Drosnin, printre care se numără matematicianul australian Brendan McKay, matematicienii israeliţi Dror Bar-Natan şi Gil Kalai sau psihologul israelit Maya Bar-Hillel. Aceştia au demonstrat că Drosnin şi Rips au trişat în demonstraţiile lor iar codul Bibliei este o mare minciună.

Dacă acest cod e doar o invenţie, cine ar avea ceva de câştigat de pe urma acestui lucru? În primul rând evreii. Dacă ar fi acceptată ideea că Biblia ascunde un cod ce conţine informaţii despre toate evenimentele trecute şi viitoare, nimeni nu ar mai putea să se îndoiască de sacralitatea acestei cărţi, implicit a religiei iudaice. Prin urmare, dovada că Biblia este singura carte ce conţine un astfel de cod este dovada că într-adevăr evreii sunt poporul ales. Acceptând ideea existenţei codului biblic ar însemna să acceptăm ideea superiorităţii evreilor şi tot ceea ce implică acest lucru. Iar codul biblic este una dintre multele încercări ale evreilor de a-şi impune în toată lumea religia, dumnezeul şi titulatura de „popor ales”. Hitler este condamnat şi astăzi pentru îndrăzneala de a considera rasa ariană superioară celorlalte rase. Însă îndrăzneala evreilor este acceptată, măcar din teama de a nu fi acuzaţi de antisemitism. Din păcate…

Michael Drosnin nu este un simplu jurnalist, aşa cum suntem tentaţi să credem. După cum a recunoscut în cartea sa, printre persoanele cu care ţinea legătura se numără prim-miniştrii israeliţi Yitzhak Rabin, Shimon Peres şi Benjamin Netanyahu, Dore Gold – consilierul premierului Netanyahu pentru securitatea naţională, Danny Yatom – şeful Mossadului (serviciul secret israelian), generalul Isaac Ben-Israel – şeful Departamentului ştiinţific al Ministerului Apărării israeliene, generalul Uri Saguy – şeful Contraspionajului militar israelian, poetul Chaim Guri – prieten apropiat al premierului Rabin şi istoricul Ben-Zion Netanyahu – tatăl şi consilierul premierului Netanyahu. Cu unii dintre aceştia, Drosnin s-a întâlnit constant şi a avut numeroase discuţii telefonice. Cu alţii, contactul s-a rezumat doar la câteva scrisori. Ţinând cont că jurnalistul american Michael Drosnin avea acces la cel mai înalt nivel, putem presupune că era un prieten al israeliţilor. Numeroasele sale drumuri din Statele Unite până în Israel şi înapoi au costat destul de mult. Cum un salariu de jurnalist nu cred că acoperă toate aceste cheltuieli iar drumurile sale nu au fost în interes de serviciu (ca să presupunem că ziarul la care lucra i-ar fi decontat cheltuielile), tragem concluzia ori că Drosnin avea destui bani, ori că a fost finanţat. Dacă era o persoană bogată, e greu de crezut că ar fi practicat meseria de jurnalist (în cel mai rău caz putea să-şi cumpere sau să-şi înfiinţeze o publicaţie). În acest caz, rămâne doar varianta sponsorizării. Cum cei care ar fi avut cel mai mult de căştigat de pe urma apariţiei cărţii Codul Bibliei ar fi fost evreii în general şi israeliţii în special, deducem cu uşurinţă cine a finanţat din umbră cercetările lui Michael Drosnin. Aşa se explică şi accesul la oficialităţile israelite, dar şi faptul că, deşi Drosnin se autodeclară de multe ori ateu (pentru a ne convinge de imparţialitatea sa), numeşte de câteva ori Ierusalimul oraşul sfânt iar Biblia, cartea sfântă. Nu ştiu ce părere au ateii dar n-am întâlnit niciunul până acum care să considere sfinte Biblia şi Ierusalimul. Dar poate n-am întâlnit eu iar ei există.

După Codul Bibliei, Codul Piramidelor, Codul lui Da Vinci sau Codul lui Oreste, tragem concluzia că întreaga noastră existenţă e codificată. Bine că se găsesc mulţi „spărgători de coduri” care ne oferă decodorul „potrivit”. Cu toate că aş prefera unul pentru HBO…

Reiki

„Dorinţa de a vedea duhuri, curiozitatea de a afla ceva despre ele şi de la ele, este semn al unei cât de mari nechibzuinţe şi a unei desăvârşite necunoaşteri a predaniilor morale şi făptuitoare ale Bisericii Ortodoxe. Cunoaşterea duhurilor se dobândeşte într-un cu totul alt chip decât presupune iscoditorul neîncercat şi nesocotit. Împărtăşirea pe faţă cu duhurile este pentru cel neîncercat o cât se poate de mare nenorocire sau slujeşte drept izvor al celor mai mari nenorociri.” – Sfântul Ignatie Briancianinov

După episodul cu fanatica religioasă, cineva de sus cu un deosebit simţ al umorului mi-a pregătit şi cealaltă extremă. Acum câteva zile am cunoscut un tip aparent normal, ce nu părea să ascundă multe lucruri sub înfăţişarea sa de tocilar. Însă aparenţele înşeală întotdeauna. Sau cel puţin aşa se spune.

Din vorbă banală în altă vorbă banală, am ajuns şi la sensibilul subiect al religiilor. Observând că am anumite cunoştinţe, respectivul mi-a propus să mă iniţiez. În ce anume, nu a specificat. Important era să mă iniţiez în ceva, pentru a-mi aprofunda cunoştinţele. Dar cum el era maestru nu-ştiu-de-care în reiki, bănuiesc că acesta este domeniul în care mă vroia iniţiat. L-am refuzat cât am putut de politicos (deşi trebuie să recunosc că nu prea mă caracterizează politeţea), specificând foarte clar că nu vreau să fac parte din niciun fel de grup mistico-religios care să încerce să-mi spele creierul cu tot felul de absurdităţi. Prefer să descopăr singur adevărul decât să mi-l ofere cineva pe tavă. Măcar sunt sigur de intenţiile mele dar nu pot spune acelaşi lucru despre cele ale „maeştrilor” spirituali care se oferă să mă iniţieze. Refuzul meu l-a deranjat vădit, lucru remarcat şi de cele două prezenţe feminine care ne însoţeau. După o izbucnire nervoasă şi un mic atac energetic care m-a ocolit, „maestrul” s-a calmat şi a încercat să mă convingă de faptul că tehnicile mistice orientale au doar părţi bune. Bineînţeles că această idee puerilă contrazice chiar conceptul oriental de yin şi yang, cele două părţi opuse care formează un întreg. Dar pentru el nu a contat. Nu a ştiut nici să-mi răspundă de ce secrete păstrate ascunse timp de multe mii de ani, la care aveau acces doar oameni aleşi cu grijă şi pregătiţi foarte mult timp, sunt acum la îndemâna oricui plăteşte o taxă.

Până la urmă, ce este reiki-ul? O practică spirituală dezvoltată în 1922 de budistul japonez Mikao Usui. Practicanţii reiki vindecă diferite afecţiuni cu ajutorul palmelor. În japoneză, reiki înseamnă „atmosferă misterioasă” şi provine din chinezescul lingqi – „influenţă supranaturală”. La prima vedere, nu pare nimic în neregulă cu această practică. Dar dacă săpăm mai adânc…

Deşi este considerat o formă de medicină alternativă, concluzia unui studiu medical din 2008 este că „sunt insuficiente dovezile care să dovedească faptul că reiki poate fi considerat tratament pentru vreo boală. Prin urmare, valoarea reiki-ului rămâne nedovedită.” Cu alte cuvinte, nu s-a putut dovedi că reiki într-adevăr poate vindeca vreo boală. William T. Jarvis, membru al Consiliului Naţional Împotriva Fraudelor Medicale a declarat că orice efect minor pe care îl poate avea reiki-ul este datorat autosugestiei sau efectului Placebo. În plus, mai multe persoane care au fost vindecate prin reiki au declarat că după un timp bolile au revenit, chiar în stare mai avansată.

Eficient sau nu, există vreo şansă ca reiki să fie mai mult decât o tehnică alternativă de medicină? Se poate ascunde ceva în spatele „vindecărilor” miraculoase? Puţini ştiu că în această practică se folosesc simboluri. Unul dintre aceste simboluri se numeşte Nin Giz Zida, care în tibetană înseamnă „şarpele de foc”. „Şarpele de foc” reprezintă „şarpele adormit” ce sălăşluieşte la baza coloanei vertebrale. Numit Kundalini în India, el deschide toate chakrele atunci când este trezit, oferind cunoaştere. Chiar dacă practicanţii reiki susţin că numele Nin Giz Zida este un cuvânt tibetan, foarte puţini ştiu că Ningişzida este în realitate numele unui zeu sumerian al lumii de dedesubt. Acest nume înseamnă în sumeriană „stăpânul copacului cel bun”. Conform unei tăbliţe descoperite în oraşul Lagaş, Ningişzida era fiul zeului suprem, Anu. Era reprezentat ca un şarpe cu cap de om. Simbolul său erau doi şerpi încolăciţi în jurul unei tije, simbol preluat mai târziu de greci pentru caduceele divinităţilor Hermes, Dionysos şi Asklepios, iar de romani pentru Mercur. Cum purtătorii de caduceu Ningişzida, Hermes şi Dionysos erau zei ai fertilităţii iar Asklepios (Esculap pentru romani) se ocupa cu vindecarea, şarpele încolăcit a devenit simbolul medicinei, reprezentând viaţa. În realitate, Ningişzida nu era numele unui zeu, ci unul dintre epitetele lui Enki, zeul sumerian al înţelepciunii, meşteşugurilor, artelor, creaţiei, apei şi inteligenţei. Era cel mai important zeu pentru incantaţii, patronul preoţilor, ce stăpânea la perfecţie magia şi avea capacitatea de a atribui o soartă. Casa sa era sub pământ, în Apsu (apa freatică, oceanul subteran). Numele său înseamnă „stăpânul Pământului” dar poate fi interpretat şi ca „stăpânul dedesubtului”. Simbolurile sale includ capra, peştele (ce mai târziu au fost combinate într-o fiinţă cu partea superioară ca de ţap, iar cea inferioară ca de peşte), ţestoasa, toiagul cu cap de berbec, semiluna, tridentul, şarpele şi un vas din care se revarsă apa. Akkadienii şi babilonienii îl numeau EA („casa apei”), iar numărul său sacru era 40, corespondentul titlului de Mare Prinţ. Enki era fiul cel mare al zeului suprem An. A fost exilat pe Pământ după ce a încercat să-şi detroneze tatăl. A creat oamenii, le-a oferit cunoaşterea şi i-a civilizat. S-a luptat pentru supremaţie cu fratele său mai mic, Enlil, dar a fost învins şi închis în subteran. Fiul său cel mare, Martu (Marduk pentru babilonieni) a continuat lupta tatălui său, devenind în cele din urmă conducătorul Terrei. Miturile mesopotamiene plus multe alte dovezi indică faptul că Enki / Ningişzida era cel cunoscut în lumea creştină drept Şarpele Lucifer sau Satan. Tibetanii ştiau acest lucru, acesta fiind motivul pentru care Nin Giz Zida este „şarpele de foc” care oferă cunoaşterea. Pe lângă acest simbol, în reiki  mai există şi Huo Long, adică „dragonul de foc”, care semnifică acelaşi lucru.

Cum reiki foloseşte cel puţin un nume sumerian, Ningişzida, e posibil să întâlnim aici şi alte denumiri sumeriene. Cea mai bună dovadă e chiar numele reiki, care face trimitere la aceeaşi divinitate-şarpe. În japoneză, rei înseamnă „suflet, spirit” iar ki  reprezintă energia vitală. În sumeriană, ki înseamnă „pământ”, aşa cum se vede şi în Enki, „stăpânul Pământului”, care este format din en („stăpân”) şi ki („pământ”). Aşadar, reiki s-ar putea traduce „spiritul Pământului”, care reprezintă fără îndoială zeitatea-şarpe. Nu putem să trecem cu vederea declaraţia maestrului reiki Komyko Nakamura: „Spiritul Reiki este deasupra tuturor!”. Chiar şi aşa, traducerea tot nu este exactă. Pentru că nu doar a doua parte a cuvântului reiki trebuie tradusă din sumeriană, ci şi prima. Cum rei înseamnă „rege”, traducerea cea mai exactă a numelui reiki este „regele Pământului”. Care are acelaşi înţeles cu Enki, „stăpânul Pământului”. Prin urmare, reiki nu înseamnă „atmosferă misterioasă” sau „influenţă supranaturală”, aşa cum vor iniţiaţii să ne facă să credem. Ci doar o evocare a zeităţii care le-a adus oamenilor aceste cunoştinţe şi care îi ajută în procesele de vindecare. Contra cost, bineînţeles. Influenţa sumeriană în Japonia se observă nu doar din adoptarea numelui reiki sau al simbolului Ningişzida. Mitul exilării zeului Susano-o este identic cu cel sumerian, al lui Enki. Numele zeului Ninigi este de origine sumeriană, însemnând „Domnul ochi”, indicând în mod evident un Veghetor. Iar templul Tokei-ji mai era numit şi Enkiri-dera („templul divorţului”), în care numele sumerianului Enki este evident.

Conform miturilor lumii, acest Enki sau Ningişzida este cel care le-a adus oamenilor magia. Cartea lui Enoh îl numeşte Azazel („zeul răzvrătit”) sau Samiaza („rebelul renumit”), acesta fiind conducătorul îngerilor decăzuţi sau Veghetori. Pentru învăţăturile sale, a fost pedepsit de Dumnezeul evreilor, alături de însoţitorii săi. Nu doar ei, ci şi oamenii care au primit acele învăţături: „Domnul a dat o poruncă pentru cei ce sălăşluiesc pe Pământ – ca ei să piară căci au aflat toate tainele îngerilor, toate silniciile demonilor, toate puterile lor – cele mai tainice dintre ele -, toate puterile celor care practică magia, puterea vrăjitoriei şi puterea celor care făuresc chipuri turnate pretutindeni pe Pământ (…) Şi El mi-a zis: «Din pricina nelegiuirilor lor, li s-a hotărât judecata şi aceasta nu va fi înlăturată de Mine nicicând. Din pricina vrăjitoriilor ce le-au căutat şi le-au învăţat, Pământul şi cei ce se află pe el vor fi nimiciţi».” (Cartea lui Enoh, cap. LXV). Această pedeapsă a practicanţilor magiei se observă chiar şi în ziua de azi: absolut toţi mor în chinuri, indiferent de felul magiei pe care îl practică. Biserica creştină a dus mai departe această poruncă a Dumnezeului biblic, luptând împotriva magiei. Ce e drept, exagerând în perioada Inchiziţiei (şi nu numai). Kabbalah evreiască, o colecţie de ritualuri magice, le-a fost adusă oamenilor de îngerul Raziel („zeul secretelor”), conform manuscrisului Sefer Raziel HaMalakh („Cartea Îngerului Raziel”) din secolul al XIII-lea. Se spune că Noe i-a folosit învăţăturile pentru a-şi construi Arca, Moise pentru minunile din faţa faraonului şi plăgile trimise asupra Egiptului, iar regele Solomon pentru a invoca şi captura demoni. În Cartea egipteană a morţilor, Thoth spune că zeii născuţi de Nut (primii zei de pe Terra, Veghetorii evreilor) au inventat războaiele, au dezlănţuit dezastre, au făcut ravagii şi nedreptăţi, au inventat demonii (capitolul CLXXV). De altfel, Talmudul îi consideră demoni pe aceşti îngeri decăzuţi. La fel şi creştinismul sau islamismul.

Întrebarea ce apare inevitabil este următoarea: dacă aceşti zei / îngeri decăzuţi sunt priviţi ca nişte entităţi malefice, pot fi considerate învăţăturile lor benefice pentru oameni? Ţinând cont că toţi practicanţii magiei mor în chinuri, se pare că nu (vorbim de magie adevărată, nu de scamatorii aflate la îndemâna oricui). Ce nu ştiu mulţi e faptul că, pentru ritualurile magice, se foloseşte o energie negativă. Vrăjitorul sau magicianul trimite această energie asupra persoanei pe care o afectează ritualul său, în mod benefic sau negativ. Această energie negativă înlocuieşte o mare parte din cea pozitivă atât din biocâmpul vrăjitorului, cât şi din ale victimelor sale. Surplusul de energie negativă creează un dezechilibru energetic, ceea ce duce la apariţia diferitelor afecţiuni fizice sau psihice şi a diverselor întâmplări nefericite pe care le punem pe seama ghinionului. Din această cauză, sentimentele negative devin predominante în practicanţii magiei, de multe ori fără ca aceştia să-şi dea seama. Biserica ar spune că, prin magie, Diavolul îşi câştigă adepţi. Deşi e o afirmaţie puerilă, într-un fel are dreptate. Energia pozitivă, parte din Divinitate, este înlocuită în timp de cea negativă. Aceşti oameni nu doar îşi pierd şansa de evoluţie spirituală, ci involuează. Personal consider că adevăraţii „îngeri” sunt foşti oameni care, de-a lungul mai multor vieţi, au ajuns la un grad înalt de evoluţie spirituală, astfel rupându-se de partea lor umană şi devenind entităţi energetice benefice. În acelaşi mod consider că cei care involuează spiritual pot deveni acele entităţi energetice malefice pe care le numim „demoni”. Surplusul de energie negativă provocat de ritualurile magice duce la această involuţie şi transformare într-o entitate negativă. Un alt aspect al magiei este că foloseşte aproape întotdeauna entităţi (aspect pe care mi l-a confirmat şi „maestrul”). Vrăjitorul sau magicianul invocă o entitate negativă pe care o trimite să-i împlinească dorinţa. Din păcate, nu toţi cei care se joacă cu aceste ritualuri sunt în stare să trimită acele entităţi în lumea din care au venit. Prin urmare, în urma multitudinii de ritualuri magice de orice fel, nenumărate entităţi malefice au rămas în lumea noastră, infestându-ne cu energia lor negativă. Să ne mai mirăm de faptul că oamenii au devenit din ce în ce mai răi?

Poate fi considerat reiki-ul o formă de magie? Practicanţii spun că nu. Însă, ţinând cont că nu este vorba despre o formă de vindecare doar prin biocâmp, ci una care implică întotdeauna simboluri şi ritualuri, îl putem încadra în această categorie. Magia a fost adusă oamenilor de entităţi malefice. „Maestrul” mi-a confirmat acest lucru. Ba, mai mult, mi-a mărturisit că marea maestră Danaela le-a dezvăluit faptul că reiki-ul a fost adus oamenilor de către îngerii decăzuţi. În plus, unul dintre gradele reiki se numeşte egregor, nume care provine de la egregori, cuvântul grecesc pentru Veghetori. Întrebat de ce crede că îngerii decăzuţi ne-au adus reiki-ul, „maestrul” mi-a răspuns că nu s-a gândit la acest lucru, dar şi că nu îl interesează. Poate că modul meu de a gândi este defect, dar întotdeauna când cineva se oferă să mă ajute, mă întreb ce are de câştigat de pe urma acestui ajutor. Îmi vine greu să cred că adepţii reiki (sau cel puţin unii dintre ei) nu fac acelaşi lucru. Cel mai probabil, „maestrul” ştie răspunsul dar îl ignoră, orbit de iluzia unei aparente puteri. Într-adevăr, este vorba de iluzii în reiki, nicidecum de fapte concrete. Nu există niciun fel de dovezi științifice pentru existența ki-ului sau a vreunui mecanism care să-l poată manipula. O revizuire sistematică a unui test clinic aleatoriu care a avut loc în 2008 nu a susținut eficacitatea „tratamentului” reiki sau a recomandărilor pentru folosirea reiki în tratarea vreunei boli. Prin urmare, nu poate fi considerată medicină alternativă, pentru simplul fapt că nu vindecă nicio afecţiune. Aşa-numita vindecare este temporară, afecţiunile respective revenind în scurt timp. O americancă povestea la un post de radio că a practicat reiki, că într-adevăr se vindecase de bolile grave pe care le avea şi că, la rândul ei, putea să vindece pe alţii. Până la un moment dat când şi-a dat seama de unde vine acea energie şi ce înseamnă simbolurile folosite de practicanţi. După cum declara dumneaei, energia vine de la demoni, iar simbolurile şi ritualurile sunt pentru chemarea spiritelor rele în sufletul celui căruia îi este destinat „tratamenul”. Aflând aceste lucruri, respectiva a renunţat numaidecât la reiki. Iar bolile de care se „vindecase”, îi reveniră de zece ori mai grave şi mai dureroase. Asta dacă într-adevăr se vindecase vreodată, şi nu a avut doar iluzia vindecării…

Un Mare Maestru reiki, Bogdan Georgescu, scria în numărul 5 al revistei „Jurnalul Conspiraţiei” că simbolurile folosite în reiki sunt ca nişte chei, folosite pentru a deschide o poartă, pentru a avea acces la o anumită energie. Exact ce spuneam mai sus, că aceste ritualuri şi simboluri magice au scopul de a aduce în lumea noastră entităţi malefice. Energia la care se referă maestrul Georgescu este acea energie negativă de care aminteam mai devreme. Georgescu explică şi cum îşi poate folosi cunoştinţele pentru a obţine ceva folosind un atac energetic: „am de câştigat un proces: un atac energetic, la nivel de Chakra 5 (care e chakra comunicării).” Că practicanţii reiki sunt în stare de astfel de atacuri, am observat cu ochii mei, când „maestrul” pe care l-am cunoscut a încercat acest lucru de două ori. În numărul 6 al revistei amintite mai sus, Maestrul Georgescu recunoştea că există iniţiaţi care se folosesc de accesul la entităţi şi energii negative. Ba chiar a recunoscut că nu există magie albă, doar neagră. Însă părerea dumnealui este că Dumnezeu ne îngăduie să folosim magia. După părerea sa, putem accesa entităţi malefice doar pentru că Dumnezeu vrea acest lucru. Dacă n-ar fi vrut, nu am fi putut să o facem. După această logică am putea spune că Dumnezeu vrea să ucidem, să violăm copii sau să torturăm animale. Dacă n-ar fi vrut, n-am fi fost în stare să facem asta. Dar suntem, aşa că e vorba doar de voia Domnului. Aşa să fie, oare?

Pentru a mă convinge de bunele intenţii ale reiki-ului, „maestrul” mi-a recomandat cărţile lui Ovidiu Dragoş Argeşeanu, un alt Mare Maestru al practicanţilor reiki din România. Pe site-ul personal al domnului Argeşeanu am găsit un citat care m-ar înfiorat dacă aş fi fost mai slab de înger: „Într-o zi m-am trezit cu Iisus în faţa mea. «Taie-mi capul!» mi-a spus. «Cum să fac asta, Doamne?!» «Fă ce îţi spun!» îmi spuse. Cu inima îndoită am ridicat Sabia de Lumină şi am lovit scurt.” Băi, jedi care eşti… Într-una din cărţile sale, Argeşeanu susţine că stătea într-o zi la o bere, pe o terasă, când a călătorit brusc în Astral, acolo unde s-a întâlnit cu Iisus. Cu această ocazie trebuie să remarcăm faptul că domnul Argeşeanu este cel mai bun prieten al divinităţii. Dacă apostolii au luat masa cu Iisus şi au închinat un pahar de vin, doar Argeşeanu a ieşit la o bere cu acesta. Acelaşi maestru reiki susţine că s-a întâlnit şi cu arhanghelii Mihail şi Gavril, cel din urmă însărcinându-l să înveţe un preot ortodox cum să-şi săvârşească slujbele. În altă carte, Argeşeanu susţine că s-a certat cu arhanghelii şi chiar i-a decapitat (are o problemă omul cu capetele) iar pe Iisus l-a scuipat pentru a verifica dacă este într-adevăr El. În cartea „Reiki între mit şi realitate”, Argeşeanu scrie că „preasfinţiilor ortodoxe” nu le cade bine când Duhul Sfânt nu se mai pogoară pe capul preoţilor, ci pe al vreunui practicant reiki sau radiestezist: „Vine Duhul Sfânt şi fâl! fâl! fâl! Nu are unde se aşeza şi se întoarce de unde a venit!… Normal că preoţii ortodocşi sunt frustraţi când văd lumina venind din altă parte decât din altar şi că nu mai pricep nimic din toate astea şi atunci, pentru că le fuge pământul de sub picioare, odată cu recunoaşterea, banii sau mă rog, bunurile materiale, în loc să-şi reconsidere atitudinea faţă de divinitate, om şi cunoaştere, încep să arunce cu noroi în ceea ce nu înţeleg şi nu pot accepta.” Probabil după ce s-a pogorât Duhul Sfânt sub formă de porumbel pe creştetul maestrului, i-a lăsat acestuia o amintire verzuie, altfel nu se explică faptul că Argeşeanu se contrazice. În aceeaşi carte, îi îndeamnă pe adepţii săi să meargă şi la dezlegarea unui preot, deoarece aceasta, alături de post negru, rugăciune sau împărtăşanie, ajută la creşterea vibraţiei. Până la urmă, „porumbelul” nu se mai aşează pe capetele preoţilor, dar rugăciunile lor încă sunt valabile? De unde le vine acestora harul? Cred că nu din ritualuri magice precum reiki. Tot în „Reiki între mit şi realitate”, Argeşeanu îşi informează cititorii că împărtăşania de la biserică nu are nicio valoare, deoarece Iisus vine în pâinea şi vinul pe care le „sfinţeşte” maestrul reiki: „Io iau un pahar de vin şi înmoi în el pâinea de la masă şi spun cuvintele Mântuitorului: «Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu». Şi continui: «Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, carele pentru mulţi se varsă!». Şi dau să mănânce celor de la masă. Are valoare de Împărtăşanie? Are, domnilor, o valoare mai mare decât cea din bisericile voastre pentru că Iisus nu mai vine la voi!” Vine la cavalerul jedi cu sabie de lumină, pregătit să decapiteze pe oricine îi deranjează meditaţiile de la terase. Dacă nu s-au găndit bieţii preoţi să-i facă lui Iisus cinste cu o bere, la fel ca maestrul Argeşeanu…

Din scrierile lui Argeşeanu reiese o clară aversiune a acestuia faţă de creştinism, presărată pe alocuri cu sadism şi porniri criminale. Din decapitările sfinţilor şi scuipatul acestora rezultă cu uşurinţă ura lui Argeşeanu faţă de ei. Recunosc că nu sunt un bun creştin şi că critic Biserica ori de câte ori am motive, însă e odiferenţă între acest lucru şi ura care se pare că l-a cuprins pe Argeşeanu împotriva creştinismului. Nu am învăţat încă să-mi iubesc duşmanul, dar am învăţat măcar să nu-l urăsc. Acest sentiment negativ nu poate atrage decât alte energii negative şi, măcar din acest motiv, caut să-l ocolesc. Cu atât mai mult ar trebui să facă acelaşi lucru un „guru” ce pretinde că iese la bere cu Iisus şi că Duhul Sfânt s-a pogorât pe creştetul său. Dar să vedem ce spun şi alţii despre acest personaj: „Tot timpul când am încercat să citesc cărţile lui Argeşeanu simţeam o agresivitate peste măsură, şi nu mai puteam să citesc, era ca şi cum informaţia din cărţi sau amprenta energetică a cărţii este foarte agresivă, acest lucru mi s-a întâmplat doar cu puţine cărţi deci tind să cred că este ceva cu el / ele decât cu mine.”, scria cineva pe un blog. O altă persoană afirma: „Nu de mult cineva îmi tot băga pe gât şi-mi recomanda cărţile lui Argeşeanu. Din fericire pentru mine, chiar gândul spre acea persoană (Argeşeanu) mă îndepărta. Simţeam că e ceva în neregulă. Cel ce-mi recomanda cărţile aplica diverse modalităţi de influenţare pentru a citi scrierile respective, apoi a devenit agresiv şi parcă ar fi vrut să mă forţeze.”

Această aversiune împotriva creştinismului pare să nu fie caracteristică doar lui Argeşeanu, ci mai multor practicanţi reiki. Ori de câte ori aduceam vorba despre creştinism, „maestrul” devenea brusc iritat. Ba chiar mi-a împărtăşit la un moment dat crezul reiki: „suntem cu toţii dumnezei”. Răspunzându-i că în realitate acesta este crezul satanist, deoarece în legenda creştină Satan a vrut să-i ia locul lui Dumnezeu, crezându-se egalul lui, iar în gnosticism o entitate malefică, căpetenia arhonţilor, i-a făcut pe oameni să-l considere Dumnezeu, „maestrul” s-a fâstâcit. A încercat să-mi explice că nu asta a vrut să spună dar era prea târziu. Susţinând că practică ceva adus de îngerii decăzuţi, neascunzându-şi ura faţă de creştinism şi citând idei satanice, şi-a dat seama că nu are nicio şansă să mă racoleze. Prin urmare, discuţia s-a încheiat. Din păcate, nu şi „joaca” lui cu lucruri periculoase, care îl depăşesc. Dar dacă am face întotdeauna alegerile potrivite, am fi cu toţii sfinţi (şi ne-am afla constant în pericolul de a fi decapitaţi de Argeşeanu). Însă, din fericire, suntem doar oameni.

Pedofilosofie

 

- Când viaţa îşi bate joc de tine, pişă-te pe ea. Nu rezolvi nimic dar măcar îţi cureţi rinichii.

- Când un prieten îţi întoarce spatele la nevoie, fute-l în cur.

- Când trecutul se întoarce în viaţa ta, pune-l capră şi fute-l.

- Decât să iei viaţa în piept, mai bine o iei în pulă.

- Unii încearcă marea cu degetul doar pentru că au pula mică.

- Decât să ascunzi acul în carul cu fân,mai bine ţi-l bagi în cur.

- Decât să stai cu curul în două bărci, mai bine cu pula în apă.

- Paradoxul homosexualilor: au ieşit din pizdă ca să intre în pulă.

- Mai bine să ai o viaţă scurtă şi o pulă lungă decât o viaţă lungă şi o pulă scurtă.

- Nu încerca să fii cu pula în cur şi cu sufletul în rai. Mai bine bagă-ţi pula în rai şi sufletul în cur.

- Decât să dai vrabia din mână, mai bine o iei în gură.

- Dacă minciuna are picioare scurte, mai mult ca sigur se loveşte cu ouăle de toate bordurile.

- Dacă banul e ochiul dracului iar banul la ban trage, înseamnă că ochiul dracului trage la celălalt ochi al dracului. De unde rezultă că dracul e şpanchi.

- Dacă timpul înseamnă bani iar banii n-aduc fericirea, înseamnă că timpul n-aduce fericirea.

- Când înfrunţi un pericol, priveşte-l drept în ochi şi dă-i un cap în gură.

- Când ţi se pare viaţa grea, aminteşte-ţi că de vină pentru asta e gravitaţia.

- Unii oameni nu pot fi cumpăraţi doar pentru că nu se găseşte nimeni care să dea doi bani pe ei.

- Când cineva trăieşte pe picior mare, sunt şanse să fie luat la şuturi.

- Nu face pe prostul, că s-ar putea să te facă şi el pe tine.

- Nu poţi cumpăra sentimentele cuiva. Dar le poţi închiria la un preţ rezonabil.

- Dacă sunt fericiţi cei săraci cu duhul iar banii n-aduc fericirea, înseamnă că banii nu sunt pentru cei săraci cu duhul.

- Dacă cel care fură azi un ou, mâine va fura un bou, ar trebui ca hoţii de ouă să facă mâine o vizită la Guvern.

- Dacă frumuseţea e trecătoare, pe la unii a uitat să treacă cu desăvârşire.

- Nu haina îl face pe om. Ci mă-sa cu tac’su.

- Uneori, haina îl face pe om. De râs.

- Dacă socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, încearcă să foloseşti un calculator.

- Cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge. Mai puţin minciuna, care are picioare scurte.

- La pomul lăudat nu te duci cu sacul. Ci cu drujba.

- Frate, frate, dar brânza-i pe bani. Mai puţin brânza bună din burduf de câine, pe care nu dă nimeni doi bani.

- Nu încerca să schimbi lumea. Nici măcar de haine.

- N-ar trebui să ne mire că vulpea care n-ajunge la struguri spune că sunt acri. Ci faptul că o vulpe vorbeşte.

- Mai bine să pui un lup paznic la oi, decât un cioban în călduri.

- Decât să-ţi faci vara sanie şi iarna căruţă, mai bine ţi le cumperi.

- Dacă peştele de la cap se împute, trebuie mâncat de la coadă.

- Numai cine nu riscă, nu câştigă. Acelaşi lucru se spune şi despre cei care pierd.

- Mai bine să umbli cu cioara vopsită decât cu papagalul spălăcit.

- Dacă pierzi timpul, s-ar putea să-l găseşti când te aştepţi mai puţin.

- În dragoste e ca şi în război: trebuie să dai şi să fugi.

- Nu vinde castraveţi grădinarului. S-ar putea ca a doua zi să încerce să ţi-i vândă la preţ dublu.

- Decât să încerci să vinzi gogoşi cuiva, mai bine i le dai de pomană.

- Nu vinde blana ursului din pădure. Scoate-o la licitaţie pe e-Bay.

- Ce-i făcut e bun făcut. Mai puţin lucrul prost făcut.

- Legile sunt făcute pentru a fi încălcate. Mai puţin legea junglei.

- Nu poţi învăţa un câine bătrân trucuri noi. Dar poţi oricând să-l înveţi trucuri vechi.

- Dacă râsul e cel mai bun medicament, ar trebui să înlocuim doctorii cu clovni.

- Un măr pe zi dă doctorul afară din casă. Numai să nu fie consumat în casa doctorului respectiv.

- Când cazi pe gânduri, ajută-te de ele să te ridici.

- Când pisica nu-i acasă, şoarecii cumpără un câine.

- Cine n-are bătrâni, să-şi cumpere. Cine are, să-i vândă.

- Nimeni nu se naşte învăţat doar pentru că nu are cine să ne înveţe acolo de unde venim.

- Decât să ardă o ţară şi o babă să se pieptene, e de preferat să ardă baba şi ţara să se pieptene.

- Dacă o fotografie face cât o mie de cuvinte, atunci un film face cât tot dicţionarul.

- Femeia e ca o floare: când e tânără, e ca un boboc gingaş ce abia aşteaptă să se deschidă; la maturitate e ca o mândră floare ce impresionează prin frumuseţea şi parfumul ei, cu petalele desfăcute pentru a fi polenizată cât mai des; iar la bătrâneţe e ca o plantă ofilită, uitată într-un ierbar.

- Nu lăsa pe mâine pe cine poţi lăsa azi.

- Tutunul dăunează grav sănătăţii. La fel şi femeile, dar nu ne îndeamnă nimeni să renunţăm la ele.

- Nu lăsa timpul să treacă. Pune-i piedică şi ţine-l la pământ.

- Dacă viaţa e ca un joc, păcat că nu putem folosi coduri.

- Dacă barba ar fi făcut pe om filosof, mulţi preoţi s-ar fi lăsat de meserie.

- Cauza conflictului dintre generaţii e una singură: bătrânii văd în tineri ceea ce ei nu mai sunt, iar tinerii văd în bătrâni ceea ce ei vor deveni.

- Vrabia care visează mălai nu se atinge de mămăligă.

- Pentru unii oameni nu se pune problema dacă există viaţă după moarte, ci înainte de ea.

- Mai bine să faci pe prostul decât pe nebunul. Nebunia e o boală, pe când prostia e cheia succesului în viaţă.

- Câinele nu muşcă mâna care l-a hrănit. O alege pe cealaltă.

- Căsnicia e cea mai bună metodă de a transforma femeile în bărbaţi şi bărbaţii în femei.

- Viaţa e ca un meci de box împotriva campionului mondial la categoria grea: orice ai face, nu poţi părăsi ringul decât făcut knock-out.

- Nu-ţi trata cu fundul nici pe cel mai mare duşman. Ar putea fi homosexual.

- Mai bine prea târziu decât niciodată.

- Spune nu drogurilor, dar numai când te întreabă ele ceva.

- O greşeală recunoscută e pe jumătate iertată. De asta e bine să-ţi recunoşti greşelile de două ori.

- Faceţi dragoste, nu război – mesajul militarilor homosexuali către inamicii lor.

- Dacă spui nu drogurilor, ăsta e primul semn că trebuie să-ţi micşorezi doza. Doar aşa se explică faptul că ai ajuns să vorbeşti cu drogurile.

- Cine râde la urmă, râde ca prostul.

- Decât să vezi paiul din ochiul altuia, mai bine îi bagi un pai şi în celălalt ochi.

- Meseria e singura brăţară de aur pe care nu o poţi amaneta.

- Meseria e singura brăţară de aur pe care nu ţi-o poate fura nimeni.

- Mai bine să crezi tot ce vezi decât să crezi tot ce auzi.

- Nu te culca pe o ureche. S-ar putea să te trezeşti cu ea înfundată.

- Decât să pui burta pe carte, mai bine o citeşti.

- Decât să baţi pe cineva la cap, mai bine i-o dai la ficat, ca să nu laşi semne.

- Cine n-ascultă de părinţi, plânge cu lacrimi fierbinţi. Cine ascultă de ei, plânge cu lacrimi reci.

- Câinele care latră nu muşcă. Cel puţin nu în acelaşi timp.

- Întotdeauna, cel mai deştept cedează. Psihic.

- Dacă mâţa blândă zgârie rău, nu te aştepta ca mâţa rea să zgârie blând.

- Dacă râde ciobul de oala spartă, probabil el e cel care a spart-o.

- Ulciorul nu merge de multe ori la apă, mai ales dacă n-are cine să-l ducă.

- Mielul care suge de la două oi va fi tăiat primul de Paşte.

- Dacă buturuga mică răstoarnă carul mare, trebuie mutată din drum.

- Dacă speranţa moare întotdeauna ultima, n-o să aibă cine s-o înmormânteze.

- Mai bine să fii pe moarte decât ea pe tine.

- Singura metodă eficientă de a obţine fericirea absolută e lobotomia.

- Singurul lucru infinit în lume e prostia.

- Femeia e o operă de artă. Păcat că nu poate fi donată unui muzeu.

- Mai bine să duci o viaţă de câine decât una de bou.

- De cele mai multe ori, animalele sunt mai umane decât oamenii.

- Mai bine să iubeşti şi să suferi decât să urăşti şi să fii fericit.

- Pisica cu clopoţei nu prinde şoareci. În schimb, şarpele cu clopoţei face asta.

- Şarpele crescut la sân nu încape în sutien.

- Nu sta prea mult pe gânduri. Ai putea să cazi de pe ele când se vor împuţina.

- Nu e adevărat că munca înnobilează. N-am văzut până acum niciun nobil care să muncească.

- Nu te întreba ce poate să facă ţara pentru tine. Ci întreabă-te când poţi să fugi din ţară.

- Decât să plângă mama, mai bine să râdă de mă-sa.

- Optimistul vede jumătatea plină a paharului; pesimistul pe cea plină; realistul preferă să bea din sticlă.

- Fiecare pasăre pe limba ei piere. Iar „păsăricile” pe limbile altora.

- Dacă vreodată ai impresia că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior, ai grijă să nu te lovească cu celălalt.

- Cine sapă groapa altuia, oboseşte repede.

- Mi bine să sapi groapa altuia decât pe a ta.

- Nu alerga niciodată după femei. Mirosul de transpiraţie ar putea să le gonească.

- Cine fuge după doi iepuri are viteză mare.

- Cine fuge după doi iepuri are ambiţie.

- Când dai de greu, aminteşte-ţi că roata se învârte întotdeauna. Numai să nu se învârtă tot peste tine.

- Între prostie şi curaj e o linie foarte subţire, pe care doar curajosul se încumetă să o traverseze.

- Bine faci, bine găseşti. Rău faci, şi mai mult bine găseşti.

- Dacă noaptea toate pisicile sunt negre, nu trebuie lăsate să ne taie calea.

- O fi tăcerea de aur, dar n-a îmbogăţit pe nimeni până acum.

- Dacă omul sfinţeşte locul, e ciudat că avem atât de puţine locuri sfinte, deşi suntem şapte miliarde de oameni.

- Decât să vorbeşti fără să gândeşti, mai bine gândeşti fără să vorbeşti.

- Bate şaua ca să priceapă iapa. Dacă tot n-a priceput, bate-o cu şaua.

- Nu toate muştele fac miere. De fapt, cele care fac se numesc albine.

- La omul sărac nici boii nu trag. Nici măcar de timp.

- În natură nimic nu se pierde, în afară de timp.

- A fi om e lucru mare. A fi girafă e şi mai mare.

- Nu ceda în faţa ispitei. Cedează în spatele ei.

- Când înveţi din greşeli, e posibil să înveţi doar lucruri greşite.

- Bătrâneţea e o haină grea, cumpărată la preţ redus.

- Dacă drumul spre iad e pavat cu cele mai bune intenţii, sunt şanse ca drumul spre rai să fie pavat cu cele mai rele.

- Drumul cel mai scurt n-o fi şi cel mai bun dar, cum toate drumurile duc la Roma, nu contează prea mult calea aleasă.

- Şcoala vieţii e singura cu mai mulţi exmatriculaţi decât absolvenţi.

- Cine se culcă o dată cu găinile, trebuie să se ferească de cocoş.

- Cine se culcă odată cu găinile, doame mai mult.

- Ochii care nu se văd, se uită ca viţelul la poarta nouă.

- Cine-i harnic şi munceşte, are tot ce vrea… cel ce l-a angajat.

- Când te bate vreun gând, bate-l şi tu pe el.

- Nu te lăsa furat, nici măcar de somn.

- Nu te acoperi cu glorie. S-ar putea să te sufoce.

- Întotdeauna e de preferat să vină Mahomed la munte. Căci dacă vine muntele la Mahomed, înseamnă că a dat peste o avalanşă.

- Când întorci şi celălalt obraz celui care ţi-a dat o palmă, e posibil să-ţi întoarcă şi cealaltă palmă.

- Mai bine să risipeşti orzul pe gâşte decât să risipeşti gâştele.

- Nu te juca cu focul, căci e obişnuit să câştige orice joc.

- Când eşti dus cu pluta, încearcă să n-o iei pe arătură.

- Un şut în fund e un pas înainte. Primul pas către o bătaie.

- Capul ce-i plecat, sabia nu-l taie. Mai ales dacă e plecat de vreo trei ore.

- Nu judeca o carte după coperţi. Aşteaptă Judecata de Apoi, că o să-i vină şi ei rândul.

- Toamna se numără bojocii.

- Cine se aseamnănă, se adună. Mai rău e când încep să se înmulţească.

- Vara nu-i ca iarna. Doar în cazul în care nu locuieşti la Ecuator.

- Nu citi printre rânduri decât dacă e ceva scris şi acolo.

- Dacă mor femeile după tine, încearcă să nu mai stai în faţa lor.

- Faptul că nimeni nu te înţelege nu te face geniu.

- Dacă viaţa ţi se pare roz, renunţă la lentilele de contact colorate.

- Când nu vezi pe cineva cu ochi buni, du-te la oftalmolog.

- Dacă ţi se pare că viitorul nu sună prea bine, schimbă-ţi sistemul audio.

- Vorba dulce mult aduce… diabet.

- O mână spală pe alta, dar nu şi de păcate.

 

Yahweh

„Şi va fi în vremea aceea – zice Domnul – că ea mă va numi: «Bărbatul meu» şi nu-mi va mai zice: «Baal al meu»” – Yahweh (Cartea lui Osea 2:18)

Zeul suprem al Babilonului antic era Marduk, fiul lui Ea (Enki la sumerieni) şi a Damkinei (Ninhursag). Soţia sa era Sarpanitum, fiul lor era Nabu iar sora sa era Iştar. Animalul emblematic al lui Marduk era Muşhuşşu, o combinaţie monstruoasă de şarpe şi dragon, iar simbolul său este marrn, o unealtă în formă de sapă. Era zeul Soarelui, având legături şi cu vegetaţia, apa şi magia. Mai era numit Bel („Domnul”) şi, în timpul regelui Hammurabi (în jurul anului 1850 î.Hr.), a ajuns în fruntea panteonului divin, primind numărul magic 50 (titlul de rege). Marduk nu a preluat doar acest număr de la unchiul său, Ellil (Enlil la sumerieni), ci şi toate atributele şi titlurile acestuia. În perioada neo-babiloniană, cultul lui Marduk se dezvoltase într-atât, încât acesta nu avea rival. Principalele sale sanctuare din Babilon, templul E-sagil şi ziguratul E-temenanki (Turnul Babel), reprezentau pentru antici punctul central al universului. Natura lui Marduk a devenit tot mai complexă pe măsură ce a absorbit total funcţiile şi caracteristicile multor alţi zei, la fel ca Yahweh al evreilor. Acest fapt este bine documentat de marele număr de imnuri şi rugăciuni, de lucrări teologice dedicate lui Marduk, precum şi alte numeroase referinţe în documente particulare şi oficiale sau nume de persoane. Poemul Enuma Eliş celebrează gloria lui Marduk, enumerându-i cele 50 de nume şi funcţii. Acest poem a oferit o justificare pentru poziţia superioară a lui Marduk în panteon, ca fiind eliberatorul de forţele haosului primordial reprezentat de Tiamat şi organizatorul universului cunoscut. În perioada kasită, cultul lui Marduk s-a răspândit treptat dincolo de Mesopotamia Centrală. Făcea parte din triada supremă, alături de tatăl şi de sora sa, înlocuind triada originală, formată din An, Ellil şi Ea. Printre titlurile lui se numără „sfetnicul zeului acvatic Ea”, „învăţătorul oamenilor”, „zeul războiului şi al armelor”, „domnitorul veşnic”, „copilul-soare”, „fiul Soarelui”, „zeul mâniei şi iertării”, „vindecătorul”, „veghetorul purificării”, „protectorul stelei Nebiru (steaua polară)”, „cel adevărat pretutindeni”, „înţeleptul, Domnul oracolelor” sau „cel slăvit de generaţiile viitoare”.

Deşi cercetătorii cred că Marduk era un zeu obscur, local, ce a ajuns important doar datorită ascensiunii pe scena politică a Babilonului condus de Hammurabi în secolul al XVIII-lea î.Hr, sunt dovezi că lucrurile nu stăteau tocmai aşa. Numele Marduk provine din sumeriană, unde era numit Amar Utu („viţelul solar”). Ulterior, numele a devenit Martu, prin eliminarea primei litere de la începutul fiecărui cuvânt. Babilonienii au preluat numele Martu, transformându-l în Marduk. Alţi sumerieni au preferat să elimine din Amar Utu primul cuvânt, numindu-l pe zeu doar Utu („soare”). Utu era fiul zeilor Nanna şi Ningal. Cum pe Nanna l-am identificat cu Enki, rezultă că Utu era fiul acestuia. În textul Enki şi ordinea lumii este scris: „Utu, fiul născut din Ningal, lui i-a dat Enki în grijă întregul univers.” În mitologia sumeriană, Utu nu a fost niciodată conducătorul universului. În schimb, babilonianul Marduk avea acest titlu. În plus, Enki nu i-ar fi dat lui Utu universul în grijă, decât dacă acesta era succesorul lui. Într-adevăr, Marduk era considerat moştenitorul lui Ea (Enki). Sora geamănă a lui Utu era Inanna, pe care toţi cercetătorii o identifică cu babiloniana Iştar. Iar Iştar era în Babilon sora lui Marduk, făcând parte amândoi din triada sfântă, alături de tatăl lor. Prin urmare, putem concluziona fără greşeală că sumerianul Utu era Marduk al babilonienilor. Semnul pictografic al lui Utu apare în cele mai vechi dovezi cuneiforme scrise iar câţiva regi din perioada sumeriană veche vorbesc despre Utu ca regele lor. În plus, Lugalzaggisi declara că a fost numit de către Utu „ministrul suprem al lui Sin”. Aşadar, Utu / Marduk nu era un zeu minor, necunoscut, devenit important prin al doilea mileniu î.Hr. Ci unul dintre marii zei.

Akkadienii l-au preluat pe Utu de la sumerieni şi l-au numit Şamaş. Dacă acesta nu deţinea la sumerieni o poziţie importantă în panteon, akkadianul Şamaş, ca zeu al dreptăţii, era o zeitate de importanţă cosmică şi naţională, fiind numit de akkadieni şi de asirieni „stăpânul cerului şi al Pământului”. Şi acest titlu îi afundă pe cercetători mai mult în ceaţă deoarece, în listele de zei existente, Şamaş nu a primit niciodată poziţia supremă. Dacă ar observa că Utu sau Şamaş erau diferite ipostaze ale lui Marduk, lucrurile s-ar clarifica. Şamaş era de asemenea un războinic, lucru ce ne duce cu gândul la unul dintre epitetele lui Marduk, „zeul războiului şi al armelor”. De altfel, pentru romani, Marte (derivat din Martu sau Marduk) era zeul războiului. Pentru akkadieni şi, mai târziu, pentru babilonieni, Şamaş era şi judecătorul morţilor.

De ce babilonienii foloseau două nume pentru aceeaşi zeitate? Răspunsul nu e chiar atât de complicat. În primul rând, zeu-soare însemna zeu suprem. Aşa cum soarele se afla în mijlocul sistemului solar, cu planetele orbitând în jurul lui, tot la fel se afla zeul conducător în mijlocul celorlalţi zei, ce „orbitau” în jurul său. Marduk era considerat zeu suprem, aşa că epitetul de zeu-soare i se potriveşte. Identificat cu astrul zilei, ca judecător şi zeu al dreptăţii, el se numea Şamaş. Aceasta era doar o ipostază a zeului suprem, partea pe care o puteau vedea toţi credincioşii. În schimb, ca zeu suprem, ce trăieşte alături de ceilalţi zei, care distruge duşmanii Babilonului, îi apără pe oameni de boli şi le oferă recolte bogate, ca organizator (sau arhitect, cum îl numesc masonii) al universului, era numit Bel sau Marduk. Exact cum astăzi creştinii îl numesc pe zeul lor suprem Dumnezeu, Domnul, Adonai, Savaot, Atotputernicul, Creatorul, etc. Dintotdeauna fiecărei zeităţi i se atribuiau mai multe nume, care să semnifice diferite atribute ale acesteia.

După cum am arătat mai sus, Marduk / Martu / Utu / Şamaş era unul dintre primii zei veniţi pe planeta noastră, numiţi Veghetori în Cartea lui Enoh. În prologul la Codul său de legi, regele Hammurabi scria: „Când exaltatul Anu, rege pentru Anunnaki şi Ellil, stăpân al cerului şi Pământului… a acordat stăpânirea divină a multitudinii de oameni lui Marduk, fiul prim-născut al lui Ea, el l-a preamărit printre Igigi.” Aşadar, Marduk a fost preamărit printre Igigi („ochii Pământului”). Aceştia erau Veghetorii, adică primii zei care au locuit aici. Epitetul lui Marduk, „veghetorul purificării”, arată acelaşi lucru. Ba, mai mult, îl întâlnim şi în Cartea lui Enoh sub numele Şamsiel. Acesta era unul dintre îngerii Veghetori, cel care i-a învăţat pe oameni mersul Soarelui. Cercetătorii continuă să-i traducă numele prin „soarele lui Dumnezeu”, fiind compus din şamsi = Soare şi el = Dumnezeu. Însă această traducere este greşită în mod intenţionat, pentru a nu se afla că îngerii dintr-o religie aparent monoteistă erau consideraţi în vechime zei. Ca substantiv propriu, El semnifică numele zeităţii supreme din Canaan. Iar ca substantiv comun se traduce prin „zeu suprem / Dumnezeu” sau doar „zeu”. Prin urmare, Şamsiel se interpretează corect ca „zeul Soarelui”. Dacă înlăturăm particula el, despre care ştim că înseamnă „zeu”, ne rămâne şamsi, tradus prin „Soare”. Iar acest cuvânt este aproape identic cu şamaş, Soarele la akkadieni şi babilonieni. Aşadar îngerul Şamsiel era Marduk, fiul lui Enki. În tăbliţa numită CBS-14061, pe vremea când zeii se împerecheau cu pământencele (exact ca îngerii Veghetori din Biblie şi Cartea lui Enoh), tânărul Martu se plângea mamei sale că a rămas singurul fără consoartă. Drept urmare, mama sa i-a ales ca soţie pe fiica unui preot. Obiceiul s-a păstrat mult timp după ce zeul a scăpat de feciorie. După cum relata Herodot, într-o cămăruţă de la ultimul etaj al zigguratului din Babilon, anual era închisă câte o virgină. Marduk cobora din cer şi se împreuna cu fata toată noaptea (cât apetit sexual!), dimineaţa luându-şi zborul de unde venise.

Marduk este întâlnit şi în alte culturi, bineînţeles sub alte nume şi înfăţişări. La egipteni îl găsim sub numele Heru, Haru („şoimul”), Hor sau Har-Si-Ese („Horus, fiul lui Isis”), tradus de greci ca Horus. Egiptenii îl mai numeau Hopasherd („Horus copil”) iar grecii Harpocrate. Acesta era fiul lui Osiris, primul conducător al lumii, şi al lui Isis. Soţia sa se numea Hathor („casa / soţia lui Horus”). După ce Seth, l-a ucis pe Osiris, luându-i tronul, Horus s-a luptat cu el pentru supremaţie. În final a învins, înlocuindu-l pe unchiul său, Seth. Papirusul lui Hunefer spune că lui Horus nu i s-a dat tronul Egiptului, ci suveranitate asupra întregii lumi. După cum am văzut deja, Osiris era Enki la sumerieni. Seth, fratele lui Osiris, zeul furtunii la egipteni, era Enlil, fratele lui Enki, zeul furtunii la sumerieni. Pe lângă funcţia de zeu al cerului, Horus mai era şi zeul războiului, întocmai ca Marduk. Prin urmare, Horus, fiul lui Osiris, era Marduk, fiul lui Enki. În ambele mituri, Osiris / Enki a condus Pământul, fratele său, Seth / Enlil l-a detronat, cedându-i mai târziu locul lui Horus / Marduk, care a devenit stăpânul lumii. Chiar dacă din Mesopotamia nu ne-a rămas un mit care să descrie o eventuală luptă dintre Marduk şi Enlil, ca la egipteni, putem presupune că acesta din urmă nu a renunţat la tron pe cale paşnică.

În Canaan îl întâlnim pe Baal („Domnul”), fiul lui Dagon. Deşi au apărut numeroase neînţelegeri între el şi unchiul său, El, zeul suprem, Baal devine la un moment dat conducătorul Pământului. Baal provine fără îndoială din babilonianul Bel iar El e forma scurtă a numelui Ellil. Cum pe Dagon l-am identificat deja cu Enki, observăm aceeaşi poveste cu aceleaşi personaje ca şi la egipteni, sumerieni, akkadieni şi babilonieni. Neînţelegerile dintre Baal şi unchiul său, El, reies cel mai bine din Vechiul Testament. De remarcat e concursul dintre Ilie, profetul lui El, şi cei ai lui Baal, la finalul căruia sunt ucişi toţi adepţii lui Baal. La fel ca Marduk, care a învins dragonul Tiamat, Baal l-a ucis pe dragonul Yam. Horus, Marduk / Bel şi Baal sunt aceeaşi divinitate.

La greci, ca zeu al Soarelui, era numit Apollo. La fel ca Utu / Şamaş, avea o soră geamănă, Artemis. Grecii îl considerau fiul zeului suprem, Zeus, ca o explicaţie simplă pentru faptul că era moştenitorul tronului acestuia. Mama lui era Leto, fiica titanilor Coeus şi Phoebe. Apollo s-a luptat cu şarpele uriaş Python (asemenea lui Marduk şi Baal), instaurând pe acel munte oracolul din Delphi. Apollo era considerat un zeu al oracolelor şi al profeţiilor (la fel ca Şamaş) dar şi unul al vindecării şi al medicinei. În timpurile elenistice, mai ales în al treilea secol î.Hr, Apollo a fost identificat cu Helios (numit Sol de romani), titanul soarelui. Etimologia numelui său ne este necunoscută, cel mai adesea grecii asociind numele zeului cu verbul apollymi („a distruge”). Printre epitetele lui se numără Phoebus („radiantul”), Aegletes („lumina soarelui”), Phanaeus („aducătorul luminii”), Lyceus („lumină”) sau Lycegenes („cel născut dintr-un lup”). Conform miturilor, el s-a născut pe insula Delos în a şaptea zi a lunii Thargelion. Cum Pământul este a şaptea planetă din sistemul nostru solar, numărând din exterior către Soare, iar Apollo a devenit zeul Pământului, numărul 7 a fost inclus în mitul naşterii lui. Având un apetit sexual deosebit de ridicat, a avut nu mai puţin de 69 de iubite şi 9 iubiţi, homosexualitatea fiind un fenomen absolut firesc în Grecia antică. Simbolurile sale erau arcul, lira, sabia şi tripodul sacrificial. Într-un mit, Apollo a fost exilat pe Pământ, timp în care a fost păsorul turmelor lui Admet şi a construit zidurile Troiei alături de Poseidon. Plutarh şi Herodot îl identificau cu Horus al egiptenilor, adică babilonianul Marduk. Conform lui Plutarh, Horus a fost alăptat de Latona (numită Leto de greci), acest lucru identificându-l din nou cu Apollo.

Pentru hitiţi, Illuyanka era un dragon, fiul lui Kumarbi şi al zeiţei muntelui din Nippur. Kumarbi era numele dat de hititţi sumerianului Enki. Cum Nippur era oraşul lui Enlil, zeiţa muntelui din acel oraş nu putea fi decât soţia lui Enlil, Ninhursag („doamna muntelui înalt”). La babilonieni, copilul lor se numea Marduk. Într-adevăr, la fel ca Horus al egiptenilor şi Baal al canaanienilor, Illuyanka s-a luptat pentru supremaţie cu Teshub, zeul furtunii. Deşi în celelalte mituri a câştigat lupta cu unchiul său, hitiţii au preferat să schimbe finalul, transformându-l pe Illuyanka din învingător în învins. Cu toate acestea, putem trage concluzia că Illuyanka, fiul lui Kumarbi, este Horus, fiul lui Osiris, Baal, fiul lui Dagon sau Marduk, fiul lui Ea.

La celţi, Oengus este fiul pe care Dagda l-a avut cu cumnata lui, Boand, soţia fratelui său, Elcmar. Pentru a ascunde naşterea ilegală a lui Oengus, Dagda şi Boand au oprit mersul Soarelui timp de 9 luni. Astfel, copilul a fost conceput şi născut în aceeaşi zi. Galii îl numeau Belenos („briliantul”) sau Grannos („cel ce arde”). El era zeul îndrăgostiţilor şi al Soarelui. De remarcat faptul că Belenos provine din aceeaşi rădăcină akkadiano-babiloniană Bel, iar Dagda din canaanianul Dagon, tatăl lui Baal. La fel ca la hitiţi, Oengus / Belenos este fiul lui Dagda şi al soţiei fratelui său.

Nordicii îl numeau Baldr, Baldur sau Balder („Domnul”) pe fiul conducătorilor zeilor, Odin şi Frigg. În tradiţia anglo-saxonă, este numit Bældæg sau Beldeg. Zeu al Soarelui, Baldr a fost ucis din cauza unchiului său, Loki. La Ragnarok (bătălia finală dintre zei şi uriaşi) a fost eliberat din lumea subpământeană, pentru a putea lupta. Odin a căzut în luptă iar Baldr i-a luat locul, devenind noul conducător al lumii. Asemenea grecilor, nordicii l-au numit fiul lui Odin / Zeus, pentru a motiva ascensiunea sa pe tron. A fost ucis la fel ca Baal din Canaan sau ca Illuyanka al hitiţilor, dar în final a ajuns să conducă lumea. Numele Baldr provine din canaanianul Baal iar Beldeg din akkadiano-babilonianul Bel, ceea ce îl echivalează cu Marduk. La fel şi rolul său de zeu al Soarelui sau de conducător al lumii după Odin / Zeus / Seth / Enlil / El.

În Japonia, Okuninushi („stăpânul celor 8 insule”), fiului zeului exilat Susano-o, a fost conducătorul Pământului după ce tatăl său s-a mutat în lumea subterană. În lupta pentru supremaţie, a fost ucis de către fraţii săi (la fel ca Baal, Baldr şi Illuyanka) de două ori, dar mama sa l-a înviat de fiecare dată. După o iniţiere severă şi o mulţime de teste, a primit  titlul de „stăpân al Terrei”. Apoi i-a furat atributele puterii tatălui său, adică lăuta cerului, sabia, arcul şi săgeţile vieţii. S-a însurat cu sora sa, Suseri Hime, nepoata marilor zei Izanagi şi Izanami. Pe lângă aceasta, a avut multe neveste şi copii. Ajutat de Sukuna-Bikona, Okuninushi a făurit ţinutul Izumo. Cronicile japoneze Nikon-ki, scrise în anul 720, consemnează faptul că cei doi zei au construit şi lumea sub-celestă Ama-no-shita, au găsit mijloace de vindecare a bolilor şi de a stăpâni animalele. Okuninushi a condus lumea până în momentul în care a fost nevoit să abdice în favoarea lui Ninigi No Mikoto, nepotul zeiţei Soarelui, Amaterasu Omikami. Ca fiu al lui Susano-o, identificat de noi cu Enki, şi conducător al Terrei, îl putem echivala pe Okuninushi cu babilonianul Marduk.

Lui Marduk i se atribuie construirea Babilonului. Conform istoricului grec Megastene, prima piatră a cetăţii a fost pusă de Bel. El a secat apele ce acopereau ţinutul, a fixat limitele aşezării, înconjurându-le cu ziduri, apoi dispărând. Romanii considerau că Belus, pe care îl identificau cu Baal, a întemeiat Babilonul. Nu e greu de intuit faptul că Belus e doar forma latină a babilonianului Bel. Zeul nu doar a construit oraşul, ci a şi avut grijă de el timp de secole. În Codul lui Hammurabi, regele scria: „Zeii Ea şi Bel m-au strigat pe nume pe mine, Hammurabi, destoinic domnitor, cu frică de zei, ca să dau în ţară puterea dreptăţii, ca să nimicesc pe cel rău şi viclean, ca cel puternic să nu asuprească pe cel slab, ca să mă înfăţişez oamenilor asemenea Soarelui spre a lumina ţara – eu, Hammurabi, păstorul chemat de zeul Bel, eu care dau bogăţii şi averi… Când zeul Marduk mi-a încredinţat cârma lumii şi să aduc ţărilor dreptate, atunci am făurit eu însumi dreptul şi dreptatea în limba ţării, făcându-i pe oameni să se bucure.” Aşadar, Bel Marduk i-a încredinţat lui Hammurabi cârma lumii şi i-a dăruit legile pe care le-a cuprins în Cod. Chiar este sculptat momentul în care regele primeşte legile de la Şamaş, o dovadă în plus că Marduk şi Şamaş erau aceeaşi entitate. Într-o inscripţie, regele Nabopalassar (625-605 î.H.) declară că: „în acea vreme, Marduk mi-a poruncit să împlânt adânc în măruntaiele pământului temeliile turnului Babel, care se cutremurase înaintea domniei mele, gata să se prăbuşească, şi să-i ridic vârful până la cer.” Fiul acestuia, Nabucodonosor al II-lea (605-562 î.Hr.), care a terminat reconstrucţia Turnului Babel, completa: „zeul Marduk mi-a poruncit în legătură cu Etemenanki, turnul cu scări monumentale al Babilonului, care înainte de epoca mea fusese dărâmat şi se afla în ruine, să-i consolidez temeliile spirituale în sufletele oamenilor, iar vârfurile sale să atingă cerul. Am luat o prăjină şi eu însumi am măsurat dimensiunile. Pentru Marduk, stăpânul meu, m-am umilit şi mi-am scos tunica, însemnul rangului regal, şi am cărat pe umerii mei pământ şi cărămizi. În ceea ce-l priveşte pe Nabucodonosor, fiul meu prim-născut, cel mai drag inimii mele, l-am pus să care mortar, prinosuri de vin şi untdelemn, asemeni supuşilor mei.” Observăm că Marduk nu doar şi-a construit oraşul, ci a poruncit să fie reconstruit după ce a fost distrus parţial şi le-a dat supuşilor săi legi după care să fie guvernaţi. Deşi mulţi aşa-zişi cercetători tratează scrierile celor doi regi ca fiind texte pur mitologice, e greu de crezut că un mare rege s-ar fi umilit şi ar fi muncit cot la cot cu supuşii săi la construcţia turnului, cerându-i şi fiului său acelaşi lucru, dacă nu ar fi primit acest ordin de la însuşi marele său zeu. Oricât de fanatic ar fi un conducător, sunt slabe şansele să fi făcut asemenea sacrificii doar pentru că avea impresia că are o misiune sfântă. Cea mai logică variantă este că zeul chiar l-a vizitat şi pe el, şi pe tatăl său, la fel ca pe Hammurabi cu 12 secole înainte. Doar aşa se explică măreţia Babilonului, care i-a uimit pe toţi cei care i-au călcat pragul (dintre care îi amintim doar pe Alexandru Macedon şi Herodot).

Deşi Babilonul era oraşul său drag, Marduk şi-a pedepsit supuşii de multe ori. În 1531 î.Hr, hitiţii au năvălit şi au prefăcut oraşul în cenuşă, scăpând doar templul lui Marduk şi Turnul Babel. În jurul anului 1250 î.Hr, oraşul a căzut în mâna asirienilor. În 1239 î.Hr, în timpul unei răscoale, oraşul este distrus din nou. Mai târziu, chemate de babilonieni pentru a-i scăpa de triburile chaldeene şi aramaice care năvăleau, trupele lui Tigpalassar al III-lea au înglobat Babilonul regatului neoasirian. În 691 î.Hr, regele Sennacherib a înfrânt la Halule (localitate situată pe Tigru, la nord de Babilon) coaliţia antiasiriană a elamiţilor, babilonienilor şi chaldeenilor. În 689 î.Hr, el a cucerit Babilonul, ordonându-le soldaţilor săi să jefuiască şi să distrugă oraşul. În 681 î.Hr, Sannacherib  a căzut victimă a unui complot, la tron urmându-i Asarhaddon, fiul său. Acesta, după ce a scutit de tribut oraşele Nippur şi Sippar, a reconstruit Babilonul. Într-una dintre inscripţiile sale, Asarhaddon a explicat motivul distrugerii Babilonului de către tatăl său. Vinovatul principal era „zeul Marduk, zeul principal al Babilonului, care s-a mâniat şi a supus oraşul la grea osândă, drept pedeapsă pentru păcatele locuitorilor săi. Din voinţa lui Marduk, oraşul a fost nimicit din temelii, acoperit de apele canalului Arahtu şi prefăcut într-o mlaştină de nestrăbătut.” Lui Asarhaddon i-a urmat la tron Assurbanipal care, în 648 î.Hr, a asediat Babilonul iar peste doi ani a reuşit să-l cucerească, distrugându-l pentru a patra oară. Aliat cu mezii, Nabucodonosor al II-lea s-a răzvrătit împotriva asirienilor, le-a distrus capitala, Ninive, în 569 î. Hr, apoi a reconstruit Babilonul. Pe lângă acestea, într-un mit se spune că zeul Erra a pustiit Babilonul cu permisiunea lui Marduk. Aşadar, Marduk obişnuia să-şi pedepsească poporul adeseori, din pricina „păcatelor” lor, prin intermediul altor popoare. Dar de ce l-ar fi ascultat asirienii şi hitiţii, care aveau zeii lor? Cum într-un text Marduk se plângea că a fost exilat pentru 24 de ani în ţara Hatti, putem presupune că el a ordonat atacul hitiţilor asupra Babilonului din 1531 î.Hr. Cum rămâne cu asirienii?

Zeul asirienilor era Aşşur, care obişnuia să le ordone regilor săi să atace diferite ţări, dar îi şi ajuta în luptă. Pe o lespede de piatră, descoperită la Zendjirli (în Siria de Nord), Asarhaddon declara că Aşşur i-a înmânat „un sceptru neînvins, pentru înfrângerea duşmanilor” şi i-a ordonat să atace Egiptul. Pe o prismă de argilă arsă, cu 10 laturi, Assurbanipal spunea că Aşşur i-a poruncit să cucerească Manna şi Elam. Ba chiar Aşşur, Bel şi Nabu au luptat alături de el, împotriva lui Tarqa. Acesta umbla ca un om scos din minţi după ce a fost doborât de aureola lui Aşşur şi Iştar. Aşşur, adică Enki, era tatăl lui Marduk, aşa că putem intui la ordinele cui atacau şi pustiau aceştia Babilonul. Cum Nabu era fiul lui Marduk, iar Iştar, sora sa, putem observa întreaga familie zeiască (tatăl, fiul, fiica şi nepotul) luptând alături de Assurbanipal. Deşi istoricii consideră că Asiria era rivala Babiloniei, date fiind luptele dintre cele două ţări, la fel şi zeii celor două naţii, Aşşur şi Marduk, lucrurile nu stau deloc aşa. Aşşur şi Marduk făceau parte din aceeaşi familie, iar teritoriile fuseseră bine delimitate între ei. Babilonul stăpânea sudul şi estul iar Asiria nordul şi vestul, până în Liban. Asirienii au atacat Babilonul numai din porunca lui Marduk, fiul zeului lor, Aşşur. Aşadar nu exista nicio rivalitate, doar interese ale zeilor conducători.

În 597 î.Hr, Nabucodonosor al II-lea a cucerit Ierusalimul. În 587 î.Hr. l-a distrus complet, ca represalii la o răscoală a locuitorilor săi, iar pe supravieţuitori i-a dus în exil în Babilon. În 538 î.Hr, perşii lui Cyrus cuceresc Babilonul condus de Nabonid. Perşii distrug zidurile apoi pradă şi ruinează templele şi palatele. Conform cronicilor vremii, Marduk i-a poruncit lui Cyrus să cucerească Babilonul, apoi să pună înapoi în cetăţile lor pe toţi zeii din Sumer şi Akkad, pe care Nabonid îi adusese în Babilon. Ba, mai mult, cronicarii susţin că Marduk a mers alături de Cyrus până la Babilon. Dar zeul persanului Cyrus era Ahura Mazda. De ce ar fi ascultat acest rege ordinele unui zeu străin? Poate că nu era chiar un străin…

Ahura Mazda sau Ormuzd era zeul suprem al perşilor. Zoroastru, fondatorul zoroastrismului, îl considera zeu necreat. Numele său apare pentru prima oară pe Inscripţia din Behistun, în perioada ahemenidă, în timpul regelui Darius I. A fost invocat singur până în perioada domniei regelui Artaxerses al II-lea, când Ahura Mazda a intrat într-o triadă, alături de zeul contractelor, Mithra şi zeul apelor, Apam Napat. Se consideră că numele Mazda înseamnă „înţelept” iar Ahura provine din Asura, o clasă de zei din India. Sau, cel puţin, la concluzia asta au ajuns cercetătorii. Totuşi, originea numelui se poate să provină din… Egipt. Pe o inscripţie în piatră ridicată de faraonul Khufu (numit Keops de greci) în jurul anului 2.600 î.Hr, se poate citi „Ankh Hor Mezdau Sten-bat Khufu tu ankh” („Trăiască Horus Mezdau, regelui Khufu viaţa îi este dată!”). Mezdau al egiptenilor este foarte asemănător cu Mazda al perşilor şi înseamnă „înţelept”. Iar Ahura provine din Ankh Hor. Prin urmare, Ahura Mazda se traduce prin „trăiască Horus cel înţelept”. Aşadar, zeul lui Cyrus era egipteanul Horus sau Marduk al babilonienilor. Astfel se explică de ce regele perşilor a primit ordine de la zeul babilonian: Marduk era şi zeul său. Totuşi, conform Vechiului Testament, Cyrus a fost ales de zeul evreilor, Yahweh, să reconstruiască templul din Ierusalim. Mai mult, în Cartea lui Isaia 45:1, regele persan este numit „unsul lui Yahweh”. Dacă zeul său era Ahura Mazda / Marduk, sunt şanse ca acesta să fi fost unul şi acelaşi cu Yahweh?

În timpul domniei lui Enki pe Pământ, el şi familia sa erau consideraţi zei ai luminii (vezi Lucifer, aducătorul luminii). După ce conducerea a fost preluată de tabăra lui Enlil, familia lui Enki a fost asociată cu întunericul şi distrugerea. Astfel, Marduk, din zeu al Soarelui şi protector al oamenilor, a devenit zeu al Lunii şi al războiului. Cel mai bine se observă acest lucru în Egipt, unde fiul lui Amon (Enki) era Khonsu, zeul Lunii. La fel ca Horus, acesta era reprezentat cu cap de şoim. În Noul Testament, Satan este considerat „dumnezeul veacului acestuia” (A Doua Epistolă către Corinteni 4:4) iar în Evanghelia după Matei este stăpânul acestei lumi. Dumnezeul / stăpânul acestei lumi, care putea să ofere după bunul plac teritorii lui Iisus, nu poate fi decât Marduk. Aşadar se observă „demonizarea” familiei lui Enki, mai ales a fiului său cel mare, Marduk. Cel mai bun exemplu se întâlneşte în Mesopotamia unde, ca zeu pozitiv era numit Utu / Şamaş, iar ca zeu negativ, Nergal. Nergal era zeul babilonian al războiului, al bolilor şi al soarelui distrugător de la amiază. Nergal era de asemenea zeitatea lumii subterane alături de consoarta sa, Ereşkigal. Deşi mitologii îl consideră pe Nergal un alt fiu al lui Enki, diferit de Marduk, babilonienii antici nu făceau această confuzie. Ei îi atribuiau zeului planeta Marte (nume ce provine din sumerianul Martu), considerându-l aspectul distrugător al lui Marduk. Ca zeu al soarelui şi al războiului, conducătorul lumii de dedesubt (după moartea tatălui său), Nergal este Marduk. Creştinismul chiar l-a echivalat pe Nergal cu Satan. În Apocalipsa lui Ioan, Marduk este numit Fiara. Cel care a fost aruncat din cer (Enki) este descris ca un balaur roşu, cu şapte capete şi zece coarne. Fiul Balaurului, Fiara, este descris identic, având şapte capete şi zece coarne. Acesta este doar modul indirect al lui Ioan de a ne prezenta asemănarea fizică dintre cei doi. Lucru absolut firesc, ţinând cont că erau tată şi fiu. Despre această Fiară se mai spune că „i s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască şi i s-a dat ei stăpânire peste toată seminţia şi poporul şi limba şi neamul.” (13:7) sau „Balaurul i-a dat ei puterea lui şi scaunul lui şi stăpânire mare.” (13:2). Adică exact ceea ce spuneau toate religiile antice, că Marduk a moştenit tronul tatălui său! Această primă Fiară a fost rănită, dar „rana ei cea de moarte fu vindecată şi tot pământul s-a minunat mergând după fiară.” (13:3). Rana s-a produs în timpul unei lupte, deoarece tot Ioan ne spune că Fiara „a fost rănită cu sabia şi a rămas în viaţă.” (13:14). Această luptă cel mai probabil este cea pentru supremaţie împotriva unchiului său, Enlil, Marduk fiind învins iniţial (Enlil a condus Pământul după Enki). Însă, după moartea lui Enki, Marduk a primit planeta noastră. Fiara din Apocalipsă este călărită de o femeie, numită „curva Babilonului”, nimeni alta decât Iştar, sora şi consoarta lui Marduk. După marea luptă dintre forţele binelui şi ale răului, Ioan spune că Balaurul, Fiara şi proorocul mincinos al Fiarei vor fi închişi din nou în adâncul Pământului. În Manuscrisele de la Marea Moartă, conducătorul „fiilor întunericului” în bătălia finală împotriva „fiilor luminii” va fi Belial, nume care îl descrie tot pe Bel / Marduk.

Numele lui Yahweh lasă loc de multe interpretări. Se presupune că atât yah, cât şi weh, înseamnă în ebraică „a fi”, idee generată de afirmaţia „Ehyeh asher ehyeh”, care s-a tradus prin „Eu sunt cel ce este”. Totuşi, ceea ce evreii încearcă din răsputeri să ascundă este faptul că Yah este cel mai vechi nume al zeului egiptean al Lunii. Iar weh nu înseamnă „a fi”, ci „a deveni”. Prin urmare, numele Yahweh se traduce corect prin „cel care a devenit Luna”. Din această interpretare rezultă faptul că respectiva zeitate era altceva înainte să devină divinitate a Lunii, cel mai probabil, zeul Soarelui. Această descriere se potriveşte perfect lui Marduk, cel care a fost considerat iniţial zeul Soarelui, devenind mai apoi cel al Lunii. De altfel, între Marduk şi Yahweh există o serie de asemănări. Marduk i-a ordonat lui Nabucodonosor al II-lea din Babilon să plece cu armata la vest, în Liban. În Vechiul Testament, Yahweh i-a ordonat să atace Egiptul şi Ierusalimul în 586 î.Hr. Marduk a hotărât ca pustiirea Babilonului să dureze 70 de ani. Yahweh a hotărât ca pustiirea Ierusalimului să dureze 70 de ani. Marduk i-a poruncit lui Cyrus să cucerească Babilonul. Cyrus, „unsul lui Yahweh”, a fost ales de acesta să elibereze evreii şi să reconstruiască templul din Ierusalim. Sennacherib a subjugat Iudeea şi a prădat Babilonul în 689 î.Hr, la porunca lui Marduk. Biblia susţine că regele asirian a urmat poruncile lui Yahweh. Marduk obişnuia să-şi pedepsească adeseori poporul, din pricina „păcatelor”, la fel ca Yahweh cu poporul evreu. Epitetul lui Marduk, „zeul mâniei şi iertării”, i se potriveşte perfect şi lui Yahweh, cel care se supăra foarte des pe poporul său, dar pe care îl şi ierta după ce respecta ordinele. Marduk a absorbit titlurile şi funcţiile celorlalţi zei, uneori şi-a atribuit şi faptele lor, la fel cum a făcut Yahweh în Vechiul Testament. Marduk este considerat ucigaşul dragonului apei sărate, Tiamat, iar Cartea lui Iov, Psalmul 73 şi capitolul 27 al Cărţii lui Isaia îl acreditează pe Yahweh cu uciderea balaurului apei sărate, Leviathan. Noul Testament nu îl numeşte pe Dumnezeu Yahweh nici măcar o singură dată. Iisus, Ioan Botezătorul dar şi esenienii considerau că dumnezeul lor era unul al iubirii şi iertării, total diferit de răzbunătorul Yahweh al evreilor. De asemenea, gnosticii îl credeau pe Yahweh o entitate malefică ignorantă şi necunoscătoare, diferită de adevăratul Dumnezeu. După cum am văzut, pentru autorii Noului Testament, Yahweh nu era Dumnezeu, ci Satan. În Cartea lui Osea din Vechiul Testament, Yahweh recunoaşte că era numit şi Baal: „Şi va fi în vremea aceea – zice Domnul – că ea mă va numi: «Bărbatul meu» şi nu-mi va mai zice: «Baal al meu».” (2:18) Yahweh al evreilor este Marduk al babilonienilor, Baal al canaanienilor, Baldr al nordicilor, Apollo al grecilor, Horus şi Khonsu al egiptenilor, Satan sau Fiara Noului Testament!

Istoria ne arată că, după întoarcerea evreilor din Babilon, a început decăderea oraşului. După ce l-a înfrânt pe Darius în 331 î.Hr, Alexandru Macedon a cucerit Babilonul şi a proiectat reconstrucţia lui. Dar a murit de friguri şi nu a mai apucat să-şi finalizeze proiectul. Încet, măreţul oraş a dispărut, din el rămânând doar ruine. Locuitorii Babilonului s-au gândit adeseori că Marduk i-a părăsit, şi chiar aveau dreptate. În 538 î.Hr, Marduk a părăsit Babilonul împreună cu exilaţii evrei, schimbându-şi reşedinţa în Ierusalim. Hammurabi, primul constructor al Babilonului, era al şaselea suveran al dinastiei amorite. Amoriţii erau semiţi, la fel ca evreii. Asirienii folosiţi de multe ori de Marduk pentru a pedepsi Babilonul erau tot de origine semită. Observăm că Marduk avea o afinitate pentru semiţi, ceea ce ne permite să nu ne mirăm că acesta a ales poporul evreu, renunţând la cel babilonian. De ce Ierusalimul? Poate din pricina semnificaţiei numerice a oraşului. Oraşul sfânt al lui Yahweh, Ierusalimul, are coordonatele 31° 47′ N, 35° 13′ E. Adunate, rezultă 66° 60′. Dacă înlăturăm zeroul, care nu are valoare, reiese 666, adică numărul Fiarei din Apocalipsa lui Ioan. Ajuns în noul său oraş, Marduk a avut grijă să-şi reconstruiască templul, după modelul babilonian. A organizat preoţimea după acelaşi model, sub conducerea lui Ezdra. Aceştia şi-au creat propria mitologie, copiind părţi din religia canaanită, babiloniană dar şi persană, a lui Zoroastru. Cei întorşi din Egipt au completat cu părţi din religia egipteană. Odată stabilite în mare poveştile care să completeze noua religie, preoţii evrei le-au aşternut în scris. În final s-au ales cele mai reprezentative scrieri care s-au compilat şi completat, rezultând „sfintele” scripturi ce formează astăzi Vechiul Testament. Au avut grijă să introducă în scrierile lor numărul 40 (echivalentul titlului de Mare Prinţ) al lui Enki, ca omagiu pentru tatăl zeului lor: potopul a durat 40 de zile şi 40 de nopţi; spionii israeliţi au explorat Canaanul timp de 40 de zile; Eli, Saul, David şi Solomon au domnit câte 40 de ani; israeliţii au rătăcit în deşert timp de 40 de ani; la 40 de ani, Moise a fugit din Egipt, s-a întors după 40 de ani pentru a-şi lua poporul şi a murit după alţi 40; Moise a petrecut pe muntele Sinai trei perioade de câte 40 de zile şi 40 de nopţi; Otniel a fost judecător 40 de ani; sub Ghedeon au fost 40 de ani de pace; filistenii i-au asuprit pe israeliţi timp de 40 de ani; Ilie a mers 40 de zile prin pustiu până la muntele Horeb; Isac şi Esau s-au căsătorit la vârsta de 40 de ani; Iisus a petrecut 40 de zile în deşert; s-a înălţat la cer după 40 de zile de la învierea sa. Coarnele de berbec folosite de preoţii evrei sunt tot simbolul lui Enki. În plus, la mijlocul secolului al XX-lea, Brigada 35 de Paraşutism din cadrul Forţelor Defensive Israeliene avea ca siglă un şarpe înaripat de culoare verde. Şarpele înaripat e Lucifer sau Quetzalcohuātl iar verdele e culoarea zeului egiptean Osiris, care sunt doar trei dintre numele alternative ale lui Enki. Acest omagiu adus lui Enki se datorează faptului că Marduk, deşi a preluat atributele şi funcţiile celorlalţi zei, nu a făcut acelaşi lucru şi cu tatăl său. Enki a fost mereu la loc de cinste, alături de Marduk. Acest lucru se observă din turnurile gemene, foarte des întâlnite în arhitectura arabă. Deşi pentru arabi îi simbolizează pe Avraam şi pe fiul său, Ismael, în realitate este vorba despre Enki şi fiul său, Marduk. Acelaşi lucru reiese şi din cele două mari piramide din Ghiza, considerate morminte ale celor doi zei: cea a lui Kefren este mai mică decât cea a lui Keops dar, fiind ridicată pe un teren mai înalt, se află la aceeaşi înălţime cu aceasta. Musulmanii consideră că zeul lor suprem, Allah, este acelaşi cu zeul evreilor, Yahweh. Simbolul islamului este semiluna, care fără îndoială este şi simbolul lui Allah, ceea ce ne duce cu gândul la aceeaşi zeitate lunară, Marduk. Apocalipsa lui Ioan ne descrie faptul că Enki şi Marduk erau veneraţi împreună: „Şi s-au închinat balaurului, fiindcă i-a dat fiarei stăpânirea; şi s-au închinat fiarei, zicând: Cine este asemenea fiarei şi cine poate să se lupte cu ea?” (13:4)

Fiind conduşi de o zeitate lunară, preoţii lui Ezdra au adoptat calendarul lunar babilonian, lucru care se observă şi astăzi: lunile anului evreiesc au aceleaşi denumiri ca ale babilonienilor antici. Esenienii (care alături de toţi profeţii Vechiului Testament şi de Iisus şi Ioan Botezătorul din Noul Testament au acuzat evreii că au ales alt Dumnezeu, preferând să se izoleze de restul populaţiei), foloseau calendarul solar. Trecerea de la un zeu la altul reiese şi din modificarea simbolului israeliţilor. De la steaua lui David, cu cinci colţuri, s-a trecut la cea a lui Solomon, cu şase. Steaua cu cinci colţuri reprezintă a cincea planetă din exterior către soare, adică Jupiter. Steaua cu şase colţuri este a şasea planetă, adică Marte. Jupiter este echivalentul sumerianului Enlil iar Marte al lui Martu, numit Marduk de către babilonieni. Să nu uităm că până şi numele statului Israel, deşi indică conexiunile cu zeii altor popoare (Is = Isis în Egipt sau Iştar în Babilon, Ra = zeul suprem în Egipt, El = zeul suprem în Canaan), se traduce prin „cel ce se luptă cu El / Dumnezeu”, o aluzie la lupta dintre Marduk şi Enlil, pe care l-a înlocuit. Numele lui Yahweh se scrie de obicei YHWH. Cele patru litere ale numelui indică faptul că această zeitate este cel de-al patrulea conducător al Pământului, după An, Enki şi Enlil.

Şi alţi cercetători au ajuns la concluzii asemănătoare. Nicolae Densuşianu a demonstrat în Dacia Preistorică din 1913 că Bel / Baal era denumirea lui Apollo în zona Orientului Mijlociu. Britanicul Walter Raymond Drake, în cartea Astralii în Orientul Antic din 1968, afirma că babilonienii l-au identificat pe Yahweh / Iehova cu Marduk. După părerea sa, „evreii şi babilonienii, fraţi semiţi, au avut aceleaşi legende, aceleaşi obiceiuri, aceeaşi zei – dar sub nume diferite -, toate acestea fiind moştenite de la o aceeaşi sursă comună.” Acea sursă comună fiind Sumerul. Drake nota: „Este semnificativ faptul că Hammurabi – un conducător înţelept şi bine intenţionat – a primit instrucţiunile respective de la Şamaş aproape în aceeaşi perioadă în care Avraam vorbea cu Iehova la o depărtare nu prea mare; această coincidenţă remarcabilă ar sugera posibilitatea ca Şamaş şi Iehova să fi fost unul şi acelaşi.” În plus, „o consemnare cuneiformă de pe un cilindru de argilă arăta că Cyrus a fost întâmpinat ca un adevărat eliberator de tirania lui Nabonidas şi a lui Belshazzar; acest fapt sugerează surprinzătoarea – dar plauzibila – ipoteză că Iehova şi Marduk ar fi fost unul şi acelaşi Dumnezeu.” Iar Radu Comănescu sublinia în numărul 6 / 1997 din Express Magazin că „Diavolul cel Mare locuia în zeul Apollo”.

Bel, Marduk, Martu, Utu, Şamaş, Şamsiel, Apollo, Horus, Khonsu, Baal, Belial, Baldr, Okuninushi, Illuyanka, Ahura Mazda, Allah sau Yahweh sunt doar câteva nume ale ultimului conducător al planetei noastre, Dumnezeu pentru unii şi Satan pentru alţii. Cum ne-a influenţat istoria, vom vedea mai târziu.

Galaţiul văzut din turnul de televiziune

Şarpele

„Eu ştiu, o Arjuna, fiinţele care au fost, care sunt şi care vor fi; pe mine însă nu mă ştie nimeni.” – Krşna (Bhagavad-Gita 7:26)

Dacă au fost într-adevăr exilaţi aici primii locuitori ai Terrei, cine era conducătorul lor? În creştinism este numit Lucifer („aducătorul luminii”), epitet ce se referă la strălucirea minţii sale şi la lumina adusă prin înţelepciune. A fost identificat cu cea mai strălucitoare stea de pe cer, Luceafărul sau planeta Venus. Lucifer era primul înger (primul fiu al lui Dumnezeu), cel mai inteligent, frumos şi mândru dintre toţi. A încercat să-şi detroneze tatăl şi, pentru asta, s-a luptat cu fratele său mai mic, Mîkhā’ēl („cel ce este ca zeul suprem”). A fost învins şi aruncat pe Pământ, împreună cu cei care i-au fost alături. Ajuns pe Terra, el s-a transformat în Satan („adversarul”), o creatură hidoasă ce conduce lumea subterană. El este şarpele care a convins-o pe Eva să mănânce din fructul oprit. Trebuie menţionat faptul că numele Lucifer se datorează unei interpretări greşite a Bibliei. În Isaia 14:4-17, profetul ce a dat numele capitolului îl descrie pe regele Babilonului ca pe un luceafăr de dimineaţă, căzut în ochii Domnului. Ieronim din Stridonul Dalmaţiei a tradus luceafărul de dimineaţă prin cuvântul lucifer, ce în latină înseamnă mai exact „purtătorul / aducătorul luminii”. Unii interpreţi ai Bibliei au ignorat faptul că Isaia se referea la regele Babilonului, înţelegând că este vorba despre Satan şi despre decăderea lui. Astfel, dintr-o eroare de interpretare, îngerul rebel s-a ales cu un nou nume: Lucifer. În capitolul biblic A doua epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru 1:19, cuvântul lucifer a fost tradus prin luceafăr, fără niciun fel de referire la Diavol. De fapt, în Noul Testament, diavolul este numit în multe feluri (Satan, diavol, adversar, inamic, acuzator, marele balaur, şarpele cel bătrân, Beelzebub, Belial), dar nici măcar o dată Lucifer. Deşi mulţi teologi şi exorcişti susţin că Lucifer şi Satan sunt entităţi diferite, părerea majorităţii rămâne aceea că este vorba despre aceeaşi persoană. De fapt nici n-ar conta prea mult, ţinând cont că niciunul dintre ele nu e numele real al căpeteniei îngerilor decăzuţi, ambele fiind doar epitete: Lucifer = „aducătorul luminii” iar Satan = „adversarul”. Trebuie menţionat şi faptul că Lucifer a fost identificat cu planeta Venus, cea mai strălucitoare stea de pe cer după Soare, mai ales cu luceafărul de dimineaţă. În Apocalipsa 22:16, evanghelistul Ioan îl identifică pe Iisus cu luceafărul de dimineaţă („Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, luceafărul de dimineaţă.”), ceea ce i-a făcut pe unii să creadă că Lucifer şi Iisus ar fi aceeaşi persoană. Ce legătură este între cei doi, vom vedea mai târziu. Profesorul Fohrer, alături de alţi cercetători, susţine că Lucifer era iniţial perceput ca o entitate pozitivă. Avea o poziţie de interior, plină de importanţă, fiind un fel de demnitar de stat scrupulos, care număra greşelile celor acuzaţi. El era acuzatorul sau procurorul în faţa judecătorului Dumnezeu. În capitolul 2 al Cărţii lui Zaharia din Vechiul Testament, Satan este un fel de procuror ceresc ce stă la dreapta Domnului şi aduce acuze preotului Iosua. În Cartea lui Iov, Satan face parte din consiliul lui Dumnezeu, unde contrazice, provoacă şi chiar pune pariu cu Domnul. Deşi exilat pe Pământ, în Vechiul Testament Satan se plimbă prin cer oricând pofteşte, îndeplinind în continuare poruncile conducătorului suprem. Pentru evreii din vechime s-a creat chiar o confuzie între cele două divinităţi. În Cartea a doua a Regilor 24:1, Dumnezeu îi cere lui David să facă recensământul populaţiei. Dar în Prima Carte a Cronicilor 21:1, Satan este cel care îi cere regelui acest lucru. Tocmai pentru a se evita această confuzie a fost necesară o diferenţiere clară între Dumnezeul evreilor şi Diavol. Înfluenţaţi de religia lui Zoroastru (cu care au făcut cunoştinţă în timpul robiei babiloniene), în care erau foarte clar delimitate divinităţile pozitive de cele negative, evreii l-au transformat pe Satan în inamicul Dumnezeului Yahweh. Cum Yahweh reprezenta binele absolut, Diavolul a fost nevoit să se mulţumească cu ce a rămas, adică răul absolut. Creştinismul a preluat ideea evreilor şi a mers mai departe, făcându-l pe bietul Satan responsabil pentru tot răul din lume. Imaginea Diavolului pe care o ştim astăzi a fost elaborată de Papa Grigorie I (590-604), folosindu-se de Pan al grecilor şi faunii germanici. Astfel, diavolul a căpătat corp de om, picioare şi coarne de ţap. De la nordicul Loki a moştenit culoarea neagră iar de la Thor duhoarea. Cuvântul grecesc diabolos, din care provine românescul diavol, este traducerea ebraicului stn sau satan. În concluzie, Lucifer, cel mai inteligent şi mai frumos dintre îngeri, a fost iniţial privit ca o entitate pozitivă, ce s-a transformat mai târziu într-una negativă. Era fiul cel mare al zeului suprem, pe care a încercat să îl detroneze. S-a luptat cu fratele său mai mic, a fost învins şi exilat pe Pământ. Mai târziu a adus oamenilor cunoaşterea (lucru simbolizat şi de numele său, „aducătorul luminii”), s-a transformat într-o creatură hidoasă şi a fost trimis în lumea subterană. Mai era numit Şarpele sau Marele Balaur, Adversarul, Inamicul, Înşelătorul, Marele Prinţ sau Diavolul. Dacă legenda exilului lui Lucifer se regăseşte şi în alte culturi, nu ar trebui să îl întâlnim şi pe el? Într-adevăr, ţinând cont de simbolurile lui şi de faptele din mituri, îl putem găsi ascuns sub o mulţime de nume şi de înfăţisări.

În mitologia evreiască nu există numele Lucifer. În schimb, în Talmud apare un alt înger, Samael, („zeul renumit”), care este privit atât ca entitate pozitivă, cât şi negativă. El este arhanghelul acuzator, seducător şi distrugător, patronul imperiului roman. Deşi face parte dintre îngerii decăzuţi, el îndeplineşte poruncile Dumnezeului Yahweh. În Cartea Secretă a lui Ioan, descoperită la Nag Hammadi în 1945, alte nume ale lui Samael sunt Yaldabaoth (creatorul oamenilor, arogantul conducător cu faţă de leu şi corp de şarpe) şi Saklas („nebunul”). Unii cercetători consideră că el este cel care s-a deghizat în şarpe şi a convins-o pe Eva să muşte din fructul pomului cunoaşterii. În Kabbalah, prima soţie a lui Adam, Lilith, a fost izgonită din Grădina Edenului din cauza nesupunerii ei. În deşert l-a întâlnit pe Samael, care a luat-o de soţie, împreună dând naştere unei sumedenii de monştri. Cum Samael era privit ca entitate pozitivă şi negativă, a fost exilat pe Pământ dar se plimba nestingherit prin cer, urmând ordinele tatălui ceresc, a ispitit-o pe Eva, are corp de şarpe şi principalul său rol este de acuzator, putem trage concluzia că el este Lucifer.

Tot în mitologia ebraică, în Cartea lui Enoh, 200 de îngeri, numiţi Veghetori, s-au împreunat cu pământencele, dând naştere unor uriaşi. Apoi le-au adus pământenilor calendarul, i-au învăţat scrierea, cum să ucidă, cum să-şi facă arme, cosmetice şi bijuterii, dar şi astrologie, astronomie, magie, medicină naturistă şi minerit. Conducătorul lor este numit Samîazâ în două capitole şi Azâzêl în reastul cărţii. Cum azaz înseamnă „rebeliune” sau „răzvrătire” iar el, ca substantiv comun, înseamnă „zeu”. Azazel se traduce corect „zeul răzvrătit” sau „zeul rebel”, un epitet care îl descrie perfect pe cel care s-a răzvrătit împotriva Dumnezeului său. La fel stau lucrurile şi în cazul lui Samîazâ, mai exact Shemyaza. Acest nume este compus din particulele shem („renume”) şi azaz („rebeliune” sau „răzvrătire”), traducerea cea mai corectă fiind „rebelul renumit”. Prin urmare, ţinând cont că ambele nume înseamnă acelaşi lucru, nu este vorba despre două căpetenii diferite ale Veghetorilor, aşa cum consideră mulţi cercetători, ci de două epitete ale aceluiaşi înger, cel numit „zeul răzvrătit” şi „rebelul renumit”. Iar cel mai renumit rebel, cel care s-a răzvrătit împotriva conducătorului său, este Lucifer al creştinilor. Veghetorii, simbolizaţi printr-un ochi, erau observatorii, supraveghetorii sau gardienii Pământului. Azazel era conducătorul acestora, prin urmare cea mai importantă zeitate-ochi sau cel mai important paznic. De altfel creştinismul l-a asociat pe Azazel cu ţapul, unul dintre simbolurile sumerianului Enki.

În Sumer, fiul cel mare al zeului suprem, An, se numea Enki. Find cel mai inteligent dintre zei, era considerat zeul înţelepciunii şi al inteligenţei. Deoarece reşedinţa lui era în Apsu (apa freatică, oceanul subteran), era considerat zeul apelor. A creat oamenii, ajutat de sora sa, Ninhursag, fiind considerat pentru acest lucru zeul creaţiei şi al fertilităţii. Le-a adus oamenilor cunoaşterea, legile şi ritualurile magice, i-a învăţat cum să construiască oraşe şi să crească animalele. Din acest motiv era cel mai important zeu pentru incantaţii, patronul preoţilor, cel care stăpânea la perfecţie magia şi avea capacitatea de a atribui o soartă, zeul meşteşugarilor şi al artelor. Ca zeu sapienţal era executantul proiectelor şi planurilor fratelui său mai mic, Enlil. Enki este cel care a scos Pământul de sub ape la sosirea sa aici şi tot el este cel care a salvat omenirea de Potop. Principalul său centru de cult era la Eridu (astăzi Tell Abu Shahrain, în Irak), considerat a fi cel mai vechi oraş din lume, numit în sumeriană Urudu sau Nunki („locul măreţ” ori „locul Prinţului”). Numele lui Enki înseamnă „stăpânul Pământului” dar poate fi interpretat şi ca „stăpânul dedesubtului”. Simbolurile sale includ capra, peştele (ce mai târziu au fost combinate într-o fiinţă cu partea superioară ca de ţap, iar cea inferioară ca de peşte), ţestoasa, toiagul cu cap de berbec, semiluna, tridentul, şarpele şi un vas din care se revarsă apa. Akkadienii şi babilonienii îl numeau Ea („casa apei”), iar numărul său sacru era 40 (corespondentul titlului de Mare Prinţ). În genealogia divină, Enki este fiul cel mare al lui An şi Nammu. Sora sa, Ningikuga (un epitet al lui Ninhursag), i-a dăruit o fiică, pe Ningal. Cu Ninhursag are mulţi alţi copii: Ninsar, Abu, Nintulla, Ninsutu, Ninkasi, Nanshe, Azimua, Ninti şi Enshag. Fiica sa, Ninsar, îi naşte o fată, pe Ninkurra. Cu aceasta, Enki are un alt copil, o fiică numită Uttu. Soţia sa este Damkina (numită şi Damgalnuna sau Ninki), cu care l-a avut pe Marduk. În unele texte la asiro-babilonieni era considerat tatăl zeiţei Iştar (Inanna la sumerieni). Pentru sumerieni, el a distrus reptilele uriaşe primordiale alături de tatăl său, An. Mai târziu, Enlil l-a înlocuit în mit pe An. Iar în Babilon, Marduk era cel care l-a ajutat pe Enki / Ea. În reliefurile asiro-babiloniene este întruchipat ca un bărbat înalt, purtând pe spate trupul unui peşte al cărui bot, larg deschis şi îndreptat spre cer, face corp comun cu capul personajului. Cu toate că era fiul cel mare al zeului suprem Anu, moştenitorul tronului ceresc era Enlil, fratele său mai mic, conducătorul Pământului. Deşi cei doi fraţi se certau mai mereu, mai ales în faţa adunărilor zeilor, nu s-au păstrat mituri care să indice lupte între ei. Din păcate, doar o foarte mică parte din mitologia sumeriană a ajuns până la noi. Numele Enki înseamnă „stăpânul Pământului”, dar nu avem niciun mit care să ne explice de ce zeul a primit acest nume. Din ce ştim noi astăzi, Enki nu a condus vreodată planeta noastră. Enlil era conducătorul Terrei iar tatăl lor, An, era conducătorul cerului. Dar dacă nu avem legende care să explice acest mister, nu înseamnă că ele nu au existat. Ci, pur şi simplu, că nu le-am descoperit încă. Cea mai logică variantă este că el a primit acest epitet, de „stăpân al Pământului”, după ce a ajuns pe planeta noastră. Titlu pe care l-a păstrat până la sosirea fratelui său, Enlil, care i-a luat locul, trimiţându-l în lumea subterană. Mai târziu, fiul cel mare al lui Enki, Martu (Marduk în babiloniană), zeul Soarelui, a preluat conducerea Terrei, înlocuindu-l pe Enlil. Nu ştim exact ce a cauzat această ascensiune a lui Marduk din miturile mesopotamiene, deoarece nu ne-a rămas decât poemul babilonian Enuma Eliş care să explice acest lucru. Dar cum Babilonul era oraşul lui Marduk, această legendă nu poate fi obiectivă. Ci, cel mai probabil, o invenţie a preoţilor babilonieni. În schimb, putem afla adevărul din miturile altor popoare.

Potrivit preotului babilonian Berossus, zeul Oannes a părut din apele Golfului Persic, unde se întorcea în fiecare noapte. El i-a învăţat pe oameni arta scrierii, diverse ştiinţe şi meşteşuguri (cum să-şi ridice case sau temple, folosindu-se de geometrie), cum să cultive pământul şi să culeagă roadele. Pe regele antediluvian Evedurahos l-a învăţat arta divinaţiei. Oannes avea trup de peşte cu două capete (unul uman sub cel de peşte), picioare omeneşti şi coadă. Descrierea lui Oannes este identică cu cea a lui Enki / Ea în reliefurile asiro-babilonieni. Faptul că Oannes locuia în apă şi le-a adus oamenilor cunoştinţele „zeilor” (scrierea, meşteşugurile, agricultura) ne indică aceeaşi entitate, pe Enki al sumerienilor.

În oraşele Ur şi Harran, Nanna era zeul Lunii şi al înţelepciunii. În sumeriană, numele său se scria de obicei Şeşki. Babilonienii şi akkadienii îl numeau Sin, derivat din Su’en. Cum în limba sumeriană silabele unui cuvânt se puteau schimba între ele, fără ca respectivul cuvânt să-şi schimbe înţelesul, Suen se mai scria Ensu sau Enzu. Iar Enzu, în sumeriană, înseamnă „domnul / stăpânul înţelepciunii”, unul dintre epitetele lui Nanna. Oraşul biblic Ierihon (Yeriho în ebraică) avea ca simbol luna şi îi era închinat lui Sin. Peninsula Sinai era teritoriul său, lucru observat şi din numele locului: ai în ebraică înseamnă „al meu”, după modelul Adonai („Domnul meu”). Prin urmare, Sinai se traduce „Sin al meu”. În Sumer era în strânsă legătură cu fertilitatea, în special a vitelor, deoarece secera lunii este asemănată cu coarnele. Numărul său era 30, adică numărul de zile necesare Lunii pentru o rotaţie completă în jurul Pământului. Printre epitetele lui se numără aşimbabbar („cel luminos”), amar („viţel”), ma.gur („barcă”) şi amar.ban.da.en.lil.a („viţeluşul lui Enlil”), ultimile trei făcând în mod evident aluzie la forma de seceră a lunii noi, care aminteşte de nişte coarne sau de bărcile zvelte de trestie. Nanna / Sin era un important zeu oracol şi vindecător. Copiii săi erau Utu / Şamaş şi Inanna / Iştar, alături de care făcea parte din triada supremă babiloniană. Deşi era un zeu popular, fiindu-i adresate multe rugăciuni, Sin nu joacă niciun rol în mitologia babiloniană. Miturile mesopotamiene îl consideră pe Nanna / Sin fiul cel mare al lui Enlil. Unul dintre epitetele acestuia era „stăpânul Pământului”, deşi nu s-a păstrat niciun mit care să demonstreze că zeul ar fi ocupat vreodată această funcţie. Şi atunci, cum se explică acest epitet? Răspunsul e foarte simplu. Nanna / Sin nu era fiul cel mare al lui Enlil, ci Enki. Deoarece Enlil era moştenitorul lui Anu, el nu moştenea doar tronul ci şi titlurile tatălui său, inclusiv pe cel de „tată al zeilor”. Din acest motiv, în unele texte, Enki este numit fiul lui Enlil, epitet care i-a băgat cu mult în ceaţă pe unii cercetători. Cum însă Enki era unul dintre marii zei, parte importantă din triada sfântă An-Enlil-Enki, adepţii săi nu ar fi permis decăderea sa, din fratele lui Enlil să devină fiul acestuia. Dar adepţii lui Enlil doreau neaparat să arate supremaţia zeului lor asupra tuturor celorlalţi zei, mai ales asupra fratelui rival. Astfel încât, în oraşele Ur şi Harran, Enki era numit Nanna şi era privit ca fiul lui Enlil. În rest, rămânea Enki, fratele lui Enlil. Babilonienii îl numeau Sin când reprezenta Luna şi Ea când reprezenta apa, introducându-l în triada supremă alături de cei mai mari zei ai Babilonului, copiii săi, Marduk / Şamaş şi Iştar. Acesta este motivul pentru care Sin nu este prezent în mitologia babiloniană, ci doar în rugăciuni: deoarece în mituri este numit Ea. Atât Nanna / Sin cât şi Enki sunt zeii Lunii, ai înţelepciunii, ai magiei şi consideraţi „stăpânii Pământului”, deşi mitologia nu demonstrează că vreunul dintre ei ar fi condus planeta noastră cândva. În Sumer se credea că, în perioada lunii noi, Nanna îşi petrece „zilele în somn” în lumea subpământeană, unde hotărăşte soarta celor morţi. Dar lumea subpământeană era sălaşul lui Enki, unde zeul de multe ori îşi petrecea timpul dormind. Un vechi imn babilonian îl consideră pe Sin „întâiul între toţi, cel puternic, căruia niciun zeu nu-i scrutează inima necuprinsă, iute alergător cu genunchii neobosiţi, care le deschide zeilor şi fraţilor săi drumul”. Deşi acest pasaj a fost interpretat de cercetători într-un mod absurd, susţinându-se că babilonienii credeau că Luna deschide drumul stelelor şi al Soarelui, logica ne sugerează că imnul se referă la Enki. „Întâiul între toţi” indică faptul că era primul născut al lui Anu, cel mai mare dintre fraţi. „Care le deschide zeilor şi fraţilor săi drumul” nu descrie mersul Lunii pe bolta cerească, ci indică faptul că Enki a fost primul zeu coborât pe Pământ, „deschizând drumul” zeilor şi fraţilor săi care l-au urmat. Până şi legendele celor doi zei sunt asemănătoare. Enki era fiul cel mare al lui An, dar moştenitorul tronului era fratele său mai mic, Enlil. Nanna era fiul cel mare al lui Enlil, dar moştenitorul tronului era fratele său mai mic, Ninurta. Nanna / Sin era tatăl fraţilor Utu / Şamaş şi Inanna / Iştar. Dar în multe mituri, Enki este tatăl zeiţei Inanna / Iştar. Iar Marduk, fiul lui Enki, era numit iniţial Utu la sumerieni şi Şamaş la akkadieni şi babilonieni. Prin urmare Enki şi Nanna sau Sin reprezintă aceeaşi divinitate, pe Lucifer al creştinilor. Chiar şi epitetul lui Nanna / Sin, aşimbabbar („cel luminos”), îl sugerează tot pe Lucifer „purtătorul / aducătorul luminii”. În limba engleză s-a adoptat numele akkadiano-babilonian al zeului, cuvântul sin desemnând „păcatul”, exact ca în concepţia creştină.

Unul dintre simbolurile lui Enki era ori un şarpe încolăcit în jurul copacului vieţii, ori doi şerpi. Cei doi şerpi pot simboliza ADN-ul, deoarece Enki era creatorul oamenilor, geneticianul zeilor. Iar şarpele în jurul copacului vieţii semnifică, de asemenea,  crearea vieţii de către Şarpe. Simbolul celor doi şerpi încolăciţi a fost folosit prima oară pentru zeul Ningishzida („stăpânul copacului cel bun”), şarpele cu cap de om, fiul zeului suprem Anu. Apoi a fost preluat pe caduceul (toiagul cu şerpi încolăciţi) zeilor Hermes (Mercur la romani), Dionysos şi Asklepios (Esculap pentru romani). Mai târziu a devenit simbolul medicinei, reprezentând viaţa. Cercetătorii mitologiei sumeriene ignoră faptul că Ningishzida era considerat fiul lui Anu, preferând să-l creadă fiul lui Enki. Însă un singur fiu al lui Anu era zeu-şarpe: Enki. Simbolul lui Ningishzida este simbolul lui Enki, ceea ce înseamnă că nu este vorba despre două divinităţi diferite, ci doar despre două epitete ale aceleiaşi zeităţi. Ningishzida era considerat paznic al porţii cereşti a lui An, alături de Dumuzi. Cu alte cuvinte, un Veghetor, întocmai ca Azazel al evreilor.

Probabil cel mai cunoscut zeu al Egiptului antic este Asar, numit de greci Osiris. Numele său înseamnă „ochiul deschis” (os = „deschis”, iris = „ochi”). Însă istoricii Plutarh şi Diodor din Sicilia preferă o altă traducere, „cel cu mulţi ochi” (fiind format din os = „mulţi” şi iris = „ochi”). Indiferent de varianta utilizată, numele lui Osiris indică faptul că era o „zeitate-ochi”, adică un Veghetor, întocmai ca Azazel în Cartea lui Enoh. Şi nu orice Veghetor, ci chiar conducătorul lor, conform traducerii lui Plutarh şi Diodor (cel cu mulţi ochi înseamnă cel cu mulţi „zei-ochi” sau Veghetori în subordine). Hieroglifa numelui acestei divinităţi este compusă dintr-o zeitate îngenuncheată lângă un tron, deasupra căreia se află un ochi. Tronul din hieroglifa numelui lui Osiris reprezintă litera L întoarsă, care poate fi iniţiala lui Lucifer, echivalându-l pe zeu cu îngerul decăzut. De asemenea, pentru latini, litera L însemna numărul 50. Acest număr semnifica rangul de rege pentru sumerieni, titlu pe care l-a deţinut Enki atunci când a ajuns pe Pământ, lucru redat şi de numele lui („stăpânul Pământului”). Osiris, fiul cel mare al cerului (Nut) şi al Pământului (Geb), a fost primul rege al planetei noastre. A fost ucis de către fratele său mai mic, Seth, zeul furtunii, care i-a luat locul. Astfel, Osiris a devenit conducătorul lumii de dincolo, Duat. Sumerianul Enki, fiul cel mare al Cerului (An) şi al Pământului (Ki), a fost primul rege al Terrei, devenind conducătorul lumii subpământene după ce fratele său, Enlil, zeul furtunii, i-a luat locul. Horus, fiul lui Osiris, l-a învins pe Seth, devenind noul conducător al Terrei. Marduk, fiul lui Enki, l-a înlocuit pe Enlil, devenind noul conducător al lumii. Cartea Egipteană a Morţilor şi Plutarh în Despre Isis şi Osiris îl consideră pe Osiris fiul lui Ra, nu al lui Geb. Dar egiptenii îl echivalaseră pe zeul lor suprem, Ra, cu An al sumerienilor, de unde rezultă că Osiris era pentru ei Enki. Cu sceptrul regal şi cârja de păstor în mâini, Osiris era adesea reprezentat cu coarne de berbec desfăcute şi, uneori, cu o coroană în forma lunii. Iar Luna şi berbecul sunt simboluri ale lui Enki. Principalul centru de cult al lui Osiris era oraşul Abju, numit Abydos de către greci. Casa subterană a lui Enki era Abzu, iar Abju şi Abzu semnifică acelaşi lucru. Ceea ce înseamnă că egiptenii antici l-au identificat corect pe Enki cu Osiris. Prin construirea oraşului Abydoss, egiptenii au încercat să-l facă pe zeu să locuiască printre ei, mutându-i casa din subteran pe Pământ. Se spune că Osiris a inventat flautul şi lira. El i-a civilizat pe oameni, scoţându-i din stadiul de semi-animale. Diodor din Sicilia scria că Osiris i-a făcut pe oameni să renunţe la canibalism. Tot el a descoperit viţa-de-vie, i-a învăţat pe oameni viticultura şi pomicultura, cum să-şi construiască oraşe şi canale  de irigaţie dar şi cum să-i cinstească pe zei. Soţia sa, Isis („tronul”), le-a dat oamenilor legile, limba şi agricultura. În Mesopotamia, Enki este responsabil pentru toate aceste lucruri. Numele soţiei lui Osiris, Isis (Asta în egipteană), e compus din dublarea primei silabe a numelui zeiţei Iştar din Babilon, consoarta lui Ea (Enki). Numele ei egiptean, Asta, provine tot din numele zeiţei Babilonului şi, în acelaşi timp, e rădăcina din care s-a format Astártē. Fiul lui Enki, Marduk, era numit în sumeriană Amar Utu („viţelul solar”). Isis era de multe ori înfăţişată cu cap de vacă iar Osiris era numit  „taurul din Amenti”, ceea ce îl transformă pe fiul lor, Horus, în mod simbolic, într-un viţel. Într-un mit alternativ, Horus este fiul lui Hathor, de asemenea considerată zeiţă-vacă. Hathor, zeiţa egipteană a iubirii şi a războiului, este o altă manifestare a zeiţei babiloniene a iubirii şi a războiului, Iştar, care în multe mituri este considerată mama lui Marduk şi soţia lui Ea. Coarnele de bovină ale zeiţelor-vaci sau ale zeilor-tauri nu reprezintă altceva decât semiluna, unul dintre simbolurile lui Enki. În Despre Isis şi Osiris, Plutarh scria că, pentru unii egipteni, Seth simbolizează lumea solară iar Osiris pe cea lunară. Statutul de zeu lunar i-a fost acordat lui Osiris de către clericii heliopolitani, deoarece influenţele Lunii sunt asociate gândirii şi înţelepciunii, pe când cele ale Soarelui sunt foarte puternice şi violente. Ba chiar este numit în Cartea Egipteană a Morţilor „domn al coarnelor Lunii”. Însă în Mesopotamia, zeul gândirii şi al înţelepciunii, cel asociat cu Luna, era Enki. Deşi de cele mai multe ori, Osiris era reprezentat cu pielea verde, Plutarh susţine că zeul era negru. De altfel, Cartea Morţilor chiar îl numeşte „marele negru”. Egiptenii îşi numeau ţara Chemia (Kemi în limba coptă şi Kmit în egipteana veche), care înseamnă „negru”, aluzie la culoarea zeului lor suprem. Iar „marele negru” în creştinism şi iudaism este Satan. Conform lui Plutarh, egiptenii spuneau că Osiris s-a născut de-a dreapta şi va muri de-a stânga. Cum dreapta semnifică binele iar stânga răul, putem înţelege că această frază se referă la Lucifer, zeitate pozitivă la început şi negativă mai târziu, după răzvrătire. Acesta este motivul pentru care Osiris era numit de multe ori „primul dintre cei de la Asfinţit”, vestul simbolizând stânga iar estul, dreapta. Tot Plutarh scria că Osiris a fost identificat cu Nilul iar Homer şi Thales îl considerau pe acest zeu oceanul. Iar zeul apelor era la sumerieni Enki. În Textele piramidelor există descrieri ale lui Osiris ca demon ameninţător care se bucură de vărsarea de sânge, rosteşte descântece răutăcioase împotriva unor persoane decedate şi conduce o „mafie” de asasini, numiţi „casapii lui Osiris cu degete care aduc durerea” sau „pescarii lui Osiris”. În Cartea egipteană a morţilor, Osiris este numit „domn peste suflete, care seamănă teroarea”. În plus, este scris că tot Pământul tremură în faţa sa, că zeul Atum seamănă în inimile tuturor teroarea numelui lui Osiris dar şi că emanaţiile sale distrugeau sufletele păcătoşilor. Toate aceste descrieri ne duc cu gândul la Satan şi la demonii săi. În aceeaşi Carte a Morţilor, Thoth spune că zeii născuţi de Nut (Osiris, Isis şi fraţii lor) au inventat războaiele, au dezlănţuit dezastre, au făcut ravagii şi nedreptăţi, au inventat demonii (capitolul CLXXV). O descriere cât se poate de apropiată de cea a Cărţii lui Enoh: „Odată cu îngerii căzuţi a venit pe Pământ răul”. Isis, soţia lui Osiris, era considerată o magiciană fără pereche iar în aceeaşi Carte a morţilor, Osiris se fereşte de atacurile demonilor prin bariere magice. În Mesopotamia, Enki stăpânea magia la perfecţie iar în Cartea lui Enoh, Azazel este cel care i-a învăţat pe oameni magia. În Cartea egipteană a morţilor, Osiris este numit „prinţ în împărăţia celor ce tac” şi „stăpân al tărâmului morţilor”. Enki avea numărul 40, echivalentul titlului de Mare Prinţ, iar Lucifer este adeseori numit „prinţul întunericului”. În capitolul CLXXXIII al Cărţii Morţilor, Osiris este numit un-nefer, adică „cel frumos”, epitetul lui Lucifer înainte de Exil. Părintele istoriei, Herodot, spunea că „Osiris în limba elenă înseamnă Dionysos”. Hellanicos din Lesbos scria că preoţii egipteni îl numesc Osiris pe Dionysos. Diodor din Sicilia susţinea că lui Osiris i se mai spune Serapis, Dionysos, Pluton, Amon, Zeus şi Pan. Plutarh considera că Serapis nu se deosebeşte cu nimic de Hades şi nici Isis de Persefona. Heraclit din Efes spunea că Hades şi Dionysos devin acelaşi zeu când sunt cuprinşi de furie sau sunt în delir. Mnaseas spunea că Dionysos, Osiris şi Serapis sunt diferite nume ale lui Epaphos (Apis pentru egipteni), fiul lui Zeus şi a lui Io. Un alt cronicar, Anticlide, spunea că Isis era fiica lui Prometheus şi soţia lui Dionysos. Atât Plutarh cât şi Diodor din Sicilia scriau că iedera, pe care grecii i-au dedicat-o lui Dionysos, este numită de egipteni chenosiris, adică „iarba lui Osiris”. Aşadar, putem considera fără să greşim că Osiris, Dionysos, Hades şi Enki sunt aceeaşi zeitate, conducătorul Veghetorilor, Azazel sau Lucifer.

Înainte de apariţia cultului lui Osiris, fratele cel mare al lui Seth se numea Heru-Ur. Unii au tradus numele Heru prin „şoimul” (haru în egipteană), influenţaţi de reprezentarea sa (apărea ca un şoim sau ca un om cu cap de şoim), alţii ca Horus. Prin urmare, Heru-Ur ar însemna „Horus cel Bătrân” sau „şoimul cel bătrân”. Acest Horus, fratele lui Seth, este o entitate diferită de Har-Si-Ese („Horus fiul lui Isis”) sau Horus cel Tânăr. Deşi traducerea „Horus cel Bătrân” a fost acceptată de majoritatea egiptologilor, e posibil ca Heru-Ur să însemne „Horus din Ur” sau „şoimul din Ur”, Ur fiind un oraş-stat foarte important în Sumer. Şoimul din Ur nu poate fi decât zeul acelui oraş, adică Nanna, zeul lunii. Ceea ce ar însemna o echivalare între Horus cel Bătrân şi Nanna. Pe Piatra Shabaka e scris că cei doi fraţi, Horus şi Seth, s-au luptat pentru supremaţia Egiptului. Tatăl lor, Geb, a dat Egiptul de Sus lui Seth iar pe cel de Jos lui Horus, hotarul fiind „limita celor două ţări”, adică vârful Deltei Nilului la Memphis. Mai târziu, Geb s-a răzgândit şi i-a cedat lui Horus tot Egiptul, hotărâre acceptată amiabil de cei doi rivali. În Cartea egipteană a morţilor, Horus e numit „Fiul cel mare” şi “Primul născut al lui Ra”. Ra era echivalentul egiptean al sumerianului An iar primul născut al lui An, „fiul cel mare”, era Enki. Zeul furtunii la egipteni, Seth, este zeul furtunii de la sumerieni, Enlil. Şi Seth şi Enlil s-au luptat cu fraţii lor mai mari pentru supremaţie. Horus cel Bătrân şi Osiris, alături de Enki şi Nanna, reprezintă aceeaşi zeitate. În multe inscripţii, faraonul (indiferent de numele său), care se identifica cu Horus, este numit „fiul lui Hathor”. Acest epitet i-a încurcat pe egiptologi deoarece faraonul, ca Horus, este fiul lui Isis. În mitul original, Horus era fiul lui Hathor. Ea i-a cedat locul lui Isis în momentul în care povestea ei a fost inclusă în mitul lui Osiris, mulţumindu-se cu rolul de soţie a lui Horus. La fel a păţit şi Horus. Din fratele lui Seth în mitul originar, a „retrogradat” în postura de fiu al lui Osiris şi nepot al lui Seth.

Tot în Egipt, la Memphis, dar şi în Nubia, zeul creator era Ptah. A fost identificat cu zeul-şoim Seker (sau Sokar), noua zeitate, Ptah-Seker fiind considerată o divinitate a lumii subterane. În Regatul de Mijloc a fost asimilat şi cu Osiris, conducătorul lumii subpământene, devenind cunoscut sub numele Ptah-Seker-Osiris. Conform Pietrei Shabaka, Ptah a creat lumea gândind-o, apoi rostind-o. Se spune că el este cel care a scos pământul Egiptului de sub ape, o poveste asemănătoare cu cea a lui Enki, care a scos Sumerul de sub ape. Iniţial zeu al fertilităţii, Ptah a devenit patronul artelor şi meseriilor, întocmai ca Enki. Soţia sa era leoaica Sekhmet iar fiul lor, Nefertum, zeul florii de lotus. Soţia şi fiica lui Enki, Iştar, era reprezentată de cele mai multe ori călărind o leoaică. Ptah a creat ceremonia deschiderii gurii, oficiată de preoţi la înmormântări, pentru a elibera sufletul decedatului din corp. Pentru sumerieni, Enki este cel care le-a adus oamenilor ritualurile preoţeşti. Apis era o zeitate agrară cu aspect de taur, considerat iniţial reîncarnarea lui Ptah, apoi asociat cu Osiris iar pentru istoricul Mnaseas din Patrae, Dionisos, Osiris şi Serapis sunt diferite nume ale lui Apis. Ptah era reprezentat aidoma lui Osiris, ca un bărbat mumificat, cu barbă şi pielea verde, ce ţinea în mâini ankh-ul (crucea egipteană), sceptrul was şi djed-ul, simboluri ale vieţii, puterii şi stabilităţii. Numele Egipt derivă din numele egiptean al oraşului Memphis, Hikuptah („casa sufletului lui Ptah”), tradus în greacă prin Aiguptos iar în latină, Aegyptus. Memphis, oraşul lui Ptah, este locul unde se considera că s-a înecat Osiris, cel care s-a născut tot în aceeaşi zonă, la Rosetau, în Deşertul de Vest, lângă Memphis. Ptah şi Osiris împart acelaşi epitet, „domn al adevărului”. Datorită titlului „conducătorul suprem al meşteşugului”, Herodot l-a echivalat pe Ptah cu Hefaistos al grecilor. Unul dintre epitetele zeului de la Memphis era Ptah nefer-her („Ptah frumos la chip”), epitet pe care l-au avut şi Osiris, şi Lucifer.

Osoroapis sau Serapis a fost o divinitate antropomorfă cu atribute egiptene şi elenistice. De la Zeus şi Helios a preluat aspectele de suveranitate şi zeu-soare, de la Dionysos rodnicia în natură iar de la Hades şi Asklepios legăturile cu Viaţa de Apoi şi vindecarea. Numele zeului este compus din numele altor două divinităţi, Osiris şi Apis. Istoricul roman Tacitus a emis ideea originii lui Serapis în Asia Mică. Într-adevăr, Serapis era un alt nume al sumerianului Enki.

Începând cu Regatul Vechi, zeul-şoim Sokar era considerat o manifestare a lui Osiris. Tot atunci, Sokar a fost combinat cu Ptah şi a luat-o drept consoartă pe zeiţa-leoaică Sekhmet. În Regatul de Mijloc exista zeitatea Ptah-Sokar-Osiris. Conform Textelor Piramidelor, numele lui Sokar provine din „Sy-k-ri!” („Grăbeşte-te la mine!”), ultimile cuvinte ale lui Osiris către soţia sa, Isis, spuse ca strigăt de ajutor. Aşadar, Sokar era încă un nume al celui mai popular zeu din religia egiptenilor, despre care Plutarh spunea că este o ştiinţă întunecată şi enigmatică.

Andjety („cel din Andjet”) din Busiris este considerat precursorul lui Osiris. Este reprezentat ţinând în mâini cele două sceptre iar pe cap coroana conică cu două pene, a lui Osiris. În Textele sarcofagelor  i se spune „taur al vulturilor”. În templul lui Seti I din Abydos, regele este înfăţişat arzând tămâie pentru Osiris-Andjety, care este însoţit de Isis.

Una dintre cele mai vechi zeităţi ale Egiptului era Khnum, zeul cu cap de berbec al apelor Nilului. Se credea că el a creat oamenii şi alte zeităţi din lut, din acest motiv fiind numit „olarul divin” sau „domnul care a creat lucrurile din el însuşi”. În Elephantina, consoarta zeului era Satis iar fiica lor, Anuket. Era considerat ba (suflet) al zeului-soare. La Herwer apare ca ba a lui Geb, iar la Shashotep ca ba a lui Osiris. La Esna, Khnum este reprezentat cu cap de crocodil. El şi zeiţa Neith sunt consideraţi zeii creatori. Mai târziu vor fi consideraţi părinţii lui Ra, numit şi Khnum-Re. Consoartele principale ale lui Khnum sunt Nebt-uu şi zeiţa-leoaică Menhit, iar fiul cel mare şi succesorul său este Heka. Ca zeu cu cap de berbec al apei, creator al oamenilor, Khnum este Osiris / Ptah / Enki / Lucifer. Acesta este motivul pentru care, în templul lui Ramses al II-lea din Beit el-Wali, alături de statuia lui Khnum se află statuile zeilor Satis, Anukis (soţia şi fiica sa în Elephantina), Isis şi Horus (soţia şi fiul său în Abydos).

Zeul-berbec Banebdjedet („Stăpânul ba al Mendes-ului”) era venerat în nord-estul Deltei Nilului împreună cu soţia sa, zeiţa peşte Hatmehit, şi cu fiul lor Harpokrates (Horus). Ca tată al lui Horus, Banendjedet este Osiris, iar berbecul şi peştele îl reprezintă pe Enki al sumerienilor. Pe o stelă din templul funerar al lui Ramses al III-lea de la Medinet Habu, în partea de vest a Tebei, există o relatare în care zeul Ptah-Tanen îi spune regelui, pe care îl consideră fiul său, că el s-a transformat în Banebdjedet pentru a se uni cu mama faraonului. Pentru Plutarh, Banebdjedet era încarnarea lui Osiris. În papirusul Chester Beatty I, Banebdjedet este descris ca locuind în Setit (insula Seheil), aflată la prima cataractă a Nilului la Assuan, acest lucru identificându-l cu zeul Khnum. Într-adevăr, Banendjedet era un alt nume al zeului Osiris, Ptah, Khnum sau Enki.

Teba, capitala Egiptului în cel de-al doilea mileniu î.Hr, era oraşul zeului Amon („cel ascuns”), cel supranumit „regele zeilor”, numit Amen sau Amun de către egipteni. După Plutarh, şi numele lui Hades (zeul lumii subpământene la greci) înseamnă acelaşi lucru. Amon era reprezentat cu pielea albastră (culoarea apei), cap de berbec şi un falus enorm. Falusul reprezintă fertilitatea, la fel ca djed-ul lui Osiris. Iar aceasta, alături de coarnele de berbec şi apa îl asociază cu Enki. La Teba, soţia lui Amon era Mut iar fiul lor, Khonsu, zeul Lunii. La Hermopolis, consoarta sa era Amaunet. Conform lui Plutarh, uneori Amon era asociat cu Ptah. În templul lui Amon de la Karnak chiar s-a descoperit statuia lui Ptah. Amon Kem-atef („Amon care şi-a desăvârşit forma”) era forma lui Amon ca o veche zeitate-şarpe. Iar cea mai veche zeitate-şarpe este serafimul Lucifer, Enki al sumerienilor sau Ea al babilonienilor. Cultul lui Amon ca şarpe este atestat de Herodot la Teba, unde vipera cu corn era sacră. Amon Kamutef („Amon, taurul mamei sale”) este forma itifalică a zeului. Părerea generală a egiptologilor e că în Dinastia a IX-a s-a produs asocierea dintre două zeităţi, Amon şi Ra, rezultând una singură: Amon-Ra, cel supranumit „taurul Heliopolisului”. În realitate nu a fost o fuziune între doi zei, ci între două epitete ale aceluiaşi. Amon înseamnă „ascuns” iar ra nu are o traducere exactă în egipteană. În schimb, capătă sens în sumeriană, unde ra înseamnă „conducător”. Aşadar, Amon-Ra se traduce corect „conducătorul ascuns”, fiind un epitet al unei divinităţi, nicidecum un amestec dintre doi zei. În Cartea egipteană a morţilor, Amon este numit „fiul zeiţei Nut”, epitet care îl echivalează cu Osiris, dar şi „prinţ al zeilor”, la fel ca Lucifer, Enki şi Osiris. Cum taurul reprezintă fertilitatea iar coarnele sale, luna, putem trage concluzia că acest „conducător ascuns” era Enki. Cel mai probabil a fost numit Amon („cel ascuns”) după ce a fost trimis în lumea subterană, unde nu mai putea fi văzut de către adepţii săi. În timpul Dinastiei a XX-a, Amon deţinea 160 de oraşe în Egipt şi 9 în Orientul Mijlociu. După ce oraşul Teba a fost distrus de arabi în anul 664 î.Hr, cultul lui Amon şi-a pierdut supremaţia în Egipt.

Menu (Min în greacă), al cărui cult îşi are originea în perioada pre-dinastică (mileniul IV î.Hr.), era zeul suprem al fertilităţii pentru egiptenii antici. Adorat mai ales în Coptos şi Akhmim, Min era reprezentat în multe forme, cel mai adesea ca bărbat cu pielea neagră, purtând pe cap pene uriaşe, având mâna dreaptă ridicată iar în stânga ţinându-şi penisul aflat în erecţie. În Regatul de Mijloc a fost asociat cu Horus, fiind numit Min-Horus. În Regatul nou a fost asociat cu Amon, purtând numele Min-Amen-kamutef („Min-Amon, taurul mamei sale”). Alteori Isis este consoarta lui Min iar Horus copilul lor. Într-o formă arhaică, Min este reprezentat în feşe de mumie, la fel ca Osiris şi Ptah. Ca zeu al fertilităţii, cu pielea neagră, asociat cu Horus şi Amon, Min nu poate fi decât Osiris / Enki / Lucifer.

Letopolis, oraş la nord-vest de Memphis, era principalul centru de cult al lui Kherty („cel de jos”), un zeu-berbec de care Ra trebuia să-l apere pe faraon. În Regatul Vechi, Kherty figura ca partener al lui Osiris. Putem ghici cine era „cel de jos”, zeul-berbec asociat cu Osiris, care voia să-i facă rău faraonului.

În Textele Sarcofagelor apare un zeu al grânelor, Neper, despre care se spune că „trăieşte după ce a murit”. Nu se ştiu alte lucruri despre el, dar sunt mari şansele ca acest Neper să fie Osiris, zeul care trăieşte în lumea de dincolo după ce a fost omorât în aceasta.

Thoth sau Djeheuty în egipteana antică era patronul scribilor şi al cunoaşterii, zeu-lună cu formă de ibis sau de babuin, despre care Plutarh scria că avea un braţ mai scurt decât celălalt. El este considerat inventatorul scrierii hieroglifice, al gramaticii, al matematicii, al legilor, al astronomiei şi al calendarului. Este scribul zeilor, mare maestru în arta magiei, care cunoaşte ştiinţa vindecării. În inscripţia statuii faraonului Horemheb reprezentat ca scrib, Thoth este numit „fiul lui Ra”. La fel şi în Cartea egipteană a morţilor, unde este numit „fiul lui Aner” dar şi „fiul lui Ra”. Cum Ra era pentru egipteni An al sumerienilor, putem trage concluzia că Aner era un alt nume al lui Ra. Printre epitetele zeului se numără „cel mai puternic dintre zei”, „Domnul cuvintelor sacre” sau „Taurul din Khemnu” (Heliopolis). Consoarta lui era Nehmatauay sau Ma’at. Thot controla minele de turcoaz din Sinai. Sinai („Sin al meu”) indică teritoriul lui Sin, zeul babilonian al lunii, identificat de noi cu Enki. Grecii l-au identificat cu zeul lor, Hermes, numindu-l pe zeul egiptean Hermes Trismegistus („de trei ori mare”). În Hitat, o culegere de texte din secolul al XV-lea, ce cuprinde texte ale cronicarilor copţi (creştinii din Egipt), Hermes Trismegistus este considerat „unul dintre cei 7 paznici, cu misiunea de a veghea cele 7 case (planete)”. Ca zeu al lunii, al cunoaşterii, maestru în arta vindecării şi a magiei, inventator al scrierii, matematicii, legilor, astronomiei şi calendarului, fiu al lui Ra / An, paznic (veghetor), Thoth este fără îndoială mesopotamianul Enki. Oraşul lui Thoth era Hermopolis (Kemnu în egipteană), unde se afla în fruntea unui grup de 8 zei, numit Marea Ogdoadă. Cum Thoth, Enki, Neptun sau Poseidon semnifică aceeaşi zeitate, Thoth înconjurat de 8 zei simbolizează în realitate planeta Neptun cu cei 8 sateliţi ai săi.

Un alt zeu-lună egiptean era Yah, comparabil cu Thoth şi Khonsu, identificat uneori cu Osiris. Are ca simboluri luna, ibisul şi şoimul. Era un zeu important în Egipt, dovadă pentru acest lucru fiind faptul că este întâlnit în nume de persoane, cum ar fi Ahmose / Yahmose („moştenitorul lui Yah”), Yah-hotep („Yah este mulţumit”) sau Sit-Yah („fiica lui Yah”). Ca zeu-lună este Enki, Osiris sau Thoth, ca şoim este Horus cel Bătrân iar ca ibis, Thoth.

Denwen era un zeu-şarpe violent, atestat în Epoca piramidelor, despre care nu s-au păstrat prea multe informaţii. Tot ce ştim este că el a cauzat o conflagraţie pentru a nimici alte zeităţi, dar care a fost contracarat de către rege. Probabil este un alt nume pentru Apophis (Apep în egipteană), primul zeu al răului, mai târziu devenit demon, personificarea întunericului,  haosului şi răului, oponent al luminii şi a lui Ma’at (ordinea sau adevărul), inamic al lui Ra, soţul demoniţei Taweret. Are forma unui gigantic şarpe, crocodil, şopârlă sau dragon. I se mai spune „Şarpele Nilului” sau „Şopârla malefică”. În Cartea egipteană a morţilor, Apophis locuieşte în lumea de dincolo unde, în fiecare noapte, atacă Barca lui Ra, luptându-se cu acesta şi cu însoţitorii săi, cel mai important fiind Seth, zeul furtunii. În realitate, această luptă ce avea loc zilnic era o reeditare a unei lupte din vremurile de demult, când Apophis l-a atacat pe Ra. Seth şi alţi zei au luptat alături de conducătorul lor, reuşind să-l învingă pe Marele Şarpe şi să-l închidă în lumea subterană. Fiind incredibil de asemănător cu cel al creştinilor, acest mit îl identifică pe Apophis, Marele Şarpe, cu Lucifer, Enki sau Osiris. Enlil, zeul furtunii la sumerieni, l-a trimis pe Enki, fratele său mai mare, în lumea subterană, exact cum a făcut Seth, zeul furtunii la egipteni, cu fratele său, Osiris, şi cu Apophis, sau arhanghelul Mihail cu Lucifer. După apariţia cultului lui Osiris, acesta a fost considerat zeul cel bun iar Seth a fost echivalat cu Apophis şi considerat zeul haosului şi al răului. Dar mitul original dovedeşte contrariul.

Întorcându-ne puţin la sumerieni, acolo îl întâlnim pe zeul păstor Dumuzi. În Babilon era numit Tammuz şi era imaginat ca un tânăr frumos, paznic al porţilor cereşti ale lui Anu, alături de Ningishzida. Ca paznic ceresc devine un Veghetor, întocmai ca Azazel al evreilor sau Osiris al egiptenilor. Frumuseţea mult prea lăudată a lui Dumuzi este aidoma cu cea a lui Lucifer, înainte de răzvrătire. Soţia sa era Inanna la sumerieni şi Iştar la babilonieni, nume diferite pentru Isis a egiptenilor, soţia lui Osiris. În mitologia sumeriană, Dumuzi a fost ucis la ordinul consiliului zeilor, iar Inanna a coborât după el în Infern, pentru a-l salva. Într-un final a reuşit acest lucru, Dumuzi fiind nevoit să trăiască jumătate de an pe Pământ şi jumătate în lumea cealaltă. Unul dintre epitetele lui Osiris este „cel care sălăşluieşte în Orion cu un anotimp în cer şi un anotimp pe Pământ”, un epitet care nu are nicio explicaţie pentru egiptologi. Însă răspunsul se găseşte la sumerieni: Osiris / Dumuzi a fost nevoit să trăiască jumătate de an pe Pământ şi jumătate în Lumea de dincolo. O poveste asemănătoare întâlnim şi la vechii greci unde Persefona, zeiţa lumii subterane, trăia jumătate de an pe Pământ, alături de mama ei, şi jumătate de an în lumea subterană, alături de soţul ei, Hades. Fără îndoială, grecii au preluat mitul lui Osiris / Dumuzi şi l-au atribuit nu zeului lumii subterane, Hades, ci soţiei acestuia, Persefona. La babilonieni, Tammuz este numit unicul frate al zeiţei Iştar dar şi iubitul din tinereţea ei. Exact cum Osiris era la egipteni fratele şi soţul lui Isis. În alt mit sumerian, sora lui Dumuzi este Geştinanna, pe care o identificăm cu uşurinţă ca fiind Inanna. Căutarea trupului lui Osiris de către Isis este foarte asemănătoare cu căutarea lui Dumuzi de către Inanna. Pentru sumerieni, Dumuzi a fost ucis la Byblos (numit Gebal de către fenicieni), în Libanul de astăzi. Pentru egipteni, Isis a găsit sicriul cu trupul lui Osiris în Byblos. Sunt mici şansele ca acest oraş, care a dat numele Bibliei, să fi fost locul unde au murit doi zei. Varianta cea mai realistă este că oraşul Byblos este legat de moartea unuia singur, Osiris şi Dumuzi fiind aceeaşi zeitate. Amândoi au fost consideraţi păstori, regi şi zei, întocmai ca Enki. Pe lângă Byblos, o altă localitate legată de moartea lui Dumuzi era Harran, oraşul zeului-lunii Nanna, identificat de noi cu Enki. Într-un text arabic din secolul al IX-lea, Tammuz a fost ucis şi înviat de multe ori, până când, într-un final, a murit cu adevărat. Cultul său era larg răspândit în tot Orientul Apropiat, ceea ce ne indică importanţa sa. Până şi în Biblie, în Cartea lui Iezechiel, sunt descrise femei care deplângeau moartea zeului la templul din Ierusalim. Babilonienii, evreii şi arabii chiar au numit a zecea lună a calendarelor lor Tammuz, echivalentă cu iunie-iulie în calendarul gregorian. Prin urmare, Dumuzi / Tammuz nu putea fi decât unul dintre marii zei. Numele Dumuzi se traduce prin „adevăratul fiu”, o aluzie evidentă la faptul că Enki se considera adevăratul fiu al lui An şi moştenitorul de drept al tronului acestuia, spre deosebire de fratele său mai mic, Enlil.

Conducătorul panteonului asirian era Aşşur sau Aşur. Era reprezentat într-un disc înaripat cu coarne, ţinând un arc în mâna stângă iar dreapta ridicată. O poziţie a mânilor asemănătoare celor ale egipteanului Min, care îşi ţinea în stânga penisul iar dreapta ridicată. Asiria a fost botezată după el. Prin secolul al IX-lea î.Hr, era considerat tatăl lui Anu. Deşi se crede că a fost un zeu local, promovat la rang de zeitate supremă o dată cu apariţia imperiului asirian, Aşşur apare menţionat pentru prima oară la Ur, la sfârşitul celui de-al treilea mileniu î.Hr. În sumeriană, aş însemna „unicul” sau „singurul”, Aşur putând fi tradus prin „singurul din Ur” (un nume asemănător cu Heru-Ur, „şoimul din Ur”). Cum Ur era oraşul lui Nanna / Enki, e greu de crezut că o altă divinitate îi putea pretinde locul. Numele Aşur este foarte asemănător cu Asar, numele egiptean al lui Osiris, cel mai probabil unul dintre ele provenind din celălalt. Zeiţa Iştar era considerată soţia lui Aşşur, astfel identificându-se din nou cu Enki.

În mitologia asiro-babiloniană, Pazuzu era regele demonilor. El reprezenta vântul fierbinte de sud-vest. Pe spatele unei statuete a lui, de prin secolele IX – VIII î.Hr, este scris: „Eu sunt Pazuzu, fiul lui Hanpa, rege al spiritelor rele din aer, care ies ca o furtună din munţi, făcând prăpăd.” Pazuzu apare cu corp de om, aripi, gheare de vultur şi un şarpe în loc de penis. Are întotdeauna mâna dreaptă ridicată, iar stânga lăsată în jos, întocmai ca egipteanul Min şi asirianul Aşşur. Nu se ştiu multe despre el, decât că era invocat foarte des, pentru a o opri pe soţia sa, zeiţa Lamaştu. Deşi era un demon, de multe ori proteja oamenii de alte spirite malefice sau boli. Şarpele în loc de penis semnifică Şarpele creator, adică Enki. Zu din numele său înseamnă „înţelepciune” în sumeriană, iar pa, „aripă”. Prin urmare, Pazuzu s-ar putea traduce „înaripatul de două ori înţelept”. De altfel, Pazuzu era reprezentat cu aripi. În vremurile de demult, nu era neobişnuită repetarea unei silabe care să semnifice calitatea unei divinităţi (de exemplu numele lui Isis a egiptenilor a fost format prin dublarea primei silabe a babilonienei Iştar). Iar o exprimare de genul „de două ori înţelept” se poate întâlni şi la Hermes Trismegistus, cel „de trei ori mare”. „De două ori înţelept” poate însemna că era nu doar un simplu înţelept, ci cel mai înţelept dintre toţi. Iar acest lucru nu-l poate defini decât pe zeul înţelepciunii, Enki. Tatăl lui Enki era An, tatăl lui Pazuzu era Hanpa. Se remarcă o asemănare a numelor celor doi, Hanpa traducându-se „înaripatul cerului” sau „înaripatul An”. Pazuzu era rege al demonilor, la fel cum în creştinism Satan ocupă această funcţie. Vântul fierbinte de sud-vest, reprezentat de Pazuzu, indică de asemenea identitatea lui. Sudul reprezintă josul, adică lumea subterană în care era conducător. Iar vestul partea stângă, adică latura negativă sau malefică. Din acelaşi motiv Osiris era considerat „primul dintre cei de la Asfinţit” sau „cel care s-a născut de-a dreapta şi va muri de-a stânga”. Pazuzu era un alt nume pentru Enki, demonizat în ochii oamenilor după ce fratele său a preluat conducerea.

La hitiţi, Alalu, tatăl zeului cerului, Anu, a fost exilat pe Pământ. Mai târziu a fost considerat fiul lui Anu şi numit Kumarbi. Acesta şi-a atacat şi castrat tatăl, devenind conducătorul Terrei. Cu toate acestea, moştenitorul tronului ceresc a devenit zeul furtunii, Teshub, care îi era şi frate şi fiu în acelaşi timp. Teshub l-a detronat pe Kumarbi, apoi s-a luptat cu fiul acestuia din urmă, Illuyanka, pentru supremaţie. Asemenea sumerianului Enlil, canaanitului El şi egipteanului Seth, care au luptat împotriva lui Marduk, Baal şi Horus. Alalu era tatăl lui Anu, întocmai ca Aşşur al asirienilor, iar numele său se aseamănă foarte mult cu al lui Alulim, primul conducătorul antediluvian al Sumerului, conform Listei regilor sumerieni. Putem presupune fără să greşim că Alalu / Kumarbi al hitiţilor era aceeaşi persoană cu Enki al sumerienilor.

Pentru filisteni, amoriţi, canaaniţi şi sirieni, conducătorul panteonului era El (prescurtarea de la Ellil, numele acadian al lui Enlil). Pe o tăbliţă descoperită la Ebla, de prin anul 2300 î.Hr, fratele lui El, Dagon sau Dagan, era conducătorul unui panteon compus din 200 de zei. Întocmai ca Azazel în Cartea lui Enoh, conducătorul celor 200 de îngeri Veghetori. Titlurile lui Dagon erau Be-dingir-dingir („stăpânul zeilor”) şi Bekalam („stăpânul Pământului”). Cum El era conducătorul zeilor şi al Pământului, nu avea sens ca fratele său mai mare să primească aceste titluri. Dar dacă îl identificăm pe Dagon cu sumerianul Enki, primul conducător al Pământului, atunci totul are sens. La fel ca şi Enki, Dagon era zeul fertilităţii. Simbolul amândurora era peştele. Acesta, împreună cu titlul ti-lu ma-tim („roua pământului”) arată legătura lui Dagon cu apa, întocmai precum Enki. Fiul lui Dagon, Baal, a devenit conducătorul Pământului după ce s-a luptat cu unchiul său, El. Această luptă este cel mai bine înfăţişată în Vechiul Testament, prin adepţii celor două zeităţi, dar şi în miturile ugaritice. Fiul lui Enki, Marduk, a devenit conducătorul Pământului, luându-i titlul unchiului său, Enlil. În Egipt, fiul lui Osiris, Horus, a devenit conducător după o luptă cu unchiul său, Seth. În prefaţa celebrului său cod de legi, regele Hammurabi îl numeşte pe Dagon creatorul său. Iar creatorul oamenilor în tot Orientul Mijlociu era Enki. Soţia lui Dagon era numită Şala sau Işara. Soţia lui Enki era numită în Babilon Iştar. Ţinând cont de similitudinea dintre cele două nume, putem concluziona că Işara şi Iştar sunt una şi aceeaşi persoană. Enciclopedia Etymologicon Magnum, compilată la Constantinopole în jurul anului 1150, îl consideră pe Dagon a fi Krónos al fenicienilor. Fără îndoială, Enki, Dagon, Krónos şi Osiris sunt nume diferite ale unei singure entităţi, Lucifer al creştinilor.

La greci, Krónos (numit Saturn de către romani) s-a răzvrătit împotriva tatălui său, Ouranos („cerul”), şi a devenit conducătorul Pământului, alături de fraţii săi, titanii. La sumerieni, Enki s-a răzvrătit împotriva tatălui său, An („cerul”), şi a devenit conducătorul Pământului, alături de fraţii săi, anunnaki. Krónos şi-a atacat şi castrat tatăl cu o seceră, forma ei fiind unul dintre simbolurile lui Enki, semiluna, întocmai ca Kumarbi al hitiţilor. Krónos a fost detronat de fiul său, Zeus (zeul furtunii), şi închis în adâncul Pământului, Tartar. Enki a fost detronat de fratele său, Enlil (zeul furtunii), şi trimis în adâncul Pământului, Abzu. Istoricul Theopompus scria că Saturn / Krónos şi Venus / Afrodita au creat toate vieţuitoarele Pământului, o părere asemănătoare cu cea a sumerienilor, care îi considerau pe Enki şi Ninhursag zeii creatori. Iar pentru Plutarh, Saturn a fost aruncat pe Pământ. S-a refugiat în Italia, unde a instituit vârsta de aur a omenirii. O aluzie clară la Lucifer.

Pe creatorul oamenilor, grecii l-au numit Prometheus („chibzuitul”). El le-a oferit focul, scrisul, matematica, agricultura, medicina, ştiinţa şi înţelepciunea. Pentru aceste fapte, sumerienii îl acreditau pe Enki. Prometheus era unul dintre titani, adică unul dintre primii zei care au condus planeta noastră. Deoarece Krónos era privit ca o divinitate malefică, personificare a haosului, nu putea fi considerat părintele omenirii. Prin urmare, grecii i-au creat o nouă imagine, una pozitivă, şi l-au numit Prometheus. Dar, la fel ca şi Krónos sau ca Azazel la evrei, Prometheus a fost pedepsit de către noul conducător. Aducerea focului din cer pentru oameni simbolizează iluminarea pe care Lucifer o promite supuşilor săi.

Grecii l-au introdus pe Enki şi în noua generaţie de zei, fiind numit Poseidon (Neptun la romani), zeul mărilor şi fratele cel mare al lui Zeus. Simbolurile sale erau tridentul, peştele, taurul, delfinul şi calul. Deşi originea numelui său rămâne necunoscută, cercetătorii au stabilit că numele său înseamnă „stăpânul Pământului” sau „soţul Pământului”. Din motive necunoscute au ignorat prima variantă, preferând-o pe cea de-a doua, sugerând că Poseidon şi zeiţa pământului, Demetra, au avut o legătură, deşi nu există niciun mit care să confirme acest lucru. După cum spunea mitologul german Walter Burkert, traducerea „soţul Pământului” e aproape imposibil de demonstrat. Deşi cercetătorii se încăpăţânează să accepte această variantă, deoarece nu există niciun mit care să ateste faptul că Poseidon ar fi fost la un moment dat conducătorul panteonului, prima traducere este cea reală. Atât Enki la sumerieni cât şi Poseidon la greci înseamnă acelaşi lucru. Tridentul şi peştele sunt simboluri ale ambelor zeităţi. Taurul, unul dintre simbolurile lui Poseidon, reprezintă fertilitatea iar coarnele acestuia, semiluna lui Enki. Amândoi sunt zei ai apelor şi fraţii mai mici ai amândurora au devenit conducătorii zeilor. Pentru greci, Poseidon, împreună cu alţi zei, a încercat să-şi detroneze fratele dar a fost prins şi pedepsit. La fel şi Enki pentru sumerieni. Aşadar, Poseidon şi Krónos sunt una şi aceeaşi zeitate, Enki sau Lucifer.

Dacă în Mesopotamia lumea era condusă de trei zei, Anu având cerul, Enlil Pământul iar Enki apa şi lumea subterană, grecii au adoptat tot o trinitate. Însă i-au atribuit lui Zeus cerul şi Pământul. Fratelui mai mare al lui Zeus, Poseidon, i-au lăsat mările, însă s-au văzut în faţa unei dileme: cine să primească lumea subterana? Pentru că nu puteau să-i dea lui Zeus şi această lume, deoarece avea deja cerul şi Pământul, i-ai atribuit-o tot lui Poseidon. Însă, pentru că trebuia să fie o trinitate, l-au creat pe Hades. Poseidon rămânea doar zeul apelor iar Hades devenea latura întunecată a acestuia, stăpânul lumii subterane. La fel ca Osiris, Hades era judecătorul morţilor. De altfel, Plutarh considera că Serapis nu se deosebeşte cu nimic de Hades şi nici Isis de Persefona. Tot Plutarh scria că, pentru greci, Zeus era creatorul tuturor lucrurilor bune iar Hades, cauza răului. Întocmai ca Satan al creştinilor. Pentru Platon, Hades însemna „fiul blândeţii” iar pentru Plutarh, „cel ascuns”, întocmai ca Amon al egiptenilor. Romanii l-au numit Pluton, care înseamnă „bogatul”, aluzie la bogăţiile subterane. Ca opus al zeului furtunii, conducător al lumii subterane, Hades / Pluton este nimeni altul decât Enki al sumerienilor.

Tot în Grecia îl întâlnim pe Hermes, mesagerul zeilor, zeul călătorilor, al hoţilor, al păstorilor, al literaturii şi al invenţiilor. În miturile originale, Hermes (Mercur pentru romani) era zeul fertilităţii şi inventatorul focului, asemenea sumerianului Enki. Unul dintre simbolurile lui Hermes era caduceul, adică toiagul cu doi şerpi încolăciţi în jurul lui şi o pereche de aripi în vârf, simbolul lui Enki. Dar care ar putea fi traducerea numelui Hermes? În greaca antică, mes însemna mijloc. Hermes era cel care făcea legătura între zei şi oameni, mijlocitorul sau mediatorul, aşa că a doua parte a numelui semnifică rolul său. Iar prima parte, her, se presupune că provine de la Hera. Astfel, Hermes s-ar putea traduce „mediatorul zeiţei Hera”. Însă Hera e forma de feminin a numelui egiptean Heru (Horus pentru greci). Prin urmare, prima parte a numelui lui Hermes provine din numele său egiptean, Heru-Ur. Grecii l-au echivalat cu egipteanul Thoth, primind numele Hermes Trismegistus. Iniţial, în Grecia, Hermes l-a reprezentat pe Enki, fiind zeul fertilităţii. Atunci şi-a „căpătat” caduceul. Mai târziu a fost „retrogradat” în postura de fiu al lui Zeus, devenind mesagerul zeilor.

Tot ca fiu al lui Zeus este prezentat şi Dionysos, numit Bachus de către romani, zeul viţei-de-vie, al nebuniei ritualice şi a extazului. Este mereu înconjurat de satiri, fiinţe care au dat imaginea demonilor în creştinism. Era considerat eliberatorul oamenilor din jugul zeilor prin vin, muzică şi dans. Dionysos era reprezentat într-un car tras de lei sau tigri, ţinând în mână caduceul. Numele său a fost tradus prin „zeul copacilor”, indicând funcţia sa de divinitate a naturii, sau prin „zeul din Nysa”, locul naşterii sale în mitologia greacă. A fost ucis în războiul cu giganţii, apoi înviat, întocmai ca Osiris al egiptenilor. Printre epitetele sale se numără Adoneus („conducătorul”), Aesymnetes („Domnul”), Eleutherios („eliberatorul”), Enorches („cu testicule”), Erikryptos („complet ascuns”), Pseudanor („omul fals”). Epitetul Adoneus este unul cel puţin bizar, ţinând cont că Dionysos nu a fost conducător în niciunul dintre miturile cunoscute astăzi. În schimb, seamănă foarte bine cu Adonai, epitetul dumnezeului biblic şi cu Adonis, un alt personaj din mitologia greacă. Enorches face referire la funcţia sa de zeu al fertilităţii, lucru observat şi din orgiile la care se spune că lua parte foarte des. Apetitul său sexual foarte ridicat îl identifică cu egipteanul Min, care în Textele Sarcofagelor era numit „vânătorul de femei”. Erikryptos înseamnă acelaşi lucru ca şi Amon la egipteni. Herodot spunea că „Osiris în limba elenă înseamnă Dionysos”. Hellanicos din Lesbos scria că preoţii egipteni îl numesc Osiris pe Dionysos. Diodor din Sicilia susţinea că lui Osiris i se mai spune Dionysos sau Hades. Pentru Heraclit din Efes, Hades şi Dionysos devin acelaşi zeu când sunt cuprinşi de furie sau sunt în delir. Mnaseas spunea că Dionysos, Osiris şi Serapis sunt diferite nume ale lui Apis. Anticlide scria că Isis era soţia lui Dionysos. Atât Plutarh cât şi Diodor din Sicilia relatau că iedera, pe care grecii i-au dedicat-o lui Dionysos, este numită de egipteni „iarba lui Osiris”. Pentru ei, Dionysos, Hades sau Osiris reprezentau aceeaşi divinitate. Într-adevăr, acest zeu al fertilităţii, care a fost ucis şi înviat, purtător al caduceului, este Enki al sumerienilor.

O a treia reprezentare a lui Enki ca fiu al lui Zeus este Hephaestus, numit Vulcan de către romani. Fiu al zeilor supremi, el era zeul tehnologiei, meşteşugurilor, sculptorilor, artizanilor, metalurgiei, focului şi vulcanilor. A fost exilat din cer de către Zeus şi nevoit să trăiască pe Pământ, în insula Lemnos. El era făurarul zeilor, la fel ca Enki la sumerieni sau Ptah la egipteni. Deşi urât şi şchiop, Hephaestus era căsătorit cu zeiţa frumuseţii, Afrodita. Cum ea era cunoscută ca Isis în Egipt, Ninhursag în Sumer sau Iştar în Babilon, întâlnim o nouă conexiune cu Enki.

Cultul lui Adonis („Domnul”) a apărut în insula Lesbos în jurul anului 600 î. Hr. Era un zeu al vegetaţiei, de o frumuseţe nemaintâlnită (asemeni lui Lucifer). Deoarece îl doreau şi Persefona, şi Afrodita, a fost nevoit să petreacă o treime din an alături de prima şi două treimi lângă a doua. Într-un final, a fost ucis, dându-şi duhul în braţele Afroditei. Numele său seamănă foarte mult cu Adonai al evreilor şi Adoneus, unul dintre epitetele lui Dionysos. Ca iubit al Afroditei, el este Enki, Dumuzi sau Osiris. De altfel, se presupune că s-ar fi născut în Byblos, oraş foarte important pentru religia lui Osiris şi a lui Dumuzi. Deşi a fost identificat încă din antichitate cu acest zeu, cultul lui Adonis se adresa exclusiv femeilor.

În Ugarit, zeul meşteşugar era Kothar Hasis. Acesta a fost identificat cu Hephaestus al grecilor şi cu Ptah al egiptenilor. De altfel, în miturile ugaritice, casa lui Kothar Hasis se afla în Egipt, ceea ce indică faptul că cei trei erau una şi aceeaşi persoană.

În teosofie, Sanat Kumara („tinereţe eternă”) este considerat stăpânul Pământului, cel venit acum 18,5 milioane de ani dintr-un plan eteric al planetei Venus pentru a ajuta oamenii să evolueze spiritual. Locuieşte în lumea subterană Shamballa. La nivel cosmic este numit Subrahmanya, Sanatana, Sanaka sau Sanandana. Primeşte energie din planuri superioare în zodia berbecului, pe care o împărtăşeşte celorlalţi în zodia taurului. Printre titlurile lui se numără „stăpânul lumii”, „singurul iniţiator”, „cel vechi de ani”. Primul nume e anagramarea epitetului dat de Vechiul Testament, Satan. Iar al doilea provine din numele hitit Kumarbi. Zodiile berbecului şi a taurului reprezintă două dintre simbolurile lui Enki. Planeta Venus, sau Luceafărul, alături de lumea subterană, indică legătura cu Lucifer al creştinilor. De altfel, teosofista Helena Blavatsky l-a identificat în mod corect pe Sanat Kumara cu Lucifer, precizând totuşi că a fost greşit înţeles de către creştini. Vom vedea dacă aşa este, urmărindu-i faptele păstrate în miturile lumii.

În Tibet, Mahasammata era zeul care, prin gândurile sale necurate, a fost aruncat pe Terra, alături de adepţii săi. Ajuns aici, el a împărţit Pământul în loturi, fiecare dintre cei care îl însoţeau fiind stăpân pe lotul său. El şi descendenţii săi au fost primii cinci regi ai planetei noastre. Şi nu putem să nu-l identificăm pe Lucifer şi aici, în mitologia tibetană.

În hindusim, zeul distrugător Şiva („cel pur”) este înconjurat mereu de demoni. În creştinism, Satan este conducătorul demonilor. Şiva este reprezentat mereu ţinând într-o mână tridentul, pe cap purtând o semilună iar corpul său împodobit cu cinci şerpi şi câteva cranii. Tridentul, semiluna şi şarpele sunt simbolurile lui Enki. Şiva este zeul artelor, înţelepciunii şi fertilităţii. Pentru sumerieni, Enki este zeul artelor, înţelepciunii şi fertilităţii. În timpul unei lupte, Şiva i-a distrus unul dintre cele cinci capete zeului creator Brahmā. La fel cum, în luptă, Krónos l-a castrat pe Ouranos şi Kumarbi pe Anu. Şiva face parte dintr-o trinitate sfântă alături de Brahmā şi Vishnu, la fel cum Enki făce parte dintr-o trinitate alături de An şi Enlil. Şiva şi Enki sunt una şi aceeaşi zeitate.

Tot în hinduism îl întâlnim şi pe zeul Krşna. În sanscrită, ca adjectiv, numele său înseamnă „negru” sau „întunecat”, reminiscenţă din perioada vedică atunci când era considerat soarele negru sau soarele nopţii. Ca substantiv, Krşna înseamnă „noapte” sau „întuneric”. În iconografia originală era reprezentat cu pielea neagră, abia în reprezentările moderne culoarea sa a fost schimbată în albastru. În mitologia epică, Krşna este zeul iluzionist care îşi înşeală duşmanii, dezorientându-i cu fantasmele pe care le crează. Într-un comentariu la Bhagavad-Gita, indianistul român Sergiu Al-George îl prezintă pe Krşna ca fiind „prinţ războinic, în stare de mari îndrăzneli, ucigător de monştri, pedepsitor de regi nelegiuiţi, fiind totodată capabil de viclenii şi laşităţi; deschis exaltărilor bachice şi protagonist al supremelor experienţe erotice în paroxismul cărora se descifrează însuşi erosul absolut – cel al comuniunii cu realitatea ultimă -, Krşna rămâne totuşi un personaj crud şi oarecum lugubru prin surâsul cu care întâmpină marile drame”.  În a patra carte din colecţia de imnuri sacre Rigveda, Krşna este considerat demon sau spirit al întunericului. În Lalitavistara Sutra, Krşna este conducătorul demonilor negri, inamicii lui Buddha. Printre numeroasele sale epitete se numără Shyamasundara („frumosul întunecat”), Patitapavana („cel ce îi purifică pe decăzuţi”) şi Kaladeva („zeitatea neagră”). Din secolul al XIX-lea, Krşna a fost adoptat de câteva mişcări religioase noi. În teosofie, zeul este considerat reîncarnarea lui Maitreya, cel mai important învăţător spiritual al omenirii. Krşna a fost canonizat de către celebrul magician satanist Aleister Crowley şi este recunoscut ca sfânt de către masonii gnostici din Ordo Templi Orientis. În Bhagavad-Gita, Krşna se descrie singur: „Cei fără minte mă cred Cel Nemanifestat intrat în starea de manifestare; ei nu cunosc natura mea superioară neclintită, supremă. Învăluit de iluzia produsă de magia mea, eu nu sunt revelat tuturor; această lume, cu mintea tulburată, nu mă recunoaşte ca nenăscut şi neclintit. Eu ştiu, o Arjuna, fiinţele care au fost, care sunt şi care vor fi; pe mine însă nu mă ştie nimeni.” (7:24-26). Îndrăznesc să-l contrazic pe cel care s-a autoproclamat Marele Stăpân Divin al Universului. Cu toate iluziile produse de magia sa, ne dăm totuşi seama de natura sa „superioară neclintită, supremă”. Acest zeu negru, înşelător, creator de iluzii, magician neîntrecut, manipulator şi crud, cu înfăţişare terifiantă, ce duce omenirea la pieire, demon sau spirit al întunericului, conducător al demonilor, inamicul lui Buddha, deschis mereu la depravare erotică şi exces de alcool, considerat sfânt de către masoni, magicieni şi satanişti, nu poate fi decât cel numit de creştinism Satan, Enki al sumerienilor. Lucru pe care Krşna îl recunoaşte (ce-i drept, indirect) în cartea a X-a din Bhagavad-Gita: „pentru zeii Rudra, eu sunt Śamkara (zeul distrugător Şiva)”, „pentru demonii Yakşa şi Rakşas, eu sunt stăpânul bogăţiilor (zeul Kubera, care comanda armata demonilor)”, „pentru preoţi eu sunt cel dintâi, Brhaspati (zeul elocinţei şi al înţelepciunii)”, „pentru conducătorii de oşti sunt Skanda (zeul războiului)”, „pentru şerpi eu sunt Vāsuki (şarpe mitic, rege al şerpilor Nāga)”, „pentru Nāga sunt Ananta (şarpele primordial)”, „eu sunt Prahlada (căpetenia demonilor Asura) pentru demonii Daitya”, „eu sunt Timpul atotputernic, distrugător de lumi”.

Pentru azteci, Quetzalcohuātl („şarpele cu pene”), era zeul comerţului, artelor, meşteşugurilor, cunoaşterii şi fertilităţii, patronul preoţilor. El a creat oamenii în Mictlan, lumea subterană. Enki, care a creat oamenii în lumea subterană, era patronul preoţilor, zeul artelor, meşteşugurilor, cunoaşterii şi fertilităţii. Unul dintre cei patru copii ai zeilor supremi Ometecuhtli şi Omecihuatl, Quetzalcohuātl reprezenta luceafărul de dimineaţă sau planeta Venus, la fel ca Lucifer, Sanat Kumara şi Enki. Osiris era unul dintre cei patru copii ai zeilor conducători, la fel şi Enki. Asemenea lui Quetzalcohuātl, Enki mai era numit Şarpele. Satan este identificat cu şarpele din Grădina Edenului. Iar ca înger răzvrătit, Lucifer este considerat şarpe înaripat (serafim). Yaldabaoth avea corp de şarpe, de asemenea şi Fuxi, primul zeu al Chinei. Mayaşii îl numeau Kukulcan sau Q’uq’umatz. El a descoperit porumbul, a domesticit animalele, a creat focul şi i-a învăţat pe mayaşi muzica şi dansul.

Pe zeul răzvrătit, nordicii îl numeau Loki. El era fratele conducătorului lumii, Odin. A fost primit în familia Æsir după pacea cu cei din clanul Vanir. Loki se ţinea mereu de şotii, reuşind de multe ori să pricinuiască celorlalţi zei numai necazuri. În final reuşind chiar să cauzeze moartea zeului Baldr. Nici până în ziua de astăzi, cercetătorii n-au reuşit să găsească o traducere a numelui său. S-a sugerat că Loki provine din cuvântul lúka („aproape”), dar această interpretare nu are niciun sens. Numele zeilor erau epitete care subliniau atributele acestora. Iar „aproape” nu i se potriveşte lui Loki absolut deloc. Semnificaţia reală a numelui e mai mult decât evidentă. Limba engleză e o limbă germanică, ce a suferit influenţe nordice cauzate de invaziile vikingilor din secolele al VIII-lea şi al IX-lea. Prin urmare, cuvântul scandinav lo poate însemna acelaşi lucru ca şi englezescul low, adică „jos”. Iar ki este cuvântul sumerian pentru „pământ”. Loki se poate traduce „pământul de jos” sau „pământul inferior”, o referire la locul în care sălăşluia zeul în realitate. Aşa cum babilonianul Ea înseamnă „casa apei”, iar zeul locuia în casa subterană a apelor, Abzu, tot aşa Loki face referire la lumea subterană în care trăia. Ce caută un cuvânt sumerian în limba nordică? Răspunsul se găseşte tot în legende. Marii zei, cei din familia Æsir, veneau dintr-o zonă numită Asaland, adică Asia. Fără îndoială, arienii din Orientul Mijlociu, care au invadat India, au migrat până în nordul Europei, aducându-şi cu ei şi zeii. Aşadar are sens apariţia unui cuvânt sumerian în limbajul nord-europenilor. Iar acesta nu este singurul exemplu. Zeul scandinav Tyr poartă numele oraşului din Liban amintit şi de Biblie. Numele zeului Baldur este derivat al numelui zeului semitic Baal. Soţia lui Baldur, zeiţa Nanna, poartă un nume identic cu al zeului sumerian al lunii. Numele zeului nordic Thor este aproape identic cu cel al zeului egiptean Thot. Zeul scandinav Borr seamănă cu zeul grec al vântului de nord, Boreas (de remarcat faptul că Boreas reprezintă nordul). Zeiţa pământului la nordici, Gerd, are un nume asemănător cu al zeiţei greacă a pământului, Geea, cu zeul egiptean al pământului, Geb şi cu zeiţa sumeriană a pământului, Gi. Aşadar, legături între Scandinavia şi Orientul Mijlociu sunt destule. Revenind la Loki, se spune chiar că a fost legat sub pământ, asemenea titanului Prometheus, pentru că l-a ucis pe unul dintre zei. Copiii săi, de asemenea au fost trimişi în adâncuri:  lupul Fenrir a fost legat de o stâncă la un kilometru şi jumătate sub pământ, şarpele Jörmungandr a fost aruncat în oceanul care înconjoară Terra iar zeiţa Hel a devenit conducătoarea lumii subterane Niflheim. La Ragnarok, bătălia finală dintre zei, Loki s-a eliberat şi, împreună cu copiii săi şi cu uriaşii, a atacat tărâmul zeilor Æsir. În final, a fost omorât de zeul Heimdallr. Loki îşi putea schimba forma, adesea în peşte sau şoim, întocmai ca Enki şi Horus cel Bătrân. Dacă luăm în considerare şi asemănarea fonetică dintre Loki şi Enki, putem observa că ambii reprezintă acelaşi personaj. În 1835, Jacob Grimm a lansat teoria că Loki ar putea fi un zeu al focului. În legendele daneze, Loki apare ca o creatură a nopţii, conectată cu casa focului. În 1889, lingvistul norvegian Sophus Bugge a concluzionat că Loki este varianta nordică a lui Lucifer. Şi, într-adevăr, aşa este. Loki, Lucifer, Prometheus sau Enki sunt nume ale aceluiaşi personaj.

În Japonia, zeul exilat din cer se numea Susano-o. El era fiul zeilor supremi şi iniţial a primit ca domeniu mările Pământului. Însă el prefera să locuiască în cer. În urma neînţelegerilor cu sora sa, zeiţa Soarelui, Susano-o a fost expulzat pe Pământ fără milă, condamnat să locuiască în lumea care i-a fost dată la început. A aterizat în provincia Izumo din insula Honshu. A ucis şarpele cu 8 capete, numit Yamata no-orochi, (întocmai ca Enki şi Krónos), apoi i-a învăţat pe oameni cum să cultive pământul. S-a mutat în lumea subterană, numită Yomi, lăsându-i conducerea lumii fiului său, Okuninushi („stăpânul celor 8 insule”). Okuninushi a primit atributele puterii tatălui său dar şi titlul „stăpânul Terrei”. S-a însurat cu sora sa, Suseri Hime, şi au domnit împreună până când au fost nevoiţi să abdice în favoarea lui Ninigi no Mikoto, nepotul zeiţei Soarelui. Această legendă seamănă izbitor cu cea a lui Enki. Deşi nu s-a dovedit că ar exista vreo legătură între Japonia şi Sumer, totuşi există câteva. Pe lângă legenda asemănătoare cu cea sumeriană, observăm că numele japonez Ninigi este de origine sumeriană, însemnând „Domnul ochi”, indicând în mod evident un Veghetor. Templul Tokei-ji mai era numit şi Enkiri-dera („templul divorţului”), în care numele sumerianului Enki este evident. Tehnica japoneză de vindecare, Reiki (cuvând tradus în mod convenţional prin „atmosferă misterioasă” sau „influenţă supranaturală”), se poate traduce corect din sumeriană prin „regele Pământului” (fiind format din rei = „rege” şi ki = „Pământul”), adică titlul deţinut de Enki până a fost detronat de fratele său. Unul dintre simbolurile Reiki se numeşte Nin Giz Zida, care în tibetană înseamnă „şarpele de foc”. Chiar dacă practicanţii reiki susţin că acesta este un cuvânt tibetan, în realitate provine din sumerianul Ningişzida („stăpânul copacului cel bun”), unul dintre epitetele Şarpelui Enki. Aşadar, putem presupune că japonezii au fost influenţaţi de cultura sumeriană, lucru remarcat şi în mitologia lor.

În miturile japoneze, zeiţa Benten era zeiţa mării şi a muzicii. Era reprezentată ca o femeie foarte frumoasă, având 8 braţe, călare pe un dragon sau un şarpe. Această imagine ne duce cu gândul la imaginea „curvei Babilonului” din Apocalipsa după Ioan. Cum zeii erau echivalaţi cu corpuri cereşti, o zeiţă cu 8 braţe înseamnă fără îndoială o stea cu 8 colţuri, care semnifică a 8-a planetă din sistemul nostru solar, Venus, numărând din exterior către Soare. Fiind asociată cu Venus şi cu apa, dar şi de o frumuseţe izbitoare, deducem că Benten era Iştar a babilonienilor, Inanna a sumerienilor, Isis a egiptenilor sau Afrodita a grecilor. Reprezentarea ei călare pe un dragon sau un şarpe e o metodă relativ obscenă de a indica relaţia intimă dintre ea şi marele Şarpe, adică Enki, Osiris sau Lucifer. De altfel, miturile japoneze spun că Benten era soţia Împăratului dragonilor, care era extrem de urât şi avea formă de şarpe. Întocmai ca Haphaestus al grecilor sau Satan al creştinilor. Acest împărat al dragonilor nu poate fi decât Marele Şarpe Enki.

Tot la japonezi, împăratul Iadului era Enma Dai-Ō („marele rege Yama”), judecătorul sufletelor morţilor. El le hotăra pedepsele în funcţie de păcatele săvârşite în timpul vieţii, întocmai ca Osiris al egiptenilor sau Hades al grecilor.  Budiştii şi hinduşii îl numesc Yama, tibetanii Shinje, chinezii Yanluowang sau Yan iar coreenii Yeomla Daewang. Ca şi conducător al lumii subterane, el este Enki sau Osiris. De altfel, prima parte a numelui său japonez, en, este identică cu prima parte a numelui său sumerian.

În Africa, Chi Wara i-a învăţat pe cei din tribul bamana cum să practice agricultura. Acesta era o fiinţă jumătate om, jumătate animal, fiul zeiţei cerului, Mousso Koroni, şi al unui spirit al Pământului. Din nou, ca la egipteni, greci şi sumerieni, primul zeu era fiul cerului şi al Pământului. Pentru zuluşii din Africa de Sud, Unkulunkulu („cel bătrân”) este creatorul oamenilor. El i-a învăţat pe aceştia să vâneze, să facă focul şi să cultive plantele. Zeul creator En-kai sau Ngai este zeul suprem al masailor din estul Africii. Toate aceste mituri africane îl prezintă de fapt pe Enki al sumerienilor (de remarcat asemănarea cu numele En-kai al masailor). Zeul suprem al dogonii din Mali este Amma. Nommo, fiul exilat al lui Amma, a coborât din cer într-o barcă de forma unui hambar. El i-a învăţat pe dogoni agricultura şi fierăritul. Dogonii şi-au numit tribul după zeul canaanienilor, Dagon. Numele Amma şi Nommo citit invers (Ommon) provin de la egipteanul Amon. Toate aceste nume îl reprezintă pe sumerianul Enki. Pentru dogoni, Nommo a venit de pe Sirius, stea care la egipteni era personificarea zeiţei Isis, soţia lui Osiris. Şi în Africa, acest zeu avea, pe lângă imaginea de binefăcător, una malefică. Pentru populaţia Yoruba, Kadiempembe sau Eşu era un zeu înşelător, ce putea vorbi în orice limbă, inclusiv în ale animalelor. Îşi poate schimba forma, poate să provoace confuzie şi îi place să distrugă. În Voodoo-ul haitian, Eşu este numit Papa Legba sau Baron Samedi. Samedi înseamnă „sâmbătă” în franceză, aluzie la sabbatul pe care l-a impus evreilor, adoptat de vrăjitoare ca fiind cea mai importantă zi pentru vrăji. Conducător al spiritelor, având puteri magice nemărginite, Baron Samedi este totodată şi un vindecător, având puterea de a dărui viaţa.

Toate aceste câteva nume sunt diferite epitete ale unuia şi aceluiaşi „zeu”, cel care a fost exilat pe planeta noastră, devenind primul conducător al Pământului.

Veghetorii

„Odată cu îngerii căzuţi a venit pe Pământ răul” (Cartea lui Enoh)

Unul dintre marile mistere ale omenirii este apariţia, cu 40.000 de ani în urmă, a unei rase de oameni cu caractere europide, având înălţimea cuprinsă între 2 şi 3 metri şi capacitatea cutiei craniene de 1.800-1.900 cm³. În 1982, revistele Stern şi Science en Vie au publicat o serie de articole ştiinţifice însoţite de fotografii ale unor dovezi paleontologice uimitoare. Astfel, în 1895, un grup de mineri a găsit în statul California rămăşiţele mumificate ale unei femei cu înălţimea de 2,03 metri. În 1898, antropologii de la Universitatea Harvard au descoperit în aceeaşi zonă un schelet de femeie cu înălţimea de 2,38 metri. În 1876 în Carolina de Nord şi în 1912 în Wisconsin au fost găsite câteva zeci de schelete cu înălţimea de 2,40 metri. Aceste descoperiri sunt cu atât mai remarcabile cu cât ne dăm seama că amerindienii aveau înălţimea medie de 1,55 metri. În 1930 a fost descoperită o necropolă străveche în nordul Mexicului, conţinând sute de morminte ale unei populaţii cu înălţimea medie de 2,44 metri. În 1970, în Africa Centrală, a fost găsită o necropolă veche de 20.000 de ani, ce conţinea 60 de schelete ale unor bărbaţi înalţi de 2,85 metri. În 1976 au fost descoperite în Flandra două schelete vechi de peste 30.000 de ani, unul aparţinând unui bărbat înalt de 2,47 metri, iar celălalt al unei femei de 2,38 metri. În 1982 au fost găsite într-o veche necropolă de lângă oraşul german Soest aproape o mie de schelete cu înălţimea medie de doi metri, precum şi mormântul unui lider militar, al cărui schelet măsoară 2,30 metri. Tot în 1982, o echipă de arheologi a descoperit pe teritoriul Uniunii Sovietice un schelet de femeie, înalt de 2,65 metri, vechi de peste 3.500 de ani. Pe lângă scheletele acestor uriaşi de 2-3 metri, pe întreg cuprinsul globului au fost găsite unele aparţinând unor fiinţe mult mai înalte. De exemplu, între 1947 şi 1950, în localitatea Argedava din judeţul Giurgiu (România), arheologii au dezgropat 80 de schelete cu înălţimea de 4 metri. Arheologul american Maria Gimbutas consideră că aceşti uriaşi, aparţinând civilizaţiei kurgane, au invadat Europa din Est, acum 7.000 de ani. Cine erau aceşti giganţi şi de unde au apărut?

Legende despre uriaşi există în toate culturile lumii. Românii îi numeau jidovi şi considerau că aceştia trăiau sub pământ. Celţii credeau că primele fiinţe care au locuit Pământul au fost giganţii, abia după ei apărând oamenii. Grecii antici susţineau că giganţii, fraţii titanilor, s-au luptat cu zeii olimpieni în cel de-al doilea mare război al zeilor, Gigantomakhia. Pentru nordici, giganţii (numiţi jotunn) s-au luptat cu zeii în marea bătălie numită Ragnarok. Capitolul 6 al Genezei bibilice explică apariţia uriaşilor: „Iar după ce au început a se înmulţi oamenii pe pământ şi li s-au născut fiice, Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit. Dar Domnul Dumnezeu a zis: “Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup. Deci zilele lor să mai fie o sută douăzeci de ani!”. În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime”.  Aceşti „fii ai lui Dumnezeu” şi faptele lor sunt descrişi pe larg în Cartea lui Enoh. Aici ei sunt numiţi Veghetori, nume care provine din grecescul egregoroi sau grigori. Două sute dintre ei, conduşi de Azazel (Azazael ori Azâzêl) sau Samyaza (numit şi Semihazah, Shemyazaz, Sêmîazâz, Semjâzâ, Samjâzâ, Shemyaza, Shemhazai, Amez[y]arak) au coborât pe muntele Hermon în zilele lui Iared, unde cu toţii au jurat că îşi vor lua neveste dintre pământence. S-au legat prin blestem că vor respecta jurământul, apoi şi-au ales câte o nevastă dintre „fiicele oamenilor”, care le-au născut uriaşi ce aveau înălţimea de trei mii de coţi (1.440 de metri). Cronicarul bizantin Syncellus, care a scris la rândul său despre Veghetori, nu menţionează statura uriaşilor. În schimb, el spune că: „Şi ele (pământencele) au zămislit trei feluri: mai întâi uriaşii cei mari. Şi uriaşii i-au zămislit pe Naphilim iar Naphilimii i-au născut pe Eliuzi. Şi ei au crescut după mărimea lor”. Deşi Cartea lui Enoh îi consideră malefici pe uriaşi, Cartea Jubileelor spune că doar Eliuzii au încercat să distrugă omenirea. Căpeteniile acestor Veghetori, în capitolul VI al Cărţii lui Enoh sunt: Samiazaz, Arakiba, Ramaeel, Kokabiel, Tamiel, Ramiel, Daniel, Ezecheel, Barachial, Asael, Armaros, Batarel, Ananel, Zachiel, Samsapeel, Satarel, Turel, Iomjael şi Sariel. În capitolul LXIX, numele lor sunt oarecum diferite: Samiaza, Artaqifa, Armen, Kokabel, Turael, Rumial, Danial, Neqael, Baraqel, Azazel, Armaros, Batraial, Busaseial, Hananel, Turel, Simapesiel, Ietrel, Tumael, Turel, Rumael şi Izezeel. Pe lângă aceşti îngeri întâlnim şi „căpeteniile care se află peste o sută, peste cincizeci şi peste zeci”, adică Ieqon, Asbeel, Gadreel, Penemue, Kasdeia şi Kasbeel sau Biqa. Deşi în restul Cărţii lui Enoh Azazel este căpetenia Veghetorilor, în aceste două capitole Samiaza se află în fruntea listei. Se presupune că această carte a fost scrisă de cel puţin doi autori, în perioade diferite, astfel explicându-se diferenţele dintre capitole. În capitolul VI sunt 19 căpetenii ale îngerilor, în LXIX sunt 21 plus încă şase, numele Turel întâlnindu-se de două ori. Unii dintre aceşti îngeri poartă nume diferite (Zachiel, Satarel şi Sariel pe de o parte, Armen, Busaseial, Turael şi Neqael pe altă parte) iar numele celor care se găsesc în ambele capitole sunt scrise diferit (Samiazaz – Samiaza, Ramiel – Rumial, Ramaeel – Rumael, Arakiba – Artaqifa, Kokabiel – Kokabel, Tamiel – Tumael, Daniel – Danial, Ezecheel – Izezeel, Barachial – Baraqel, Batarel – Batraial, Ananel – Hananel, Samsapeel – Simapesiel, Asael – Azazel, Iomjael – Ietrel). Dacă ar fi fost scrise ambele capitole de aceeaşi persoană, fără îndoială că aceasta nu ar denumit îngerii în moduri diferite. Capitolul VI este cel original, LXIX fiind adăugat mult mai târziu.

Şi totuşi, căpetenia acestor Veghetori era Samiaza sau Azazel? Pentru a afla acest lucru, nu trebuie decât să traducem ambele nume. Nici până în ziua de azi nu a apărut o traducere, deşi răspunsul e mai simplu decât se crede. Rabinii preferă să considere că Azazel înseamnă „puternicul accidentat” (?!?), fiind compus din azaz („accidentat”) şi el („puternic”), ca o referire la terenul accidentat şi stâncile din deşerturile Iudeei. Dar azaz mai înseamnă şi „rebeliune” sau „răzvrătire” iar el, ca substantiv comun, înseamnă „zeu”. Prin urmare, Azazel se traduce corect „zeul răzvrătit” sau „zeul rebel”, un epitet care îl descrie perfect pe cel care s-a răzvrătit împotriva Dumnezeului său. La fel stau lucrurile şi în cazul lui Samiaza, mai exact Shemyaza. Acest nume este compus din particulele shem („renume”) şi azaz („rebeliune” sau „răzvrătire”), traducerea cea mai corectă fiind „rebelul renumit”. Prin urmare, ţinând cont că ambele nume înseamnă acelaşi lucru, nu este vorba despre două căpetenii diferite ale Veghetorilor, ci de două epitete ale aceleiaşi divinităţi, cel numit „zeul răzvrătit” şi „rebelul renumit”. Iar cel mai renumit rebel, cel care s-a răzvrătit împotriva conducătorului său, este Lucifer al creştinilor, Krónos al grecilor, Mahasammata al tibetanilor, Loki al scandinavilor, Shiva al indienilor, Susano-o al japonezilor, Dagon al fenicienilor sau Enki al sumerienilor. Un lucru important care leagă povestea din Cartea lui Enoh de miturile altor popoare este faptul că, pe o tăbliţă de prin 2300 î.Hr, descoperită la Ebla, zeul Dagon este în fruntea unui panteon de 200 de zei. Întocmai ca Azazel, care era conducătorul celor 200 de Veghetori răzvrătiţi.

În afară de Cartea lui Enoh, Veghetorii mai sunt întâlniţi în Cartea Jubileelor, în Cartea Lamentaţiilor şi în Vechiul Testament: „Iar că a văzut regele un Veghetor, un sfânt, coborându-se din cer şi zicând: Doborâţi copacul şi nimiciţi-l, dar butucul şi rădăcinile lui lăsaţi-le în pământ şi în legături de fier şi de aramă, în iarba pământului, şi de roua cerului să fie udat şi cu animalele câmpului să fie părtaş până ce vor trece peste el şapte ani” (Daniel 4:20). Pe lângă aceste surse, mai apar Veghetorii şi în alte locuri?

Cea mai veche civilizaţie din lume, cea sumeriană, a apărut în teritoriul numit Sumer. Sumerienii îşi numeau ţara ki-en-gir care, conform lui Zecharia Sitchin, se traduce prin „Tărâmul Veghetorilor”. Egiptenii numeau această ţară Sngr, hitiţii – Šanhar, iar akkadienii, Šumeru. În Biblie apare sub numele Shinear (în ebraică Šin`ar). De la denumirea akkadiană provine numele muntelui sacru Meru din hinduism, buddhism şi jainism, numit şi Su Meru („Marele Meru”). Su Meru este considerat casa zeului Brahma şi a îngerilor Deva. Ceea ce înseamnă că strămoşii noştri credeau că zeii, pe care îi numeau Veghetori, locuiau în Sumer. În mitologia sumeriană erau două categorii de zei: Anunnaki şi Igigi. Se ştie că Anunnaki erau zeii cei mari, nobilii („copiii cerului şi ai Pământului” sau „copiii lui An şi Ki”) iar Igigi un grup de zeităţi minore. În Enuma Elish, Igigi sunt numiţi zei decăzuţi, iar în Mitul lui Atrahasis aceşti Igigi au fost puşi la muncă silnică de către Enlil. După o perioadă, Igigi s-au răzvrătit iar Enki a creat oamenii pentru a munci în locul zeilor. Deşi nu se ştiu multe lucruri despre aceste zeităţi minore, identitatea lor poate fi aflată prin traducerea numelui lor. Cuvântul igigi e format din igi („ochi”) şi gi („Pământul”). Prin urmare, Igigi se poate traduce prin „ochii Pământului”, adică observatorii, supraveghetorii, gardienii sau, mai exact, veghetorii Pământului. Zeii decăzuţi ai sumerienilor, cei care s-au răzvrătit, Igigi, sunt nimeni alţii decât Veghetorii evreilor.

În tăbliţa CBS-14061, remarcată de E. Chiera în Texte religioase sumeriene, zeii şi-au luat neveste pământene. Tânărul zeu Martu s-a plâns mamei sale că a rămas singurul necăsătorit. Drept pentru care, mama sa i-a ales ca soţie pe fiica unui preot. Tânărul Martu, prescurtare de la Amar Utu („viţelul solar”), era numit de babilonieni Marduk. Se pare că, după ce a scăpat de burlăcie, Marduk s-a hotărât să se împreuneze cu mai multe pământence. Herodot scria că în Babilon se alegea în fiecare an câte o virgină dintre cele mai frumoase, ca soţie pentru Marduk. Fecioara îl aştepta într-o încăpere de la etajul superior al zigguratului Etemenanki (turnul Babel din Biblie). Zeul îşi făcea apariţia şi, după ce îşi consuma căsnicia, îşi lua zborul în cer.

Egiptenii antici îşi numeau zeii ntr, adică neteru sau neter la masculin şi netert la feminin, cuvinte ce au fost traduse în mod convenţional de către egiptologi prin „zei” şi „zeiţe”. În realitate, neter înseamnă „gardian” iar netert „gardiană”. Pe scurt, „veghetori”. Scopul acestor Gardieni era să conserve sau să restaureze echilibrul în natură. În capitolul CLXIX al Cărţii egiptene a morţilor, aceşti Gardieni sunt numiţi Spirite-Paznici care veghează peste omenire. La fel ca în Sumer, şi în Egipt întâlnim divinităţi „ochi” sau Veghetori, care erau de obicei agresive şi răzbunătoare. În capitolul LXXI al Cărţii egiptene a morţilor, Ochiul Divin taie capete, retează gâturi, zdrobeşte inimile sfâşiate şi masacrează damnaţii din Lacul de Foc, la porunca celor 7 Judecători ai Lumii de Dincolo. Într-un mit dezvoltat în jurul festivalului anual al lui Sekhmet, Ra a trimis-o pe Hathor ca Ochi Divin să pedepsească oamenii care au conspirat împotriva lui. Aceasta, transformată în Sekhmet, însetată de sânge, era cât pe ce să distrugă întreaga omenire. A fost necesar un truc al zeilor pentru a o potoli înainte de a nimici toţi oamenii. Pe lângă Hathor şi Sekhmet, şi zeiţa-şarpe Wadjet era considerată „ochi al lui Ra” şi, mai târziu, „ochi al lui Horus”. Fără îndoială că aceşti „Ochi Divini” ai lui Ra şi Horus simbolizează divinităţile care supravegheau Pământul în numele zeilor conducători, întocmai ca Igigi ai sumerienilor. Ochiul lui Ra nu poate fi decât cel care observă pentru Ra, un Veghetor. Iar cel mai important Veghetor al egiptenilor era Asar, numit de greci Osiris. Istoricii Plutarh şi Diodor din Sicilia spun că numele grecesc al zeului înseamnă „cel cu mulţi ochi”, (fiind format din os = „mulţi” şi iris = „ochi”). Cu alte cuvinte, conducătorul Veghetorilor. Totuşi traducerea lui Plutarh şi Diodor nu e una foarte exactă, Osiris însemnând de fapt „ochiul deschis” (os = „deschis”, iris = „ochi”). Hieroglifa numelui acestei divinităţi este compusă dintr-o zeitate îngenuncheată lângă un tron, deasupra căreia se află un ochi. Osiris a fost primul conducător al Pământului, fiul cel mare al cerului (Nut) şi al Pământului (Geb). A fost omorât de către fratele său mai mic, Seth, zeul furtunii, care i-a luat locul. Astfel, Osiris a devenit conducătorul lumii de dincolo, Duat. Cu sceptrul regal şi cârja de păstor în mâini, Osiris era adesea reprezentat cu coarne de berbec desfăcute şi, uneori, cu o coroană în forma lunii.  Luna şi berbecul sunt simboluri ale zeului sumerian Enki, de asemenea fiu al divinităţilor ce simbolizau cerul şi Pământul. Principalul centru de cult al lui Osiris era oraşul Abju, numit Abydos de către greci. Casa subterană a lui Enki era Abzu, iar Abju şi Abzu semnifică acelaşi lucru. Ceea ce înseamnă că egiptenii antici l-au identificat corect pe Enki cu Osiris. Prin construirea oraşului Abydoss, egiptenii au încercat să-l facă pe zeu să locuiască printre ei, mutându-i casa din subteran pe Pământ. Soţia lui Osiris era numită de greci Isis (Asta în egipteană), al cărei nume e compus din dublarea primei silabe a numelui zeiţei Iştar din Babilon, consoarta lui EA (Enki). Numele ei egiptean, Asta, provine tot din numele zeiţei Babilonului şi, în acelaşi timp, e rădăcina din care s-a format Astártē. Fiul lui Enki, Marduk, era numit în sumeriană Amar Utu („viţelul solar”). Isis era de multe ori înfăţişată cu cap de vacă, ceea ce îl transformă pe fiul ei şi al lui Osiris, Horus, în mod simbolic, într-un viţel. Într-un mit alternativ, Horus este fiul lui Hathor, de asemenea considerată zeiţă-vacă. Hathor, zeiţa egipteană a iubirii şi a războiului, este o altă manifestare a zeiţei babiloniene a iubirii şi a războiului, Iştar, care în multe mituri este considerată mama lui Marduk. Iar coarnele de bovină ale zeiţelor-vaci sau ale zeilor-tauri ori viţei nu reprezintă altceva decât semiluna, unul dintre simbolurile lui Enki. Tronul din hieroglifa numelui lui Osiris reprezintă litera L întoarsă, care poate fi iniţiala lui Lucifer, echivalându-l pe zeu cu îngerul decăzut. De asemenea, pentru latini, litera L însemna numărul 50. Acest număr semnifica rangul de rege pentru sumerieni, titlu pe care l-a deţinut Enki atunci când a ajuns pe Pământ, lucru redat şi de numele lui (Enki înseamnă „stăpânul Pământului”). Aşadar, putem considera fără să greşim că Enki şi Osiris sunt aceeaşi zeitate, conducătorul Veghetorilor, Azazel sau Lucifer.

Mai sunt şi alte dovezi care să demonstreze că Şarpele Enki este conducătorul Veghetorilor, Azazel? Bineînţeles că există. Codexul Rohonczi, o carte veche de o mie de ani, păstrată la Budapesta, conţine şi versurile unui cântec de luptă, numit Jurământul tinerilor blaki. Acesta a fost tradus astfel:

„O viaţă, tăciunele Şarpelui, puternic veghetor,

Înşelator, să nu primeşti a te uni

Cu prorocirile Şarpelui, anuale, pentru că lovit

Vei fi.

Cântecul cetăţii aud îndelung

Mergeţi vioi, juraţi pe căciulă, pe puternica căciulă!

Să juri cu maturitate şi cu convingere!

Să fiu ţie putere vie, trăiesc, în luptă să fiu!

Alesul jurământ preţuieşte şoimul tău, mergi cu jurământ puternic!”

În acest cântec de luptă, Şarpele este numit „puternic veghetor”. Iar cel mai puternic Veghetor, căpetenia acestora, era Azazel. Ceea ce înseamnă că se confirmă identificarea lui Azazel cu Şarpele Satan sau Enki. Chiar şi epitetul „înşelător” din al doilea vers este unul dintre epitetele lui Satan.

Cartea lui Enoh ne spune că, după ce au făcut copii cu pământencele, Veghetorii le-au împărtăşit oamenilor câteva dintre „secretele cerului”. În capitolul VIII, Azazel („zeul răzvrătit”) i-a învăţat pe oameni cum să facă săbii, cuţite, pavăze şi zale. Le-a făcut cunoscute metalele şi arta de a le cunoaşte, le-a arătat cum să facă brăţări şi podoabe, cum să folosească vopselele, cum să-şi înfrumuseţeze sprâncenele, cum să folosească pietrele preţioase şi tot soiul de culori. Samiaza („rebelul renumit”) i-a învăţat tot felul de vrăjitorii şi însuşiri ale rădăcinilor. Armaros („blestematul”) i-a învăţat cum să dezlege vrăjitoriile. Barachial („zeul luminii”) i-a învăţat astrologia. Kokabiel („zeul stelelor”), constelaţiile. Ezecheel („zeul norilor”), cunoaşterea norilor. Arachiel („zeul pământului”), numit şi Aretstikapha („lumea distorsionării”), le-a arătat  semnele pământului. Shamsiel („zeul soarelui”), semnele soarelui. Iar Sariel („zeul lunii”) i-a învăţat mersul lunii. În capitolul LXIX, Gadreel le-a arătat oamenilor toate loviturile de moarte şi armele pentru luptă, Penemue („înlăuntrul”) i-a învăţat ce-i amărăciunea şi desfătarea, toate secretele înţelepciunii îngerilor şi să scrie cu cerneală pe pergament, iar Kasdeia le-a arătat toate loviturile duhurilor şi ale demonilor, avortul, muşcăturile şarpelui şi loviturile ce se petrec în timpul căldurii de la amiază. De asemenea, arhanghelul Uri’el l-a învăţat pe Hanokh („iniţiatul”) sau Enoh astronomia şi calendarul, i-a arătat crearea lumii, lumea subterană şi lupta finală dintre cele două tabere de îngeri. Pe scurt, Veghetorii le-au adus pământenilor calendarul, i-au învăţat scrierea, cum să ucidă, cum să-şi facă arme, cosmetice şi bijuterii, dar şi astrologie, astronomie, magie, medicină naturistă şi minerit.

Faptul că îngerii le-au adus oamenilor cunoaşterea este confirmat şi de alte scrieri evreieşti. În Cartea lui Adam şi Eva este scris că, după ce au fost alungaţi din Grădina Edenului, primii oameni au primit ajutor de la îngeri. Eva a fost ajutată să-l nască pe Cain de către 14 îngeri. Apoi, Yahweh le-a trimis oamenilor diverse seminţe prin arhanghelul Mîkhā’ēl, care i-a învăţat cum să lucreze şi să cultive pământul. Manuscrisul Sefer Raziel HaMalakh („Cartea Îngerului Raziel”) din secolul al XIII-lea spune că, după ce a fost izgonit din Grădina Edenului, Adam l-a rugat pe Yahweh să îl ierte pentru că a ascultat-o pe Eva şi a mâncat din fructul oprit. Drept urmare, Yahweh l-a trimis pe îngerul Raziel („zeul secretelor”) pe Pământ, pentru a-l învăţa pe Adam legile spirituale ale naturii şi ale vieţii, inclusiv ştiinţa stelelor, a planetelor şi legile spirituale ale creaţiei. Pe lângă acestea, Raziel l-a învăţat pe Adam ştiinţa puterii cuvântului, a gândului şi a sufletului. Pe scurt, armonia dintre existenţa fizică şi cea spirituală. Toate aceste învăţături au fost cuprinse într-o carte, pe care alţi îngeri au furat-o de la Adam şi au aruncat-o în ocean. Yahweh l-a trimis pe monstrul marin Rahab („arogantul”), îngerul demonic al mărilor, să recupereze cartea şi să i-o înapoieze lui Adam. Cartea a fost predată din generaţie în generaţie până a ajuns la Enoch. După ce acesta a fost ridicat la cer de către Yahweh, devenind îngerul Metatron, arhanghelul Rapa’el („zeul care vindecă”) i-a luat cartea şi i-a dat-o lui Noe. Acesta i-a folosit învăţăturile pentru a-şi construi Arca. Se spune că, mai târziu, cartea lui Raziel a ajuns în mâinile regelui Solomon. Iar această carte cuprinde, de fapt, toate învăţăturile Kabbalei, doctrina ocultă secretă a evreilor, adevărata lor religie.

Pe lângă scrierile evreieşti, toate culturile susţin că au primit învăţăturile de la zei. În Sumer se credea că Enki („stăpânul Pământului”) a inventat artele, magia, ritualurile preoţeşti, miruirea şi pomezile. Zeul Ninurta („stăpânul brazdelor”) i-a învăţat pe oameni agricultura şi alungarea şoarecilor, Dumuzi („fiul credincios”) le-a oferit tainele creşterii animalelor, iar zeiţa Ninkasi i-a învăţat cum să fabrice berea. Zeul suprem An („cerul”) a hotărât să le dea oamenilor orzul din cer, dar Enlil („stăpânul vântului”) nu a fost de acord şi l-a ascuns. Fraţii Ninazu şi Ninmada, ajutaţi de Utu („lumina”), au găsit orzul şi l-au adus sumerienilor. Cei şapte abgal, semizeii creaţi de Enki pentru a civiliza lumea, le-au oferit sumerienilor artele, meşteşugurile şi legile morale.

La egipteni, zeul Osiris a inventat flautul şi lira. El i-a civilizat pe oameni, scoţându-i din stadiul de semi-animale. Diodor din Sicilia scria că Osiris i-a făcut pe oameni să renunţe la canibalism. Tot el a descoperit viţa-de-vie, i-a învăţat pe oameni viticultura şi pomicultura, dar şi cum să-şi construiască oraşe şi canale de irigaţie. Soţia sa, Isis („tronul”), le-a dat oamenilor legile, limba şi agricultura. Zeul Thoth („cel ca un ibis”) a inventat calendarul, scrierea şi jocul cu zaruri iar Anubis a inventat îmbălsămarea. În Cartea egipteană a morţilor, Thoth spune că zeii născuţi de Nut (Osiris, Isis şi fraţii lor) au inventat războaiele, au dezlănţuit dezastre, au făcut ravagii şi nedreptăţi, au inventat demonii (capitolul CLXXV). O descriere cât se poate de apropiată de cea a Cărţii lui Enoh: „Odată cu îngerii căzuţi a venit pe Pământ răul”.

Pentru greci, zeul Hermes a inventat instrumentele muzicale, focul, alfabetul, sacrificiile, cursele, zarurile şi luptele. Fiul său, Pan („păşunea”), a inventat naiul. Zeiţa Dēmētēr („mama pământ”) le-a oferit oamenilor agricultura şi riturile tainice. Titanul Prometheus („chibzuitul”) le-a dat oamenilor focul, scrisul, matematica, agricultura, medicina, ştiinţa şi înţelepciunea. Semizeul Orpheus („întunecatul”) i-a învăţat pe greci agricultura, medicina şi scrierea, iar pe traci agricultura şi diverse tehnici medicale. Athena i-a învăţat pe greci gătitul şi cusutul. Iar zeul Dionysos („cel ce împulsionează lumea”) i-a învăţat pe cei din Orient cum să cultive viţa-de-vie.

În America, zeii Oxomoco şi Cipactonal au creat primul calendar aztec şi un sistem de interpretare a viselor. Tot ei i-au ajutat pe azteci să descopere porumbul. Zeul Quetzalcohuātl („şarpele cu pene”) a descoperit porumbul, a domesticit animalele, a creat focul şi i-a învăţat pe mayaşi muzica şi dansul. Itzamna („casa vrăjitorului”) le-a dat mayaşilor scrierea, arborele de cacao şi calendarul. Iar Bochica a adus tribului Muisca legile, conceptele morale şi agricultura.

În China, Fuxi, Nüwa şi Shennong („fermierul divin”) au creat meşteşugurile şi au inventat diverse obiecte folositoare oamenilor. Fuxi a inventat scrisul, pescuitul şi capcanele. Shennong a inventat plugul, a descoperit ceaiul şi alte 100 de plante medicinale, a dezvăluit secretele agriculturii şi a făurit primul instrument muzical, ajutat de Fuxi. Huangdi („împăratul galben”) este considerat părintele multor meşteşuguri şi ştiinţe. Pe seama lui sunt puse numeroase invenţii şi realizări, mai ales în domeniul medicinei. Este considerat autorul celui mai vechi tratat de medicină, Huangdi Neijing. Soţia sa, Chin His Ling Shih, a inventat războiul de ţesut şi creşterea viermilor de mătase. La japonezi, zeul Susanoo („rapida şi impetuoasa lui măreţie”), după ce a fost izgonit din cer, i-a învăţat pe oameni să cultive pământul şi a fondat o dinastie domnitoare în provincia Izumo.

În Africa, Chi Wara i-a învăţat pe cei din tribul bamana cum să practice agricultura. Acesta era o fiinţă jumătate om, jumătate animal, fiul zeiţei cerului, Mousso Koroni, şi al unui spirit al pământului. Mokele din tribul mongo-nkundo, cel născut dintr-un ou, a adus soarele poporului său. După moarte, i-a apărut fiului său (Lonkundo) într-un vis, învăţându-l să vâneze. La rândul său, Lonkundo şi-a învăţat poporul tainele vânătorii. Dogonii din Mali spun că unul dintre strămoşii lor a coborât din cer pe curcubeu, într-o barcă de forma unui hambar. El i-a învăţat pe dogoni agricultura şi fierăritul. Pentru zuluşii din Africa de Sud, Unkulunkulu („cel bătrân”), creatorul oamenilor, i-a învăţat pe aceştia să vâneze, să facă focul şi să cultive plantele. Zeul creator En-kai sau Ngai le-a dat masailor din estul Africii vitele, coborându-le din cer pe o fâşie din piele. Pentru populaţia fon din Benin, gemenii divini Mawu şi Lisa au creat oamenii şi le-au dat acestora tehnologia. Iar zeul Fa şi-a trimis mesagerul, pe Legba, să-i înveţe pe oameni divinaţia.

Pentru aborigenii din Australia, fiinţele supranaturale din Timpul Visului, care au creat lumea, le-au dăruit oamenilor puterea asupra focului, armele, tehnicile de vânătoare, ordinea clanurilor şi regulile de căsătorie.

Zeul civilizator al tracilor era Zamolxis, cel care locuia printre daci, „cei mai viteji dintre traci”, cum i-a numit Herodotos (Herodot, în limba română). Conform istoricului grec, Zamolxis le-a adus tracilor cunoştinţe mistice din Egipt despre nemurirea sufletului. El le-a mai dăruit oamenilor săi cunoştinţe de medicină, artă şi fizică. În dialogul Charmides, Platon spune că Zamolxis a fost un mare fizician ce se ocupa cu vindecarea trupului şi a minţii. De asemenea, zeul le-a oferit tracilor legi scrise, cu mult timp înainte ca sumerienii să inventeze alfabetul (considerat primul din lume). Ca dovadă pentru acest lucru sunt tăbliţele descoperite în apropierea localităţii Tărtăria în 1961, care conţin o scriere mai veche cu cel puţin o mie de ani decât cea a sumerienilor.

Faptul că zeii au oferit oamenilor şi legi sau reguli este des întâlnit în legende. În Biblie, Yahve i-a dat lui Moise pe muntele Sinai cele zece porunci pentru poporul său, dar şi un set de legi, cuprinse în Deuteronom. Talmudul susţine că lui Moise i-au fost dictate doar patru cărţi cuprinse în Vechiul Testament, Deuteronomul fiind scris de el însuşi. Codul lui Hammurabi, redactat în jurul anului 1700 î.Hr., conţine 282 de legi. Autorul textului, cel de-al şaselea rege al Babilonului, susţine că aceste legi i-au fost dictate de zeul Şamaş. Cu vreo 400 de ani înainte de acesta, Ur-Nammu a scris un cod de legi primite de la acelaşi zeu Utu. De asemenea, se crede că fondatorului islamismului, profetul Muhammad ibn‘ Abdullāh (cunoscut ca Muhammed sau Mohammed), i-a fost dictat Coranul de către arhanghelul Jibrīl. Şi, aşa cum scriam mai sus, Osiris şi Isis le-au adus egiptenilor legile, Zamolxis tracilor şi fiinţele din Timpul Visului australienilor. Mai aproape de timpurile noastre, binecunoscutul satanist Aleister Crowley a declarat că în 1904 i-a fost dictată Cartea Legii (titlul original fiind Liber AL vel Legis, sub figura CCXX, as delivered by XCIII=418 to DCLXVI) de către Aiwass, un mesager al zeului egiptean Horus. Poetul american John Lester Spicer susţine de asemenea că toate poemele pe care le-a scris i-au fost dictate de către un spirit.

Intervenţia Veghetorilor în dezvoltarea oamenilor nu a fost pe placul conducătorului lor. Cartea lui Enoh spune că Yahweh a trimis patru arhangheli care să-i pedepsească atât pe Veghetori, cât şi pe copiii acestora. În capitolul X e scris că Domnul l-a trimis pe arhanghelul Uriel la Noe, să îl anunţe că va veni Potopul. Imediat însă a promis că oamenii nu vor fi pedepsiţi pentru că au primit învăţăturile Veghetorilor, singurul vinovat pentru acest lucru fiind Azazel. Puţin mai târziu a revenit la prima idee, distrugând totuşi oamenii prin Potop. Ce l-a făcut să se răzgândească brusc (de două ori, nu doar o dată) rămâne un mister, aşa cum bine se spune din bătrâni: „Încurcate sunt căile Domnului”. Lui Rapa’el i-a cerut să-l lege pe Azazel, să-l arunce într-o crăpătură din deşertul Dudael şi să pună peste el pietre mari şi ascuţite. Sarcina lui Gavri’el a fost să-i facă pe copiii Veghetorilor să se omoare între ei. Iar Mikha’el a primit ordinul de a lega Veghetorii pe câmpiile Pământului, unde să rămână timp de şapte zeci de neamuri, apoi să distrugă sufletele copiilor Veghetorilor şi tot răul de pe Pământ. Deşi Mikha’el (Mihail în română) şi Rapa’el (Rafael) au fost uimiţi de asprimea pedepsei, şi-au îndeplinit sarcina. Conform capitolului XVIII, Veghetorii au fost întemniţaţi pentru zece mii de ani.

Concepţia generală este că zeul suprem s-a supărat pe Veghetori pentru că s-au împerecheat cu muritorii. Cu toate astea, Cartea lui Enoh ne spune foarte clar că motivul supărării nu are nicio legătură cu sexul, ci cu intervenţia Veghetorilor în dezvoltarea oamenilor. „Am mai văzut şi alte forme ascunse în acel loc (închisoarea subterană a Veghetorilor). Am auzit vocea îngerului spunând: Aceştia sunt îngerii care au coborât pe Pământ, şi care au arătat tainele copiilor oamenilor, şi care au ademenit copiii oamenilor să păcătuiască.” (capitolul LXIV: 1-2) Din acest pasaj reiese că păcatul îngerilor a fost faptul că le-au dezvăluit oamenilor „tainele”. Nu există nicio referire la relaţiile sexuale. Chiar dacă „au ademenit copiii oamenilor să păcătuiască” poate fi considerată o aluzie la împerechere, cel mai probabil se referă la alte păcate mult mai grave, cum ar fi crimele, avorturile, magia sau războaiele. Capitolul LXV subliniază de două ori motivul pedepsirii Veghetorilor şi oamenilor: „Domnul a dat o poruncă pentru cei ce sălăşluiesc pe Pământ – ca ei să piară căci au aflat toate tainele îngerilor, toate silniciile demonilor, toate puterile lor – cele mai tainice dintre ele – toate puterile celor care practică magia, puterea vrăjitoriei şi puterea celor care făuresc chipuri turnate pretutindeni pe Pământ. Şi cum este produs argintul din ţărâna pământului, şi cum metalul moale poate fi extras din pământ” (LXV: 6-7). Aşadar, oamenii trebuiau omorâţi pentru că au aflat tainele îngerilor, nu pentru că s-au împerecheat cu aceştia. „Şi El mi-a zis: «Din pricina nelegiuirilor lor (oamenilor), li s-a hotărât judecata şi aceasta nu va fi înlăturată de Mine nicicând. Din pricina vrăjitoriilor ce le-au căutat şi le-au învăţat, Pământul şi cei ce se află pe el vor fi nimiciţi». Şi aceştia (Veghetorii) nu vor avea niciodată loc de căinţă, căci ei le-au arătat tainele şi ei sunt cei osândiţi.” (LXV: 10-11). Din nou, nicio referire la sex. Îngerii au fost pedepsiţi pentru că au intervenit în dezvoltarea umană iar pământenii pentru că au primit acele învăţături. Acelaşi lucru se întâlneşte şi în mitologia greacă: titanul Prometheus a fost pedepsit de către Zeus, conducătorul zeilor, pentru că le-a adus oamenilor focul din cer. Focul din cer simbolizează iluminarea dăruită oamenilor de către creatorul lor, întocmai ca Lucifer al creştinilor. Conducătorului îngerilor nu i-a păsat de acele încrucişări între oameni şi îngeri, lucru care se observă în toate culturile antice: zeii din ambele tabere se împerecheau cu pământenii, nimeni nefiind deranjat de acest lucru. Ba, mai mult, încrucişările dintre oameni şi zei / îngeri au continuat după Potop şi niciun zeu nu s-a arătat nemulţumit din această cauză. Când evreii plecaţi din Egipt au ajuns în Canaan, au găsit acolo uriaşi, deşi se presupune că toţi au fost omorâţi de Potop: „Şi au împrăştiat printre fiii lui Israel zvonuri rele despre pământul pe care-l cercetaseră, zicând: «Pământul pe care l-am străbătut noi, ca să-l vedem, este un pământ care mănâncă pe cei ce locuiesc în el şi tot poporul, pe care l-am văzut acolo, sunt oameni foarte mari. Acolo am văzut noi şi uriaşi, pe fiii lui Enac, din neamul uriaşilor; şi nouă ni se părea că suntem faţă de ei ca nişte lăcuste şi tot aşa le păream şi noi lor»” (Numerii 13:33-34), „Fraţii noştri ne-au înfricoşat, spunându-ne: «Poporul acela e mai mare, maţ mult şi mai puternic decât noi; cetăţile de acolo sunt mari şi cu întărituri până la cer; şi am mai văzut acolo şi pe fiii lui Enac»” (Deuteronomul 1:28), „Ascultă, Israele, de acum tu vei trece Iordanul, ca să intri şi să cuprinzi popoare mai mari şi mai puternice decât tine şi cetăţi mari cu ziduri până la cer, Precum şi pe poporul cei mare, mult la număr şi înalt la statură, pe fiii lui Enac, de care tu ai auzit spunându-se: Cine se va împotrivi fiilor lui Enac?” (Deuteronomul 9:1-2). Aceşti uriaşi erau numiţi „fii ai lui Enac / Anac”, „Anachimi” sau „Refaimi”: „Apoi a venit Iosua în vremea aceea şi a lovit pe toţi Anachimii de la munte, din Hebron, din Debir, din Anab, din toţi munţii lui Iuda şi din toţi munţii lui Israel şi i-a dat Iosua nimicirii împreună cu cetăţile lor. Şi n-a rămas niciunul din Anachimi în pământul fiilor lui Israel, ci numai în Gaza, în Gat şi în Aşdod au rămas din ei.” (Iosua Navi 11:21-22). Chiar din Gat era cel mai celebru uriaş al Bibliei, Goliath, care „era la statură de şase coţi şi o palmă” (1 Regi 17:4). Iar unul dintre Refaimi este descris în Deuteronomul 3:11: „Căci numai Og, regele Vasanului, mai rămăsese din Refaimi. Iată patul lui, pat de fier, şi astăzi este în Rabat-Amon: lung de nouă coţi şi lat de patru coţi, coţi bărbăteşti.” Dacă înălţimea lui Goliath era de 3,12 metri iar patul lui Og era lung de 4,32 metri şi lat de 1,92, putem considera că aceştia făceau parte din neamul uriaşilor, Anachimi sau Refaimi. Cum este posibil să existe uriaşi cu mult timp după Potop, deşi se crede că au murit cu toţii? Explicaţia e simplă: încrucişările dintre oameni şi zei au continuat după Potop, astfel născându-se Anachimii şi Refaimii. Pănă şi numele Anachim dezvăluie cine erau aceştia. Fiii lui Anac erau fiii Anunnaki-lor mesopotamieni. Asemănarea fonetică dintre cele două nume fiind izbitoare, nu putem considera că e o coincidenţă. Ci faptul că atât Biblia, cât şi legendele din Mesopotamia (alături de miturile celorlalte popoare), vorbesc despre aceleaşi personaje şi întâmplări.

Adevărul din spatele acestor legende nu e greu de intuit: Azazel, „renumitul rebel”, cel ce s-a răzvrătit împotriva zeului suprem, e nimeni altul decât Enki. Veghetorii, cei lăsaţi pe Pământ să observe oamenii, fără să intervină în vieţile lor, sunt exilaţii lui Enki, „zeii răzvrătiţi”. Faptul că Veghetorii şi-au ales soţii dintre fiicele oamenilor nu trebuie să ne ducă cu gândul la două sute de nunţi între îngeri şi femei. Ci la faptul că Veghetorii s-au împreunat cu muritoarele, aşa cum se întâlneşte în toate mitologiile. Copiii astfel rezultaţi sunt numiţi aici Naphilimi şi semizei în alte culturi. Dacă privim printre rânduri „orgia divină”, concluzionăm că această împreunare dintre zei şi muritori este un nou pas în cercetările genetice ale lui Enki. În încercarea de a crea soldatul perfect, nereuşind mare lucru în aproape 150.000 de ani, Enki a reuşit să creeze hibrizi pe cale naturală. Astfel, aceşti semizei moşteneau calităţile zeilor (forţă, agilitate şi inteligenţă mai mari decât ale muritorilor), dar şi defectele oamenilor (mortalitate, capacitate cerebrală limitată), putând fi astfel uşor de controlat. Probabil intuind planul lui Enki, Anu şi Enlil au hotărât distrugerea acestor creaturi, astfel ajungându-se la cel de-al doilea mare război al zeilor, numit de greci Gigantomakhia („războiul giganţilor”) şi de scandinavi Ragnarok.

Scripturile evreilor

„Vă rătăciţi neştiind scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” – Iisus (Evanghelia după Matei 22:9)

 

Evreii reprezintă probabil cel mai celebru popor din istoria omenirii. Dacă nu pentru fapte vitejeşti, măcar pentru răspândirea istoriei lor prin intermediul Bibliei. Conform acesteia, urmaşii lui Avraam s-au stabilit întâi în Canaan, apoi s-au mutat în Egipt, unde s-au înmulţit în mod considerabil. Fiind transformaţi de egipteni în sclavi, au plecat spre Canaan, conduşi de Moise. După moartea acestuia, Iosua Navi a fost cel care a preluat conducerea grupului de israeliţi, cucerind Canaanul. Prin 1047 î.Hr. s-a format regatul unit al Israelului şi Iudeei, sub conducerea lui Saul. În timpul lui David, regatul a devenit o mare putere mondială. Apogeul a fost atins în timpul lui Solomon, fiul lui David, care a transformat Ierusalimul într-o metropolă. Conform tradiţiei, el a construit primul templu al lui Yahweh, zeul evreilor. După moartea lui Solomon, regatul s-a divizat în două părţi, Israel şi Iuda. În anul 586 î.Hr, babilonienii au cucerit Ierusalimul, distrugând templul şi deportându-i pe locuitori în Babilon. Poporul rămas în Iudeea s-a refugiat în Egipt. Perşii au cucerit Babilonul şi i-au eliberat pe evrei din robie prin 539 î.Hr. Întorşi în Ierusalim, aceştia au refăcut templul lui Solomon, care a fost distrus mult mai târziu de către romani. În 332 î.Hr, Alexandru Macedon a cucerit Iudeea împreună cu întreg imperiul persan. După moartea sa, provincia a ajuns sub stăpânire siriană. În jurul anului 162 î.Hr, iudeii s-au răsculat, reuşind să creeze un stat independent, regatul hasmonean, care a dispărut în 63 î.Hr, când romanii i-au pus la conducere pe Irodieni, vasalii Romei. În anul 6 romanii au cucerit Iudeea, transformând-o în provincie romană. În anul 66 a izbucnit revolta iudeilor, care durat patru ani şi a dus la pustiirea Ierusalimului şi distrugerea templului lui Solomon de către romani. Din anul 135, romanii au schimbat numele Iudeei în Palestina.

Dar oare această istorie este în întregime adevărată? O parte din ea, mai ales începutul, a ajuns la noi prin intermediul Bibliei. O putem considera o certitudine doar pentru că este scrisă în “cartea sfântă”? Sau avem nevoie şi de alte dovezi, cum ar fi de exemplu descoperirile arheologice? Este oare Biblia într-adevăr cuvântul lui Dumnezeu?

Adevărata istorie a poporului evreu este diferită de ce ce ştim astăzi. O mână de sumerieni, în frunte cu Avraam, şi-au părăsit patria la porunca zeului lor, devenind nomazi. După ce s-au plimbat prin Mesopotamia, Canaan şi Egipt, s-au hotărât să se stabilească în Canaan, unde au trăit alături de localnici. După apariţia în regiune a hicsoşilor în jurul anului 1550 î.Hr, urmaşii lui Avraam s-au îndreptat către Egipt, acolo unde unul dintre ei (Iosif) devenise vizir. S-au stabilit la marginea Egiptului, în Delta Nilului, în Avaris, fosta capitală a hicsoşilor. Fiica lui Iosif (numit Yuya de către egipteni), Tiye, s-a căsătorit cu faraonul Amenhotep al III-lea prin 1337 î.Hr, devenind marea regină a Egiptului. Fiul lor, Akhenaton (numit Moise de către adepţii săi), a scos din Egipt israeliţii alături de adepţii săi egipteni. În deşertul Sinai s-au amestecat cu triburile de madianiţi, cu toţii pornind spre Canaan. Acolo au sosit pe cale paşnică, amestecându-se cu populaţia locală. Nu au fost niciodată o mare putere, Canaanul acelor vremuri fiind un teritoriu sărac, compus din mici oraşe şi sate. În cazul în care au existat, “marii” regi evrei David şi Solomon nu au fost decât căpetenii ale câtorva sute de oameni. Nu aveau nici o religie stabilă, adoptând zeităţile locurilor prin care au rătăcit în perioada în care erau nomazi. După ocupaţia babiloniană evreii au fost deportaţi în Babilon, unul dintre cele mai dezvoltate oraşe din acea epocă. Mai mult ca sigur au fost impresionaţi atât de cultura babiloniană, cât şi de religia acestora foarte bine organizată. Întorşi în Ierusalim, o mână de preoţi, în frunte cu Ezdra, au hotărât să aplice ceea ce au văzut în Babilon, mai ales din punct de vedere religios. Adică să aibă o religie bine pusă la punct, întocmai ca babilonienii.

Preoţii lui Ezdra au adoptat calendarul lunar babilonian, lucru care se observă şi astăzi: lunile anului evreiesc au aceleaşi denumiri ca ale babilonienilor antici. Au organizat preoţimea după modelul babilonian. Probabil profund impresionaţi de templul lui Marduk din Babilon, au construit templul lui Yahweh după acelaşi model. Ba chiar l-au adoptat pe Marduk ca zeitate supremă, renunţând la vechea lor divinitate. Cum orice religie bine organizată avea, pe lângă temple şi preoţime, scrieri sfinte, preoţii lui Ezdra s-au pus pe treabă. Şi-au creat propria mitologie, copiind părţi din religia canaanită, babiloniană dar şi persană, a lui Zoroastru. Cei întorşi din Egipt au completat cu părţi din religia egipteană. Odată stabilite în mare poveştile care să completeze noua religie, preoţii evrei le-au aşternut în scris. În final s-au ales cele mai reprezentative scrieri care s-au compilat şi completat, rezultând “sfintele” scripturi ce formează astăzi Vechiul Testament. Ce dovezi sunt care să sprijine ipoteza că Vechiul Testament e format din legende babiloniene şi egiptene? Haideţi să enumerăm câteva dintre ele:

- Cele şapte zile ale Genezei (şase în care Dumnezeu a creat lumea şi una în care s-a odihnit) corespund celor şapte tăbliţe de lut pe care a fost scris Enuma Eliş, mitul babilonian al Creaţiei. Varianta scrisă a Enumei Eliş  datează din Epoca de Bronz. Evreii au avut acces la acest mit în timpul robiei din Babilon.

- Grădina Edenului se afla în Mesopotamia. Adică exact în locul în care trăiau zeii mesopotamieni, conform legendelor acestora. Numele eden provine din cuvântul sumerian edin („casa zeilor”), ce a devenit edinu („stepă” sau „câmpie”) pentru babilonieni.

- Pomul cunoaşterii din Grădina Edenului, din care au mâncat Adam şi Eva, nu este un concept ebraic. Într-un mit sumerian, zeiţa Inanna i-a cerut fratelui său, Utu, să o ajute să coboare într-o zonă în care care creşteau pomi ai căror roade ar fi ajutat-o să obţină cunoaşterea sexualităţii. Zeul soare a ajutat-o iar Inanna, după ce mâncat din fructul pomului cunoaşterii, a devenit zeiţa iubirii. De asemenea, şi pomul vieţii este “împrumutat” tot de la sumerieni. Pe o tăbliţă de lut se pot observa Enki şi primul om, Adapa, şezând la taclale în jurul copacului vieţii. Nu lipsesc nici şerpii din acel peisaj care ar părea copiat din Cartea Genezei, dacă nu ar fi mai vechi cu câteva mii de ani decât scripturile evreieşti.

- Satan din Biblie provine din numele zeului egiptean Seth (ce mai era numit şi Setan). Dacă iniţial era privit ca o entitate neutră, pe alocuri chiar pozitivă, după întoarcerea evreilor din Babilon lucrurile s-au schimbat. Influenţaţi de religia persană a lui Zoroastru, unde erau delimitate clar divinităţile benefice de cele malefice, evreii l-au transformat pe Satan în inamicul lui Yahweh şi al oamenilor.

- Povestea lui Cain şi Abel este o copie a legendei celor doi zei fraţi sumerieni, Enlil şi Enki. În Biblie, păstorul Abel a fost ucis de fratele său, agricultorul Cain. În Sumer, Enki i-a învăţat pe oameni păstoritul iar Enlil agricultura. Deşi Enki a condus singur Pământul, fratele său l-a ucis şi i-a luat locul. Acelaşi mit se întâlneşte şi la egipteni, unde păstorul Osiris, primul conducător al Terrei, a fost ucis de fratele său, Seth, care i-a luat locul. Deşi nu s-a ajuns la o traducere exactă a numelor celor doi fii ai lui Adam şi ai Evei, răspunsul se găseşte în babiloniană. Abel înseamnă „domnul apelor” (a = „apă” iar bel = „domnul”) iar Cain, „gura care acuză” (ca = „gura” iar in = „a acuza”). Sumerianul Enki, cel care a fost ucis de fratele său, era zeul apelor. Babilonienii îl numeau Ea, care înseamnă „casa apelor”. Enlil era cel care acuza de multe ori în faţa zeului suprem, An, atât pe oameni, cât şi pe fratele său. Satan din Biblie, care provine din numele zeului Seth (varianta egipteană a sumerianului Enlil), era de asemenea un acuzator, principala sa atribuţie fiind cea de a aduce acuze sufletelor ajunse la judecata din faţa lui Dumnezeu. Revenind la Cain şi Abel, povestea în care cei doi au adus jertfe în faţa lui Dumnezeu, iar acesta l-a ales pe Abel, este identică cu una sumeriană în care zeiţa Inanna, pentru a-şi alege un soţ, le-a cerut păstorului Dumuzi şi agricultorului Enkidu să-şi prezinte roadele muncii lor. Fiind încântată mai mult de friptură decât de terci, Inanna l-a ales pe păstor.

- Numele celui de-al treilea fiu al lui Adam şi al Evei, Seth, este fără îndoială numele zeului egiptean al deşertului şi al furtunii.

- Legenda turnului Babel este, de asemenea, copiată din Babilon. Acolo se credea că, în urmă cu foarte mult timp, Marduk le-a cerut supuşilor săi să ridice un turn până la cer. Enlil nu a fost de acord cu acest lucru şi a dărâmat turnul, încurcând totodată limbile supuşilor lui Marduk. Evreii nu doar au auzit legenda turnului în timpul robiei babiloniene, ci chiar au avut ocazia de a-l vedea. Regii Nabopalassar şi Nabucodonosor al II-lea îl reconstruiseră cu puţin timp în urmă, la porunca zeului Marduk. Locaţia turnului biblic este aceeaşi, ţinutul Shinear fiind Sumerul.

- Potopul din Biblie este o copie a mitului Potopului din Mesopotamia. În Epopeea lui Ghilgameş, o scriere acadiană formată din mai multe legende şi poeme sumeriene, Utnapiştim este pământeanul care, sfătuit de Enki, şi-a construit o arcă în care a adus câte o pereche din fiecare animal. După potop, el şi familia sa au repopulat pământul. Fără îndoială că, în timpul robiei babiloniene, evreii au avut acces şi la acest mit.

- Itinerariul lui Avraam din Ur până în Canaan este în realitate al hicsoşilor. Conform Bibliei, Avraam a plecat din Sumer în Canaan. De acolo, în Egipt. Apoi în peninsula Sinai şi înapoi în Canaan. Hicsoşii au venit din Sumer în Canaan, unde au stat o perioadă până când s-au îndreptat către Egipt. Au cucerit nordul Egiptului şi l-au condus timp de aproximativ o sută de ani. După ce au fost goniţi de alianţa prinţilor tebani, hicsoşii au plecat către Canaan, bineînţeles prin peninsula Sinai.

- Moise nu a fost evreu, aşa cum susţine Biblia, ci egiptean. În Biblie se spune că fiica faraonului, când a găsit copilul printre trestii, i-a pus numele Moise (Moşe în ebraică) deoarece, a spus ea „din apă l-am scos“. Însă el ar fi trebuit să fie numit Moşui („cel care a fost scos”), nu Moşe. În plus, dacă a fost adoptat de către o egipteancă şi a fost crescut ca un prinţ egiptean, este logic să fi primit un nume egiptean, nicidecum unul ebraic. Mai ales pentru că sunt mici şansele ca o prinţesă egipteană să ştie ebraica. Aşa cum a observat şi Freud, numele Moşe nu provine din ebraică, ci din cuvântul egiptean mos, care înseamnă copil. Dovezile care atestă faptul că Moise a fost în realitate faraonul Akhenaton se găsesc în capitolul „Moise”. Evreii ascund însă originea egipteană a celui mai important reprezentant al religiei lor, lucru remarcat şi de părintele psihanalizei, Sigmund Freud.

- Este binecunoscută povestea biblică în care Moise este lăsat de mama sa într-un coşuleţ pe Nil, fiind salvat de fiica faraonului. În autobiografia regelui akkadian Sargon cel Mare (cca. 2270 – 2215 î.Hr.), acesta susţine că mama sa era mare preoteasă în oraşul Azupiranu în timp ce tatăl lui rămâne necunoscut. După ce l-a născut pe Sargon în secret, l-a aşezat într-un coş de papură uns cu bitum şi i-a dat drumul pe fluviul Eufrat, pentru a evita uciderea lui. A fost găsit de Akki, grădinarul regelui, care l-a adoptat. Ulterior, Sargon va deveni amantul zeiţei Iştar, care îi va acorda tronul. Pentru că Sargon a trăit cu mult timp înainte de Moise, este evident faptul că povestea biblică este un plagiat al celei akkadiene, aşa cum sublinia şi Freud. Israeliţii au aflat povestea naşterii lui Sargon în timpul exilului în Babilon. Iar când s-au întors în Ierusalim şi au început să-şi scrie textele sacre, au inclus acea parte în legenda lui Moise. Până şi faptul că în Biblie ni se spune doar numele mamei lui Moise, în timp ce tatăl rămâne necunoscut, este identic cu faptul că doar mama lui Sargon era cunoscută, în timp ce tatăl lui nu. E posibil totuşi ca ambele variante, a lui Sargon şi a lui Moise, să fie copii ale unui mit egiptean mult mai vechi. După ce l-a născut pe Horus, adevăratul moştenitor al tronului, zeiţa Isis l-a ascuns între trestiile de pe malul Nilului, pentru a nu fi găsit de către faraonul uzurpator Seth. Seth, unchiul lui Horus şi fratele lui Isis, îl omorâse pe Osiris şi îi luase tronul. Auzind că Osiris are un moştenitor, fără îndoială că ar fi încercat să îl ucidă şi pe acela. Aşadar, zeiţa şi-a crescut fiul pe ascuns, până acesta a ajuns destul de mare pentru a-şi cere drepturile. Mama lui Horus, Isis, a fost ajutată să crească copilul de către sora ei, Nephtys, soţia faraonului Seth, la fel cum soţia faraonului a fost ajutată de mama copilului să-l crească pe Moise.

- Când Moise l-a întrebat pe Yahweh care este numele lui, zeul i-a răspuns: „Ehyeh asher ehyeh”, ce s-a tradus prin „Eu sunt cel ce sunt”. O propoziţie fără sens, care probabil l-a băgat pe bietul Moise şi mai mult în ceaţă. Dar dacă propoziţia este tradusă corect, adică „Eu sunt cel numit Ea”, afirmaţia nu numai că are sens, ci şi indică identitatea dumnezeului biblic. Ea era numele babilonian al lui Enki, zeul-şarpe sumerian. Zeul nu i-ar fi spus lui Moise o propoziţie ambiguă, ţinând cont că misiunea acestuia era de a-i convinge pe israeliţi că a fost trimis de către zeul lor pentru a-i elibera. Ci, dimpotrivă, şi-a declinat identitatea pentru a putea fi recunoscut. Faptul că numele zeului era cel babilonian demonstrează că evreii au aflat acest nume în timpul petrecut în Babilon, iar povestea biblică a fost scrisă după întoarcerea lor în Ierusalim.

- Cele 10 porunci ale lui Moise sunt copiate din Cartea Egipteană a Morţilor. Fiind faraon, Moise / Akhenaton a avut acces la această carte fără îndoială, probabil în perioada în care a fost preot la Heliopolis.

- După 15 ani de cercetări, arheologul israelian Yohanan Aharoni a concluzionat că în timpul lui Iosua Navi nu a fost cucerit niciun oraş de către evrei, deoarece acele oraşe menţionate în Biblie nu mai existau de mult timp. De asemenea, istoricul Mandfred Claus consideră că preluarea Canaanului pe cale militară este o poveste inventată. Arheologul Israel Finkenstein a constatat că mai mult de 90% dintre cercetători au stabilit de comun acord că nu a existat niciun exod din Egipt al poporului lui Israel. Prin urmare, nici cucerirea Canaanului. Ierihonul nu a fost distrus de Iosua Navi, ci cu mult timp înainte, prin 1549 î.Hr. La fel şi cetatea Ai, al cărei nume înseamnă „grămada de ruine”. Cu toate astea, exodul a avut loc, dar nu în modul prezentat de Biblie. În realitate s-au folosit două surse, ce au fost compilate într-o singură poveste. Una reprezintă cele câteva sute de israeliţi amestecaţi cu egipteni şi beduini madianiţi, conduşi de Akhenaton. A doua sursă o reprezintă exodul hicsoşilor din Egipt. După ce au fost goniţi de către prinţii tebani prin 1550 î.Hr, hicsoşii au plecat în Canaan. Cum se estimează că zidurile Ierihonului au căzut prin 1549 î.Hr, e posibil ca hicsoşii să fie cei care au cauzat acest lucru. De asemenea, există probabilitatea ca tot ei să fi cucerit şi celelalte oraşe canaanite. Conform lui Manethon, hicsoşii sunt cei care au construit Ierusalimul. Evreii au atribuit micului grup al lui Akhenaton faptele hicsoşilor, rezultând astfel marele exod din Biblie.

- Circumcizia, legământul sacru al evreilor cu Dumnezeu nu a fost inventată de Avraam. În realitate, egiptenii practicau circumcizia de mii de ani, lucru demonstrat atât de desenele din temple cât şi de mumii. Aşa cum remarca şi Freud, cel mai probabil egipteanul Moise le-a adus evreilor acest obicei, nicidecum Avraam.

- Chivotul Legământului, în care Moise ar fi aşezat cele 10 porunci divine, este o copie a chivotului lui Sin (Enki), zeul babilonian al lunii. Se observă modelul babilonian al chivotului lui Moise prin faptul că era decorat cu heruvimi (sfincşi), care în Babilon şi Egipt erau paznici ai secretelor.

- Unul dintre epitetele dumnezeului biblic este El. Însă El era numele divinităţii supreme în Canaan. El este forma prescurtată a lui Ellil, numele dat de babilonieni sumerianului Enlil. Evreii l-au echivalat pe Yahweh al lor cu El al canaanienilor, pentru ca, mai târziu, să-l înlocuiască. Soţia lui El era Aşera. Biblia spune că, în templul lui Solomon, regele Roboam a adus o statuie a Aşerei. Regele Esra a îndepărtat-o dar Manase a readus-o în locul ei tradiţional. Regele Iosia a exilat statuia din templu, dar ea s-a întors după moartea regelui. Aşadar, pentru israeliţi, locul Aşerei era lângă Yahweh, aşa cum pentru canaanieni era lângă El. Inamicul lui El erau fratele său, Dagon, şi fiul acestuia, Baal. În Biblie, cel mai aprig duşman al lui Yahweh era Baal, lucru subliniat cel mai bine în competiţia dintre Ilie şi profeţii lui Baal. În capitolul cinci din Cartea întâi a Regilor, când filistenii au aşezat chivotul lui Yahweh lângă statuia lui Dagon, zeul evreilor a distrus statuia zeului inamic. Aşadar, evreii nu doar au copiat miturile zeilor altor popoare, ci chiar şi divinităţile respective.

- Se presupune că David şi Solomon au domnit în secolul al X-lea î.Hr. Arheologul Israel Finkelstein susţine că relatările biblice despre domniile celor doi sunt fictive. David nu putea să se lupte cu Goliath din Gat, deoarece respectiva localitate era distrusă de mai bine de un secol în acea vreme. Faptul că Goliath era îmbrăcat ca un mercenar grec iar povestea prezintă elemente homerice, demonstrează că nu putea fi scrisă decât mult mai târziu. Până şi Vechiul Testament este confuz în ceea ce priveşte ucigaşul uriaşului. Dacă în Întâia carte a Regilor David este eroul, în cea de-a doua ucigaşul lui Goliat este Elhanan, un necunoscut. Când arheologii au descoperit printre ruinele unui fost oraş al filistenilor o oală pe care era inscripţionat numele Goliath, au presupus că aceea era o dovadă a acurateţii poveştii biblice. Însă acel nume inscripţionat pe oală nu demonstrează decât că a existat cel puţin o persoană cu numele Goliath în rândul filistenilor, nu şi că acea persoană era de statură înaltă sau că s-a luptat cu David. În realitate, povestea luptei dintre David şi Goliat este o preluare a autobiografiei egipteanului Sinuhet. Acesta era un curtean aflat în serviciul lui Nefru, fiica lui Amenemhat I din secolul al XX-lea î.Hr. Sinuhet povestea că a fugit subit din Egipt, s-a luptat cu campionul Retenu, “un mare bărbat din Canaan” şi a revenit în final pentru a fi îngropat în pământul natal.

- Acelaşi profesor Finkelstein a demonstrat că numele lui David şi Solomon  nu figurează în niciun text contemporan extrabiblic şi nicio descoperire arheologică nu permite acreditarea existenţei lor. Nu există nici măcar o singură dovadă că în secolul al X-lea î.Hr. a existat un mare imperiu israelit, aşa cum susţine Vechiul Testament. Faptele de arme ale lui David sunt în realitate cele ale faraonului egiptean Tuthmosis al III-lea. În Biblie, David s-a luptat la Raba cu amoniţii şi sirienii. Apoi l-a bătut pe regele din Ţoba, înainte să-şi întemeieze din nou domnia la Eufrat. Conform surselor egiptene, nu David ci Tuthmosis al III-lea este cel care, pe la sfârşitul anului 1469 î.Hr, a plecat cu armata în Canaan. S-a luptat cu sirienii şi canaanienii în afara oraşului Meggido. În timpul celor şapte luni, cât a durat asediul oraşului Meggido, faraonul a locuit în Ierusalim. Duşmanii au reuşit să scape şi s-au refugiat în Qadeş de pe râul Oronte, oraş cucerit de faraon în 1461 î.Hr. Peste trei ani a trecut Eufratul şi l-a învins pe regele din Mitanni. Thoth sau Tuth, prima parte a numelui faraonului, se scrie Dwd în ebraică, care e rădăcina numelui regelui David.

- Conform descoperirilor arheologice, în perioada domniilor lui David şi Solomon nu existau în Israel nici monumente, nici scrisul. Ceea ce înseamnă că e imposibil ca David să-şi fi scris celebrii psalmi. Aceştia au fost redactaţi mult mai târziu, după întoarcerea evreilor din Babilon. Nu ştim exact dacă autorul necunoscut al psalmilor i-a compus singur, dar ştim că cel puţin unul, Psalmul 104, este copia unui poem compus de faraonul egiptean Akhenaton.

- Dacă în vremea lui Solomon nu existau în Israel monumente, înseamnă că nu a existat nici templul lui Solomon. De fapt, nu există nicio dovadă că ar fi existat acel Prim Templu. În realitate, evreii din Babilon, impresionaţi de măreţia templului lui Marduk, aflat lângă zigguratul Etemenanki (turnul Babel), au construit templul lui Yahweh din Ierusalim după acelaşi model. Pentru a nu fi acuzaţi că ar copia templul lui Marduk, au susţinut că acel templu era o reeditare a unui templul mult mai vechi, clădit de Solomon. Nici măcar legenda care spune că babilonienii au distrus templul lui Solomon nu este originală. Căzut sub dominaţie persană, Babilonul s-a răsculat în 482 î.Hr. Regele persan Xerxes a înăbuşit revolta şi, ca pedeapsă, a ordonat distrugerea zigguratului Etemenanki, turnul Babel din Biblie.

- Nu există nicio dovadă că ar fi existat regele Solomon. Dar dacă a existat într-adevăr, legendele din jurul lui sunt pure fabulaţii. Înţelepciunea cu care se presupune că era înzestrat era necunoscută popoarelor vecine contemporane. Scripturile au fost redactate în vremea lui Solon, unul dintre cei şapte înţelepţi ai Greciei antice. E posibil ca înţeleptul Solon să fi fost folosit ca model pentru personajul Solomon, fiind remarcabilă asemănarea numelui celor doi. Dacă înţelepciunea lui Solomon a fost copiată de la Solon, faptele sale au fost „împrumutate” de la faraonul egiptean Amenhotep al III-lea, tatăl lui Akhenaton. În Biblie, tatăl lui Solomon a creat imperiul israelit iar el a menţinut relaţiile diplomatice. În realitate, tatăl lui Amenhotep al III-lea a creat imperiul egiptean iar el a menţinut relaţiile diplomatice. Se spune că Solomon s-a căsătorit cu multe prinţese. Amenhotep al III-lea a făcut acelaşi lucru, căsătorindu-se cu două prinţese din Siria, două din Mitanni, două din Babilon şi una din Arzawa. Solomon s-a închinat la Astarte şi Moloch la bătrâneţe. Amenhotep al III-lea a primit la bătrâneţe o statuie a lui Iştar (Astarte) de la regele Tuşratta din Mitanni, pentru a se vindeca de durerile de dinţi. Solomon a schimbat organizarea militară, introducând carele de luptă ca armă esenţială. Amenhotep al III-lea a organizat carele de luptă ca unitate separată de război. Solomon a unit Israelul cu alte părţi ale imperiului, având doisprezece ispravnici. Amenhotep al III-lea a organizat imperiul egiptean în doisprezece secţiuni administrative. În timpul domniei lui Solomon, imperiul israelit a devenit tot mai fragil. Au apărut probleme în sudul Palestinei şi în Edom, Rezon a cucerit Damascul iar influenţa lui Solomon s-a diminuat în Siria. În timpul domniei lui Amenhotep al III-lea, imperiul egiptean a devenit tot mai fragil. Au apărut rebeliuni în sudul Palestinei şi în Edom. Influenţa sa a scăzut în Siria iar regele hitit Suppiluliuma a ameninţat nordul Siriei, inclusiv Damascul. Solomon i-a dat lui Hiram, regele din Tir, 20 de cetăţi din pământul Galileei. Amenhotep al III-lea i-a dat lui Abimilichi oraşele Tir, Huzu şi Zerbitu din Galileea. Solomon a construit oraşe pentru provizii şi garnizoane şi a reconstruit oraşele Haţor, Meggido, Ghezer, Milo, Bet-Horonul de Jos, Balat şi Tadmor. Amenhotep al III-lea a reconstruit Haţor, Meggido, Ghezer, Milo, Bet-Şean şi Lachiş. Solomon a construit zidul Ierusalimului, Primul Templu şi un palat. Amenhotep al III-lea şi-a construit un palat la Teba şi temple în aproape toate oraşele din Canaan unde avea garnizoane.

- Influenţa babiloniană a scripturilor se observă cel mai bine în Cartea Esterei. Departe de a fi un adevăr istoric, această carte îi are ca protagonişti pe Estera (Ester în ebraică), evreica ce a devenit regina imperiului persan, şi Mardoheu (Mordechai în ebraică), tatăl ei adoptiv. Nu există nicio dovadă că împăratul Xerses ar fi avut o soţie numită Estera. În schimb, nu încape nicio îndoială că numele eroilor evrei din Babilon, Estera / Ester şi Mardoheu / Mordechai, sunt numele celor mai mari zei ai Babilonului, Iştar şi Marduk. Povestea a fost inventată ca explicaţie pentru sărbătoarea Purim, autorul necunoscut folosind numele zeilor babilonieni probabil tot în semn de omagiu.

- Deşi se susţine că Biblia a fost scrisă de diferiţi patriarhi, adevărul este cu totul altul. Toate scripturile Vechiului Testament au fost compuse şi redactate de preoţii lui Ezdra, după întoarcerea din robia babiloniană. Cei mai mulţi patriarhi nu cunoşteau scrierea, aşa că nu aveau cum să scrie respectivele texte. Cea mai aprinsă polemică se învârte în jurul Pentateuhului, sau primele cinci cărţi ale Bibliei. Deşi se consideră că Moise este autorul lor, cercetătorii au demonstrat că acest lucru este imposibil. Dacă Moise le-ar fi scris, în primul rând ar fi trebuit să le redacteze în limbajul hieroglific, ţinând cont că aceasta era singura scriere pe care o cunoştea. În al doilea, ar fi vorbit despre el la persoana întâi, nu la a treia. Iar în ultimul rând, nu putea să scrie despre evenimente ce au avut loc după moartea sa. Pe 16 ianuarie 1948, Secretarul Comisiei Biblice de la Vatican a recunoscut că Pentateuhul lui Moise nu a fost scris de un singur autor, ci provine din mai multe surse diferite. Acele surse sunt preoţii lui Ezdra care au modificat povestea lui Akhenaton pentru a se potrivi scopului poporului evreu.

- Yahweh al evreilor era Marduk al babilonienilor. Marduk i-a ordonat lui Nabucodonosor al II-lea din Babilon să plece cu armata la vest, în Liban. Yahweh i-a poruncit să atace Egiptul şi Ierusalimul în 586 î.Hr. Sennacherib a subjugat Iudeea şi a prădat Babilonul în 689 î.Hr, la porunca lui Marduk. Biblia susţine că regele asirian a urmat poruncile lui Yahweh. În scrierile persane, Marduk i-a poruncit lui Cyrus să cucerească Babilonul, deoarece era supărat pe poporul său. Conform Bibliei, Yahweh i-a poruncit lui Cyrus acest lucru, pentru a-I elibera pe evrei. Marduk a hotărât ca pustiirea Babilonului să dureze 70 de ani. Acelaşi lucru a hotărât şi Yahweh pentru Ierusalim. E greu de crezut că toţi aceşti regi ar fi ascultat poruncile mai multor zei. Regii asirieni, babilonieni şi perşi nu ar fi avut de ce să urmeze ordinele unui zeu al israeliţilor. Persanul Cyrus nu ar fi dat socoteală în faţa babilonianului Marduk, când zeul său suprem era Ahura Mazda. La fel şi asirianul Sennacherib, al cărui zeu era Aşşur. Cu toate acestea, ei au ascultat ordinele unor zei străini. De ce? Pentru că toate aceste divinităţi reprezentau una singură. Marduk era Yahweh şi Ahura Mazda. Acesta era zeul pe care evreii l-au adoptat după întoarcerea din Babilon, în încercarea de a avea o religie clar definită, după modelul babilonian. Acest lucru se reiese foarte clar din Biblie: toţi profeţii Vechiului Testament, alături de Iisus şi Ioan Botezătorul din Noul Testament, erau profund supăraţi că evreii şi-au uitat dumnezeul, alegând pe un altul. La fel au gândit şi esenienii, care au preferat să se izoleze de restul populaţiei din cauza acestui sacrilegiu. O dovadă în plus este folosirea de către esenieni a calendarului solar, deşi restul israeliţilor îl adoptaseră pe cel lunar. Zeul lui Moise, Aton, era o divinitate solară, pe când cel babilonian, Marduk, era lunară. În Noul Testament nu este folosit nici măcar o singură dată numele Yahweh. Iisus se considera fiul lui Dumnezeu, însă acest Dumnezeu era o zeitate solară, nicidecum Yahweh al evreilor. Trecerea de la un zeu la altul reiese şi din modificarea simbolului israeliţilor. De la steaua lui David, cu cinci colţuri, s-a trecut la cea a lui Solomon, cu şase. Steaua cu cinci colţuri reprezintă a cincea planetă din exterior către soare, adică Jupiter. Steaua cu şase colţuri este a şasea planetă, adică Marte. Jupiter este echivalentul sumerianului Enlil iar Marte al lui Martu, numit Marduk de către babilonieni.

- În Babilonul antic, Marduk era zeul suprem. Însă, alături de el, se aflau la loc de cinste tatăl său, Ea (Enki al sumerienilor) şi mama sa, Iştar (Ninhursag în Sumer). Deşi a luat locul lui Enlil, acaparându-i titlurile şi funcţiile, Marduk nu a făcut acelaşi lucru cu tatăl său, pe care l-a aşezat alături de el, ca egal. În Mesopotamia, numărul 40 era al lui Enki, echivalentul titlului de Mare Prinţ. În Biblie, numărul 40 este cel mai des folosit: potopul a durat 40 de zile şi 40 de nopţi; spionii israeliţi au explorat Canaanul timp de 40 de zile; Eli, Saul, David şi Solomon au domnit câte 40 de ani; israeliţii au rătăcit în deşert timp de 40 de ani; la 40 de ani, Moise a fugit din Egipt, s-a întors după 40 de ani pentru a-şi lua poporul şi a murit după alţi 40; Moise a petrecut pe muntele Sinai trei perioade de câte 40 de zile şi 40 de nopţi; Otniel a fost judecător 40 de ani; sub Ghedeon au fost 40 de ani de pace; filistenii i-au asuprit pe israeliţi timp de 40 de ani; Ilie a mers 40 de zile prin pustiu până la muntele Horeb; Isac şi Esau s-au căsătorit la vârsta de 40 de ani; Iisus a petrecut 40 de zile în deşert; s-a înălţat la cer după 40 de zile de la învierea sa. Acesta este motivul pentru care 40 este cel mai des folosit număr din Biblie: ca omagiu pentru Enki, tatăl zeului suprem Marduk / Yahweh.

În concluzie, Biblia nu este cuvântul lui Dumnezeu, ci o carte scrisă de un grup de oameni ce încercau să-şi formeze o religie după modelul babilonian şi egiptean. Aşa se explică atât numărul foarte mare de erori cât şi lipsa dovezilor arheologice cu privire la acurateţea întâmplărilor prezentate în scripturi. Privind lucrurile în această lumină, câtă încredere mai putem avea în învăţăturile scripturilor? Şi cât de sfinte ar trebui să le considerăm?

 

 

 

 

 

 

 

Grădina Edenului

„Raiul nu este un loc, ci o stare de spirit” – John Burroughs

Cu puţin timp în urmă am avut „onoarea” (a se citi „oroarea”) de a schimba câteva cuvinte cu o mândră reprezentantă a fanatismului religios creştin, atât de plăcut creierului meu nespălat de doctrine puerile. Printre multele aberaţii de care am avut parte se numără şi cea care spune că, din cauza lui Adam şi a Evei, raiul a fost închis. Sufletele tuturor oamenilor, inclusiv ale celor care respectau poruncile lui Dumnezeu (printre care enumerăm profeţii sau sfinţii), ajungeau direct în iad. Şi acolo au rămas timp de multe mii de ani, până a venit Iisus să deschidă raiul după ce s-a înălţat. Prin urmare, nu conta dacă oamenii erau buni, dacă erau aleşi de Dumnezeu pentru diferite misiuni (aşa cum sunt profeţii Vechiului Testament), sau dacă respectau cu sfinţenie învăţăturile preoţilor. Cu toţii ajungeau în iad. Dar totuşi Tatăl ceresc avea grijă de ei, ferindu-i de focul Gheenei şi de furcile încornoraţilor demoni. Şi stăteau bieţii de ei în cazanele cu smoală, plictisiţi şi frustraţi, întrebându-se când va veni Iisus cu cheia porţii raiului sau, măcar, de ce Dumnezeul atotputernic nu face o altă cheie. Aceeaşi fanatică mi-a mai spus că femeilor care nasc li se şterg toate păcatele. Şi n-am putut să nu-mi imaginez în iadul de dinainte de Hristos absolut toate mamele care trăiseră până atunci, întrebându-se de ce sunt acolo, deşi nu mai aveau niciun păcat. Poate totuşi le-a anunţat cineva că motivul era unul singur: poarta raiului avea o singură cheie, pe care o purta Iisus. Nici măcar Dumnezeu Tatăl nu îndrăznea să-i ceară Fiului cheia, măcar cât să facă o dublură, preferând să înghesuie în iad toţi oamenii buni, cinstiţi şi oneşti, alături de păcătoşi. De ce? Ehe… Încurcate sunt căile Domnului. Dar şi mai încurcate sunt conexiunile neuronilor adepţilor Săi…

Oricât de aberantă este această idee, nu fanatica este cea care a inventat-o. Vinovat de naşterea acestei inepţii se pare că este creierul părintelui Cleopa. El spunea că „până la întruparea şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos, nimeni nu se putea mântui, căci raiul era închis şi nu era revărsat peste lume harul Duhului Sfânt.” Problema „sfântului” părinte este că face aceeaşi confuzie pe care o fac aproape toţi teologii, echivalarea raiului cu grădina Edenului.

În diferite religii, prin rai se înțelege locul în care ajunge sufletul omului merituos după moarte. În acest loc nu există griji pentru necesităţi, astfel ca fericirea sufletească să fie posibilă. Se susține de către diverse culte că ajungerea în rai reprezintă eliberarea de toate lucrurile pământești și axarea pe o viață strict religioasă. De asemenea, acele suflete trăiesc acolo alături de divinitatea lor. Prin urmare, raiul este o lume imaterială în care trăiesc sufletele (de asemenea imateriale). Cuvântul paradis, sinonim al raiului, provine din limba greacă, fiind un cuvânt comun pentru parcurile regale. În versiunea greacă a Vechiului Testament, paradeisos a înlocuit ebraicul gan Eden („grădina Edenului”). Cum au ajuns cuvintele rai şi paradis să fie sinonime? Prin faptul că în Geneza biblică Dumnezeu este prezentat plimbându-se prin grădina Edenului / paradis, teologii au ajuns la concluzia că acela era locul în care El trăia, adică raiul. Este totuşi posibil ca grădina Edenului din Biblie să fie raiul în care ajung sufletele celor drepţi?

Vechiul Testament spune foarte clar că grădina Edenului era un loc material de pe Pământ, creat după apariţia omului: „Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise.” (Geneza 2:8). Din acea grădină izvorau patru râuri importante: Fison, Gihon, Tigru şi Eufrat. Datorită acestor indicii, cercetătorii Bibliei au concluzionat că grădina Edenului se afla în fosta Mesopotamie. Dovada că era un loc material, spre deosebire de unul imaterial în care ajung spiritele după moarte, reiese şi din faptul că acolo creşteau copaci (printre care Pomul Vieţii şi Pomul Cunoaşterii). În plus, Biblia ne spune că în grădina Edenului l-a mutat Dumnezeu pe omul abia făcut, „ca s-o lucreze şi s-o păzească.” (Geneza 2:15). Ba, mai mult, în acea grădină a adus Dumnezeu toate animalele de pe Pământ, pentru ca Adam să le pună nume. E greu de crezut că aceste lucruri s-ar fi întâmplat într-o lume imaterială. Tot în grădina Edenului se afla şi şarpele care i-a ispitit pe Adam şi Eva. Cum majoritatea teologilor îl echivalează pe acel şarpe cu răzvrătitul Lucifer, care a fost alungat pe Pământ, logica de bun simţ indică faptul că grădina Edenului era un loc de pe Pământ, în care se aflau plante, animale, primii oameni şi îngerul alungat din cer. De fapt, oamenii au crezut acest lucru până nu demult. Când Cristofor Columb a descoperit America, mulţi spuneau că acolo se află grădina Edenului, datorită peisajului înfloritor şi tropical. Mulţi misionari, precum Marco Polo, considerau că Grădina se afla în China. Cu toate acestea, părerea unanimă este că grădina Edenului se găsea în fosta Mesopotamie, datorită faptului că acolo se află Tigrul şi Eufratul. În plus, un cercetător a descoperit că au existat şi celelalte două râuri, dar au secat, toate patru vărsându-se într-un fluviu care se afla în locul Golfului Persic de astăzi. În concluzie, grădina Edenului sau paradisul a fost un loc de pe Pământ, localizat pe teritoriul fostei Mesopotamii, nu raiul, un loc imaterial în care ajung sufletele după moarte. Până şi numele eden sugerează aceeaşi locaţie, provenind din cuvântul sumerian edin („stepă” sau „câmpie”), ce a devenit edinu pentru babilonieni. Edenul era câmpia din Mesopotamia, grădina Edenului fiind un loc din acea câmpie, unde l-a mutat Dumnezeul biblic pe primul om.

Teofilact al Bulgariei şi Sfântul Nicodim Aghioritul spuneau că nu trebuie să se confunde raiul cu cerul, pentru că unul este cerul şi altul raiul, unde a fost primul om. Pentru ei, cerul este casa lui Dumnezeu, locul unde ajung sufletele drepţilor, iar raiul este grădina Edenului, locul material de pe Pământ. Părintele Cleopa a înţeles acest lucru doar parţial, declarând că „altceva este raiul şi altceva este Împărăţia Cerurilor. Raiul a fost destinat omului înainte de cădere, în care stau şi sufletele drepţilor până la judecata de apoi, fiind numit şi «sânul lui Avraam»; iar Împărăţia Cerurilor este locul unde se află scaunul şi slava Prea Sfintei Treimi şi unde vor intra sufletele drepţilor după judecata de apoi, fiiind numită şi «fericirea veşnică»”. Cum a ajuns dumnealui la astfel de concluzii, rămâne un mister. Probabil a fost influenţat de doi „sfinţi”, Ioan Damaschin şi Vasile cel Mare. „Sfântul” Ioan Damaschin scria că Dumnezeu „i-a zidit omului înainte un fel de palat împărătesc în care trăind, va avea viaţa fericită. Acesta este raiul dumnezeiesc, plantat în Eden cu mâinile lui Dumnezeu, cămară a întregii bucurii şi veselii; căci Eden înseamnă desfătare şi este situat în partea de răsărit, mai sus decât tot pământul. Are o climă temperată şi este luminat de un aer foarte fin şi curat, acoperit cu plante veşnic înflorite, plin de miros de bună mireasmă, umplut de lumină, depăşind noţiunea oricărei frumuseţi şi podoabe simţite; un ţinut cu adevărat dumnezeiesc şi o locuinţă vrednică de cel făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În el nu locuia nici o fiinţă raţională, ci numai omul, plăsmuirea mâinilor dumnezeieşti.” (Dogmatica, capitolul 11). Celălalt „sfânt”, Vasile cel Mare, scria în Exaimeron că „acolo a sădit Dumnezeu raiul unde nu era sila vânturilor, nu nepotrivire a celor patru stihii şi patru vremi ale anului, nu grindină, nu trăsnete care aprind, nu volburi, nici trăsnete care lovesc, nici îngheţare de iamă, nici umezeală de primăvară, nici înfocare de vară, nici uscăciune de toamnă… Acolo floarea nu puţină vreme străluceşte… Buna mireasmă este fară de săţ, frumoasa vopseală veşnic străluceşte… Acolo sunt neamuri de feluri de păsări, care prin floarea aripilor şi prin dulcea viersuire a glasului, dulceaţă prea minunată adaugă celor ce se văd, încât să se ospăteze omul prin toate simţirile: pe unele văzându-le, pe altele auzindu-le, pe altele pipăindu-le, pe altele mirosindu-le şi din altele gustând…” Fără îndoială că aceste descrieri nu sunt decât rodul imaginaţiei a doi oameni ce au fost mai târziu sanctificaţi pentru înflăcărarea cu care şi-au promovat religia. Descrierea grădinii Edenului din Vechiul Testament arată că era un loc ca oricare altul de pe Pământ, singurele „ciudăţenii” fiind Pomul Vieţii şi Pomul Cunoaşterii Binelui şi Răului. Nu plante veşnic înflorite, aer foarte fin, miros umplut de lumină (?!?) sau un loc deasupra Pământului cu climă temperată, unde nu existau anotimpuri, vânt ori ploi.

E posibil totuşi ca povestea grădinii Edenului să fie prezentată în Biblie simbolic. Adică Adam să reprezinte primii bărbaţi, nu primul bărbat, iar Eva primele femei, nu prima femeie. Grădina Edenului ar putea reprezenta nu un loc restrâns de pe Pământ, ci chiar Pământul în Epoca de piatră. Cunoaşterea oferită de şarpe i-a izgonit pe primii oameni din Grădina Edenului, fără ca ei să se mai poată întoarce acolo. Cu alte cuvinte, cunoaşterea i-a scos din Epoca de Piatră, introducându-i în cea a bronzului. Bineînţeles că oamenii nu se mai puteau întoarce în Epoca de piatră, odată ce au evoluat. Geneza 2: 19-20 ne spune că „Şi Elohim, care făcuseră din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-au adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa că toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam. Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice.” Dacă considerăm Grădina Edenului un loc mic de pe Pământ, e cam greu să ne imaginăm absolut toate animalele din lume venind în acel loc, doar pentru a fi botezate de Adam. Şi nu putem să nu ne întrebăm cum a reuşit de exemplu cangurul să traverseze oceanul înot tocmai din Australia sau ursul polar tocmai de la Pol. Dar dacă luăm în calcul posibilitatea ca grădina Edenului să fie de fapt planeta noastră în Epoca de Piatră, citatul din Biblie are căpăta sens: oamenii au botezat toate animalele pe care le-au întâlnit pe întreg Pământul. Grădina Edenului era numită Timpul Visului de către aborigenii din Australia, Epoca de Aur de către greci şi romani, Vârsta de Aur sau Satya de către hinduşi, Al Doilea Soare sau Nahui Ehecatl de către azteci, Epoca de Piatră de către oamenii de ştiinţă.

După ce am văzut că raiul şi grădina Edenului sunt locuri diferite, trebuie să identificăm şi alte erori în această ipoteză a fanaticilor religioşi. Este aberant să credem chiar şi astăzi, în mileniul al treilea, că Dumnezeu s-a supărat pe doi sălbatici (Adam şi Eva) atât de tare că au mâncat dintr-un fruct, încât a pedepsit pentru acest lucru toată omenirea. Primii oameni erau ca nişte copii. Nu cunoşteau binele şi răul, aşadar nu puteau conştientiza faptul că fac un lucru rău dacă nesocotesc nişte ordine. Un părinte le poate interzice copiilor săi să mănânce un anumit fruct dar îi iartă dacă greşesc. Atât din dragoste pentru ei, cât şi din înţelepciunea care îl ajută să înţeleagă că odraslele lui nu au suficientă minte pentru a conştientiza gravitatea faptelor lor. Dacă orice părinte uman îşi iartă copiii care greşesc, cum putem considera că unul divin este atât de ranchiunos încât să-şi pedepsească nu doar copiii, ci şi generaţii întregi de urmaşi ai acestora? Oare nu contrazice acest lucru imaginea Dumnezeului iertător, pe care o promovează creştinismul? În plus, cum putea Iisus să ceară oamenilor să-i ierte pe cei care greşesc, când înţeleptul Dumnezeu nu era în stare să ierte greşeala unor sălbatici? Nu mai vorbim de faptul că orice părinte ştie că, atunci când le interzice copiilor un anumit lucru, ei vor face aproape întotdeauna acel ceva. Să înţelegem că Dumnezeu nu are cunoştinţe psihologice de bază? Ori că nu e atât de înţelept pe cât ar trebui să fie? Niciuna dintre aceste variante nu e adevărată. Dumnezeu nu are nicio legătură cu inepţiile unor aşa-zişi sfinţi care explică prin aberaţii lucruri pe care creierele lor spălate nu sunt în stare să le explice logic.

Până şi ideea că Iisus a deschis raiul când s-a înălţat contrazice Noul Testament. În Evanghelia după Luca e scris că, atunci când unul dintre tâlharii crucificaţi i-a cerut lui Iisus să-l pomenească după ce va ajunge în împărăţia sa, Iisus i-a răspuns: „adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai.” Cum ar fi putut să ajungă în rai în acea zi Iisus şi tâlharul de lângă el, dacă se consideră că Iisus a deschis raiul după înălţarea sa, adică după 40 de zile de la înviere? Iar dacă raiul ar fi fost grădina Edenului, ar fi însemnat că Iisus şi tâlharul cel bun ar fi plecat în Mesopotamia după moarte? Sper că nu într-un fel de circuit turistic al spiritelor, care includea casa din Ur a lui Avraam, ruinele turnului Babel, piatra cu care l-a pocnit în cap Cain pe Abel sau cotorul fructului mâncat de Adam şi Eva.

Fanaticii de acest gen sunt absolut convinşi că mântuirea pe care ne-a adus-o Iisus prin sacrificiul său se referă la deschiderea raiului. O părere total greşită, care contrazice ideea de bază a creştinismului: murind pe cruce, Iisus a şters toate păcatele omenirii de până atunci. La asta se referă mântuirea, nu la rai. În lumina acestor lucruri nu trebuie să ne mire faptul că oameni ca şi părintele Cleopa au fost şi vor fi sanctificaţi. Deoarece, aşa cum spunea Iisus în Evanghelia după Matei, „fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.”

Moise

„Dacă Moise a fost egiptean şi dacă le-a transmis evreilor propria-i religie, atunci a fost cea a lui Akhenaton, religia lui Aton.” – Sigmund Freud (Moise şi religia monoteistă)

1. Surse

În 1939, părintele evreu al psihanalizei, Sigmund Freud, a publicat cartea Moise şi monoteismul, în care a demonstrat că există mari asemănări între religia faraonului egiptean Akhenaton şi învăţăturile atribuite lui Moise. De exemplu, el scria că unul dintre crezurile evreilor, „Schema Yisrael Adonai Elohenu Adonai Echod” („Ascultă, o Israel, Domnul Dumnezeul tău este singurul Dumnezeu”), poate fi tradus „Ascultă, o Israel, Aton Zeul nostru este singurul Zeu”, deoarece litera ebraică d este o transliterare a literei egiptene t, iar e devine o. În plus, Freud a arătat că numele liderului evreu nu provenea din ebraică, aşa cum se crezuse până atunci, ci din cuvântul egiptean mos, care înseamnă copil. Dar şi că naşterea lui Moise din Biblie este o reproducere a altor mituri antice despre naşterea unor mari eroi ai istoriei (cum ar fi Sargon cel Mare al Akkadului). Pentru a se ascunde faptul că Moise era egiptean, mitul naşterii sale a fost răsturnat, pentru a face ca el să se nască din părinţi săraci, ajungând mai apoi într-o familie nobilă. Freud a sugerat că unul dintre înalţii oficiali, care se numea probabil Tutmes, era adept al religiei lui Aton. După moartea faraonului, Tutmes a ales tribul evreilor care trăiau în ţinutul Goşen din estul deltei Nilului, să fie poporul său ales. El i-a scos pe evrei din Egipt în timpul Exodului şi le-a transmis principiile religiei lui Akhenaton.

Deşi în anii ce au urmat, mulţi oameni de ştiinţă au făcut eforturi pentru a distruge orice legătură dintre Moise şi Akhenaton, egiptologul Ahmed Osman a publicat în 1989 cartea Moise – Faraonul Egiptului, în care a demonstrat că liderul evreilor şi faraonul rebel au fost una şi aceeaşi persoană. Deşi dovezile aduse de Osman sunt solide, cercetătorii preferă să discrediteze în continuare această lucrare. Fără a-şi da seama că, identificându-l pe Moise cu Akhenaton, ar însemna ca Biblia să aibă o acoperire istorică. Să vedem dacă Freud şi Ahmed Osman au avut dreptate.

Cea mai detaliată sursă de informaţii privitoare la viaţa lui Moise este Vechiul Testament. Dar întâlnim amănunte suplimentare în Talmud, cealaltă carte sfântă a evreilor după Torah, şi în Coran. Totuşi, nu doar în cărţile „sfinte” găsim indicii despre exodul israelit. Manethon, un preot egiptean care a trăit în timpul ultimei dinastii de faraoni, prin secolul al III-lea î.Hr., a scris o istorie a ţării sale, Aegyptiaca, compilând povestiri pe care le-a găsit în biblioteca tempului din Heliopolis. Din păcate nu avem acces direct la opera originală, ci doar fragmente citate de alţi autori, cum ar fi istoricul evreu Flavius Josephus, cronografii creştini Sextus Iulius Africanus şi Eusebius, pasaje izolate din Plutarh şi alţi autori greci şi latini sau un compilator de mai târziu, Syncellus de la Tarasius, patriarh al Constantinopolului. Conform lui Manethon, citat de Josephus, strămoşii evreilor erau hicsoşii, care au ocupat Egiptul o bună perioadă de timp. Când hicsoşii au fost goniţi din Egipt de către faraonul Ahmosis, aceştia au ocupat Canaanul şi au construit Ierusalimul. Mai târziu, un alt faraon, Amenofis al III-lea (Amenhotep al III-lea, tatăl lui Akhenaton), a curăţat Egiptul de leproşi şi alte persoane necurate, trimiţându-le să lucreze în carierele de piatră de la est de Nil. După câţiva ani, faraonul le-a dat oraşul Avaris, fostă fortăreaţă a hicsoşilor. Acolo, aceştia l-au ales conducător pe unul dintre preoţii de la Heliopolis, numit Osarsef. Osarsef le-a cerut celor ce îl urmau să nu se închine zeilor egipteni, a ordonat să se repare zidurile Avarisului şi să se pregătească de un război cu Amenofis al III-lea. A trimis emisari la păstorii hicsoşi izgoniţi în Ierusalim, pentru a se uni într-o expediţie comună, împotriva Egiptului. Hicsoşii au venit într-un grup ce număra două sute de mii de oameni. Ameninţat de această invazie, Amenofis al III-lea a fugit în Etiopia, unde a stat 13 ani în exil. Între timp, hicsoşii şi egiptenii necuraţi au dat foc oraşelor şi satelor, au profanat templele, au mutilat imaginile zeilor şi au folosit sanctuarele ca bucătării, în care prăjeau animalele venerate de egipteni. Aflând despre acest lucru, Amenofis al III-lea s-a întors din Etiopia în fruntea unei mari armate, iar fiul său, Ramses, în fruntea alteia. Cei doi au atacat şi i-au învins pe hicsoşi şi aliaţii lor egipteni, ucigând pe mulţi dintre ei şi fugărindu-i pe ceilalţi până la frontiera cu Siria.

Deşi Manethon scria că liderul egiptenilor necuraţi era Osarsef, alţi autori au folosit numele Moise. Egipteanul Apion din primul secol d. Hr., care a predat retorica la Roma, scria că Moise s-a născut la Heliopolis. El a ridicat case de rugăciune în aer liber iar în locul obeliscurilor a construit stâlpi în vârful cărora se aflau figuri umane. Alţi autori din Alexandria, precum Chaereman şi Lysimachus, erau tot în favoarea lui Moise ca şi conducător al egiptenilor necuraţi. Syncellus, conform lui Africanus, afirma că Exodul a avut loc în timpul domniei lui Amosis I (Ahmosis I), primul rege al Dinastiei a XVIII-a. Conform lui Eusebius, Syncellus ar fi afirmat că ieşirea evreilor din Egipt a avut loc în timpul domniei faraonului Achencherres (Akhenaton). Versiunea armeană a operei lui Eusebius identifică în mod similar domnia lui Achencherres (Akhenaton) ca perioada când Moise a devenit conducătorul evreilor.

O altă metodă, mai puţin convenţională, de a afla adevărul despre Moise este percepţia extrasenzorială. Între 1948 şi 1949, profesorul doctor Milan Rýzl a efectuat la Praga o serie de experimente. El a hipnotizat câţiva subiecţi pe care i-a trimis în anumite perioade din trecut. Rezultatele acestor experimente au fost publicate în cartea Miracolele biblice. Într-un experiment ce a avut loc pe 9 februarie 1949, Milena, o fată de 17 ani, sub hipnoză s-a întors în timp, pe vremea lui Moise. Ea l-a descris pe liderul evreilor ca având înălţimea cam de 1,65 m, cu părul de culoare închisă şi fără barbă. Avea o figură prelungită şi nasul destul de mare. Milena spunea că Moise nu arăta ca un iudeu dar avea câteva trăsături iudaice, care însă nu erau prea marcante. Era îmbrăcat aproape ca romanii, aşa cum sunt înfăţişaţi în picturi. Avea ceva legat în jurul corpului şi ceva peste umeri, ca o haină. Fratele lui Moise, Aaron, era puţin mai scund. Şi el avea faţa prelungă şi trăsături doar uşor iudaice. Barba şi părul lui erau de culoare roşie. Milena afirma că Moise şi Aaron au învăţat arta hipnozei de la un bărbat care afirma că este vrăjitor. Înainte să moară, acesta l-a învăţat pe Aaron hipnoza care, la rândul său, l-a învăţat pe Moise. Cei doi fraţi l-au hipnotizat pe faraon şi i-au sugerat acestuia să vadă Nilul prefăcut în sânge. Vacile egiptenilor au murit nu din cauza Domnului, ci pentru că păşteau pe câmpii infestate cu căpuşe. Egiptenii s-au îmbolnăvit pentru că au băut apă murdară. Nu a căzut foc şi grindină peste Egipt, doar o furtună puternică. Nu a domnit întunericul timp de trei zile, ci doar a fost cerul foarte înnorat. Invazia de lăcuste nu a fost provocată de Dumnezeul evreilor, ci era un eveniment normal în Egiptul antic. Aaron a ştiut că se va întâmpla acest lucru, l-a anunţat şi pe Moise iar acesta a pus „minunea” pe seama lui Yahweh. Dumnezeul biblic nu a omorât toţi primii-născuţi ai egiptenilor ci au murit vreo sută de copii egipteni, otrăviţi probabil de evrei. În deşert, Moise nu a aruncat o bucată de lemn în apă amară, făcând-o dulce, deoarece aceea era apă normală, proaspătă. Deasupra cortului în care se afla Chivotul Legământului era într-adevăr o coloană de nori, dar aceasta nu a vorbit cu Moise niciodată. De fapt, coloana apărea numai când Aaron dormea. Nu au apărut şerpi de foc care să-i muşte pe unii, ci aceia s-au zgâriat în nişte spini. N-au murit 24.000 de evrei, pedepsiţi de Yahweh, ci vreo două-trei sute, din cauza unei boli infecţioase. La râul Iordan, apa nu a stat pe loc pentru a putea trece israeliţii. Aceştia au trecut printr-un vad, unde apa era mică. Milena declara că nu au murit în deşert 14.700 de oameni, iar Moise a murit subit, probabil în somn.

Într-un alt experiment, ce a avut loc pe 22 ianuarie 1949, aceeaşi Milena spunea, tot sub hipnoză, că Moise avea vreo 40 de ani iar Aaron vreo 50 când au apărut în faţa faraonului. La prima înfăţişare, Moise era hipnotizat de Aaron dar la a doua, amândoi erau treji. Într-o altă vizită, Moise nu a avut un toiag mare în mână, ci o nuia elastică. Nuiaua sa nu s-a transformat în şarpe, ci Aaron l-a hipnotizat pe faraon şi i-a sugerat să vadă acest lucru. Moise nu a despărţit apele în două. Evreii au trecut prin Marea Roşie în timpul refluxului, iar egiptenii au încercat să treacă în timpul fluxului. Moise nu a lovit cu toiagul în piatră, făcând să ţâşnească apă din acel loc. Ci, pur şi simplu, a găsit apă sub nişte pietre pe care le-a dat la o parte cu toiagul. Când pământul s-a deschis şi a înghiţit 250 de oameni, în realitate aceia căzuseră într-o capcană pentru animale. Numărul evreilor din deşert nu era cel specificat în Biblie, ci mult mai mic: cam 20.000 de oameni. Mana pe care le-o trimitea Dumnezeul Yahweh evreilor zilnic era sucul unei plante tropicale ce creşte în apropierea deşertului. Această plantă are cam 75 de centimetri, frunze foarte rezistente, creşte în nisip şi seamănă cu cactusul, dar nu are atâţia ţepi.

După ce Milena şi alte fete au întrerupt colaborarea cu profesorul Rýzl din motive personale, acesta fost nevoit să caute un alt subiect. Şi a găsit-o pe Sonya, de doar 16 ani. În experimentul nr. 24 din data de 12 octombrie 1949, Sonya a fost trimisă în trecut, la rândul ei, pentru a verifica dacă într-adevăr Moise a fost lăsat într-un coşuleţ de mama sa şi găsit de fiica faraonului. În transă, fata a declarat că nu vede nimic de acest gen şi că, cel mai probabil, e vorba doar de o legendă.

Pentru a nu cădea în latura naivităţii, trebuie să recunoaştem că nu ne putem baza pe acurateţea acestor experimente. În primul rând, nu putem fi siguri că au avut loc şi că nu sunt doar rodul unei fantezii bogate. În al doilea rând, dacă presupunem că au avut loc aşa cum au fost prezentate, nu putem fi siguri dacă persoanele hipnotizate au văzut într-adevăr ceea ce declarau că au văzut, sau dacă toate acele imagini nu au fost influenţate de propriile păreri, în mod conştient sau inconştient. Deoarece se observă de multe ori subiectivismul hipnotizaţilor („copiii egiptenilor au fost omorâţi probabil de evrei”, „Moise a murit probabil în somn”, „probabil e doar o legendă”). În al treilea rând, nu putem şti dacă subiecţii hipnotizaţi au fost influenţaţi de către hipnotizator. Şi nu în ultimul rând, nu ştim cu exactitate cum funcţionează percepţia extrasenzorială. Prin urmare, nu putem avea încredere în acurateţea ei. Dar când mai multe persoane văd sub hipnoză aceleaşi lucruri şi nu există niciun fel de influenţe externe ori interne, e posibil să vadă ceva care măcar se apropie de adevăr. Aşadar, chiar dacă privim cu scepticism rezultatele experimentelor profesorului doctor Milan Rýzl, anumite aspecte merită luate în considerare.

Ce dovezi există că Moise şi Akhenaton sunt aceeaşi persoană? Şi de ce Manethon îl numea Osarsef? Numele Osarsef e compus din Osiris (Asar în egipteană) şi Iosif (Yosef în ebraică). Akhenaton era nepotul lui Yuya (Iosif) şi s-a reprezentat ca Osiris în templul lui Aton din Karnak. Manethon spune că Osarsef a fost preot în Heliopolis. Akhenaton a fost preot în Heliopolis. Talmudul spune că Moise oficia ca şi mare preot. Akhenaton se considera marele preot al lui Aton. Tot în Talmud, Moise era considerat regele israeliţilor în timpul şederii în Sinai. Akhenaton a fost regele Egiptului şi, chiar dacă a fost obligat să abdice, adepţii lui l-au considerat adevăratul rege chiar şi atunci când se aflau în Sinai. Coranul spune că Allah a ridicat regi din rândul israeliţilor, care nu pot fi decât urmaşii lui Iosif, adică cei patru regi de la Amarna: Akhenaton, Smenkhkare, Tutankhamon şi Ay. Şi Moise, şi Akhenaton, au fost în pericol să-şi piardă vieţile la naştere. Manethon spune că Osarsef şi-a schimbat numele în Moise spre sfârşitul vieţii. Akhenaton a fost numit Moise spre sfârşitul vieţii. Amândoi au interzis adepţilor săi să se închine zeilor egipteni, instaurând o credinţă monoteistă. În Talmud, când Moise era mic, a luat coroana faraonului şi şi-a aşezat-o pe cap. Akhenaton a ajuns coregent alături de tatăl său în tinereţe. Biblia spune că Moise avea 40 de ani când a fugit din Egipt. Akhenaton avea aproape 40 de ani când a fost obligat să abdice şi să părăsească Egiptul. În Biblie, Moise a condus Exodul la vârsta de 80 de ani. Akhenaton şi-a luat adepţii şi rudele israelite din Egipt la 80 de ani. Numele soţiei etiopiene a lui Moise, Adonith (Aton-it în egipteană), indică o legătură cu Aton, zeul lui Akhenaton. Epitetul Dumnezeului lui Moise, Adonai („Domnul meu”), provine din egipteanul Aton-ai („Aton al meu”). Moise era nedespărţit de cârja sa de păstor, care de cel puţin două ori s-a transformat în şarpe. Cârja de păstor şi sceptrul cu cap de şarpe erau însemnele regilor egipteni. Moise a fost păstor după ce a fugit din Egipt. Akhenaton s-a reprezentat în sculpturi ca Osiris, zeul-păstor. De altfel, toţi faraonii se considerau păstori, acesta fiind un epitet care semnifica rolul de conducător al turmei de supuşi. Şi Moise, şi Akhenaton, au murit în deşertul Sinai. Cele 10 porunci ale lui Moise sunt copiate din Cartea egipteană a morţilor, pe care Akhenaton o ştia cu siguranţă din perioada în care a fost preot la Heliopolis. Moise a avut trei soţii: o necunoscută din Kuş (Nubia / Sudan), regina etiopiană Adonith şi madianita Zipporah. Akhenaton a avut cel puţin trei soţii: Nefertiti (marea regină), Kiya (o prinţesă mitanniană) şi o a treia, rămasă necunoscută (sora lui Akhenaton şi mama lui Tutankhamon). În Talmud, Moise a fost nevoit să părăsească tronul Etiopiei şi să fugă din ţară. Akhenaton a fost nevoit să părăsească tronul Egiptului şi să fugă din ţară. Manethon, Apion, Chaereman şi Lysimachus îl considerau pe Moise egiptean, iar în Biblie e israelit adoptat de egipteni. Akhenaton a fost egiptean cu sânge israelit. Lucru confirmat şi de experimentul profesorului doctor Milan Rýzl din 9 februarie 1949 când Milena, întoarsă în timp sub hipnoză, spunea că Moise nu arăta ca un iudeu dar avea câteva trăsături iudaice, care însă nu erau prea marcante. Lucru absolut firesc, ţinând cont că Moise / Akhenaton era egiptean cu sânge israelit. De asemenea, ea l-a descris pe liderul evreilor ca având o figură prelungită. Akhenaton era reprezentat în statui cu o figură prelungită.

Dacă Akhenaton este într-adevăr cel ce i-a scos pe israeliţi din Egipt, cine şi de ce l-a numit Moise? În Biblie se spune că fiica faraonului, când a găsit copilul printre trestii, i-a pus numele Moise (Moşe în ebraică) deoarece, a spus ea „din apă l-am scos“. Însă el ar fi trebuit să fie numit Moşui („cel care a fost scos”), nu Moşe. În plus, dacă a fost adoptat de către o egipteancă şi a fost crescut ca un prinţ egiptean, este logic să fi primit un nume egiptean, nicidecum unul ebraic. Mai ales pentru că sunt mici şansele ca o prinţesă egipteană să ştie ebraica. Într-o perioadă în care copiii israeliţilor erau ucişi din ordinul faraonului, să pui unui copil un nume israelit ar fi fost echivalent cu a-i desena o ţintă mare pe el. Dacă prinţesa voia să-i salveze viaţa, în niciun caz nu i-ar fi pus un nume israelit. Dar, aşa cum a observat şi Freud, numele Moşe nu provine din ebraică, ci din cuvântul egiptean mos, care înseamnă copil. În egipteana antică, cuvântul pentru copil era scris prin două consoane, m şi s. Dacă îndepărtăm din Moşe cele două vocale, rămân consoanele m şi ş. Cum litera ebraică ş este echivalentul literei egiptene s, observăm că ambele cuvinte provin din aceeaşi sursă. Însă egipteanul mos nu are doar sensul de copil, ci şi de moştenitor legal. Când Horemheb a interzis folosirea numelui lui Akhenaton, adepţii săi israeliţi şi egipteni l-au numit Mos, pentru a indica faptul că el era fiul legitim al lui Amenhotep al III-lea, moştenitorul de drept al tronului. Mai târziu, editorul biblic a tradus ms (Mos) prin mş (Moşe), încercând să furnizeze o explicaţie ebraică a numelui egiptean, pentru a rupe orice legătură dintre Moise şi Egipt. Faptul că mos e folosit cu sensul de moştenitor se vede şi din numele unor faraoni: Rameses („moştenitorul lui Ra”), Ahmose („moştenitorul lui Yah”), Tuthmose („moştenitorul lui Thoth”), Amenmeses („moştenitorul lui Amon”). Toate aceste nume ale faraonilor indică faptul că ei au primit tronul Egiptului de la respectivii zei, că erau fiii şi moştenitorii de drept ai zeilor.

2. Când a trăit

Pentru a afla cine era Moise cu adevărat, trebuie să aflăm perioada în care a trăit. Mai jos avem un tabel cu faraonii Dinastiei a XVIII-a şi primii patru din Dinastia a XIX-a:

Dinastia a XVIII-a
Ahmosis	1549-1524 î. Hr.	25 ani
Amenhotep I	1524-1503 î. Hr.	21 ani
Tuthmosis I	1503-1491 î. Hr.	12 ani
Tuthmosis al II-lea	1491-1479 î. Hr.	12 ani
Hatşepsut	1479-1458 î. Hr	22 ani
Tuthmosis al III-lea	1479-1424 î. Hr	55 ani
Amenhotep al II-lea	1424-1398 î. Hr	26 ani
Tuthmosis al IV-lea	1398-1388 î. Hr	10 ani
Amenhotep al III-lea	1388-1348 î. Hr	40 ani
Amenhotep al IV-lea (Akhenaton)	1360-1343 î. Hr.	17 ani
Smenkhkare	1345-1343 î. Hr.	2 ani
Tutankhamon	1343-1333 î. Hr.	10 ani
Ay	1333-1328 î. Hr.	4 ani
Horemheb	1328-1298 î. Hr.	27 ani
Dinastia a XIX-a
Ramses I	1298-1296 î. Hr.	2 ani
Seti I	1296-1279 î. Hr.	17 ani
Ramses al II-lea	1279-1212 î. Hr.	67 ani
Merneptah	1212-1201 î. Hr.	11 ani

Majoritatea cercetătorilor Bibliei consideră că Ramses al II-lea a fost faraonul care i-a asuprit pe evrei, iar Merneptah cel în timpul căruia a avut loc Exodul, datorită unei metode de calcul eronate. Aceşti cercetători sunt de părere că Iosif a venit în Egipt odată cu hicsoşii, păstori asiatici care au invadat Egiptul de Jos şi Egiptul de Mijloc în secolul al XVII-lea î.Hr., şi-au stabilit capitala la Avaris, în Delta Estică, de unde au condus ţara pentru o perioadă de mai bine de un secol, până când au fost izgoniţi de faraonul Ahmosis, întemeietorul Dinastiei a Optsprezecea. Metoda de calcul a fost următoarea: conform Bibliei, 2 ani a fost întemniţat Iosif în Egipt, 7 ani roditori până a început foametea, 2 ani de foamete până a venit familia lui Iosif iar 430 de ani este durata şederii evreilor în Egipt până la Exod. În total, 441 de ani. Din datele egiptene, 108 ani au petrecut hicsoşii în Egipt, 240 de ani a durat Dinastia a Optsprezecea, iar din Dinastia a Nouăsprezecea, 2 ani a domnit Ramses I, 14 ani Seti I, 67 de ani Ramses al II-lea şi 10 ani Merneptah. În total, tot 441 de ani. Ceea ce ar însemna că Exodul a început la sfârşitul domniei lui Merneptah, prin anul 1201 î.Hr. Însă acest calcul ar însemna că Iosif a ajuns în Egipt ca sclav şi a fost întemniţat chiar din primul an al stăpânirii hicsoşilor, lucru foarte puţin probabil.

Aceste presupuneri au fost spulberate în 1896, când egiptologul britanic W.M. Flinders Petrie a descoperit o stelă uriaşă de granit în templul funerar al lui Merneptah. Stela, care îi aparţinuse iniţial lui Amenhotep al III-lea, avea pe o parte inscripţionat un text comandat de acest rege, iar pe cealaltă parte ceea ce oamenii de ştiinţă au crezut că este relatarea a două campanii militare ale lui Merneptah. Deoarece pe această stelă se află şi o referire la o campanie militară împotriva Israelului, lucru care se potriveşte cu relatarea biblică despre urmărirea israeliţilor de către egipteni, stela a devenit cunoscută ca Stela Israel. Stela datează din anul al cincilea de domnie al lui Merneptah şi vorbeşte despre israeliţi ca fiind un popor ce se stabilise deja în Canaan. Ceea ce înseamnă că israeliţii părăsiseră Egiptul până la acea dată (1208 î.Hr.), petrecuseră 40 de ani în pustiu şi stătuseră în Canaan suficient timp încât să devină o putere ameninţătoare. După ce elogiază victoria lui Merneptah împotriva libienilor, stela menţionează în ultimile douăsprezece rânduri că „pustiire este pentru Tehenu (Libia), Hatti (ţinutul hitiţilor din Asia Mică, ce cuprindea şi nordul Siriei) este liniştit, Canaanul (partea de vest şi sud a Palestinei) este prădat cu toate relele, Ascalon (port canaanit în nordul zonei Gaza) este învins, Gezer (oraş canaanit la vest de Ierusalim) este prins, Yanoam (oraş din Palestina de nord) este făcut una cu ceea ce nu există, Israel (semnul folosit aici indică un popor, nu un teritoriu) este împăştiat, sămânţa sa nu mai este, Hurru (ţinutul huriţilor de lângă Marea Moartă) a devenit o văduvă a Egiptului! Toate ţinuturile împreună sunt pacificate…” Dacă iniţial s-a crezut că aceste rânduri relatează victoriile lui Merneptah, nu există nicio dovadă că acest rege ar fi luptat împotriva altcuiva, în afară de libieni. Dacă regele, la vârsta înaintată de 60 de ani, ar fi învins hitiţii (cu care Ramses al II-lea a încheiat un tratat de pace), huriţii şi celelalte popoare menţionate pe stelă, e greu de crezut că nu s-ar fi lăudat cu aceste victorii şi în alte documente. În schimb, tot ce avem este o listă cu nume în epilogul Stelei Israel. Merneptah nu pretinde că a supus acele popoare, ci doar că a adus pacea Egiptului după victoria împotriva libienilor, secţiunea finală a stelei indicând starea de lucruri pe care a moştenit-o de la bunicul său, Seti I, şi de la tatăl său, Ramses al II-lea. Şi totuşi, cine i-a înfrânt pe israeliţi?

Ramses I era bătrân când a urcat pe tron şi nu a supravieţuit celui de-al doilea an de domnie. A fost succedat de fiul său, Seti I, şi mai apoi de fiul acestuia, Ramses al II-lea, în timpul cărora găsim detalii despre campanii care se potrivesc atât cu Stela Israel, cât şi cu povestirea despre Exod. În primul său an de domnie, Seti I a primit vestea că neamul Şasu plănuia să se revolte, conducătorii acestor triburi reunindu-se în Khor (termenul general pentru Palestina şi Siria). Seti I a abia se întorsese din prima sa campanie împotriva neamului Şasu, unde a luptat alături de tatăl său, care de altfel a murit în acea luptă. Numele Şasu era folosit de egipteni pentru triburile de beduini din Sinai, popoare nomade care vorbeau o limbă vest-semitică. Mai târziu, în primele secole ale erei noastre, cuvântul şasu a devenit cuvântul copt şos, care înseamnă păstor. La scurt timp după încoronarea sa, Seti I a pornit spre nord, cucerind oraşul Pi-Kanan din Gaza. Apoi a dus campanii împotriva canaanienilor, libienilor şi hitiţilor din nordul Siriei. Mai târziu, faraonul a dus două războaie împotriva libienilor. Fiul său, Ramses al II-lea, a trecut prin Canaan până la regatul Amurru din Siria de Nord. A cucerit oraşul Kadeş al hitiţilor, a restabilit ordinea în Galileia, a recâştigat Damascul şi a atacat oraşul ammurit Dapur, aflat la nord de Kadeş. În al douăzeci şi unulea an de domnie, Ramses al II-lea a încheiat un tratat de pace şi alianţă cu hitiţii. Pe lângă acestea, există mai multe campanii împotriva neamului Şasu, consemnate la Tanis, oraş la sud de Lacul Menzalah. Profesorul Kenneth A. Kitchen de la Universitatea din Liverpool a ajuns la concluzia că ţinutul neamului Şasu era zona Edomului şi Moabului din Biblie. Aşadar, în primul an de domnie al lui Seti I, neamul Şasu ieşea din Sinai ameninţând Canaanul, Edomul şi Moabul. Peste două decenii, în timpul lui Ramses al II-lea, ei părăsiseră Sinaiul şi se aflau în Edom şi Moab. Dacă facem o comparaţie între apariţia bruscă a neamului Şasu, mişcarea lor teritorială şi Exodul israeliţilor din Vechiul Testament, observăm că şi unii, şi alţii, au urmat aceeaşi rută. Israel şi Şasu sunt nume ale aceluiaşi popor. Când Moise şi tribul său israelit s-au unit în Sinai cu madianiţii, ei au fost numiţi neamul Şasu de către scribii egipteni. Mai târziu, când aceştia s-au stabilit în Canaan iar identitatea israelită s-a conturat, scribul Stelei Israel a putut să-i recunoască drept cine erau într-adevăr. Acesta este motivul pentru care numele Israel nu apare în scrierile egiptene până în 1209 î.Hr., iar numele Şasu nu este scris pe Stela Israel, deşi se ştie că predecesorii lui Merneptah au dus lupte împotriva acestui trib semit de beduini. Prin urmare, putem considera fără greşeală că Exodul din Biblie a avut loc aproximativ în anul 1296 î.Hr., faraonul pierzându-şi viaţa în timp ce îi urmărea pe israeliţi în Sinai, în acord cu relatarea Vechiului Testament. Dacă Ramses I este faraonul Exodului, Horemheb este cel care i-a asuprit pe israeliţi. Ceea ce înseamnă că Moise şi Akhenaton au trăit în aceeaşi perioadă, aşa cum considerau şi Eusebius şi Syncellus. Presupunând că au fost două personaje diferite, ne lovim de coincidenţe mult prea mari: amândoi aveau credinţe asemănătoare, amândoi au construit temple îndreptate spre est, amândoi aveau sânge evreiesc, amândoi au plecat în Sinai şi amândoi au scos israeliţii din Egipt. Asemănările dintre cei doi sunt mult prea multe, după cum a observat şi Sigmund Freud. Aşa cum spunea şi egiptologul canadian Donald B. Redford: „Figura lui Osarsef / Moise este în mod evident modelată pe memoria istorică despre Akhenaton“. Sau, aşa cum presupune în mod corect Ahmed Osman, Moise şi Akhenaton sunt unul şi acelaşi.

Relatările contradictorii din Biblie îngreunează sarcina de a afla data precisă la care patriarhul Iosif şi israeliţii au ajuns în Egipt. Mai ales din cauză că ni se dau trei intervale de timp diferite. Vechiul Testament spune că israeliţii au stat în Egipt 430 de ani, 400 de ani sau patru generaţii. Prima variantă este cea acceptată în general, deşi e de departe cea mai greşită. Cum s-a ajuns la acest număr? Cele patru generaţii despre care aminteşte Biblia sunt: Levi  (fratele lui Iosif), Kohath (fiul lui Levi), Amram (fiul lui Kohath) şi Moise (fiul lui Amram). Levi a intrat în Egipt la 57 de ani şi, conform Talmudului, a mai trăit 80. Kobath a trăit 133 de ani iar Amram 137. Moise i-a condus pe israeliţi afară din Egipt la vârsta de 80 de ani. Toate aceste vârste, adunate (80+133+137+80), dau un total de 430 de ani. Însă acest calcul este în mod evident eronat. Pentru a se ajunge la numărul 430, ar însemna ca fiecare generaţie să se fi născut la moartea precedentei. Iar acest lucru este cel puţin aberant. Varianta reală nu poate fi decât de-a treia. Israeliţii au stat în Egipt timp de patru generaţii, adică: Yuya (Iosif din Biblie), Ay (fiul său), Akhenaton (fiul reginei Tiye – fiica lui Yuya, sora lui Ay şi soţia lui Amenhotep al III-lea) şi Tutankhamon (fiul lui Akhenaton).

3. Naşterea

Acum, când am aflat perioada în care a trăit Moise, putem încerca să aflăm amănunte despre viaţa lui. Cartea Ieşirea sau Exodul începe cu o scurtă relatare despre descinderea israeliţilor în Egipt. Vizirul Iosif a reuşit să obţină de la faraon permisiunea ca tatăl său, Iacob (Israel), şi tribul său să se mute din Canaan în Egipt. Deoarece egiptenii aveau încă amintiri urâte despre hicsoşii care le-au ocupat ţara cu puţin timp în urmă, nu priveau cu ochi buni apariţia altui trib de păstori asiatici. Astfel, celor 70 de israeliţi li s-a dat ţinutul Goşen, în aceeaşi zonă a Deltei Nilului unde au fost stabiliţi hicsoşii. Biblia spune că israeliţii s-au înmulţit foarte mult iar faraonul acelor timpuri i-a asuprit pe aceştia, obligându-i să construiască oraşele Pithom şi Ramses. Când israeliţii au continuat să se înmulţească, faraonul a ordonat să fie ucişi toţi copiii de sex bărbătesc care urmau să li se nască. În această vreme s-a născut Moise, într-o familie din casa lui Levi. Numele tatălui nu este dat în acest punct al povestirii, ci mult mai târziu, când aflăm că se numeşte Amram. Soţia acestuia, numită Iochebed, şi-a ascuns fiul timp de trei luni. Neputând să-l mai ţină ascuns pentru mult timp, l-a abandonat între trestiile de pe malul Nilului, într-un coş de papirus uns cu smoală şi lut. Fiica faraonului a găsit coşul când a venit să se scalde şi, văzând copilul plângând, i s-a făcut milă de el. Sora mai mare a acestuia, Miriam, care privise din depărtare la tot ce se întâmplase, s-a oferit să-i aducă o doică din rândurile israeliţilor. A adus-o chiar pe mama ei, care a fost de acord să-l alăpteze pe Moise în schimbul unei sume de bani. Când băiatul a crescut, a fost adus înapoi la fiica faraonului. Aceasta l-a adoptat şi l-a botezat Moise deoarece, spunea ea, „l-am scos din apă”.

Talmudul oferă o motivaţie diferită a încercării faraonului de a-l ucide pe Moise la naştere. El era cel care trebuia ucis deoarece reprezenta o ameninţare pentru tronul Egiptului. Faraonul a avut un vis în care un bătrân a aşezat pe un taler a unei balanţe uriaşe toţi prinţii şi înţelepţii Egiptului, iar pe celălalt taler un miel. Mielul s-a dovedit a fi mai greu. Sfetnicul Bi’lam i-a explicat faraonului ce înseamnă acest vis, adică: „un fiu se va naşte printre fiii lui Israel, care va distruge Egiptul“. Reu’el Medianitul, socrul lui Moise din Vechiul Testament, este descris aici ca unul dintre consilierii faraonului. El l-a sfătuit să nu îi asuprească pe israeliţi, ci să-i lase să plece în Canaan. Însă regele a preferat să asculte sfatul lui Bi’lam şi a poruncit ca toţi băieţii care li se nasc israeliţilor să fie aruncaţi în râu. Iar Reu’el a fost exilat. În acord cu relatarea din Biblie, Talmudul spune că Amram s-a căsătorit cu Iochebed, care i-a născut o fiică, Miriam, urmată de un fiu, Aaron. Miriam, care e descrisă în Vechiul Testament ca fiind profetă, a profeţit că un al doilea fiu se va naşte din părinţii ei, care îi va scăpa pe israeliţi de asupritorii egipteni. Fiica faraonului, care l-a adoptat pe Moise, este numită aici Bathia.

Pentru a afla adevărul despre începutul vieţii lui Moise, trebuie întâi rezolvată o contradicţie. Vechiul Testament şi Talmudul susţin că fiica faraonului l-a găsit şi l-a adoptat pe Moise, însă în Coran soţia faraonului este cea care a făcut aceste lucruri. În ebraică, fiică şi casă se scriau în mod identic. În egipteana veche, cuvântul casă avea şi sensul de soţie. Ca exemplu avem numele zeiţei Hathor, soţia lui Horus, care a fost tradus de egiptologi prin „casa lui Horus”, deşi al doilea sens e cel adevărat, adică „soţia lui Horus”, dat fiind faptul că zeiţa avea acest rol. Scribul Vechiului Testament a folosit cuvântul egiptean pentru casă / soţie, traducându-l prin cuvântul ebraic ce înseamnă acelaşi lucru. Cum însă nu avea sens să se considere că a coborât pe malul Nilului toată casa faraonului pentru a se scălda, scribul a dat cuvântului celălalt sens, de fiică. Aşadar, soţia faraonului este cea care l-a adoptat pe Moise, nu fiica lui, mai ales din cauza faptului că legile acelor vremuri nu permiteau unei prinţese necăsătorite să aibă un copil, fie el şi înfiat. Soţia faraonului l-a trimis pe Moise în ţinutul Goşen, în grija unei doice israelite, el întorcându-se la ea după ce a crescut.

Care este adevărata poveste a lui Moise / Akhenaton? Biblia spune că, pentru a-i salva viaţa lui Moise, mama sa l-a abandonat între trestiile de pe malul Nilului, într-un coş de papirus uns cu smoală şi lut, unde a fost găsit de fiica faraonului, care l-a adoptat. În autobiografia regelui akkadian Sargon cel Mare (cca. 2270 – 2215 î.Hr.), acesta susţine că mama sa era mare preoteasă în oraşul Azupiranu în timp ce tatăl lui rămâne necunoscut. După ce l-a născut pe Sargon în secret, l-a aşezat într-un coş de papură uns cu bitum şi i-a dat drumul pe fluviul Eufrat, pentru a evita uciderea lui. A fost găsit de Akki, grădinarul regelui, care l-a adoptat. Ulterior, Sargon va deveni amantul zeiţei Iştar, care îi va acorda tronul. Pentru că Sargon a trăit cu mult timp înainte de Moise, este evident faptul că povestea biblică este un plagiat al celei akkadiene, aşa cum sublinia şi Freud. Israeliţii au aflat povestea naşterii lui Sargon în timpul exilului în Babilon. Iar când s-au întors în Ierusalim şi au început să-şi scrie textele sacre, au inclus acea parte în legenda lui Moise. Până şi faptul că în Biblie ni se spune doar numele mamei lui Moise, în timp ce tatăl rămâne necunoscut, este identic cu faptul că doar mama lui Sargon era cunoscută, în timp ce tatăl lui nu. E posibil totuşi ca ambele variante, a lui Sargon şi a lui Moise, să fie copii ale unui mit egiptean mult mai vechi. După ce l-a născut pe Horus, adevăratul moştenitor al tronului, zeiţa Isis l-a ascuns între trestiile de pe malul Nilului, pentru a nu fi găsit de către faraonul uzurpator Seth. Seth, unchiul lui Horus şi fratele lui Isis, îl omorâse pe Osiris şi îi luase tronul. Auzind că Osiris are un moştenitor, fără îndoială că ar fi încercat să îl ucidă şi pe acela. Aşadar, zeiţa şi-a crescut fiul pe ascuns, până acesta a ajuns destul de mare pentru a-şi cere drepturile. Mama lui Horus, Isis, a fost ajutată să crească copilul de către sora ei, Nephtys, soţia faraonului Seth, la fel cum soţia faraonului a fost ajutată de mama copilului să-l crească pe Moise. Oricum, această poveste, indiferent de versiune, este aberantă. O mamă care ar fi dorit să-şi salveze copilul de la moarte nu l-ar fi abandonat pe malul Nilului, unde mişunau crocodili, hipopotami, şerpi şi alte animale care i-ar fi pus acestuia viaţa în pericol. Din acelaşi motiv, fiica / soţia faraonului nu s-ar fi scăldat în fluviu, numai dacă ar fi avut tendinţe suicidale. Ceea ce este foarte puţin probabil. Chiar mitologia egipteană ne spune că micul Horus, în timp ce se ascundea de unchiul său, a fost înţepat la un moment dat de un scorpion. A scăpat cu viaţă doar pentru că zeul Thoth a ajuns la timp pentru a rosti o formulă magică salvatoare. Aşadar, dacă un zeu îşi putea pierde viaţa pe malul Nilului, cum să considerăm că un om ar fi fost în siguranţă acolo? Mai ales unul abia născut?

Adevărul din spatele legendelor e că Amenhotep al III-lea s-a însurat cu sora lui moştenitoare, Sitamon, pentru a primi tronul. Mai apoi s-a căsătorit şi cu Tiye, fiica vizirului Yuya (Iosif), numind-o pe ea Marea Regină, spre nemulţumirea preoţilor tebani. Nefiind pur egipteană deoarece avea sânge israelit, Tiye nu putea fi moştenitoarea de drept a tronului şi nici mireasa zeului Amon, aşa cum erau considerate toate reginele Egiptului antic. Prin urmare, nici copiii săi nu puteau moşteni regatul. Dorind să-şi păstreze tronul, fiind presat de către preoţii amoniţi, Amenhotep al III-lea a decis să scape de fiii pe care i-i năştea Tiye. Astfel, primul lor fiu, Thutmose, a dispărut în condiţii inexplicabile. Regina nu a vrut să se repete povestea şi cu următorul fiu. Prin urmare, când l-a născut pe cel de-al doilea prin 1376 î.Hr., în al doisprezecelea an de domnie al soţului său, Tiye a încercat să-l înduplece pe faraon. L-a numit pe copil Amenhotep al IV-lea, pentru a arăta că e urmaşul lui Amenhotep al III-lea şi singurul moştenitor adevărat al tronului. Însă preoţii lui Amon au fost mai convingători, amintindu-i faraonului că un copil impur pe tron ar fi însemnat nenorociri asupra Egiptului, deoarece ar fi atras mânia zeilor. Talmudul subliniază acest lucru prin presiunile sfetnicului Bi’lam asupra faraonului. Văzând că viaţa fiului ei este în continuare în pericol, Tiye l-a trimis la rudele sale israelite din Goşen, în Delta Estică a Nilului. Faptul că viaţa lui Amenhotep al IV-lea a fost ameninţată în copilărie se poate deduce din epitetul pe care şi-l atribuia adeseori, „cel care a trăit mult”, ceea ce înseamnă că în copilărie nimeni nu se aştepta să trăiască prea mult. În plus, Amenhotep al IV-lea s-a reprezentat ca Osiris în templul lui Aton din Karnak, indicând faptul că, asemeni zeului, el a învins moartea. Cei care au compus şi redactat primele cărţi ale Vechiului Testament au încercat să ascundă originile egiptene ale lui Moise, inventând o poveste în care el era fiul unor israeliţi din casa lui Levi. Au făcut acest lucru pentru simplul fapt că cel mai mare profet al evreilor, considerat de cei mai mulţi dintre ei adevăratul Mesia, trebuia să fie israelit pur-sânge. Credinţa lor spune că Israel e poporul ales de Yahweh. Prin urmare, e de neconceput ca salvatorul israeliţilor să aparţină altei naţii, mai ales celei care i-a înrobit. Aşadar i-au atribuit lui Moise mitul lui Sargon sau pe cel al lui Horus pentru a arăta că viaţa i-a fost ameninţată încă de la naştere, dar şi pentru a explica faptul că a fost crescut atât printre israeliţi, cât şi ca prinţ al Egiptului.

4. Copilăria

Vechiul Testament nu ne furnizează informaţii despre copilăria lui Moise, spunându-ne doar că a fost crescut ca prinţ egiptean. Din Talmud însă aflăm că, pe când Moise avea vreo trei ani, la un banchet regal, a fost luat în braţe de faraon, moment în care copilul a apucat coroana regală şi şi-a aşezat-o pe cap. Faraonul a simţit că acest gest avea o semnificaţie sinistră, Bi’lam amintindu-i de visul cu balanţa. Au fost chemaţi înţelepţii şi judecătorii pentru a li se cere sfatul. Reu’el, care voia să salveze viaţa copilului, a sugerat să se aducă două farfurii, una cu foc şi una cu aur. Dacă Moise ar fi ales aurul, ar fi însemnat că înţelege lucrurile şi că a ales să se ridice împotriva faraonului cu bună ştiinţă. Dacă însă va alege focul, să fie lăsat în viaţă. Vasele au fost aduse în faţa copilului, care a întins mâna către foc şi a luat un cărbune pe care l-a băgat în gură, arzându-şi limba şi devenind, aşa cum spune Biblia, „cu vorbirea greoaie”.

La Zarw, în ţinutul Goşen, Amenhotep al IV-lea a făcut cunoştinţă cu credinţa israelită într-un singur Dumnezeu, fără chip, pe care a şi adoptat-o. În plus, acolo exista primul templu din Egipt al lui Aton. Iar israeliţii îşi echivalau zeul cu Aton al egiptenilor. Amenhotep al IV-lea a stat o perioadă şi în Heliopolis, unde şi-a întărit credinţa în zeul-soare, fiind preot al acestei divinităţi. Lucru confirmat şi de Manethon, care îl considera pe Osarsef preot din Heliopolis. Din acest motiv Apion a fost indus în eroare, crezând că Moise s-a născut la Heliopolis. Când a mai crescut, lui Amenhotep al IV-lea i s-a permis să meargă în capitala Teba. Pentru a fi numit coregent alături de tatăl său, Tiye a aranjat ca el să se căsătorească cu sora sa vitregă, prinţesa moştenitoare Nefertiti, fiica lui Amenhotep al III-lea şi Sitamon. Deşi preoţii lui Amon au obiectat în continuare, Amenhotep al III-lea l-a numit coregent pe fiul său, considerând că acesta şi-a câştigat dreptul la tron prin căsătoria sa cu prinţesa moştenitoare. Povestea din Talmud, în care Moise şi-a pus pe cap coroana faraonului, în timpul unui banchet, semnifică doar încoronarea acestuia de tânăr.

Cine era Nefertiti? Numele ei egiptean, Nfr.t-jy.tj, înseamnă „cea frumoasă a sosit”. Aşa cum arată şi numele ei, se pare că într-adevăr era foarte frumoasă. Lucru pe care Amenhotep al IV-lea l-a subliniat de multe ori în scrieri. Originea părinţilor ei este necunoscută, prin urmare au apărut diverse supoziţii. Unii au sugerat că ea era Tadukhipa, fiica regelui mitannian Tuşratta, trimisă lui Amenhotep al III-lea ca soţie spre sfârşitul domniei sale. Însă Amenhotep al IV-lea s-a căsătorit cu Nefertiti în al douăzeci şi optulea an de domnie al tatălui său, cu opt ani înainte de sosirea Tadukhipei în Egipt. Alţii au susţinut că era fiica lui Ay, de la o soţie care murise, sau că era fiica lui Amenhotep al III-lea şi a reginei Tiye. Amenhotep al IV-lea, respins din cauza originilor israelite ale mamei sale, nu s-ar fi căsătorit decât cu moştenitoarea, fiica cea mare a lui Amenhotep al III-lea. Dacă Nefertiti ar fi fost fiica reginei Tiye, în niciun caz nu ar fi moştenit tronul. În templul lui Aton din Karnak există 63 de statui ale lui Nefertiti, 38 ale lui Amenhotep al IV-lea şi 11 neidentificate. Statuile cele mai mari sunt ale lui Nefertiti. În cadrele ornamentale şi tăbliţele de ofrande, numele reginei apare de 67 de ori, al lui Amenhotep al IV-lea de trei ori şi doar 13 tăbliţe poartă ambele nume. Importanţa dată lui Nefertiti în primii ani de căsătorie, chiar mai mare decât cea acordată lui Amenhotep al IV-lea, indică faptul că era prinţesa moştenitoare, fiica lui Amenhotep al III-lea. Deoarece Horemheb s-a căsătorit mai târziu cu Mutnezmat, sora lui Nefertiti, pentru a avea dreptul la tron, ajungem la concluzia că mama lui Nefertiti şi Mutnezmat a fost Sitamun, sora şi soţia lui Amenhotep al III-lea, fiica moştenitoare a lui Tuthmosis al IV-lea. Nefertiti şi Amenhotep al IV-lea au crescut împreună, doica lor fiind Tiy, soţia lui Ay. Chiar şi în zilele noastre, beduinii crescuţi de o doică îi spun acesteia „mamă”, la fel cum îşi numesc şi mama adevărată. Acesta poate fi motivul pentru care, în Biblie, doica israelită a lui Moise este numită mama lui. Cum Ay şi Tiy au avut un copil, e foarte posibil ca acesta să fi fost crescut alături de cei doi prinţi, devenind cu ei „frate de ţâţă”. Aşadar, dacă în Biblie Amenhotep al IV-lea este Moise, Nefertiti nu poate fi decât Miriam iar copilul lui Ay şi Tiy, Aaron. Faptul că Moise şi Aaron erau fraţi doar prin relaţia mama-doică, se observă şi în Coran: „Aaron a spus: «Fiu al mamei mele»!” (Sura 7:150). Acesta este şi motivul pentru care Aaron apare în Vechiul Testament destul de târziu, când Moise avea aproape 80 de ani şi era fugit demult în Sinai. Moise căuta scuze pentru a nu se întoarce în Egipt, motivând că israeliţii nu-l pot înţelege din cauza vorbirii sale greoaie, fiind necesar ca Yahweh să-i amintească faptul că are un frate care îl poate ajuta: „Nu ai tu oare pe fratele tău, Aaron levitul? Ştiu că el poate să vorbească în locul tău.” (Ieşirea 4:10, 14). Dacă Moise ar fi avut un frate bun, sunt mici şansele să fi uitat de existenţa lui. Dar putem pune această amnezie pe seama vârstei înaintate şi a emoţiilor provocate de întâlnirea cu zeul. Subliniem în treacăt şi asemănarea fonetică dintre Aaron şi Aton, zeul lui Amenhotep al IV-lea.

5. Domnia

Încă de la începutul domniei sale, în jurul anului 1360 î.Hr, Amenhotep al IV-lea („Amon este satisfăcut”) a reuşit să enerveze preoţimea tebană. Şi-a schimbat numele în Akhenaton („spiritul viu al lui Aton”) şi a construit temple ale zeului său în oraşele lui Amon, Karnak şi Luxor. Un graffiti din templul de la Medium, din anul 30 de domnie al lui Amenhotep al III-lea, dovedeşte respingerea de către preoţii lui Amon a deciziei regelui de a-l numi pe Akhenaton moştenitor al tronului. O stelă de graniţă din Amarna arată că Akhenaton a întâmpinat o puternică opoziţie şi a fost subiectul unor critici. Pentru a preveni o revoltă, mama sa l-a sfătuit să-şi construiască o nouă capitală la Amarna, pe care a numit-o Akhetaton („orizontul lui Aton”). Contrar părerii generale, numele Amarna nu derivă de la tribul musulman care s-a stabilit în acea zonă mai târziu. Ci de la numele din al doilea cartuş al zeului lui Akhenaton, Im-r-n. Amram este numele dat de Biblie tatălui lui Moise, iar Imran este numele dat de Akhenaton „tatălui” său, zeului Aton. Este evident că acest nume a fost dat şi oraşului faraonului rebel.

Noua religie a lui Akhenaton a câştigat mulţi adepţi în Egipt, spre nemulţumirea clerului amonit. Dar din cauza faptului că regele avea armata de partea sa, Akhetaton fiind practic o tabără militară, preoţii au evitat confruntarea. Conducătorul armatei era Ay, fiul lui Yuya şi unchiul lui Akhenaton, soţul lui Tiy (doica lui Akhenaton şi Nefertiti). În noua sa capitală, regele s-a dedicat vieţii de familie, alături de venerarea zeului său. Nefertiti i-a dăruit şase fiice, Akhenaton comandând multe fresce ce reprezentau marea şi fericita familie regală, ocrotită de zeul-soare. Akhenaton s-a numit Mare Preot al lui Aton, oficiind alături de Nefertiti. Din acest motiv Talmudul şi Manethon spuneau că Moise oficia ca şi Mare Preot iar Apion scria că Moise a ridicat case de rugăciune în aer liber şi a construit stâlpi cu figuri umane în vârf, în locul obeliscurilor. Regele a compus chiar şi câteva imnuri închinate lui Aton, ce au servit mai târziu ca model pentru psalmii lui David din Vechiul Testament.

Dacă Biblia susţine că Moise le-a acordat leviţilor funcţii în preoţime, alături de el, descoperirile arheologice demonstrează că Akhenaton a făcut acelaşi lucru. Oraşul de pe malul celălalt al Nilului, lângă Amarna, se numeşte Mal-lawi (Mallevi), care înseamnă „oraşul leviţilor”. Marele Preot al lui Aton la templul din Amarna se numea Meryre al II-lea. Echivalentul său ebraic este Merari, care apare în Geneza 46:11 ca unul dintre fiii lui Levi. De asemenea, Panehesy era Marele Slujitor al lui Aton din templul lui Akhenaton. Echivalentul ebraic al acestui nume este Phinehas, nepotul lui Aaron, în a cărui familie s-au transmis sarcinile preoţiei. Un alt israelit care a ocupat o funcţie importantă printre oficialii lui Akhenaton a fost vizirul acestuia, Aper-el, al cărui mormânt a fost descoperit în 1989. Numele aper corespunde cuvântului egiptean pentru evreu, care pentru vechii egipteni însemna nomad, iar particula el este unul dintre numele ebraice ale Dumnezeului biblic. Faptul că însăşi regina Tiye s-a alăturat soţului ei, Amenhotep al III-lea, în donarea unei cutii pentru mobila funerară a lui Aper-el, sugerează posibilitatea ca acesta să fi fost o rudă a reginei, cel mai probabil din partea tatălui ei israelit, Yuya (Iosif).

Talmudul spune că, atunci când Moise a fugit din Egipt după ce a omorât un egiptean, în Etiopia avea loc o revoltă împotriva regelui. Cât timp a fost plecat să se înăbuşe revolta, regele Etiopiei l-a lăsat în locul său pe Bi’lam, unul dintre sfetnicii faraonului, fugit din Egipt, fiul unui magician. Însă Bi’lam a uzurpat tronul, a întărit zidurile capitalei, a construit fortăreţe uriaşe şi a săpat şanţuri între oraş şi râul din apropiere. Când regele s-a întors acasă şi a văzut că acele fortificaţii erau împotriva lui, a pornit un război împotriva lui Bi’lam, care a durat nouă ani. De partea regelui a luptat şi Moise care fugise din Egipt în Etiopia, nu în Sinai. El a devenit favoritul regelui şi un prieten apropiat al acestuia astfel încât, când regele a murit, Moise a fost numit conducător „în al o sută cinci zeci şi şaptelea an după ce Israel a coborât în Egipt“. Moise l-a înfrânt pe Bi’lam care a reuşit să scape şi să fugă înapoi în Egipt. Iar etiopienii l-au pus pe Moise pe tronul lor, dându-i de soţie pe văduva regelui lor. Însă regina Adonith (Aton-it în egipteană) dorea ca fiul ei de la fostul rege să ajungă pe tron. Aflând acest lucru, Moise a renunţat din proprie iniţiativă la putere şi a plecat în Sinai. Coranul, în Sura 28:20, sugerează că Moise a fost nevoit să părăsească Etiopia deoarece viaţa îi era ameninţată. Deşi la prima vedere se poate crede că Talmudul se referă la statul african cu acelaşi nume, totuşi se observă că Etiopia este prezentată ca fiind un oraş, nu o ţară. Fără îndoială, Etiopia din Talmud e capitala Amarna, sau Akhetaton, unde Moise a fost domnit alături de regina sa, Adonith. Numele egiptean al reginei, Aton-it, indică faptul că aceasta nu putea fi decât Marea Preoteasă a lui Aton, Nefertiti.

Akhenaton îşi dorea un urmaş de sex masculin, însă se pare că regina sa nu putea să i-l ofere. Ţinând cont că Nefertiti a născut doar fete, cei doi au ajuns la concluzia că e nevoie de o altă mamă care să nască viitorul rege. Noua soţie a lui Akhenaton a fost prinţesa mitanniană Kiya, care i-a dăruit tot o fiică. Egiptologii au ajuns la concluzia că, la un moment dat, aceasta a căzut în dizgraţie, fiind exilată sau ucisă. Dacă aşa au stat lucrurile într-adevăr, cel mai probabil gelozia lui Nefertiti a fost cauza îndepărtării Kiyei. Neobţinând nici acum moştenitorul mult dorit, Akhenaton şi-a luat o a treia soţie. În anul 10 de domnie, aceasta i-a dăruit regelui un fiu, care a fost numit Tutankhaton („imaginea vie a lui Aton”). Mumia mamei lui Tutankhaton a fost descoperită în 1898 de către arheologul Victor Loret, în mormântul KV35 din Valea Regilor. Testele ADN au confirmat faptul că este mama lui Tutankhaton dar şi fiica lui Amenhotep al III-lea şi a reginei sale, Tiye. Prin urmare, era sora lui Akhenaton după ambii părinţi şi sora lui Nefertiti după tată. Identitatea ei rămânând un mister, ea a fost botezată de către arheologi „Tânăra Doamnă”. La fel ca şi Kyia, „Tânăra Doamnă” nu a avut o soartă prea fericită. Mâna dreaptă şi o ureche i-au fost rupte, pieptul strivit iar falca stângă sfărâmată. Deşi iniţial s-a crezut că hoţii de morminte au cauzat leziunile, o examinare mai amănunţită a scos la iveală faptul că rănile au fost provocate înainte de îmbălsămare, acele răni fiind de fapt cauza morţii „Tinerei Doamne”. Se pare că Nefertiti a avut grijă să-şi înlăture toate rivalele… Nu putem trece neobservat faptul că cele trei soţii ale lui Akhenaton (Nefertiti, Kiya şi necunoscuta) sunt cele trei soţii ale lui Moise (Adonith, Zipporah şi necunoscuta din Kuş).

Tutankhaton a fost înfiat de Nefertiti şi crescut ca propriul ei fiu. Este cunoscut faptul că, până a ajuns pe tron, el a locuit împreună cu Nefertiti şi fiicele ei în palatul din nordul Amarnei. Povestea lui Tutankhaton se regăseşte într-un mit egiptean. Zeul Osiris, faraonul Egiptului, era căsătorit cu sora sa, Isis. Deşi se iubeau foarte mult (şi des), Isis n-a reuşit să-i ofere niciun moştenitor. Într-o noapte, Osiris s-a culcat cu sora lor, Nephtys, lăsând-o însărcinată. Ea l-a născut pe Anubis, pe care Isis l-a adoptat şi l-a crescut ca pe propriul ei fiu. De asemenea, Akhenaton, faraonul Egiptului, era însurat cu sora lui, Nefertiti. Deoarece ea n-a reuşit să-i ofere regelui niciun moştenitor, acesta s-a culcat cu sora lor, care l-a născut pe Tutankhaton. Nefertiti l-a înfiat pe băiat şi l-a crescut ca pe propriul său fiu. Nu încape îndoială că cele două poveşti sunt aproape identice. Excluzând varianta coincidenţei, ne rămâne doar o singură variantă: povestea naşterii lui Tutankhamon a fost inclusă în mitul naşterii lui Anubis. Akhenaton şi Nefertiti se credeau reîncarnările zeilor Osiris şi Isis. În câteva statui, cei doi sunt costumaţi exact ca zeii respectivi. În cele patru colţuri ale sarcofagului lui Akhenaton, Nefertiti a înlocuit zeiţele Isis, Nephtys, Selket şi Neith. Deoarece Isis a condus alături de soţul ei, pe poziţie de egalitate, e posibil să fi devenit un model pentru Nefertiti. În primii ani de domnie a lui Akhenaton, Nefertiti era reprezentată purtând o coroană cu coarne ce ţineau discul solar între ele, întocmai ca Isis. Manethon îl numea Osarsef pe Akhenaton / Moise, asociindu-l cu Osiris. După cum relata şi Plutarh, Osiris era de multe ori considerat fiul zeului-soare Ra. Akhenaton se considera fiul zeului-soare Aton, aşa cum a scris pe o stelă de graniţă din Amarna. Osiris era privit ca fiind reîncarnarea zeului-soare Ra, cei doi contopindu-se de multe ori în lumea de dincolo. Iar Akhenaton, după cum arată şi numele pe care şi l-a ales, se credea „spiritul viu al lui Aton”, adică reîncarnarea acestuia. Prin urmare, dacă cei doi regi erau consideraţi întrupări ale lui Osiris şi Isis, adepţii lor au inclus amănunte din viaţa lor în miturile respectivelor zeităţi. Poate acest fanatism l-a făcut pe Akhenaton, după moartea tatălui său, să închidă templele tuturor celorlalţi zei, obligându-i pe egipteni să se închine doar la Aton. Deşi totul a pornit ca o răzbunare împotriva lui Amon, ai cărui preoţi n-au vrut să-l recunoască pe Akhenaton drept rege, lucrurile au degenerat. În Egipt s-au înmulţit revoltele astfel încât, pentru a calma lucrurile, Akhenaton a fost nevoit să îl numească coregent pe fratele său mai mic, Smekhkare, în cel de-al cincisprezecelea an al său de domnie.

6. Fuga în Sinai

Cum spiritele în ţară nu s-au calmat, după anul 17 de domnie Akhenaton a aflat că se pregăteşte un complot împotriva sa, astfel încât a fost obligat să abdice şi să fugă în Sinai. Fratele său a condus singur câteva zile apoi a fost ucis, urmând la tron Tutankhaton la vârsta de doar zece ani. Nefertiti nu şi-a urmat soţul, ci a rămas la Amarna, alături de copiii săi. Talmudul a explicat acest lucru prin faptul că regina Adonith (Nefertiti) a vrut ca fiul ei (Tutankhamon) să ocupe tronul, astfel încât Moise (Akhenaton) a părăsit Etiopia (Amarna). Coranul e mai aproape de adevăr, susţinând că Moise a fost nevoit să abdice, din cauză că nobilii plănuiau să îl ucidă. Cel care l-a avertizat pe rege nu poate fi decât Ay, unchiul lui Akhenaton. Vechiul Testament, în schimb, susţine că Moise a ales să fugă de teamă să nu fie pedepsit pentru că a ucis un egiptean ce bătea un israelit. E posibil să se fi întâmplat un fapt asemănător. Printre Tăbliţele de la Amarna, descoperite de o ţărancă în 1887, există o scrisoare trimisă lui Akhenaton de Abd-Khiba, regele Ierusalimului, în care faraonul este acuzat că i-a lăsat pe israeliţii din Egipt să omoare doi oficiali egipteni, fără să fie pedepsiţi pentru fapta lor. Toate aceste surse indică motivul adevărat pentru fuga în Sinai: teama de a nu fi ucis.

De ce a ales Akhenaton Sinaiul ca refugiu? Deoarece, deşi Sinaiul era considerat parte din Egipt, nicio garnizoană de armată nu era staţionată acolo. Oraşul de la graniţă, Zarw, era oraşul reginei Tiye, oraş care a rămas fidel lui Aton în timpul domniilor lui Tutankhaton şi Ay. În Sinai, Akhenaton putea primi sprijin de la aliaţii săi din Zarw şi, în acelaşi timp, putea să-şi exprime în voie ideile religioase.

Nu ştim prea multe despre ce a făcut Akhenaton în Sinai. Biblia spune că a stat acolo 40 de ani, s-a însurat cu fiica unui preot şi a fost păstor al turmei socrului său. Arheologul Flinders Petrie a descoperit pe vârful muntelui Sarabit un altar închinat zeiţei Hathor, care se afla la început într-o peşteră, şi care a fost dezvoltat ulterior într-un templu. Aici se afla o stelă în care Ramses I se descria ca „stăpânul a tot ceea ce îmbrăţişează Aton”. Acest lucru i-a surprins pe cercetători, ţinând cont ca Horemheb, predecesorul lui Ramses I, a interzis cultul lui Aton. Reprezentarea lui Ramses I în partea de sus a stelei păstrează stilul realist de la Amarna, iar la îmbrăcăminte, Ramses seamănă cu Akhenaton. În plus, Petrie a descoperit tot aici capul unei statuete a reginei Tiye, mama lui Akhenaton. Petrie a reuşit de asemenea să descopere dovezi care indicau faptul că ritualurile desfăşurate în templul din Sarabit erau de natură semitică. Fără îndoială că acel altar a fost ridicat de Akhenaton, astfel explicându-se statueta mamei sale, cultul lui Aton şi ritualurile semitice. Ramses I a înlocuit pe acea stelă numele faraonului rebel cu al său, astfel explicându-se apariţia lui Aton după ce cultul său a fost interzis.

În Egipt, Tutankhaton i-a călcat tatălui său pe urme, sfătuit fără îndoială de mama sa adoptivă, Nefertiti. În anul patru de domnie, tânărul rege a redeschis templele celorlalţi zei şi a decretat că fiecare e liber să creadă în orice zeitate doreşte. Ba, mai mult, şi-a schimbat numele în Tutankhamon („imaginea vie a lui Amon”). Probabil atunci a murit Nefertiti, cel mai mare sprijin al lui Tutankhamon. Rămas singur, el a fost nevoit să recurgă la un compromis între adepţii lui Aton şi cei ai lui Amon.

Se părea că noul rege a restabilit ordinea în ţară. Însă, după o domnie de zece ani, a fost la rândul său ucis. Tronul i-a revenit lui Ay, fiul lui Yuya (Iosif), sfetnicul ultimilor trei regi. După ce a condus Egiptul doar patru ani, şi acesta a fost omorât. Pentru că Ay nu avea niciun moştenitor, faraon a devenit Horemheb, liderul armatei. Acesta a luat măsuri drastice împotriva regilor de la Amarna: a ordonat să se şteargă numele lor din toate inscripţiile. Ba, mai mult, a interzis menţionarea numelui lui Akhenaton. Drept pentru care, adepţii acestuia l-au numit Moise („moştenitorul”). Pentru a restabili vechea credinţă, Horemheb i-a numit viziri pe Ramses, marele preot al lui Amon, şi pe fiul acestuia, Seti. Le-a dăruit estul Deltei Nilului, numindu-i primari ai oraşului Zarw. Fără îndoială, pentru a-l lipsi pe Akhenaton de sprijinul oferit de locuitorii oraşului. Apoi, pentru ca răzbunarea împotriva răzvrătitului să fie completă, i-a pus la muncă silnică pe israeliţii din Deltă, obligându-i să construiască oraşele Pithom şi Raamses.

În Sinai, conform Bibliei, pe când păştea oile socrului său pe muntele Horeb, Moise l-a întâlnit pe zeul Yahweh, care l-a anunţat că în curând va trebui să se întoarcă în Egipt, pentru a-i scoate pe isreliţi de acolo. Dacă în capitolul 3, versetul 2, e scris că i s-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc ce ieşea dintr-un rug, în versetul 4 se precizează că Domnul însuşi îi vorbea din flacără. Nu prea putem înţelege cum de un înger era în foc iar în înger se afla Yahweh. Singura explicaţie logică e că acel „înger” a fost o navă în care se afla Yahweh, „flăcările” fiind luminile navei. Cel mai probabil, această navă emitea şi radiaţii, din moment ce Moise nu a avut voie să se apropie decât după ce s-a descălţat. Împământarea este motivul pentru acest lucru, nicidecum faptul că ar fi călcat pe pământ sfânt. Moise nu a părut prea încântat de misiunea care i s-a încredinţat. Chiar a încercat să se eschiveze, motivând că nu se putea exprima prea bine. Zeul i-a sugerat să-l ia cu el pe fratele său, Aaron, care putea să le vorbească israeliţilor. Deşi Biblia şi Talmudul susţin că Moise avea „vorbirea greoaie”, e greu de imaginat că acesta era adevăratul motiv pentru care nu se putea face înţeles de către israeliţi. Un zeu „atotputernic”, aşa cum este considerat Yahweh, ar fi putut să-i vindece cu uşurinţă orice defect de vorbire, în loc să deranjeze încă o persoană pentru acest lucru. În plus, dacă Moise avea un defect de vorbire, nu l-ar fi putut înţelege nici Aaron, la fel ca restul israeliţilor. „Vorbirea greoaie” a lui Moise este o camuflare a faptului că el nu ştia limba israeliţilor. Fiind egiptean, este firesc ca el să fi vorbit doar egipteana. Prin urmare, acesta este motivul pentru care îi era teamă că nu se va face înţeles de către israeliţi şi pentru care avea nevoie de fratele său să vorbească în locul lui. Moise îi spunea lui Aaron ce avea de spus în egipteană, iar acesta le traducea israeliţilor în ebraică. Aşa cum am arătat mai devreme, Aaron era fiul lui Ay şi Tiy şi a fost crescut alături de prinţii Akhenaton şi Nefertiti. Prin urmare, a avut parte de aceeaşi educaţie ca şi ei, învăţând şi limba egipteană. Când au mai crescut, prinţii s-au mutat în palatul regal de la Teba, iar Aaron a rămas în Zarw, alături de israeliţi.

Când Moise l-a întrebat pe Yahweh care este numele lui, zeul i-a răspuns: „Ehyeh asher ehyeh”, ce s-a tradus prin „Eu sunt cel ce sunt”. O propoziţie fără sens, care probabil l-a băgat pe bietul Moise şi mai mult în ceaţă. Dar dacă propoziţia este tradusă corect, adică „Eu sunt cel numit Ea”, afirmaţia nu numai că are sens, ci şi indică identitatea Dumnezeului biblic. Ea era numele babilonian al lui Enki, zeul-şarpe sumerian. Zeul nu i-ar fi spus lui Moise o propoziţie ambiguă, ţinând cont că misiunea acestuia era de a-i convinge pe israeliţi că a fost trimis de către zeul lor pentru a-i elibera. Ci, dimpotrivă, şi-a declinat identitatea pentru a putea fi recunoscut. Ba, mai mult, Yahweh i-a dat şi alte indicii lui Moise: „Aşa să spui fiilor lui Israel: «Domnul Dumnezeul părinţilor noştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov m-a trimis la voi. Acesta este numele Meu pe veci.»” (Ieşirea 3:15). Adică să înţeleagă toată lumea că el este Ea, zeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, nu alt zeu. Pentru a-l convinge pe faraon să lase poporul israelit să plece, Yahweh l-a învăţat pe Moise câteva trucuri. A făcut ca bastonul de păstor să se transforme în şarpe, mâna să-i fie acoperită de lepră iar, dacă aceste numere de iluzionism nu aveau să impresioneze asistenţa, l-a învăţat şi să transforme apa Nilului în sânge. În plus, l-a îndemnat ca, atunci când vor pleca israeliţii din Egipt, cu toţii să fure de la egipteni aur, argint şi haine scumpe. E greu de înţeles de ce zeul i-a îndemnat pe israeliţi să fure, deşi mai târziu le va da porunca „Să nu furi!”. Sau de ce i-a încredinţat lui Moise o misiune, dar i-a pus beţe în roate: „Când vei merge şi vei ajunge în ţara Egiptului, caută să faci înaintea lui Faraon toate minunile ce ţi-am poruncit. Eu însă voi învârtoşa inima lui şi nu va da drumul poporului.” (Ieşirea 4:21). Aceste contradicţii ne fac să credem ori că Yahweh căuta motive pentru a pedepsi Egiptul, ori că nu era prea întreg la minte.

După moartea lui Horemheb, puterea a fost preluată de Ramses, cel care a instaurat Dinastia a XIX-a. Aflând de moartea lui Horemheb, Akhenaton s-a întors din Sinai, cel mai probabil pentru a revendica tronul. Însă Vechiul Testament susţine că motivul revenirii lui Moise în Egipt a fost misiunea încredinţată de Yahweh. Moise şi-a luat toiagul de păstor care se transformase în şarpe, şi-a urcat soţia şi copiii pe asini şi au pornit spre Egipt. Pe drum s-a întâmplat un lucru bizar, consemnate în versetele 24-26 din capitolul 4 al Ieşirii: „Însă, la un popas de noapte, pe cale, l-a întâmpinat îngerul Domnului şi a încercat să-l omoare. Dar Sefora, luând un cuţit de piatră, a tăiat împrejur pe fiul său şi atingând picioarele lui Moise a zis: «Tu-mi eşti un soţ crud!». Şi S-a dus Domnul de la el; iar ea, din pricina acestei tăieri împrejur, i-a zis lui Moise: «Soţ crud!»” Varianta oficială a interpreţilor Bibliei este că Yahweh s-a supărat pe Moise pentru că nu şi-a circumcis fiii, aşa că s-a decis să îl omoare. E greu de crezut însă că, pentru un prepuţ, un zeu ar fi fost în stare să lase baltă scoaterea din Egipt a israeliţilor. Sau că ar fi vrut să-l omoare pe Moise după ce i-a încredinţat o misiune foarte importantă. Din nou întâlnim aceeaşi confuzie între Domnul şi îngerul Domnului, ceea ce înseamnă ori că îngerul în care se afla Domnul era o navă, ori că în acele vremuri nu exista nicio diferenţă între Domn şi înger, deoarece ambele cuvinte semnificau o zeitate. Dacă acceptăm ideea că supărarea lui Yahweh a apărut din cauză că Moise nu şi-a circumcis fiii, de ce s-a oprit după ce i-a fost tăiat prepuţul fiului cel mare? Cum rămâne cu cel de-al doilea? O concluzie logică ar fi că Moise a vrut să-şi circumcidă fiul cel mare, însă soţia sa nu era de acord cu o astfel de practică inumană. Dorind neaparat să-şi atingă scopul, şi-a minţit soţia că Yahweh îi va omorî dacă acest lucru nu se va întâmpla. Zipporah a circumcis băiatul însă, după ce şi-a dat seama că a fost păcălită, l-a numit pe Moise „soţ crud”.

7. Întoarcerea în Egipt

Vechiul Testament ne spune că, după ce Moise s-a întâlnit cu Aaron, amândoi au mers în faţa bătrânilor israeliţi. Aaron le-a vorbit iar Moise le-a arătat trucurile magice învăţate de la Yahweh. Israeliţii au fost impresionaţi şi au crezut că, într-adevăr, cei doi sunt salvatorii lor. O variantă a ce s-a întâmplat acolo este cea în care Moise nu a folosit magia, ci a dorit să-şi decline identitatea în faţa israeliţilor. Cârja de păstor, transformată în şarpe, semnifică de fapt cârja de păstor cu cap de şarpe, simbol al autorităţii faraonului. Talmudul confirmă caracterul regal al toiagului: „Toiagul pe care îl folosea Moise avea aspectul şi era gravat sub forma unui sceptru“. Moise nu încerca să-i convingă pe israeliţi că e trimisul Domnului prin iluzionism, ci le demonstra că el este Akhenaton, adevăratul faraon al Egiptului, încercând să le câştige suportul. Israeliţii l-au recunoscut şi au hotărât să-l urmeze. Aceleaşi „trucuri magice” au fost folosite şi în faţa lui Ramses I. Pe lângă toiagul regal, Moise i-a arătat şi cum devine mâna albă, apoi îşi revine. În timpul festivalelor celebrate de regii egipteni, aveau loc ritualuri care îl includeau atât pe cel al toiagului-şarpe, cât şi pe cel al mâinii albe. În mormântul lui Kheruef (unul dintre pajii reginei Tiye), este prezentat un astfel de ritual. În faţa lui Amenhotep al III-lea şi a reginei, Kheruef, urmat de opt oficiali, îşi pune mâna dreaptă de-a curmezişul pieptului şi palma pe umărul stâng, în vreme ce cu mâna stângă îşi ţine antebraţul drept. Unul dintre oficiali ţine în mâna dreaptă un teanc de haine iar în stânga, un sceptru curbat, cu cap de şarpe. Prin urmare, cum în timpul acestor festivaluri se executau ritualuri ale mâinii şi ale toiagului-şarpe, ar fi o coincidenţă cam mare faptul că Moise făcea lucruri asemănătoare în faţa israeliţilor şi a faraonului. Dacă Moise prin aceste ritualuri a încercat să le demonstreze israeliţilor că este cu adevărat Akhenaton, cel mai probabil a făcut acelaşi lucru în faţa lui Ramses I pentru a cere tronul. Deşi toţi cei prezenţi i-au recunoscut identitatea şi, prin urmare, dreptul la tron, Ramses I avea de partea sa sprijinul armatei. Aşadar, Akhenaton a fost nevoit să renunţe la idee, mulţumindu-se să ceară să fie lăsat să plece din Egipt împreună cu adepţii săi egipteni şi cu rudele sale israelite.

O altă variantă care să explice trucurile lui Moise în faţa faraonului şi a israeliţilor, cât şi pe cele de mai târziu, ar fi faptul că era într-adevăr vorba de magie. Una dintre cele mai importante tradiţii ale evreilor este doctrina secretă ocultă Kabbalah, un set de învăţături esoterice şi ritualuri magice. În manuscrisul Sefer Raziel HaMalakh („Cartea Îngerului Raziel”) din secolul al XIII-lea se spune că îngerul Raziel („zeul secretelor”) l-a învăţat Kabbalah pe Adam. Aceste învăţături au fost predate din generaţie în generaţie. Noe a foloit Kabbalah pentru a-şi construi Arca, iar Solomon pentru a invoca demonii pe care i-a silit să construiască Templul din Ierusalim. Putem presupune că şi Aaron a avut acces la învăţăturile Kabbalei, iniţiindu-l mai târziu şi pe Moise. În plus, Akhenaton, ca preot al lui Ra în Heliopolis şi a lui Aton în Amarna folosea magia, care făcea parte din religia egiptenilor. Pe 9 februarie 1949, întoarsă în timp sub hipnoză, Milena afirma că un vrăjitor l-a învăţat pe Aaron hipnoza. Acesta, la rândul său, l-a învăţat pe Moise iar împreună l-au hipnotizat pe faraon. Toiagul lui Moise nu s-a transformat în şarpe, ci a fost doar o iluzie transmisă faraonului hipnotizat. Dacă aşa au stat lucrurile într-adevăr, putem presupune că arta hipnozei e parte din Kabbalah, la care a avut acces Aaron şi, mai târziu, Moise.

8. Miracolele divine

Dar era oare Moise adevăratul lider din spatele acestei rebeliuni? Milena spunea că, la prima înfăţişare în faţa lui Ramses I, Moise era hipnotizat de Aaron. Tot Aaron este cel care l-a hipnotizat pe faraon. De asemenea, din Biblie ştim că el este cel care a vorbit atât cu bătrânii israeliţi, cât şi cu faraonul. Dacă Moise / Akhenaton a fost doar o marionetă în mâinile lui Aaron? Ţinând cont de puterea ocultă conferită de învăţăturile Kabbalei, e posibil ca israeliţii să se fi folosit de fostul lor rege pentru a scăpa de sclavie. Întâlnirea cu Yahweh şi rolul pe care i l-a atribuit să fi fost doar o sugestie telepatică indusă lui Moise de practicanţii Kabbalei, pentru a-l face să se întoarcă în Egipt. Dacă Moise / Akhenaton şi-ar fi recăpătat tronul, israeliţii ar fi avut parte de aceleaşi beneficii ca în timpul domniei anterioare. Apelând la fanatismul lui religios, nu a fost foarte greu să îl convingă de faptul că zeul lor i-a încredinţat o misiune importantă. Poate că Aaron, iniţiatul ocult, era cel care făcea pe ascuns toate acele „minuni”, Akhenaton având impresia că el realiza acele lucruri prin puterea oferită de Yahweh / Aton. Iar când israeliţii şi-au dat seama că Akhenaton nu are nicio şansă să-şi recapete tronul, prin urmare ei nu se pot întoarce la viaţa bună din trecut, s-au hotărât să plece. Prin aceeaşi metodă, l-au manipulat pe Akhenaton, sugerându-i că Yahweh i-a cerut să-i ducă pe israeliţi în Canaan. Aveau nevoie de el deoarece israeliţii şi adepţii egipteni ai lui Aton nu ar fi urmat un om oarecare, ci doar pe fostul lor rege.

E posibil ca Yahweh cu care vorbea Moise / Akhenaton să nu fi fost adevăratul zeu? Teoretic, zeul putea exista doar în mintea lui Moise, prin sugestie telepatică sau hipnoză. În acelaşi timp, putea fi totuşi o persoană reală. Adică o proiecţie în astral a cuiva iniţiat în astfel de practici, cel mai probabil a lui Aaron. Ciudat e că Yahweh face o mulţime de greşeli care nu pot fi puse pe seama unei entităţi superioare, ci doar pe seama omului. Straniu e şi faptul că, atunci când Moise a cerut să-i vadă faţa, Yahweh a refuzat, motivând că nimeni nu-i poate privi chipul fără să moară. Dar Vechiul Testament ne spune că aproape toţi patriarhii l-au privit pe Yahweh şi au trăit mult timp după aceea: Adam, Noe, Enoh, Avraam, Iacob şi, mai târziu, Ezechiel, David sau Solomon. De ce Moise a fost singurul care nu a avut voie să-i privească chipul? Singura variantă logică e că, văzând faţa celui care îi vorbeşte, Moise l-ar fi recunoscut. Iar acest lucru nu era posibil, pentru că ar fi stricat planurile celor care l-au manipulat. El trebuia să creadă că într-adevăr stă de vorbă cu zeul său, şi nu cu proiecţia astrală a fratelui său. De ce i-ar fi îndemnat Yahweh pe israeliţi să fure aur, argint şi haine scumpe de la egipteni, înainte să plece spre Canaan, mai ales că mai târziu le-a dat porunca „să nu furi”? Singurii care ar fi avut de câştigat de pe urma furtului au fost israeliţii, care şi-au motivat fapta printr-o poruncă a zeului.

Faptul că Moise a fost manipulat se vede şi din faptele lui. După ce le-a adus israeliţilor cele zece porunci, printre care şi „să nu ucizi”, i-a împărţit în două tabere şi le-a cerut să se omoare între ei. Deşi s-a supărat pe oameni pentru că au făcut un viţel de aur şi le-a adus porunca „Să nu-ţi faci chip cioplit!”, mai târziu le-a cerut să-şi facă un şarpe de aramă pe care să-l poarte înaintea lor, şi căruia să-i ceară ajutorul dacă vor fi muşcaţi de şerpi. Ţinând cont că şarpele semnifica o divinitate malefică atât în credinţa israelită, cât şi în cea egipteană, gestul lui Moise e aproape şocant. Curios e şi că Yahweh, zeul cu care Moise comunica des, nu a avut nimic împotriva şarpelui de aramă. Logic că nu a obiectat, deoarece “zeul” care îi dădea ordine era aceeaşi persoană care l-a manipulat pentru a face aceste lucruri. Adică Aaron, conducătorul din umbră al israeliţilor.

Posibilitatea ca Aaron să fi fost liderul din umbră al israeliţilor şi adevăratul înfăptuitor al miracolelor se vede, aşa cum spuneam mai devreme, din faptul că el era cel care a vorbit atât cu bătrânii Israelului, cât şi cu Faraonul. În plus, el e cel care a aruncat bastonul ce s-a prefăcut în şarpe în faţa curţii regale egiptene, nu Moise. Tot Aaron e cel care a lovit apa Nilului cu toiagul, prefăcând-o în sânge, care şi-a întins mâna asupra apelor, din care au ieşit broaştele care au invadat Egiptul şi care a cauzat apariţia ţânţarilor, lovind cu toiagul în pământ. Următoarele două urgii asupra Egiptului (invazia de tăuni şi moartea vitelor) precum şi ultima (moartea copiilor egipteni) îi sunt atribuite lui Yahweh. Doar patru plăgi sunt provocate de Moise (epidemia de ciumă, grindina, invazia lăcustelor şi întunericul ce a durat trei zile), de fiecare dată acesta avându-l alături pe Aaron. Prin urmare, trei sunt provocate de Aaron, patru de Moise şi două au autor necunoscut, fiindu-i atribuite lui Yahweh. Dacă moartea vitelor şi a copiilor egipteni pot fi puse pe seama israeliţilor (probabil la ordinul lui Aaron) iar următoarele plăgi au fost provocate ori de Aaron, ori de Moise sub supravegherea lui Aaron, putem trage concluzia că nu a avut loc nicio pedeapsă divină. Aceste numere de magie sunt opera unui iniţiat în tainele Kabbalei, adică Aaron. Doar aşa putem înţelege afirmaţia lui Yahweh, un zeu care nu accepta concurenţa, având pretenţia să fie recunoscut drept singurul Dumnezeu: „Răspuns-a Domnul lui Moise şi i-a zis: «Iată, Eu fac din tine un dumnezeu pentru Faraon, iar Aaron, fratele tău, îţi va fi prooroc.»” (Ieşirea 7:1)

Krşna

„Eu ştiu, o Arjuna, fiinţele care au fost, care sunt şi care vor fi; pe mine însă nu mă ştie nimeni.” – Krşna (Bhagavad-Gita 7:26)

Una dintre cele mai importante scrieri în care se observă atât intervenţia zeilor în războaiele oamenilor, cât şi felul în care i-au manipulat pe muritori, este Bhagavad-Gita, scriere hindusă antică ce face parte din poemul Mahabharata. Considerat unul dintre cele mai importante texte din istoria literaturii şi filosofiei, Bhagavad-Gita este de cele mai multe ori tratat separat de restul poemului din care face parte. Mahabharata prezintă războiul pentru supremaţie dintre două familii din regatul indo-arian Kuru, Kauravi şi Pandavi. Conform tradiţiei hinduse, acest război a avut loc în anul 3008 î.Hr în Kurukşetra („Câmpia Kauravilor”) şi a durat 18 zile. Totul a început când Dhrtarāştra, tatăl Kauravilor, a ocupat tronul din Hastināpura în urma morţii fratelui său, Pāndu, tron pe care îl cedase anterior din cauză că orbise. Fii lui Pāndu nu au fost de acord cu această uzurpare a puterii, fiind nevoiţi să se lupte cu verii lor, fiii lui Dhrtarāştra. De partea Pandavilor au luptat şi zeii, Şiva dăruindu-i prinţului Arjuna arma Paşupat, Kuvera dăruindu-i arma Antaradhana iar Krşna oferindu-se să conducă personal carul de luptă al prinţului. Conform Bhagavad-Gita, prinţul Arjuna a avut mustrări de conştiinţă înainte de începerea luptei, preferând să renunţe la putere decât să fie nevoit să-şi omoare rudele. Şi-a aruncat armele şi a susţinut o adevărată pledoarie în faţa zeului Krşna, în favoarea renunţării la luptă:

„Şi nu văd la ce-ar fi bun să-mi ucid rudele în bătălie; nu doresc izbânda, o Krşna, nici domnia şi nici plăcerile. La ce ne este bună domnia, o Govinda, la ce ne sunt bune bucuriile sau viaţa? Cei pentru care dorim domnia, bucuriile şi plăcerile, iată-i, stând gata de luptă, renunţând la viaţă şi la avuţii. Învăţători, părinţi, fii, precum şi bunici, unchi, socri, nepoţi, cumnaţi şi rubedenii. Pe aceştia nu vreau să-i omor, de-ar fi să mă omoare ei, o Madhusūdana, nici pentru domnia celor trei lumi; darămite pentru cea a pământului? Ce bucurie am avea, o Janārdana, ucigându-i pe cei ai lui Dhrtarāştra? Păcatul ar cădea pe noi, ucigând aceşti nelegiuiţi înarmaţi. De aceea, noi nu putem ucide pe cei ai lui Dhrtarāştra, care ne sunt rude; ucigându-ne rudele, cum am putea fi fericiţi, o Mādhava? Chiar dacă aceştia nu văd, cu mintea pradă pasiunii, păcatul de a-ţi distruge familia şi păcatul de a-ţi ataca prietenul. Cum să nu ştim noi să ne oprim de la acest păcat, o Janārdana, noi care cunoaştem ce-i păcatul de a-ţi distruge familia? Familia fiind distrusă, pier Legile eterne ale familiei; pierind Legea, fărădelegea pune stăpânire pe întraga familie.” (1:31-40). „Vai, eram hotărâţi să facem un mare păcat când ne pregăteam să ne ucidem familia de dragul plăcerilor şi al domniei. Mi-ar fi mai bine dacă, fără să mă opun, şi neînarmat, cei ai lui Dhrtarāştra m-ar ucide cu arma în mână.” (1:45-46).

Deşi discursul tânărului prinţ era menit să înmoaie chiar şi cele mai negre inimi, zeul Krşna nu s-a lăsat înduplecat: „De unde această disperare ce te cuprinde în clipa încercării, o Arjuna, demnă doar de unul ce nu-i nobil, care nu-ţi deschide cerul şi îţi strică faima? Fii fără slăbiciune, fiu al lui Prthā, aceasta nu ţi se potriveşte; gonind din inimă josnica slăbiciune, ridică-te, o tu care-ţi distrugi duşmanii.” (2:2-3).

Prima tentativă de manipulare a zeului n-a avut efectul scontat, deoarece tânărul Arjuna era hotărât: „Mai bine să trăiesc cerşind în lume, decât să-i ucid pe marii mei învăţători; ucigându-i pe învăţători, chiar când râvnesc la bogăţie, aş avea parte de hrană pătată cu sânge. Nu ştiu ce ar fi mai bine pentru noi, dacă am învinge sau dacă am fi învinşi; iată-i stând în faţa noastră pe cei ai lui Dhrtarāştra pe care, ucigându-i, n-am mai dori să trăim.” (2:5-6).

Probabil mai mult amuzat de îndrăzneala prinţului decât supărat pentru că i-a nesocotit ordinele, zeul Krşna a schimbat tactica. Zâmbind, a început să filosofeze despre viaţă şi moarte, despre faptul că sufletul e nemuritor şi, prin urmare, nu se poate considera păcat uciderea cuiva. Ci, dimpotrivă, eliberarea aceluia din învelişul pământesc. În plus, zeul a apelat şi la spiritului de războinic al lui Arjuna: „Pentru un războinic nu există nimic mai bun decât lupta înscrisă în Lege. Fericiţi sunt războinicii care, o fiu al lui Prthā, au parte din întâmplare de o astfel de luptă, ca de o poartă a cerului deschisă.” (2:31-32). Pregătit pentru cazul în care aceste cuvinte nu ar fi avut efect scontat, zeul a plusat cu alte vorbe menite să atingă punctele slabe ale prinţului: „Dacă însă nu vei da această luptă înscrisă în Lege atunci, trădându-ţi Legea proprie şi renumele, îţi vei atrage păcatul. Fiinţele vor face să se povestească despre nefaima ta veşnică; pentru cel care ţine la numele lui, nefaima este mai rea decât moartea. Căpeteniile de oşti vor crede că de frică te-ai oprit din luptă şi vei ajunge în dispreţul celor ce te-au preţuit. Şi multe vorbe ce nu-s de spus le vor spune despre tine duşmanii, râzând de bărbăţia ta; există ceva mai dureros?” (2:33-36). Pentru că dorinţa de faimă şi de un loc în rai, respectul pentru Lege, frica de păcat şi de dispreţul celor care l-ar fi considerat laş, trebuie să se manifeste printr-un singur lucru – sacrificiul în numele zeilor: „Ucis, vei dobândi cerul; trăind, vei avea parte de pământ. Deci ridică-te, o fiu al lui Kunti, hotărât pentru luptă. Făcând egale fericirea cu suferinţa, câştigul cu pierderea, victoria cu înfrângerea, fii gata de luptă; aşa nu-ţi vei atrage păcatul.” (2:37-38). Cu alte cuvinte, nu conta dacă prinţul era fericit sau suferea, dacă pierdea sau câştiga, dacă era victorios sau înfrânt. Trebuia neaparat să lupte.

După aceste vorbe a urmat o nouă lecţie de filosofie. Fără îndoială, Krşna nu încerca decât să-l ameţească pe bietul prinţ, lucru pe care acesta l-a şi observat: „Dacă, o Janārdana, socoteşti cunoaşterea mai bună decât fapta, atunci de ce mă sileşti la această faptă îngrozitoare, o Keśava? Cu vorbe amestecate îmi tulburi mintea; spune-mi una singură prin care, hotărându-mă, aş alege ce e mai bine.” (3:1-2). Bineînţeles că Arjuna nu a avut parte de o singură vorbă, ci de mult mai multe, cuprinse în 18 capitole. Pentru că nu te poţi baza doar pe cuvinte, fie chiar ale unui zeu, prinţul Arjuna a cerut să vadă adevărata formă a lui Krşna. Zeul i-a satisfăcut curiozitatea, arătându-i-se prinţului în toată splendoarea sa. Această privelişte însă l-a înfricoşat pe Arjuna peste măsură, făcându-l să se cutremure de groază: „Privindu-ţi forma ta imensă, cu multe guri şi ochi, o tu cel cu braţul mare, cu multe braţe, coapse şi picioare, cu multe pântece, cu mulţi colţi îngrozitori, lumile sunt cutremurate; la fel şi eu.” (11:23); „Cutremurat în adâncul fiinţei mele nu-mi capăt stăpânirea şi liniştea.” (11:24); „Privind colţii tăi îngrozitori şi gurile tale ca focul Timpului de Apoi, nu mai ştiu unde-s zările, nu-mi găsesc loc de apărare; îndurare, Stăpân al zeilor, adăpost al lumii!” (11:25); „Şi toţi aceşti fii ai lui Dhrtarastra împreună cu mulţimea regilor pământeni, Bhişma, Drona şi fiul lui Suta cu căpeteniile noastre de oşti se îndreaptă în grabă spre gurile tale înfiorătoare, cu dinţi îngrozitori; unii, prinşi între dinţi, se văd cu ţestele sfărâmate.” (11:26-27); „Precum spre flacăra aprinsă fluturii merg în grabă la pieire, aşa merge în grabă şi omenirea spre gurile tale, la pieire.” (11:29); „Văzând cele nemaivăzute încă, sunt înfiorat; mintea mi-e cutremurată de groază; îndurare Stăpân al zeilor, adăpost al lumii! Arată-mi doar forma Ta, o zeule. Cu coroană, cu ghioagă, cu disc în mână, doar aşa vreau să Te văd; fii iar cu forma Ta cu patru braţe, o Tu cel cu o mie de braţe, care iei toate formele.” (11:45-46). Pentru a-l calma pe bietul Arjuna, Krşna şi-a reluat forma umană. Deşi era un orator desăvârşit şi, mai mult ca sigur, un expert în arta manipulării, Krşna a reuşit să-l convingă pe Arjuna să lupte prin această apariţie înfricoşătoare. Războiul s-a încheiat cu victoria Pandavilor, care şi-au măcelărit cei 80 de veri şi pe cei care au luptat alături de aceştia.

Cine este zeul Krşna, cel care şi-a dorit foarte mult acest război şi victoria clanului Pandavi? În sanscrită, ca adjectiv, numele său înseamnă „negru” sau „întunecat”, reminiscenţă din perioada vedică atunci când era considerat soarele negru sau soarele nopţii. Ca substantiv, Krşna înseamnă „noapte” sau „întuneric”. În iconografia originală era reprezentat cu pielea neagră, abia în reprezentările moderne culoarea sa a fost schimbată în albastru. În mitologia epică, Krşna este zeul iluzionist care îşi înşeală duşmanii, dezorientându-i cu fantasmele pe care le crează. Într-un comentariu la Bhagavad-Gita, indianistul român Sergiu Al-George îl prezintă pe Krşna ca fiind „prinţ războinic, în stare de mari îndrăzneli, ucigător de monştri, pedepsitor de regi nelegiuiţi, fiind totodată capabil de viclenii şi laşităţi; deschis exaltărilor bachice şi protagonist al supremelor experienţe erotice în paroxismul cărora se descifrează însuşi erosul absolut – cel al comuniunii cu realitatea ultimă -, Krşna rămâne totuşi un personaj crud şi oarecum lugubru prin surâsul cu care întâmpină marile drame”.  În a patra carte din colecţia de imnuri sacre Rigveda, Krşna este considerat demon sau spirit al întunericului. În Lalitavistara Sutra, Krşna este conducătorul demonilor negri, inamicii lui Buddha. Printre numeroasele sale epitete se numără Shyamasundara („frumosul întunecat”), Patitapavana („cel ce îi purifică pe decăzuţi”) şi Kaladeva („zeitatea neagră”). Din secolul al XIX-lea, Krşna a fost adoptat de câteva mişcări religioase noi. În teosofie, zeul este considerat reîncarnarea lui Maitreya, cel mai important învăţător spiritual al omenirii. Krşna a fost canonizat de către celebrul magician satanist Aleister Crowley şi este recunoscut ca sfânt de către masonii gnostici din Ordo Templi Orientis.

Să-l lăsăm totuşi să se descrie singur. În Bhagavad-Gita, Krşna spune următoarele: „Cei fără minte mă cred Cel Nemanifestat intrat în starea de manifestare; ei nu cunosc natura mea superioară neclintită, supremă. Învăluit de iluzia produsă de magia mea, eu nu sunt revelat tuturor; această lume, cu mintea tulburată, nu mă recunoaşte ca nenăscut şi neclintit. Eu ştiu, o Arjuna, fiinţele care au fost, care sunt şi care vor fi; pe mine însă nu mă ştie nimeni.” (7:24-26).

Îndrăznesc să-l contrazic pe cel care s-a autoproclamat Marele Stăpân Divin al Universului. Cu toate iluziile produse de magia sa, ne dăm totuşi seama de natura lui „superioară neclintită, supremă”. Acest zeu negru, înşelător, creator de iluzii, magician neîntrecut, manipulator şi crud, cu înfăţişare terifiantă, ce duce omenirea la pieire, demon sau spirit al întunericului, conducător al demonilor, inamicul lui Buddha, deschis mereu la depravare erotică şi exces de alcool, considerat sfânt de către masoni, magicieni şi satanişti, nu poate fi decât cel numit de creştinism Satan, Enki al sumerienilor. Lucru pe care Krşna îl recunoaşte (ce-i drept, indirect) în cartea a X-a din Bhagavad-Gita: „pentru zeii Rudra, eu sunt Śamkara (zeul distrugător Şiva)”, „pentru demonii Yakşa şi Rakşas, eu sunt stăpânul bogăţiilor (zeul Kubera, care comanda armata demonilor)”, „pentru preoţi eu sunt cel dintâi, Brhaspati (zeul elocinţei şi al înţelepciunii)”, „pentru conducătorii de oşti sunt Skanda (zeul războiului)”, „pentru şerpi eu sunt Vāsuki (şarpe mitic, rege al şerpilor Nāga)”, „pentru Nāga sunt Ananta (şarpele primordial)”, „eu sunt Prahlada (căpetenia demonilor Asura) pentru demonii Daitya”, „eu sunt Timpul atotputernic, distrugător de lumi”.

Facerea omului

Vrând să ţină exilaţii sub supraveghere, împăratul An îl trimitea regulat pe Enlil pe Terra. Acesta i-a tranformat pe exilaţii lui Enki în propriii săi sclavi („Fie ca zeii decăzuţi să ne servească zi după zi” – Enuma Elish, tăbliţa V), obligându-i să-i construiască oraşe dar şi să muncească în mine de aur, cu care Enlil şi-a decorat palatul din Nippur. Cu această ocazie, Enki şi-a dat seama că nu va fi lăsat niciodată să conducă, nici pe planeta mamă, nici pe Pământ. Aşa că a venit cu un plan pentru a-şi distruge fratele. Pentru acest lucru avea nevoie de o armată. Însă cei care veniseră cu el nu erau îndeajuns. Într-o zi, a pus la cale o revoltă. Textul akkadian Mitul lui Atrahasis ne vorbeşte despre faptul că Igigi (zeii cei mici, servitorii Anunnakilor) erau nevoiţi să lucreze pentru marii zei. După 40 de zile de trudă, Igigi s-au răzvrătit. Au înconjurat palatul lui Enlil, spunându-i că refuză să mai muncească. Enki intervine şi propune o soluţie: să se creeze un om (numit lullu), o fiinţă care „să poarte jugul” şi „să ducă povara zeilor”. Cu această ocazie, „zeii decăzuţi se vor odihni” (Enuma Elish, tăbliţa VI). Fără să-şi dea seama de adevăratul plan al fratelui său, Enlil îşi dă acordul. Enki porunceşte ca „un zeu (numit aici Geshtu-E şi Kingu în Enuma Elish), să fie omorât astfel ca toţi zeii să se purifice într-o singură scăldare. Din carnea şi sângele său, Nintu (Ninhursag) să facă lut, pentru ca zeul şi omul să se amestece bine în lut.” Ninhursag frământă acel lut special, iar marii zei scuipă în el pentru a-i da măsura potrivită. Apoi, cu ajutorul lui Enki şi al zeiţelor naşterii, ea creează şapte perechi de bărbaţi şi femei. Tot Ninhursag hotărăşte procedeele potrivite pentru sarcină, naştere şi căsătorie, astfel încât oamenii să se poată reproduce şi să preia îndatorirea de a munci pentru zei. Faptul că omul a fost creat pentru a munci (cel puţin aceasta era varianta „oficială”, pe care trebuia să o creadă Enlil) este redat nu doar în Mitul lui Atrahasis şi Enuma Elish, ci şi în Biblie: „Şi a luat Elohim pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.” (Geneza 2:15). În plus, în timpurile biblice, termenul tradus de obicei prin „venerare” era avod, care înseamnă „a lucra”. Prin urmare, oamenii nu doar îşi venerau zeii, ci şi lucrau pentru ei. Tocmai din acest motiv, în Geneza 3:8, Dumnezeul biblic se plimba liniştit prin Grădină, în răcoarea serii. Deoarece scăpase de grija muncii, grijă preluată de noua creatură primitivă. Aborigenii din Australia se consideră chiar şi astăzi îngrijitori ai Pământului şi servitori ai fiinţelor din Timpul Visului, creatoarele lumii şi a oamenilor.

În miturile mesopotamiene, decizia facerii omului a fost luată de consiliul zeilor. Biblia îl acreditează pe un singur Dumnezeu cu acest lucru, deşi indiciile demonstrează contrariul. În Geneza 1:26, Dumnezeul biblic spune: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” Cui se adresa acest unic zeu, dacă într-adevăr era singur? Şi de ce a folosit pluralul („după chipul şi după asemănarea Noastră”)? Biblia nu ne oferă un răspuns la această întrebare. Dar enigma este rezolvată de textele akkadiene şi babiloniene, care susţin foarte clar că un grup de divinităţi, nu una singură, a hotărât crearea omului. Geneza 3:22 foloseşte în continuare pluralul: „Şi a zis Domnul Dumnezeu: “Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!… ” În originalul ebraic, Dumnezeu este numit Elohim, cuvânt care este la plural, nicidecum la singular. Elohim este tradus de obicei prin „zei”, o traducere inexactă. El, ca substantiv comun înseamnă în ebraică „zeu suprem” sau doar „zeu” iar ohim provine din rădăcina ihim („copii”). Aşadar, Elohim sunt copiii zeului suprem, adică Anunnakii mesopotamienilor.

Cum a fost creată acea fiinţă care să muncească în locul zeilor? Cel mai probabil prin clonare. Clonarea putea părea acum câţiva ani un subiect aparţinând de domeniul fantasticului, dar la început de mileniu III este un fapt real. Procesul de clonare (de la grecescul klon, adică „altoi”) încearcă să aplice la animale procesul de altoire. Adică se ia material genetic de la o persoană şi se introduc cele douăzeci şi trei de seturi complete e cromozomi într-un ovar, obţinându-se o copie perfectă a individului de la care s-a recoltat setul de cromozomi. Pe lângă clonare, ingineria genetică a realizat domeniul numit fuziune celulară, care face posibilă combinarea unor celule provenind din surse diferite într-o singură celulă, care posedă mai multe nuclee şi mai multe seturi de cromozomi diferiţi. Amestecul de nuclee şi cromozomi poate da naştere unor celule diferite de cele cele originale. Cu alte cuvinte, se pot lua celule de la zeii extratereştri şi de la pământenii Homo Erectus care, combinate, să rezulte într-o nouă fiinţă, Homo Sapiens, asemănătoare cu ambele specii, dar totuşi diferită. Doar dacă proveneau din acelaşi material genetic, îngerii din Biblie şi din Cartea lui Enoh sau zeii tuturor culturilor antice puteau avea copii cu pământenii, aşa cum susţin multe texte. Termenul babilonian lulu, folosit pentru „om primitiv”, literal înseamnă „cel care a fost amestecat”.

Ipoteza creării omului prin clonarea zeilor este confirmată şi de Biblie. În Geneza 1:26, zeii Elohim spun: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!”. „Chipul şi asemănarea”, fără doar şi poate înseamnă că omul era identic cu zeii. Cum altfel, din moment ce era o clonă a lor? Ideea de clonare se înţelege mai bine din facerea Evei: „Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne.  Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam. Şi a zis Adam: “Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.” (Geneza 2:21-23). Somnul lui Adam reprezintă o banală anestezie, iar coasta din care a apărut femeia nu poate reprezenta decât ADN-ul sustras din Adam, folosit pentru crearea Evei. Populaţia fang din Guinea are un mit asemănător al creaţiei omului: Zeii Nzame, Mebere şi Nkwa i-au creat după chipul lor pe primii muritori, Sekume şi soţia acestuia.

Ba mai mult de atât, în aprilie 2011 un grup de cercetători susţinea că a descoperit gene extraterestre în ADN-ul uman. Aceşti oameni de ştiinţă lucrează în Proiectul Genomului Uman ce a apărut în 1989 în Statele Unite, de-a lungul anilor alăturându-li-se cercetători din Marea Britanie, Franţa, Germania, Japonia şi China. Ei cred că mai mult de 95% din secvenţele de ADN necodificat (cunoscut sub numele de junk DNA) care se găseşte în acidul dezoxiribonucleic al oamenilor este de fapt codul genetic al unor forme de viaţă din alte lumi. Prin decriptarea acestor gene extraterestre, geneticienii susţin că toate misterele pe care teoria evoluţiei nu le poate cuprinde şi explica vor fi de acum încolo uşor de aflat. Genele extraterestre se găsesc în ADN-ul oricărei forme de viaţă de pe Pământ, dar în cazul oamenilor “doza” este mai mare decât la celelalte specii. Cercetătorii cred că ADN-ul extraterestru a fost “inserat” de mai multe ori, în mai multe perioade ale evoluţiei umane, în interiorul celulelor noastre – fapt care ne-ar fi permis o dezvoltare mult mai rapidă faţă de celelalte vieţuitoare. Aceşti oameni de ştiinţă au chiar şi o viziune a Creatorului în varianta lor. Ei sunt de părere că o formă extraterestră de viaţă a creat noi vieţuitoare, printre care şi omul, pe care le-a plantat pe diverse planete, inclusiv Terra.

Aşadar, Enki şi Ninhursag l-au clonat pe zeul Geshtu-E / Kingu. Ideea de zeitate sacrificată, din corpul căreia au apărut oamenii, se întâlneşte şi în hinduism: zeii l-au ucis pe uriaşul Purusha, din capul lui ivindu-se brahmanii, regii din braţe, producătorii de bunuri din coapse şi sclavii din labele picioarelor. Din carnea şi sângele lui (ADN-ul) Ninhursag a făcut lut (embrioni). Faptul că marii zei au scuipat în acest „lut” reprezintă tot o recoltare de ADN. Când embrionii au fost gata, au fost implantaţi în 14 „zeiţe ale naşterii” (femele de Homo Erectus). Astfel, după nouă luni, primii oameni s-au născut. Pentru că au creat oamenii, Enki a fost considerat de atunci zeul fertilităţii şi al creaţiei iar Ninhursag zeiţa iubirii şi a sexualităţii. Văzând noii sclavi, Enlil a impus o condiţie: să fie lăsaţi în stadiul de „animale”. Adică să fie limitaţi atât genetic cât şi intelectual, pentru a fi folosiţi doar pentru muncă. Vechiul Testament ne prezintă acest episod astfel: „A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: “Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Geneza 2:16-17). Prin urmare, Enki a fost nevoit să limiteze noile sale creaţii, probabil aceştia folosindu-şi 1-5% din capacitatea cerebrală (în prezent folosim 10-15%).

Şi în alte culturi, în afară de cea ebraică şi mesopotamiană, se vorbeşte despre un proces asemănător de facere a oamenilor. În Grecia, creatorii oamenilor au fost titanul Prometheus („Chibzuitul”) şi zeul Hephaestus. Prometheus a creat bărbaţii din lut, iar Athena a suflat viaţa în ei. La fel ca şi în celelalte mituri, lutul reprezintă un element pământean şi nu trebuie interpretat ad litteram. Biblia spune că Adam a fost creat din adama („ţărână”), numele său simbolizând faptul că era pământean, spre deosebire de zei. Fabulistul roman Phaedrus susţine că Prometheus era beat când a creat primii oameni, de aceea toţi erau de sex masculin. Lui Hephaestus i se atribuie crearea primei femei, Pandora. Zeus i-a ordonat lui Hephaestus să facă femeia din pământ, apoi toţi zeii şi-au adus contribuţia, oferindu-i Pandorei tot felul de daruri seducătoare. Ca zestre, zeii i-au dăruit o cutie în care au închis toate relele lumii. Vrăjit de frumuseţea ei (cine n-ar fi, după ce a trăit o viaţă înconjurat doar de bărbaţi?), Epimetheus, fratele lui Prometheus, a luat-o de nevastă. Curioasă, Pandora a deschis cutia primită de la zei, lăsând să scape în lume toate relele. Speriată, a închis totuşi capacul, păstrând înauntru doar Speranţa. La fel ca în miturile precedente, întâlnim aceeaşi creare a omului de către zei dintr-un element pământean, contribuţia mai multor zei şi, în plus, o explicaţie pentru apariţia relelor în lume. De asemenea, e posibil ca această legendă să încerce să explice şi apariţia homosexualităţii. Prometheus şi Hephaestus sunt două reprezentări ale aceleiaşi divinităţi pe care sumerienii o numeau Enki. Prometheus era unul dintre titani (primii conducători ai Terrei), cel care a adus iluminarea oamenilor (focul din ceruri) iar Hephaestus era zeul meşteşugar, cel care crea ceea ce nu puteau alţi zei, cel care a fost aruncat din cer şi condamnat să locuiască departe de restul zeilor, pe o insulă.

În Egipt, zeul Khnum („Constructorul”)  a creat corpurile oamenilor din lut, pe roata sa de olar, soţia sa, Heket, fiind cea responsabilă cu suflatul vieţii (introducerea sufletului, numit Ka) în corpuri (procedeu identic cu al grecilor, unde protagonişti erau Prometheus şi Athena). Şi în Biblie se regăseşte aceeaşi metodă de facere a omului: „Atunci, luând Elohim ţărână din pământ, au făcut pe om şi au suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.” (Geneza 2:7). Coarnele de berbec şi asocierea lui cu apa îl identifică pe Khnum cu zeul sumerian Enki. Chinezii credeau că zeiţa-şarpe Nüwa a creat oameni din lut galben (o explicaţie pentru culoarea pielii chinezilor), iniţial sculptându-l pe fiecare în parte. După ce a făcut câteva sute de oameni, a obosit. Astfel încât a descoperit o metodă mult mai eficientă: a înmuiat o sfoară în lutul galben, pe care a rotit-o. Din fiecare pată de lut care a căzut, a luat naştere câte un om. Totuşi, zeiţa a mai sculptat câţiva oameni, aceştia devenind nobili. Pentru populaţia Yoruba din Africa de Vest, zeul Obàtálá a creat corpurile oamenilor din pământ, iar zeul Olódùmarè le-a dat suflete, suflând peste ei. Coranul susţine de asemenea ideea facerii oamenilor din lut (23:12) de către Allah. Iar mayaşii considerau că zeii Kukulkán şi Tepeu au făcut primii oameni din noroi. Însă, nefiind mulţumiţi de rezultat, au creat alţii din lemn, apoi din porumb. Tot din lemn au fost făcuţi primii oameni în Sandinavia. Odin a suflat asupra a două trunchiuri de copaci, transformându-le în oameni, Ask („frasin”) şi Embla („ulm”). Ve le-a dat acestora vorbirea iar Vile i-a oferit femeii simţuri şi gândire iar bărbatului putere, judecată şi simţire.

Tibetanii consideră că un maimuţoi foarte înţelept (Enki, zeul înţelepciunii) şi o diavoliţă (Ninhursag) au avut şase fii acoperiţi de păr şi cu feţele roşii ca maimuţele (primele încercări de creare a oamenilor). Aceştia au devenit oameni şi au populat Tibetul. Tot două divinităţi, gemenii Mawu şi Lisa, au creat oamenii în mitologia populaţiei fon din Benin. Aceştia le-au dat mai apoi oamenilor darurile văzului, vorbirii şi conştiinţei, precum şi tehnologia. Pentru masaii din estul Africii, En-kai este zeul care a creat lumea şi oamenii. El le-a oferit masailor ca dar vitele, coborându-le pe pământ pe o fâşie de piele. Nu poate trece neobservată asemănarea dintre numele En-kai al masailor şi Enki al sumerienilor, care reprezintă aceeaşi zeitate.

Pentru zuluşii din Africa de Sud, zeul Unkulunkulu („Cel bătrân”) a făcut oamenii şi animalele din trestii. Iniţial şi-a dorit ca oamenii să trăiască veşnic, mai apoi s-a răzgândit.  Vechiul Testament conţine o poveste asemănătoare. În Gradina Edenului, oamenii aveau voie să mănânce din orice pom, inclusiv din cel al vieţii, numai din cel al cunoaşterii nu: „A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: “Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Geneza 2:16-17). După ce oamenii au gustat din fructul cunoaşterii binelui şi răului, Dumnezeul biblic le-a interzis accesul la pomul vieţii: „Şi a zis Domnul Dumnezeu: “Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!…” (Geneza 3:22). Aşadar, iniţial oamenii au avut acces la nemurire, dar le-a fost luat mai târziu de câtre divinitatea conducătoare.

Întâlnim în toate miturile lumii elementul pământean (lut sau pământ), embrionul, din care au apărut oamenii. Enki şi Ninhursag au creat oamenii prin clonarea unui „zeu”, fertilizând ovulele unor maimuţe-femele (Homo Erectus). Oamenii (Homo Sapiens) au fost totuşi limitaţi genetic şi intelectual, pentru a putea fi folosiţi doar pentru muncă, asemenea unor animale de povară. Biblia ne oferă o imagine vagă a primilor oameni: erau goi („Adam şi femeia lui erau amândoi goi şi nu se ruşinau.” - Geneza 2:25) şi ierbivori („Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră.” - Geneza 1:29). O descriere asemănătoare întâlnim într-un text sumerian: „Când omenirea a fost făcută, ei nu ştiau să mănânce pâine, nici cu haine goliciunea să-şi acopere. Ierburile le păşteau ca oile, din bălţi beau apă, ca fiarele pădurii”. Aceasta se întâmpla cu aproximativ 200.000 de ani în urmă, când cercetătorii presupun că Homo Sapiens s-a desprins din Homo Erectus. Însă până la forma de astăzi a omului, Homo Sapiens Sapiens, mai era…

În conformitate cu miturile de pe întreg globul pământesc, şi Iisus Hristos în Noul Testament îl consideră creator al oamenilor pe zeul-şarpe Enki / Ea / Lucifer / Satan / Prometheus / Hephaestus / Khnum: „Şi El le zicea: Voi sunteţi din cele de jos; Eu sunt din cele de sus.” (Evanghelia lui Ioan 8:23); „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru.” (Evanghelia lui Ioan 8:44).

Acum, după ce am aflat cine a creat oamenii, cum şi în ce scop, rămâne întrebarea: unde au fost făcuţi? Biblia nu oferă nicio explicaţie iar mulţi consideră că omul a apărut în Grădina Edenului. Dar Vechiul Testament indică faptul că Grădina a apărut după naşterea omului, Dumnezeu creând-o special pentru a-şi muta acolo noua „capodoperă”: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise.” (Geneza 2:7-8), „Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.” (Geneza 2:15) Prin urmare omul a fost făcut în altă parte, Domnul mutându-l mai apoi în est, în Grădina aflată în zona numită mai târziu Mesopotamia. Dacă facerea omului nu a avut loc în Grădina Edenului, atunci unde? Mesopotamienii considerau că sub pământ, în Abzu sau Apsu (casa subterană a lui Enki). Un imn al lui Enki începe cu cuvintele: „Divinul Ea în Apsu a luat o bucată de lut, pe Kulla din ea l-a făcut, templele să le refacă”. Un alt text sumerian spune că: „Creaturile cu înfăţişarea strălucitoare (oamenii), ieşind din Abzu, stau cu toţii în faţa zeului Nudimmud (Enki)”. Un text botezat de cercetători „Legenda târnăcopului” povesteşte cum Enlil a făurit o armă numită Alani (o maşinărie asemănătoare cu un buldozer), cu care a săpat în pământ pentru a ajunge la locul „de unde s-a împrăştiat carnea”, acolo unde se aflau oamenii (în Abzu): „Zeul a chemat-o pe Alani, poruncă i-a dat. Ca pe o coroană pe cap i-a pus sfărâmătorul de pietre şi l-a mânat spre locul unde s-a împrăştiat carnea. În groapă era capul omului, din pământ ieşeau oamenii spre Enlil, privirea sa asupra Capetelor Negre zăbovea”. Nebăgate în seamă până acum şi, mai mult ca sigur neînţelese, sunt miturile originii triburilor de indieni din sud-vestul Americii (navajo, zuni, hopi, pueblo, apaşi). Cu toţii susţin că strămoşii lor sunt veniţi de sub pământ. Maorii din Noua Zeelandă cred că Hawaiki (lumea de dincolo) este pământul lor de baştină, de unde au călătorit către insulele polineziene. Chiar dacă nu au sens aceste mituri pentru cei mai mulţi dintre cercetători, totuşi ele sunt în conformitate cu miturile sumeriene, babiloniene şi akkadiene. Acceptând ideea că oamenii au fost creaţi în lumea subterană, au sens şi cuvintele lui Iisus din Evanghelia lui Ioan 8:23: „Voi sunteţi din cele de jos; Eu sunt din cele de sus.”

Jurassic Park

Conform legendelor, primii zei erau conduşi de fiul cel mare al zeului suprem (Dumnezeu, Anu, Ouranos, Ra, Izanagi, etc.). Ei au fost exilaţi pe planeta noastră după ce acest fiu a încercat să uzurpe tronul tatălui său. Ce au făcut zeii când au ajuns aici? Bineînţeles, şi-au întemeiat o aşezare. Însă, conform tradiţiilor din vechime, păstrate pe cale orală sau în scris, zeii s-au lovit de o mare problemă: Pământul era deja locuit. Nu de alte fiinţe ca şi ei, ci de reptile uriaşe. Iar singurele reptile uriaşe despre care ştim că au trăit pe Terra cândva în trecut sunt dinozaurii. Este oare posibil ca aceşti zei să fi găsit dinozauri pe Terra, deşi oamenii noştri de ştiinţă, majoritatea evoluţionişti, susţin că dinozaurii au dispărut acum aproximativ 65 de milioane de ani? Strămoşii noştri ne spun că e foarte posibil. De asemenea, e posibil ca extratereştrii să fi cauzat dispariţia dinozaurilor printr-un virus, ere glaciare sau arme pe care încă nu le cunoaştem? Toate scrierile antice, de la tăbliţele sumeriene şi templele egiptene până la Vechiul Testament sau Vedele indiene, susţin că zeii aveau capacitatea de a controla vremea. Puteau cauza secetă sau aduce ploaie, furtuni ori chiar Potopul. Noi, oamenii, în ziua de astăzi avem tehnologia care ne permite să manipulăm vremea. În cazul acesta, fiinţe mult mai evoluate ca noi de ce n-ar avea tehnologie asemănătoare? Şi dacă o au, de ce n-ar folosi-o pentru a-şi atinge scopurile?

Pentru a putea vorbi despre dinozauri, e absolut necesar să recapitulăm ceea ce se ştie despre ei până acum. În primul rând, oamenii de ştiinţă au identificat până în prezent peste 700 de specii de dinozauri. Dintre acestea, doar 5 specii au scheletul complet, restul fiind doar oase izolate. Cum s-a ajuns la celelalte specii? Prin imaginaţia paleontologilor. Este binecunoscută rivalitatea din anii 1870 dintre colecţionarii de fosile Marsh şi Cope, care au inventat împreună peste 130 de specii. Marsh a publicat erorile lui Cope, acuzându-l de faptul că, în încercarea de a reconstrui o fosilă de reptilă marină, a pus capul în locul cozii. Şi în timpuri mai apropiate de noi, câţiva astfel de oameni de ştiinţă au desoperit oase pe care le-au considerat a fi de dinozauri, astfel născându-se câteva specii noi. Din păcate pentru ei, puţin mai târziu s-a dovedit că acele fosile erau umane, nicidecum de reptile. Dar acele specii de dinozauri proaspăt apărute au rămas totuşi în cărţile de specialitate.

Şi totuşi, cum stabilesc cercetătorii noştri vârsta unor fosile? De unde ştiu ei că dinozaurii au apărut acum 240 de milioane de ani şi au dispărut acum 65 de milioane? Dacă vă gândiţi la datarea cu carbon, uraniu sau potasiu, vă înşelaţi. Aceste metode funcţionează doar pentru fosile cu o vechime de câteva mii de ani, nu de milioane. Atunci, care e metoda de calcul? Imaginaţia paleontologilor. În concepţia evoluţioniştilor, e nevoie de o anumită perioadă de timp pentru ca cea mai simplă formă de viaţă să evolueze într-un dinozaur. Astfel, cercetătorul presupune o anumită perioadă de timp pentru fiecare specie, ajungându-se în final la o datare „exactă”. Nu trebuie să fii un geniu pentru a-ţi da seama că presupunerile nu pot fi catalogate drept adevăruri ştiinţifice. Privind lucrurile din acest punct de vedere, ne dăm seama că e posibil ca dinozaurii să nu fi fost atât de mulţi pe cât ni se spune, să nu fi trăit atunci când ni se spune că au trăit şi să nu fi arătat aşa cum ni se spune.

Dar dacă dinozaurii au trăit atunci când consideră evoluţioniştii, unde sunt acum? Părerea generală a paleontologilor e că au dispărut brusc din motive necunoscute. Pentru ei, cea mai probabilă cauză ar fi ciocnirea Pământului cu un asteroid. Însă această ipoteză are multe fisuri. Dacă într-adevăr un meteorit ar fi cauzat dispariţia dinozaurilor, cum se explică faptul că doar aceste reptile au dispărut, nu şi restul animalelor? Sau cum se explică faptul că, după dispariţia dinozaurilor, pe Pământ au apărut specii de animale diferite de cele care trăiseră până atunci? Ar trebui să credem că un meteorit a omorât tiranozaurii şi brontozaurii dar a făcut şi pterodactilul să se transforme în pasăre sau triceraptosul în rinocer? Cu alte cuvinte, oamenii de ştiinţă nu au o explicaţie logică ori de bun simţ pentru faptul că ceva (sau cineva) a cauzat dispariţia bruscă a dinozaurilor şi înlocuirea lor cu alte specii de vieţuitoare. Dar dacă dinozaurii au dispărut acum 65 de milioane de ani, cum au supravieţuit unii dintre ei până în zilele noastre?

În 2001, paleontologii Zielinski şi Budhan au descoperit o fosilă de hadrosaur în bazinul San Juan din New Mexico. Formaţiunea în care a fost descoperit osul de dinozaur a fost datată ca fiind din Paleocen, având aproximativ 64,5 milioane de ani. Ceea ce înseamnă că nu toţi dinozaurii au dispărut la data stabilită de cercetători, unii dintre ei supravieţuind încă cel puţin 500 de milioane de ani. Alţi astfel de dinozauri „supravieţuitori” au fost descoperiţi în America de Nord, în China, precum şi în alte părţi ale lumii. Legendele din întreaga lume descriu reptile uriaşe, numite dragoni sau balauri, care ar fi trăit în acelaşi timp cu oamenii. În sprijinul acestei idei există pietrele descoperite de profesorul Cabrera în Ica (Peru), care înfăţişează oameni alături de dinozauri, călărindu-i sau luptându-se cu ei. Cercetătorul Don R. Patton, care a studiat pietrele de la Ica, a declarat următoarele: „Toate aceste înfăţişări sunt foarte interesante, din moment ce lumea nu a început să vorbească despre dinozauri decât din secolul al XIX-lea, iar pietrele au o vechime de mii de ani. În plus, pietrele nu prezintă schelete de dinozauri, ci dinozauri în viaţă, ce par să interacţioneze cu omul. Asta arată faptul că vechii peruani au văzut şi au trăit alături de dinozauri!” Acelaşi cercetător se declară uimit de faptul că, deşi descoperitorul pietrelor a fost profesor de medicină, şeful departamentului de medicină din cadrul Universităţii din Lima, antropolog şi fondatorul muzeului din Ica, comunitatea ştiinţifică refuză să recunoască autenticitatea pietrelor. Pietrele de la Ica nu sunt singura reprezentare a dinozaurilor în timpul oamenilor. Un mozaic elenistic vechi de cel puţin 2000 de ani, descoperit în secolul al XVII-lea în localitatea italiană Palestrina, prezintă înfăţişări ale grecilor şi etiopienilor aflaţi la vânătoare pe malul Nilului. În acest mozaic se poate vedea clar o reptilă ce seamănă foarte bine cu un dinozaur, vânată de oameni. În peşterile din insulele indoneziene s-au descoperit desene ce înfăţişează dinozauri. În Egipt sunt foarte multe desene reprezentând apatosauri. Aceiaşi dinozauri au fost desoperiţi şi pe un cilindru mesopotamian, datând din 3300 î. Hr. Dar poate cea mai importantă astfel de descoperire sunt cele trei fotografii realizate în timpul Războiului Civil din S.U.A. (1860), în care sunt reprezentaţi trei pterodactyli.

În plus, au fost găsite urme de picior omenesc alături de cele ale unor dinozauri, aflate în acelaşi strat geologic, cu o vechime de 70-140 milioane de ani. Oamenii de ştiinţă din fosta Uniune Sovietică au făcut publică descoperirea unor urme de om în acelaşi strat cu urme de dinozaur. Şi în Parcul Naţional „Dinosaur Valley” din Texas au fost găsite numeroase astfel de urme. Fotografiile de mai jos au fost realizate şi prezentate la o conferinţă de presă din Dayton, la 12 august 1989 de către dr. Don R. Patton. Merită menţionat faptul că la acea conferinţă au fost prezenţi şi doi oameni de ştiinţă evoluţionişti care a doua zi au căutat dovada cu o bară de fier, pentru a o distruge.

Şi în Vechiul Testament sunt întâlnite creaturi ce poate fi considerate dinozauri. În cartea Istoria omorârii balaurului şi a sfărâmarii lui Bel, se spune că babilonienii se închinau la un balaur mare care nu era un

idol neînsufleţit, ci „viu şi mănâncă şi bea”. Profetul Daniel a ucis balaurul dându-i să mănânce cocoloaşe fierte din răşină, seu şi păr. Într-adevăr, pe Poarta lui Ishtar din Babilon sunt reprezentaţi siruşi (dragoni). Scriitorul german Willy Ley a descris siruşii ca fiind „o enigmă zoologică de dimensiuni fantastice”, ce aveau limba bifurcată, trupul acoperit de solzi, o coadă lungă şi mlădioasă de asemenea cu solzi, un gât lung, subţire şi solzos, un cap de şarpe împodobit cu un corn, în spatele căruia erau ataşate aripi de piele. Descoperitorul Porţii lui Ishtar, arheologul german Robert Koldeway, a luat în consideraţie posibilitatea ca siruşii să fi fost animale reale, deoarece imaginea lor a rămas neschimbată de-a lungul timpului în iconografia babiloniană, spre deosebire de alte animale fantastice care şi-au schimbat înfăţişarea în artă. Nu doar Poarta lui Ishtar a fost împodobită cu dinozauri. Templul Angkor Wat din Cambodgia, vechi de aproximativ 800 de ani, are sculptat pe un perete un stegosaur.

Un alt posibil dinozaur este descris în Cartea lui Iov din Biblie. Dumnezeu l-a trimis pe Iov la râul Iordan, să privească animalul mare şi puternic, Behemoth, pe care îl crease. „Ia priveşte acum înaintea ta, Behemotul; şi el ca şi tine este făptura Mea; el paşte iarbă ca boul. Vezi ce putere are în coapsele lui şi ce tărie are în muşchii de pe pântece. Coada lui e dârză ca lemnul cedrului şi vinele de pe pulpele lui stau ca nişte noduri. Oasele lui sunt ca nişte ţevi de aramă şi mădularele ca nişte drugi de fier. El este fruntea făpturilor lui Dumnezeu şi făcut să fie cel mai mare peste celelalte dobitoace. Munţii îi dau hrană şi toate fiarele sălbatice sunt îngrozite când îl văd. El se culcă sub florile de lotus, în ocolul trestiilor şi al bălţii. Frunzele de lotus îi fac umbră şi sălciile bălţii îl împrejmuiesc. Dacă fluviul vine mare, fără de veste, el nu se sinchiseşte; el stă liniştit pe loc, chiar când ar fi ca Iordanul să-i urce năvalnic până la gură. Cine poate să-l privească? Cine poate să-i străpungă nasul cu un laţ?” (Iov 40:15-24). Unii cercetători ai Bibliei l-au identificat cu un sauropod după înfăţişare, obiceiuri alimentare şi locul în care trăia. În aceeaşi Carte a lui Iov este descris un alt astfel de monstru, ce poartă numele Leviathan: „Cine a deschis vreodată porţile gurii lui? Zimţii lui sunt îngrozitori! Spinarea lui este ca un şirag de scuturi, pe care le-ai fi întărit şi pecetluit puternic. Ele sunt strânse unul într-altul atât de tare, că nici vântul nu pătrunde printre ele. Fiecare e lipit de cel de lângă el şi se ţin aşa şi nu se mai despart. Din strănutul lui scapără lumină şi ochii lui sunt roşii ca pleoapele zorilor. Din gura lui ies parcă nişte torţe aprinse şi izbucnesc valuri de scântei. Din nările lui iese fum, ca dintr-o căldare pusă la foc şi care fierbe. Răsuflarea lui este de cărbuni aprinşi şi din gura lui ţâşnesc flăcări. Puterea lui e adunată în grumazul lui şi înaintea lui ţâşneşte groaza. Carnea lui e îndesată; oricât ai apăsa în ea nu se lasă. Inima lui este tare ca piatra, tare ca piatra râşniţei, cea de dedesubt. De măreţia lui se tem şi valurile; valurile mării se dau înapoi din faţa lui. Să-l atingi cu sabia nu foloseşti nimic; nici cu lancea, nici cu săgeata, nici cu toporul. Fierul pentru pielea lui este ca paiul, iar arama ca lemnul putred. Săgeata nu-l pune pe fugă şi pietrele din praştie cad pe el ca nişte pleavă. O săgeată pentru el este un pai în vânt şi îşi bate joc de vâjâitul unei lănci ce zboară. Sub pântecele lui sunt nişte solzi ascuţiţi; când dă prin noroi, pare că dă cu grapa. Când se afundă, apa fierbe ca într-o căldare; el preface marea într-un cazan de fiert mirodenii. El lasă în urmă o dâră luminoasă şi adâncul pare un cap cu plete albe. Pe pământ el nu-şi află perechea şi e făcut să nu cunoască frica. El se uită de sus la toţi câţi sunt puternici şi este împărat peste toate fiarele sălbatice.” (Iov 41:14-34). Leviathanul mai este pomenit în capitolul 1 al Cărţii lui Iov, în Psalmul 73 („Tu ai despărţit, cu puterea Ta, marea; Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă; Tu ai sfărâmat capul leviathanului; datu-l-ai pe el mâncare popoarelor pustiului.”) şi în capitolul 27 al Cărţii lui Isaia („În ziua aceea Domnul se va năpusti cu sabia Sa grea, mare şi puternică, asupra leviatanului, a şarpelui care fuge, asupra leviatanului, a şarpelui încolăcit, şi va omorî balaurul cel din Nil.”). La egipteni, cel supranumit „Şarpele Nilului” sau „Şopârla malefică” era Apep (Apophis în greacă), demon ce avea forma unui gigantic şarpe, crocodil, şopârlă sau dragon. În Cartea lui Enoh, Leviathan este un monstru de sex feminin, ce trăieşte în adâncurile apelor. Behemoth este partenerul ei, ce locuieşte în deşertul Dudain. Şi în satanism, conform lui Anton Szandor LaVey, autorul Bibliei satanice, Leviathan reprezintă apa. Un animal asemănător cu leviathanul este şarpele marin cu şapte capete, Lotan, din miturile ugaritice. În India există de asemenea o şopârlă numită lotan, după creatura legendară. În mitologia nordică este prezent Jörmungandr, şarpele uriaş ce trăieşte în oceanul care înconjoară Pământul. În miturile babiloniene se vorbeşte despre şarpele înaripat Tiamat, zeiţa primordială a oceanelor, care a dat naştere mai multor şerpi şi dragoni. În Enûma Elish  soţul ei era Apsû, o creatură asemănătoare cu ea. La greci, mama tuturor monştrilor era dragonul-femelă Echidna, soţia monstrului înaripat Typhon. Tot în Grecia îl mai întâlnim pe Ladon, dragonul asemănător cu un şarpe, paznicul grădinii hesperiadelor sau pe Python, şarpele uriaş ce păzea oracolul Geei de la Delphi. În Mesopotamia îl găsim pe Asag, demonul cu forma unui şarpe cu şapte capete, în Asiria pe Labbu, monstrul cu trăsături de leu şi de şarpe, în Babilon pe Muşhuşşu, combinaţia monstruoasă între şarpe şi dragon, în Anatolia pe Illuyanka, monstrul maritim asemănător cu un dragon (sau cu un şarpe pentru hitiţi). Să nu uităm de seraphimii menţionaţi în Cartea lui Isaia, şerpi cu şase aripi sau de dragonii din Asia şi din Europa medievală.

E posibil ca aceste creaturi, considerate mitice, să fie în realitate dinozauri? Lucrurile nu sunt foarte complicate. Avem pe de o parte legende despre reptile uriaşe pe întreg cuprinsul globului, iar pe altă parte avem fosile ale dinozaurilor (reptile uriaşe) pe întreg mapamondul. Oricât şi-ar dori mulţi oameni de ştiinţă să credem că dinozaurii au dispărut cu mult timp înainte de apariţia oamenilor iar dragonii şi balaurii sunt doar creaturi inventate, logica de bun simţ ne face să refuzăm această poveste. Dacă nu ar fi văzut niciodată dinozauri, strămoşii noştri n-ar fi putut să-şi imagineze nişte creaturi foarte asemănătoare cu aceştia. E drept că puteau descoperi nişte fosile, dar e greu de crezut că anticii de pe tot mapamondul au săpat mulţi metri sub pământ apoi, luându-se după nişte oase, şi-au putut imagina şi aspectul exact al acelor creaturi şi stilul lor de viaţă (vezi descrierea Behemotului din Cartea lui Iov, referitoare la locul unde trăia şi cu ce se hrănea). Ceea ce înseamnă că majoritatea dinozaurilor au fost distruşi într-adevăr acum mult timp, însă au mai rămas câţiva supravieţuitori. Unii chiar până în ziua de azi. Un bun exemplu este cercetătătoarea Mary Schweitzer care în anul 2005 a găsit vase de sânge în fosila unui tyranosaur. Bineînţeles că dumneaei a rămas mirată de faptul că au supravieţuit vasele de sânge timp 68 de milioane de ani. Fără să-şi dea seama că acest lucru e imposibil, iar dinozaurul găsit de ea nu are milioane de ani, ci mult mai puţini. Pentru a da totuşi o explicaţie cât de cât raţională, unii evoluţionişti au declarat că acelea nu sunt celule sanguine, ci „altceva“. Iar alţii, mai înţelepţi, au preferat să nu comenteze. O alegere bună, decât să primim alte explicaţii aberante.

Mai multe persoane susţin că au văzut dinozauri în Congo, Australia, Scoţia şi în pădurea tropicală din America de Sud. Doar din anul 2000 până acum au fost peste 20.000 de cazuri. Conform cryptozoologilor, unii dintre aceşti posibili dinozauri contemporani sunt monstrul din Loch Ness, theropozii Burrunjor şi Kasai Rex, ceratopsianul Emela-ntouka, styracozaurul Ngoubou, ankylozaurul Muhuru, spinozaurul Nguma-monene, sauropodul Mokele-mbembe şi stegozaurul Mbielu-Mbielu-Mbielu. Dacă aceşti dinozauri într-adevăr există şi astăzi, de ce să nu considerăm că şi strămoşii noştri i-au văzut? Iar dacă i-au văzut, de ce să nu-i fi introdus în povestirile lor? Şi dacă i-au introdus în mituri, înseamnă că acele reptile monstruoase nu sunt balauri, dragoni sau altfel de creaturi, ci doar nişte dinozauri.

Chiar dacă au supravieţuit câţiva dinozauri, cine sau ce i-a distrus pe majoritatea dintre ei? Anticii spun că zeii. Iar legendele care să exemplifice asta sunt în număr foarte mare. În Enûma Elish (mitul babilonian al creaţiei), Tiamat şi soţul ei, Apsû, fiinţele primordiale (primii locuitori ai acestei planete) erau deranjaţi de zgomotele făcute de zeii cei tineri (noii veniţi pe Pământ). Apsû s-a hotărât să îi omoare, însă Tiamat s-a opus. Ea îl avertizează de planul soţului ei pe Ea, cel mai puternic dintre zeii tineri. Cu ajutorul magiei, Ea îl adoarme pe Apsû apoi îl ucide, devenind astfel conducătorul lumii (Pământului). Împreună cu soţia sa, Damkina, Ea are un fiu, numit Marduk. Într-o zi, pe când se juca cu vânturile, Marduk a creat tornade ce au deranjat-o pe Tiamat. Atunci, ea s-a  hotărât să răzbune moartea soţului ei, Apsû. Tiamat naşte 11 monştri care să o ajute în luptă şi îl numeşte conducător al lumii pe unul dintre ei, Kingu. Înspăimântaţi de armata de reptile uriaşe, zeii cei tineri se ascund. Marduk o provoacă la luptă pe Tiamat, o ucide, iar din corpul ei creează lumea. Kingu este sacrificat, din sângele lui făcând Marduk primii oameni. Iar zeii îl încoronează pe salvatorul lor, care astfel a devenit stăpânul Pământului. În textul original (Enûma Elish este o copie a unui mit sumerian), Anu este cel care a omorât-o pe Tiamat, în acest mod explicându-şi sumerienii modul în care zeul a ajuns în fruntea panteonului. Mai târziu, când Enlil a devenit regele Pământului, l-a înlocuit pe Anu într-o nouă variantă a legendei, el fiind ucigaşul lui Tiamat. A treia variantă, Enûma Elish, a apărut în momentul în care Marduk a preluat conducerea Terrei, el devenind salvatorul şi conducătorul zeilor. Deşi acest mit a fost interpretat în numeroase feluri, o variantă ignorată este cea a dispariţiei dinozaurilor. Exilaţii ajung pe Pământ şi sunt atacaţi de locuitorii acestuia, dinozaurii. Prin urmare, „zeii” elimină ameninţarea şi conduc liniştiţi planeta pe care tocmai au cucerit-o.

Ecourile acestei legende (sau, mai bine spus, a celei originale) s-au răspândit în întraga lume. Grecii, de exemplu, povesteau că titanii, după ce l-au învins pe tatăl lor, Ouranos, n-au devenit imediat stăpâni ai Terrei. Planeta era condusă de Ophion („şarpele”) şi de soţia acestuia, Eurynome. Conducătorul titanilor, Kronos, a fost nevoit să se lupte cu Ophion iar soţia lui, Rhea, cu Eurynome. Reptilele au fost învinse şi aruncate în Tartar, iar titanii au devenit conducătorii Pământului. Mai târziu Zeus, fiul lui Krónos, a fost nevoit să se lupte cu un alt balaur uriaş, Typhon, care îi ameninţa pe zei. Întocmai ca Marduk, fiul lui Ea, în Babilon. Typhon a fost învins şi închis sub muntele Etna. Soţia sa, Echidna („vipera”), a fost ucisă în somn de gigantul Argos. Copiii celor doi monştri, dragonul Ladon şi hidra din Lernaea, au fost distruşi de către semizeul Herakles, fiul lui Zeus. Un al fiu al lui Zeus, Apollo, a înfruntat de asemenea o reptilă. Pe Python, şarpele sacru uriaş, paznicul oracolului Geei de la Delphi, aflat pe muntele Parnas. În memoria şarpelui gigantic, Apollo a instituit la Delphi Jocurile Pythice iar Pythia, prima preoteasă a oracolului, a fost numită după acelaşi şarpe.

În Cartea egipteană a morţilor se spune că, în fiecare noapte, Apep (Apophis) atacă Barca milioanelor de ani, luptându-se cu zeul Ra şi însoţitorii săi. Cel mai însemnat dintre ei este Seth, zeul furtunii şi al deşertului. Apep, personificarea întunericului, avea forma unui gigantic şarpe, crocodil, şopârlă sau dragon. În fiecare noapte Apep este învins dar învie a doua zi, pentru ca lupta să se reia de fiecare dată când Ra (soarele) trece cu barca sa prin lumea de dincolo. Această luptă este de fapt o reeditare zilnică a unei lupte petrecute cu mult timp înainte, între zeul Ra şi şarpele Apep. În aceeaşi Carte a morţilor întâlnim demonul femelă Ammut, „devoratoarea de morţi”, ce avea aspectul unui amestec dintre leu, hipopotam şi crocodil. Ammut era creatura care mânca inimile păcătoşilor în Lumea de dincolo.

În Rigveda (colecţie indiană de imnuri vedice sanscrite), unul dintre cele patru texte sacre (numite vede) ale hinduismului, dragonul Vritra sau Ahi („şarpele”) a închis toate apele Pământului. Zeul furtunii, Indra, a primit arme de la ceilalţi zei (întocmai ca Marduk în Enûma Elish), l-a omorât pe Vritra, i-a distrus cele 99 de fortăreţe şi a eliberat apele. Pentru această faptă, Indra a primit titlurile Vritrahan („ucigaşul lui Vritra”) şi „ucigaşul primului dragon”. Apoi, cu trăsnetul său, Indra a omorât-o pe Danu, mama dragonului Vritra. Într-o altă versiune a legendei, zeul a fost ajutat în luptă de alţi zei, Varuna, Soma şi Agni. Într-un vers al unui imn, Sarasvati (soţia lui Brahma, zeiţa ştiinţei şi a artelor) este acreditată cu uciderea lui Vritra, dar acest lucru nu este menţionat în niciun alt loc. După această faptă vitejească, Indra a devenit conducătorul zeilor.

Alţi  zei ai furtunii (ca şi Zeus, Seth, Indra sau Enlil) care au fost nevoiţi să se lupte cu reptile sunt Teshub, Baal şi Thor. În Anatolia, Teshub, ajutat de mai mulţi zei, îl învinge în luptă pe dragonul Illuyanka. În Canaan, zeul Baal ucide şarpele cu şapte capete, Lotan. În Scandinavia, zeul Thor se luptă de multe ori cu marele său duşman, şarpele uriaş Jörmungandr. La Ragnarok, bătălia finală dintre zei şi giganţi, Thor, deşi muşcat de şarpe, reuşeşte să-şi omoare adversarul. Dar nu apucă să se bucure prea mult de victorie, deoarece veninul lui Jörmungandr îl răpune. În Vechiul Testament, Yahveh (care are aspectele unui zeu al furtunii), Dumnezeul evreilor, este lăudat pentru distrugerea monstrului marin Leviathan şi a celorlalţi balauri din apă: „Tu ai despărţit, cu puterea Ta, marea; Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă; Tu ai sfărâmat capul leviathanului; datu-l-ai pe el mâncare popoarelor pustiului.” (Psalmul 73:14-15)

Legendele sunt clare iar pietrele de la Ica au sens. Nu meteoriţi sau alte cataclisme naturale au distrus dinozaurii, ci „zeii”. De ce? Pentru că nu puteau locui pe Pământ în siguranţă, fiind atacaţi des de către reptilele carnivore. Xenocidul a avut loc probabil prin răspândirea pe Pământ al unui virus care să distrugă reptilele mari. Spun probabil deoarece nu ştim exact cum au acţionat „zeii”, virusul fiind cea mai logică metodă pe care ne-o putem închipui. Însă o civilizaţie mult avansată faţă de noi ar fi putut folosi o altă armă, mult peste capacitatea noastră de înţelegere. Poate au cauzat o eră glaciară ori un potop. Aceşti „zei” care au distrus dinozaurii erau exilaţii din „cer”, îngerii sau zeii decăzuţi din legende.

Exilul

Dacă într-adevăr aceşti Anunnaki, Elohim, Titani, Tezcatlipoca, Wandjina sau Adytia (zei, într-un cuvânt) au coborât din casa lor „din cer” pe Terra, ce căutau aici? Cea mai des întâlnită ipoteză este cea care spune că „zeii” au sosit pe Pământ pentru a extrage aur şi alte resurse ale Terrei. Asta susţineau sumerienii şi zuluşii din Africa de Sud. Într-adevăr, aurul era considerat în multe culturi ca fiind metalul zeilor. S-au descoperit mine de aur în sudul Africii, vechi de 150.000 de ani şi în Peru, vechi de 50.000 de ani. Aurul este indistructibil, reflectă razele infraroşii şi transformă căldura în electricitate. Cu toate acestea, pe Pământ au rămas cantităţi enorme de aur. Oamenii şi-au împodobit oraşele şi pe ei înşişi cu aur. Ceea ce ar fi o imensă risipă din acest material atât de preţios pentru „zei”. Dar poate că, într-adevăr, aceşti vizitatori au luat aur de pe Terra, pentru folos propriu, dar nu acesta era scopul vizitei lor. O altă ipoteză susţine că „zeii” erau exploratori spaţiali. Şi această variantă poate fi plauzibilă, însă adepţii acestor teorii ignoră ceea ce ne-au transmis strămoşii noştri prin numeroase legende. Şi anume faptul că primii „zei” au fost exilaţi pe Pământ, după ce au pierdut o luptă în cer.

Cea mai cunoscută astfel de legendă este cea creştină, care susţine că serafimul Lucifer, în încercarea de a-şi detrona tatăl, s-a luptat cu fratele său, arhanghelul Mîkhā’ēl. Fiind învinşi, Lucifer şi adepţii săi au fost aruncaţi pe Pământ, fiind cunoscuţi din acel moment ca “îngeri decăzuţi”. Biblia nu este prea „darnică” în ceea ce priveşte amănuntele acestui război. Singurele menţiuni se găsesc în Noul Testament: „iată un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne, şi pe capetele lui, şapte cununi împărăteşti. Iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ.” (Apocalipsa 12:3-4),  „Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui. Şi n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el.” (Apocalipsa 12:7-9), „Şi le-a zis: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer.” (Luca 10:18). Mitologia iudeo-creştină spune că balaurul era serafimul Lucifer (Helel în ebraică) sau Satan, primul şi cel mai frumos dintre îngeri. Cartea lui Adam şi Eva şi traducerea în slavonă a Cărţii lui Enoh îl consideră pe acesta arhanghel, nu serafim. Cum serafimii erau iniţial demoni ai deşertului cu formă de şerpi înaripaţi, iar Lucifer este numit balaur sau şarpele cel mare, putem trage concluzia că acesta era serafim, nicidecum arhanghel. O versiune a legendei este cea în care Lucifer s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu pentru a-i lua locul. În Coran întâlnim altă variantă, mândria fiind cea care l-a făcut pe Lucifer (numit aici Iblis) să se răzvrătească, el nefiind de acord să se închine în faţa oamenilor, aşa cum îi ceruse Allah. Iar o a treia versiune este cea în care se spune că Lucifer a ales să se răzvrătească din gelozie, deoarece Dumnezeu îi iubea pe oameni mai mult decât pe îngeri. Personal, consider că prima variantă este cea mai plauzibilă, războiul având loc înainte de apariţia oamenilor pe Pământ. În această luptă se consideră că o treime dintre îngeri a fost de partea lui Lucifer, după citatul din Noul Testament: „Iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ.” (Apocalipsa 12:4). Episcopul spaniol Alphonso de Spina susţinea prin secolul al XV-lea că 133.306.668 este numărul exact al îngerilor decăzuţi. Cum a ajuns dumnealui la un asemenea număr, rămâne un mister. Încurcate sunt căile Domnului, dar şi mai încurcate ale celor ce-L slujesc… Armata lui Dumnezeu a fost condusă de arhanghelul Mîkhā’ēl (Mihail în română), care a reuşit să-l învingă pe Lucifer şi să-l arunce pe Pământ împreună cu ceilalţi îngeri răzvrătiţi. Astfel, Mîkhā’ēl  a devenit mâna dreaptă a lui Dumnezeu, luându-i locul fratelui său mai mare, Lucifer. Trebuie menţionat faptul că numele Lucifer se datorează unei interpretări greşite a Bibliei. În Isaia 14:4-17, profetul ce a dat numele capitolului îl descrie pe regele Babilonului ca pe un luceafăr de dimineaţă, căzut în ochii Domnului. În latină, luceafărul de dimineaţă a fost tradus prin cuvântul lucifer, ce înseamnă mai exact „purtătorul / aducătorul luminii”. Unii interpreţi ai Bibliei au ignorat faptul că Isaia se referea la regele Babilonului, înţelegând că este vorba despre Satan şi despre decăderea lui. Astfel, dintr-o eroare de interpretare, îngerul rebel s-a ales cu un nou nume: Lucifer. În capitolul biblic A doua epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru 1:19, cuvântul lucifer a fost tradus prin luceafăr, fără niciun fel de referire la Diavol. De fapt, în Noul Testament, diavolul este numit în multe feluri (Satan, diavol, adversar, inamic, acuzator, marele balaur, şarpele cel bătrân, Beelzebub, Belial), dar nici măcar o dată Lucifer. Deşi mulţi teologi şi exorcişti susţin că Lucifer şi Satan sunt entităţi diferite, părerea majorităţii rămâne aceea că este vorba despre aceeaşi persoană. De fapt nici n-ar conta prea mult, ţinând cont că niciunul dintre ele nu e numele real al căpeteniei îngerilor decăzuţi, ambele fiind doar epitete: Lucifer = „aducătorul luminii” iar Satan = „adversarul”. Trebuie menţionat şi faptul că Lucifer a fost identificat cu planeta Venus, cea mai strălucitoare stea de pe cer după Soare, mai ales cu luceafărul de dimineaţă. În Apocalipsa 22:16, evanghelistul Ioan îl identifică pe Iisus cu luceafărul de dimineaţă („Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, luceafărul de dimineaţă.” ), ceea ce i-a făcut pe unii să creadă că Lucifer şi Iisus ar fi aceeaşi persoană. Ce legătură este între cei doi, vom vedea mai târziu.

Hitiţii credeau că, acum foarte mult timp, Alalu era rege în cer, domnind timp de nouă perioade. În cea de-a noua perioadă, Anu, paharnicul său şi primul dintre zei, l-a provocat la luptă. Învins, Alalu a fost nevoit să se refugieze pe Pământ, iar Anu a devenit noul conducător din Kummiya (palatul zeilor din cer). Alalu nu a sosit singur pe planeta noastră ci însoţit de mulţi adepţi, unul dintre ei fiind Kumarbi, fiul lui Anu, care mai târziu va încerca să câştige tronul prin aceeaşi metodă ca şi tatăl său.

În Tibet exista ideea că Jambudvipa (Pământul), continentul de la sudul muntelui Meru (casa zeilor), la origine era gol. Într-o zi, unul dintre zeii regatului celest a avut un gând nedemn de un zeu, ceea ce l-a făcut să se prăbuşească pe Jambudvipa. Împreună cu el au căzut şi alţi complici, tot la fel de lipsiţi de delicateţe ca şi el. Iniţial, zeii erau capabili de zbor. Însă, după ce au gustat dintr-un nectar dulce ca mierea, un rău a pus stăpânire pe ei. Au devenit nervoşi şi invidioşi şi, probabil cel mai important, nu au mai fost capabili să zboare. Nu ştim exact care a fost acel gând nedemn care a cauzat căderea zeului şi a complicilor săi, dar e posibil să aibă legătură cu uzurparea tronului, la fel ca în celelalte legende.

Aztecii considerau că prima sosire divină pe Terra a fost tot rezultatul unei lupte între zei. Miturile spun că patru zei au omorât crocodilul-femelă Cipactli, apoi au creat lumea din leşul ei. Pentru că şi-a pierdut un picior în timpul luptei, Tezcatlipoca a devenit primul soare. Supărat, fratele său Quetzalcoatl l-a lovit din cer cu o bâtă de piatră, devenind astfel noul soare. Tezcatlipoca a aterizat pe Pământ şi, ca răzbunare, şi-a pus jaguarii să omoare toţi oamenii din lume. Quetzalcoatl a creat alţi oameni, dar fratele său i-a preschimbat pe toţi în maimuţe. Înfuriat până peste cap, Quetzalcoatl a distrus poporul maimuţelor cu un uragan şi a refuzat să mai fie soare, rol preluat de un alt frate al celor doi, Tlaloc.

Japonezii povestesc că Takama no Hara (“marea câmpie cerească”) era condusă de doi fraţi: zeiţa soarelui, Amaterasu-o-mikami şi zeul furtunii, Susano-o. Cei doi nu se prea înţelegeau, zeul furtunii şicanând-o de multe ori pe sora lui. Într-o zi, acesta a intrat cu forţa în camera în care se închisese Amaterasu, pentru a planta în ea o formă de viaţă materială (cu alte cuvinte, pentru a o viola). Zeiţa soarelui s-a enervat la culme şi s-a închis într-o grotă cerească, lăsând lumea în întuneric. Zeii au încercat să o convingă să iasă din peşteră, dăruindu-i diverse obiecte, însă Amaterasu le-a refuzat pe toate. A fost convinsă totuşi în momentul în care o altă zeiţă, Ame-no-uzume no mikoto (“fata cerului”), s-a dezbrăcat şi a început să danseze obscen în faţa grotei. Auzind larma zeilor, curioasă, Amaterasu a ieşit. Privindu-se într-o oglindă, i-a revenit buna dispoziţie. Însă pentru fapta sa, Susano-o a fost expulzat fără milă, condamnat să locuiască pe Pământ şi să nu se mai întoarcă în cer niciodată.

Sumerienii susţineau că, înainte cu mult timp de crearea oamenilor, zeiţa Sud se scălda într-un râu. Zeul Enlil (“stăpânul aerului”), care tocmai trecea pe acolo, văzând-o goală s-a excitat foarte tare. Aşa că şi-a încercat farmecul de cuceritor pe tânăra zeiţă. Aceasta însă l-a refuzat, motivând că este virgină (şi probabil dorind să rămână aşa până la căsătorie). Prefăcându-se că acceptă refuzul, a invitat-o pe fecioara cu ochi negri la o plimbare cu barca. Dacă în mitul japonez era vorba despre o tentativă de viol, în cel sumerian violul s-a produs. Fiind naivă, Sud a acceptat plimbarea iar odată ajunşi în larg, Enlil a violat-o. Pentru fapta sa a fost surghiunit şi trimis in Lumea de jos (Pământul). Contrar tuturor aşteptărilor, Sud l-a urmat. Iar Enlil a luat-o de soţie, dăruindu-i titlul de Ninlil (“zeiţa aerului”). Se spune că, de fapt, nu Enlil a sedus-o pe Sud, ci lucrurile au stat tocmai invers. Mama ei a trimis-o să se scalde pe drumul pe care trecea zeul de obicei, sperând că el se va îndrăgosti de ea după ce o va vedea în toată splendoarea ei. Misiune îndeplinită fără niciun fel de probleme.

Grecii antici susţineau că Ouranos, primul conducător al Universului, avea darul profeţiei. Prin urmare, a aflat printr-o viziune că unul dintre copiii săi îl va detrona. Pentru a opri acest lucru, şi-a închis toţi copiii (doisprezece titani, trei ciclopi şi trei hecatonchiri) nu pe Pământ, ci în Tartar, o închisoare din interiorul Terrei. Titanii au reuşit să se elibereze şi s-au răzvrătit împotriva tatălui lor. Mai târziu, când vechii zei au fost introduşi în panteonul noilor zei, a apărut mitul lui Hephaestus, făurarul zeilor. Homer spunea că Hephaestus a fost aruncat din cer din cauza urâţeniei lui de către mama sa, Hera. El a căzut nouă zile şi nouă nopţi până a aterizat în ocean, de unde a fost salvat de oceanidele Thetis şi Eurynome. O altă variantă a legendei spune că Zeus este cel care l-a aruncat pe Hephaestus de pe muntele Olimp, deoarece făurarul i-a luat apărarea mamei sale atunci când Zeus a vrut să o pedepsească pentru răzvrătire. Hephaestus a căzut timp de doar o zi, aterizând pe insula Lemnos. Sintianii, localnicii de pe insulă, l-au îngrijit pe zeu şi l-au învăţat arta meşteşugurilor. În ambele variante, Hephaestus a devenit şchiop după cădere. La fel ca Tezcatlipoca al aztecilor.

Un mit asemănător cu cel al lui Ouranos se găseşte în Scandinavia. O profeţie spunea că zeii vor fi distruşi de copiii zeului Loki şi ai uriaşei Angrboda (lupul Fenrir, zeiţa Hel şi şarpele Jörmungandr). Drept pentru care au fost alungaţi din Asgard (lumea zeilor). Fenrir a fost înlănţuit de o stâncă la un kilometru sub pământ, Hel a devenit conducătoarea lumii subterane iar Jörmungandr a fost aruncat în oceanul ce înconjoară Midgard (Pământul). Din păcate pentru zei, în timpul Ragnarokului (bătălia finală dintre zei şi uriaşi) s-a împlinit profeţia.

Dogonii din Mali povestesc că Nommo a fost prima fiinţă creată de zeul cerului, Amma. La scurt timp după naşterea sa, Nommo s-a multiplicat, transformându-se în patru perechi de gemeni. Unul dintre gemeni s-a răzvrătit împotriva ordinii universale create de Amma. Pentru a restabili ordinea, zeul l-a tăiat în bucăţi pe rebel, împrăştiindu-i trupul pe tot Pământul. Acest Nommo şi-a folosit corpul pentru a hrăni oamenii şi le-a dăruit principiile sale despre viaţă.

Toate aceste legende ale unor popoare diferite, uneori despărţite de mii de kilometri, vorbesc despre adevăratul motiv al sosirii primilor zei pe Pământ. Adică exilul. Prin urmare, nu ar fi deloc deplasat să acceptăm ceea ce ne-au transmis strămoşii noştri, în loc să căutăm alte explicaţii lipsite de logică, bazate pe îndoctrinare religioasă sau încăpăţânare evoluţionistă.

Muntele Hermon

 

Muntele Hermon, aflat la graniţa dintre Palestina, Israel şi Siria, este unul dintre cei mai importanţi munţi din zonă. Era numit Senir de către amoriţi, Sirion de către sidonieni, Baal-Hermon, Sihon, Sion sau Zion în Biblie. În Noul Testament, aici a avut loc schimbarea la faţă a lui Iisus. Iar în urmă cu câteva mii de ani, conform Cărţii lui Enoh, pe acest munte au coborât cei 200 de îngeri veghetori, conduşi de Azazel, pentru a face un jurământ. În religia Canaanului, muntele Hermon era casa zeului Ba’al Hermon (“stăpânul Hermon”).

Semnificaţia numelui muntelui încă ne este necunoscută. Însă acest lucru nu ne împiedică să încercăm să o aflăm. Nu putem să nu observăm asemănarea dintre denumirile Hermon şi Hermes (mesagerul zeilor la greci). Hermes are aceeaşi rădăcină ca Hera şi Herakles. Dacă ţinem cont de faptul că Herakles înseamnă “gloria Herei”, îl putem scoate din ecuaţie. Dar care ar putea fi traducerea numelui Hermes? În greaca antică, mes însemna mijloc. Hermes era cel care făcea legătura între zei şi oameni, mijlocitorul sau mediatorul, aşa că a doua parte a numelui semnifică rolul său. Iar prima parte, her, provine de la Hera. Astfel, Hermes se poate traduce fără greşeală “mediatorul Herei”. Cum rămâne cu numele zeiţei Hera? Pentru a afla acest lucru, trebuie să ne îndreptăm atenţia către ţara aflată la sud de Grecia, adică Egiptul. Acolo îl întâlnim pe zeul Heru (Horus pentru greci). Cum civilizaţia egipteană a apărut înaintea celei greceşti iar religia grecilor a fost influenţată în mod evident de cea a vecinilor, putem trage concluzia că numele Hera a fost împrumutat de la egipteni ca o formă de feminin a lui Heru. Însă ce înseamnă Heru?

Unii au tradus numele zeului prin “şoimul” (haru în egipteană), influenţaţi şi de reprezentarea sa (apărea ca un şoim sau ca un om cu cap de şoim). Însă ar putea fi tradus şi prin chip. Primul Horus, numit de egipteni Heru-Ur, a fost tradus ca “Horus cel bătrân” sau “şoimul cel bătrân”, fratele lui Seth în mitul original, o entitate diferită de Har-Si-Ese (“Horus fiul lui Isis”) sau Horus cel tânăr. Dar e posibil ca Heru-Ur să însemne “Horus din Ur” sau “şoimul din Ur”, Ur fiind un oraş-stat foarte important în Sumer. Şoimul din Ur nu poate fi decât zeul acelui oraş, adică Nanna, zeul lunii. Ceea ce ar însemna o echivalare între Horus cel bătrân şi Nanna. Egiptenii nu s-au înşelat, ambele entităţi reprezentând una singură, zeul numit de sumerieni Enki, de greci Hermes şi de israeliţi Azâzêl.

Enki şi Nanna sunt zeii lunii, ai înţelepciunii şi ai magiei, stăpânii pământului. Amândoi sunt consideraţi conducătorii zeilor, creatorii tuturor lucrurilor. Tridentul este, de asemenea, simbolul lor, pe lângă semilună. Nanna era primul fiu al lui Enlil, dar moştenitorul tronului era fratele său mai mic, Ninurta. Enki era primul fiu al lui An, dar moştenitorul tronului era fratele său mai mic, Enlil. Numele lui Enki înseamnă „stăpânul Pământului”, titlu pe care l-a avut şi Nanna. „Conducătorul zeilor” era un alt epitet comun al celor doi zei, deşi niciunul dintre ei nu a fost în fruntea panteonului.

În miturile originale, Hermes era zeul fertilităţii şi inventatorul focului. Asemenea sumerianului Enki. Unul dintre simbolurile lui Hermes era caduceul, adică toiagul cu doi şerpi încolăciţi în jurul lui şi o pereche de aripi în vârf. În Mesopotamia, acesta era simbolul lui Enki. În ambele cazuri, cei doi şerpi încolăciţi în jurul copacului vieţii reprezintă ADN-ul, Hermes / Enki fiind cel care a creat oamenii prin inginerie genetică.

În Cartea lui Enoh, conducătorul celor 200 de îngeri Veghetori care au coborât pe muntele Hermon pentru a jura că se vor împerechea cu pământencele, era numit Azâzêl („zeul răzvrătit”) şi Samîazâ („rebelul renumit”). Dar cel mai renumit rebel, zeul care s-a răzvrătit împotriva tatălui său pentru a-i lua tronul, este Enki. Azâzêl şi îngerii săi i-au învăţat pe pământeni cum să-şi facă arme, cosmetice şi bijuterii, plus astrologie, astronomie, magie, medicină naturistă şi minerit. În Mesopotamia, Enki era acreditat pentru toate aceste cunoştinţe dăruite oamenilor. Azâzêl a fost închis sub Pământ de către arhanghelul Rāpā’ēl, întocmai cum Enki a fost obligat să locuiască în subteran după sosirea fratelui său, Enlil.

În miturile egiptene originale, Horus era fratele lui Seth. Cei doi s-au luptat pentru supremaţie, judecătorul Geb împărţind Egiptul între ei. Mai târziu s-a răzgândit, cedându-i lui Horus toată ţara. În Cartea egipteană a morţilor, Horus e numit „Fiul cel mare” şi “Primul născut al lui Ra”. Ra era echivalentul egiptean al sumerianului An. Iar primul născut al lui An, „fiul cel mare”, era Enki. Zeul furtunii la egipteni, Seth, este zeul furtunii de la sumerieni, Enlil. Şi Seth, şi Enlil s-au luptat cu fraţii lor mai mari pentru supremaţie. Enki şi Horus cel bătrân, alături de Azâzêl, Nanna şi Hermes, reprezintă aceeaşi zeitate.

Principalul centru de cult al soarelui în Egipt era numit de greci Heliopolis, de evrei şi asirieni On, iar de egipteni Iunu sau Anu. Anu este cuvântul sumerian pentru cer. Ceea ce înseamnă că, pentru egipteni, Heliopolis era o reprezentare a cerului pe Pământ, aşa cum casa soarelui este cerul, tot la fel casa zeului Ra este respectivul oraş. Mai exact, principiul biblic “precum în cer, aşa şi pe Pământ”, exemplificat mai pe larg de Hermes Trismegistul în Tăbliţele de smarald, unde spunea că Egiptul este imaginea cerului sau chiar reprezentarea proiecţiei cerului pe Pământ. Denumirea on pentru evrei şi asirieni este echivalentă cu sumerianul an, însemnând acelaşi lucru. Cel mai bine se exemplifică aceasta în numele zeului semitic al fertilităţii, numit şi Dagon, şi Dagan, unde on şi an înseamnă acelaşi lucru. Termenul on a fost inclus în denumirile unei multitudini de divinităţi de pe tot cuprinsul Terrei, pentru a sublinia natura cerească a acestora (Poseidon, Triton, Typhon, Python, Orion, Bellerophon, Persefona, Kronos, Hyperion, Dionysos, Pontos, Deucalion, Harmonia, Epione, Coronis, Amon, Aton, Khonsu, Dagon, Cupidon, Junona, Horon, Tonacatecuhtli, Tonacacihuatl, Cipactonal, Machaon, Brontes, Rongo, Shannong, etc.). Din acelaşi motiv a fost inclus în nume de ţări, oraşe, râuri, fluvii sau munţi (Nihon, Babilon, Herakleion, Amazon, Hebron, Hermon, Sion, Zaphon, etc.). Aşadar, terminaţia on din denumirea muntelui Hermon înseamnă cer. Cum rămâne cu herm?

Un herm este o piatră rectangulară sau un stâlp pătrat de piatră, în vărful căruia se află un bust, de obicei reprezentându-l pe zeul Hermes. Pentru antici, muntele Hermon era o astfel de piatră, de dimensiuni uriaşe, în vârful căreia se afla nu bustul zeului, ci chiar zeul însuşi. Alăturarea cuvântului on indică faptul că muntele Hermon nu era un herm obişnuit, ci unul al cerului, divin, pe care locuia zeul Hermes / Horus / Azâzêl. Grecii foloseau hermul ca semn al graniţei. În Biblie, muntele Hermon reprezintă graniţa nordică a Pământului Făgăduit (Deuteronomul 3:8) dar şi limita de nord a Canaanului cucerit de israeliţi (Josua Navi 11:17, 12:1, 13:5). Şi totuşi, dacă într-adevăr zeii locuiau pe acel munte, de ce au ales acel loc?

Muntele Hermon, înalt de 2.814 metri, se află pe paralela de 33 grade latitudine nordică. La capătul opus al Pământului, pe aceeaşi paralelă, se află Roswell (New Mexico, SUA), celebrul loc în care s-a prăbuşit un OZN în 1947. Pe paralela de 33 grade latitudine nordică se află mari centre financiare, cum ar fi New York, Chicago, Londra sau Elveţia. Toate ţările prin care trece această paralelă au în vigoare pedeapsa cu moartea. 33 este unul dintre numerele cele mai importante din numerologia modernă. De asemenea, este vârsta la care a murit Alexandru Macedon dar şi anul în care a fost crucificat Iisus Hristos. 33 este reprezentarea numerică a Stelei lui David (planeta Marte), echivalentul numeric al lui amen (amin în latină sau numele zeului egiptean Amon), numărul de miracole efectuate de Iisus, cel mai mare grad în Francmasonerie şi unul dintre simbolurile Ku Klux Klan (litera K = 11; de 3 ori K = 33). Reactorul nuclear al lui Sadam Hussein, Osiraq, se afla pe paralela de 33 de grade. Coordonatele sale (33.123 N, 44.313 E) ascund numărul 666 (3+3=6; 1+2+3=6; 4+4+3+1+3=15; 1+5=6). Numele Osiraq e format din Osiris (Lucifer / Hermes / Horus / Azâzêl, etc. ) + Iraq. În timpul celui de-al 33-lea preşedinte al Statelor Unite, Harry Truman, mason de gradul 33, a fost testată prima bombă atomică la White Sands, New Mexico, zonă aflată pe paralela de 33 de grade. Cele două oraşe lovite de bombe atomice în 1945, Hiroshima şi Nagasaki, se află în jurul paralelei de 33 de grade (Nagasaki – 32 grade, Hiroshima – 34 grade). În 1963, aproape de paralela de 33 de grade, John F. Kennedy a fost împuşcat în Dealey Plaza din Dallas. Dealey Plaza este locul primului templu masonic din Dallas, iar data morţii preşedintelui, 22 noiembrie, indică acelaşi număr 33 (22+11=33). În 1968, Robert Kennedy, fratele fostului preşedinte, a fost asasinat în Los Angeles, tot în apropierea paralelei de 33 de grade şi tot lângă un templu masonic.

Şi totuşi, de ce este atât de important numărul 33, mai ales pentru masoni? Ei, bine, 33, în procente, reprezintă o treime dintr-un întreg. Cele mai importante treimi sunt cele divine, ca de exemplu treimea din Mesopotamia (Anu, Enlil şi Enki), treimea vedică (Varuna, Indra şi Mitra), trimurti din brahmanism (Brahma, Vishnu şi Shiva) sau sfânta treime din creştinism (tatăl, fiul şi sfântul duh). Toate aceste treimi divine, deşi aparţin unor culturi diferite, reprezintă aceleaşi zeităţi. Fără îndoială, numărul 33 simbolizează o singură parte din treime, adică un singur zeu. Ţinând cont că acest număr este de o deosebită importanţă pentru francmasonerie, logica de bun simţ ne sugerează că 33 este zeul lor. Adică Satan / Lucifer / Enki / Osiris / Horus / Azâzêl / Hermes, etc. În cazul acesta, e înţeleasă folosirea paralelei de 33 de grade. Dar de ce doar paralela din emisfera nordică?

Răspunsul îl găsim tot la egipteni. Pe Piatra Shabaka e scris că în timpul luptei pentru supremaţie dintre cei doi fraţi, Horus şi Seth, tatăl lor, Geb, împarte Egiptul în două părţi: Seth primeşte Egiptul de Sus iar Horus pe cel de Jos, hotarul fiind limita celor două ţări. După apariţia cultului lui Osiris, când acesta l-a înlocuit pe Horus în legendă, se credea că Ra i-a oferit lui Osiris Egiptul de Jos, iar lui Seth pe cel de Sus. De asemenea, în credinţa egipteană antică, zeiţa-vultur Nekhbet era protectoarea Egiptului de Sus iar zeiţa-şarpe Wadjet a celui de Jos. Contrar aparenţelor, Egiptul de Sus nu reprezintă partea de nord, ci de sud. Iar Egiptul de Jos este partea nordică. Aşadar, Horus a primit nordul Egiptului iar Seth, sudul. Deşi acest mit a fost interpretat ca o împărţire a Egiptului, de fapt se referă la împărţirea întregii planete. Nordul era domeniul şarpelui (Osiris / Horus / Azâzêl / Satan, etc.) iar sudul al vulturului (Seth / Enlil / El, etc. ). Dacă e aşa, înseamnă că paralela nordică de 33 de grade a fost aleasă atât din pricina semnificaţiei numerologice, cât şi pentru energiile emanate de aceasta.

Curva Babilonului

„Eu sunt tot ce a fost şi tot ce va fi. Până acum niciun muritor nu a reuşit să ridice vălul care mă acoperă.” – Neith (inscripţie din templul lui Neith din Sais)

 

 

Astártē este numele dat de greci unei zeiţe cunoscute în estul Mediteranei încă din Epoca Bronzului. În Ugarit era numită Attart sau Athtart, în feniciană ‘Ashtart, în ebraică Ashtoret, în acadiană Ishtar sau Astartu, în etruscană Uni-Astre, Ishtar sau Ashtart. Iniţial personificare a luceafărului de seară, Astártē era zeiţa fertilităţii, sexualităţii şi războiului. Simbolurile ei erau leul, calul, sfinxul, porumbelul şi o stea într-un cerc ce simbolizează planeta Venus. De cele mai multe ori era reprezentată goală. Grecii o numeau Afrodite, romanii Venus sau Venera iar nordicii, Freyja. Principalele ei centre de cult erau în Cipru, Sidon, Tyre, Malta, Sicilia şi Byblos. În Sidon, Astártē împărţea un templu cu zeul Eshmun. Monede din Beirut indică faptul că Astártē, Poseidon şi Eshmun erau veneraţi împreună. În Cartagina, era venerată alături de Tanis, zeiţa lunii.

Sumerienii o numeau Inana. Ca şi în celelalte culturi, era zeiţa sexualităţii, fertilităţii şi războiului. Era cunoscută sub mai multe nume, ca Innin, Ennin, Ninnin, Ninni, Ninanna, Ninnar, Innina, Ennina, Irnina, Innini, Nana şi Nin. În al patrulea mileniu înainte de Hristos, Uruk era considerat oraşul ei. De-a lungul fluviilor Tigru şi Eufrat se găseau numeroase temple ale ei, cel mai mare fiind Eanna (“casa cerului”) din Uruk. Simbolul ei era steaua cu opt colţuri sau planeta Venus, cu care, de altfel, era asociată. Era înfăţişată mai mereu goală, de multe ori pe spatele a două leoaice. Soţul ei era Dumuzi, tatăl ei era considerat ori Anu ori Nanna, iar fraţii ei erau zeul soare Utu, zeul ploii Ishkur si zeiţa lumii subterane, Ereshkigal.

În Asiria şi Babilon, zeiţa iubirii, sexualităţii, fertilităţii şi războiului era Ishtar. A avut mulţi iubiţi, fapt ce i-a adus epitetul “curtezana zeilor” iar oraşul ei sacru, Uruk, numindu-se “oraşul curtezanelor sacre”. De asemenea, mai era numită “Regina cerului”. Leul şi steaua cu opt colţuri erau simbolurile ei. Era asociată cu planeta Venus. Soţul ei era Tammuz, tatăl ei era considerat ori Anu ori Sin, iar fratele ei era zeul soare Shamash.

În textele din Ugarit nu este menţionată prea des. Aici este numită Athtart, dar şi “faţa lui Baal”. Ea şi Anat îl conving pe Baal să nu atace alte zeităţi.

În panteonul fenician, conform descrierii lui Sanchuniathon, Astártē este fiica Cerului şi a Pământului, sora zeului El. După ce a fost detronat şi izgonit de către fiul său, El, zeul cerului a încercat să-l păcălească trimiţându-i-o pe “fiica sa cea virgină”, ‘Ashtart, alături de alte două fiice ale sale, Asherah şi Baalat Gebal. Înşelăciunea nu reuşeşte, astfel încât toate trei devin soţiile fratelui lor, El. ‘Ashtart îi naşte lui El şapte fiice (numite de greci titanide sau artemide) şi doi fii, Pothos şi Eros. Mai târziu, cu acordul lui El, ‘Ashtart şi Hadad conduc pământul împreună. Pentru a-şi arăta suveranitatea, ‘Ashtart purta pe cap capul unui taur.

În Vechiul Testament, Ashtoret e numită “Regina cerului”. În mitologia ebraică de mai târziu, Ashtoret e transformată într-un demon al dorinţei sexuale.

În Grecia, zeiţa frumuseţii, dragostei şi sexualităţii era Afrodite. Herodot scria că grecii au împrumutat cultul ei de la fenicieni. Conform lui Hesiod, când Krónos l-a castrat pe Ouranos, testicolele lui au căzut în mare. Din spuma valurilor s-a născut Afrodite. Zeiţa s-a măritat cu Hephaestus, fierarul zeilor, pe care l-a înşelat ori de câte ori a avut ocazia, cu zeul Ares dar şi cu muritori ca Ankises sau Adonis. A avut mulţi copii: cu Ares pe Eros, Phobos, Deimos, Adrestia, Harmonia, Anteros, Himeros şi Pothos, cu Poseidon pe Rhode, cu Hermes pe Tyche, Peitho, Eunomia şi Hermaphroditos, cu Dionysos pe Thalia, Euphrosyne, Aglaea şi Priapus, cu Adonis pe Beroe, cu Phaethon pe Astynoos, cu Anchises pe Aeneas şi Lyrus iar cu Butes pe Eryx. Afrodite era asociată cu marea, porumbeii, vrăbiile, lebedele, delfinii, merele, perlele, scoicile, trandafirii, lămâii şi caii. La fel ca Inanna în Sumer şi Ishtar în Babilon, Afrodite a fost identificată cu luceafărul de seară sau planeta Venus. De altfel şi romanii au identificat-o pe zeiţă (pe care o numeau Venus) cu aceeaşi planetă, care a şi primit numele ei.

În Scandinavia, Astártē era numită Freyja (“Doamna”). Freyja era zeiţa dragostei, frumuseţii, fertilităţii, aurului şi războiului. Împreună cu fratele ei Freyr (“Domnul”), tatăl lor Njörðr şi mama lor, al cărei nume este necunoscut, Freyja făcea parte din familia zeilor Vanir. După terminarea războiului dintre cele două familii divine, a fost adoptată de zeii Æsir. Întocmai ca Aphrodite a grecilor, care a intrat în grupul olimpienilor după ce aceştia i-au învins pe titani. Freyja conducea un car tras de două pisici, de multe ori fiind îmbrăcată cu o mantie cu pene de şoim. Deşi măritată cu Óðr, cu care are două fiice (Hnoss şi Gersemi), a avut câţiva amanţi, printre care şi fratele ei, Freyr. În Asgard stăpânea câmpul Fólkvangr, unde primea jumătate din sufletele celor morţi în luptă, cealaltă jumătate ajungând în palatul lui Odin, Valhalla. Soţul ei fiind absent în cea mai mare parte a timpului, Freyja îl căuta plângând prin lume, ascunzându-şi identitatea sub alte nouă nume: Gefn, Hörn, Mardöll, Skjálf, Sýr, Thröng, Thrungva, Valfreyja şi Vanadís. În colecţia de poeme Prose Edda din secolul al XIII-lea, Freyja este cea mai mare în rang printre zeiţe, alături de Frigg, soţia zeului suprem Odin. În Sörla þáttr, un text din secolul al XIV-lea, zeii Æsir locuiau în oraşul Asgard, situat în Asaland (Asia). Odin, regele acelui oraş, i-a numit pe Freyja şi Njörðr preoţi ai templului său. Freyja a devenit concubina lui Odin, care o iubea la nebunie. Mai târziu, Freyja a făcut sex cu patru pitici pentru un colier de aur. Aflând de fapta ei, Odin i-a luat colierul şi i l-a înapoiat doar când ea a fost de acord să vrăjească doi regi care să se lupte la nesfârşit între ei.

În hinduism, Astártē e numită Durga (“inaccesibila” sau “invincibila”), zeiţa victoriei binelui împotriva răului. La festivalul Durga Puja e considerată mama zeilor Ganesha, Kartikeya, Lakshmi şi Saraswati. Este înfăţişată cu opt braţe în care ţine arme şi o floare de lotus, călărind un leu sau un tigru. Consoartă a lui Shiva, Durga e considerată aspectul războinic al Mamei Divine. Cele opt braţe ale ei reprezintă steaua cu opt colţuri a zeiţelor Inana şi Ishtar, adică planeta Venus. Strămoşii noştri echivalau zeii cu planete şi stele; prin urmare, un zeu cu opt braţe reprezintă o stea cu opt colţuri. Planeta Venus era reprezentată ca o stea cu opt colţuri sau ca un cerc înconjurat de opt puncte deoarece este a opta planetă din sistemul nostru solar, numărând din exterior spre Soare. Aspectul întunecat al lui Durga este reprezentat prin Kālī (“cea neagră”) sau Kalika, violenta zeiţă a timpului şi a schimbării. În multe surse, Kālī e numită “cea mai mare dintre zei”. Pentru a o calma şi a proteja stabilitatea lumii, de multe ori Shiva este trimis pe câmpul de luptă sub forma unui copil. Kālī îl îngrijeşte şi îl alăptează, astfel ieşind la iveală latura sa maternă.

Cultul lui Astártē a intrat în Egipt în timpul dinastiei a XVIII-a, de multe ori făcând pereche cu zeiţa Anat. Cele două zeiţe apar ca fiicele lui Ra şi îi sunt date ca soţii lui Seth. Grecii au identificat-o cu Hathor, zeiţa frumuseţii, iubirii, muzicii, bucuriei şi războiului. Numele este tradus “casa lui Horus”, dar cum egiptenii vechi foloseau acelaşi cuvânt pentru casă, soţie şi mamă, numele zeiţei se traduce atât “mama lui Horus” cât şi “soţia lui Horus”. În mitul original, Hathor era mama lui Horus. Odată cu apariţia cultului lui Osiris şi Isis, aceasta din urmă a devenit mama lui Horus iar Hathor soţia lui. Ambele zeităţi, alături de Sekhmet (“cea puternică”), sunt de fapt aspecte ale aceleiaşi zeiţe, Astártē: Isis reprezintă latura maternă (Isis cu Horus, Ishtar cu Tammuz, Afrodite cu Adonis, Kālī cu Shiva), Hathor pe cea a sexualităţii iar Sekhmet latura războinică. O altă manifestare a aceleiaşi divinităţi era zeiţa sumeriană Qetesh, adoptată de mitologia egipteană din religia canaanită. Alte nume ale ei erau Quadshu, Qudshu, Qodesh, Qadesh, Qadashu, Qadesha, Qedeshet, Kedesh şi Kodesh. Acestea provin din rădăcina semitică Q-D-Š, ce înseamnă “sfânta”. Pe Stela lui Kaha din Dinastia a XIX-a, Qetesh apare goală, călărind un leu, flancată de doi zei, întinzând lotuşi către egipteanul Min (zeul fertilităţii) şi şerpi către canaanitul Reshep (zeul războiului). Cei doi zei semnifică cele două aspecte ale zeiţei dar şi pe soţul şi fiul ei. Qetesh este numită “amanta zeilor” (la fel ca Inana şi Ishtar), “stăpâna stelelor din cer”, “mare magiciană, amanta stelelor” (“mare magiciană” era titlul lui Isis), “iubita lui Ptah” (titlul lui Sekhmet), “Ochiul lui Ra, cea fără egal” (la fel ca Hathor şi Sekhmet).

Ca şi Inana, Ishtar, Afrodite, Venus, Freyja şi Astártē, Hathor este zeiţa iubirii şi a frumuseţii. Atât Hathor cât şi Isis, la fel ca feniciana ‘Ashtart, aveau capete de vacă. Numele Isis e compus din dublarea primei silabe a zeiţei Ishtar din Babilon. Iar numele ei egiptean (Isis e numele dat de greci), Asta, provine tot din numele zeiţei Babilonului şi, în acelaşi timp, e rădăcina din care s-a format Astártē. Ca Sekhmet e leoaică, Ishtar şi Qetesh erau reprezentate stând în picioare pe un leu, Inana pe două leoaice, Durga călărind un leu iar Freyja într-un car tras de două pisici. Latura ei războinică se întâlneşte în mitologiile tuturor popoarelor. Transformarea lui Hathor în Sekhmet pentru a distruge oamenii e identică cu transformarea lui Durga în Kālī pentru a învinge demonul Raktabija. Atât egipteanca Sekhmet cât şi indianca Kālī aveau obiceiul de a bea sângele victimelor lor pe câmpul de luptă. Astártē şi sora ei Anat îi sunt date ca soţii lui Seth, în alt mit Isis şi sora ei Nephtys devin soţiile aceluiaşi zeu, la fel cum ‘Ashtart şi surorile ei devin consoartele lui El. Titlul “Regina cerului” e purtat şi de Ashtoret, şi de Inana, şi de Ishtar, şi de Qetesh, subliniind superioritatea ei faţă de ceilalţi zei, asemenea lui Kālī în hinduism. E reprezentată grafic de obicei goală sub numele Inana, Ishtar, Qetesh, Afrodite şi Venus. Freyja are o mantie cu pene de şoim, Isis e mama zeului-şoim iar Hathor este soţia acestuia. Sekhmet e mama lui Nefertum, zeul florii de lotus primordiale, Durga e reprezentată cu o floare de lotus în mână iar Qetesh îi întinde lui Min o floare de lotus pe Stela lui Kaha. Durga / Kali e consoarta lui Shiva, Isis a lui Osiris, Hathor a lui Horus (fratele lui Seth din mitul original, nu fiul lui Osiris din legendele mai noi), Qetesh a lui Min, Sekhmet şi Qetesh ale lui Ptah, Afrodite a lui Hephaestus, toţi aceşti zei fiind de fapt unul şi acelaşi, cel numit de sumerieni Enki sau Şarpele.

Astártē este prezentă şi în Noul Testament, deşi i se declină identitatea în mod direct: „Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară roşie, plină de nume de hulă, având şapte capete şi zece coarne. Şi femeia era îmbrăcată în purpură şi în stofă stacojie şi împodobită cu aur şi cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, având în mână un pahar de aur, plin de urâciunile şi de necurăţiile desfrânării ei. Iar pe fruntea ei scris nume tainic: Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului.” (Apocalipsa 17:3-5). Acest pasaj a fost interpretat în multe feluri, de obicei doar la modul figurat, însă se ignoră sensul propriu. Faptul că femeia era împodobită cu aur şi pietre scumpe ne spune că nu era un om de rând, ci o regină sau o zeiţă. Iar cea numită „Mama desfrânatelor” sau „Desfrânata cea mare” în Babilon (şi nu numai) era „Stăpâna prostituatelor” sau „Curtezana zeilor”, Ishtar. Fiara roşie pe care o călăreşte Ishtar este descrisă ca fiind „asemenea leopardului, picioarele ei erau ca ale ursului, iar gura ei ca o gură de leu.” (Apocalipsa 13:2). De cele mai multe ori, Ishtar era reprezentată stând pe un leu, ceea ce confirmă descrierea evanghelistului Ioan. În Proslăvirea zeiţei Inana (numele sumerian al zeiţei Ishtar), un text vechi de peste 4.200 de ani, preoteasa Enheduanna o prezintă pe zeiţă ca fiind „Stăpână călărind o fiară, traduci în fapte hotărârea după a lui An poruncă sfântă”, o descriere identică cu cea a lui Ioan în Apocalipsă. Despre această fiară se mai spune că „i s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască şi i s-a dat ei stăpânire peste toată seminţia şi poporul şi limba şi neamul.” (Apocalipsa 13:7), „balaurul i-a dat ei puterea lui şi scaunul lui şi stăpânire mare.” (Apocalipsa 13:2) şi „era şi nu este şi va să se ridice din adânc şi să meargă spre pieire” (Apocalipsa 17:8). Singurul care se potriveşte acestei descrieri este Marduk, marele zeu al Babilonului, fiul lui Ishtar şi al lui Ea (Enki). Balaurul care i-a dat puterea peste Pământ este nimeni altul decât Enki, cel care, conform religiei babiloniene, şi-a lăsat fiul conducător pe Pământ după moartea sa. Faptul că Ioan a descris şi balaurul, şi fiara la fel (de culoare roşie, cu şapte capete şi zece coarne), e doar modul său indirect de a ne prezenta asemănarea fizică dintre cei doi. Lucru absolut firesc, ţinând cont că erau tată şi fiu. Casa subterană a lui Marduk era aceeaşi ca şi a tatălui său, adică Abzu (din care provine şi cuvântul abis). Dacă în Abzu / Abis / Adânc pentru sumerieni locuia Marduk după moartea tatălui său iar pentru Ioan o fiară roşie, e greu de crezut că în acelaşi loc se aflau două entităţi diferite, dar foarte asemănătoare. Singura concluzie logică şi de bun simţ este că Marduk şi Fiara lui Ioan sunt aceeaşi entitate. Iar curva Babilonului, „mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului” este Astártē.

Aceste asemănări ne duc la concluzia că toate aceste popoare, deşi despărţite uneori de mii de kilometri, slăveau una şi aceeaşi persoană, pe care o considerau zeiţa dragostei, sexului şi a războiului, indiferent dacă o numeau Astártē, Attart, Athtart, ‘Ashtart, Ashtoret, Astartu, Afrodite, Durga, Freyja, Hathor, Inana, Ishtar, Isis, Kālī, Qetesh, Sekhmet, Venus sau Venera.

42

În Republica Romană antică, 42 era vârsta minimă necesară pentru funcţia de consul. La polii nord şi sud ai planetei Uranus, fiecare dintre cele două anotimpuri durează câte 42 de ani. Câinii şi lupii au câte 42 de dinţi. În tabelul lui Mendeleev, poziţia a 42-a este ocupată de molibden. Pentru a crea curcubeul, lumina e reflectată de apă la un unghi de 42 de grade. În anul 42 î.Hr., Marcus Junius Brutus şi Gaius Cassius Longinus, doi dintre asasinii lui Cezar, s-au sinucis. În acelaşi an s-a născut Tiberius Julius Caesar Augustus, împăratul roman în timpul căruia a fost executat Iisus. Biserica Catolică consideră că, în anul 42, apostolul Pavel a fost convertit la creştinism. În tradiţia Kabbalistică, 42 este numărul prin care Yahweh a creat Universul. Dacă considerăm litera A ca fiind cifra 1, B = 2, C = 3, etc, suma literelor cuvântului Big Bang este 42. Tot 42 este răspunsul la întrebarea supremă despre viaţă, univers şi tot restul, furnizat de supercomputerul Deep Thought. Capitolul 42 din Tao Te Ching, unul dintre cele mai importante texte clasice chinezeşti, explică naşterea Universului. În Talmud e scris că numele divin format din 42 de litere este cel mai mare dintre toate misterele. Aceste 42 de litere conţin numele tuturor celor 10 sephiroturi. În tradiţia japoneză, 42 este considerat un număr nefast deoarece, atunci când cele două cifre se pronunţă separat (shi ni = “patru doi”), mai înseamnă şi “moarte”. Conform tradiţiei mesopotamiene, suprafaţa turnului Babel ocupa 42 de măsuri agrare. În Cartea egipteană a morţilor se spune că erau 42 de divinităţi pe lumea cealaltă, în Dubla Sală a lui Ma’at, judecători ai morţilor. Aceşti zei şi zeiţe adresau decedatului 42 de întrebări, iar zeul Thoth nota răspunsurile. De asemenea, existau 42 de principii ale lui Ma’at, personificarea adevărului, ordinii şi dreptăţii, dar şi 42 de cărţi ale soţului ei, Thoth. În plus, Egiptul antic era împărţit în 42 de districte, numite nome. Legătura dintre numărul 42 şi Egipt se întâlneşte şi în Biblie. În Geneza 42, Iacov şi-a trimis zece fii în Egipt, pentru a cumpăra grâu. Aceştia s-au întâlnit acolo cu fratele lor, Iosif, devenit vizir al Egiptului. În Ieremia 42, Yahweh îi ameninţă pe evrei că, dacă vor dori să se întoarcă în Egipt, acolo îi va lovi cu războaie, molime şi foamete. Numărul 42 este întâlnit şi în alte părţi din Biblie. Conform evanghelistului Matei, de la Avraam la Iisus sunt 42 de generaţii (merită remarcată asemănarea numelui evanghelistului cu cel al zeiţei egiptene Ma’at). Iar evanghelistul Luca considera că de la David la Iisus au trecut 42 de generaţii. Cartea lui Iov are 42 de capitole, 42 de oameni din Betazmavet s-au întors din Babilon în Israel (I Ezdra 2:24), doi urşi au omorât 42 de copii ce au fost blestemaţi de profetul Elisei (IV Regi 2:24), 3 ani şi 6 luni (42 de luni) a durat foametea din timpul lui Ilie (Matei 4:25) iar fiara va domni pe Pământ tot 42 de luni (Apocalipsa 13:5). Fiecare pagină din Biblia Gutenberg are câte 42 de rânduri. Oraşul Ierusalim are o suprafaţă de 42 mile pătrate. În hermetismul vestic, 42 este suma valorilor sferelor adevărate 3, 4, 5, 6, 7, 8 şi 9 (1 şi 2 sunt considerate modalităţi ale existenţei iar 10 este completarea a ceea ce vedem din sfera noastră, 11), fiecare reprezentând câte un aspect al corpului lui Dumnezeu, prin care el observă lumea. Suma pătratelor fiecăruia dintre aceste numere este 216, sau 6x6x6, adică numărul fiarei din Apocalipsa lui Ioan. Astfel, 42, 216 şi 666 sunt conectate în mod direct. Coincidenţă sau nu, NATO vrea să-l înlăture de la putere pe Moammar Gaddafi după 42 de ani de când conduce Libia.

72

72 reprezintă numărul de ore din trei zile. 72 este produsul cifrelor 8 şi 9 sau produsul dintre 2 la cub şi 3 la pătrat. În geometrie, unghiurile exterioare ale unui pentagon regulat măsoară câte 72 de grade fiecare. Temperatura camerei este considerată a fi de 72 de grade fahrenheit. Durata de viaţă al unui ovul este de 72 de ore. În medie, inima unui adult ce se odihneşte bate de 72 de ori pe minut. 72% din corpul uman este compus din apă. Axa Pământului se mişcă cu un grad la fiecare 72 de ani. Conform lui Plutarh, Seth a fost ajutat de 72 de complici pentru a-l închide pe Osiris într-o cutie. Într-un alt mit egiptean, pentru a o ajuta pe zeiţa Nut să nască, Thoth a jucat zaruri cu luna şi a câştigat fiecare a 72-a zi din an. Tot în Egipt, îmbălsămarea morţilor dura 72 de zile. În Kabbalah, Yahweh are 72 de nume. În Noul Testament, Iisus a trimis 72 de apostoli să-i vestească sosirea (Luca 10:1). În Coran e scris că 72 de musulmani au luptat în bătălia de la Badr. Tot 72 este şi numărul martirilor ce au luptat alături de imamul Hussain la Karbala. În Cheile mai mici ale lui Solomon se spune că există 72 de demoni. Conform Zoharului, scara pe care a văzut-o Iacov în vis avea 72 de trepte. De asemenea, filosoful chinez Confucius a avut 72 de discipoli. În anul 72 î.Hr. s-a născut conducătorul galilor, Vercingetorix. În acelaşi an a fost omorât Crixus, unul dintre liderii sclavilor răsculaţi conduşi de Spartacus. În anul 72 d.Hr. a fost ucis apostolul Toma iar la Roma a început construcţia Colosseumului.

Carmen Pleşea, cel mai penibil personaj

Statuia Libertăţii? Poate a ziarului Libertatea, că acolo se promovează doar nonvalori.

Dovada că e ruptă din desene animate.

Lady Gaga wannabe.

1001 de nopţi… de coşmaruri pentru cei care au privit această imagine.

Mumia revine.

“Stau femeile la rând să le-o împing!”

Când bărbaţii fug de tine, e o idee bună să te reprofilezi.

Kung Fu Panda.

Chiar că e un mister frumuseţea vedetei. Se vorbeşte la TV despre ea, deşi nimeni nu reuşeşte să o vadă.

Caz şocant de cruzime faţă de animale. O fi de vină şarpele pentru că a corupt-o pe Eva, dar parcă nu merită să se atingă de aşa ceva.

DDD, cel mai bun prieten al mahalagioaicelor.

Printre manelişti, unde îi este locul. Era şi culmea să apară lângă vreo orchestră simfonică…

Gang bang horror.

Când nu găseşti una reală, merge şi o gonflabilă. Cât mai mare, că e loc. Şi aşa se explică pasiunea ei pentru şerpi…

La birou, pregătindu-şi noua linie vestimentară.

Foame mare în showbiz. Oricum, camuflajul e aproape perfect. Nu prea se observă un gunoi printre alte gunoaie.

Aroganţă

Suntem atât de aroganţi încât credem că ştim totul. Ne dăm cu părerea despre orice şi despre oricine, chiar dacă nu cunoaştem subiectul. Avem pretenţia să fim ascultaţi, însă fără să-i ascultăm pe ceilalţi. Dacă ne-am plimbat prin câteva ţări, credem că am ajuns să cunoaştem toată lumea. Dacă am cunoscut câţiva oameni, credem că îi cunoaştem pe toţi. Dacă cineva ne contrazice, suntem în stare să-i sărim în cap. Oricât de logice ar fi argumentele sale sau cu cât bun simţ şi le-a prezentat. Suntem atât de aroganţi încât credem că proverbul „omul cât trăieşte, învaţă” se aplică doar celorlalţi.

Suntem atât de aroganţi încât credem că dacă ne lăudăm cu ceea ce avem, vom fi admiraţi. Ne etalăm cu mândrie banii, maşinile, hainele şi femeile pe care le avem, în încercarea disperată de a crea măcar puţină invidie în sufletul cuiva, pentru a ne simţi importanţi. Aroganţa noastră ne conduce după principii de genul: „valoarea cuiva reiese doar din invidia celorlalţi”. Suntem atât de aroganţi încât nu ne dăm seama că suntem penibili în astfel de situaţii.

Suntem atât de aroganţi încât vrem ca ceilalţi să renunţe la gândurile, părerile, credinţele, tradiţiile sau obiceiurile lor, pentru a le accepta pe ale noastre. Suntem atât de aroganţi încât credem că propria noastră cale e singura cale pentru toată lumea.

Suntem atât de aroganţi încât considerăm că avem dreptul să ne amestecăm în treburile altora. Suntem atât de aroganţi încât credem că avem dreptul de decide cum să decurgă vieţile celorlalţi. Suntem atât de aroganţi încât credem că avem dreptul de a oferi sau lua viaţa cui şi când dorim. Suntem atât de aroganţi încât nu ne dăm seama că nici măcar propriile noastre vieţi nu ne aparţin.

Suntem atât de aroganţi încât ne considerăm creaturile perfecte ale lui Dumnezeu, pe care le invidiază până şi îngerii. Dacă ne-am privi măcar puţin, ne-am da seama cât de departe de perfecţiune suntem. Dar aroganţa nu ne lasă să deschidem ochii.

În trecutul nu prea îndepărtat, eram atât de aroganţi încât credeam că toate corpurile cereşti se învârt în jurul Pământului. Când s-a demonstrat că nu e aşa, aroganţa ne-a făcut să ne credem măcar în centrul sistemului solar. S-a dovedit din nou că nu e adevărat, dar aroganţa nu ne-a lăsat să recunoaştem această idee. Pur şi simplu, preferăm să nu mai vorbim despre asta. Schimbăm subiectul, dar nu şi pe noi.

Suntem atât de aroganţi încât credem că Dumnezeu ne iubeşte şi ne iartă toate păcatele, oricât de răi am fi, doar pentru că suntem copiii lui. Iubirea, ca şi iertarea, trebuie meritată.

Suntem atât de aroganţi încât considerăm că suntem singuri în Univers. Planeta noastră e singura care întreţine viaţa, restul sunt doar miliarde şi miliarde de corpuri reci şi inutile care rătăcesc prin spaţiu. Aroganţa nu ne lasă să ne dăm seama că avem mai mari şanse să câştigăm cu toţii premiul cel mare la loto, decât să fim singuri în Univers.

Suntem atât de aroganţi încât ne credem stăpânii Pământului. Ne credem cele mai inteligente creaturi de pe Terra, iar asta ne dă dreptul de a polua aerul şi apele, de a defrişa mii de kilometri de pădure, de a vâna animalele pentru folosul nostru propriu. Aplicăm legea junglei doar atât timp cât noi suntem creaturile mai puternice. Dacă fiinţe superioare nouă ar revendica Pământul, am considera că legea junglei e prea crudă. Nu ne dăm seama că pe Pământ suntem ca nişte purici pe un câine uriaş. Câinele nu aparţine puricilor, aşa cum nici Pământul nu este al nostru. A fost aici cu mult înaintea noastră şi va fi cu mult după ce noi vom dispărea. Însă dacă Pământul ar vorbi, ne-ar spune că nu e al nostru şi nici noi ai lui. Suntem împreună un întreg, dar aroganţa noastră nu ne lasă să vedem asta. Omul e parte din natură şi nu are niciun drept să o stăpânească.

Suntem atât de aroganţi încât credem că înţelegem Universul. Ştim ce se găseşte în el, legile după care funcţionează, cum a apărut şi cum am apărut. Strămoşii noştri ştiau mult mai multe decât noi, dar din cauza aroganţei îi ignorăm în continuare. Indiferent câte strigăte răzbat spre noi din adâncul trecutului, alegem să rămânem surzi.

Suntem atât de aroganţi încât vrem să cucerim spaţiul şi să-l populăm. Dacă am putea, am coloniza toate planetele. Fără să ne întrebăm dacă Universul are nevoie de noi.

Suntem atât de aroganţi încât i-am omorât pe cei care încercau să ne ajute, să ne elibereze, să ne deschidă ochii şi minţile. Suntem atât de aroganţi încât i-am omorî şi a doua oară dacă am putea. Nu câinele muşcă mâna care l-a hrănit, ci omul.

Suntem atât de aroganţi încât ne plângem că nimeni nu ne înţelege, deşi nici noi nu înţelegem pe nimeni. Suntem atât de aroganţi încât cerem ajutor atunci când avem nevoie, fără a-l acorda pe al nostru altora care au nevoie la rândul lor.

Suntem atât de aroganţi încât considerăm că animalele nu au suflete, ci doar oamenii. Deşi de multe ori animalele s-au dovedit a fi mai sufletiste decât noi.

Suntem atât de aroganţi încât ne credem superiori celorlalţi. Cândva, albii i-au înrobit pe negri, considerând că au culoarea care le dă dreptul de a fi superiori. Dar dacă ar fi fost invers? Dacă negrii i-ar fi înrobit pe albi considerând că ei au culoarea superioară? Cine spune că suntem mai buni decât alţii prin felul în care arătăm? Se crede că în faţa lui Dumnezeu toţi suntem egali. Indiferent de aspect fizic, religie, statut social sau apartenenţe politice. Sufletele sunt la fel, fără nicio deosebire. Dar aroganţa noastră nu ne lasă să vedem asta. Suntem atât de aroganţi încât nu-i acceptăm nici măcar pe cei ca noi, darămite pe cei diferiţi.

Suntem atât de aroganţi încât punem materia înaintea spiritului. Indiferent câte avantaje are spiritualitatea, nu renunţăm la plăcerile corpului nici în ruptul capului. Suntem atât de aroganţi încât ne-am propus ca şi în vieţile viitoare să facem la fel.

Suntem atât de aroganţi încât suntem în stare să-i omorâm pe cei care nu ne împărtăşesc aceleaşi credinţe religioase. Suntem atât de aroganţi încât credem că Dumnezeul nostru e mai bun decât al lor. Dumnezeu e unul singur, doar credinţele sunt diferite.

Suntem atât de aroganţi încât ne creem arme care ne-ar putea distruge planeta într-o clipă. Suntem atât de aroganţi încât nu ne dăm seama că asta se va şi întâmpla într-o zi.

Suntem atât de aroganţi încât credem că e normal să pornim războaie pentru a aduce pacea. Violenţa naşte doar şi mai multă violenţă. Pacea apare din iubire. Chiar şi a duşmanului.

Suntem atât de aroganţi încât ne oferim ura cu uşurinţă şi dragostea cu greu. Din ură se naşte moartea iar viaţa din iubire. Aroganţa nu ne lasă de multe ori să vedem diferenţa dintre cele două.

Suntem atât de aroganţi încât credem că avem doar drepturi, nu şi obligaţii. Într-adevăr, avem dreptul de a ne asuma obligaţiile. Aroganţa însă nu e nici un drept, nici o obligaţie.

Suntem atât de aroganţi încât nu vrem să fim şi altfel.

Nikita dusă la montă sau zoofilie pentru audienţă

Atenţie! Această înregistrare nu este recomandată persoanelor cardiace sau slabe de înger. Crează repetate stări de vomă, palpitaţii ale inimii, sângerări ale glandelor lacrimare, avorturi spontane, impotenţă permanentă şi tendinţe sinucigaşe. De asemenea, măreşte dioptriile cu aproximativ 600% şi ridică mari semne de întrebare legate de existenţa lui Dumnezeu. Este cea mai eficientă metodă de a pedepsi copiii obraznici şi de a dresa cele mai sălbatice animale. Poate fi folosită în timpul ritualurilor sataniste pentru invocarea celor mai terifiante creaturi ale Infernului sau ca instrument de tortură a prizonierilor de război. Vizionarea acestui material se va face doar pe cont propriu, fiecare privitor fiind responsabil pentru efectele adverse ce îl vor modifica, mai mult ca sigur, atât psihic cât şi fizic.

Comedie? Horror? Film erotic? Singurul lucru cert e că, după vizionarea acestui filmuleţ, copiii nu se vor mai uita sub pat după monştri, înainte de culcare. Ci vor dormi doar sub pat, de frică să nu se trezească cu Nikita lângă ei.

“Proorocul” Iliuţă

Ca să nu spună cineva că nu am o oarecare protecţie divină, am fost îndrumat astăzi de către forţe superioare şi necunoscute mie către iluminare spirituală. Astfel, am ajuns aparent întâmplător pe site-ul “profetului” Iliuţă, cel care ne plictiseşte pe toate posturile TV româneşti de la o vreme. E drept că prezicerile lui nu ar fi stârnit invidia profeţilor biblici ca Ilie, Ioan, Isaia, Daniel, Moise sau Ezechiel, dar trebuie să recunoaştem faptul că Iliuţă se aseamănă puţin cu Nostradamus. Măcar prin faptul că au aceeaşi exprimare mai mult greoaie şi neînţeleasă decât mistică. Totuşi Nostradamus a fost un om învăţat şi ar fi jignitoare pentru el comparaţia cu unul care pare abia scos din canal şi aruncat în garsoniera lui Diaconescu. Dar probabil acum nu îi pasă prea mult de asta. Măcar pentru simplul fapt că e mort.

Site-ul lui Iliuţă e de-a dreptul şocant. Doar pentru faptul că un semianalfabet se aventurează în a scrie fraze întregi. Trecem cu vederea separarea subiectului de predicat prin virgulă, cuvântul “mostereste” (inexistent în limba română) sau majusculele aruncate acolo unde nu e cazul. Dar parcă prinţesa Daiana se numea totuşi Diana. Cel puţin asta ştie mintea mea ignorantă şi neatinsă de harul divin.

Un alt aspect extrem de straniu pare a fi faptul că nu am vizitat pagina de mai sus decât o dată, dar aceasta m-a anunţat că sunt la a şasea vizită. Ciudat? Bineînţeles, dar există totuşi o explicaţie logică. Folosind metoda lui Iisus Hristos de a înmulţi pâinile şi peştii, Iliuţă a reuşit să înmulţească numărul de vizite, în speranţa că site-ul său se va lipi de nişte sponsori care să-l scoată din foame. Gura profetului adevăr grăieşte, dar numai după ce mănâncă şi ea ceva. Că şi aleşii Domnului au nevoie de mâncare, contrar credinţelor populare.

Iar despre prezicerile din colţul din stânga sus nu pot spune mare lucru. Deoarece m-au înfricoşat peste măsură. Recunosc că nu am înţeles nimic dar, dacă proorocul a considerat că este mai bine să le scrie codat, înseamnă că e de rău. Ne aşteaptă vremuri foarte grele, eventual o apocalipsă sau naşterea unui nou Iliuţă.

Nici rubrica Contact! nu stă foarte bine, dar măcar am învăţat lucruri noi. Existenţa cuvintelor „alceva” şi „aceasata”. Faptul că “id-urile nu-i aparţine lui Iliuţă” (nu-i aparţin, bă, că „e” mai multe!!!). Dar şi că nu ni se „v-a răspunde” dacă dăm bip sau sms. Aici are dreptate (mai puţin prin cratima pusă când nu trebuie), pentru că am dat un bip la numărul din 13 cifre şi n-am fost sunat înapoi. Poate ar fi trebuit să-l sun şi să-i cer să ghicească cine sunt, doar pentru a-i verifica abilităţile de neclarvăzător. Sau ce s-o mai crede el…

.

Nu mă interesează dacă Iliuţă are sau nu puteri parapshihoextrasenzorialosupranaturalomentale. Dar oamenii ar trebui să deschidă ochii şi să nu mai creadă în asemenea “profeţi” trimişi de Dumnezeu, dar veniţi pe conductă. E drept că împărăţia cerurilor e a celor săraci cu duhul, dar n-aş crede că Dumnezeu ne-a trimis pe unul care abia leagă două cuvinte, pentru a ne ghici viitorul şi a ne taxa cu 1,19 euro pe minut. Şi nu la Trinitas TV sau în alt loc religios, ci la televiziunea cu mai mulţi morţi decât lăsa în urmă Rambo când se plimba prin Vietnam. Iar dacă aşa arată un adevărat Mesia, atunci înţeleg de ce romanii l-au crucificat pe Iisus.

România, trezeşte-te! Că somnul raţiunii naşte în direct numai astfel de monştri.

“Pula”, imnul copiilor din ziua de azi

Nu ştiu alţii ce cred, dar mie mi-e dor de „Feriţi-vă de măgăruş”, de „Abracadabra” şi chiar de „Kiki Riki Miki”…

Viaţă de căcat?

Nu mă interesează vieţile altora câtuşi de puţin. Poate doar anumite amănunte din vieţile altora, doar dacă sunt amuzante.

Recent am descoperit un site, http://viatadecacat.net/, unde oamenii îşi expun problemele personale care, de multe ori, sunt amuzante. N-am reuşit să citesc tot dar, din ce am reuşit să citesc, am selectat câteva pe care le puteţi vedea mai jos. Comparându-mi problemele cu ale celor de pe acest site, am ajuns la concluzia că viaţa mea nu e deloc de căcat. Asta doar dacă se pot numi probleme adevărate multe din cele scrise mai jos.

- miam frecato si am dat cu sperma pe tavan…da problema e ca nam cum sa sterg si nustiu ce sai zic lu mama

- ieri am aflat ca 8/10 femei fac sex oral.azi dimineata m am trezit dupa partida cu prietena mea.i-am spus “draga,8/10 femei fac sex oral,nu sta deoparte,implica-te!” mi a dat o palma si a plecat.sunt singur.asta a fost mosul meu neculae.vdc

- au trecut 4 luni decand nam mai facut sex.in ultima luna era sa o comit cu 3 fete.le dezbrac alea alea…si dupaia se uita asa senin la mn si imi spun…”stii..sant virgina”. numai suport,imi vine sa dau cu pl de pereti

- sunt in clasa a 9-a…..si am fost la baie,cand trebuia sa ma pis a venit unu mare si m-a lovit in spate,m-am pisat rau de tot pe pantaloni,cand am ajuns in clasa toti colegii faceau misto de mine …………ce sa fac ?.nu mai suport (X …

- so .. sunt cu un tip de 1 an si ceva toate bune si frumoase dar nu stiu cum dracu toti prietenii lui sunt foarte buni asta ca asta .. partea urata e ca nu il mai iubesc pe el si sunt cu unu dintre prietenii lui de mai bine de 5 luni .. partea nasoala urmeaza acum .. celui cu care sunt de 1 an si am incercat sai explic ca nu mai vreau sa fiu cu el dar a vrut sa se omoare offf am o vdc adica tre sa stau cu ala numai sa nu se omoare si eu il iubesc pe altu

- daca voi considerati ca ce vi sa intamplat reprezinta vdc….hai sa va zic ce am patit eu …dupa rezultatele de la examenu de capacitate am intrat intr-o clasa numai de fete si eu singurul baiat asta nu a fost nimic…numai k o data cand ma scos la tabla am facut ceva rusinos…mam basit de atunci toata ma striga cacacea nu stiu ce sa ma mai fac….

- nu mai suport ( de la 70 a ajuns la 80 si inca se asteapta sa o mangai, sa-i zic ca e frumoasa. DA! e adevarat de 1 an si ceva sunt combinat cu vaca aia, dar nu mai pot. am incercat sa stau si cu altele dar nici o sansa. vaca mi-a “mancat” inima.sau am eu nasul prea mare nu mai conteaza… ii spun: ori slabeste ori plec//gata!!! … voi ce credeti?? vdc??

- sunt cu 3 fete acuma nimic rau in asta… da chestia e ca au aflat una de alta… si m`au pus sa aleg intre ele si nu stiu pe care s`o aleg… VDC ca le vreau pe toate

- ba m-am saturat de toti si de toate sunt deprimat vai de capu meu tata e nebun, eu sunt cap in traista nu ma descurc bine sunt singur nu socializez bine HAAAAAAAAAA ma ia capu! Ma duc sa beau pe calea ferata

- De fiecare data cand invit in disco o fata la dans imi zice ca are un prieten…azi am incercat cu 4-5 si toate mi-au zis ca au un prieten :/… nu inteleg ce pot sa fac sau cum as putea proceda ca sa nu mai fiu respins

- acum 2 saptamani am fost la un control la ochi..si a trebuit sa-mi pun ocshelari..azi i-am luat…si pe langa faptul k imi sta groaznic cu ei, am descoperit k lentila de la ochiul drept nu e buna si ca vad mai prost q ochelari decat fara plus ca nu pot sa-i zic nimic mamei mele ca m-ar omori sa auda asa ceva asta da VDC ziceti si voi…

- ce bine ar fi de-as putea pleca de acasa.. sau macar sa il arunc pe frate-meo de la balcon. aia ar fi super.

- Azi,la scoala,cei mari(cls 7 si cls 8)ne-au luat mingile si ne-au batut,facand misto de noi ca suntem mici(cls 5).Ne-au aruncat 2 mingi peste gard si nu le-am mai putut recupera.Nu e prima data..

- azi la scoala ma jucam cu migea de fb si am vrut sa dau in unu cu migea ….partea buna, l-am nimerit…partea prosta am mai dat odata si s-o lasat jos si-am nimerit tabla….akm trebe sa dau 2 milioane …

- am un coleg de camera care a baut ca un porc aseara si a borat prin toata camera si prin baie, am avut ce sterge , vdc

- m-am ingrasat 2 kilograme, nu e mult dar e suficient cat sa nu ma mai incapa rochia cu care speram sa merg la un party sambata seara. am 3 zile sa le dau jos si la cat de pofticioasa sunt..o sa fie 3 ZDC.

- Am 17 ani si cred ca devin alcoolic.Incep sa iubesc prea mult bautura.

- de azi dimineata vad in ceata cu un ochi.ZDC

- frate sa incep.. sunt indragostit de 3 fete. cum fac?

- am fost cu cativa prieteni sambata seara in club pt a agata ceva nimic ciudat pana acum.chestia este k unul dintre ei a inceput sa danseze “tektonik” spune el, dar cei kre l-au vazut am auzi k vorbeau intre ei si ziceau “parca ar fi GAY”. voi ce credeti acest dans este sau nu de gay?

- parintii mi-au dat ieri banii pe toata saptamana si i-am bagat la pariuri si i-am pierdut pe toti,azi e marti … nu stiu ce o sa fac pana vineri

- azi cand am fost la farmacie sa imi iau o crema frumos mirositoare de fata, (inainte sa intru) m-au batut niste tigani si mi-au luat banii… VDC

- Penisul meu este de 3-4 cm si am 15 ani,iar,recent,la prima masturbare,(cand se scoala)a avut max 8-10 cm. CE AS PUTEA AVEA?

- bun…vine prietena la mine….eram singur acasa…facem toate cele..cand sa incepem actul sexual…nu reuseam sa am erectie…am incercat de toate…sex oral,felatie din partea ei…am fost la baie felatie again..nimic frate….nu e chiar vdc da m-am simtit penibil

- am 18 si nu mai sunt in stare sa combin nici o fata… toate parca nu ma vad ca pe un baiat dragut… ziceti si voi, nu-i viata de cacat??

- Azi am venit mai devreme acasa de la serviciu si am prins-o pe nevastamea sugand p“a celui mai bun prieten VDC

- M-am pus sa ma joc cu mingea in casa si pt ca e foarte grea………am spart plasma. Acu astept sa vina ai mei acasa

- prietenul meu cu care sunt de vreo 2 ani a inceput sa aiba tot felul de cerinte aiurea..de ex ii place sa mi-o puna intre tzatze…iar eu sincer nu vad rostul….voi ce pareri aveti,dar va rog fara mistouri

- Astazi l-am prins pe un coleg ca si-o freca la baie la un film pe telefonul mobil

- am 23 euro cost suplimentar pe orange ca am sunat la vaca aia de la antena1 ca sa-mi bat joc de ea.pana la urma ea si-o batut joc de mine.

- Aseara m-a prins mama cand ma masturbam in baie ! VDC

- Azi “i-am dat papucii” prin SMS. Am primit raspuns: “Ok.” Nu inteleg … nu ar fi trebuit sa vina la mine in genunchi plangand si sa-mi spuna ca viata lui nu are sens fara mine ??? …

- Eram in masina la semafor, cand a oprit chiar langa mine o super blonda in masina ei. Ca sa par smecher, am scuipat pe geam … numai ca nu era deschis geamul. VDC !!!

- In seara asta am fost in discoteca si am vrut sa impresionez o gagica … desfacand o sticla de bere cu dintzii. Rezutatul: Mi-am scos un dinte si i-am patat rochitza alba de sange si de spuma de bere … Si nici macar n-am desfacut sticla … :~(

- de 2 zile mananc numai ciocolata , beau apa d la robinet si fumez orice fel d tigari gasesc prin casa….numai pt k imi e FOARTE LENE sa cobor pana la magazin….. se duce cineva sa-mi ia si mie paine???

- Astazi, si ca in fiecare zi, am trecut prin fatza casei vecinei mele flueirand, ca sa-i fac dobbermanul sa latre. Cateodata aproape ating gardul ca sa-l enervez si mai tare. Numai ca azi … poarta vecinei era deschisa … Fugi baieteeee !!!

- Mi-am spionat iubita (sa vad daca-i curva) iar ea m-a parasit.

- a vb taicameu cu dirigu si m’a dat afara din casa. acuma stau intr-o sala de net beau o bere .. VDC

- Am avut o relatie de 2 ani, terminata recent ..din ce motiv ? .. Uitandu-ma in telefonul celui mai bun prieten al meu am descoperit un filmulet cu prietena mea facandu-i acestuia sex oral VD FOARTE C

- eram cu ea de 3 ani … imediat dupa ce am combinat-o i-am prezentat-o prietenului … ca sa o prind intr-o seara cum ii sugea …. prietenului

- Ieri…eram in oras si fara sa vad calc intr-un rahat de caine care era proaspat,zemos si alunecos.Cum am calcat cu calcaiul am alunecat pe spate si am cazut in poponeata cacandu-ma in cur.A trebuit sa suport mireazma si privirile ciudate. ZiDeCacat CacatDeCacat

- am prins-o pe mama uitandu-se la filme porno…VDC

- deci aseara am venit cu gagica de la scoala..numai puteam..de abia ma tineam sa nu ma cac pe mine.. dar exact cu 2 minute sa ajung la ea acasa.. numai puteam..stiti cum mirosea ? faza proasta este ca mam oparit si la cur.. oricum fata a zis k put si k numai vrea sa fie cu mine.. trist..nu ?

- Sunt satul de viata asta..sunt urat,sunt gras..nimeni nu ma place..nimeni nu stie prin ce trec..nimeni nu stie cum e sa stai la camin..la scoala simt ca nu mai pot face fata..nimeni nu ma poate intelege..VDC

- ieri la scoala iubita mea a vomitat pe mine Vdc…..

- am vazut-o pe mama goala sub dus si mi s-a sculat…vdc

- deci am o situatie cam ciudata…ieri am mers la cel mai bun prieten acasa si mama lui la trimis pana la magazin sai cumpere tigari! cand sa intors acasa yo faceam 69 cu maicasa! asta saracu a ramas traumatizat si aqm nu mai vrea s vorbeasca cu mine! ce VDC am

- azi cand eram la sala m-am pisat pe mn

- M-am trezit dimineata pe la 7.. am deschis tv-ul.. m-am uitat vreo doua ore la un film.. cred ca era film ca nu am inteles nimic.. In fine.. ma gandeam ca din cauza ca era prea dimineata.. Dupa alte doua ore imi aduc aminte ca de ieri mi-au taiat curentul.. VDC

- L-am prins pe tata calare pe mama asta da VDC defapt cam scarbos dar incerc sa trec peste

- vineri la ora de sport mi sau rupt pantalonii pe cusatara…asta nu era nici o problema… da partea cea mai nasoala a fost ca nu aveam boxeri pe mine… >>VDC

- Mi-a cazut un gainat de cioara in cap cand stateam cu colegii la taclale. Si toti au inceput sa rada inclusiv profesorii. VDC !!

- cand eram mica am cazut cu fundul(anusul)intr-un pahar,care , bineinteles k s-a spart in curul meu)) akum sunt bine)dar tot am o frumusete de cicatrice

- ma numesc buca si toti colegii isi bat joc de mine

- azi am asteptat dupa mama o ora jumate in bae, pe wc, sa imi aduka un absorbant….ce VDC

- am un obicei tampit sa fac treaba mica in ghiuveta de la bucatarie , nu imi e lane sa ma duc la wc si ma intreb dc nu imi e rusine si scarba dar imi place sa concurez cu jetu de la robinet

- ma excita cand imi bag bomboane m&m in nas si in alte orificii

- Azi m-am trezit dimineata si am alunecat pe un prezervativ folosit. Traiesc singur cu fica mea de 15 ani. VDC

- Am 68 de ani si sunt virgin. VDC

- Azi a venit agentul de imobiliare sa vada casa ce o pun la vanzare si m-a prins facand laba. VDC

- Azi mergeam prin oras si un tip imi spune “Salut frumoasa blonda!” Am raspuns: “Buna, dar nu sunt blonda …”, la care el a zis: “Da nici frumoasa nu esti.” …

- Azi mi-am adaugat singur comentarii pe blogul meu, cu pseudonime diferite, ca sa creada lumea ca am prieteni .. VDC

- Azi am primit 2 SMS-uri de la prietenul meu. In primul SMS a spus ca totu l s-a terminat intre noi. In al doilea a zis ca a gresit destinatarul …

- Azi am vazut pe strada un prieten de-al meu. El nu m-a vazut. Ca sa glumesc, il sun pe mobil. El a scos telefonul, a oftat … si mi-a respins apelul. VDC …

- Azi dimieatza mi-am gasit masina zgariata, rotile gaurite, parbrizul spart, si o hartie pe scaunul sfashiat al soferului. Scria: “Pentru ce i-ai facut lu’ Alexia, fraiere!”. Eu nu cunosc nici o Alexia …

- Azi am aflat parola de mess a prietenei mele. IDul meu este intr-un grup … “Cocalari”. :-(

- Prietena mea m-a parasit azi pentru ca a trimis “fidel” prin SMS la un numar din ala de pe la televizor, si i-au raspuns “Nu”. Si m-a parasit … VDC

- Astazi mi-am facut floricele. Abia dupa 2 minute, cand am revenit in bucatarie, mi-am dat seama ca trebuia sa pun un capac pe cratitza … VDC

- Azi mi-am cumparat prima bricheta cu “securitate pentru copii”, pe care copii mici sub 4 ani cica nu o pot aprinde. Eu am 18 ani, ma doare degetul mare, si tot n-am reusit s-o aprind …

- Ma bat cu tiganii aproape in fiecare zi…asta da VDC ca nu pot scapa pe de ei..

- Lucrez la UPC si ma injura clientii.Ce VDC

- Azi mi-am ras ciocul pe care-l purtam de cativa ani. Numai ca tocmai am revenit de la o saptamana de plaja … Acum mi-am dat seama pielea nu se bronzeaza prin par … VDC

- ma rog de mama sa imi ia chiloti..port o singura pereche de 2 saptamani. VDC

- Prietena mea nu are timp sa vorbeasca; cu mine fiindca e prea ocupata sa faca tort pentru ursuletul ei de plus, ca e ziua lui. si are 17 ani!

- Azi m-a parasit prietena cu care eram de 3 ani k am ejaculat pe sanii ei…VDC

- Nu stiu ce sa ma mai fac… Nu stiu ce sunt. Pedofil? Homosexual??? Nu ma mai excita nimic in afara unei poze cu mine, de cand aveam cinci ani.

- Azi cea mai buna prietena a mea mi-a spus ca prietenul meu e cocalar. Sunt disperata! daca lumea o sa zica de mine ca sunt si eu cocalareasa. Nu stiu ce sa fac. nu pot dormi noaptea. mi-a aparut un cos pe fata si cred ca am sida. am deja 14 ani

- s-a facut 50 de ron o partida la curve… inainte era 30… trebuie sa renunt la tigari sau la bere…VDC

- azi mi-a dat cineva o cutie cu bomboane,am mancat-o pe toata ca sa aflu la final ca “prieteni” mei s-au pisat pe ele inainte. VDC

- azi un “tovarash” mi-a bagat telefonul in chiloti alaturi de penisul lui in timp ce eu eram la magazin..am ajuns acasa l-am pus in spirt k imi era sila si sa stricat..era lg prada

- mi-a gasit mama vibratorul! La inceput nu si-a dat seama ce e, dar si cand s-a lamurit ….Tineretul din ziua de azi… nu mai are pic de rusine, mama …pe vremea mea …

- azi am fost in parc si ma apucat cacarea de numai puteam si am scapat pe mine. acum copi isi bat joc de mine

- Am visat ca fac sex cu Simona Senzual, GOD help us all, faza e ca, chiar imi facea placere…

- cred ca am o prbl…..imi plc sa fac laba in preajam animalelor din curte

- Am 14 ani si prietena mea la fel.Mi-a zis ca dacca intru la un liceu bun face sex cu mine dar mai sunt o gramada de luni pana sa intru la liceu

- m-a parasit iubita pe motiv ca o am prea mica

- Gagica-mea a zis ca sunt un papagal, pentru ca am poza cu mine si cu ea la avatar…

Adrian Despot + VJ Alexandra + cameramanul = 3 (în pula mea…)

Nu mi-a plăcut niciodată Adrian Despot. Mai ales de când se crede expert în muzică la Megastar. Dar asta e altă poveste. Nu comentez acum antipatia mea pentru Despot, deoarece asta contează prea puţin. Important e episodul care l-a avut protagonist pe solistul trupei Viţa de vie, într-un interviu acordat Alexandrei Avram, VJ al televiziunii 1 Music Channel. Se spune că, în urma acestui episod care a prejudiciat serios imaginea postului, patronul Giovanni Francesco i-a interzis temporar Alexandrei să apară “pe sticlă”. N-ar fi nicio problemă pentru telespectatori sau pentru televiziunea respectivă. Însă, se aude că Alexandra ar avea o relaţie cu şeful ei, Francesco, deşi acesta este iubitul Ioanei Băsescu. Nu ştiu cât de adevărat este acest zvon dar, dacă se dovedeşte a fi real, înseamnă că nu vom scăpa de ea prea curând şi că va reveni în faţa camerelor de luat vederi. Iar ăsta ar putea fi un răspuns şi pentru Despot, care dorea să ştie cum de televiziunea respectivă a angajat un asemenea specimen.

Nu ştiu dacă fata era beată, drogată sau proastă. Aleg toate trei variantele, deşi tind mai mult spre ultima. Şi, sincer să fiu, într-un fel mi-e puţin milă de ea. E strâmbă, proastă, înjurată şi, probabil, în curând concediată. Să mai spună cineva că sunt fericiţi cei săraci cu duhul…

Libertatea… de a nu scrie nimic

După o îndelungată aşteptare, în care Libertatea părea că nu mai are nicio şansă de îndreptare, iată că minunea s-a produs. Libertatea a publicat pe site-ul propriu cel mai tare articol din toate câte au apărut vreodată în această tentativă de tabloid. Adică un articol fără text şi fără fotografii. Trebuie să fim sinceri şi să recunoaştem că se putea mult mai bine (adică şi fără titlu), dar începutul e promiţător. Iar această zi trebuie ţinută minte şi sărbătorită în fiecare an, pentru că astăzi a apărut singurul articol din Libertatea fără nicio greşeală, singurul care merită să fie citit.

Bravo Libertatea, în sfârşit ai făcut ceea ce trebuie. Dacă ai proceda la fel cu toate articolele tale, valoarea ta ar creşte semnificativ. Iar eu aş fi cel mai fidel cititor al tău.

PS: Stimaţi angajaţi ai Libertăţii, sfatul meu e să-l anunţaţi urgent pe Dan Diaconescu, că am o presimţire neagră legată de dispariţia mâţei voastre din articol. Asta sigur e mâna lui Cioacă. Şi dacă nu găsiţi mâţa, n-o să mai aveţi cum să frecaţi pisoiul cu noi, ca şi până acum.

Libertatea… onaniştilor de a scrie articole

Scriam acum ceva timp despre reporterul cu prea mult timp liber. Astăzi am aflat ce face atunci când nu se plimbă pe blocuri, cu colegii, pentru a căuta oameni care fac sex. Adică atunci când stă în faţa calculatorului, după ce şi-a îndeplinit norma zilnică de un articol scuipat cu greu între paginile ziarului. Sau ejaculat, ca să fie în ton cu situaţia de faţă. Ce ar putea face la calculator un om care urmăreşte pe ascuns alţi oameni în timp ce aceştia fac sex? Caută şi mai mult sex, bineînţeles. Lucru de care ne putem da seama din titlul articolului de astăzi. Deşi, sincer să fiu, ăsta nu e titlu. Doar o exprimare specifică muncitorilor de pe şantier, care dezvăluie caracterul autorului dar şi nivelul mult prea ridicat de obsedare sexuală. Am să-i spun totuşi titlu, că n-ar avea rost să-i caut un sinonim. Aşadar, din acest titlu, orice om poate surprinde disperarea, înfrigurarea, nerăbdarea şi chiar excitaţia ziaristului C. Radu Munteanu. Cum un om cu un grad normal de perversiune nu ar putea fi atât de disperat să vadă (din nou) poze cu o femeie goală, rezultă că domnul Munteanu e mai mult obsedat sexual decât jurnalist. N-aş vrea să ştiu cât de lipicioasă e tastatura la care îşi scrie articolele, în timp ce caută fete dezbrăcate pe net. Sau dacă îşi împleteşte părul din palmă, ca să nu-l deranjeze la… tastat. Ori dacă a încercat să-şi aducă gonflabila în redacţie, ca să nu-şi mai stropească colegii din jur atunci când se… documentează. Nu vreau să ştiu nici dacă porecla lui e Onan Barbarul. Chiar nu-mi pasă, cât timp nu voi fi nevoit să dau vreodată mâna cu el.

Nu vreau să-l jignesc pe domnul C. Radu Munteanu sau să aduc prejudicii imaginii sale mai imaculate decât rufele spălate cu nu ştiu ce detergent. Departe de mine acest lucru. Am un profund respect pentru dumnealui şi pentru toţi cei care i se aseamănă. Mai ales pentru colegii dumnealui de redacţie, care dau dovadă de acelaşi grad de profesionalism. Dar deja a început să bată la ochi. Întâi priveşte şi fotografiază (la o căldură de 40 de grade) doi oameni care fac sex, acum îi transmite Nicoletei Luciu mesaje disperate prin intermediul ziarului, din toată erecţia inimii sale. Adică, mai pe româneşte (ca să înţeleagă şi domnul Munteanu), când un om declară în public că e nerăbdător să (re)vadă o femeie goală în reviste pentru adulţi, înseamnă că omul ăla o bate în cap toată ziua. Nu pe acea femeie ci… partea anatomică a corpului său, de care depinde în totalitate prezenţa aşa-zisei raţiuni.

În momentul în care un jurnalist scrie articole cu o mână, iar cu cealaltă se gândeşte la Nicoleta Luciu, e normal ca în ziarul respectiv să apară numai lăbăreli. Partea bună pentru noi e că, prin onanism, oameni ca el nu au nicio şansă să se înmulţească.

Libertatea… de a-l muta pe Messi de la Barcelona

Am crezut că, măcar în weekend, cei de la Libertatea se vor linişti şi vor încerca să pară normali. Însă, prostia nu are zile libere sau vacanţe. Lucru care se observă (şi) din articolul de sâmbătă, 29 noiembrie. Nu m-a mirat faptul că Balonul de Aur a fost câştigat de Cristiano Ronaldo. Bravo lui, a jucat bine, a ratat frumos un penalty în finala Ligii Campionilor. Deci merită trofeul. Ce m-a mirat cu adevărat e faptul că autorul necunoscut al articolului îl numeşte pe Messi “fostul jucător al Barcelonei”. Când argentinianul joacă la Barcelona de câţiva ani şi nu pare că vrea să se transfere la altă echipă prea curând. Dar să presupunem că Libertatea are dreptate, iar eu n-am aflat că Messi a plecat de la Barcelona.

Mai jos se pot observa rezultatele meciurilor din cea mai recentă etapă a campionatului Spaniei. În aceeaşi zi cu apariţia articolului în Libertatea, care îl numea pe Messi fost jucător al Barcelonei (29 noiembrie 2008), Barcelona a susţinut un meci în compania echipei FC Sevilla. Barcelona a câştigat partida cu 3-0 şi, culmea culmilor, fostul ei jucător, Lionel Messi, a înscris de două ori (în minutele 79 şi 90).

Dacă sunteţi la fel de confuzi ca şi mine, probabil vă întrebaţi cum e posibil ca un fost jucător al unei echipe să înscrie (şi de două ori) pentru acea echipă. Eu am găsit 5 variante pentru acest lucru:

1. Conducerea Barcelonei îl concediase pe Messi în secret, fără ca nimeni să ştie acest lucru (în afară de Libertatea), însă l-a reangajat pe 29 noiembrie, pentru a juca împotriva Sevillei.

2. Messi nu mai juca la Barcelona însă a urmărit meciul din tribună. La un moment dat, supărat fiind probabil pentru că fosta sa echipă conducea doar cu 1-0, a intrat pe teren şi a înscris două goluri. Arbitrii au validat golurile, neştiind (ca şi mine), că Messi nu mai e jucătorul Barcelonei.

3. Plecat de la Barcelona, Messi a urmărit meciul la televizor, departe de stadion, şi a dat golurile cu puterea minţii.

4. Messi a plecat de la Barcelona însă şi-a lăsat acolo o clonă, iar nimeni nu şi-a putut da seama de diferenţa dintre copie şi original.

5. Messi nu a plecat niciodată de la Barcelona iar faptul că Libertatea îl numeşte “fostul jucător al Barcelonei” este doar dovada că aceşti aşa-zişi ziarişti nu se pricep nici la fotbal. Cu toate că şi-au adus oameni de la Pro Sport, inclusiv pe fostul redactor-şef al acelei publicaţii, Dorin Chi(l)otea.

Mult stimaţi şi mult prea respectaţi angajaţi ai acestei prestigioase publicaţii, acestea sunt variantele mele. A voastră care e?

Libertatea… de a-l confunda pe Diaconescu cu Bahmuţeanca

Pentru prima oară în viaţa mea, aseară m-am uitat la OTV mai mult de un minut. Deoarece toată România urmărea cu sufletul la gură scandalul în care era amestecat Trăistariu, iar ai mei îmi povesteau tot ce vedeau la televizor despre acest lucru, m-am hotărât să aflu şi eu despre ce e vorba. Aşa că l-am urmărit pe Tarky ăsta la Diaconescu în emisiune, exact când povestea adevărul. Din ce am înţeles eu, cei de la Cancan l-au şantajat şi l-au obligat să meargă la diverse emisiuni cu o poveste inventată despre înclinaţiile anormale ale lui Trăistariu. În emisiunea lui Mădălin Ionescu de la Antena 1, încolţit de Minodora şi Nikita, Tarky n-a mai rezistat şi s-a hotărât să pună punct acestei poveşti. După terminarea emisiunii l-a sunat pe Trăistariu şi i-a povestit tot ce s-a întâmplat, apoi a plecat la OTV, unde Diaconescu l-a băgat imediat în direct. Acolo, el a povestit tot cu lux de amănunte, în premieră. Toate astea s-au întâmplat în noaptea dintre 27 şi 28 noiembrie, adică joi spre vineri.

Libertatea de vineri, 28 noiembrie, scrie mare despre Tarky, cu unele greşeli, probabil intenţionate. Cel puţin cea mai mare dintre ele. În primul rând, nu ştiu ce caută Tarky ăsta la rubrica “Vedete de la noi”. Din câte îmi amintesc e nevoie de ceva mai mult pentru a deveni vedetă dar, probabil, pentru ziaristul Bogdan Gâlcă, vedetă este oricine apare la televizor. În al doilea rând, Tarky nu e homosexual, ci bisexual. Nu ştiu dacă domnul Gâlcă a aflat acest lucru dar, dacă nu, îi propun să roage un copil de grădiniţă să îi explice diferenţa dintre cei doi termeni. “Superstarul” a declarat că a fost însurat (cu o femeie, logic) şi că preferă mai mult femeile decât bărbaţii. De unde înţelegem clar că omul e bisexual, nu homosexual. Iar în al treilea rând, dezvăluirile imitaţiei palide a lui Tarkan au avut loc la OTV, nu la Kanal D, în emisiunea lui Dan Diaconescu, nu a Adrianei Bahmuţeanu. Nu am auzit ca Tarky să fi fost la Kanal D şi nici nu pot demonstra asta pentru că nu am înregistrarea emisiunii. În schimb, pot altfel. Pe 27 noiembrie, emisiunea “La şuetă cu Bahmu” a fost între orele 15 şi 16:45. Emisiunea “Acces direct”, moderată de Mădălin Ionescu a ţinut de la ora 17 până la 19 fără ceva. După cum am mai spus, în emisiunea lui Ionescu, Tarky a continuat şarada cu fictiva relaţie dintre el şi Trăistariu, unde a fost încolţit de Minodora şi Nikita. Prin urmare, în niciun caz nu putea să spună adevărul în emisiunea Adrianei Bahmuţeanu, ca apoi să revină la vechea poveste câteva minute mai târziu, în altă emisiune. În plus, emisiunea “La şuetă cu Bahmu” este filmată la Studiourile Kentauros, amplasate în satul Ştefăneşti, aflat la jumătate de oră de marginea Bucureştiului. De la marginea Bucureştiului până la Antena 1 s-ar fi scurs alte minute bune, ceea ce înseamnă că, în niciun caz, Tarky nu ar fi putut ajunge de la Bahmuţeanca la Mădălin Ionescu într-un sfert de oră (de la 16:45 la 17). Iar ambele emisiuni sunt în direct. Aşa că, adevărul e unul foarte simplu: Tarkan de Oneşti a susţinut aceeaşi poveste inventată de Cancan prin toate emisiunile la care a fost invitat, ultima fiind “Acces direct”. La 19 a ieşit din emisiune, i-a spus adevărul lui Trăistariu şi i-a cerut protecţie. De la Antena 1 a plecat direct la OTV, unde a intrat în direct în jur de ora 20. Şi acolo a spus pentru prima oară adevărul. Nu la Kanal D, nu la Bahmuţeanca.

Prin urmare, nu cred că domnul ziarist Bogdan Gâlcă a confundat OTV-ul cu Kanal D, şi nici pe Diaconescu cu Bahmuţeanca. E puţin cam greu să-i confunzi pe cei doi, chiar de ai suferi de glaucom. Diferenţele sunt multe şi evidente. De unde trag concluzia că adevărul a fost denaturat în mod intenţionat, pentru simplul fapt că Bahmuţeanca e de-a lor şi trebuia să i se facă puţină reclamă, chiar şi nemeritată (Bahmuţeanca are o rubrică în Libertatea, unde răspunde scrisorilor cititorilor). Nu contează că nu s-a întâmplat ceea ce e scris în articol, important e ca angajaţii / colaboratorii Libertăţii să-şi asume cât mai mult meritele altora.

Sper să nu citesc în Libertatea prea curând că Alina Plugaru a luat premiul Nobel pentru literatură după ce a recunoscut că este autoarea Bibliei originale, că “E=mc2” sunt primele cuvinte ale Simonei Sensual, rostite exact înainte de a se naşte, sau că Nostradamus şi-a scris celebrele versete după ce a citit jurnalul lui Ogică.

Cele mai tari poze de pe net

Sau, cel puţin, cele mai amuzante pe care le-am văzut în ultimul timp.

Ce se mai caută pe Google (2)

Oamenii caută multe pe Google. Ce caută unii printre oamenii normali, contează prea puţin. Important e că ei caută diverse lucruri pe net.

Am împărţit căutătorii pe Google în 6 categorii. Şi pentru că nu pot să-i las în ceaţă, le-am pregătit câteva răspusuri legate de nelămuririle lor. Pentru obsedaţii sexual: dacă v-aţi castra (băieţii) / v-aţi pune dop (fetele), s-ar rezolva multe dintre problemele voastre. Pentru lăudăroşi: nu ne pasă. Curioşilor le-am lăsat răspunsuri mai jos, în rubrica lor. Iar neînţeleşilor n-am ce să le răspund, pentru simplul fapt că nu înţeleg ce vor de la vieţile noastre şi de la sărmanul internet. Citiţi cu atenţie (dacă vreţi, bineînţeles) ce caută unii şi cât de analfabeţi sunt. Apoi cruciţi-vă, că eu am deja febră musculară la ambele mâini. Şi camera mai aerisită.

.

.

Obsedaţi dupa femei:

- ţîţe

- fete sexy care se pup pe tate

- femei dezbracate

- poze femei in pizda goala

- femei in pizda goala

- imagini cu fete in pizda goala

- pizde care se fut

- pizda tanara

- pizde frumose din romania

- pizde borate

- curve grase si cu par

- caut pizda

- fete virgine care sa pozat an pizda goala

- sunt minor si vrea sa vad pizde frumoase

- vreau sa ma fut in suceava

- panarame dezbracate din sighisoara

- fete din sighisoara care sug pula

- fete care se fut pe bani din sibiu cu nr de tel

- femei ce suge pula sau muie din timisoara

- pizde din arad care vreau pula gratis

- femei in pizda goala pe plaja si pe strada

- negrese an pizda goala

- poze cu pizda goala de futut

- pizde dezbracare la greu

- futai pizda porno md

- bunica fututa

- trei pizde fac in ciuda puli

- fund de femei

- fund frumos de femeie

- cel mai frumos cur de femeie

- cea mai frumoasa pizda din lume

- cea mai urata pizda

- cea mai adevarata pizda dezbracata

- cele mai bune pizde de frecat

- cea mai frumoasa blonda de 12 ani

- sex cu minore

- fete minore la pizda goala foto

- fete care sug pula de 15 ani

- femei de 50 de ani bune de pula

- femeie buna de pula

- cele mai inalte feimei bune de pula

- femei in pula goala

- o blonda suge pule mari

- o blonda care face sex

- poze cu zdrenţe knd se fut

- dansatoare care isi arata pizda

- filmulete porno cu dasatoarea de la taraf

- videoclipuri cu fete care fac striptis

- vedete cu pizda goala filmate pe ascuns

- sa se vada cand hotii fura femeile dezbracate

- mihaela tatu in pizda goala

- sex monica anghel xxx.com

- raicu pizda

- andreea raicu poze porno

- andrea marin goala

- pizda andreei marin

- porno trucate pamela anderson

- simona senzual porno

- poze goala gabriela spanic

- denisa manelista goala

- poze maneliste dezbracate

- profesoare curv e

- daniela mitea muie

- id fete singure care cauta jumatatea

- femeia extraterestra

- aspirator de femei

- prin gura

- tort forma pizda

.

.

Obsedate / obsedaţi după bărbaţi:

- imagini cu pula

- pula mare

- pula romania

- pula sex

- pula moarta

- pula cu urechi

- barbati pula

- barbat cu doua pule

- film porno pula de om sarac

- imagini cu cea mai mare pula din lume

- partea din fata a omului(pula)

- capete pule

- ast foto cu barbati sexi cu pula goala

- porno cu parintele

- filme cu poponari

- poponar porno se fute

- homosexual

- nastase homosexual

- cioaca sexy

- poze nudisti timisoara

- jocuri cu bebelusi in puta goala

.

.

Obsedaţi după animale:

- animal sex porno

- pula de dinozaur

- iepure cu pula mare

- feline frumoase

- mickey mouse sensual

- filme zoofilice

- filme zoofilice cu oameni

- monica suge pula lui irinel

.

.

Neînţeleşi:

- pula in loc de cruce

- politia puli

- stefan cel mare pula

- jocuri cu football da gol si dezbraci fetele

- tatuaje pe perete

- eu vreau omori tu gras urat prost dracu

- daca tatal tau are penisul mare

- românia a corupţiei

- poze tiruri cap tractor

- fizz fraierii dau milioane pe fete

- picioare goale gresie

- regele manelelor miss tractor manele

- libertatatea

- crazy frog bum cicalaca

- a urca cacatul in roaba

- căcat cu ochi

- cacate ca trece trenu

- urgent la toaleta

- iisus in romania

- poze urate

- hai 67

- melodii pentru telefon by mircea solcanu

- vise peste

- fotos jean claude vana dam

- inger care se uita in sus

- ziare glasul poporului trenul cu reclame

- http;gregorianbivolaru. hi5.com

- dreptul de a nu fii discriminat

- cracanatu

- copii jucau castrarea

- jocuri barbi de batit

- scenete cu ha

- varza frumoasa

- luis lazarus este musulman

- melodia e cineva in casa mea la mine in dormitor

- sa te tii de nasture cand intalnesti un popa

- romeo fantastick fara ochelari

- anticonceptionale andreea balan

- melodia trece trenu din galati plin cu unguri spunzurati

.

.

Lăudăroşi:

- ma cert cu prietena mea des

- imi bag pula in manelisti si dedicatiile lor

- fututi dumnezeu mati iti rup capu

- vreau sa votez echipa favorita la dansez pt tine

- vreau sa vad emisiunea dansez pentru tine

- traiesc intr-o frica numai noaptea la ora 12

- imi iubesc viata asa cum e

.

.

Curioşi:

- buddhistii se casatoresc? – Uneori. Şi mult mai rar decât Bahmuţeanca şi Prigoană.

- numele agentiei lui cosmin marculescu – Nu ştiu cine e Cosmin Marculescu dar, dacă vrei, îţi pot spune numele agenţiei lui Costin Mărculescu.

- cum tricotam – Ca proştii, când e mult mai simplu să cumpărăm haine gata făcute.

- ce muzica asculta americanii? – Manele.

- campionul moldovei break dance – Ştefan cel Mare.

- cum danseaza baieti de la flamingo boys – Ca nişte hipopotami cu diaree, după ce au fost loviţi în ouă.

- nr de telefon a lui anda adam – 074vezi-ţi de treabă, fără număr, fără număr…

- am luat numarul c fak? – Uită-te la el ca boul, ce altceva ai putea să faci?

- cum se zice mancami-ai pizda pe tiganeasca – Has mi mij / has cai mij, dau bule mule cea daca.

- scufita rosie colega mea de banca compunere – Ce naiba vă învaţă la şcoală în ziua de azi?!?

- compunere despre cainele meu preferat – Pe bune îţi zic, lasă-te de şcoală până nu e prea târziu. PS: scrie despre Snoop Dogg, nu fi prost.

- o compunere fantastico stiintifico – Când tu nu ştii nici măcar că termenul corect e ştiinţifico-fantastică, cum naiba să reuşeşti să scrii singur ditamai compunerea?

- numele tuturor manelistilor – Baştanu’, Şmekeru’, Mondialu’, Unicatu’, Fermecătoru’, Fantasticu’, Senzaţionalu’, Minunatu’, Platinatu’, Gagicaru’. Şi cred că în numele astea i-am inclus pe toţi.

- cum se numeste melodie a compus costi ionita – Costi n-a compus nicio melodie; toate “creaţiile” lui sunt furate de la alţii.

- conform biblie felatia este un pacat da – Tu confunzi Biblia cu Kama Sutra… Cât timp nu încerci poziţii sexuale la slujba de duminică, nu e nicio problemă. Referitor la întrebarea ta, întreabă un preot despre felaţie la spovedanie, în timp ce stai în genunchi în faţa lui, cu capul sub sutană.

- ce spune biblia despre stele ? – Că sunt multe, fir’ar ele ale dracului de becuri...

- vopsea de par a cristinei rus – Dufa, pentru că Dufa scoate neamţul din tine (chiar înainte de a-şi da drumul).

- statuse de iubire – După principiul “un status – două statusuri”, există oameni super-docţi care preferă “o statusă – două statuse”… De-ar fi ştiut mămicuţa ta ce intelectual a fătat, te-ar fi făcut fotbalist.

- doar eticheta ciocolatei rom – Caută prin coşurile de gunoi, nu pe net. Coşuri adevărate, nu Recycle Bin.

- cum sunt imbracati spiridusi – Cu chiloţi marca Botezatu şi geci cu inscripţia “De Puta Madre”. Şi, bineînţeles, cu eticheta pe afară, la vedere.

- litere de vanzare kre se pot lipi pe haine – P, U, L, A… Scoate-le la imprimantă, decupează-le şi lipeşteţi-le pe ţoale, care acum vor fi de firmă.

- ce se intampla daca ai luat anticonceptionale – Nu mai ai orgasm. Şi ţi se umflă şi amigdalele. Ca să nu mai vorbesc de apendice…

- are ceva daca am inlocuit anticonceptionalele – Da. Nu. Nu ştiu. Nu-mi pasă!

- cele mai bune anticonceptionale pentru mine – Poza Nikitei purtată pe faţă. Îţi garantez că nu se mai atinge nici dracu’ de tine.

- anticonceptionalele pot deveni un drog – Da, dacă le tragi pe nas.

- anticonceptionale cati ani putem lua – Depinde câţi îţi dă judecătorul.

- este pacat sa iei anticonceptionale? – Da. E păcat să le iei după ce ai rămas borţoasă.

- cum votezi la dansez pentru tine – Degeaba.

- cine e la duel di dansez pentru tine? – Bunica lui Bruce Lee cu mă-sa lui Van Damme.

- de ce sai despartit fetele de la blondy – Pentru că două blonde nu pot presta în acelaşi timp la acelaşi microfon.

- la ce emisiuni au facut playbac trupa bambi – La toate.

- runde sa reunit andreea antonescu cu balanca – La dezalcolizare.

- care e rezultatu cu georgia – 1 la 1 pentru ei.

- kevin costner cati copii are ? – N-are şi nici nu poate să facă. Atunci când dansa cu lupii a încercat o figură de break-dance, şi şi-a spart ouăle.

- păreri personale despre monstrul din lochness – Părerea mea e că există, e un mutant extraterestru ce trăieşte pe Atlantida în concubinaj cu Moş Crăciun şi se hrăneşte cu prostia din capetele celor ca tine. Mulţumit de răspuns?

- edy talent de ce mai ales tocmai pe mine – Nu ştiu, întreabă-l pe Edy Talent.

- numele lui edy talent – Crazy Frog.

Adevărul despre pozele de pe Hai Faiv

Sau cum să ştii cu cine ai de-a face când vrei să agăţi pe Hai Faiv.

PS: Textul nu îmi aparţine, doar am făcut traducerea din engleză şi adaptarea la limba română.

Aparenţele înşeală întotdeauna

Cele mai “senzaţionale” cazuri de la OTV şi DDTV

Ce se mai caută pe Google (1)

- femei cu pula – Vezi poza de mai sus.

- isus era rocker – Dacă era mai colorat, îl credeai manelist? Ceva îmi spune că nu exista muzica rock acum 2000 de ani.

- cand s-a nascut anda – Cred că de ziua ei, dar nu sunt sigur.

- site care itzi pui nume de manelisti – Se cheamă Yahoo.com, şi de obicei numele de manelişti se pun la alegerea unui id de messenger.

- muzica multa ne virusata – Orice în afară de manele.

- muzica la trupa aia care canta melodile – Dacă ai fi puţin mai explicit decât atât, poate te-am înţelege. Cum dacă ai fi puţin mai deştept decât acum, ai fi complet idiot.

- vreau si eo o mel veche a lui adrian minune – Eu vreau să vin la parastasul lui, dar nu întotdeauna primim ceea ce vrem.

- bani botswana – Pula e ceea ce cauţi.

- salam la nunta an sevilla – “An sevilla” e, de fapt, “în Sevilla”. Sunt sigur că ştiai, dar n-ai vrut să arăţi.

- masturbarea neuroni – Freci menta, freci pula, acum vrei să freci neuroni. N-aş vrea să ştiu cât păr ai în palmă.

- virgine maimuta o sa va arate puta – Cum adică?!?

- sa invatam sa tricotam un pulover – Hai mai bine să nu.

- otv senzational elodia e de vina – Eu zic că nu-mi pasă. Tu zici că e moartă, eu zic că nu-mi pasă. Tu zici că, dacă era vie, făcea struguri până acum. Eu tot zic că nu-mi pasă. Ai prins ideea?

- compunere despre persoane cu nevoi speciale – Transcrierea unei emisiuni de la OTV.

- compunere stiintifico fantastico – Încearcă Biblia.

- caine gras si urat – Turcu de la Dinamo. Dacă nu te deranjează că e câine roşu.

- jean claude van damme la batut pe chuck norris – Cauţi degeaba. E imposibil să-l baţi pe Chuck Norris.

- in cautarea libertatii – Şi te-ai gândit că o s-o găseşti pe net…

- tariceanu pe cand era – Era? Încă mai este, din păcate.

- spati pt shaormeri – Ce-s alea?!?

- melodia religioasa a lui becali – Scooter cu “Fecioara Maria”.

- ceapa plans – Tăiatul cepei provoacă lacrimi. Gata, ai aflat tot ce-ţi trebuie pentru a reuşi în viaţă.

- toatĂ casa plânge – O fi de la ceapa de mai sus.

- du-te in pizda mati – Cred că te-a supărat Google-ul tare de tot…

- ia asculta baiatule ce ti-a trebuit tie – Nu ştiu, dar promit că nu mai fac, dacă mă iei aşa tare. Orice aş fi făcut…

- prostilor am spus ca vriau jocuri cu bebe – Mă scuzi că te întreb dar… cu cine te cerţi?!?

- taraf melodia pe plaja baiatu imbracat – Nu ştiu melodia şi nu pot să înţeleg ce caută unul îmbrăcat pe plajă. Poate ar trebui să încep să mă uit pe Taraf…

- boli venerice – Nu cred că pe net ar trebui să cauţi boli venerice…

- boala zona crepusculara – De fapt, boala se numeşte zona zoster. Dar erai pe aproape.

- povestiri adevarate cand lo aratat pe florin salam – Da, memorabil moment… Trebuie căutat şi păstrat neaparat.

- ce sa nu bei cand iei anticonceptionale – Acid sulfuric.

- cum o cheama emisiunea monica – Cum o cheamă emisiunea pe cine?!? Pe Monica? Pe mă-sa? Pe Bin Laden, să-ţi deturneze avioane în freză???

- daca vrei sa ti se urce cacatu in roaba – Tu ce vrei de fapt de la vieţile noastre?

- lady pizdic – Cred că duci lipsă tare de tot…

- ce spune biblia ca sunt stelele ? – Becuri.

- felatia in familie este un pacat conform bibliei – Depinde de familie.

- e rusinos sa sugi penisul? – Nu. Dar e sănătos.

- nu ma mai constip cand iau anticonceptionale – Felicitări. Nu cred că Google-ul e la fel de impresionat ca mine pentru reuşita ta, dar laudă-te în continuare.

- sex oral poti capata boli venerice – Nu. Suge în continuare liniştită.

- tanara goala facand sex cu ciorapi albi – Vezi în emisiunea lui Diaconescu. E unul dintre cele mai senzaţionale cazuri ale lui.

- caut fete din colentina care sa se futa – Mai bine le-ai căuta în Colentina, nu pe net.

- cand iei anticonceptionale isi poate da drumul inauntru? – Tu la ce crezi că folosesc anticoncepţionalele? Mic geniu ce eşti…

- anatomia despre sexu femei video – Să mor dacă înţeleg ce caută ăsta…

- ai sida daca faci laba – Nu, dar s-ar putea să ai bătături în palmă.

- cea mai mare pula din lume – Uită-te în oglindă.

- pustoice minore de 10 ani bune de pula – Iri, iar încerci să agăţi pe net?

- filme cu poponari care o iau la cur – Nici aici nu scăpăm de Mircea Solcanu.

- filme porno cu poponari care se fut in cur – Solcanu, mai lasă-ne, că devii scârbos!

- cucu la barbati sex – Renunţ… Solcanu, ai câştigat. Fă-ţi de cap în continuare.

- fete care isi arata fundu – vevevehaifaivpunctcom. Dar să ştii că fetele alea au mai multe funduri, nu doar unul.

- pizde de futut grecia – Mai greu găseşti pizde de futut o ţară întreagă…

- curve borate in pizda – Eşti bolnav. Chiar foarte.

- poze dezbracate cu dansatoare de pe taraf – Decât să cauţi poze dezbrăcate, mai bine ai căuta poze cu dansatoare dezbrăcate.

- crazy frog cu putza – De ce? S-au terminat bărbaţii? Sau nu te vrea niciunul? Stai calmă, nici Crazy Frog n-o să te vrea.

- mihaela tatu in pizda oala – Bine că n-o cauţi pe Mihaela Tatu în pizda goală, că te consideram şi pe tine bolnav.

- imagini q denisa manelista dezbrĂcatĂ – S-au inventat femeile, dacă nu ştiai.

- simona sensual goala – Simona Sensual e mereu goală atunci când apare în public. Atât pe dinafară, cât şi în interiorul căpşorului său blond.

- romanita iovan goala – Tu ai fi în stare să te exciţi chiar cu orice, cât timp e de sex feminin, nu?

- alina plugaru mediteaza sex oral – Nu meditează, ci îl practică. A medita implică să te găndeşti la ceva, iar pentru asta trebuie să ai o minte. Iar noi vorbim despre Alina Plugaru…

- trupa candy fraiere – Deci trupa e fraiere… Pe bune? Chiar există oameni ca tine???

Degeneraţia Hai Faiv (86)

Reclamă mascată? Dacă ţinem cont de faţa chestiei dintre bare, pare mai degrabă reclamă mincinoasă…

România = Zona Crepusculară (228)

Acesta e, de departe, cel mai senzaţional caz al OTV-ului. Nu pentru că marea artistă necunoscută, Shakira, se laudă cu performanţele sale sexuale cam trase de păr, ci pentru că Diaconescu a reuşit în sfârşit să facă spiritism prin telefon. Ştiam că DDD nu lasă oamenii să se odihnească nici după moarte, dar habar n-aveam că pe lumea cealaltă există telefoane. Nu ştiu dacă trebuie să ai activat roamingul pentru a vorbi cu decedaţii, cât costă minutul de convorbire, de unde fac morţii rost de bani pentru a-şi plăti facturile telefonice sau dacă Raiul şi Iadul au acelaşi prefix. Cum nu ştiu nici dacă decedaţii au telefoane cu cameră foto, cu care se fotografiază alături de Dumnezeu, ca apoisă trimită pozele Satanei prin MMS, pentru a-l speria. Dar ştiu un singur lucru: trebuie să ne rugăm ca Diaconescu să nu moară prea curând, că ăsta ar fi în stare să-şi facă emisiunea prin telefon, de pe lumea cealaltă, avându-i zilnic ca invitaţi pe Elodia, Ralph, fantoma Cătălinei, fantoma din Medgidia sau împuşcatul din Primăverii. Şi un Diaconescu care să-şi facă emisiunea pe vecie ar fi puţin prea mult pentru noi.

Libertatea… de a lua boli de la Alina Plugaru

Într-adevăr, ce noroc pe capul Alinei Pularu că a supt-o cui trebuie la Libertatea, pentru a fi promovată! Ce noroc pe capul lui Mihai Oprea că s-a angajat la fiţuica asta, că altfel vindea şi acum cartofi în piaţă! Ce noroc pe capul nostru că ne-a arătat Libertatea cea mai penală curvă, că altfel nu aflam niciodată ce înseamnă zdreanţă! Ce noroc pe capul celor din provincie că n-au cum să întâlnească paraşuta asta pe stradă! Ce noroc pe capul Elodiei că e moartă şi a scăpat de asemenea ştiri mai mult decât senzaţionale! Ce noroc pe capul animalelor că nu pot citi asemenea fiţuici! Ce noroc pe capul chinezilor că sunt departe de noi! Şi, mai ales, ce noroc pe capul bucureştenilor îmbrăţişaţi de Alina Plugaru, că n-au luat vreo boală!

Dacă suntem un popor atât de norocos, de ce mai există încă Libertatea?

Libertatea… de a fi mai varză decât Cancan

Din motive pe care nici eu nu le înţeleg prea bine, ieri am răsfoit paginile virtuale ale ziarelor, în căutare de ştiri. Astfel, din Libertatea am aflat că Simona Sensual nu se mărită. Am găsit aceeaşi ştire şi în Cancan, dar puţin schimbată: Simona Sensual se mărită. Nu cred că mai trebuie să vă spun că n-am putut dormi sau mânca, intrigat fiind de starea civilă a Sensualei, singurul lucru care contează pentru orice român adevărat. După o noapte nedormită şi trei mese sărite (la propriu), mi s-a dovedit că Dumnezeu există într-adevăr. Astfel, Cancan-ul de azi a făcut lumină în acest caz prea extraordinar pentru a nu-l trăi la intensitate maximă, cu fiecare celulă vie din corpul meu. În felul ăsta, am aflat că blonda cu mai puţini neuroni decât euglena verde a dat acelaşi interviu jurnaliştilor de la Cancan şi Libertatea, în care a declarat că se mărită. Însă celui de la Libertatea nu i-a convenit, şi a denaturat adevărul din motive înţelese doar de el. Am să presupun că gelozia e de vină, deşi s-ar putea să mă înşel. Văzând articolul din publicaţia concurentă, ziariştii de la Cancan au sunat-o pe Simona Sexual pentru a afla ce se întâmplă, iar blondina a explicat cum s-au petrecut lucrurile. Convorbirea telefonică poate fi ascultată pe site-ul Cancan-ului, aici.

În concluzie, nu contează ce spui într-un interviu acordat Libertăţii. Oricum acolo va apărea doar ce le convine (de obicei contrariul) acelor jurnalişti care nu vor să se împuşte (unul pe altul, simultan), oricât de mult i-aş ruga acest lucru. Data viitoare o să le fac cadou o pungă de bomboane, poate aşa pun boturile şi îmi acceptă propunerea. Sau seminţe, cu care cred că sunt obişnuiţi de la şedinţele de redacţie.

Să mai spună cineva că mă leg fără motiv de Libertatea…

Libertatea… de a stâlci sărmana limbă română

Nu trebuie să cauţi mult pentru a găsi greşeli în Libertatea. E de ajuns o privire în treacăt pe site-ul lor. Doar azi am găsit patru greşeli, din cinci articole citite. N-am avut curaj să citesc mai multe, că mi-e frică să nu se ia boala de care suferă cei care lucrează la cotidianul care ar putea să ia lecţii de la o revistă şcolară. Pe scurt, iată câteva dintre „minunăţiile” de astăzi:

Asta e cea mai mică dintre greşeli. Dacă iniţial am crezut că e vorba de o greşeală de tipar, m-am răzgândit când am văzut cine e semnatara articolului. Ziua în care Oana Tonca va scrie un articol fără cea mai mică greşeală va fi un pas mic pentru ea şi unul mare pentru omenire. Sau invers că, oricum, nu prea contează.

Pe vremuri existau vedete porno sau vedete XXX. Conform Dicţionarului Ortoepic şi Ortopedic al Analfabeţilor de la Libertatea (DOOAL), pleonasmul este obligatoriu. Aşa că, acele vedete au devenit şi porno, şi XXX în acelaşi timp. Pentru oamenii cu ceva neuroni, care nu au studiat DOOAL-ul, limba română rămâne la fel. Adică pleonasmul trebuie evitat întotdeauna. Lucru care ne face să tragem concluzia simplă că porno şi XXX înseamnă acelaşi lucru, iar vedeta porno XXX este pleonasm.

Dacă poliţia a localizat locaţia din care a fost trimis e-mailul, aştept ca reporterii Libertăţii să localizeze locaţia pleonasmului. Sau a creierelor lor, că nu se află acolo unde ar fi trebuit.

Noi dormim duminică mai mult, somnoroasele păsărici de la Libertatea dorm încontinuu. E noapte mereu în capetele lor, lucru care se poate observa cu uşurinţă din ceea ce scriu. N-am aflat încă ce înseamnă dimineaoea, dar promit să vă spun după ce mă vor lumina şi pe mine “lăbărţaţii” (a.k.a. angajaţii Libertăţii).

Fericiţi cei săraci cu duhul… că i-a angajat Libertatea.

Manipulare religioasă

De ceva timp am început să studiez religiile. Creştinismul în primul rând dar şi altele atât contemporane, cât şi, mai ales, dispărute. Lucru care m-a făcut să văd altfel ideea de Dumnezeu şi să-mi pierd orice urmă de respect pentru religie în general şi pentru Biserica Creştină în special. Nu am de gând să dezvolt subiectul prea mult, pentru că ar fi prea multe de spus. În schimb, am să mă refer la altceva. Am găsit un site creştin (http://www.gotquestions.org/Romana/), care răspunde la întrebări legate de religie. Curios din fire, am citit câteva răspunsuri la unele întrebări, răspunsuri mai mult decât penibile. Dacă Biserica a manipulat în trecut oamenii prin aberaţii, ar trebui ca acum, când oamenii au început să gândească singuri, să renunţe la a ne insulta inteligenţa. Iată câteva exemple:

- Ce spune Biblia despre dinozauri? Există dinozauri în Biblie?

Răspuns: Aici la GotQuestions.org noi credem în interpretarea vechimii mai mici a Pământului şi acceptăm faptul că dinozaurii şi oamenii au coexistat. Noi credem că dinozaurii au dispărut la un timp după Potop datorită schimbărilor dramatice ale mediului şi a faptului că au fost vânaţi necontenit de către om până la exterminare.

În primul rând, oamenii există de vreo sută de mii de ani, iar dinozaurii au dispărut acum câteva zeci de milioane de ani. Lucru demonstrat de oamenii de ştiinţă. În niciun caz oamenii şi dinozaurii nu puteau să coexiste. În al doilea rând, dacă dinozaurii ar fi dispărut din cauza schimbărilor mediului, la fel s-ar fi întâmplat şi cu celelalte animale. Nu pot să cred că un Tyrannosaurus Rex a murit din cauza frigului, iar un amărât de hamster sau o veveriţă schiloadă au rezistat. Bine, eu nu cred nici că pe Arca lui Noe au venit toate animalele din toată lumea. Pentru simplul fapt că nu pot să-mi imaginez un cangur înotând ditamai oceanul tocmai din Australia sau un urs polar venind tocmai de la Pol până în Asia. Dar asta e altă discuţie. Nici varianta că dinozaurii ar fi fost vânaţi de om până la exterminare nu e plauzibilă. În Vechiul Testament, oamenii erau păstori, pescari sau agricultori. Biserica vrea să credem că aceşti oameni îşi lăsau aceste activităţi paşnice din când în când pentru a vâna câte un brontozaur de 50 de ori mai mare ca ei. Şi nu vânau orice, ci doar dinozauri. Şi nu câţiva, ci pe toţi. Hai să fim serioşi… Nici măcar un copil de grădiniţă nu ar crede asemenea poveşti mai S.F. decât Războiul Stelelor.

http://www.gotquestions.org/Romana/dinozauri-biblie.html

- Este masturbarea un păcat, conform Bibliei?

Răspuns: Biblia nu menţionează în mod specific masturbarea ca fiind sau nu un păcat. Totuşi faptul că Biblia nu face aceasta menţiune cu privire la masturbare nu înseamnă în mod necesar că este un lucru corect. […] Biblia ne învaţă că “fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:31). […] “Tot ce nu vine din încredinţare, e păcat” (Romani 14:23). Nu văd cum masturbarea, în conformitate cu Biblia, ar putea fi considerată ca un lucru care Îl glorifică pe Dumnezeu. […] Astfel, în lumina acestor principii, pot să spun că masturbarea este un păcat în conformitate cu Biblia.

Într-adevăr, e păcat să practici masturbarea când există atîtea persoane în lumea asta cu care poţi face sex. Dar asta e altă problemă. Cum, Doamne iartă-mă, să facem totul pentru slava lui Dumnezeu??? Cine îşi face nevoile slăvindu-l pe Dumnezeu?!? Cine se spală la ouă slăvindu-l pe Dumnezeu?!? Cine se scarpină în cur slăvindu-l pe Dumnezeu?!? Cine îl slăveşte pe Dumnezeu în timp ce face sex?!? Bine, în acele momente se mai spune câte un “Oh, Doamne!”, dar expresia asta, în contextul de faţă, are un alt înţeles. Cum poţi să te concentrezi la un lucru pe care îl faci, dacă în acele momente îl slăveşti pe Dumnezeu?!? Oare sunt singurul care vede că asta e o mare tâmpenie???

http://www.gotquestions.org/Romana/masturbarea-pacat.html

- Ce spune Biblia despre cãsãtoria interrasialã?

Răspuns: Legea Vechiului Testament le poruncea israeliţilor să nu se angajeze în căsătorii interrasiale (Deuteronom 7:3-4). Credinţa în Hristos, şi nicidecum culoarea pielii, reprezintă standardul biblic pentru alegerea partenerului de viaţă. […] Căsătoria interrasială nu este o chestiune bună sau rea, ci o chestiune de înţelepciune, discernământ şi rugăciune. În conformitate cu Biblia, singura condiţie pentru ca un creştin să se angajeze într-o căsătorie interrasială este aceea ca partenerul vizat să fie membru al Trupului lui Hristos.

Rasism cât cuprinde. Adică un creştin alb nu are voie să se însoare cu o femeie neagră / galbenă / roşie sau de altă culoare, dacă aceasta are ca religie mozaismul, buddhismul, hinduismul sau orice altă religie care nu crede în Iisus. Dacă e atee, probabil ar trebui omorâtă cu pietre. Alooooooooooooooooo!!! Trezirea!!!! Orice om are dreptul să se căsătorească cu cine are chef, atât timp cât şi celălalt e de acord. Nu ar trebui să conteze culoarea sau religia partenerilor, ci sentimentele dintre ei, compatibilitatea, înţelegerea şi alte astfel de lucruri. Iar căsătoria nu e o chestiune de înţelepciune, discernământ şi rugăciune. E un pas pe care îl fac doi oameni care se iubesc sau, în unele cazuri, urmăresc anumite avantaje, de obicei materiale. Nu pot să cred că, dacă sunt un om bun şi totuşi mă însor cu o chinezoaică buddhistă, Dumnezeu mă va pedepsi. Cum nu pot să cred nici că Dumnezeu e rasist, precum reprezentanţii Bisericii Sale.

http://www.gotquestions.org/Romana/casatoria-interrasiala.html

- Poate fi un creştin posedat demonic?

Răspuns: Nici nu îmi pot închipui cum Dumnezeu ar putea să permită ca vreunul dintre copiii Săi, pe care i-a răscumpărat cu sângele lui Hristos (1 Petru 1:18-19) şi i-a transformat în făpturi noi (2 Corinteni 5:17) să fie posedat sau controlat de un demon. Da, în calitate de credincioşi, ne luptăm cu satan şi cu demonii, însă ei nu fac parte din interiorul nostru. […] Noi credem cu tărie că un creştin nu poate fi posedat de demoni.

De fapt, majoritatea celor posedaţi sunt oameni foarte credincioşi, dintre care cei mai mulţi sunt creştini. Dar, din motive evidente, e logic că Biserica ascunde acest lucru.

http://www.gotquestions.org/Romana/crestin-posedat-demon.html

- Există astfel de lucruri ca extratereştri sau O.Z.N.-uri?

Răspuns: Aşadar, ce spune Biblia? Pământul şi omenirea sunt unice în creaţia lui Dumnezeu. Geneza 1 ne învaţă că Dumnezeu a creat pământul înainte de a crea soarele, luna şi stelele. […] În concluzie, Biblia nu ne dă nici un motiv să credem că există viaţă în altă parte în univers. De fapt, Biblia ne dă câteva indicii cu privire la motivele pentru care nu poate fi aşa. Într-adevăr, se întâmplă multe lucruri ciudate şi inexplicabile. Totuşi, nu există nici un motiv să explicăm acestea prin a inventa extratereştri sau O.Z.N.-uri. Dacă există o cauză a acestor presupuse evenimente, cel mai probabil sunt de natură spirituală şi mai specific, demonică la origine.

La scurt timp după ce Vaticanul a declarat în mod public că este posibil să existe viaţă şi pe alte planete, în aceeaşi zi în care NASA a confirmat existenţa extratereştrilor, apar realizatorii acestui site (teologi, probabil) care pretind că extratereştrii sunt invenţii. Există numeroase dovezi ale oamenilor de ştiinţă care susţin că extratereştrii ne-au vizitat planeta din cele mai vechi timpuri. Există zeci de mii de mărturii ale unor oameni care au văzut O.Z.N.-uri sau extratereştri. N-or fi reale toate, dar chiar au luat-o razna câteva mii de oameni, iar preoţii noştri sunt singurii sănătoşi? Cum aş putea crede că în tot Universul, dacă nu infinit, măcar extrem de mare, suntem singuri? De ce atât de multă risipă de spaţiu? De ce nu ar exista viaţă şi pe alte planete? Doar pentru că Biserica ne spune asta? De ce ar trebui să cred pe cuvânt un preot şi nu un om de ştiinţă care îmi aduce măcar o dovadă, cât de mică? Extraterestru înseamnă din afara Pământului. Ţinând cont că îngerii nu au fost făcuţi pe Pământ, asta nu înseamnă că şi ei sunt extratereştri? La fel se poate spune şi despre Dumnezeu… Şi cum să credem că Pământul a fost creat înaintea soarelui şi a stelelor? Asta e de departe cea mai mare tâmpenie pe care putea să o scoată Biserica. Cum să cred ce spun reprezentanţii Bisericii, care se bagă într-un domeniu pe care nu îl cunosc, în loc să cred astronomii? Iar cireaşa de pe tort e de toată jena: tot ce nu înţelege Biserica e de origine demonică. Ei nu înţeleg nici legile fizicii, dar asta nu face fizica demonică. Creierul uman n-a fost pe deplin înţeles până acum, şi nici creierul nu e de natură demonică. Să nu mai vorbim despre suflet. La naiba, ei n-au reuşit să-L înţeleagă pe Dumnezeu! Asta ce înseamnă, că şi Dumnezeeu e de natură demonică?!?

http://www.gotquestions.org/Romana/Biblia-extraterestri.html

Gata, m-am plictisit de atâtea tâmpenii. Sunt mult mai multe întrebări pe acel site, dar nu am nervii destul de tari pentru a le citi pe toate. Dumnezeu nu e ceea ce ne spune Biserica. Dimpotrivă, religia ne-a îndepărtat de Adevăr şi de adevărata credinţă. Pe zi ce trece, din ce în ce mai mulţi oameni îşi pierd încrederea în instituţiile religioase. Ceea ce înseamnă că, în sfârşit, am început să evoluăm.

Când vor dispărea toate religiile din lume, voi fi cu adevărat credincios.

Libertatea… Coreei de Sud de a fi în Europa

N-am fost prea atent la orele de georgrafie în şcoală dar, spre deosebire de cei de la Libertatea, măcar am fost la ore. Din câte îmi amintesc, Coreea de Sud nu se află în Europa, ci în Asia. Însă “ziariştii” de la Libertatea probabil consideră că au şi libertatea de a muta o ţară pe ce continent vor ei. Asta ca să nu presupunem că sunt proşti de dau în gropi.

La cât de multe lipsuri au cei de la Libertatea, ar fi fost ciudat să nu aibă şi la capitolul geografie.

România = Zona Crepusculară (227)

 

Dacă vă întrebaţi de ce Diaconescu se uită ca boul un domn respectabil în fundul manechinei, vă spun eu: o caută pe Elodia chiar şi-n gaură de… şarpe. Deşi, după privire, DDD pare că şi-ar dori ca proprietarul respectivei găuri să fie şerpişorul lui, încercăm să nu judecăm după aparenţe. Nea Dane, nu te mai holba atât la fundul domnişoarei, că ţi se umflă ochii de tot. Ori aştepţi să se scape fata pe ea, să vezi cum îţi curge audienţa, ori îi pregăteşti şi ei dispariţia. Şi dacă mai bagi mulţi dispăruţi în emisiunea ta, s-ar putea să te mutăm în Triunghiul Bermudelor. Iar noi de cine am mai râde, dacă am rămâne fără „televiziunea poporului”?

Libertatea… de a inventa prost ştiri şi mai proaste

Nu ştiu dacă v-am spus până acum, dar Libertatea inventează ştiri. Nu mă refer la cele pe care le regizează, aşa cum a fost cazul celor doi care făceau sex pe bloc. Ci la metodă mult mai simplă. Adică: în momentul în care “jurnaliştii” de doi bani nu au subiecte cu care să-şi umple fiţuica (nu în fiecare zi se scarpină Simona Sensual în fund), caută poze pe net apoi inventează câte un articol pentru acele fotografii. Aşa s-a întâmplat şi azi în articolul “Ai putea să fii mai leneş de atât? :)”. Pe marginea fotografiei luate de pe net (pe care o ştiam de ceva timp) s-a creeat povestea unui englez din Newcastle care, de lene, îşi plimbă câinele în timp ce îşi conduce maşina. Problema mai mare decât faptul că ştirea e inventată, e faptul că e inventată prost. “Cel mai leneş englez”, celebru în toată Anglia, e de fapt american. Lucru de care ne putem da seama aruncând o simplă privire pe fotografie. În primul rând, numărul de înmatriculare e din Ohio, un stat american din câte ştiu. Nicidecum britanic. În al doilea rând, volanul e pe partea stângă iar “englezul leneş” îşi conduce maşina pe partea dreaptă a drumului, lucruri care nu s-ar fi putut întâmpla în Anglia. De asemenea, semnele de circulaţie sunt tot pe partea dreaptă a străzii, tocmai invers faţă de felul cum se procedează în Marea Britanie.

O altă problemă legată de acest articol este apariţia unui smiley-face în titlu. De-a lungul timpului am citit diverse publicaţii, am lucrat la un ziar şi chiar am terminat facultatea de Jurnalism. Dar n-am văzut niciodată smiley-faces în articole. Şi nici n-am auzit să scrie cineva în halul ăsta. Pentru simplul motiv că nu există aşa ceva în jurnalism!!! Drept pentru care, aştept să citesc în Libertatea în curând articole cu prescurtări ca pe messenger, expresii de pe mIRC (de genul asl pls, brb, gtg, lol, wtf), mass-uri, spam-uri şi foarte multe smiley-faces. De viruşi nu mai vorbesc, că ăştia se găsesc deja în creierele celor de la Libertatea.

Libertatea… de a fi ca Irinel

Libertatea de astăzi iese din nou la rampă, cu un nou articol de toată jena. Autorul, care din motive evidente a preferat să nu-şi semneze “capodopera”, ne informează despre dezvăluirea necinstită a solistei trupei Pussycat Dolls. Adică faptul că fata are cu 2 ani mai mult decât se ştia până atunci. Bineînţeles că subiectul articolului este mai banal decât cel care l-a scris. În schimb, finalul face toţi banii: “Cu siguranţă, prietena pilotului de Formula 1, Lewis Hamilton, se prezintă impecabil pentru vârsta ei”.

Oricât de mult mi-am stors neuronul, n-am reuşit să înţeleg ultima propoziţie. Cum adică “se prezintă impecabil pentru vârsta ei”?!? Păi ce, e pensionară??? Are 30 de ani, nu 60!!! La 30 de ani o femeie nu e bătrână, orice ar crede un “ziarist” cu mai puţine clase decât un tren personal. Nu poţi spune despre o persoană că arată impecabil pentru vârsta ei, decât dacă acea persoană a ajuns la o anumită vârstă mai mult sau mai puţin înaintată. Nu se miră nimeni că Sharon Stone, Madonna sau altele ca ele arată bine la patruzeci şi ceva – cincizeci de ani, dar apare un redactor uimit de faptul că proaspăta pensionară Nicole, aflată la finalul unui îndelungat trai de 30 de ani, încă arată bine. Probabil se aranjează în zilele în care iese la poartă să-şi aştepte pensia. Sau când se plimbă cu autobuzul de dimineaţă până seara, doar pentru că are abonament gratuit.

Ori autorul necunoscut al acestui articol e Irinel Columbeanu, pentru care o femeie de 30 de ani e foarte bătrână, ori e de preferat să dăm bani pe un sul de hârtie igienică decât pe Libertatea. În felul ăsta am avea mai mult de câştigat şi am fi şi mai puţin iritaţi în epicentrul zonelor moi.

Americanii NU sunt proşti!

Rom Tricolor Basarabean – senzaţii mai tari ca Tolea din 1964 toamna

Mulţi îl cunosc pe Tolea de la OTV. Însă puţini ştiu că el a avut mai multe apariţii pe micul ecran, până să intre în scandalul regizat al unui Diaconescu penibil, obsedat să lungească până la exasperarea telespectatorilor povestea banală a unei avocate dispărute. Basarabeanul Anatolie Ciumac (sau Tolea) a apărut prima oară la TV în timpul programului revelionului 2004 / 2005, alături de Vacanţa Mare. A urmat filmarea unui spot publicitar pentru revista Săptămâna Financiară, al realizatoarei TV Gabriela Vrânceanu Firea. Apoi, un spot pentru avioanele companiei de zbor care l-a adus în ţară după capturarea din Spania. Tolea a apărut şi în două reclame la ciocolata Rom Tricolor dar şi într-o reclamă la Sprite.

Pe Tolea îl puteţi vedea mai sus, în spoturile ciocolatei Rom Tricolor şi în cea la Sprite. În prima reclamă, conform scenariului, Tolea trebuia să-l împingă pe tânăr în maşină. Însă lui i s-a părut mai interesant să-l ia pe respectiv pe sus şi să-l arunce înăuntru. Regizorul n-a spus nimic, mulţumit fiind de felul în care a ieşit filmarea. Iar săracul tânăr n-a comentat probabil de frică. Sau de durere.

Oricât de mult ar încerca Magda să devină vedetă, soţul ei i-a luat-o înainte. Şi dacă n-are de gând să se apuce de cântat în public, din partea mea poate să apară în toate reclamele posibile. Că eu oricum nu mă uit la televizor.

Blondele au parte de mai mult sex. Restul, de Cancan.

Cancan-ul de azi revoluţionează jurnalismul din România, dezvăluindu-ne faptul că blondele au parte de mai mult sex. Nu mai mult decât şi-ar dori, nici mai mult decât ne-am dori. Deşi din articol se înţelege că blondele au parte de mai mult sex decât brunetele, a doua frază ne dezvăluie faptul că ele au parte de „mai mult sex în viaţa intimă”. Cel puţin aşa ne informează Dana Aramă. Ceea ce înseamnă că în viaţa publică sau în cea profesională, blondele au parte de mai puţin sex. Adică, mai detaliat, o blondă obişnuită se duce dimineaţa la serviciu, unde are parte de puţin sex. Apoi iese la o cafea cu prietenele şi din nou are parte de puţin sex. După cafea, merge la cumpărături, în supermarketuri sau în piaţă, unde mai primeşte puţin sex. Pe drumul spre casă mai serveşte o porţie mică de sex, cât să nu se plictisească. Iar când ajunge acasă, blonda recuperează şi are parte de foarte mult sex. Probabil, câteva kilograme bune.

Nu ştiu dacă Dana Aramă este blondă şi ne povesteşte viaţa sa profesională într-un articol banal. Cum nu ştiu nici dacă este brunetă şi ne dezvăluie frustrările sale, rezultate din invidia faţă de blonde. Dar ştiu că nu are ce căuta un asemenea pleonasm într-o publicaţie centrală, fie ea şi de doi bani. În plus, ştiu şi faptul că angajaţii Cancan-ului nu vor primi niciodată premiul Pulitzer. Poate doar premiul Pulii, cu promisiunea că le dăm tzer-ul mai târziu, când vor învăţa limba română.

Mesaj doar pentru Dana Aramă: Dănuţa, fată, ştiu că n-o să citeşti ce am scris mai sus, pentru că cititul nu pare a fi una dintre pasiunile tale. Dar în cazul în care vreun cunoscut îţi va povesti ce a citit aici, încerc să îţi explic cât mai simplu, pe înţelesul tău şi al copiilor de grădiniţă. Aşadar, pentru oamenii obişnuiţi, a face sex este un lucru intim. Ceea ce înseamnă că sexul face parte din viaţa intimă. Majoritatea oamenilor face sex în intimitate, şi nu în public. Nu vorbim despre prostituate sau actriţe porno, care fac sex şi la serviciu. Prin urmare, să scrii că oamenii obişnuiţi fac sex în viaţa intimă este pleonasm, aşa cum ar fi şi dacă aş spune că lucrezi la Cancan şi eşti varză. Înţeleg că îţi dai arama pe faţă de câte ori scrii un asemenea articol, dar dă-o jos mai repede, că îţi omoară toţi neuronii. Şi dacă ajungi complet cretină, nu te mai angajează decât OTV-ul. Deşi, probabil, ăsta e ţelul tău suprem…

Libertatea… centuristelor de a scrie articole

În sfârşit am aflat de unde se aprovizionează Libertatea cu redactori: de pe centură. Pentru că un astfel de limbaj este folosit de obicei acolo, nu în ziare. Logic că centurista respectivă e Oana Tonca, care a mai avut şi alte articole (mai decente, e drept) în acelaşi gen: “Ce funduleţ obraznic are Ramona Gabor!”, “Ce frumos e iubitul Alinei Plugaru!” sau “Ce bună măr e soţia lui Irinel!”.

Primind probabil un răspuns din partea Sophiei Loren (de genul “babă-i mă-ta!”) sau observând comentariile cititorilor de pe site, cei de la Libertatea au schimbat abia seara titlul articolului, din “Ce ţîţe are baba!” în “Ce sâni are Sophia Loren!”.

Mă aştept ca în viitorul apropiat să citesc în Libertatea alte articole la fel de decente şi pline de bun simţ (semnate tot de Oana Tonca, logic), de genul: “Ce cur are muista de Răduleasca”, “Ce pulă are bulangiul de Ogică!”, “Ce bine o suge ştoarfa de Simona Sensual!”, “Ce coaie în barbă are vagaboanda de Magda!” sau “De ce în pizda mă-sii nu mă fute nimeni?!?”.

Domnilor din conducerea Libertăţii, daţi-vă afară toţi angajaţii şi luaţi în locul lor câţiva manelişti. Îndrăznesc să vi-i recomand pe Nicolae Guţă, Florin Salam şi Romeo Fantastickul. Vor scrie la fel de prost articole la fel de proaste, dar măcar vor avea mai multă decenţă. Şi, mai mult ca sigur, mai puţine greşeli gramaticale.

Alegeri erect orale cu Ana Bitch all

Sub moto-ul “Ana nu mai are mere, ci sculament dentar”, circulă de câteva zile un nou scandal în politica românească. Pe internet a apărut o înregistrare în care o politiciană tare în gură este surprinsă prestând o partidă de sex oral mai rău ca o centuristă. Protagonista filmuleţului este Ana Birchall, candidat al PSD Vaslui pentru Camera Deputaţilor şi potenţial ministru al Educaţiei în viitorul guvern. Iar cel care o examinează pe Ana la proba orală este Dan Tudorache, preşedintele filialei PSD a sectorului 1 şi viceprimarul aceluiaşi sector.

Aşadar, Dan Tudorache i-a spart măselele Anei Birchall, deşi în filmuleţ nu pare prea impresionat de prestaţia ei, apoi a dat-o afară din partid şi a şantajat-o cu acest filmuleţ. Iar ea a rămas cu un gust amar în gură, atât la propriu cât şi la figurat. Dar aşteaptă voturile noastre pentru a deveni deputat. Nu atât pentru experienţa ei în politică, cât pentru experienţa ei în felaţie. După apariţia acestui filmuleţ pe net, probabil singura şansă a Anei de a ajunge în Parlament este să pună boticul la fiecare alegător în parte, cu riscul de a face febră musculară la gingii. Căci altfel nu ştiu de ce ar vota-o cineva cu puţină minte, care nu-şi doreşte să-i fie condusă ţara de câtre o muistă (la propriu). Oricum, de data asta, la alegeri, vom fi şi noi puţin câştigători. Ca de obicei PSD-iştii ne vor da mici şi bere. Iar lor, unii altora, felaţii. Mai bine să mergem la vot cu burta plină decât cu gura pungă.

Partea bună din această poveste e că, după ce am supt-o atâţia ani din cauza politicienilor, în sfârşit au ajuns să o sugă şi ei. Deşi nu sunt în stare să facă nici măcar asta cum trebuie.

Concluzie: Pentru că politica e o curvă, nici politicienii nu pot fi altfel.

PS: Pentru că PSD-iştii mi-au şters filmuleţul de pe YouTube, îl puteţi descărca gratuit de aici:

http://www.uploadxxxfile.com/attachment/anabirchall.avi_640301

PS 2: Chiar dacă Ana Birchall susţine că nu este ea cea din film, brăţara o dă de gol. De parcă mai era nevoie de vreo dovadă, ţinând cont că am recunoscut-o cu toţii după faţă.

Libertatea… de a minţi poporul – partea a 2-a

Acum puţin timp, scriam aici că Libertatea din 11 iulie prezenta mare, pe prima pagină, doi tineri ce făceau sex pe un bloc. Iar cei doi reporteri, C. Radu Munteanu şi Octavian Pica, erau foarte mândri că au surprins în exclusivitate, din întâmplare, o partidă de amor pe bloc. După cum am demonstrat atunci, totul a fost doar o făcătură regizată de cei de la Libertatea, aflaţi în lipsă de subiecte. La 40 de grade, niciun om sănătos la cap nu ar face sex pe bloc, mai ales pentru că smoala şi tabla de pe acoperiş se încing mult prea tare. Cei doi amorezi au fost intervievaţi după ce au coborât de pe bloc dar, în fotografiile anexate, ei erau tot pe acoperiş. Iar faptul că reporterii i-au surprins “întâmplător” pe cei doi mă face să cred ori că reporterii au obiceiul de a se plimba pe blocuri la +40 de grade, ori că au regizat această “fenomenală” întâmplare. Nu mai spun de faptul că Munteanu şi Pica i-au privit 30 de minute pe cei doi cum se bronzau, până să înceapă să şi-o tragă în toate găurile şi poziţiile. Mai multe detalii se pot găsi în postul de pe 11 iulie.

Deşi nu s-a întâmplat aşa cum a prezentat-o Libertatea, povestea e totuşi foarte simplă. Aşa zişii jurnalişti au găsit doi oameni pe care i-au plătit pentru a face sex pe un bloc. Cei doi reporteri i-au fotografiat, au scris cu greu un articol de doi lei, l-au aruncat pe prima pagină şi au umplut ziarul din acea zi. Fiţuica s-a vândut ca pâinea caldă, cititorii minunându-se de ce se întâmplă în Capitală şi mulţumind cerului că reporterii s-au aflat la faţa locului, pentru a dezvălui publicului acest fapt de interes mondial şi intergalactic. Totuşi, rămâne întrebarea: cum i-a găsit Libertatea pe cei doi dispuşi să facă sex în public? I-au agăţat de pe stradă? Au făcut casting? Sau erau cunoscuţi ai vreunui angajat al fiţuicii?

Libertatea i-a prezentat pe cei doi futăcioşi ca fiind Daniel şi Mari, doi necunoscuţi care n-au aer condiţionat şi preferă să se împerecheze pe acoperiş. Astăzi am făcut câteva cercetări şi am aflat adevărul. Daniel de pe bloc nu e chiar un oarecare. Se numeşte Daniel Dumitru, (cunoscut în industria porno ca Seven Sharky), are 21 de ani, este unul dintre producătorii importanţi din industria porno românească şi patronul unei agenţii “de profil”, Vampee. Daniel spune, mândru, că ar face orice pentru succes în industria porno. Şi se ţine de cuvânt. La 17 ani s-a dat drept jurnalist pentru a vizita gratis primul târg erotic organizat în România, la Arad. Apoi a început să activeze cu adevărat în industria asta, livrând fete pentru showurile erotice şi pentru filmele porno. A avut o relaţie de durată cu Luminiţa din Constanţa, cunoscută în industria XXX sub numele de Donna Viper. Când a fost părăsit de Donna, Daniel s-a răzbunat, furându-i fetei căţelul. A lucrat pentru câteva agenţii erotice din ţară, apoi s-a hotărât să îşi facă propria agenţie. Nu înainte de a încerca să-i vândă cu 100.000 de euro lui Gigi Becali două domenii de internet care poartă numele latifundiarului din Pipera. Mari, cea cu care a făcut sex pentru reporterii Libertăţii, este doar una dintre angajatele sale, de la agenţia pe care o patronează. Pentru această “şedinţă foto”, fata a primit în jur de 150 de euro. Iar Daniel, nimic. Important era ca el să-şi facă reclamă, că banii vin mai târziu.

Iar scenariul e mai simplu decât minţile celor de la Libertatea. În încercarea de a-şi crea o imagine, fiind abia la început, Seven Sharky a contactat redacţia Libertăţii. Împreună cu cei doi reporteri s-a stabilit subiectul poveştii, locaţia şi data “shootingului”. În ziua respectivă Daniel a adus fata, şi-a făcut treaba, reporterii i-au fotografiat, au scris articolul şi ziarul a publicat “fabulosul” eveniment.

În concluzie, “ziariştii” Libertăţii au dezinformat intenţionat publicul pentru a nu-ştiu-câta oară, demonstrând că nu ştiu ce înseamnă profesionalism sau deontologie jurnalistică. Ca să nu mai vorbim despre încălcarea legii privind dreptul la informare. Adică ne-au luat de fraieri, minţindu-ne pe faţă. Iar mie mi s-a acrit de astfel de cârnaţi care, la fel ca şi cei de la OTV, îmi fac meseria de râs.

Dacă nu există un C.N.A. al presei scrise, cândva am să inventez eu unul.

Daniel Dumitru / Seven Sharky, alături de 2 paraşute ale agenţiei sale.

80% dintr-un căcat e apă. Restul e Cancan.

Cancan-ul de astăzi ne prezintă senzaţionala poveste a femeii cu cea mai mare gură din lume. După cum ne-a anunţat celebrul “ziarist” necunoscut Răzvan Mateescu, “Recordul masculin este împărţit de Steve Taylor de la Aerosmith şi Mike Jagger de la Rolling Stones”. Nu trebuie să ai cultură muzicală pentru a şti că “recordmenii” cu pricina se numesc, de fapt, Steven Tyler şi Mick Jagger. Cum nu trebuie nici să ai prea mulţi neuroni pentru a căuta pe Google informaţiile care îţi trebuie, atunci când nu eşti sigur de ceva. Deşi, la prima vedere, domnul Mateescu pare a fi doar un înverşunat ascultător de manele, cu un IQ ce tinde spre minus infinit, am aflat că nu e un începător. Are 41 de ani, e din Buşteni, a lucrat ca reporter la Tineretul Liber, Cronica Română, Gazeta de Sud, Naţional, Libertatea, 7 Plus, Adevărul şi Cancan şi colaborează cu revistele Lumea Credinţei, Q magazine şi Aspirina Săracului. În 2006 a obţinut premiul pentru descoperirea faptului divers pozitiv la Gala Premiilor Ursus – Învingători pentru România. Lucruri care fac greşelile lui şi mai impardonabile.

Sfatul meu: domnu’ Mateescu, dacă ai lucrat degeaba atâţia ani în presă, fă-ne un bine şi lasă-te de scris. Apucă-te de cultura de cartofi, că aia muzicală îţi pune prea multe piedici.

Cruciada lui Becali

După cum probabil aţi aflat, Steaua va juca în turul 3 preliminar al Ligii Campionilor cu Galatasaray Istanbul. Vor fi două meciuri extrem de importante pentru ambele echipe, miza fiind participarea în grupele Ligii Campionilor. Iată pe ce se bazează cele două echipe:

- Galatasaray: 10 jucători prezenţi la Euro 2008, dintre care 8 au jucat în semifinale; două achiziţii importante – Morgan de Sanctis de la FC Sevilla şi Harry Kewell de la Liverpool; un nou antrenor care abia aşteaptă să-şi confirme valoarea.
- Steaua: Becali a cerut sprijin divin şi speră în ajutorul noului echipament, care are pe interior o cruce. “Eu mizez pe principiile mele de viaţă: e postul Sfintei Maria şi îi cer ajutorul Maicii Domnului, că turcii sunt musulmani şi îi bate Dumnezeu”, a declarat ciobanul.

În concluzie, Galatasaray se bazează pe jucători şi tactică (aşa cum face orice echipă profesionistă), Steaua se bazează pe Dumnezeu şi Maica Domnului. Cu o asemenea abordare a meciurilor, ceva îmi spune că steliştii vor urmări Liga Campionilor doar la televizor. Sau îi vor întreba pe cei de la CFR Cluj cum a fost. Dacă nea Gigi ţine morţiş să păstreze această “tactică” în meciurile cu Galata, îi recomand următoarele:

- să acopere stadionul Stelei şi să-l transforme în Capela Sixtină.

- să schimbe numele stadionului în Grădina Edenului.

- banii de pe bilete să intre direct în cutia milei.

- jucătorii Stelei să nu vină la stadion cu maşinile, ci pe jos, în pelerinaj.

- galeria să scandeze doar imnuri religioase şi, din când în când, melodia trupei Scooter, “Fecioara Maria (I Like It Loud)”.

- în locul lozincilor pline de obscenităţi şi injurii, fanii stelişti să strige doar “Tămâie, Galata (Dinamo, Rapid, etc…)”.

- instalaţia de nocturnă să fie înlocuită cu lumânări şi candele; tribuna oficială să fie înlocuită cu un amvon, unde să fie amplasate şi câteva cadelniţe pentru diversitate.

– banca de rezerve să fie înlocuită cu un altar, jucătorii fiind obligaţi ca, pe parcursul întregului meci, să stea doar cu faţa spre acesta şi să se închine încontinuu.

– antrenorul să dea indicaţii jucătorilor săi doar la confesional; indicaţiile să cuprindă întotdeauna pilde din Noul Testament.

- conferinţele de presă ale oficialilor clubului să se numească liturghii.

– cantonamentele Stelei să aibă loc numai la mănăstiri şi să dureze câte 40 de zile.

– antrenamentele jucătorilor să se numească slujbe şi să însemne doar post şi rugăciune; înainte de fiecare antrenament, e obligatoriu ca toţi fotbaliştii să fie botezaţi în ţâşnitoarea de la vestiar.

- în timpul liber, steliştii să se distreze învăţând Crezul, pe care să-l recite atunci când dau declaraţii presei.

- pentru că banul e “ochiul dracului”, primele de joc ale jucătorilor să fie formate doar din porţii de colivă şi anafură; cine înscrie goluri, va primi ca bonus un parastas preventiv; cine înscrie autogoluri (adică Bănel), va fi dat pe mâna Inchiziţiei şi ars pe rug.

- regulamentul de ordine interioară să fie înlocuit cu Cele 10 porunci.

– fiecare jucător al Stelei să poarte barbă şi să-şi lase părul lung; cine nu are păr, să şi-l deseneze cu carioca pe chelie.

- autocarul Stelei să se numească Arca lui Noe.

- în locul listelor cu jucători, crainicul stadionului să citească pomelnicul, iar obişnuitele comentarii din timpul meciurilor să fie înlocuite cu pasaje din Biblie.

– în loc de arbitri să fie aduşi preoţi, care să împartă iconiţe în loc de cartonaşe galbene sau roşii; în loc de fluier, preotul-arbitru central să fie echipat cu o toacă.

– avertismentele verbale să fie înlocuite cu scurte spovedanii, iar cei ce faultează să fie stropiţi cu aghiasmă şi iertaţi, doar dacă se vor căi pentru păcatele lor.

- jucătorii eliminaţi să fie trimişi nu la vestiare, ci în Iad; jucătorii suspendaţi să aştepte în Purgatoriu revenirea lor pe teren.

- atunci când steliştii vor fi faultaţi, să întoarcă neaparat şi celălalt obraz; eventualele înjurături la adresa adversarului să fie înlocuite cu binecuvântări.

- jucătorii să nu mai fie deposedaţi de balon ci de Necuratul, de aceasta putându-se ocupa preotul-arbitru observator.

- lovitura liberă să se numească lovitură de pedeapsă divină, penalty-ul – Armagheddon, aruncarea de la margine – reîntoarcerea la calea cea dreaptă.

- începutul meciului să se numească Geneza, finalul – Apocalipsa iar pauza dintre reprize (momentul în care jucătorii părăsesc terenul) – Exodul.

- în timpul partidei să fie permisă doar o singură schimbare, cel înlocuit primind 30 de arginţi.

- meciurile din deplasare să poarte numele de cruciade; jucătorii Stelei vor trebui să atace numai cu faţa către răsărit, chiar dacă la pauză se schimbă porţile.

– meciurile să nu aibă loc niciodată duminica sau în oricare altă zi de sărbătoare.

– echipa Stelei să fie formată din 12 jucători (în amintirea Apostolilor), cu Bănel pe post de Iuda.

- echipamentul Stelei să fie de culoare neagră, singurii sponsori ale căror sigle vor putea sta la vedere fiind firmele de pompe funebre.

- numerele de pe tricouri să fie înlocuite cu cruci.

- poarta Stelei să fie numită Poarta Raiului iar portarul să-şi schimbe numele în Sfântul Petru.

- antrenorul să se numească oficial Prea-Fericitul Lăcătuş iar patronul Becali, Papa Gigi (jucătorii i se vor adresa doar cu “Bre Tatăl Nostru”).

- adversarii Stelei să fie numiţi farisei; aruncatul brichetelor către ei să fie înlocuit cu aruncatul pietrelor, după exemplul Mariei Magdalena.

- preşedintele Federaţiei Române de Fotbal (Mircea Sandu) să fie cunoscut steliştilor sub numele Pilat din Pont iar cel al Ligii Profesioniste de Fotbal (Mitică Dragomir) – regele Irod.

- stadioanele echipelor Dinamo şi Rapid să fie numite Sodoma şi Gomora.

- fiecare jucător al Stelei să facă parte din corul unei biserici. Cine nu are voce, să fredoneze doar “tă-tă-tă-tărără-tă-tă”.

- blaturile să existe în continuare, dar numai pentru prepararea colacilor şi a pascăi.

– fiecare jucător al Stelei să fie obligat să-şi iubească aproapele, atât timp cât se protejează şi nu face “curvăsăraie”; jucătorii nu vor sta niciodată prea aproape unii de alţii, pentru a evita implicaţiile homosexuale.

- în timpul liber, niciun fotbalist de la Steaua să nu preacurvească, ci să curvească în limite normale.

- toţi steliştii să îşi caute neveste cuminţi, bisericoase, harnice, decente şi neaparat virgine; dacă nu găsesc, se pot delecta zilnic cu păcatul lui Onan, cu pauză de odihnă duminica.

- orice stelist care se va transfera în Rai mai devreme decât era programat, să pună o vorbă bună pentru foştii săi coechipieri.

- Bănel să fie exorcizat săptămânal, doar pentru a nu-i trece prin cap să-şi depăşească norma de autogoluri; eventual să fie vopsit în alb, pentru a nu fi confundat cu Satana.

Dacă nici aşa Steaua nu va avea rezultate, recomand celor din conducerea clubului să dea lovitura, transferându-l pe Gigi la o stână. Cât mai departe de fotbal, cât mai departe de politică, cât mai departe de România. Sau, şi mai bine, să-l crucifice.

Cere şi ţi se va da… prin gură

Acum câteva luni am mers pentru ultima oară cu trenul. Nici n-am pus bine piciorul pe peronul Gării de Nord, că m-a şi abordat un tânăr destul de bine îmbrăcat, care nu prezenta niciun handicap fizic vizibil. Mi-a aruncat o privire de câine bătut cu propria sa labă şi m-a întrebat cu o voce aproape mieroasă: “N-aveţi să-mi daţi şi mie ceva de mâncare?” Deloc mişcat sufleteşte de milogeala tipului, i-am răspuns: “Contrar legendelor locale, nu umblu cu oala de borş la mine. Iar dacă aveam bani prea mulţi, nu mergeam cu trenul.” Profund dezamăgit, cerşetorul s-a înegrit la faţă şi a încercat din nou: “Dar mi-e foame…” I-am replicat cât se poate de sincer că nu-i dau nimic, dar l-am şi sfătuit prieteneşte să se ducă la muncă. “Eee… munca e grea!” mi-a aruncat cerşetorul şi a plecat înainte să-i explic că o să muncesc eu pentru a-l hrăni pe el când o trece România de grupe la Euro. Scăpând de fomist, m-am îndreptat câtre metrou. Nici n-am apucat să cobor bine scările, că am şi dat peste o bătrână care mi-a întins mâna şi m-a binecuvântat cu “Să vă dea Dumnezeu sănătate.” I-am dorit şi eu acelaşi lucru, bucuros că există şi oameni care se gândesc la binele altora, i-am strâns mâna politicos şi mi-am văzut mai departe de drum. În metrou, o ţigancă cu multe fuste colorate târâia un copil de o aripă şi ştrangula altul în braţe. “Daţi-mi şi mie un ban, că am copii…”, se tânguia ea. “Şi ce? Ţi i-am făcut eu? Tocmai de la mine te-ai gândit că primeşti pensie alimentară?” i-am răspuns eu. Ţiganca şi-a strâns puradeii şi a plecat bolborosind ceva într-un amestec de ţigănească şi română, din care n-am înţeles decât: “să moară familia mea dacă nu-mi pun io fraţii să te taie când cobori!” Din fericire, stolul ei probabil migrase în Italia, aşa că nu m-a tăiat nimeni. Dar mai e timp. Seara, mi-am luat femeia la o scurtă plimbare până la magazin. În faţa blocului ei, s-a apropiat de noi un individ negru şi dubios în acelaşi timp. Văzând că fumez, m-a întrebat dacă am o ţigară. Logic că aveam o ţigară, din moment ce fumam, că doar nu aprinsesem pe stradă un joint, pipa păcii sau vreun cocean de porumb. I-am răspuns că am şi am plecat mai departe. Ceva îmi spune că dubiosul ar fi vrut o ţigară dar, din moment ce nu a cerut, am presupus că e doar curios dacă am sau nu. În altă zi, în aceeaşi Capitală mult-iubită, plecasem cu femeia la o plimbare printr-un parc. La un moment dat, din partea opusă s-a apropiat de noi un grup de tineri de vreo 16-18 ani. Nişte haifaivări autentici, fete şi băieţi, cu ţoale şi frizuri la modă, ce râdeau de fiecare dată când se uitau unul la altul. În plus, mai şi vorbeau tare cât să-i audă tot cartierul, cu prescurtări ca pe mIRC şi chiar cu smiley faces. Unul dintre ei, cel mai “true” şi mai “cool”, s-a rupt de grup şi s-a îndreptat către noi. Era ras pe la tâmple iar pe restul podoabei capilare îşi turnase o găleată cu gel, cât să-i stea părul ţepos, de parcă se jucase cu un cui în priză. Avea un tricou “dă firmă” fără mâneci (cât să i se vadă tatuajele desenate cu pixul), pantaloni de apă adâncă (despre care nu ştii dacă sunt scurţi sau trei sferturi) şi o pereche de şlapi de gumă, probabil furaţi de la ştrand. Era “greu” de parcă gravitaţia acţiona dublu asupra lui, mergea clătinat iar pământul se cutremura sub paşii lui (probabil de râs). A ajuns la noi, mi-a aruncat o privire fioroasă şi m-a întrebat cu o voce neaşteptat de piţigăiată: “N-aveţi cumva o ţigară?” I-am răspuns că n-am şi imediat mi-am aprins una, apoi mi-am văzut de drum. “Greul” s-a uitat după mine uşor dezamăgit, apoi s-a întors la grupul său mai şmecher şi mai gălăgios, ca o găină care tocmai a găsit o mărgică în praful uliţei.

Dragi bucureşteni care aveţi obiceiul de a cerşi diferite lucruri, am un sfat pentru voi: nu îmi mai cereţi nici bani, nici ţigări, nici mâncare. Pentru simplul fapt că n-o să vă dau. S-a inventat un concept nou, care se numeşte muncă. O fi ea pentru animale, dar e o metodă de a obţine bani atunci când nu vă duce capul să furaţi. Bineînţeles că banii proveniţi din muncă cinstită nu vă vor ajunge pentru kile de ţoale de firmă, shopping la Milano, ieşiri în fiecare seară la Bambooci sau maşini decapotabile, cu care să agăţaţi o tonă de ciuciumbate. Dar măcar vă veţi permite şi voi ţigări şi mâncare, astfel încât să nu mai fiţi nevoiţi să vă milogiţi în public pentru ele. Dacă nu vă angajează nici dracu’, pentru că nu vă pricepeţi la nimic, vă garantez că întotdeauna se va găsi un loc pentru voi la sapă. Ori ceva mai lejer, pe măsura capacităţii voastre intelectuale, la vândut zarzavaturi în piaţă sau la măturat străzile sub egida Ecosalului. În plus, cerşitul nu se prea potriveşte cu aerele voastre de cei mai nambăr oan. Cum puteţi să vă mai spargeţi în figuri în faţa provincialilor care nici nu se compară cu voi, dar măcar au bani? Cum puteţi fi trandy, fancy, cool, true, adevăraţi, şmecheri, şucari, mondiali, baştani, jupâni şi talentaţi, când vă umiliţi pentru o ţigară sau pentru un leu aruncat în scârbă? Aveam pretenţii de la voi, spre deosebire de restul societăţii. E de ajuns că aţi dezamăgit pe toată lumea, nu mă dezamăgiţi şi pe mine.

Înţeleg că nu aveţi bani, minte, cultură generală, bun-simţ, viitor, etc… Dar nici măcar o urmă de mândrie?!?

Bucureşti – de la micul Paris la un sat mai mare

Nu-mi place deloc Bucureştiul. E urât, aglomerat şi pute. Mai mult decât atât, nu-mi plac bucureştenii. Încerc să nu-i bag pe toţi în aceeaşi oală (nici măcar într-una de noapte), gândindu-mă că nu toţi sunt la fel. Excepţii există întotdeauna, deşi absolut toţi bucureştenii pe care i-am întâlnit suferă de acelaşi lucru: o grandomanie mult exagerată. Toţi bucureştenii pe care i-am cunoscut se cred cei mai buni, cei mai deştepţi, cei mai frumoşi şi cei mai talentaţi (în orice domeniu), doar pentru simplul fapt că locuiesc în Capitală. Iar provincia e pentru ei ceva mai rău decât o adunătură de triburi din jungla africană. Bucureştiul e un fel de Eden iar restul ţării e doar un sat mai mare. Mai ales Moldova. Ei sunt şmecheri, cool, trendy, fancy, geniali, senzaţionali, mirifici, extraordinari şi cum mai vor ei. Noi, doar nişte ţărani. Aşa să fie? Din ce am văzut până acum, lucrurile stau tocmai invers. N-am de gând să povestesc acum despre acei bucureşteni pe care i-am văzut făcând grătare lângă blocuri, la bustul gol şi cu manelele / populara la maximum (apropo, “Jaga Jaga” şi “Ochii tăi” de la L.A. sunt hituri în anumite zone ale Capitalei). Dar nu înţeleg de ce se consideră mai buni decât restul ţării. Am observat că cele mai multe crime, cele mai multe violuri, cele mai multe jafuri, cele mai multe sechestrări de persoane, cele mai multe cazuri de pedofilie şi zoofilie au loc în Bucureşti. Cei mai mulţi consumatori şi vânzători de droguri, cei mai mulţi homosexuali, cei mai mulţi ţigani, cei mai mulţi cerşetori, cei mai mulţi boschetari şi cei mai mulţi interlopi sunt tot acolo. Guvernul şi Parlamentul sunt în Bucureşti. OTV-ul şi Libertatea sunt în Bucureşti. La naiba, Marian Vanghelie e primar în Bucureşti! În concluzie, cele mai multe rele sunt în Bucureşti. Chiar dacă ei vor da vina pentru aceste rele pe cei veniţi din provincie, ceva îmi spune că bucureştenii poartă o mare parte din vină. Din câte îmi amintesc, cei care au ajuns sus în Capitală sunt veniţi din provincie. Provincialii nu vin în Bucureşti pentru a distruge oraşul, ci doar pentru a-şi clădi un viitor. Oamenii au probleme mult mai mari, pentru a-şi bate capetele cu tâmpenii.

Acei bucureşteni care se regăsesc în rândurile de mai sus, e posibil să nu fi înţeles nimic din ce am scris. Mă rog doar să priceapă un singur lucru: un om poate fi superior altuia doar prin capacitatea sa intelectuală, nu pentru că trăieşte în Capitală. Dacă nu pot să înţeleagă nici măcar asta, tare mi-e că, după ce mă voi muta în oraşul lor, voi face Bucureştiului ce a făcut împăratul Nero Romei. Şi n-ar fi nicio pierdere pentru România.

Degeneraţia Hai Faiv (85)

Tânăra din imagine se numeşte Mădălina Motrună şi a fost o adevărată haifaivără de numai 17 primăveri. Acum un an a furat de la părinţii săi aproape 30.000 de euro şi a fugit de acasă. Dacă vă gândiţi că mintea ei îngustă a dus-o doar la atât, vă înşelaţi. S-a fotografiat cu banii furaţi de la părinţi şi şi-a pus poza pe Haifaiv. Poate în mintea ei creaţă a crezut că toţi cei care îi vor vedea poza vor spune că e cea mai tare, cea mai cool, cea mai frumoasă, cea mai şucară, cea mai mondială, cea mai inteligentă, cea mai talentată sau cea mai nambăr oan. Probabil a crezut că toţi băieţii se vor îndrăgosti de ea iar fetele o vor invidia. Sau poate spera că va fi şi ea “bârfită şi răsfăţată, de zdrenţe invidiată.” Dorinţa i-a fost îndeplinită într-un fel, pentru că a observat-o cineva la un moment dat. Adică Ionuţ Nicolae George. De fapt, i-a observat banii din mână, că ea nu valora nici măcar cât o ceapă degerată. Ionuţ s-a băgat în seamă cu Mădălina, proasta familiei i-a promis că îi dă banii iar el a profitat de ocazie. Adică i-a luat euroii şi a omorât-o cu sânge rece. A omorât şi o altă fată (căreia i-a luat doar 2.000 de euro), a depozitat ambele cadavre în biroul său din Braşov, apoi le-a mutat în Bacău, într-o casă special închiriată pentru acest lucru. Ionuţ a fost prins de poliţie dar are mari şanse să scape basma curată, deoarece avocatul său încearcă să-l declare bolnav psihic. Criminalul a recunoscut cu seninătate cele două crime şi a declarat magistraţilor că nu regretă nimic din ceea ce a făcut.

Nu mă bucur pentru moartea haifaivărei, doar pentru că a primit ceea ce merita. Nu putem acuza criminalul mai mult decât pe oricare alt criminal. Pentru ce a făcut, merită pus pe scaunul electric. Însă principala vinovată este doar haifaivăra Mădălina. Dacă nu o omora ăsta, se găsea altul. Ce dacă a furat 30.000 de euro şi a fugit de acasă? Important era să facă impresii pe Haifaiv, să vadă toţi ce arfe, aere, clasă şi talent are. Să se oftice toţi sărăntocii că ea are din furat mai mulţi bani decât ar putea să strângă fraierii care muncesc. O mentalitate tipică de haifaivăr. La ce i-au folosit impresiile? Dacă îşi vedea de treaba ei, erau mari şanse să trăiască mult şi bine. În schimb, dorinţa ei tâmpită de a fi invidiată a băgat-o între 4 scânduri. Totul de la o poză care nu i-a schimbat viaţa, doar i-a luat-o.

Partea proastă e că haifaivării nu vor învăţa nimic din povestea asta. Vor continua să umple internetul cu o grămadă de chestii de prost-gust. Vor continua să-şi arate bijuteriile, banii, ţoalele de firmă sau maşinile părinţilor, de parcă ar impresiona într-adevăr pe cineva. Partea bună pentru noi e că mai există destui ca Ionuţ George. Care nu ne pot scăpa de toţi haifaivării, dar măcar le mai subţiază rândurile.

În sfârşit, prostia se plăteşte şi în România.

Libertatea… de a fi penibili

Continuă să mă uimească modul în care se face presă în România. Mai ales în fiţuica Libertatea. Este binecunoscut felul în care Libertatea inventează ştiri ori creează “vedete” (precum Simona Sensual sau Alina Plugaru) şi evenimente cât mai “senzaţionale”. Ca să nu vorbim despre exprimarea greoaie, nenumăratele greşeli gramaticale şi de articolele cu subiecte de 2 lei. Cel mai citit cotidian din România este un adevărat OTV al ziarelor, o publicaţie bună doar pentru a face cornete pentru seminţe sau de învelit borcane cu bulion.

Acum un an, citeam despre faptul că reporterul Libertăţii a descoperit pe un bloc, întâmplător, o femeie care făcea plajă. Oricât de mult m-ar fi pasionat subiectul, nu pot să nu mă întreb ce căuta acel reporter pe bloc. Nu e ca şi cum ar fi mers pe stradă şi ar fi văzut o tipă care făcea plajă pe trotuar. În ziar scria că, întâmplător, reporterul a descoperit fata pe bloc. Ca să nu consider că Libertatea regizează asemenea evenimente “extraordinare”, pe care le şi publică pe prima pagină, mă gândesc că acest reporter este un om cu prea mult timp liber. Care nu are ce face şi zilnic se plimbă pe blocuri, mai ales atunci când temperatura depăşeşte valoarea de 40 de grade.

Reporterul cu prea mult timp liber s-a întors şi în această vară, mai exact astăzi. Cred că e vorba despre acelaşi reporter, că nu ştiu dacă mai există şi alţi oameni ce au ca hobby plimbatul pe blocuri în mijlocul verii. De această dată, reporterul nostru nu s-a întors singur. Ci cu un coleg care împărtăşeşte aceeaşi pasiune pentru drumeţiile pe clădiri. Şi exhibiţionismul, o caracteristică a prietenului nostru pe care abia astăzi am aflat-o. Astfel, pe prima pagină a Libertăţii de azi scrie mare: “I-am prins făcând sex pe bloc!” Bineînţeles că apar şi multe fotografii, pentru a demonstra “veridicitatea” enunţului celor doi reporteri, C. Radu Munteanu şi Octavian Pica. Înfrigurat de emoţie şi cu sufletul la gură, am început să citesc articolul care m-a făcut să mă simt mândru că sunt român. Şi am aflat că: “Reporterii Libertatii au surprins, zilele trecute, o serie de imagini incredibile. Doi tineri, suiti pe acoperisul unui bloc din Capitala ca sa faca plaja, nu au mai putut rezista ‘caldurii’ si au decis sa se dezbrace compet. Iar apoi, chiar daca puteau fi vazuti de oricine care locuia in blocurile din jur, au inceput sa faca dragoste!”
Intrigat la maximum şi împins brutal de curiozitate (şi cu vreo două lacrimi în ochi), am continuat lecturarea acestui fascinant fapt smuls din realitatea amară a vieţii: “Doi tineri au decis ca terasa blocului unde locuiesc este cel mai potrivit loc pentru o sedinta de bronzat. Dar, spre mirarea reporterilor Libertatii, nu s-au multumit doar cu atat, ci, dupa mai mult de jumatate de ora, au inceput sa se sarute cu patima. Dar nici saruturile impartite nu le-au ajuns, asa ca au inceput sa se mangaie si sa-si dea jos hainele, iar apoi, pe prosopul folosit pentru plaja, au incins o partida de sex, chiar daca ar fi putut fi vazuti de oricare vecin din blocul alaturat.” Ce înţelegem din asta? Că reporterii cu prea mult timp liber nu se plimbau pe bloc de această dată. Ci priveau agale pe o fereastră, probabil meditând la timpul de fierbere a zacuscăi şi efectele acesteia asupra conştiinţei universale. La un moment dat, au văzut doi tineri care şi-au întins prosopul pe acoperişul unui bloc vecin. Bineînţeles că reporterii au privit mai bine de 30 de minute la cei doi (probabil tot din lipsă de ocupaţie), deşi aceştia nu făceau decât să se prăjească la soare. Însă aşteptarea “ziariştilor” n-a fost în zadar pentru că, la un moment dat, cei doi au început să se sărute, mângăie, dezbrace şi împerecheze. Într-adevăr, există un Dumnezeu al obsedaţilor sexuali. Reporterii au privit prestaţia porno cu ochii cât cepele, balele până la genunchi şi câte o mână în gaura din buzunarul propriu. În loc să dea dovadă de bun-simţ şi să lase oamenii să-şi vadă de treabă, aceştia au făcut poze, şi-au cumpărat suc şi floricele şi, probabil, şi-au sunat toţi cunoscuţii pentru a se lăuda. “Timp de 30 de minute, cei doi nu au fost deranjati de nimeni si nimic, asa ca au facut dragoste ca nebunii. Dupa ce si-au satisfacut ‘poftele’, cei doi au plecat linistiti de pe terasa blocului de parca nimic nu s-ar fi intamplat.” Cum adică “au făcut sex ca nebunii”? S-au dat cu capetele de pereţi? Au făcut tumbe în aer sau şpagatul deasupra tronsonului? El a aruncat-o pe ea de pe bloc, apoi a fugit repede pe scări pentru a o prinde în p…?!? Oricum, reţineţi faptul că oamenii au plecat de pe bloc după ce şi-au făcut treaba. “Ulterior, reporterii Libertatii au discutat cu ei, iar cei doi ne-au spus ca in apartamentul in care locuiesc e mult prea cald si, chiar daca si-ar dori sa faca dragoste, in dormitor nu ar putea. ‘Nu avem in acel apartament aer conditionat, pentru ca stam cu chirie si proprietarul nu ne lasa sa aducem modificari apartamentului. Asa ca facem tot ce putem sa ne descurcam’, ne-a declarat Daniel, protagonistul partidei de sex cu Mari petrecuta ‘la inaltime’.” Din ultimile două paragrafe aflăm că Mari şi Daniel au coborât de pe bloc după ce au făcut sex, ducându-se acasă sau pe undeva prin zonă. Reporterii Libertăţii au plecat rapid în căutarea celor doi, i-au găsit şi le-au spus probabil ceva de genul: “Salut. Am văzut cum făceaţi sex, v-am fotografiat şi veţi apărea în ziar. Puteţi să ne lasaţi să vă fotografiem şi feţele, apoi să ne răspundeţi la câteva întrebări?” Surprinzător, Mari şi Daniel au acceptat imediat, deşi orice om s-ar simţi cel puţin jenat, dacă nu deranjat de tupeul spectatorilor. Dacă într-adevăr s-a întâmplat aşa, atunci de ce feţele oamenilor au fost fotografiate tot pe bloc? Din articol reiese că Mari şi Daniel au plecat de pe acoperiş după ce şi-au “satisfăcut poftele”, dar în cele două fotografii observăm că ei erau tot în acelaşi loc în momentul în care le-au fost trase moacele în poză (el cel puţin e dezbrăcat iar pe fundal se pot observa atât smoala de pe bloc cât şi marginea acoperişului). Iar explicaţia e simplă: reporterii Libertăţii nu se plimbă zilnic pe blocuri în căutarea subiectelor de primă pagină. Nici nu privesc ore întregi oraşul de la ultimul etaj al unui bloc foarte înalt. Au găsit doi tineri pe care i-au urcat pe un bloc aflat în apropierea sediului Libertăţii, unde aceştia au imitat consumarea unui act sexual, s-au lăsat fotografiaţi, şi-au primit banii şi au plecat în treaba lor. Penibilii reporteri au conceput repede o poveste şi un text la fel de complex ca o compunere de clasa a doua, au adăugat fotografiile “incendiare” şi gata! Ziarul s-a vândut a doua zi ca pâinea caldă. “Jurnaliştii” sunt mulţumiţi că îşi merită salariile şi în această lună, iar cititorii sunt fericiţi că au aflat noi lucruri vitale pentru existenţa lor.

Fiind plăcut impresionat de ceea ce am citit azi în Libertatea, am urcat pe acoperişul blocului meu. Spre surprinderea mea, n-am găsit nici oameni care făceau sex, nici fete care făceau plajă. Nici măcar vreun reporter al Libertăţii. Doar câteva antene instalate ilegal, multe cabluri şi sârme, nişte gunoaie aduse de vânt de la blocurile vecine mai înalte şi câteva cornete trase de copii. N-am stat mult pe bloc, deoarece smoala de pe acoperiş se încinge mult prea tare şi, dacă nu ţi se lipeşte de încălţăminte, te goneşte prin căldura pe care o emană. Iar în acele momente numai la sex nu-ţi stă mintea. Dar poate asta se întâmplă doar în provincie. Bucureştiul e capitala şi probabil acolo totul funcţionează după o logică şi nişte legi fizice proprii.

Gata, mi-a ajuns. Mă mut în Bucureşti, că acolo se întâmplă lucrurile cu adevărat interesante.

DA!!!

Pentru că n-am mai scris de mult timp pe pagina asta, m-am gândit că e timpul să răspund la câteva întrebări care n-au fost şi nu vor fi vreodată puse. În primul rând, trebuie să mărturisesc că m-am plictisit de haifaivări. Sunt alţii care se ocupă exclusiv de acest subiect, şi o fac măcar mai des dacă nu mai bine ca mine. Poate vor mai apărea câţiva haifaivări pe aici, când dorul de ei mă va măcina prea tare. În schimb, am reuşit cu succes să combin această plictiseală cu lipsa chefului de a mai scrie. Dar pentru a nu da satisfacţie celor care cred că au scăpat de mine, voi mai abera din când în când. Exact ca acum.

Răspunsuri:
Da, am terminat facultatea. Da, de Litere (că la Numere nu mai aveau locuri). Da, la Jurnalism. Da, am luat licenţa. Da, a fost ziua mea (am împlinit 27 de ani şi 85 de kile). Da, am fost câteva zile la Bucureşti. Da, în continuare mi se pare cel mai de kkt oraş din câte am văzut. Da, încă mă uit la Stargate. Da, pentru a doua oară. Da, mai şi citesc. Da, cărţi. Da, îmi trebuie jocuri noi pentru Playstation. Da, înca îmi place Sudoku. Da, în continuare nu-mi pasă ce se întâmplă în jurul meu. Da, n-am de gând să mă schimb. Da, tot nu-mi pasă de părerea celorlalţi. Da, tot nu suport politica. Da, tot nu suport bucureştenii (parcă am mai zis asta…). Da, încă beau bere. Da, încă n-am de gând să mă însor prea curând. Da, încă n-am chelit. Da, încă am burtă. Da, încă lucrez la radio. Da, încă nu sunt plătit bine. Da, încă nu vreau să aud de masterat. Da, încă îmi place mitologia. Da, tot n-o suport pe Zăvoranca. Da, nici OTV-ul. Da, încă n-am nimic interesant de spus, care să schimbe lumea. Da, nici nu voi avea vreodată. Da, în continuare singurul meu complex e cel construit recent în spatele blocului meu. Da, încă nu suport americanii. Da, încă nu suport prostia. Da, încă nu sunt de acord cu capitalismul. Da, în continuare cred că cea mai mare prostie a omenirii este religia (de orice fel). Da, nu îl văd pe Dumnezeu ca majoritatea şi nici n-am de gând să o fac. Da, cred în extratereştri. Da, şi ei cred în mine. Da, nu suport martorii lui Iehova. Da, vreau să mai prind măcar unul, în amintirea vremurilor bune. Da, puteţi să credeţi că voi ajunge în Iad, deşi nici acolo n-am loc. Da, cred în fantome. Da, aud voci destul de des. Da, încă îmi plac poveştile. Da, încă mai vreau să ajung în Egipt. Da, încă nu suport masonii. Da, încă ţin cu Real Madrid. Da, încă mă cert cu oameni din diferite motive stupide. Da, aş bea o bere acum. Da, încă îmi place culoarea roşie. Da, nu ştiu dacă şi ea mă place. Da, n-o să mă înţeleagă nimeni vreodată în totalitate. Da, nici nu aştept asta. Da, încă mai am simţul umorului. Da, ştiu că nu se vede. Da, încă mai cred în cinste şi onoare. Da, încă mai caut adevărul. Da, încă sunt pesimist. Da, încă sunt realist. Da, încă sunt fericit. Da, încă sunt liber. Da, tot ce am e sufletul meu. Da, încă aberez. Da, încă nu-mi pasă câţi oameni am plictisit cu ce am scris până acum. Da, voi muri liber. Da, mai aveţi de aşteptat destul până atunci.

Şi un mare P.S. pentru fostul meu coleg de facultate, Iulian: da, m-am dat la toate fetele din serialul Degeneraţia Hai Faiv. Da, chiar şi la băieţi. Da, m-au refuzat cu toţii, iar eu am încercat să mă răzbun pe ei prin acest mini-serial. Da, încerc să agăţ pe net pentru că în realitate nu s-ar uita nici dracu’ la mine. Da, sunt urât, prost, mic şi negru în cerul gurii. Da, mă masturbez în faţa calculatorului de fiecare dată când văd o poză în care apare o strâmbă cu păr la cur. Da, sunt plin de frustrări. Da, sunt ultimul om de pe Pământ şi aştept să se învârtă invers planeta, ca să ajung primul. Da, tu ai făcut doar o glumă foarte bună, dar îmi lipseşte capacitatea cerebrală de a o înţelege. Da, n-aveam niciun drept să mă enervez, cum nici acum n-am dreptul de a-ţi da o replică. Da, eşti mai bun decât mine în orice. Da, te invidez cu fiecare celulă a corpului meu. Da, eşti soarele care îmi luminează existenţa scufundată în neantul prostiei din capul meu. Da, o să-mi botez toţi copii cu numele tău, indiferent dacă vor fi fete sau băieţi. Da, o să-ţi ridic o statuie şi o să-ţi compun un imn. Da, îl voi fredona zilnic, în diferite game. Da, cea mai mare realizare a mea e faptul că te-am cunoscut. Da, nu voi ajunge niciodată ca tine. Şi da, ăsta e un lucru bun.

Degeneraţia Hai Faiv (84)

Piesa de bază din albumul foto al bunicii. Cu asemenea amintiri, parcă îţi vine să-ţi baţi nepoţii de mici, preventiv.

Degeneraţia Hai Faiv (83)

Sinceritate maximă la Oradea. Un fund uzat dar sincer e mai bun decât unul nou-nouţ şi amăgitor.

Degeneraţia Hai Faiv (82)

La Liceul Forestier din Câmpina, orele de anatomie nu mai sunt ce au fost cândva. Deşi atât fata cât şi materialul de studiu par fericiţi, criza de bărbaţi din Câmpina se poate rezolva şi altfel. Iar anatomia poate fi învăţată cu persoane vii, nu cu Irinel Columbeanu.

Degeneraţia Hai Faiv (81)

Dacă v-aţi gândit vreodată că al dumneavoastră copil ar putea fi retardat, puneţi-l să scrie ceva în engleză. După aceea, comparaţi ceea ce a scris cu lucrarea lui Milea Robert. Apoi, felicitaţi-vă copilul pentru inteligenţa debordantă.

Degeneraţia Hai Faiv (80)

Decât să stai într-o gaură şi să dai de un colţ, e de preferat să stai la colţ şi să dai într-o gaură…

Degeneraţia Hai Faiv (79)

Sincer să fiu, nu era nevoie de indicator. Puteam citi asta şi de pe faţa lui.

Degeneraţia Hai Faiv (78)

Murdărirea este bună. Cunoaşterea limbii române, nu prea.

Degeneraţia Hai Faiv (77)

Of, măi băieţi… Dacă vreţi bani, duceţi-vă la muncă, nu la întins… limba.

Degeneraţia Hai Faiv (76)

Cică studenţii fac parte din clasa intelectuală… Se pare că sărmanilor le-au îngheţat neuronii din cauza gerului. Probabil că ei au vrut să organizeze un concurs de MI Se rupe, MI Se-ndoaie, MI Se face ca la oaie, dar nu a mai încăput pe afiş.

Degeneraţia Hai Faiv (75)

Cea mai tare declaraţie de dragoste posibilă. Citiţi cu atenţie, că merită:

Dacă nu mă crezi că te iubesc mult de tot. Şi nu pot să dorm şi mă gândesc numai la tine. Ştiu că vrei să vaci dragoste cu mine mi-a spus o păsărică nu se spune. Şi eu aş vreau să mămărit cu tine. Îmi place mult de tine. Şi plâng mereu ceam scris eu aici. Mi-a vost dor de tine. Să nu te superi pe mine că sânt nebună după tine. Ţie ţa fos dor de mine spune te rog frumos. Te rog frumos să spui lu tatăl meu că âţi pace de mine eu nu spun că mă bate. Dă-mi şi mie banii ăia care ţam spus ân telefon.

Ştefan

Degeneraţia Hai Faiv (74)

Citat: “ce oki am in a 2 poza:)):))”

Lasă ochii, uite ce faţă ai…

Degeneraţia Hai Faiv (73)

Când majoritatea îşi caută jumătatea, apare una care îşi caută sfertul. Asta ori vrea doi tipi în acelaşi timp, ori nu ştie că 1/2 înseamnă jumătate. Mai bine şi-ar căuta sfertul de creier care îi lipseşte pentru a fi complet idioată.

Degeneraţia Hai Faiv (72)

Citat: “VA IUBESC….ASTA-I PT FANII MEIIIIIIIIII :)))))))”

Comentarii la poză:

- tu fato … mai invatza in plm sa scrii si sa citesti….cica esti la liceu…dar ce draq de liceu te invatza un astfel de limbaj….pff…zici k esti o tiganca …. dar si alea is mai educate decat tine….mai lasa-ma-m pula mea in pace cu comm tale afumate….uita-te la tine si dupa aceea sa te uiti la mine….este o diferentza enorm de mare….is mai stilata fata decat tine =))

- da cum o fi sa n`ai creier??? =)) nu vezi fa janghina ca ti se accepta commenturile singure ??? :))) mars in mortii matii de penala SARACIEEEE :))))

- mai fatuca…maikamea nu produce ca tine…te rog frumos…nu te regasi in altzi oameni…te rog frumos…stiu ca vrei sa scapi de identitatea de tarfa…dar nu merge…vei muri cu eticheta asta la gat ;) hai jet si te rog nu ma mai obosi

- Esti chiar nesimtzita

- iti place masa vad esti plina de grasime

- apoi sa-mi bag pula in gatu tau de tzaranca proasta ce esti…vrei sa zici k esti de la orash(Brasov)…cand tu in vocabular folosesti “fa” :)):)):))…. tu destept-o dak eu is oiae tu esti capra nu :))=))) tutzi’ mortzi matii de jegoasa….

- aaa….si am uitat sa mai spun ceva…. dak ar durea prostia cred ca tu ai fi tot timpul in coma si cred k ma-ta te-a facut pe cur k esti o diaree cu bulbuci si una asa cu dedicatie :)) sa rozi fiecare spermatozoid intre dintii tai cariati de sperma =)))am impresia k tu sugi pula mai mult de cat prevede codul de procedura penala=)):)):))taratura draq

- cacam-as pe fatza ta de curva ieftina ce esti…sa-ti dau bucati de clitoris alterat si sange din toate maternitatile din tara imputito:)):))…aaa si nu mai suge pula ca ti se ingalbenesc dintii de la cacatul extras cu pula din gaoaza cat galeata a lui ma-ta si vezi ca iti pute gura a pula de la 10 km asa k tack care :>:)):)):)) du-te tu in mortii matii si plictiseste pe altii cu ineptiile tale si mai treci fato pe la scoala si invata si tu sa scrii si sa vorbesti, ca vad ca ai unele deficiente, cand a ajuns si randul tau sa te inzestreze cu un dar anume, nu-i mai ramasesera decat prostia si darul suptului de pula, tu mai lacoma le-ai luat pe amandoua

- am observat draga k la tine stau comm…dar nu-s atat de idioata sa las orice comm de la orice dobitoc/dobitoaca….hai j3t k deja ma plictisesti de moarte…:-<….am si alte treburi mai importante de facut decat sa ma injur cu o catea….;);)

- pfff..ce idioata..deja t crezi vedeta..poate ai fani in familia ta sau p scara blocului..

Important e că ai fani care te iubesc.

Degeneraţia Hai Faiv (71)

Senzaţional! Lovitură de teatru! Vecina se întoarce (cu spatele)! Tac’su rupe tăcerea (şi ei capul)! Noi dovezi în cazul “Vecina”! Fotografii primite de la NASA! De belea! De groază! Dacă avem timp, astăzi o găsim şi pe Elodia! Incredibil! Iar a crescut ratingul! Fără număr!!!
Fato, fă-ţi bagajele că am o presimţire neagră. Decât să te dea ai tăi afară pe geam când vor vedea pozele, mai bine pleci tu pe uşă. Şi nu uita că stai la etajul 4…

Degeneraţia Hai Faiv (70)

Citat: “sa ridic fustitza mai sus? vedeti ca n-am nimic pe sub :P”

Răspuns: Dacă n-ai nimic sub fustă, de ce să o ridici? Dacă aveai ceva şi voiai să ne arăţi acel ceva, înţelegeam. Dar dacă n-ai nimic, ce rost are? Doar ca să te aeriseşti? Calmează-te, fato, că o să răceşti şi presimt că o să dai vina pe noi pentru asta.

PS: În caz că n-aţi ştiut, “prinţesa” de mai sus e vecina mea. Şi tocmai am găsit-o din întâmplare pe Hai Faiv. Iar eu sunt foarte curios cum va reacţiona tac’su când îi va vedea pozele, poze pe care cineva le va scoate la imprimantă şi i le va pune în cutia poştală. Nu spun cine, ca să nu stric surpriza.

Degeneraţia Hai Faiv (69)

Citat: “ma grabeam sa ajung la tn..:D”

Răspuns: Grăbeşte-te, că eu nu stau acolo. Şi chiar dacă aş sta, m-aş muta rapid ştiind că vii tu.

Degeneraţia Hai Faiv (68)

Încearcă să-ţi pui poza şi pe o bancnotă din Botswana. Ţi s-ar potrivi mai bine.

Degeneraţia Hai Faiv (67)

Citat: “nu stiu de ce da poza asta chiar imi place….8->”

Răspuns: Nici eu nu pot să-mi dau seama de ce îţi place…

Degeneraţia Hai Faiv (66)

Un stil care merge doar în baie, după câte se vede.

Degeneraţia Hai Faiv (65)

Status: Care vrea sa am dezvirgineze?????Pe gratis bineinteles
About Me: Sunt o persoana dinamica,foarte comunicativa, simpatica, irezistibila…sar femeile p mine…ca au d c …si barbatii(mie imi pare bine…ca sunt cautat)…
Sunt o fire dezghetata(mereu in calduri), deschisa la tot felul d lucruri…jocuri erotice,perversiuni sexuale,de la dendrofilie pana la zoofilie,etc…dar sunt virgin
Favorite Music: Mihai Constantinescu,Margareta Paslaru,Gil Dobrica (ce astia nu e formatie???? …eu zic ca da…este)
Current Favorite Artists / Bands: Elton John ca e asa…mai homo ca mine…mi-as dori sa-i sparg rozeta…
Favorite Movies: Brokeback mountain-cel mai super film,m-am uitat de 9ori la el si am plans de fiecare data si nu inteleg ce au criticii de moda(sau film cum drak ii cheama) cu acest mirific film…
Favorite TV Shows: Din dragste-ca il iubesc p Ernest,Megastar ca imi place si mie sa dansez si dansez mai bine ca smily…eu l-am invatat breakdance
Favorite Books: Kamasutra,am citito in 3luni,nici acum n-am inteles nimik dar mi-au placut mult de tot pozele…faine faine poze
Favorite Quote: Nu lasa p maine c poate face altul,Prietenul la rozeta s cunoaste,Nu da cioroiul din mana pt pasarica d p gard.

Sper că profilul ăsta e doar o glumă, la fel de proastă precum cel care l-a făcut.

Degeneraţia Hai Faiv (64)

Citat: “nu iti cunosti valoarea decta dupa invidia altora:X:)):))”

Răspuns: Înseamnă că valoarea ta este egală cu zero, ţinând cont că nimeni nu te invidiază. Iar cuvântul decta nu există, cel puţin nu în limba română.

Degeneraţia Hai Faiv (63)

Citat: “nimeni nu-i ca mine hihi…..:P:P:P ziceti voi ca nu am dreptate..;)”

Răspuns: Nu ai dreptate. Ca tine se găsesc pe toate trotuarele. Hihi…

Degeneraţia Hai Faiv (62)

Citat: “Matrix Junior……:))”

Răspuns: Matrix pe dracu’. Uită-te alături, ca să vezi cu cine semeni. Chiar dacă n-ai hazul şi farmecul lui Al Bundy, te aşteaptă o viaţă ca a lui. Deşi mă îndoiesc că vei găsi una care să accepte de bună voie să se mărite cu tine şi să-ţi facă vreo doi copii.
P.S: Matrix nu e o persoană, ci o lume virtuală. Neo e numele personajului principal al trilogiei. Dar asta e o cantitate enormă de informaţii cu care n-are rost să-ţi umpli cerebelul.

Degeneraţia Hai Faiv (61)

Ceva îmi spune că eşti manelist… Cu atâtea luminiţe pe tine, arăţi exact ca un brad de Crăciun. Şi aveţi şi acelaşi I.Q. Vai de lumea în care eşti tu “barosan”… Armaghedonul o aşteaptă.

Degeneraţia Hai Faiv (60)

Citat: “uita-te in ochii mei…sa vezi cate secrete se ascund in ei :>:>:>X:X:X”

Răspuns: Mă uit, dar nu-ţi văd decât ceafa…

Degeneraţia Hai Faiv (59)

Citat: “oare sunt fucker’a dk am ochelari?:-/ ….. stim noi ce stim ;) =)))”

Răspuns: Nu, eşti doar chioară.

Degeneraţia Hai Faiv (58)

Punem pariu că aia nu e întrebare?

Degeneraţia Hai Faiv (57)

Citat: “Eu mama unkimiu si matusamea…si bunicu”

Cine spunea că pe lumea cealaltă îţi găseşti odihna, se înşela amarnic. Dacă nu te găseşte Diaconescu să-ţi ancheteze moartea la OTV, te pun nepoţii pe Hai Faiv. Doamne, dacă ţi-e atât de mare grădina, de ce ai adunat toţi proştii într-un singur loc?

Degeneraţia Hai Faiv (56)

În România de azi, trebuie neaparat să fii sănătos tun. Dacă te-ai îmbolnăvit şi ai nevoie de spitalizare, te găseşte un asemenea doctor şi apari pe Hai Faiv.
Noi să fim sănătoşi, că bolile vin de la sine.

Degeneraţia Hai Faiv (55)

Nu, că poate luăm vreo boală…

Degeneraţia Hai Faiv (54)

Citat: “peace men…”

Yeah, man. Piss on you too.

Degeneraţia Hai Faiv (53)

Probabil vrei să semeni cu Nicoleta Luciu în “Inimă de ţigancă”, dar baţi mai mult spre travestitul Naomy în tinereţe. Şi nu cred că floarea e de vină. Cu asemenea poze pe net, s-ar putea să te defloreze vreunul în curând (adică să-ţi fure floarea de la ureche).

Degeneraţia Hai Faiv (52)

♥°V1s3z 1L3gAL 1Ub1r3A♥° :: Profile

About Me: “ dak vretzi sa stiti despre mine add la idurile:sunt_pushtoaika_shmekerita sau ramona_se xy_ingeras..D:D“
Favorite Books: “nu citesc…:)):)):))”

Citat 1: “da pe la sk de serviki ..plictisela ..iauzi am talent si mare stil: fatza ,spate si profil..:P:P:P”
Citat 2: “k cutzu meu:*”
Citat 3: “desenata:):):):)…c00m si mie;;)mas1k:*:*”
Citat 4: “hi hi …e intoarsa poja:d:d”
Citat 5: “dormeam shi yo p jos… nu ma mai primeau in pat..off:)):)):)=))=)) care ma primeste p la el???”
Citat 6: “priveam si yo:);;):*poopu`:*:*imi plache km imi sta paru;;):XX::X::X:X::X”
Citat 7: “te asteptam la usa..si thu nu mai vii..:((:((..”
Citat 8: “mol de poza asta..:x:x:x:x”
Citat 9: “c3 pAr RoUz aveam:*[:x][:x]”
Citat 10: “bah ce am mai ras la poza asta :))=))..ma legasara astia de copak:))=)))zburam si yo ..:))zboara puiule zboara:))=)):))”
Citat 11: “deki la zid k me ..:P:P”

Răspuns 1: De fapt, din faţă pari din profil. Dar erai pe aproape.
Răspuns 2: Adică amândoi sunteţi javre?
Răspuns 3: Dovada că tu chiar trăieşti într-un desen animat.
Răspuns 4: Ce spirit de observaţie ai… Ţi-ai dat seama singură sau ţi-a suflat cineva?
Răspuns 5: La ce minte ai, tare mi-e că o să dormi mult timp pe sub pat…
Răspuns 6: Bine că măcar ţie îţi place.
Răspuns 7: Tu şi Cleopatra Stratan.
Răspuns 8: Mori. Pardon, moli.
Răspuns 9: Ce aveai?
Răspuns 10: Cu toate astea, tot ai scăpat. Propun să le mai dai o şansă şi poate de data asta te leagă cu lanţuri.
Răspuns 11: Mare dreptate ai. Meriţi să fii pusă la zid şi omorâtă cu pietre până nu e prea târziu.